Enigmă la mansardă, Rodica Ojog-Brașoveanu

 ............................................

3-4

           Afară furtuna, care amenințase toată ziua, izbucnise în sfârșit.

   Cristescu ar mai fi rămas aici, în mijlocul fulgerelor care sălbăticeau grădina scăldând-o scurt în lumină, ca sub focul unor blițuri puternice, dar numără a treia sau a patra noapte de când lipsea de acasă. Și, gândul bucătăriei triste, neospitaliere, și al dormitorului plin de reproșuri, de răutăți îndelung mocnite și chibzuite îl întunecă.

   Cu un oftat, se avântă sub torentul de ploaie.

   Văzând lumină la ferestrele lui Vasile se răzgândi și se întoarse.

   Bătu în ușă, dar probabil din cauza tunetelor, nu se făcu auzit. Apăsă pe clanță.

   Pe un colț de masă, așternută cu ziare, Vasile, cu cotul sprijinit în genunchi, mânca dintr-o cutie de conserve cu capacul căscat doar pe jumătate. Alături, niște mezeluri și câteva fire de ceapă verde.

   Când îl văzu pe Cristescu, sări speriat și se împletici în gesturi mărunte, neștiind ce să facă mai întâi. Acoperi masa cu un ștergar și întinse bine pătura peste patul cazon, cu gratii de fier. Șterse cu palma un scaun și îl pofti pe maior să șadă, încurcându-se într-un noian de scuze.

   Gospodăria lui moș Vasile era modestă.

   Lucrurile, puțin, erau așezate după o simetrie strictă, rigidă, fiecare la locul său bine chibzuit. Deasupra unei velințe bătute în perete, se aflau două icoane: Fecioara cu pruncul și Sfântul Vasile. Dedesubt ardea o candelă. Pe o policioară, tâmplărită probabil chiar de bătrân, săculețe din cârpă, cu semințe de flori și câteva cărți: o Biblie ferfenițită, o broșură subțire cu coperte cafenii: „Cum să stârpim filoxera”, o carte de vise și, spre surpriza maiorului, „Contele de Monte Cristo”.

   Cristescu își scoase o țigară și Vasile se grăbi să i-o aprindă, scăpărând un chibrit. Deși mâinile îi erau curate, unghiile păstrau o dungă albăstruie, aproape neagră, care intrase adânc în carne. Se lăsă pe marginea patului, stingherit, de parcă n-ar fi fost la el acasă.

   - Ce se aude, moș Vasile? întrebă Cristescu pe un ton jovial.

   Omul îi ocolea privirea, încă jenat, probabil, de cele petrecute în cursul după-amiezii și maiorul se întrebă dacă oare procedase cu tact venind să-l vadă.

   Vasile oftă adânc.

   - Ai necazuri!

   - De, ca omul...

   - Tocmai azi, când te-ai îmbogățit? Sau nu știi că Grigore Lupașcu te-a trecut în testament?

   - Ba da, mi-a spus avocatul.

   Vasile vorbea puțin, scotea cu greutate cuvintele, și își pierduse aerul acela cumpănit de înțelepciune simplă, firească, care îi plăcea atât de mult lui Cristescu.

   Se ridică și deschise ferestrele. Ploaia continua neostenită și picături mari aduse de vânt intrau în casă, lățindu-se pe dușumea și udând covorul de iută. Furtuna izbea geamurile, dar Vasile, cu figura tulburată, părea că nu bagă de seamă ori că nu-i pasă.

   - Ce ai de gând să faci cu banii? întrebă Cristescu, încercând să dea o turnură veselă discuției.

   Vasile își țuguie buza de jos, arătând prin aceasta că nu s-a gândit încă. Se părea că aerul curat care pătrundea în casă îl înviorase.

   - Știu și eu...? Poate că mă duc la un neam de al meu, tocmai la Vidin - nu l-am văzut de vreo 16 ani - poate îmi cumpăr un palton, că pe ăsta vechi îl am cam de multișor. I-o fi ajungând și lui, săracul. Poate iau un televizor de ocazie, așa mai ieftin... să-mi mai astupe pustiul, și oftă iar. E greu când ești singur. Ziua te mai iei cu treburi, cu una, cu alta, afară-i soare, uiți. Dar seara... mai ales de când s-a dus și don` Grigore...

   - Ținea mult la dumneata, remarcă maiorul.

   - Știu eu? Poate c-o fi ținut. Avea și dânsul necazuri și apoi seara, sub castani, în timp ce udam florile, mai răbufnea. Săracul! Până și în ultima zi s-a supărat rău.

   - Pe cine?

   - Ia, pe alde domnișorul Matei...

   - De ce?

   - Nu știu. „Canalie, mi-e rușine că ești fiul meu! Canalie!” „Ieșit din augustele dumitale mădulare, papa”, spunea fiu-său. „Ieși afară!” Chiar așa a strigat don` Grigore, „ieși afară”. Mai încolo nu știu ce-a fost. N-am băgat de seamă. Se ocărau toată ziua... Toți...

   - Dar cu dumneata ce avea azi Matei?

   - Tot pentru bolovanii ăia, bătu-i-ar sfântul... Uite așa, din senin, am înghițit a doua papară. I-oți fi zis dumneavoastră ceva, că din spion și ticălos nu mă scotea. „Te-o fi ținut bătrânul de milă și acuma scoți colții?”

   Vasile întoarse capul de parcă ceva i-ar fi atras atenția în spate. Era din nou tulburat și nu se putea uita în ochii lui Cristescu.

   - De ce nu te muți, moș Vasile? Nu-i de dumneata aici. Acum ai ceva bani, poți să vinzi și căsuța asta...

   - Unde să mă duc?

   Întrebarea izbucnise cu o tristețe dureroasă, mocnită, arătând că ideea nu era nouă și că omul se gândise de mult la ea și că poate se resemnase.

   - N-am pe nimeni. De aș umbla țara asta palmă cu palmă și tot n-aș găsi pe cineva să-i pese de mine.

   - Peste tot sunt oameni, observă impresionat Cristescu.

   - Străini, toți străini. De aș fi fost mai tânăr oleacă, poate-mi căutam o muiere, așa, de seama mea. Dar acum, cine are nevoie de o mână de oase bătrâne?

   Se ridică și se sprijini de pervazul ferestrei. Jos pe podea se făcuse o baltă mare, iar Vasile intră cu picioarele în apă fără să se sinchisească. Ploaia îi uda obrazul ridicat spre cer.

   Observă țigara stinsă între degete și o aruncă. Se așeză din nou pe pat.

   - Dar ăștia cine sunt? Nu ți-s neamuri? întrebă maiorul, arătând un fel de tablou bătut într-un cui.

   Pe o bucată de carton, acoperită cu staniol, erau prinse mai multe fotografii, păstrând între ele distanțe egale.

   - Eh, dădu din mână Vasile. Toți oale și ulcele. Care au murit pe front, care acasă, de boală, în patul lor, care Dumnezeu știe pe unde-or mai fi. Pe ăla chipeșul, cu mustață, îl țin de frumusețe. Nu știu cine o fi. I-am găsit poza odată la Moși și l-am pus acolo sub sticlă. Îmi place, are ochi buni, de miel. Câteodată îl visez noaptea. Atunci mă  trezesc și mă întreb așa, de unul singur: „Pe unde oi fi, nenicule? Ce hram oi purta?” Mă gândesc că, dacă l-aș întâlni, i-aș spune: „Știi că eu te cunosc de mult? Am și poza dumitale. O țin acasă, sub icoane...” S-ar mira al dracului mustăciosul meu.

   Și râse domol, dând din cap.

   Cristescu își simți inima strânsă. Își promise că după ce totul se va termina, să vină măcar din când în când să-l vadă pe bătrân. Dar știa că n-o va face și fu și mai trist.

   Afară furtuna se mai domolise. Acum ploua mărunt, des, încăpățânat. Ploaie de toamnă.

   Cristescu își deschise umbrela și se înfundă în întuneric. Îl văzu pe Vasile închizând fereastra și o clipă mai târziu stinse și lumina.

   În urma maiorului, portița de fier forjat scârțâi lung, ca un vaiet.

Capitolul 15

GINA LUPAȘCU TRANSMITE...

   Gina Lupașu intră în restaurant drepată, cu mers de odaliscă, conștientă de covorul de capete lăsat în urmă.

   Purta o rochie de voal negru cu buline mari, albe, mai mult pretext decât veșmânt, oscilând între un doliu aproape abandonat și rafinamentul blondei care-și caută îndelung culorile.

   Cei câțiva ospătari din local (se servea mai ales afară, în grădină) se înclinară omagial la trecerea ei.

   De la o masă discretă pe colț, se ridică avocatul Turcu și făcu câțiva pași în întâmpinare. Îi sărută mâna reținând-o mult și o ajută să ia loc.

   Locotenentul Ciobanu binecuvântă seara incertă, noroasă, care alungase mulți consumatori înăuntru.

   Se așeză în apropierea celor doi. Un drapel suedez colora albastru și galben damascul feței de masă. Aceasta era și motivul - își spuse Ciobanu - pentru care doamna Lupașcu îi aruncă o privire iute, pătrunzătoare. Vrând să înlăture orice dubiu, locotenentul se grăbi să scoată un pachet de țigări Carpați și chemă chelnerul într-o românească neaoșă, cu un pocnit din degete și mai neaoș.

   Într-adevăr, interesul Ginei Lupașcu pentru „suedez” scăzu considerabil și nu se mai întoarse.

   Ciobanu se uită prin localul renovat, văduvit de aerul acela poate sumbru, dar incontestabil plin de stil ce făcea din Athenee Palace-ul de odinioară un restaurant deosebit.

   Mesele erau ocupate mai ales de străini, englezi, foarte preocupați de conținutul farfuriilor din față, turnând cu aer concentrat sosurid in sticle cu conținut întunecat, nemți, cărora berea le colorase jovial tenurile albinoase (iar acum, trântiți pe scaune priveau înduioșați după lentile groase), japonezi mărunți, iutaci, pentru care cine reprezenta doar un prilej de a continua discuții de afaceri, francezi tineri, nu frumoși, dar plini de farmecul acela inefabil.

   Gina Lupașcu era adâncită în discuția cu avocatul. Acesta explica aprins ceva, ajutându-se pentru a se face mai bine înțeles de brichetă, de pachetul de țigări și de tacâmuri. Comandaseră Campari, iar doamna Lupașcu abia își muia buzele în lichidul roșu, fixându-l pe avocat.

   Afară începuse furtuna. Constumatorii din grădină năvăliră gălăgioși, grăbiți să-și găsească locuri și comentând incidentul ca pe o aventură.

   Treptat, rumoarea scăzu.

   La o masă vecină cu a lui Turcu se așeză un bărbat între două vârste.

   „Ioan Iacob”, îl recunoscu ofițerul.

   Privea distrat prin sală, ochii rătăcind expert de la o masă la alta, fără să caute pe cineva anume. Abia într-un târziu păru s-o remarce pe doamna Lupașcu.

   Își trecu palma peste obrazul bine ras cu o expresie de surpriză pe care Ciobanu încercă în van s-o califice. Își mută scaunul s-o poată privi mai lesne.

   Simțind mișcare în spate, femeia întoarse capul. Nu se salutară.

   Luminile se stinseră în parte și câteva perechi pășiră spre ringul de dans. Locotenentul avu impresia că Gina Lupașcu, foarte atentă până atunci la ce spunea Pompiliu Turcu, începuse să-și piardă răbdarea. Privea în limitele decenței, dar cam des, spre nou-venit.

   Avocatul continua să vorbească, fără să bage de seamă. Băuse mult, iar capul uscat, congestionat, era respingător. Sub diverse pretexte, atingea mâinile femeii care se apăra cu surâsuri cochete, dar în fond agasată.

   La un moment dat se ridică și, însoțită de Turcu, traversă localul, privind cu mină studiat indiferentă omagiile mute ale întregului salon. Rămăseseră pe masă țigările și bricheta. Iacob zâmbea, sorbindu-și coniacul cu înghițituri lungi.

   Când se întoarseră, Gina Lupașcu arbora o expresie atât de anonimă, încât Ciobanu conchise că este imposibil să nu fi pus ceva la cale. Își aprinse o țigară, apoi cu un gest firesc, își scoase pudriera din poșetă și se privi în oglinda rotundă. Bine-crescut, Turcu își întoarse ochii, brusc interesat de eforturile cântăreței de a se face auzită în competiție cu saxofonul și bateria.

   Atent la Gina Lupașcu, care manevra pudriera, observându-se din toate unghiurile, locotenentul remarcă pe oglinda interioară ceva scris cu un creion dermatograf. Parcă niște cifre, dar nu era sigur. Mesajul îi era adresat lui Iacob, care, așezat în spatele femeii, descifră cu ușurință însemnarea, notând-o pe o cutie de chibrituri. Gina închise pudriera și își arătă dinții sclipitori lui Turcu.

   Iacob mai întârzie până îi făcu ospătarul socoteala și părăsi restaurantul.

   Peste pijama, Negoianu își trăsese un halat vechi se casă.

   Arăta tulburat, ca un om luat prin surprindere, și rămase în pragul ușii căutând un pretext convenabil ca să nu-l poftească pe Cristescu înăuntru.

   - Închide ușa! Ce dracu` mă ții în curent! țipă cineva din casă.

   - Are dreptate, spuse maiorul și se strecură pe lângă Negoianu.

   La capătul culoarului, o femeie de vreo 28 de ani, îmbrăcată sumar, păzea cu mâinile în șolduri un ibric care fierbea pe reșoul electric:

   - A, a venit lumina!

   - Nu, draga mea, o corectă încurcat Negoianu. Dumnealui e maior... domnul maior Cristescu de la miliție.

   - Să fie sănătos. Și ce treabă are cu tine? întrebă femeia fără să-l privească.

   Androne Negoianu deschise ușa camerei.

   - Vă rog să mă scuzați. Sunt în neglige încă... dacă știam...

   Luă un braț de haine de pe o canapea și-l invită pe Cristescu să ia loc.

   Se mișca prin odaie fără rost, încercând să facă o ordine de circumstanță, apoi se adresă femeii care rămăsese în vestibul:

   - Dacă ești gentilă, Margot, mai pune de o cafea.

   - Fiica dumneavoastră? întrebă maiorul făcând un gest cu capul în direcția ușii.

   - E protejata mea... Margot, vreau să spun domnișoara Margareta Cristică. Un copil încă... E funcționară, dar azi n-are bureau.

   - Aha!

   Bătrânul se apropie de vitrină, scoase o tavă și câteva cești.

   Maiorul era convins că încă nu văzuse atâtea lucruri înghesuite într-o singură cameră.
   Scaune Aubusson, jilțuri englezești, un pian cu coadă plin cu cărți, o masă lungă florentină, un pat dublu dintr-o garnitură Empire, oglinzi, bibelouri, sfeșnice, vreo 5 pendule, zeci de tablouri, toate claie peste grămadă, dădeau locuinței un aspect halucinant.

   Margot intră aducând ibricul.

   - Ai pregătit ceștile, papa?

   Cristescu o observă cu atenție. Era o brună ciolănoasă, cu fața lungă și o lăcomie în priviri care îi dădeau un aer flămând. Când râdea, buzele se ridicau mult deasupra dinților, lăsând să se vadă gingiile vinete.

   Turnă cafeaua și se trânti pe un fotoliu expunându-și picioarele osoase cu fluiere ascuțite. Își aprinse o țigară ieftină, având grijă mai întâi s-o umezească, sorbi cu zgomot din ceașcă, apoi se adresă maiorului:

   - Dă-i drumul, șefule!

   Negoianu, vizibil jenat, încercă să atenueze vulgaritatea femeii, zâmbind înțelegător:

   - Tinerii de azi sunt impetuoși...

   - Aș fi vrut să discut cu dumneavoastră, spuse plictisit maiorul.

   - A, de ce? N-am secrete față de Margot. Trebuie să știți că e la curent cu drama familiei Lupașcu.

   - Vrei să spui cu bafta care a dat peste capul lor.

   - Mais voyons, ma petite... o scăpă pe franțuzește Negoianu, consternat. Cum poți vorbi așa? Ca și cum cineva s-ar bucura de o nenorocire oribilă...

   - Ei, hai, nu te preface că nu știi, se enervă Margot Cristică. Matei - pardon, povră Matio - îl persiflă pe Androne înclinându-se ironic, blazatul ăla pervers și cu madam Gina, bestia ailalaltă, își smulg părul de durere...

   Râse ostentativ, distinct:

   - Ha, ha, ha. Zi mai bine că abia așteptau să deau iama în pușculița babacului. Nu m-aș mira să fie acolo o cooperativă. „Iau eu jumătate, ia și tu, neică, tot atâta, și-i facem de petrecanie.” Pui pariu cu mine că așa e?

   Androne Negoianu mângâia în neștire brocatul vechi care acoperea masa, în timp ce fața aplecată tresărea ciudat, mimând avalanșa de gânduri și sentimente contradictorii care-l copleșeau.

   Margot se ridică și începu să trebăluiască prin casă, dând a înțelege că, în ceea ce o privește, lucrurile sunt limpezi. Luă de pe o măsuță scundă un tranzistor, nu mai mare decât un pachet de țigări, și-l deschise. Îl orientă spre fereastră, în așa fel încât vocea crainicului inundă încăperea.

   - Marg... îndrăzni cu voce groasă Negoianu.

   Dar o privire iute a femeii îl reduse la tăcere.

   - Japonez? întrebă Cristescu ridicându-se și arătând spre aparat.

   - Da, îngăimă cu capul jos bătrânul. Ați și plecat? Nici măcar nu v-ați băut cafeaua. Este exelentă, o cumpăr tocmai de la Unic.

   - Altă dată. Găsim noi o ocazie, se eschivă maiorul.

   Ieși condus de Androne Negoianu. Parcă ar mai fi vrut să-i spună ceva, dar din pragul camerei, femeia, fără să se sfiască, îl supraveghea.

   Cristescu ar fi putut jura că în urma lui izbucnise un scandal.

   În ușa blocului se opri fulgerat de un gând: „La urma urmei, defecțiunea tehnică din timpul concertului se putea intercepta și de la un aparat cu tranzistori, urcând scara spre biroul lui Grigore Lupașcu.

   - S-au cam încurcat ițele!

   Maiorul își căută o poziție comodă pe scaunul din spatele biroului.

   Locotenentul Azimioară numără cu coada ochiului pachetele de țigări așezate pe marginea mesei alături de blocnotesul deschis și gândi că discuția va dura mai mult de cele „10, maxim 15 minute”, anunțate de Cristescu.

   - Mă urmărești? se asigură acesta. Consider că dintr-un anumit punct de vedere, ne-am împotmolit. Ne aflăm în posesia unui material vast, pe care nu reușim să-l diferențiem. E ca o masă amorfă căreia în zadar caut să-i sesizez fisurile. Sau sunt prea mult și de aceea nu reușesc să singularizez valoric, eliminând ceea ce e lipsit de semnificație.

   - La ce vă referiți?

   Cristescu se opri descumpănit, dar Azmioară știa că maiorul își căuta ideile.

   - Ce mă derutează este că fiecare dintre protagoniștii dramei e, într-o măsură mai mare sau mai mică, suspect. Aș zice, nepermis de suspect, dacă mă înțelegi. Fiecare l-ar fi putut ucide pe Grigore Lupașcu, crima având o rațiune din punctul de vedere al fiecăruia. Mai mult, cei cinci eventuali asasini comit înainte sau după crimă greșeli grosolane care coroborate cu asasinatul în sine, extrem de abil, mă pun pe gânduri.

   - Pomeniți de cinci eventuali asasini. Pe cine excludeți de fapt?

   - Parcă am mai discutat despre asta. Sunt excluși de la bun început toți cei care nu se aflau în casă. Este un raționament obligatoriu. Atâta timp cât accept ca adevăr aproximatic faptul că profesorul Lupașcu nu putea fi omorât decât de cineva aflat în interiorul locuinței. Gândești altfel?

   Azimioară scutură din cap.

   - Nu, dar au apărut totuși pe parcurs indivizi pe care nu-i putem ignora: avocatul, și mai ales omul de la Zig-zag, ca să folosesc expresia lui Ciobanu, acel Ioan Iacob.

   - Vezi?! exclamă Cristescu. Tocmai despre asta vorbeam. Ei reprezintă unul din elementele derutante care ne împiedică să sesizăm adevărul. Participarea lor la asasinarea profesorului este pentru moment subsidiară. Obiectivul nostru principal rămâne acel cine a ucis, cine a înfășurat lațul de gâtul victimei.

   - Nu este imposibil, totuși, ca prin ei să ajungem la autor, sugeră Azimioară.

   - De acord, dar numai în măsura în care ne oferă un indiciu minim. Ce-i poți reproșa avocatului Turcu în afara unei etici profesionale nu prea generoase și a faptului că se bucură ori s-a bucurat de favorurile doamnei Lupașcu? Ce-i poți reproșa lui Ioan Iacob? Că-i procură morfină lui Matei? Că primește prin intermediul unei oglinzi un mesaj de la Gina? Sau că Artemiza Iacob îl suspectează ca pe un prezumtiv asasin? Evident, sunt elemente ce trebuie luate în evidență, dar care ne îndepărtează de obiectivul cercetărilor noastre. Înțelegi? Nu vreau să bagatelizez, dar am senzația unui ciudat complot de împrejurări, menit să ne angajeze pe piste false. Convingerea mea este că toate acestea au o legătură formală cu crima, fără să țină însă de esența ei.

   - Datorită acestor împrejurări, am determinat mai precis mobilurile eventualilor criminali, constată Azimioară.

   - Perfect adevărat. Am stabilit că Iacob îi procura morfină lui Matei, explicând astfel pentru moment motivul secetei financiare. Dar atât. Bani știam că-i trebuie din prima zi de anchetă. Problema e l-a ucis oare Matei pe taică-său, împins de viciu?

   - Până una, alta, știm că a furat. A sustras cele 5 monede pe care le-a ascuns în interiorul bolovanilor, așteptând un moment prielnic să le comercializeze.

   - Da, dar a furat și Gina. Desenul lui Ingres găsit la Oprea a fost sustras în mod categoric cu consimțământul ei. Mai mult, înlocuirea lui cu o copie, bună sau proastă, demonstrează premeditarea și faptul că nu cunoștea conținutul ultimului testament.

   - Asta ar disculpa-o, constată locotenentul. Ce sens avea să subtilizeze desenul pregătind o copie, atunci când intenționa să-și omoare soțul?

   - Îmi imaginezi poate că pe un colecționar ca Grigore Lupașcu l-ar fi putut păcăli o reproducere grosolană?

   - Atunci pe cine trebuia să înșele?

   - Nu știu. Poate că pe Ana Dogaru sau chiar pe Matei, veșnic beat ori amețit de morfină. În definitiv, mai degrabă îți atrage atenția o ramă goală decât o reproducere care, măcar, superficial, aduce cu originalul. Și nu știm nici timpul - număr de zile sau ore - în care tabloul trebuia să inducă în eroare. Se impune deci o concluzie: Gina Lupașcu avea nevoie de bani, ații decât cei pe care îi oferea cotidian profesorul, iar Oprea nu era străin de această situație. Nu ar fi devenit astfel complice la furt. Nu l-ar fi acceptat ea.

   - Înseamnă că nu doamna Lupașcu l-a ucis pe profesor, îi voia banii, dar înțelegea să-i obțină pe alte căi decât grăbindu-i moartea.

   - Depinde! Că nu cunoștea noile dispoziții testamentare e clar; poate că asta explică și avansurile făcute lui Turcu. În orice caz, știa că la moartea lui Lupașcu va moșteni, și încă substanțial. Furtul desenului, în caz că ea e criminala, s-ar explica și prin aceea că a vrut să-și asigure proprietatea lui, indiferent de felul în care s-ar fi dispus prin testament.

   - Deci, conchise Azimioară, situația în ansamblu s-ar prezenta în felul următor: Matei, morfinoman înveterat, îl fură pe taică-său, o șantajează pe Gina în legătură cu relații el extraconjugale - mă refer la notațiile din agendă - și scoate cât poate de la Ana Dogaru.

   - Exact.

   - Pe de altă parte, Gina Lupașcu se lasă șantajată de fiul ei vitreg - acceptăm deocamdată ipoteza asta - conlucrează cu Oprea a cărui dispariție ciudată în jurul orei crimei încearcă s-o justifice, îl face complice la furt și comunică printr-un procedeu destul de abil cu furnizorul de morfină al lui Matei.

   - Apropo, nu ți se pare ciudat totuși sistemul? În fond, cu un telefon se putea rezolva totul extrem de simplu. Asta, admițând că se ferea de Turcu.

   - Poate că așa e jocul. Oamenii înțeleg să-și ia toate măsurile de precauție. Morfina nu e un fleac, opină locotenentul.

   - Da, dar nu Gina e cea care o consumă. Și dacă poți comunica că la o anumită oră te afli într-un anumit loc, de ce n-ai comunica, într-o formă camuflată firește, și ceea ce încape pe suprafața redusă a unei oglinjoare?

   - Atunci?

   - Trebuie discutat cu Iacob. Locotenentul Ciobanu l-a văzut așteptându-l pe Oprea după un meci și plecând apoi împreună. Înseamnă că, exceptându-l pe Negoianu, toți suspecții care se aflau în casă în noaptea crimei țin legătura cu Ioan Iacob. Altceva?

   - Rămâne de asemenea nerezolvată sustragerea primului testament din dormitorul Ginei Lupașcu.

   - Da, făcu maiorul deschizând un nou pachet de țigări. Ți-amintești, n-am găsit niciun fel de urme pe scrin în afară de amprentele Ginei. S-a lucrat cu mănuși, precauție curioasă față de felul brutal în care s-a forțat încuietoarea.

   - Spărgătorul era atent să nu lase urme, nu să menajeze mobila.

   - Poate ai dreptate... admise Cristescu. Există totuși o inadvertență. Dacă cel care a lovit-o pe Gina, pentru ca să poată fura testamentul, este în același timp și autorul crimei, lucrurile devin mai greu de înțeles din punct de vedere psihologic. Am să-ți dau un exemplu. Îl vezi pe Grigore Lupașcu, colecționar notoriu, îndrăgostit de opere de artă, aruncând un tablou, chiar dacă nu-i Ingres, la coșul de gunoi? Există un modus operandi, mă refer aici la un anumit aspect al noțiunii, care intră în sângele infractorului, ținând de substanța lui intimă. Nu poți comite o crimă lucrând, hai să zicem, curat, ținând seama de toate amănuntele, evitând la maximul urmele, și în același timp să forțezi grosolan cu un cuțit de bucătărie o broască nu prea complicată. Hotărât, cel care a furat primul testament a făcut-o ostentativ, atrăgându-mi brutal atenția, și asta cu intenție evidentă.

   - De ce?

   - Ca să ne inducă în eroare. În ce sens, asta rămâne de văzut, spuse maiorul îngândurat.

   - Ați ocolit-o pe Ana Dogaru, remarcă Azimioară.

   - Cu ea lucrurile sunt într-un fel limpezi. A reușit să adune împotriva ei cele mai multe probe de ordin moral și material. Cu ea munca noastră se desfășoară, pe undeva, în sens invers. Încerc s-o disculp înlăturând tot ce este adiacent, parazit, artificial, ca să ajung la ceea ce nu se poate înlătura, în esență. Nu-mi place când prea multe indicii se concentrează asupra unui singur individ, în contextul unei crime care, în mod evident, nu este comisă de un diletant. Îmi dă senzația unui fascicul de lumină care mă orbește, pentru ca să nu văd nimic din ceea ce m-ar interesa în jur.

   - Bine, dar toți sunt suspecți. Gina, Oprea, Matei au avut, slavă Domnului, motive să asasineze și nici probele nu lipsesc, chiar dacă nu o avem încă pe cea capitală. Până și Negoianu... Ați găsit la el tranzistorul de buzunar, care l-ar fi putut avertiza sus, în biroul profesorului, de incidentul intervenit în timpul concertului. Ar fi o fisură găsită unui alibi infailibil.

   - Ar înseamna că e un as. Știi la ce mă gândesc? Uneori îmi vine să cred că asasinul, sesizând ambianța plină de suspiciuni, de grave dezacorduri din casa familiei Lupașcu, a acționat știindu-se adăpostit de atmosfera de neînțelegere în care fiecare poate deveni suspect. Există un amănunt care nu încetează să mă frământe. Încerc să-i găsesc o explicație, dar n-am putut ajunge nici măcar la soluții fanteziste.

   - Vă gândiți la cea de-a doua urmă de pe gâtul victimei...

   - Da, confirmă maiorul. Dâra aceea roșie. Dacă i-aș determina cauza, misterul ar fi ca și rezolvat. Mă simt incapabil să deslușesc misterul.

   - Nodul gordian, zâmbi Azimioară. Nu avem decât să procedăm ca atare.

   - Numai că eu nu sunt Machedon. Și, în plus, povestea asta nu m-a convins niciodată. Am considerat-o totdeauna drept expresia furiei și neputinței împăratului în fața complicatului nod.

   - Devenind totuși stăpânul Frigiei, așa cum spune legenda, continuă surâzând locotenentul.

   - Nu din cauza asta, te asigur.

   Cineva bătu în ușă și locotenentul Ciobanu intră agitat.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă Cristescu, sesizându-i tulburarea.

   - Tovarășe maior, permiteți să raportez: Ioan Iacob a fost asasinat. Mort prin strangulare.

Capitolul 15

LOGODNICA MORTULUI

   Iacob zăcea pe covor. Observându-i poziția, Cristescu bănui că moartea îl surprinsese cu spatele la ușă, traversând încăperea spre șifonier ori poate spre fereastră.

   Cu oarecare surpriză, regăsi pe gâtul cadavrului cea de-a doua urmă, alta decât șanțul de strangulare, acea iritație a pielii ca o scrijelitură care îi dăduse atâta bătaie de cap la moartea lui Grigore Lupașcu. Amănuntul i se păru plin de semnificații, certificând același mod de comitere al crimei, ceea ce presupunea implicit existența unui autor comun.

   Trecu în bucătăria strâmtă, neaerisită.

   Cea care alarmase miliția era amanta lui Iacob, Amalia Dragoman, funcționară la o agenție CEC de pe Calea Moșilor. Se întorsese din oraș și descoperise cadavrul.

   Stătea în bucătăria soioasă, plină de vase murdare și cutii de conserve pe jumătate consumate, rotind ochii speriați de un verde limpede, transparent. Părul castaniu, lucios, cădea drept ca o masă metalică, învelindu-i umerii înguști. Statura fragilă, picioarele bronzate, abia acoperite de fusta scurtă de in albastru, îi dădeau un aer de fetiță.

   - Dumneavoastră sunteți Amalia Dragoman?

   Fata încuviință, răsucindu-se neliniștită pe scaun.

   - Locuiți împreună cu Iacob?

   - Nu, și-și lăsă ochii în jos. Vreau să spun, înnoptam uneori aici, dar de fapt stau în oraș împreună cu o prietenă, colegă de birou.

   - De când îl cunoașteți pe Ioan Iacob?

   - De 3 luni. A venit într-o seară la noi la agenție să depună niște bani. Era ora închiderii și fetele n-au mai vrut să-l servească.

   Fata ridică din umeri, lungindu-și buza de jos.

   - L-am servit eu. După aceea...

   - Înțeleg, o opri maiorul. Ce ați făcut azi după-amiază?

   - Da... ne-am întors de la ștrand pe la 3 și jumătate.

   - Ați fost cu Iacob?

   - Da, cu Jimmy. Ne-am culcat. La 6 ne-a trezit telefonul.

   - Cine a sunat?

   - Nu știu, n-am răspuns eu.

   Adăugă după câteva clipe:

   - Cred că era Matei Lupașcu, un amic de al lui Jimmy.

   - Știți ce au discutat?

   - Eram încă somnoroasă. La urmă, știu că Jimmy i-a spus: „Cu alții, puișor. Nu mai ține”. L-am întrebat parcă ce a vrut. A ridicat din umeri: „Fleacuri, păpușico, nu-ți bate capul”.

   - Ce v-a determinat să credeți că Matei Lupașcu e cel care a telefonat?

   Amalia Dragoman tăcu câteva clipe, răsucindu-și o șuviță lungă, cafenie, pe deget.

   - Totdeauna telefonează fix la 6. Dar poate că n-a fost el.

   - Bun, continuați, vă rog.

   - La 7 și jumătate am plecat de acasă.

   - Aveați treabă în oraș?

   - Nu, tocmai că nu prea știam ce să fac.

   - N-ați ieșit împreună?

   - Nu.

   - De ce?

   - Jimmy mi-a spus să plec...

   - V-ați certat?

   - Oh, nu... nu era prima dată. Din când în când, mă ruga să plec pentru o oră, două. La început m-am enervat, credeam că așteaptă altă femeie. Pe urmă, mi-am dat seama că din alte motive voia să rămână singur.

   - Cum ați dedus că nu era vorba despre întâlniri sentimentale?

   Amalia Dragoman își arătă gropițele cu un zâmbet ștrengăresc.

   - Femeile nu fumează un pachet de Mărășești în mai puțin de două ore și nu beau vodcă cu cana.

   - Aveți dreptate, râse Cristescu. Înseamnă, deci, că era vizitat de una și aceeași persoană. Un bărbat.

   - N-am spus asta.

   Și își scutură capul.

   - Odată a venit o femeie, una bătrână, o vrăjitoare. Eu stăteam la pândă în gangul de vizavi și am văzut-o bine.

   - Cum arăta?

   - V-am spus. Urâtă și bătrână. A trecut chiar pe lângă mine. Bolborosea de una singură, ca o apucată.

   - Ați mai văzut și alți vizitatori?

   - Acum vreo două săptămâni. M-am întors acasă mai devreme decât stabilisem cu Jimmy. Ploua îngrozitor și-mi uitasem fulgarinul aici. Când am intrat, am găsit un bărbat. Era foarte elegant îmbrăcat și avea o groază de bijuterii: ceas de aur cu lanț, două inele, butoni cu pietre, un ac de cravată...

   - Cam ce vârstă avea?

   - Nu prea sunt tare în aprecieri. I-aș fi dat orice vârstă între 40 și 60 de ani. O mutră antipatică. S-a uitat la mine și a țipat la Jimmy: „Parcă era vorba să-ți expediezi dulcimea”. Jimmy s-a scuzat în toate felurile. Îi spunea „sir”. Îi era teamă de el. L-am privit mai atentă. Nu credeam să existe cineva de care să-i fie frică lui Jimmy. Era atât de curajos! Tipul și-a luat țigările - fuma Chesterfield - și a plecat. După aia, a început scandalul. Primul nostru scandal. „Să-mi faci figura, tocmai cu Barosanul!” Așa-i zicea acum.

   - N-ați cerut nicio explicație?

   - Am plâns mult, oftă Amalia Dragoman. După ce ne-am mai liniștit, Jimmy m-a luat în brațe și mi-a spus că sunt lucruri care nu mă privesc, afaceri de ale lui, și că discreția e prima condiție a prosperității noastre financiare.

   Adăugă în șoaptă:

   - Urma să ne căsătorim.

   - L-am mai văzut vreodată pe Barosanul?

   - O singură dată la Capșa. Intrasem să-mi cumpăr alune. Era la o masă cu un bărbat. Din fericire nu m-a observat.

   - Cât de des trebuia să plecați de acasă?

   - Cam o dată, de două ori pe săptămână.

   - Mda... Ce-ați făcut ieri după 7 și jumătate.

   - M-am plimbat prin oraș. Mi-am cumpărat pe Lipscani niște organdi pentru rochiță. Nu știam cum să-mi mai omor timpul. La Compescaria, m-am întâlnit cu o colegă și am invitat-o la o ciocolată la Albina. La 9 și jumătate, i-am telefonat lui Jimmy. N-a răspuns, am crezut că a ieșit. L-am luat pe 34. După aceea, știți dumneavoastră...

   - Aveți idee la ce sumă se ridică depuneri CEC ale lui Iacob?

   - Nu. Poate că-l nedreptățesc, dar am impresia că se cam ferea de mine. Știu doar că avea mai multe carnete, dar niciunul nu depășea 10 mii de lei.

   - Banii îi depunea personal sau, să zicem, din comoditate, vi-i preda dumneavoastră, urmând să faceți oficiul la agenție?

   - El îi depunea. Se folosea însă și de alte agenții.

   - Nu v-ați întrebat cum obținea banii?

   - L-am întrebat chiar pe el. Mi-a vorbit o seară întreagă despre curse și pariuri, niște chestii complicate care m-au plictisit. Mi-amintesc doar că m-am mirat: „Atunci de ce nu joacă lumea la curse?” „Ei, mi-a răspuns, pentru treaba asta îți trebuie și schepsis...”

   - Barosanul juca la curse?

   - Da. Odată a telefona, dar Jimmy nu era acasă. L-am recunoscut după glas. Vorbea pe nas. „Comunică-i lui Iacob să meargă pe Năluca.” „Cine-i ăsta, zic, un cal?” „Nu, o iapă!” A început să râdă, pe urmă a trântit telefonul.

   - Când s-a întors Iacob, i-ați transmis comunicarea?

   - Bineînțeles. Mi s-a părut cam neliniștit, și-mi amintesc foarte bine că atunci mi-a spus un lucru ciudat.

   - Ce anume?

   - Lucram după-amiaza și veneam târziu acasă. Jimmy m-a rugat ca atunci când intru pe stada Frumoasă, adică imediat ce dau colțul, să nu merg pe trotuar, ci pe mijlocul străzii, iar când ajung în fața blocului, să-l fluier după un anumit semnal. Atunci el cobora și urcam scările împreună.

   - V-a dat vreo explicație?

   - Nu. Dar cred că îi era frică să nu mă omoare Barosanul...

   Azimioară se uita curios la Cristescu care se juca absent cu un șnur subțire de mătase de vreo 25 de centimetri. Făcea diverse noduri, îl trecea printre degete, îl desfăcea și o lua de la capăt. Părea stăpânit de un tic.

   - Ce spune medicul legist?

   - Moarte prin strangulare.

   - Hm, mormăi maiorul. Asta știam și noi.

   - Raportul precizează că moartea a survenit în jurul orei 21.

   - Da, asta e ceva. Deci cu 30 de minute înainte de a fi telefonat Amalia Dragoman. Altceva?

   - Nimic special. Strangulare clasică, nicio zgârietură pe corpul victimei. Adică, așa cum am presupus inițial, Iacob nu s-a luptat cu agresorul lui.

   - A fost surprins ca și Grigore Lupașcu, medită Cristescu. Admițând că ambele crime poartă semnătura aceluiași autor, înseamnă că trebuie căutat numitorul comun în cercul cunoștințelor celor două victime, adică cineva care să fi avut acces atât în casa profesorului, cât și în cea a lui Iacob: deci Gina Lupașcu, Dinu Oprea și Ana Dogaru.

   - Îl excludeți pe Matei?

   - Matei a fost ieri în delegație la Brașov. Cei de la gazetă au confirmat.

   - Depinde la ce oră s-a întors...

   - La ora 22.30 era în București. Evident, trebuie verificat și la Brașov, dar până atunci să acceptăm posibilitatea aceasta. Trebuia să predea un material la redacție chiar aseară, indiferent de ora la care s-ar fi întors, iar Gina Lupașcu - am telefonat azi-dimineață - pretinde că l-a auzit pe Matei întorcându-se acasă la ora 23.

   - Totuși, Amalia Dragoman afirmă că Matei a telefonat ieri la ora 6. Era deci în București.

   - Fata nu e sigură. Mi-a spus textual: „S-ar putea să nu fi fost Matei”. Cel mai ciudat mi se pare că Iacob a murit tocmai când ne hotărâsem să discutăm cu el. Cum s-ar zice, la țanc. În sfârșit... ce știi despre el?

   Azimioară scotoci îndelung în pachetul de țigări. Avea un obicei curios de a-l ține cu toată mâna în timp ce cu degetele de la cealaltă încerca să scoată o țigară. În felul acesta, operațiunea se solda totdeauna cu ruperea pachetului.

   Cristescu îl urmărea amuzat, continuând să se joace cu șnurul de mătase.

   - Victima, începu locotenentul dregându-și glasul, fiul colonelului de cavalerie Aristotel Iacob, s-a născut în anul 1928. În aprilie împlinise 40 de ani. Puțin după moartea mamei, Ioana Iacob, într-un sanatoriu din Elveția, colonelul s-a recăsătorit, fapt care a avut drept consecință înscrierea fiului ca elev intern la Liceul Gheorghe Lazăr. În anul 1947, intră la Politehnică. Se pare că bătrânul Iacob era mai interesat de soarta Ralucăi, rod al celei de-a doua căsătorii, element excepțional și care le-a lăsat o impresie deosebită celor care au cunoscut-o. Relațiile dintre Iacob și noua familie a tatălui său devin cu timpul mai mult de ordin formal. După moartea colonelului, victima își abandonează studiile și din acest moment începe o viață dezordonată, trăind din expediente, frecventând mediile cele mai diverse. Pare ciudat, dar n-a fost niciodată încadrat.

   - În consecință, suntem lipsiți de orice relație oficială în ceea ce-l privește pe o perioadă de circa 20 de ani. Are antecedente penale?

   - Nu. Iacob a fost genul de individ care a știut să se strecoare printre paragrafele Codului Penal, fără să-și descopere bateriile. De morfină a început să se ocupe în ultimii ani. În general, reușea să-și asigure din punct de vedere financiar coordonatele unei existențe comode, fiind un cunoscut al hipodromului, implicat în câteva scandaluri cu ocazia derby-urilor anuale, dar neputându-i-se reproșa nimic. Se șoptea că lucra cu doi din grupul jockeilor arestați și condamnați în 1959. În ceea ce-l privește, urmărirea penală a încetat din lipsă de probe. O altă sursă de venituri o reprezenta pocherul, jucat pe mize fantastice, iar într-o vreme, a organizat chiar un tripou în locuința unui fost crupier la Cazinoul din Sinaia, Jean Florescu. Aveau o ruletă de dimensiuni reduse și jucau cărți la vreo 8 mese. Nu erau primiți decât turiști străini, aduși prin intermediul diferitelor femei. Evident, se juca pe valută care apoi se schimba pe litoral ori era „vândută” amatorilor de la noi care plecau în străinătate.

   - Cum naiba n-a fost depistat?

   - Lucra totdeauna prin intermediari și numai cu oameni absolut siguri, calculând mult înainte de a se băga într-o afacere. Când un proiect prezenta o fisură cât de mică, renunța la el. Asta i-a creat o oarecare faimă în rândul escrocilor din București, consacrându-i o „firmă de seriozitate”. Astfel, participarea lui Iacob - Dama de pică - într-o combinație prezenta un titlu de garanție.

   - Dama de pică?

   - I se spunea așa datorită preferinței pentru femei cu ochi deschiși la culoare, albaștri sau verzi, legături care nu durau niciodată mai mult de câteva luni. Poate încă o formă de manifestare a prudenței care-l caracteriza. De morfină, așa cum vă spuneam, s-a ocupat abia în ultimii ani. Comercializarea ei nu incumba riscuri. Viciul înrobește prea mult ca să mai încapă indiscreții.

   - De unde o procura?

   - N-am putut stabili. Am presupus că furnizorul trebuie să fie un medic, soră ori asistent medical, în sfârșit cineva din personalul sanitar al vreunui spital. Din nefericire n-am putut repera o astfel e persoană printre cunoștințele lui Iacob. Am impresia că victima a fost un fel de nod unde se întâlneau toate firele. Lichidat, tot eșafodul s-a surpat. Lipsește punctul de sudură.

   - Adică?

   - Ciobanu a comunicat că de dimineață s-a telefonat la garsoniera lui Iacob de cel puțin 10 ori, bărbați și femei, folosind diverse parole, în genul: „Cumpăr un papagal stacojiu”, „Cât e ceasul în Manchester?”, „Mi-e dor de Haiti” etc., iar altul i-a fluierat vreo două minute aria lui Almaviva.

   - Și ce-a făcut Ciobanu?

   - La început, derutat, a tăcut. După câteva apeluri s-a dumirit și a încercat să dea replica după cum l-a tăiat capul, căutând să fie cât mai „exotic”. De pildă, când i s-a comunicat „Cumpăr un papagal stacojiu”, Ciobanu a răspuns: „Vă stau la dispoziție!” Celălalt nu s-a lăsat: „Altceva nu mai vindeți?” Pe bietul Ciobanu l-au trecut sudorile. „Da, zice, vând și un câine Dingo.” „Impostorule!” a strigat vocea și a închis. L-am întrebat ce i-a venit cu câinele Dingo. Mi-a răspuns candid: „Asta mi-a trecut prin minte”.

   - Mă întreb ce-ar fi putut face, reflectă maiorul amuzat. În sfârșit, continuă...

   - Se pare că în privința Ralucăi, sora defunctului, Artemiza Iacob n-a exagerat. Cele câteva persoane cu care am stat de vorbă, colegi, profesori și asistenți, nu găseau suficiente superlative pentru a o caracteriza. Mi-au pus la dispoziție o colecție de întâmplări extraordinare, fiecare în parte demonstrând generozitatea, inteligența, memoria și omenia Ralucăi.

   - Mi-amintesc, interveni Cristescu, că Artemiza Iacob înclina spre o asasinare de ordin moral, adică fiică-sa - susținea ea - ar fi fost împinsă, determinată să se sinucidă. Ce spune dosarul?

   - Același lucru, sinucidere. Și, interesant, nu s-a stabilit niciun fel de corelație mai consistentă între victimă și Ioan Iacob ori Matei Lupașcu.

   - Bătrâna pretinde că ambii ar fi fost în zilele acelea în Moldova.

   - Nu știu de ce surse o fi dispunând, poate tot „eterice”, dar organele de anchetă au stabilit fără posibilitate de tăgadă că, în zilele acelea, Matei se afla trimis de gazetă la Timișoara, iar Iacob era într-o excursie de agrement la Soci, în Uniunea Sovietică.

   - Curios! Atunci era în Timișoara, acum la Brașov. Care era raporturile dintre Matei, Raluca și Iacob?

   - Nu le-am putut defini pe deplin. Că Raluca și Matei erau logodiți nu încape îndoială. În afară de relațiile date de Artemiza Iacob și de faptul că fata era văzută mereu în compania celor doi, n-am putut afla nimic. Raluca Iacob era un om închis și se pare că-i repugnau confidențele. Cert este că odată Matei Lupașcu intrat în viața ei, aceasta a luat un alt făgaș.

   - Spune-mi, vorbi maiorul visător, crezi că Raluca lua și ea morfină?

   - Posibil, deși la autopsie nu s-au găsit pe corp semnele specifice inoculării.

   - Ești convins că există o legătură autentică între cele 3 cazuri: Raluca - profesorul Lupașcu - Iacob? Dar mai ales, ești convins că în toate cele 3 cazuri avem de a face cu același autor moral, să zicem?

   - Dacă v-aș spune da, mi-ați cere să argumentez și încă nu sunt în măsură s-o fac.

   - Nu te eschiva, râse Cristescu. Deocamdată nu trebuie să-mi argumentezi. Ce-ți spune intuiția?

   - Spune da la toate întrebările dumneavoastră. Iar în altă ordine de idei, și de astă dată pot argumenta, consider că a sosit momentul să-l luăm serios la întrebări pe ziarist.

   - Poate că ai dreptate. Vreau însă să primesc mai întâi răspunsul de la Brașov. Apropo, știi că Ana Dogaru a adresat o cerere Mitropoliei prin care cere primirea ei într-o mănăstire din nordul Moldovei?

   Ochii lui Azimioară, mici, înfundați în grăsime, începură să se mărească vertiginos. Îngăimă:

   - Ce-i veni?

   - Știu și eu? zâmbi cu tâlc Cristescu. Poate că vrea să se căiască...

Capitolul 17

DESTĂINUIRI

   Vasile trebăluia prin grădină, adunând uscăturile dintr-un răsad de stânjenei. Mai încolo, pe bancă, Dinu Oprea, privindu-și din când în când ceasul, urmărea activitatea bătrânului cu un aer de suficiență și cu o nuanță imperceptibilă de dispreț.

   Cristescu, dând binețe, luă loc alături, spre vădita neplăcere a rugbistului care se dădu la o parte, lăsând să se înțeleagă că simpla prezență a maiorului îl indispune. Plin de bun-simț, Vasile își luă uneltele și se îndepărtă, dispărând după colțul casei.

   - Nu v-am văzut de mult, spuse Cristescu pe un ton îngrijorat, făcând abstracție de scena petrecută în garsoniera lui Oprea.

   - Oți fi uitat unde stau, sugeră ironic tânărul.

   - Deloc! Mă întrebam doar unde dormiți de câtva timp.

   - Ia ghici!

   - De ce să ghicesc, când dumneavoastră, care ați dovedit totdeauna multă înțelegere, ne-o veți spune singur.

   Oprea rămase o clipă descumpănit:

   - Uite, tovarășul, povestea asta a început să mă cam agaseze.

   - Și pe mine, oftă sincer Cristescu.

   - Degeaba faci mata pe glumețu` acum, că nu ține. Pe partea ailaltă, fiindcă ești curios, am să-ți spun că de o săptămână sunt în cantonament. Dar asta e o chestie de care, pesemne, grăsanul dumitale n-a auzit.

   - Când a încetat cantonamentul?

   - Ieri-seară am avut meci în nocturnă, pe Republicii. Scrie și în Sportul.

   - Între ce ore?

   - Între orele 20 și 22.

   - Dar pe la ora 21, ce făceați?

   - Colțunași: Eram la meci!

   - Ia mai gândiți-vă. Ați putea avea remușcări dacă, din grabă bineînțeles, ați omite câte ceva.

   - Ăsta-i păcatul dumitale, dom`le! Trebuie să-ți repete omul de o mie de ori același lucru și tot nu înțelegi. Meciul s-a terminat la 10 și după aia am făcut un chef cu băieții la Mon Jardin.

   - La mijlocul primei reprize, ați fost eliminat de pe teren pentru atitudine ireverențioasă față de arbitru. Scrie și în Sportul, adăugă mieros maiorul. La pauză ați plecat. Deci în acest răstimp, adică între 20.45 și 22.30, vă rog să aveți amabilitatea să-mi spuneți ce ați făcut.

   - L-am omorât pe tata! rânji Oprea.

   - Poate și pe el.

   - Și pe mai cine încă?

   - Pe Ioan Iacob, de pildă.

   - Cine-i ăsta? Vreun cumnat de-al lui Tom Jones?

   - Nu. Furnizorul de morfină al lui Matei.

   - Degeaba, se impacientă rugbistul. Nu face parte din jumătatea mea de București... Și, la urma urmelor, de ce să-l fi omorât?

   - Asta ne-o veți spune, poate, dumneavoastră.

   Dinu Oprea își bătu palmele de genunchi, cu falsă uimire.

   - Ca să vezi, fratele meu, ce căpcăun mi-eram! Achitai 2 în mai puțin de 10 zile!

   - Nici 10 zile nu sunt de când victima, Ioan Iacob v-a așteptat după un antrenament și ați plecat împreună.

   - Ei, bravo! Să fii mata sănătos câți suporteri nu mă așteaptă. Da, ce-s carte de telefon, să le știu numele la toți?

   - Domnule Oprea, spuse maiorul, situația se prezintă în felul următor: În noaptea asasinării lui Grigore Lupașcu dumneavoastră n-ați putut să vă motivați dispariția și nici să justificați felul în care v-ați petrecut acel sfert de ceas. Primo! Secundo, tabloul lui Ingres, sustras din casa familiei Lupașcu, a fost descoperit în locuința dumneavoastră. Înainte de aceasta, însă, ați încercat să-l comercializați prin intermediul lui Iacob, cunoscut mijlocitor pentru astfel de tranzacții. Intențiile dumneavoastră referitoare la tabloul le-ați enunțat în mod public. Este o situație care în orice caz trebuie limpezită. L-ați sustras dumneavoastră sau...

   - Mi l-a încredințat spre păstrare doamna Lupașcu.

   - Interesant fel de a defini un furt.

   - N-aveți decât s-o întrebați, răspunse Oprea, la sfârșit, obligat de reverența constantă a maiorului.

   - De ce vi l-a încredințat?

   - Asta o privește. Nu este obligată să se justifice față de mine. Dumneavoastră însă, completă el ironic, aveți alte drepturi.

   - Rămâne de văzut...

   - ...iar chestia cu vânzarea tabloului prin Iacob vă aparține. Nu l-am cunoscut pe individ.

   - Să trecem peste asta deocamdată. Ce ați făcut în seara asasinării lui Iacob?

   - V-am mai spus...

   - Nu vi se pare ciudat cum se repetă mișcarea din noaptea primei crime? Numai că, de data aceasta, nu puteți justifica un interval de 1 oră și 45 de minute. Subalternul meu care vă e antipatic ar spune că nu-mi rămâne decât să solicit emiterea unui mandat de arestare.

   - Este o intimidare!

   - Nu, domnule Oprea, și vă rog să mă credeți, regret din suflet că lucrurile stau așa. Este doar o cât se poate de obiectivă trecere în revistă a situației.

   - Prezumții...

   - Pe care dumneavoastră aveți obligația să le spulberați.

   - Pardon! Pe care dumneavoastră aveți obligația să le probați.

   Cristescu făcu un gest de oboseală:

   - Revenim în mod inutil la vechile clișee din prima noastră discuție. „Dovedește”, „probează”... Dumneavoastră, domnule Oprea, vă scapă un lucru elementar. Aveți o obligație legală și morală de a ne ajuta. Dar trecând peste asta, aveți cel puțin obligația să vă ajutați pe dumneavoastră înșivă. Nu vreți s-o faceți și, vă rog să mă credeți, nu-i în detrimentul meu. Ascultați-mi sfatul, mai spuse scrutând mina parcă impresionată a sportivului: revizuiți-vă scrupulele și mai reflectați. Aveți grijă doar să nu fie prea târziu.

   Pe Vasile îl găsi în spatele casei umplând niște ghivece cu pământ. Florile, pansele de toate culorile, le lua de alături, dintr-un lighean.

   - De ce ai plecat, moș Vasile?

   - Ei și dumneata, zâmbi bătrânul ridicându-se și ștergându-și mâinile. Mi-am zis că nu se cade să mă bag așa în sufletul oamenilor. Or fi având vreo vorbă și eu stau popândău pe capul lor. Așa că m-am dus dintr-acolo și m-am apucat de treabă. Iacă astea, arătă el ghivecele, sunt pentru mormântul lui don` Grigore.

   - Altfel ce mai zici? întrebă Cristescu într-o doară, sprijinit de gardul acoperit cu iederă.

   - Ce să zic?

   Își ridică a nedumerire sprâncenele.

   - Poate că-ți vrea să zic ceva anume...

   O undă de șiretenie îi luci în ochi și, zâmbind, începu să caute prin buzunare.

   - Acum știu! Așa-i că asta căutați?

   Și scoase șnurul de mătase.

   - L-am găsit ieri, când trebăluiam prin casă. Mai spre seară, plecaseră toți în oraș... și ce mi-am zis! Ia să dau eu o mătură, că cine știe când îi mai prin duși pe toți. De când cu nenorocirea.. casa asta, mă iertați, tovarășu` maior, e cu dosu-n sus. Chefuiesc toată noaptea și p-ormă dorm până la prânz.

   - La ce oră spui că au plecat?

   - Păi cam pe la 7-8, că nu s-au dus toți odată. Întâi bătrâna...

   - A spus ceva?

   - Nu, asta de la o vreme, Doamne, iartă-mă, a bolunzit. Pe la icoane ce mai dondăne, că încolo parcă i-a luat Dumnezeu graiul. N-a trecut mult și a plecat și conița Gina cu domnul Androne.

   - Și Matei?

   - Pe dumnealui nu l-am văzut ieri toată ziua.

   - Când s-au întors?

   - Asta n-am de unde să știu, că eu m-am culcat puțin după 10. Așa am apucat de la biata mamă-mea, fie-i țărâna ușoară: culcatul devreme și sculatul de dimineață. Da` până la 10 nu s-a întors niciunul, asta e sigur.

   - Vasile! Vasileee... se auzi vocea iritată a doamnei Lupașcu.

   Bătrânul, fâstâcit, fugi degrabă, fără să mai spună o vorbă.

   Maiorul o luă agale pe urmele lui.

   La ușa de la intrare, Gina Lupașcu, întoarsă din oraș, gesticula nervoasă, făcându-i , după toate aparențele, observații omului de serviciu.

   - Nu e vinovat, doamnă, spuse Cristescu salutând. Eu l-am reținut...

   Profitând de intervenția maiorului, Vasile se furișă, dispărând în spatele casei.

   - ...mă plictiseam. Un timp i-am ținut de urât domnului Oprea, care, mărturisesc, e un interlocutor foarte agreabil. Văd că nu v-a așteptat.

   - Ei, și?

   - V-am informat doar.

   - Sunteți amabil, observă ironic doamna Lupașcu.

   - Mă străduiesc.

   - Bănuiesc vă iar vreți să-mi puneți „câteva” întrebări...

   - Totdeauna v-am apreciat perspicacitatea. Și de astă dată ați ghicit!

   Femeia ridică din umeri și deschise ușa. Intrară în sufragerie. Pe servantă, pahare murdare, sticle de alcool începute. Gina Lupașcu își umplu un bol cu coniac și-l bău scurt, dintr-o înghițitură. Își aprinse o țigară.

   - Nu vă mai întreb dacă luați ceva. Prea m-ați refuzat în mod constant.

   - Culmea, surâse Cristescu, acum nu v-aș fi refuzat.

   Doamna Lupașcu păru sincer surprinsă.

   - Sărbătoriți vreun eveniment?

   - Poate.

   - Sau anticipați rezolvarea... unor evenimente?

   - Cum ați ghicit?

   - Ori pur și simplu azi nu sunteți în exercițiul funcțiunii?

   - Dumneavoastră cum v-ar conveni?

   - Încă n-ați băgat de seamă că sunt invulnerabilă? râse femeia, acceptând jocul maiorului. Foarte trist! Ce vreți să luați?

   - Coniac.

   Gina Lupașcu se întoarse la servantă, căutând un bol.

   - Cu zahăr?

   - Mulțumesc, fără.

   Îi întinse paharul lui Cristescu, arătând spre copia după Ingres.

   - Ar fi timpul să mi-l restituiți...

   - Aveți - ca să mă exprim decent - mult curaj, doamnă. Și nu e prima dată când o constat.

   Ochii Ginei Lupașcu se îngustară. Două lumini verzi ascunse de gene groase, negre.

   - Probabil că avem noțiuni diferite despre curaj. În fond, nu cer decât restituirea unui obiect care-mi aparține.

   - Un obiect sustras într-un moment când nu știați că vă aparține. Ceea ce - iertați-mi duritatea expresiei - tot furt se numește.

   - Tabloul mi-a fost lăsat prin testament.

   - Dar dumneavoastră nu-i cunoșteați conținutul. Altfel, toată înscenarea ar fi fost absurdă.

   - La urma urmelor, nu-mi pasă. Oricum, tabloul e al meu.

   - În locul dumneavoastră, stimată doamnă, aș fi avut elementara prudență de a mă sfătui, în prealabil, cu avocatul Turcu. El v-ar fi informat ce se întâmplă cu moștenitorul care fură din masa succesorală un obiect, și mai ales ce se întâmplă cu obiectul chiar dacă acesta fusese legat în mod expres celui care a sustras.

   - Spuneți-mi dumneavoastră.

   - Serviciile domnului Turcu sunt mai calificate... Sunt convins - în lumina probității sale profesionale - că e gata oricând să vă ofere serviciile.

   - Mă mulțumesc și cu ale dumneavoastră.

   - Stimată doamnă, cred că Ingres-ul v-a scăpat printre degete.

   - În favoarea cui? întrebă Gina Lupașcu, aplecându-se spre maior încordată ca un arc.

   - În favoarea fiului dumneavoastră. Aceasta este sancțiunea succesorilor grăbiți.

   - Matei! scrâșni ea cu dispreț. La urma urmelor, pot dovedi că am... În sfârșit, că am pus bine desenul, temporar desigur, tocmai ca să nu existe surprize. Cu Matei, mai ales, te poți aștepta la orice.

   - Cred că v-ar veni foarte greu s-o faceți. Chiar bucurându-vă de asistența competentă a domnului Pompiliu Sebastian Augustin Turcu.

   Gina Lupașcu își turnă din nou un pahar. Rămase o clipă pe gânduri, sorbi încet coniacul, apoi, cuprinsă de o hotărâre bruscă, își scutură umerii descotorosindu-se de buclele care-i cădeau pe obraji.

   - Să dăm cărțile pe față, domnule maior.

   - Nici eu nu doresc altceva.

   - Nimeni nu știe de istoria aceasta în afară de dumneavoastră și de Dinu care îmi este devotat. Ana și Matei n-au observat încă. Ați putea s-o uitați dacă - să zicem - aș răspunde la câteva întrebări?

   Cristescu o privi cu curiozitate.

   - Târgul pe care mi-l propuneți este foarte tentant. Dar n-aș vrea să vă induc în eroare. În primul rând Matei știe despre dispariția tabloului și nu mă îndoiesc că a informat-o și pe Ana Dogaru.

   - Nu mi-au spus nimic.

   - Probabil, pun ceva la cale. În al doilea rând, nu vă pot promite - ca preț al sincerității dumneavoastră - mușamalizarea.

   - Mai gândiți-vă totuși, zâmbi Gina, privindu-l lung.

   Se săltă puțin pe scaun și se aplecă după brichetă, înainte ca maiorul să-i fi sesizat intenția. Bustul adânc decoltat, strâns în mătase neagră, îi atinse în treacăt mâna pornită în gest reflex tot spre brichetă.

   Cristescu își făcu de lucru cu pachetul de țigări.

   - Mă gândeam că poate totuși veți uita... reluă visătoare Gina Lupașcu, sesizând jena maiorului. Deși oamenii singuri uită mai greu... Pot fi însă ajutați...

   - De ce singur? se miră Cristescu privindu-și instinctiv inelarul stâng.

   - O, râse doamna Lupașcu. Nu la astfel de companii mă gândeam și nici la locotenentul dumneavoastră, acel Sancho Panza cu aere teribile, care vă însoțește ca o umbră. Aici, spuse ea și se aplecă din nou spre maior, arătându-și inima, aici sunteți singur. De ce vă trageți înapoi? Vă e frică de mine?
   Și râse cald, senzual.

   Cristescu, ocolindu-i verdele fosforescent din ochi, spuse încet:

   - Ca să vă previn eventuale păreri de rău, trebuie să vă amintesc, doamnă, că între noi nu pot încăpea tranzacții. De altfel, sunt convins, adăugă el cu amabilitate, că nici dumneavoastră nu v-ați gândit serios la un asemenea compromis.

   Femeia se lăsă pe spătarul scaunului și, ducând paharul la gură, spuse:

   - A bon entendeur salut! Curios, remarcă după o pauză cu oarecare dispreț, n-aș fi zis că sunteți un iezuit. În fond, vă privește.

   Apoi, consultându-și ceasul cu chenar de smaralde mici, zise:

   - Voiam să ies...

   - N-o să vă împiedic. O singură întrebare: Unde ați fost aseară?

   - Aseară... aseară... Da, aveți dreptate. Am ieșit cu Androne, mai exact, m-a condus o bucată de drum și ne-am despărțit la Unic, pe Magheru. Vă interesează și ora, nu-i așa? Cred că era 8.

   - Când ați plecat de acasă sau când v-ați despărțit de Androne Negoianu?

   - Mi-e foarte greu să precizez. N-aveam un rendez-vous fixat în oraș, așa că nu mă pot orienta. Ieșisem să fac unele cumpărături.

   - Cea mai mare parte a magazinelor închid la ora 20.30.

   - Depinde! Eva, de exemplu, se închide la ora 21.

   Răspundea cu o docilitate și amabilitate plină de franchețe care nu-i scăpară maiorului. Era aproape convingătoare...

   - Așadar, ați fost la Eva?

   - Am trecut, mai bine zis, mi-era în drum. Ținta era Leonida. Mi se isprăvise provizia de nes. Afară de asta, îmi telefonase o prietenă că s-au adus sardine la Robert. Spre surpriza mea, am găsit și cutii cu ananas. Asta, pentru că vă interesează amănuntele.

   - Chiar vă rog, o invită Cristescu.

   - Păi, cam asta-i tot, făcu doamna Lupașcu culcându-și palmele pe fața de masă.

   - Vreți să spuneți că imediat ce ați terminat cumpărăturile v-ați întors acasă?

   - Da.

   - La ce oră, desigur cu aproximație, se grăbi maiorul să specifice pentru a evita noi eschive.

   - Zece, zece fără ceva, poate mai mult...

   - Bănuiesc că ați avut ceva de furcă la Leonida. Se înghesuia lumea la nes și la ananas.

   - Îhî, încuviință Gina Lupașcu din cap cu un aer copilăresc. Era coadă teribilă.

   - La care ați stat circa 1 ceas și jumătate.

   - Cam așa. Ați socotit bine.

   Maiorul crezu că sesizează intenția Ginei Lupașcu. Ducea o luptă piezișă, sistematică, de a-l scoate din sărite, de a-l face să-și piardă cumpătul, fără a-i putea reproșa ceva. Părea întruchiparea bunei-credințe, gata să răspundă cu sinceritate și plină de zel la orice întrebare.

   Cristescu realiza că împrejurările îi oferă Ginei Lupașcu o partitură generoasă de-a lungul căreia ea se putea desfășura amplu, de la candoarea cu guleraș alb și numărul matricol pe braț până la cinismul dur, necamuflat, de la tandrețea sinuoasă, dar decentă a glasului și a privirilor voalate, până la licitarea fără jenă, în piața publică, a trupului tulburător. Acum arbora o bunăvoință deconcentrantă cu nedumeriri grațioase, iar perversitatea jocului consta în aceea că femeia știa precis că maiorul sesizează nuanțele, dar continua conștientă că nu poate reacționa, că trebuie să accepte convențional situație.

   Nu-i poți imputa nimănui că a stat la coadă pentru ananas ori pentru telemea 5 minute sau 1 oră și jumătate, și nu te poți supăra că nu știe la ce oră s-a întors, mai cu seamă când în vezi că, plin de amabilitate, încearcă să-și amintească, chiar dacă amabilitatea este simulată. Un astfel de interlocutor îți impune deliberat căi lăturalnice, determinând situații trucate la care ești obligat să recurgi pentru a menține echilibrul discuției.

   - Trebuie să vă fac o destăinuire, doamnă, spuse Cristescu deschizându-și blocnotesul. De la bun început, am fost impresionat de sinceritatea cu care ați înțeles să răspundeți anchetei noastre, de spontanietatea declarațiilor dumneavoastră.
   Doamna Lupașcu, retrasă în colțul mesei, stătea cu ochii plecați, fulgerându-l rar cu câte o privire. Era ca o pisică galbenă, uriașă, la pândă.

   - Și nu m-am îndoit niciodată, continuă Cristescu, că toate afirmațiile dumneavoastră se încadrează perfect în limitele adevărului. Căutați o țigară? Poftiți!... De aceea sunt neplăcut surprins de un amănunt strecurat în raportul colaboratorului meu în ceea ce vă privește.

   Femeia fuma, trimițând fumul ostentativ în direcția maiorului.

   - Raportul precizează că ieri-seară, în jurul orei 20.45, ați fost văzută trecând pe strada Frumoasă. Evident, și noi suntem oameni, avem păcate. Totuși acest gen de improvizații nu pot fi tolerate. Mă întreb - adăugă zâmbind - cum ați reușit să vă atrageți antipatia locotenentului Azimioară în așa măsură încât acesta să-mi furnizeze informații eronate.

   Strivind țigara abia începută, femeia râse nervos:

   - Cu alte cuvinte, luaâi drept bun ceea ce afirm eu.

   - Tot ce afirmați dumneavoastră.

   - Nu trebuie să vă blamați colaboratorul. Nu s-a înșelat. Mi s-a părut un detaliu nesemnificativ. Înainte de a merge acasă, am intrat la una din croitoresele mele.

   Cristescu clătină din cap cu un aer înțelegător.

   - Încă o dată, am avut dreptate să nu mă îndoiesc de buna dumneavoastră credință. Culmea e că de astă dată cel care s-a înșelat am fost eu.

   Își consultă carnetul cu însemnări:

   - Precizarea nu se referea la dumneavoastră, vreau să spun că nu dumneavoastră ați fost văzută pe strada unde s-a comis crima, ci altcineva. Vă rog să mă scuzați... Dar dacă recunoașteți...

   Bolul de coniac se sparse între degetele doamnei Lupașcu.

   Maiorul Cristescu lăsă stiloul să cadă pe masă.

   Parcurse paginile scrise mărunt, i le înmână ofițerului de serviciu, apoi deschizând dictafonul ordonă:

   - Să intre.

   Silueta zveltă a rugbistului se ivi în prag. Cercetă îndelung covoarele, draperiile, mobilierul și, descoperindu-l în sfârșit pe Cristescu, schiță un gest vag de salut.

   - M-ai cam ținut pe la uși, șefule, și, crede-mă, nu-s deloc obișnuit. Tocmai mă pregăteam să plec.

   Maiorul îl invită să ia loc.

   - Vă rog să mă scuzați. Știți desigur că pentru dumneavoastră personal am toată considerația. Din păcate anumite obligații de serviciu m-au împiedicat să vă primesc imediat. Pepsi? Citronadă? Cafea?

   - Citronadă.

   Cristescu comandă femeii de serviciu, apoi se întoarse spre Dinu Oprea.

   - Ce mai faceți?

   - Te interesează pe dumneata ce fac eu cum mă interesează pe mine evoluția apiculturii în ultimii 20 de ani.

   - Eroare. Mă interesează în mod deosebit tot ce faceți dumneavoastră... în ultimul timp.

   - Aha!

   - De altfel, nu-i o noutate pentru nimeni, cu atât mai puțin pentru dumneavoastră.

   Excesul de reverențe își făcu din nou efectul: Dinu Oprea se ridică iritat.

   - Ce dracu`, domnule, cu dumneata nu se poate vorbi serios?

   - Adică!

   - Adică... în sfârșit, nu are importanță. Prost îs eu că nu-mi văd de treabă. Așa-i dacă nu stau în banca mea.

   - Nu înțeleg.

   - Mi-ați spus azi-dimineață că am anumite obligații, ca să zic așa... morale... că, mă rog, trebuie să vă ajut...

   - A! făcu maiorul plăcut surprins. Ați venit să mă ajutați!

   - Închipuiți-vă!

   - Ia te uită, ia te uită! Și eu care tocmai mă întrebam cărui fapt să atribui plăcuta dumneavoastră vizită. Atunci totul e în ordine.

   - Aia e, că nu e în ordine! Nu e deloc în ordine, întări rugbistul.

   Cristescu se aplecă înainte, vădit interesat.

   - S-a întâmplat ceva?

   - În primul rând vreau să se aștie că e pentru prima oară în viața mea când umblu cu turnătorii. Sunt sportiv...

   Trăsăturile maiorului se înăspriră. Medită câteva clipe, apoi spuse:

   - Dacă ajutorul pe care mi-l propuneți v-ar prilejui eventuale remușcări - și e cazul să adaug că așa cum vă cunosc, eventualitatea devine certitudine - considerăm discuția încheiată.

   - Mă gândeam că, pe de altă parte, informațiile mele ar putea duce la prinderea asasinului.

   Cristescu ridică din sprâncene cu sensul „și asta e adevărat”.

   - Hotărâți-vă.

   Dinu Oprea se foi negăsindu-și locul, apoi spuse:

   - Cu câteva ore înaintea crimei, am asistat la o scenă tare între Iacob și... cine credeți?

   - Mă faceți curios. Asta nu mă împiedică să remarc că v-ați amintit de victimă. Felicitările mele.

   - Ei și dumneavoastră...

   Zâmbetul de „băiat bun” îi răsări în colțul durii, dar se stinse repede.

   - L-am văzut pe Iacob cu Negoianu!

   Maiorul fluieră încetișor. Încurajat, sportivul continuă:

   - Ieri, înainte de meci, am plecat din cantonament mai devreme.

   - Când ați plecat?

   - Dimineața pe la 8 jumătate, 9... Am luat la Turn o cafea și, de ce să mint, m-am încurcat cu o japiță. Înțelegeți...

   Cristescu zâmbi neutru.

   - Un coniac, o cafea, pe urmă am invitat-o la mine în garsonieră să-i arăt... discoteca. Șaptesprezece ani, domnule, dar...

   Maiorul își plecă privirea. Dinu Oprea sesiză că nu are sens să continue.

   - În sfârșit, i-am făcut vânt și nu știu cum mi-am aruncat ochii pe fereastră. Vizavi de mine, dacă vă amintiți, să sapă fundamentul unui bloc nou.

   - Mi-amintesc.

   - Dincolo de șantier e o stradă.

   - Doinașului!

   - Exact. Strada Doinașului. Pe acolo i-am văzut. Iacob dădea din mâini a lehamite, în vreme ce Negoianu turuia ceva.

   - Când s-a întâmplat asta?

   - Păi, nu v-am spus?

   - Ora!

   - A, pe la 11, 11 și jumătate.

   - Mda, făcu Cristescu, notându-și în carnet. Continuați.

   - La un moment dat, Negoianu l-a luat pe Iacob de guler și a început să-l scuture. Celălalt s-a smuls din mâinile lui, i-a tras două perechi de palme și l-a lăsat țuț în mijlocul drumului.

   - Interesant. Pe urmă?

   - Pe urmă, bătrânul a așteptat ca Iacob să se depărteze și a pornit pe urmele lui, strecurându-se printre materialele de pe șantier. Asta a fost tot!

   - Trebuie să recunosc că relatarea dumneavoastră este deosebit de interesantă. Dar, apropo, nu v-a surprins faptul că victima și Androne Negoianu se cunoșteau?

   - De ce să mă surprindă?

   - Oricum, fac parte din două lumi diferite. Ioan Iacob și-a clădit existența pe speculații și riscuri, flirtând în permanență cu articolele Codului Penal. Androne Negoianu se află la antipod: un burghez resemnat cu tabieturi și amintiri.

   Dinu Oprea izbucni în râs:

   - Burghez, ai? Resemnat, ai?

   Și din nou râse îndelung.

   Maiorul așteptă să se potolească, apoi zise:

   - Așadar, blajinul și cumsecadele domn Negoianu nu-i chiar inofensiv...

   - Ăsta-i mâța blândă, ascultați-mă pe mine! Așa cât îl vezi de prăpădit, dar fără un sutar nu-ți vinde gramul de aur să-l tai... Gobseț*, vorba aia!

   *Gobseeck, erou balzacian, cămătar

   Maiorul încruntă sprâncenele.

   - Păi, ce credeți, reluă Dinu Oprea, că învârtea `mnealui cu Iacob? Bijuterii, cocoșei și alte alea... Că are casa plină. Stă zăvorât toată ziulica și nu primește pe nimeni.

   - Se pare că mai face unele excepții... cu femeile, de pildă.

   - Ăla?

   Dinu Oprea râse cu lacrimi.

   - Femei la ăla? Hai să fim serioși! Păi, pentru treaba asta...

   - Și totuși, interveni repede maiorul, vizitându-l odată, mi-a prezentat prietena sau logodnica. Margareta...

   - Una ciolănoasă rău?

   - Aproximativ.

   - Rița Cristică?

   - Întocmai.

   - O cunoașteți?

   Hohote lungi de râs zguduiră din nou încăperea.

   - Fomista? Fata lui Lică Chioru`? Păi, cine n-o cunoaște? Rița Cristică, zisă Cala?

   - Cala, de la floarea de cală?

   - Nu, frate, Cala de la cal. Formidabil! Ei, nu, că asta e o bombă! Rița fripturista logodnica lui Negoianu? A încăput pe mâini bune! Barem acum știe că are cine să-l răzbune pe bietul Iacob...

   - Trebuie să înțeleg că după dumneavoastră Negoianu ar fi asasinul...

   - Ca așa ceva.

   - Motivul?

   Sportivul cercetă iute încăperea și șopti apăsat:

   - Cocoșei...

   Cristescu îl privi nedumerit.

   - Să zicem că cineva îmi pasează o duzină de galbeni ca să-i transform în arginți și, când să-și ia parnosa, mă fac că plouă. Poate să mă reclame? Nu poate! Ce-i mai rămâne? Lațul! Mă urmărește, îmi pune lațul după gât și...

   - De unde știți cum a fost ucis Ioan Iacob?

   Dinu Oprea răspunse imediat:

   - Știu cum a fost ucis profesorul Grigore Lupașcu. Toată lumea știe, completă după o pauză, privind cu tâlc șnurul de mătase de pe birou.

   - E o aluzie?

   - E o constatare.

   - Mi-amintesc că în noaptea primei crime, singurul din cei prezenți în casa profesorului care a putut să justifice în mod logic cum și-a petrecut timpul la ora când se comitea asasinatul, cu alte cuvinte singurul care avea un alibi perfect, a fost totuși Androne Negoianu.

   - Prea perfect, sugeră Dinu Oprea. Mă și mir că nu v-a sărit în ochi! Dar în sfârșit asta e treaba dumneavoastră.

   Cristescu păru foarte derutat:

   - Ce motiv avea să ucidă? Erau prieteni de peste 40 de ani.

   - Banul e ochiul dracului, domnule maior! Știți ce i-a lăsat Grigore Lupașcu moștenire?

   - O colecție de stampe japoneze.

   - Știți cât se ia în străinătate pe o asemenea drăcie? O avere.

   Maiorul îl privi în ochi, își aprinse o țigară, apoi se ridică măsurând biroul în lung și lat.

   - Mda, făcu el într-un târziu. Să recapitulăm. Așadar, ieri, între orele 11-11 și jumătate, vă aflați în garsoniera dumneavoastră.

   - Exact.

   - Întâmplător, v-ați aruncat privirea pe fereastră și l-ați văzut pe Androne Negoianu și pe Ioan Iacob discutând aprins.

   - Exact.

   - A urmat scena cu palmele.

   - Întocmai. Rămas singur, Negoianu a așteptat ca Iacob să se depărteze și a pornit pe furiș în urmărirea lui. Asta-i tot.

   - Chiar tot?

   - Cum adică „chiar tot”?

   - Îmi permit să vă amintesc că s-a mai întâmplat să omiteți câte ceva. Din grabă, firește.

   - Firește... se mai întâmplă.

   - De aceea repet întrebarea. Nu mai aveți nimic de adăugat?

   Oprea își țuguie buzele, căutând concentrat printre arabescurile covorului, apoi ridică din umeri.

   - Nu.

   - Și, totuși, din nou ați omis ceva...

   - Serios?

   - Ați omis că într-o săptămână, timp în care dumneavoastră v-ați aflat în cantonament, se pot ridica 3 etaje la blocul care desparte garsoniera dumneavoastră de strada Doinașului. În felul acesta, s-a creat un paravan care v-ar fi împiedicat să asistați la scena dintre Iacob și Negoianu...

   Degetele sportivului strângeau crispate brațele fotoliului.

   - Glumiți...

   - Asta înseamnă că cel puțin de astă dată n-ați adus nicio „japiță” în garsonieră.

   - Dacă nu mă credeți... Mă rog.

   - Nu ați adus pe nimeni, reluă maiorul, pentru simplul motiv că nu ați trecut pe acasă de o săptămână. Altminteri, nu comiteați asemenea erori. Mă gândesc, domnule Oprea, ce greu o să suportați mustrările de conștiință de care pomeneați adineauri, după ce ați încercat să îndreptați bănuielile asupra bătrânului Negoianu. Mă gândesc, de asemenea, cât de sportiv e gestul dumneavoastră...

   Dinu Oprea se ridică gesticulând:

   - Eu... cum să vă spun... a fost o glumă...

   Cristescu îl privi lung. Degetele sale continuau să răsucească șnurul de mătase.

   - Bineînțeles că a fost o glumă. Așa am luat-o și eu...

   - Deci nu-l cunoșteați pe Ioan Iacob!

   Se afla din nou în casa Lupașcu.

   - Scrie în agenda dumneavoastră că trebuie să-i cunosc pe toți escrocii din București?

   Gina Lupașcu încerca să-și dezmorțească degetele rănite, strâns pansate.

   - Calificându-l drept escroc, implict rezultă că persoana nu vă e străină, deduse maiorul.

   Femeia își strâmbă gura plictisită.

   - Mă gândeam la cunoștințele dumneavoastră, de regulă indivizi certați cu legea. N-are sens să vă explic eu acuma lucrurile astea.

   - Printre cunoștințele mele, se află și Dinu Oprea sau... În sfârșit... Rețin precizarea. Este un criteriu de clasificare interesant.

   Se apropie de fereastră. Îl văzu pe Vasile la portița de fier forjat, stând de vorbă cu o femeie voinică, o vecină probabil. Păreau adânciți într-una din convorbirile acelea nesfârșite, pe teme gospodărești, așa cum obișnuiesc oamenii la țară, ieșiți în faptul serii la gard, portița îndeplinind oficiul de cafenea.

   În curând, grupul se completă cu încă două-trei cumetre din cartier. Râdeau ducând mâinile la gură, strângându-și mereu și inutil broboadele. Vasile vorbea în felul lui, fără gesturi, stârnind veselia femeilor.

   Odată cu întunericul se vor împrăștia pe la casele lor. Servind cina fierbinte bărbaților obosiți, vor comenta ca pe un gând răzleț, cu un rest de zâmbet stăruind pe fețele roșcovane:

   „Alde Vasile, de la Lupaști, spunea...”

   - M-ați uitat?

   Cristescu se întoarse. Gina Lupașcu, picior peste picior, se juca răsucindu-și pe degete părul.

   - ...nu de alta, dar începusem să mă plictisesc.

   - Acum câteva seri, vorbi maiorul cu vocea aceea specifică, venită parcă din depărtări, ați fost văzută în compania avocatului Turcu la restaurantul Athenee Palace. „Tandra companie”, mi s-a relatat...

   - Nu permit nimănui să se amestece în viața mea particulară, izbucni femeia.

   Cristescu o privi surprins.

   - Nu vi s-a reproșat nimic, doamnă.

   - Nu sunt dispusă să îngădui niciun fel de comentarii libidinoase.

   - Aveți dreptate. Voi face observațiile cuvenite pentru acea „tandră companie”... Erați deci împreună cu avocatul Pompiliu Turcu. Sau contestați?

   - De ce să contest? Care e crima? Că am ieșit într-o seară împreună cu un prieten al familiei, vechi de peste 15 ani?

   - Nu, doamnă, ce mă amuză este că dumneavoastră vedeți numai crime în jur.

   - Iar pe mine mă amuză felul desăvârșit în care știți să îndulciți iscodirile dumneavoastră jenante. Spionajul cu urechea lipită de uși închise se numește „raport”, „relatare” sau impersonalul „ați fost văzută”...

   - Și totuși, oftă maiorul, realmente „ați fost văzută” comunicând în aceeași seară cu Ioan Iacob prin intermediul oglinzii de la pudrieră. Chiar dacă „prietenul familiei” n-a observat manevra.

   - Și ce-i cu asta?

   - E adevărat sau nu? întrebă blând Cristescu.

   - E adevărat!

   - Deci l-ați cunoscut pe Iacob.

   - Nu făcusem corelația între nume și individ. Numele nu-mi spunea nimic.

   - Atât de mulți - ca să folosesc expresia dumneavoastră - indivizi cunoașteți?

   - Întrebarea e în interesul anchetei?

   - Prin analogie, da. Zece cazuri asemănătoare prezumă autenticitatea celui de al unsprezecelea. Ce i-ați comunicat lui Iacob prin oglindă?

   - Asta nu vi s-a „relatat”?

   - Să zicem că nu.

   - Ei, bine, îi dădeam o întâlnire.

   - Ce fel de întâlnire?

   - O întâlnire amoroasă. Îmi plăcuse și mă plăcuse - lucrurile astea se simt - și ne împiedica manechinul ăla cretin.

   - Vreți să spuneți „vechiul prieten al familiei”, avocatul Turcu.

   - Ați sesizat, îl persiflă Gina Lupașcu.

   - Și ce era scris pe oglindă? Știți, mă gândesc la ce poate încăpea e o suprafață atât de redusă. Din punct de vedere tehnic m-ar interesa.

   - Era numărul meu de telefon, scris cu creion dermatograf.

   - Da, da... Extrem de ingenios. Ar fi trebuit să-mi treacă prin minte. În consecință, l-ați vizitat ulterior la locuința lui din Frumoasei.

   - Și asta vi s-a „raportat”?

   - Nu. „Ați fost văzută” de logodnica lui, improviză Cristescu.

   - A, maimuța aia mică de la CEC?

   - Mai grav este, spuse încet maiorul, că ați trecut pe la victimă aseară.

   Strecurase intenționat cuvântul „victimă”, urmărind reacția Ginei Lupașcu. Dar aceasta parcă nu băgase de seamă.

   - N-am urcat.

   - De ce?

   - Pentru că nu aranjasem să ne vedem. Știam că nu locuiește singur și deci vizitele inopinate erau indezirabile.

   - Ce-ați căutat totuși pe strada victimei?

   - Folosiți a doua oară termenul „victimă”. Ce trebuie să înțeleg?

   - Că Ioan Iacob, ca și soțul dumneavoastră, a fost asasinat.

   Femeia apucă paharul paharul cu mână nesigură. Șopti înainte de a-l goli:

   - Bietul Ioan, era o mică canalie, dar avea charme... Credeți că pe el tot eu l-am asasinat?

   - Cum adică „tot eu”?

   - Păi, cam asta e părerea dumneavoastră. Sau, în sfârșit, pe aici vă învârtiți. Femeia vampir care ucide: întâi soțul, apoi amantul.

   - Deși am reținut limitele până la care îmi permiteți să duc ancheta, mă văd totuși nevoit să întreb: Care din ei?

   - Jimmy Iacob.

   - Aha! Nu știu dacă vă dați seama, dar ora este foarte înaintată, iar dumneavoastră sunteți probabil așteptată în oraș.

   - Nu mă mai așteaptă nimeni acum. În fond ar trebui să vă simțiți flatat. Am preferat compania dumneavoastră oricărei alteia.

   - Vă mulțumesc, se înclină Cristescu. Să lăsăm deci vampirii - nu setea de sânge a pus capăt vieții celor doi, ci altele, mult mai concrete - și să precizăm un lucru. Ce ai căutat aseară pe strada Frumoasă?

   - V-am spus. Mergeam la croitoreasă.

   - Pentru Dumnezeu, doamnă! Găsiți ceva mai inteligent. Ați stat la coadă două ore, pe urmă v-ați răzgândit și ați ales varianta croitoresei pe care probabil n-ați găsit-o acasă.

   - Exact. Cum ați ghicit? simulă doamna Lupașcu surpriza.

   Apoi revenind la un ton firesc:

   - Iertați-mă, domnule maior. Povestea cu croitoreasa este - în sfârșit - o improvizație.

   - Atunci?

   - Faptul că am trecut pe Frumoasei a fost o simplă coincidență.

   - Cum doamnă? Locuiți în cealaltă parte a Bucureștiului și un astfel de ocol, nejustificat, este o simplă coincidență?

   - Da, zâmbi ea. Mă plimbam... n-aveam chef să mă întorc acasă.

   Apoi abia șoptit:

   - Mă simțeam singură... Singură de tot ca acum...

   Gina Lupașcu își puse mâna peste a maiorului. Cristescu simți degetele fierbinți căutându-i încheietura, sub manșetă, și un val de căldură îl copleși. Cu gesturi mici, delicate, se degajă din strânsoarea femeii.

   Doamna Lupașcu îl privi mult, cu curiozitate. După un timp spuse:

   - Astă-seară mi-ați făcut anumite confesiuni. Vă amintiți... Aș vrea să vă fac și eu la rândul meu o mărturisire în ceea ce vă privește.

   - Nu merit, doamnă, atâta osteneală.

   - Ba da. Sunteți primul detectiv în care și oase pe care îl cunosc...

   - Rugați-vă lui Dumnezeu să nu-l cunoașteți și pe al doilea, râse Cristescu.

   - ...dar dacă literatura nu este 100% ficțiune, se pot trage totuși unele concluzii valabile. Dacă ați trece în revistă doar câțiva dintre politiștii celebri, de la Hercules Poirot, geniul ridicul și infatuat, la comisarul Maigret, burghezul cumsecade plin de bun-simț, sau de la abatele Brown, misionarul cu har, până la James Bond, bărbatul superlativ, ați remarca că, în ciuda tipologiei diferite, niciunul nu este insensibil anumitor farmece, glezne fine de exemplu, ori să zicem o talie cambrată.

   - Eu nu semăn cu nici unul dintre aceștia, surâse maiorul. Nu îndrăznesc să mă asemui.

   - Părerea mea este alta, domnule maior, spuse Gina Lupașcu cu o expresie de răutate înfiptă în ochi și în colțurile gurii. Dumneavoastră ori vă iubiți prea mult soția, ori poate n-o iubiți nici pe ea. N-o puteți iubi... Trebuie să vă traduc?

   - Stimată doamnă, spuse Cristescu amuzat, la vârsta noastră - căci fiecare din noi avem ceva ani la activ - problema aceasta este cu totul subsidiară. Nici măcar nu merită discutată.

   Palidă, Gina Lupașcu se ridică, îndreptându-se spre dormitor. Se opri cu mâna pe clanță și rămase câteva clipe așa, cu spatele la maior. Apoi se întoarse arborând, spre surprinderea acestuia, cel mai fermecător surâs.

   Spuse cu voce calmă:

   - Suntem chit, domnule maior.

Capitolul 18

ATENTATUL

   Locotenentul Azimioară se întorcea acasă, cu mers agale, savurând în preajma curților cu vegetație bogată, înghesuite pe câțiva metri pătrați, aroma umedă a florilor proaspăt udate.

   Locuia lângă Mitropolie pe o străduță liniștită, vecină cu Enăchță Văcărescu, unde, după ora 9 jumătate seara, rar se rătăceau trecători.

   Nu se grăbea. Doamna Azimioară și copiii erau în vacanță, la Sinaia. Nu-l aștepta nimeni. Preconiza o seară de delicii personale, orientată pe coordonate constante: dușul, frigiderul, biliardul...

   Mișcarea a fost fulgerătoare, de aceea nu sesiză decât târziu silueta desprinsă din umbră care îl izbi o dată, poate de două ori. Se rostogoli moale pe caldarâmul cald.

   Un automobil mic, cu farurile stinse, venea încet de după colț.

   Se trezi în întuneric.

   Vru să se miște, dar durerea de cap violentă, atât de violentă, încât încercă o senzație acută de greață, îl imobiliza. Probabil de aceea nici nu-l legaseră.

   „S-ar zice că știu ceva meserie”, reflectă locotenentul.

   Întinse mâna cu prudență, pipăind în jur. Simți țesătura deasă, moale, a unui covor persan. În principiu deci, se afla acasă la cineva, în locuința cuiva. Continuă investigațiile, ridicând mâna la oarecare înălțime. Întâlni un obiect rece cu forme curbe.

   „Marmură? Bronz? Nu, mai degrabă ipsos”, își zise, judecând după praful rămas pe degete și suprafața granuloasă a obiectului.

   Mâna alunecă în continuare, căutând Descoperi o cavitate. Simți sub degete orificiile unui disc. Le numără: 10. Se afla în garsoniera lui Dinu Oprea. Lângă el, trupul femeii de ghips ce camufla în pântece aparatul telefonic...

   Își retrase mâna la timp.

   Un jet de lumină țâșni din întuneric, orbindu-l. Durerea se zvârcoli prinzându-i ceafa într-o menghină. Gemu.

   O voce puternică, nefiresc de puternică, umplu încăperea.

   - Bună seara, domnule locotenent.

   Azimioară avu senzația că până și pereții vibrează, glasul ricoșând, dureros, pe frunte.

   „De ce urlă?! Numai de n-ar urla!”

   - Vă rog să scuzați procedeul brutal. Puneți-l pe seama nerăbdării de a vă avea ca interlocutor, și vă veți simți mai bine.

   În ciuda formulărilor, vocea era caldă, lipsită de orice inflexiuni ironice. Delectarea era probabil interioară, atingând valori care depășeau satisfacțiile minore, obținute cu mijloace ieftine.

   Glasul, conchise Azimioară, după intensitatea constantă, era amplificat de un haut-parleur. Astfel regia era mai spectaculoasă și în același timp rezonanțele deformate era greu de identificat. Un fapt era cert: vorbea un bărbat.

   În cameră plutea un parfum greu, dulceag, care i se păru că-l recunoaște senzorial, fără a putea însă descrie persoana căreia îi aparținea. Încercă să-și amintească.

   - Mă urmăriți? se asigură necunoscutul.

   - Îmi dau osteneala.

   Și, după o pauză:

   - Dacă ai mata amabilitatea, stinge, te rog, drăcia aia. Mă supără la ochi.

   Spre surpriza locotenentului, lumina pieri topindu-se în întuneric.

   - Sunt un om înțelegător, constată glasul. Aș vrea să pot afirma același lucru și despre dumneavoastră.

   - Cu plăcere... spuse Azimioară, care avea un anumit simț al umorului.

   Cineva, parcă o femeie, chicoti.

   - Este o chestiune de detaliu... Un amănunt mărunt care nu vă va ridica probleme de conștiință.

   - Nu chiar atât de minor, reflectă Azimioară cu voce tare, dacă ar fi să mă iau după eforturile depuse pentru crearea unei ambianțe propice.

   - Totul e relativ, domnule locotenent, iar esențialul e o noțiune subiectivă. Dar violăm un tărâm pe care alții au menirea să-l defrișeze.

   „Hm, gândi Azimioară, nu prea e stilul lui Oprea. Dar mai știi?..”

   - Poate îmi spuneți cu cine am onoarea...

   - Deși detest argoul, prietenii continuă să-mi zică barosanul. Celălalt nume aflați-l dumneavoastră. Nu e greu. L-ați pronunțat de câteva ori... Și acum, vă rog să fiți atent.

   Conul de lumină se aprinse din nou, nemilos.

   - Ce semnificație are șnurul de mătase de care maiorul Cristescu nu se desparte în ultima vreme?

   - De ce nu-l întrebați pe el?

   Scrâșni din dinți, încercând să-și stăpânească durerea.

   - Vă întreb pe dumneavoastră.

   - Habar n-am!

   - Glumiți. În calitate de colaborator imediat al domniei sale, este imposibil să nu vă fi împărtășit rațiunea șnurului.

   - O fi omis.

   - Îmi permit, continuă glasul, să vă atrag atenția asupra situației dumneavoastră, mai degrabă critice. Nu-mi plac amenințările, dar țin să-mi avertizez adversarii. Încăpățânarea poate avea consecințe neplăcute.

   - E trist, realiză Azimioară, dar ce pot să fac?

   - Pentru ultima oară: Care e semnificația șnurului de mătase?

   Ceva în vocea necunoscutului îl făcu să deschidă ochii. Țeava unui revolver era îndreptată spre el. Strigă:

   - Nu trage!

   - Vă ascult.

   - Nu știu, propriu-zis...

   - Mă faceți să-mi pierd răbdarea, domnule Azimioară, și răsuci revolverul cu o mișcare expertă.

   După perdeaua de lumină, locotenentul nu putea descifra chipul necunocutului. Nici măcar silueta. Doar parfumul acela stăruia în reverberații insinuante, concret, aproape palpabil.

   - Ei!

   - Maiorul, începu locotenentul, verifică, mai bine zis încearcă să verifice o ipoteză.

   - Despre ce este vorba?

   - Dar fiind că pe gâtul lui Grigore Lupașcu s-au găsit două urme, improviză Azimioară, în mod logic consideră că au existat două lațuri. De unde concluzia că au fost doi asasini.

   - Pe cine vreți să adormiți cu povestea asta?

   Revolverul apăru din nou. Locotenentul știa că nu va trage altfel măsurile de precauție excesive ar fi fost ridicole. Necunoscutul voia să creeze impresia falsă că-i va cruța viața ca preț al divulgării unor secrete profesionale.

   În realitate, dacă moartea lui Azimioară l-ar fi avantajat, atunci soarta acestuia ar fi fost pecetluită, indiferent dacă accepta să vorbească sau nu. Și atunci, camuflajul cumva teatral nu și-ar mai fi avut rostul. Locotenentul accepta însă comedia pentru că voia - câștigând timp - să-și concretizeze anumite impresii, deocamdată incerte.

   Spuse cu un aer neputincios:

   - Totuși, așa stau lucrurile...

   - Dacă varianta pe care mi-ați servit-o ar corespunde cât de cât adevărului, maiorul Cristescu ar folosi în binarele sale exerciții două șnururi și nu unul.

   - Nu știu! Nu mi-a spus! N-am îndrăznit să-l întreb. Sunt totuși un subaltern... V-aș spune, credeți-mă.

   - Să zicem că vă cred. Și apoi? Ce fac cu dumneavoastră?

   - Uit tot ce s-a întâmplat, promise Azimioară.

   - Sunteți convins?

   - Nu-i pot raporta că cineva m-a doborât ca pe un copil.

   - Domnule locotenent, la urma urmei, nu eu risc. După cum ați observat, mi-am luat toate măsurile ca să nu fiu recunoscut. În schimb dumneavoastră puteți avea destule necazuri... Se întâmplă zilnic atâtea accidente ale căror autori rămân neidentificați... Sugerați-i maiorului Cristescu - firește în mod abil - să lase lucrurile așa cum sunt.

   Azimioară încercă să se ridice în capul oaselor, gest pe care celălalt îl interpretă probabil greșit, căci lumina se stinse imediat. Auzi detunătura și simultan simți aceeași durere sfâșietoare, insuportabilă, la cap.

   Hohote de râs puternice, stridente, altele senzuale, din piept, un gângurit indecent pe care-l cunoștea, o senzație copleșitoare de galben... culoarea galben, de ce galben?, se pierdură în negură. Însoțeau un chip îmbrățișat de șerpi groși strălucitori, șerpi de aur, un chip neliniștit ca oglinda unei ape, chipul Ginei Lupașcu.

   - Și? făcu maiorul curios.

   - M-am trezit azi-dimineață viu și nevătămat, învelit cu grijă în patul meu. Dacă nu m-ar durea capul, aș zice că am visat. Pe masă, am găsit biletul ăsta.

   Și Azimioară întinse o bucată de hârtie.

   Cu litere decupate din ziare erau înșirate câteva cuvinte:

   „Nu cred că e cazul să vă solicit discreția. Altfel data viitoare... nu mă mai joc!”

   - N-am ce spune, comentă Cristescu, tipul e reverențios.

   Locotenentul se strâmbă imperceptibil și-și pipăi ceafa.

   Maiorul în măsură cu compasiune:

   - Îmi închipui că te doare. Lovitura e eficace și, din câte se vede, a fost aplicată de o mână expertă.

   - Aceeași lovitură pe care a încasat-o Gina Lupașcu în noaptea în care i-a fost sustras testamentul.

   - Aparent, constată maiorul, ar fi un nonsens. Spui că aseară ai recunoscut râsul și parfumul ei.

   - Categoric. Parfumul acela greu, destul de rar, m-a obsedat tot timpul. Nu știam de unde să-i iau. Doar după ce m-au lovit a doua orară...

   - Spui „m-au lovit”. Ești convins că erau mai multe persoane?

   Locotenentul făcu ochii mari.

   - I-am auzit râsul... L-aș recunoaște și peste 10 ani, având de ales între alte o mie de râsete. De altfel așa am identificat și parfumul. Prin corelație.

   - În cazul acesta, nu ți se pare că doamna Lupașcu a comis o imprudență gratuită, lăsându-se pradă unui acces de ilaritate?

   - Probabil și-a imaginat - opină Azimioară - că îmi pierdusem cunoștința.

   - Bun. Atunci cine a lovit-o pe Gina?

   - M-am gândit și la asta. E posibil ca pur și simplu să nu fi fost lovită, acuzând dureri inexistente, imposibil de controlat și spărgând singură scrinul, ori să fi acceptat să fie lovită pentru tenta de autenticitate.

   - Te contrazici. Nimeni nu acceptă un astfel de tratament, când consecințele pot fi jucate atât de simplu.

   - Vă amintiți că am fost amândoi surprinși a doua zi dimineață văzând-o plecând în oraș? Personal, vă mărturisesc că abia m-am târât până la minister...

   - Te cred, zâmbi Cristescu.

   - Un lucru e cert. Faptele s-au petrecut în garsoniera rugbistului. Aiureala aia cu telefonul ascuns în femeia de ghips e unică.

   Maiorul bătu cu degetele în masă.

   - Ai dreptate. Totuși mi-e teamă. E oleacă prea simplu. Femeia de ghips, râsul... Corelațiile, deși logice, mi se par artificiale, sugerate cu abilitate. S-ar putea însă să mă înșel. M-am obișnuit să am de a face cu un adversar inteligent și de aceea greșelile lui mă pun pe gânduri. Dar, spune-mi, discuția cu necunoscutul nu ți-a oferit niciun indiciu? Amplificatorul neutraliza într-adevăr timbrul, rezonanțele speciale, dar formularea, stilul, poate anumiți termeni, în sfârșit, nimic nu ți-a atras atenția?

   - Nimic, făcu abătut locotenentul. Vocea ar putea aparține oricăruia dintre cei suspectați, excluzând desigur femeile, căci, nu încape îndoială, aparținea unui bărbat. Ce-i drept, dacă ar fi să mă ghidez după ținuta aș zice intelectuală a stilului, nu-l văd pe Oprea, căruia argoul i-a intrat în sânge, capabil de asemenea performanțe.

   - Iată ceva curios! Faptele se petrec în casa lui Dinu Oprea, dar protagonistul e altcineva, iar acest altcineva e asistat totuși de Gina Lupașcu.

   - Trebuie să conchidem că, în orice caz, femeia aceasta e amestecată în cele două crime, având drept complice un bărbat - Oprea sau oricare altul.

   - Aș zice că nu ți-e prea simpatică Gina, surâse Cristescu.

   - Poate că așa e, făcu Azimioară cu ochii în jos, dar vă asigur că fac abstracție de eventualele mele resentimente.

   - Sunt convins... am glumit. Să lăsăm copilăriile. Știi ce mi se pare straniu în aventura dumitale de azi-noapte? Agresorul a renunțat prea ușor la ținta lui. Atâta tevatură, nu lipsită de riscuri, pentru un fleac în fond - semnificația șnurului de mătase, ca să folosesc cuvintele lui.

   - Fleac care poate explica, totuși, modul în care s-a comis crima.

   - Fără discuție, dar ca să ajungi la concluzia asta, nu e nevoie să ataci noaptea, în plin București, un ofițer de miliție. Mobilul căutărilor mele sărea în ochi. Mă înțelegi? Nu avea nevoie de o confirmare. Ca dovadă, nici n-a insistat foarte mult să smulgă de la dumneata adevărul. S-a mulțumit cu câteva amenințări la care a adăugat, pentru culoare, puțin întuneric și, foarte probabil, un pistol cu capse.

   - Totuși...

   - Mai mult, sunt convins că dacă printr-un mijloc oarecare ai fi putut fi adus în garsoniera lui Oprea, fără riscul de a identifica persoana, ai fi fost scutit și de violențe.

   Azimioară făcu ochii mari.

   - Atunci...?

   - Știu, te întrebi ce sens a avut toată povestea. Cred că este vorba de o înscenare. O înscenare care îi viza pe Oprea și pe doamna Lupașcu.

   - Bine, dar i-am auzit râsul...

   Cristescu luă coupe-papier-ul de pe masă și-și lipi lama rece de frunte.

   - Un râs poate fi ușor imprimat pe o bandă de magnetofon și folosit oportun. Despre parfum, ce să-ți mai explic! Adaugă la toate acestea bezna, reflectorul, capul care-ți vâjâia și regia e completă.

   Făcu o mică pauză, apoi șopti:

   - Barosanul!

Capitolul 19

PE URMELE BAROSANULUI

   Artemiza Iacob îl recunoscu pe Cristescu imediat, dar nu manifestă nicio surpriză.

   În antreul strâmt mirosind a cauciuc ars - exista probabil dosită prin vreun sertar o colecție de șoșoni și galoși vechi - îi spuse repede, în șoaptă:

   - Așteptați-mă 5 minute în odaia Ralucăi. E la mine un cârd de cucoane, de care scap îndată.

   Maiorul se uită prin încăperea ca o chilioară. Atinse cu oarecare emoție ursul mare de pluș galben, așezat pe catifeaua divanului. Pe biroul mic, regăsi chipul Ralucăi, de astă dată într-o rochie albă, scurtă, alergând cu o rachetă de tenis în mână. Alături, un vas cu câteva orhidee emanând un parfum suav, delicat.

   Odaia, în ciuda florilor proaspete și a papucilor de casă așezați lângă pat, avea un aer particular, conservat, o neclintire de muzeu.

   De alături, se auziră voci care-și luau rămas-bun. O ușă trântită și Artemiza Iacob apăru în prag.

   - Să trecem dincolo, domnule maior.

   - Pute rămâne aici...

   - Nu, făcu bătrâna Mai bine dincolo. Aici mi-e greu...

............................................