Răscoala, Liviu Rebreanu

..................................................
                XXVII.
         Nu s-a gândit mai dinainte ce anume răzbunare să fie, cum a făcut feciorul lui Dragoş cu Chirilă Păun. Îşi zicea că va vedea el atunci cum s-o ia. Acolo, la Lespezi, parcă i s-a aprins mintea. S-a repezit înăuntru s-o strângă de gât şi s-o omoare...... Numai când s-a pomenit în faţa ei, şi-a dat seama că mai curând s-ar omorî el decât s-o omoare pe ea. Şi totuşi Toader Strâmbu a omorât-o...... I-a trecut lui prin minte să nu-l lase pe Toader să intre şi nu l-ar fi lăsat dacă nu i-ar fi fost ruşine să nu zică oamenii că s-a dat de partea cucoanei cine ştie de ce. Şi pe urmă, în vreme ce oamenii dărâmau şi prădau la conac, lui mereu i-a venit să-l sugrume pe Toderinţă pentru că a săvârşit nelegiuirea asta, şi numai de ruşine şi-a stăpânit mânia. S-a întors singur de la Lespezi, lăsându-i pe ceilalţi împrejurul focului. Dacă şi Matei Dulmanu s-a supărat că a omorât-o! Nu îndrăznea să-şi mărturisească nici în străfundul său de ce l-a amărât într-atâta moartea cucoanei. Dar îşi zicea necontenit că el nu e vinovat şi, fiindcă s-a întâmplat omor fără voia lui, el se dă deoparte. Nici n-a mai ieşit din ogradă şi nici nu mai voia să iasă, orice s-ar întâmpla şi chiar de-ar rămânea, din pricina asta, fără pământ, numai el, din tot satul.... Azi-noapte a şi visat pe cucoana. Parcă o ţinea în braţe şi ea nu mai ţipa, ci îl mângâia şi-i zicea:: "De ce lăsaşi să mă omoare?" S-a deşteptat din somn cu glasul ei mustrător în urechi.....
     Acuma cioplea şi bocănea de zor, ca şi când ar fi vrut să uite sau cel puţin să înăbuşe amintirea întâmplării. Dar oricât se trudea, mereu îl săgeta în creieri câte o întrebare şi fiecare îl durea, şi-l usutra, şi-l chinuia........


                    2.
         Două ceasuri după răsăritul soareluiera o vermuială în Amara, de parcă satul ar fi pornit să-şi mute locul ca o sată când s-a isprăvit popasul.
      Pe batatura din fata carciumii se incrucisau toate vestile si zvonurile. Si veneau atat de multe si de deosebite, ca oamenii fierbeau asteptand mereu sa se mai intample ceva, dar ceva mai insemnat decat cele intamplate, care acuma li se pareau lucruri de toate zilele.
     Din cand in cand se gasea cate cineva sa pomeneasca de boierul cel batran, mereu cu un semn de intrebare in privire. Ceilalti schimbau vorba, parca i-ar fi speriat intrebarea sau cel putin n-ar fi vrut s-o inteleaga. Chiar Trifon Guju, ragusit de cat racnise si se fudulise de cand cu bataia jandarmilor pe care el o socotea biruinta lui proprie, numai maraia si dadea din umeri.
     Mai spre amiazi insa se pomenira cu Anton nebunul. Sosea din jos, mai zdrantaros de cum plecase acum cateva zile, asudat si murdar, insa cu fata mandra, ca si cand ar fi cules in sufletul sau toate fericirile. Si indata se apuca sa povesteasca cum n-a ramas nici picior de boier intre Rosiori si Alexandria, pe unde a ratacit el zilele astea, iar conacele toate le-au facut oamenii una cu pamantul, ca nici sa nu se mai cunoasca urmele unde au fost, apoi cum se aduna pe acolo oamenii, cu mic, cu mare, pe sate, si se inarmeaza, si stau de paza, sa nu se mai intoarca cumva inapoi ciocoii si sa-i impiedice la imparteala pamanturilor, ba sunt unii care se pregatesc sa se duca pana la Bucuresti, sa mantuiasca pe voda prin prinsoarea boierilor, ca numai boierii nu-l lasa pe voda deloc sa trimita porunci oamenilor precum ca bine au facut de au izgonit pe boieri si sa nu intarzaie deloc de-a face imparteala dreapta saracimii din toate mosiile.
       Taranii erau obisnuitii cu proorocirile nebunului si-l luara mai mult in ras. Unii, glumeti, il intrebara cum de n-a avut norocul sa-l ia oamenii si pe el drept boier si sa-i mai scurteze putin limba, sa mai scape lumea de nazdravaniile ce le vorbeste. Pe cand se harsuiau astfel din gura cu nebunul, se ivi si un om in toata firea, Marin Valcu de la Izvoru. Era cu caruta si se ducea la Costesti cu un copil, sa-l arate doftorului, ca tragea sa moara. A oprit la carciuma sa lase caii sa imbuce si sa-i odihneasca putin, ca au iernat rau fara nutret si de-abia se tineau pe picioare. Marin povesti ca azi-noapte s-a aflat pe la ei cum voda a scos din slujba pe boierii care au carmuit pana acuma, pentru ca nu s-au purtat bine cu prostimea si n-au vrut sa le dea pamant, si a pus pe altii care au fagaduit sa nu mai rabde niciun boier la sate si sa imparta toate mosiile intre oameni, ca fie sa bage plugul si sa-si munceasca numai locul sau. Dar carmuitorii pe care i-a scos voda s-au invoit intre dansii si nu vor sa asculte poruncile si au facut tocmeala cu generalii sa omoare pe voda si pe urma sa porneasca cu armata si cu tunurile sa ia inapoi mosiile de la oameni, pe unde le-au cuprins, si sa-i impuste pe toti care s-au sculat impotriva boierilor. Atunci voda, ca sa nu fie biriut de boierii cei neascultatori, a trimis intr-ascuns, noaptea, cati slujitori credinciosi a avut la indemana, sa alerge si sa le porunceasca sa nu mai ingaduie niciun boier printre dansii, sa-i alunge pe care mai sunt si nu cumva sa-i lase sa-si ia inapoi mosiile, ca strasnic are sa-i pedepseasca pe cei ce se vor invoi cu boierii, pentru ca boierii i-au calcat in picioare poruncile. Iar cei care sunt mai aproape de Bucuresti sa se ridice degraba si sa vie cu multime mare sa-l ajute impotriva boierilor, ca el numai cu oamenii tine si vrea sa le faca dreptate si de aceea il napastuiesc si pe dansul boierii.....
      Daca le-ar fi spus asta Anton si inca s-ar fi mirat. Dar cand iese din gura unui barbat de omenie? De altfel, nici nu pornise bine Marin Valcu cu caruta si iata ca mai pica un om din Gaujani, care povesti aceleasi porunci, auzite chiar din gura unui taran care a trecut dis-de-dimineata prin satul lor, calare  si cu o cruce de argint pe piept. Pe urma, ceva mai tarziu, unul din Vaideei aduse aceeasi veste sosita la ei prin Mozaceni.....
      Printre oameni se starni o ingrijorare grea. Se vedeau pedepsiti si ramasi fara pamant, fiindca ei n-au implinit porunca lui voda. Adevarat ca n-au stiut-o, dar acum au aflat. mai multi strigara ca trebuie sa mearga la boierul cel batran, sa-i spuie cum a venit porunca si ca nu-l mai pot ingadui intre ei, ca nu vor sa se supere regele. Altii adaugara ca trebuie sa mearga cu totii, nu unii sa stea ascunsi in casa pana e greul, iar apoi sa se indese la castig. Cativa indata pomenira de Filip Ilioasa, ginerele popii, care s-a codit de cate ori l-au chemat oamenii, dar de la arendasul Cosma a sarit sa-si traga acasa trei porci cat viteii.
      - Hai la primarie! racni Trifon Guju. Sa-l intrebam pe dom' primar cum de nu ne-a spus porunca lui voda pana azi?
      Pornira cu urlete de insufletire, dar gasira numai pe secretarul Chirita si un agent de preceptie, amarat si infricosat, crezand ca au venit sa-l omoare pe el, fiindca a umblat mai mult iarna trecuta dupa biruri. Chirita se incolti cu oamenii si manca la repezeala niste pumni de la Toader Strambu, care de mult il pastea.
      - Ai dat in mine, Toadere, sa tii minte! zise tanarul Chirita Dumitrescu, grav si jignit. Dupa crima de ieri, asta ti-a mai lipsit! Nu-i nimic! Ne-om rafui noi, n-ai grija!
      - Cum sa nu dau daca tu esti porc de caine, dom' Chirita! striga Toader ranjind. Si am sa mai dau, de nu te astamperi!
      Daca i-ar mai fi plesnit o palma peste obraz si inca nu l-ar fi durut pe secretar cat tutuirea in fata atator oameni. Nu mai spuse nimic, multumindu-se a intoarce spatele cu dispret. De altfel, nici taranii nu-l mai luara in seama, caci primarul Pravila, auzind ca multimea a dat buzna in cancelarie, sosi intr-un suflet, galben, speriat si plangator:
      - Ce-i cu voi, mai crestini? Nu v-ajunge sa va razboiti cu boierii de-ati inceput si cu statul? Ati nebunit, oameni buni, ori nu mai aveti mult?
     Trifon Guju, insa, sari, infruntandu-l:
      - De ce-ai ascuns porunca lui voda, dom' primar?
      Pravila, afland numai acuma despre ce e vorba, se scuza ca el n-a primit nicio porunca de nicaieri de alaltaieri, cand a plecat prefectul, ca posta nu a mai venit, iar telefonul s-a stricat tot de atunci, fie ca s-or fi taiat firele undeva, fie din alta pricina. Trifon ii ceru, cu glas poruncitor, parca el ar fi fost mai mare in sat, sa trimita strajile sa cheme toata lumea la cancelarie ca pe urma sa se duca cu totii la boierul cel batran.
      - Ba eu nici nu trimit strajile si nici nu ma duc cu voi! zise Pravila. Ca daca ati facut ce-ati facut cum ati vrut si fara mine, apoi eu nu mai mai bag si nu ma amestec! Treaba voastra cum va descurcati, ca eu sunt primar si nu ma pot lua dupa vorbe si basme!
     - Ba ai să trimiţi, că, de nu, să ştii că mănânci bătaie! se răsti deodată Trifon, ridicând pumnul. 
     - Tu să dai în mine, măi Trifoane? Tu să-mi porunceşti mie? făcu primarul cu o înflăcărare mânioasă şi mândră. Ia poftim, Trifoane, dă!
     Trifon se repezi înjurând, dar ţăranii îl opriră. Urmă o hărţuială lungă, cu urlete şi răcnete, la care luară parte toţi câte puţin, ca să-l convingă pe primar să fie alături de oameni, nu împotriva lor, că nu şade bine, ameninţându-l chiar că, altfel, nu va fi părtaş nici la pământuri. Ion Pravilă, şi din ambiţie că o cârpă de om ca Trifon Guju a îndrăznit să se răstească la dânsul, şi de teamă că mâine-poimâine se vor întoarce lucrurile cum au fost, rămase nezdruncinat, declarând chiar că mai bine se lipseşte de pământ, decât să fie călcat în picioare. Trifon, atins, sări iarăşi:
      - Matale te-ai învăţat să fii primarul boierilor, dar nouă ne trebuie primarul nostru, să ştii mata că nu mai este cum a fost!
      - Poate că oamenii te-or pune pe tine primar? Iacă, să te puie! zise Pravilă batjocoritor.
      Atunci Trifon Guju, furios, chemă străjile şi le porunci el să meargă din casă-n casă şi să trângă pe oameni la primărie. Observând că toată lumea era de partea lui Trifon, primarul socoti cuminte să tacă. Doar după ce porniră străjile, în continuarea certurilor, se lăudă că i-ar fi putut împiedica, dacă ar fi vrut, căci în cancelarie numai el are dreptul să dea porunci.
      Ţăranii nici nu mai plecară din curtea primăriei în aşteptarea celorlalţi. Plănuiau, şi strigau, şi se sfătuiau. Se înfuriau unul de la altul şi începeau să sudie ori să scrâşnească din dinţi. Se încurajau reciproc să nu le fie frică de nimeni, că dacă vodă s-a dat pe faţă de partea lor, apoi boierii nu vor mai îndrăzni să-i asuprească. Unii explicau că, şi de-ar veni soldaţi, cât de mulţi, n-are de ce să le fie frică, fiindcă soldaţii sunt tot ţărani şi nu vor trage în oameni, ba, dacă s-or întârta, vor trece şi ei de partea astălaltă şi atunci să-i vezi pe ciocoi.... Se pomenea din ce în ce mai des de boierul Miron, fără să se mai ferească nimeni. Se ridicau şi glasuri care-l înjurau, iar Toader Strâmbu ajunse să strige în gura mare:
      - Numai hoţul cel bătrân e de vină că ne-a copleşit atâta de rău sărăcia, că ceilalţi hoţi după dânsul s-au luat de ne-au asuprit şi ne-au flămânzit!..... Dar şi când i-oi pune mâna-n ceafă, ehehe, să te ţii, moşule, cum ţi-o fi de bine!
       Alţii erau înfricoşaţi că din pricina bătrânului vor pierde câştigurile răzmeriţei, că dânsul n-are să-şi dea moşia din mână de bunăvoie şi cu sila cine să i-o apuce?
       - Da ce, acu merge pe voia lui? se încruntară câţiva. Ce, tot el are să ne poruncească? D-aia a venit revoluţia, să suflăm noi în ciorba lui, ori dânsul într-a noastră?
      - Lasati, fratilor, ca tataie sufletul intr-insul si numai sa ne strambam odata la el ca fuge, catu-i de batran, de nu-l prinzi nici cu ogarii! observa unul span si slab,  starnind rasete de multumire.
     Trecusera trei ceasuri de cand cancelaria si curtea erau pline de oameni. Strajile se intorsesera, dupa ce colindasera tot satul. Lumea insa nu se urnea, asteptand mereu pe fruntasi. Trifon, ca si cand el ar fi fost capul satului, mereu iesea pe afara si intreba: "N-a venit Luca Talaba, nici mos Lupu, nici Marin Stan, dar Filip Ilioasa?".....
     In sfarsit sosira unul cate unul, parca n-ar fi stiut de ce sunt chemati. Se codira fiecare in parte, ca ei n-au ce sa se amestece.
      - Dar la impartirea mosiilor o sa va imbulziti! striga Toader Strambu. Lasa, ca va stim noi!  Ati umblat sa cumparati cu bani grei Babaroaga si nici n-ati vrut sa ne cunoasteti pe noi, saracimea. Atunci era bun pamantul. Acu, pentru ca se imparte la toti, nu va mai place.
     - Ba mie-mi place, mai Toderita, numai sa-mi dati! zise Marin Stan voios.
     - Apoi ti-ai luat si de la arendasul Cosma ce-ai putut, dar acu te faci ca nu ne cunosti! vorbi Leonte Orbisor cu imputare.
     - M-a chemat cineva pe mine, Leonte? Spune tu.... Apoi atunci? facu Marin intepat deodata.
     - Dar la cumparat cine te-a chemat? Si ai umblat cu limba scoasa! sari din nou Toader.
     Discutia se infierbanta. Multimea se atata, socotind ca batranii se impotrivesc numai ca sa incurce pe cei saraci in dobandirea pamanturilor. Cu cat sovaiau mai mult, cu atat participarea lor parea oamenilor mai trebuincioasa, de teama ca altmiteri se vor invarti lucrurile, asa incat la impartire vor fi dati la o parte cei ce n-au si vor lua iarasi cei instariti, cum au facut si cand au umblat sa cumpere mosia cucoanei..... Vorbele se ingrosau si amenintarile cu sudalmi sporeau. Luca Talaba se infurie ca de ce-l injura pe el, ca nu e sluga nimanui. Filip Ilioasa, jignit, vru sa plece acasa, dar cineva ii pomeni de porcii arendasului. Atunci se nascu o incaierare. Filip, incercand sa-si faca loc de trecere, parc-ar fi rupt un zagaz de manie, se pomeni deodata cu o revarsare de pumni si ghionturi din toate partile, care nu se domoli decat cand Luca striga speriat si dansul:
      - Da ce, mai oameni, ne-ati poftit aici sa ne luati la bataie?..... Asa merge treaba?
      - Asa, nea Luca! raspunse Trifon Guju dezvelindu-si dintii. Cine nu pricepe de vorba trebuie sa priceapa de bataie!

                3.
          - N-am mai fost la Camera poate de trei ani, dar la sedinta de azi as fi in stare sa si platesc, numai sa nu lipsesc! zise Rosu catre Titu Herdelea, urcand Dealul Mitropoliei si oprindu-se uneori sa respire, fiind putin astmatic. Trebuie sa vad schimbarile la fata, ca prea sunt extraordinare. Stii cum vine afacerea asta? Eu m-am certat cu tine si atunci, ca sa-ti fac rau tie, dau drumul de aci, din varful dealului, pe panta asta pe care, in sfarsit, am suit cu ajutorul Domnului, dau drumul, zic, unei stanci formidabile sa se rostogoleasca la vale, pentru ca, amenintand sa prabuseasca tot in calea ei, si casa ta, si ale altora, tu ai sa te sperii si imi vei cere scuze. Tu, cand ai sa vezi ca eu am nebunit, vii repede: "Hai, nene, sa ne impacam!" Iar eu, desteptul, incep sa strig, ca sa opresc rostogolirea mai departe: "Opreste, ca ne-am impacat! Nu mai e nevoie sa distrugi!"
         Tribuna presei era plina de asta data, ca de altfel toate tribunele. O atmosfera ca de mare premiera la un teatru oficial. La Camera sedintele anuntate pentru ora trei incep obisnuit dupa patru. Azi, la trei fara un sfert nu mai lipsea decat noul guvern. Si Rosu numai cu cearta izbuti sa-si cucereasca un locsor de sezut. Titu Herdelea ramase in picioare in fund...... Incinte gemea de lume, fiindca venisera si senatorii sa asiste la spectacol. Pe toate fetele insa se citea mai mult spaima decat solemnitate, incat Stan Racani, prim-redactor al unui ziar independent si efemer, aparut recent,  zise in gura mare, desigur ca sa-l auda si lumea din tribunele vecine:
       - Noul guvern, daca ar fi democrat si intr-adevar iubitor de tarani, cum s-a laudat in opozitie, ar putea acuma sa decreteze si expropierea mosiilor sau macar s-o anunte, iar astia de jos, cat sunt de ingroziti de rascoala taranilor, ar aplauda cu frenezie, pe onoarea mea!
       - Tu glumesti, Nicule, replica reporterul "Universului", dar sa stii ca asa este cum ai spus!  Eu am vorbit cu multi deputati si senatori care declara ca ei primesc orice reforme, oricat de radicale, chiar expropierea, caci altfel nu mai e chip sa se intoarca la tara, nici dupa potolirea tulburarilor.
       - Spun oamenii multe, dar cand a trecut primejdia si mai multe se uita! observa  un fost deputat si batran gazetar cu barba impozanta, recoltand un succes de ilaritate, care-i facu atata placere, ca pe urma pufni in ras toata vremea pana la sfarsitul sedintei, enervand lumea dimprejur.
       Deodata se facu rumoare generala. Noul guvern intrase. Sedinta incepea. Primul-ministru, un batranel garbovit, cu glas de vaduva necajita, incepu o cuvantare patetica, pomenind in fiece fraza de "scumpa noastra tarisoara", "tarisoara noastra scumpa", "a noastra scumpa tarisoara", intrerupandu-se deseori sa-si usuce lacrimile de pe obraji si incheind cu "taranimea ratacita", "masuri energice", si "concursul tuturor bunilor romani". Ii spuse fostului prim-ministru si actualul sef al majoritatii parlamentare, un batran mai aratos si cu barba alba, gangavind de asemenea fraze despre  "tarisoara noastra" si fagaduind noului guvern concursul neconditional al vechiului parlament. Atunci noul prim-ministru se duse la fostul prim-ministru la tribuna, ii stranse amandoua mainile si apoi se sarutara pe amandoi obrajii. Deputatii si senatorii, impreuna cu publicul din tribune, acompaniara cu un uragan de aplauze scena aceasta de infratire patriotica. Multi ochi se umplura de lacrimi si o duiosie infiora chiar inimile cele mai rezistente. Numai prim-redactorul independent de adineaori nu-si tinu gura si spuse in tribuna presei:
       - Pupaturile astea o sa usture teribil spinarea taranilor!
       Atunci Max Stresin, vechi redactor la "Glasul poporului", oficiosul noului guvern, nu se putu stapani si izbucni indignat:
       - Nu-ti permit, domnule, sa tulburi asemenea momente inaltatoare cu glume insipide, bune numai pentru presa dumneavoastra jidoveasca!
      Stan Racani replica cu sange rece:
      - Asculta, baiete! Cu indignarea ta patriotica eu fac ceva, caci se stie cat e dezinteresata, dar ce-oi fi avand cu presa jidoveasca tocmai tu, care, de, esti nitel cam jidov de-acasa?
      Stresin mai bolborosi cateva cuvinte de revolta si, profitand de un nou ropot de aplauze, parasi tantos tribuna presei. In rastimp, in incinta manifestatiile de entuziasm continuau, sustinute viguros de publicul spectator, deoarece, dupa imbratisarea sefilor, memobrii noului guvern s-au coborat sa stranga mainile membrilor vechiului guvern si altor fruntasi, fiecare acolada fiind pecetluita cu urale si aplauze cu atat mai prelungite, cu cat cei ce isi impreunau emotiile imbratisarii fusesera pana ieri cei mai vajnici dusmani, ocarandu-se si injurandu-se mai fara crutare.
      In atmosfera de concordie durioasa fura apoi votate cu aclamatii proiectele de legi ale noului guvern, toate privind restabilirea ordinii si, in primul rand, autorizatia de a decreta starea de asediu unde va fi de trebuinta.
       - Asta-i, fratilor! mormai Stan Racani cu ironia-i mult gustata de  confrati. Ce-mi umblati mie cu mofturi si acadele patriotice! Ca doar noi suntem stapani!
      Rosu, care nu scosese niciun cuvant, zambi acum sarcastic si se intoarse dupa Titu Herdelea. Tanarul disparuse. Zarise pe doamna Gogu Ionescu si iesise s-o astepte. Vroia sa le spuie ca Grigore Iuga, care pleaca maine dimineata in Arges, cu noul prefect Baloleanu, l-a rugat cu multa insistenta sa-l insoteasca si el, sa nu fie acum singur la Amara, unde nu stie ce va gasi. El, desi n-ar fi momentul sa lipseasca de la gazeta, nu poate refuza pe Iuga si trebuie sa mearga. Daca s-a dus pentru distractie odinioara, cu atat mai mult e obligat sa fie langa Iuga acuma, cand s-ar putea sa-i fie folositor intr-un fel sau altul.
..................................................