Enigmă la mansardă, Rodica Ojog-Brașoveanu

 ..................................................

2-4

            Scoasă din minți, femeia își sfâșie buza. Pe pieptul uscat strălucea o cruce mică de argint, agățată de un șiret negru.

   - Pe sfânta cruce jur! țipă ea.

   - Jurați strâmb.

   - Să nu te atingi de el! Nu el l-a ucis pe taică-său! Nu el!

   - Dar cine?

   - Târfa de nevastă-sa! răcni femeia. Ea și cu fantele ei!

   Privindu-i trăsăturile descompuse, livide, maiorului îi fu teamă de un atac.

   - Scrie asta în hârtia pe care o căutați? o întrebă el blând.

   - Nu, domnule maior. Altceva scrie acolo.

   Cristescu se întoarse. Gina Lupașcu, splendidă amforă neagră, ținea în mâna întinsă un plic îngălbenit de ani.

   Cu un horcăit scurt, Ana Dogaru se prăbuși pe covor.

   Ușa se deschise și intră Matei. Părea obosit și bolnav. Fața trasă, pământie, ochii goi, mâinile atârnând jalnice, neputincioase, dădeau impresia - în ciuda elegantului halat de casă din mătase vișinie - de abandon total. Șopti cu voce sugrumată:

   - Ce s-a întâmplat?

   O observă pe mătușă-sa căzută pe covor și se îndreptă spre ea cu pași șovăielnici.

   - S-o culcăm undeva, propuse maiorul. O să-și revină.

   O transportară în odaia alăturată. Doamna Lupașcu contempla impasibilă scena, cu o satisfacție batjocoritoare în privire.

   Bătrâna, întinsă pe pat, cu o compresă pe frunte, începu să respire, fața recăpătându-și curând culorile firești.

   - Aș vrea să discut cu dumneavoastră, spuse maiorul adresându-se ziaristului.

   Ținea mâna mătușă-sii, consultându-i pulsul. O umbră de duioșie îi încălzea ochii. Ridică surprins capul și-l fixă pe Cristescu lung, cu o detașare în care acesta descifră mai mult sinceră nedumerire.

   Maiorul se întrebă în mod legitim dacă Matei știa de fapt cu cine stă de vorbă. Repetă invitația.

   Cu aceeași expresie buimacă, Matei răspunse automat, parcă în transă.

   - Da... sigur... cum credeți...

   - Vă aștept sus, în birou. Peste 10 minute să zicem.

   - Desigur, repetă mașinal ziaristul, peste 10 minute.

   În biroul profesorului, maiorul scoase din buzunar plicul adus de Gina Lupașcu. Consultă curios hârtia cu margini dantelate, litere mari, lăbărțate, scrise cu cerneală violetă.

   Din scrisoare căzu fotografia unei fete. Un chip rustic cu trăsături mari, dar regulate. Părul, împărțit la mijloc, era strâns în două codițe așezate ca niște melci peste urechi. Ochii frumoși, cu sprâncene groase, priveau cu melancolie, poate întâmplătoare, îndulcind duritatea expresiei.

   „O femeie aprigă”, își zise Cristescu, urmărind linia voluntară a bărbiei.

   Pe spatele fotografiei, aceeași caligrafie grosolană: Lui G. - Cea de azi, cea de mâine, cea de oricând. Poiana Țapului - iulie 1926.

   Parcurse cu interes crescând rândurile scrisorii:

   ...Ani în șir am așteptat, m-am chinuit. Dar eram fericită. Era pentru tine și eram lângă tine. Ți-am păzit zâmbetul și somnul, și în ceasuri grele mă mângâia acel mâine care-l învățasem de la tine. Nu mă mai închinam icoanelor, mă închinam ție. Poate de aceea sunt azi atât de pedepsită, azi când fugi ca un laș de lângă mine și de lângă fiul nostru, pentru că nu pleci, așa cum te amăgești tu, ci fugi.

   Îmi scrii despre opera ta, despre destinul tău, despre viața ta, unde noi, eu și Matei, n-avem loc. Spui că de acolo, de departe, ai să veghezi asupra lui. Să n-o faci. Fiul tău, înainte de a învăța cuvântul tata, va ști să te urască. Niciodată, dar niciodată, n-ai să-ți vezi truda și visul împlinite. Nu, n-ai să trăiești clipa aceea. S-o ții minte, Grigore.

   Fie ca blestemul meu să te ajungă peste ani.

   Ana.

   Târgoviște, la 21 noiembrie 1928.

Capitolul 8

FĂRĂ ALIBI....

   Cristescu puse scrisoarea înapoi în plic, privind încă o dată fotografia.

   „Ana Dogaru! Hm! N-aș fi zis niciodată...”

   Se străduia să înțeleagă rațiunea pentru care se făcuse atâta mister în legătură cu mama lui Matei, de ce toți, Ana Dogaru, profesorul, Androne Negoianu și inclusiv Matei, acceptaseră să simuleze o situație falsă.

   De ce nu trebuia să se știe că Ana Dogaru este mama băiatului? Menajarea unei false pudori, ținând de o anumită mentalitate față de copiii nelegitimi? Nu, nu era genul bătrânei și oricum depășise de mult vârsta la care astfel de lucruri contează. Preîntâmpinarea unei eventuale gelozii retrospective din partea Ginei? Copilării. Femeia aceea splendidă n-are adversară într-o Ana Dogaru, chiar despovărată de ani.

   Gina, soția, apăruse mult mai târziu. Cu 7 sau 8 ani în urmă. Dar până atunci? Ce argument să fi inventat Grigore Lupașcu pentru a o fi domolit pe bătrână? Exista unul singur. Și acela se putea referi doar la Matei.

   Dar situația mai prezenta și un alt aspect. Relația Ana-Matei căpătase semnificații noi în virtutea cărora trebuia reconsiderată. Matei-Ana, fiu-mamă, se individualizau într-o echipă în care suportul moral admitea complicități de altă factură.

   Excluzându-i pe ceilalți, atât Ana, cât și Matei aveau motive să dorească înlăturarea lui Grigore Lupașcu. La Ana, se adăuga pe lângă apărarea intereselor lui Matei, în mod justificat periclitate de pasiunea târzie a profesorului pentru o femeie tânără, dorința veche de răzbunare. Desigur, era greu de conceput supraviețuirea după 40 de ani a sentimentului care o făcuse pe Ana Dogaru să-l blesteme pe profesor, profetizând moartea acestuia înainte de a-și vedea visul împlinit.

   Asasinarea lui Lupașcu chiar în ajunul apariției lucrării în librării, concretizând fatal blestemul scrisorii, era suspectă, trădând o tenacitate diabolică și o oarecare înclinație spre melodramă care s-ar fi potrivit Anei Dogaru. S-ar fi explicat astfel și cercetările ei febrile pentru a găsi scrisoarea pe care știa că profesorul o păstrase. Dar mai exista și posibilitatea cealaltă, a Ginei, care, cunoscând existența scrisorii și profitând de prezența Anei în București, să fi acționat oportun, scoțând apoi la iveală documentul care o învinovățea pe bătrână.

   Revenind la relația Ana-Matei, erau posibile două ipoteze:

   1. Să fi asasinat Ana, cu complicitatea lui Matei.

   2. Să fi asasinat Matei, interesat la rândul lui să grăbească deschiderea unei moșteniri substanțiale, cu complicitatea Anei.

   Vasile intră în birou, aducând un serviciu de cafea. Maiorul privi fața brăzdată de cute adânci, ochii lăcrimoși și fu cuprins de un val de milă.

   „Pentru puțin soare și o bucățică de grădină, îi slugărește pe aiuriții ăștia.”

   Vasile mânuia stângaci ibricul turnând cafeaua în cești.

   - Ce mai e pe jos?

   Bătrânul, vizibil satisfăcut de a nu fi vărsat deloc cafeaua, asudat de efort, își îndreptă spatele.

   - Ce să fie?

   - De ce întârzie Matei? se interesă Cristescu. Îl aștept de aproape o jumătate de oră.

   - Ei, râse Vasile, să fii matale sănătos. Jos, s-au pus pe sindrofie.

   - Cum adică? nu-i veni maiorului să-și creadă urechilor.

   - Păi, ca de obicei. Stau la taclale cu cafele și lichioruri. Don Negoianu face pasiențe, conița Gina joacă table cu sportivul și conașu Matei bea. Numai cucoana Ana lipsește.

   - Dar unde e?!

   - Eu știu?! A plecat în târg. Cică are o vizită.

   „Ce-i cu ăștia, dom`le? se miră maiorul. N-au trecut nici 24 de ore de la moartea năprasnică a lui Grigore Lupașcu și familia caută divertismente. Sau la șuetă, au oaspeți, bătrânei îi arde de vizite în oraș, iar Matei bea fără să se sinchisească că stau și-l aștept.”

   Parcă ghicindu-i gândurile, trăgându-se stingherit de ureche, Vasile încercă să-i scuze:

   - Să nu vă supărați. Așa sunt dumnealor, cam zănatici. Altminteri, oameni cumsecade... Nici eu la început nu mă prea dumiream. Mai încolo, m-am deprins.

   Cristescu îi găsi într-adevăr pe toți adunați în sufragerie.

   Privit din pragul ușii, pe fond de mobile vechi, grupul alcătuia o compoziție specifică tablourilor din școala olandeză cu predilecție pentru interioare. Atmosfera era calmă, cu conversație indiferentă, lâncezind între un pahar de gin și rostogolirea zgomotoasă a zarurilor în cutia de lemn. Mai rezervat părea Androne Negoianu, concentrat într-o pasiență complicată.

   - Cu ce vă putem fi de folos, domnule maior? îl întâmpină Gina Lupașcu.

   Îl zărise prima, căci juca așezată cu fața spre ușă. Purta o rochie de casă, subțire, din mătase albă lucioasă, cu un chenar lat din flori purpurii. Prin crăpăturile largi, mâinile se mișcau nestingherite.

   Auzind-o, Androne Negoianu tresări și, rușinat, strânse repede cărțile plimbând de două ori mâna ca o lopățică peste masă. Ostentativ, Oprea nu se întoarse, rămânând cu spatele la maior.

   Matei, în schimb, sări ca un arc răsucindu-se pe călcâie:

   - Vă stau la dispoziție.

   Maiorul îl privi uluit. Lăsase aici o epavă, un om ruinat fizic și moral, și regăsea, doar după o jumătate de oră, pe altcineva. Umerii i se îndreptaseră, ochii strălucitori priveau cu luciditate, mișcările erau sigure, controlate. În circa 30 de minute, Matei Lupașcu revenise la viață.

   Stăpânindu-și mirarea, Cristescu remarcă pe un ton sec:

   - V-am așteptat sus.

   - Scuzați-mă, nu mi-a fost bine. Am simțit nevoia să beau ceva. Acum, spus aproape restabilit și, oricum, mai pregătit să discut cu dumneavoastră, completă cu o ironie ușoară, amabilă.

   Ieșiră în hol.

   - N-ați prefera să trecem la mine în cameră? propuse ziaristul.

   Odaia era ceva mai mică decât celelalte. În biblioteca scundă, ticsită, unul din rafturi era ocupat în întregime de cărți galbene, copertate: faimoasa colecție Le masque. Pe pereți, câteva desene cu subiecte ecvestre și o narghilea cu incrustații de sidef.

   Privi atent portretul înrămat în argint de la capătul divanului. O femeie tânără cu profil delicat. Izbea expresia inefabilă de imponderabil, de detașare, sugerând spontan și inexplicabil un destin tragic.

   Matei, deși sesizase interesul lui Cristescu pentru fotografie, nu făcu nicio remarcă. Dintr-o casetă a bibliotecii, scoase o sticlă mică neagră Queen Ann și turnă în două pahare.

   - Beți mult, observă maiorul, fără reproș.

   - Relativ. De fapt toți bem în casă. Până și amărâtul de Vasile. Numai că eu o fac pe față, nu mă ascund.

   - Am remarcat.

   - În felul ăsta ne suportăm mai ușor.

   - Dacă nu mă înșel, în fiecare încăpere există câte o provizie de alcool.

   - Încă există...

   - De aceea, își continuă ideea maiorul, am fost surprins aseară că l-ați trimis pe Vasile după băutură.

   - Se isprăvise vinul. Peste 10 kilograme. Eram toți puțin grizați.

   - Vă amintiți ce ați făcut după plecarea lui Vasile? întrebă aparent distrat Cristescu, răsfoind o revistă.

   - Habar n-am. Ce-mi amintesc în mod cert este că nu eu l-am ucis pe... tata.

   Ezitase înainte de a pronunța cuvântul tată. Maiorul își ridică ochii. Încercă să califice atitudinea lui Matei ca fiind un soi de inconștiență volubilă care îl deruta.

   - Am să vă ajut. La un moment dat, s-a ridicat toată lumea de la masă. Androne Negreanu a intrat aici să asculte un concert.

   - Posibil. E un maniac. Inofensiv altfel.

   - Doamna Lupașcu s-a retras în dormitor, în timp ce mama dumneavoastră prepara cafelele în bucătărie.

   Matei acceptă provocarea fără să riposteze. Se amuza.

   - Ați rămas deci în sufragerie doar dumneavoastră și Dinu Oprea. Ce s-a mai întâmplat?

   - N-am idee. Atunci când aprinzi candele la altarul lui Bachus, n-ai voie să acorzi credit memoriei, enunță el prețios.

   - Oprea afirmă că ați părăsit sufrageria înaintea lui.

   - Dacă domnul Oprea afirmă... Posibil! Aș fi jurat totuși că nu m-am ridicat de la masă. Teza mea deci se confirmă. Quod erat demonstrandum.

   - Apreciez stăpânirea dumneavoastră de sine, domnule Lupașcu. Nu pot însă scăpa de impresia că tratați situația cam ușor.

   - Tradus, asta înseamnă că în concepția dumneavoastră altfel arată un fiu îndurerat. Nu-i așa?

   Bău pe nerăsuflate paharul cu gin.

   - Nu sunt un ipocrit, domnule maior. Și nu văd de ce aș arbora un doliu care nu mă atinge.

   - Era tatăl...

   Matei îl întrerupse. Vorbi mult, sarcastic, dar fără să-și piardă calmul:

   - Orice afară de tată! Un savant, un colecționar obsedat, un egoist, tot ce vreți. Dar nu tată! Știu, o să-mi argumentați că m-a adus în hardughia asta cu pretenții de muzeu, că m-a recunoscut etc... Dar când, domnule maior? Când reumatismul începuse să-i dea târcoale, iar în rinichi i se instalase o carieră de piatră? Când începi să mituiești popii în nădejdea unei ospitalități indulgente în bârlogul zeilor și te întrebi cum o fi și pe acolo? Și încă n-o cunoscuse pe Gina...

   - Sentimentele dumneavoastră nu v-au împiedicat totuși să apelați la profesor, solicitându-i sprijinul financiar.

   - Mă stimulau chiar, râse cinic Matei.

   - În fond mă întreb de ce vă trebuie atâția bani.

   - Cui îi prisosesc?

   - Mda... Se pare că dintr-un anumit punct de vedere, moartea lui Grigore Lupașcu era chiar dezirabilă.

   - Un moment, domnule maior! N-am afirmat că-mi divinizam tatăl. Dar de aici până a-l asasina pentru un pachet de țigări americane...

   - Traducând în bani această casă și cele două vile din provincie, ca să nu mai vorbim de celelalte bunuri mobile, cu oarecari economii poate vă procurați două pachete de țigări...

   - Căutați altceva.

   - De pildă?

   - Oamenii se străduiesc să-și marcheze trecerea prin viață. Unii fac copii, alții încearcă fapte fără precedent...

   - E o explicație logică și cât se poate de plauzibilă... Deși disprețuiți procedeul, am să revin totuși la mobilurile clasice. Ce știți în legătură cu dispariția celor 5 monede?

   Matei Lupașcu își aprinse o țigară de la cea nestinsă încă, privindu-l lung.

   - Este prima oară când aud istoria asta. Probabil Gina e mai informată.

   - De ce?

   - Era... ca să mă exprim decent, consilierul intim al tatei. N-avea secrete față de ea. Ceea ce n-aș putea afirma și invers...

   - Ce vreți să spuneți?

   - Nimic. Franțuzul recomandă să nu-ți sacrifici prietenul de dragul unei replici. Eu nu respect porunca. Sunt un păgân.

   Bătea nervos darabana pe brațul fotoliului, căutând furiș spre ceasornic.

   - Astă-noapte, a dispărut în mod inexplicabil și desenul lui Ingres.

   - Serios? Nici n-am băgat de seamă, și începu să râdă lung, sacadat, în hohote.

   „E nebun?” se întrebă maiorul, așteptând cu răbdare să se liniștească. Dar râsul continua cu sughițuri. „O criză de isterie!”

   Îi întinse un pahar cu apă. Matei îl refuză și duse sticla de gin direct la gură.

   - Vă rog să mă scuzați. Dar gândul la reacția bătrânului, chiar pe lumea ailaltă... și începu iar să râdă nestăpânit. E în stare să facă investigații și acolo, printre îngerași.

   - Bănuiți cine l-ar fi putut sustrage?

   Ridică din umeri.

   - Nu. Eu în niciun caz. Ce sens ar avea să-mi delapidez propria moștenire?

   - Un testament, sugeră Cristescu, ar putea atribui soției, unor anumite persoane sau statului un bun care altfel s-ar fi cuvenit de drept fiului.

   - N-am cunoștințe juridice, domnule maior, astfel încât procedeul îmi scapă. Dar dacă a făcut-o... să fie sănătos.

   În drum spre ușă, Cristescu se opri din nou în fața portretului înrămat în argint.

   Matei privea pe fereastră.

   - Cine e? întrebă maiorul.

   Răspunse fără să se întoarcă.

   - Logodnica mea. Raluca Iacob.

Capitolul 9

LOCOTENENTUL AZIMIOARĂ

 NU MAI ÎNȚELEGE NIMIC

   Locotenentul Azimioară își începu raportul.

   - De la Radiodifuziune a sosit confirmarea defecțiunii tehnice care a intervenit în noaptea crimei, întrerupând concertul cu exact 2 minute înainte de sfârșit. Deci, cum s-ar spune, Androne Negoianu are un alibi infailibil. În cursul dimineții, Gina Lupașcu, luând un taxi de la stația din apropiere, a coborât la restaurantul Doina de pe Batiștei. A parcurs cam 300 de metri pe jos, ocolind pe strada Marin Serghiescu, și a intrat într-un bloc mic de câteva etaje. A stat o jumătate de oră, după care, oprind un getax, s-a întors acasă. În blocul din Marin Serghiescu locuiește Dinu Oprea, ocupând o garsonieră la etajul al doilea. Din declarațiile locatarilor, reiese că doamna Lupașcu îl vizitează pe sportiv de circa 2-3 ori pe săptămână. O vecină de palier, Maria Dumitrescu - pensionară - pretinde că în garsonieră s-ar petrece lucruri necurate, e un du-te-vino permanent e indivizi suspecți care fac scandaluri și orgii. Personal, a reclamat fără rezultat situația administrației blocului. „Am știut dintotdeauna că lucrurile vor ajunge la miliție.” Bolovanii care au stârnit panica nejustificată a ziaristului au fost trimiși la laborator, fiind înlocuiți în lipsa lui Matei. Nici nu aveți idee, tovarășe mior, câtă bătaie de cap ne-au dat. Culmea! Nu găseam alții, nu identici, ci pur și simplu nu găseam bolovani în București. Ăștia-s tocmai de la Pipera.

   Locotenentul nu înceta să se mire.

   Dintre toți colaboratorii săi, Cristescu îl prefera pe placidul Azimioară. Gras, cu o figură jovială, de un calm olimpian și asudând neîncetat, iarna și vara, avea o mină de contabil cumsecade, după o fericită încheiere de gestiune. Vorbind puțin, trecea neobservat, pentru ca brusc să surprindă cu soluții neașteptate, scântei de cele mai multe ori salutare. Colegii îi spuneau „Benzină”.

   Avea o pasiune: biliardul. Cumpărase unul de ocazie, care ocupa în întregime o cameră, spre exasperarea doamnei Azimioară, nevoită să înghesuie toate mobilele într-o singură odaie.

   - Mă întreb, făcu Cristescu, ce semnificație are scrisoarea lui Matei: „Lichidat persoana”.

   - Dacă „persoana” este profesorul, problema e rezolvată.

   - Da și nu. „A lichida” poate foarte bine să însemne și a rupe relațiile cu cineva. Hai să vedem ce motive ar avea Matei Lupașcu să ucidă.

   - Motivul clasic: moștenirea. Deși nu sunt convins că profesorul a întocmit testamentul în favoarea lui.

   - Oricum, opină maiorul, fiind unicul descendent, partea substanțială îi revine de drept.

   - De ce, în ciuda insistențelor dumneavoastră, Matei refuză să justifice cum și-a petrecut timpul în momentul crimei?

   - Nu vrea sau nu poate să justifice.

   - Premeditând crima, în mod firesc, trebuia să ne ofere o mulțime de alibiuri.

   - Premeditând! Când însă n-ai habar ce se întâmplă în odaia de alături, nu-ți asiguri martori care să jure că ești inocent. Nu crezi?

   Azimioară zâmbi încurcat.

   - Cu permisiunea dumneavoastră, nu. Putem presupune că animozitățile dintre tată și fiu, ajunse la amenințări, au mers până acolo, încât acesta din urmă sub imperiul nervilor, ucide? Mai poți să justifici unde ai fost sau ce ai făcut?

   - Presupunerea stă în picioare până la un anumit punct. Până în momentul crimei. În condițiile pomenite, nu apelezi la frânghie și nu-ți iei toate măsurile ca să eviți orice urmă. Sub imperiul nervilor, lovești cu ceva, apoi realizezi fapte, te sperii și fugi. Altceva?

   - Profesorul Lupașcu a refuzat să legalizeze legătura din tinerețe cu Ana Dogaru. Oare nu-i un motiv să-ți urăști tatăl?

   - Cu o condiție: să-ți iubești mama. Or, convingerea mea este că Matei nu iubește pe nimeni. Vorbind de ură, cred că ai intrat pe terenul Anei Dogaru.

   Cristescu se ridică în picioare.

   - Să recapitulăm deci: Cu puțin înainte de ora crimei, bătrâna a intrat în bucătărie să facă cafea. Folosind aragazul operația durează 5, maxim 6 minute. Dar Ana Dogaru pretinde că a apelat la reșou.

   - Numai că reșoul avea cablul smuls.

   - Avea? se miră Cristescu.

   - Chiar dumneavoastră ați constatat.

   - Când?

   - A doua zi.

   - Până a doua zi se puteau întâmpla multe.

   - Iertați-mă, dar nu înțeleg.

   - Imaginează-ți că cineva - o altă persoană - a smuls cablul după ce Ana Dogaru a făcut cafeaua...

   - E o ipoteză. Din păcate, Ana Dogaru avea toate motivele din lume să ucidă. Ba într-un fel și-a anunțat intențiile cu 40 de ani în urmă.

   - Te gândești la scrisoarea de adio? întrebă amuzat maiorul.

   - Coincidența, trebuie să recunoașteți, e cel puțin ciudată. Blestemul îl avertiza pe Grigore Lupașcu că nu-și va vedea visul cu ochii. Or, visul, în sfârșit materializat, urma să apară în librării chiar a doua zi.

   - Prea e melodramatică istoria asta. Nu mă convinge.

   - Nici ura, justificată, pentru omul care a îndepărtat-o de lângă el?

   - Mai degrabă. Altcineva?

   - Gina Lupașcu, constată Azimioară. Ne-a pus la dispoziție scrisoarea care o compromitea pe bătrână, tocmai pentru a ne deruta. E indiscutabil interesată să-l moștenească pe profesor, descotorosindu-se de el totodată, încearcă să-l acopere pe Oprea, iar după crimă, abandonează cordonul găsit ulterior în dormitor.

   - N-ai impresia, îl întrerupse maiorul, că această frumoasă doamnă și Dinu Oprea au făcut împreună, ca să zic așa, o mică cooperativă?

   - În ce sens?

   - Nu-i un secret pentru nimeni care sunt adevăratele lor relații. Gina îi frecventează garsoniera și mă îndoiesc că se întâlnesc ca să citească împreună Biblia... Ce o leagă pe Gina de această casă?

   - Evident, averea profesorului.

   - Și pe Dinu Oprea?

   - Stăpâna casei.

   - Nu! Averea stăpânei. Rămânând văduvă, Gina poate emite suficiente pretenții la masa succesorală. Firește, nu trebuie neglijată nici ipoteza unor acțiuni pe cont propriu.

   - Un lucru e clar, conchise Azimioară. În momentul crimei, Dinu Oprea nu se afla în baie.

   - Cu alte cuvinte, accepți varianta Anei Dogaru.

   - Mă gândesc la pata de vopsea de pe pantalon. Sursa - așa cum am constatat - este etajera din biroul profesorului. Și n-am văzut încă pantaloni care urcă singuri într-o încăpere în care s-a comis un asasinat.

   - Trebuiau neapărat să urce? surâse maiorul.

   - Îmi imaginez că nu a coborât muntele la Mahomed.

   - Muntele nu, dar un binevoitor putea facilita apropierea. Dacă eu trec pe lângă dumneata, și având vopsea pe degete îți ating hainele, înseamnă că ai fost în biroul profesorului?

   - Inițial mi-ați demonstrat că Oprea avea motive temeinice să ucidă, iar acum îl absolviți... făcu deconcentrat locotenentul.

   - Eu nu absolv pe nimeni, dragul meu. Aparent, toți sunt amestecați până peste cap în povestea asta. De aceea, caut în permanență reversul medaliei. În felul acesta, supozițiile capătă o pondere, un echilibru, fără de care nu putem înainte. În concluzie, toate datele - fapte sau ipoteze - suportă explicații logice... cu o singură excepție: zgârietura de pe gâtul victimei.

   Cristescu începu să se plimbe prin birou.

   Azimioară îl urmărea cu privirea, întrebându-se așa, deodată, ce-i fi făcând maiorul la el acasă, când, alții de exemplu, joacă biliard, se duc la meci...

   - Notează-ți, îi întrerupse meditațiile Cristescu.

   Locotenentul scoase un carnețel jerpelit și un creion de 75 de bani, bon, același de când îl cunoștea.

   - Ai grijă să fie expediată chiar azi o adresă la miliția din Târgoviște. Cereți relații cât mai amănunțite în legătură cu Ana Dogaru. Foști colegi de serviciu, vecini, prieteni, fișa de cadre - a fost funcționară la poștă - în sfârșit, cunoști mișcarea. În al doilea rând, trebuie să aflăm cine a fost Raluca Iacob. Și cu asta, poți să pleci. Mâine-dimineață dă-mi un telefon aici.

   În hol, Azimioară se întâlni cu Oprea care transporta o frapieră cu gheață. Se vedeau câteva sticle aburite, bușonate cu staniol roșu. Simți o sete aprigă.

   Rugbistul se opri, ispitindu-l:

   - Intrați să beți cu noi un șpriț rece, tovarășe locotenent.

   Luptă câteva clipe cu tentația, apoi refuză scurt.

   Oprea comentă în sufragerie:

   - Grăsanul e incoruptibil.

   „Hm, maimuțoiul!?!” bombăni Azimioară ieșind.

Capitolul 10

OMUL CU GAROAFA

   În cursul după-amiezii, se prezentă la Crematoriul Cenușa un bărbat cam de 40 de ani.

   Trupul voinic se mișca lejer în costumul de lustrin gri-deschis, cu o garoafă roșie la butonieră. Figura brună, cu ochi mari, aburiți, părul negru foarte des, cu favoriți lungi, sugerau tipul sud-american.

   Bărbatul, aparent fără precauțiuni speciale, se duse direct la urna Ralucăi Iacob și privi cu interes, timp de câteva minute fotografia fetei. Își desprinse garoafa de la piept și o puse lângă chipul emailat. Gestul făcut cu dezinvoltură părea cum nu se poate mai firesc: un bărbat care depune o floare la mormântul aseptic al iubitei. Mâna întârziase doar ceva mai mult lângă urnă. Mai rămăsese puțin, parcă adâncit într-o pioasă reculegere, și cu același pas sigur, ușor legănat, părăsi capela.

   Luă tramvaiul 12, așteptat, spre norocul lui Ciobanu, de mai multe persoane.

   Locotentul urcă, făcându-i semn sergentului Ioniță, care camuflase Wartburgul miliției în spatele unui camion, să urmărească tramvaiul.

   Individul se dădu jos după ce tramvaiul trecu de Liceul Șincai, făcu câțiva pași și, sub impulsul unei hotărâri bruște urcă într-un taximetru din care tocmai cobora o pereche. Mașina urma traseul tramvaiului, ceea ce îi sugeră lui Ciobanu ideea că omul nu excludea posibilitatea unei supravegheri.

   Ipoteza locotenentului se confirmă ceva mai târziu.

   Trecând prin fața Mitropoliei, getaxul intră pe strada Bibescu Vodă și opri la câțiva metri de restaurantul Cluj.

   Omul cu garoafa coborî și o luă pe Calea Rahovei. De astă dată, încerca, după cum constată locotenentul, să verifice dacă este filat. Astfel, traversă strada de două ori, fapt care-i permitea să se uite în stânga și în dreapta, atent la circulație, întârziind în fața unor vitrine lipsite de interes.

   În sfârșit, înainte de a traversa strada Sfinții Apostoli, trimise o minge de fotbal unor copii care se jucau vizavi, prilej să-și verifice spatele. În fașa Liceului Mihail Eminescu scoase din buzunar un mănunchi de chei, urcă într-un Fiat 1300 alb și porni în viteză. Făcu la dreapta pe strada Antim, intră în Cazărmii, ieși pe Apolodor, viră pe strada Vânători, trecu de Operetă și, în fine, se angajă pe Calea Victoriei. Opri în Piața Amzei, parcându-și mașina în fața magazinului de mobile și intră la Zigzag.

   Cabaretul, o clădire veche în care elementele moderne - scai, aplice de aramă, filtru de cafea - contrastau vizibil cu florile de ipsos ce-i împodobeau pereții, era aproape gol. Pe scaunele înalte din jurul barului, două tinere însoțite de câțiva puști, cu coame și favoriți, își etalau pulpele descoperite.

   Omul cu garoafa luă loc la o masă de lângă fereastră și îi strigă unui ospătar cu degajarea clientului cotidian, care se aștie agreat:

   - Gigi, un whisky dublu, cu gheață.

   Alături de pachetu cu țigări Camel și bricheta Dunhill aruncase împăturit în grabă ziarul Sportul.

   La o masă din apropiere, o pereche - după aparențele soț și soție -se plictiseau de moarte. Intraseră de curiozitate și se căiau amarnic că au comandat fără să consulte lista. Ciobanu ar fi pariat că nevasta traducea necontenit prețul cafelelor în pâini, zarzavat și mezeluri.

   Lângă ieșire, o femeie peste care anii trecuseră lăsând urme adânci, inutil acoperite cu un strat gros de fard, cerceta flămândă, rând pe rând, toți bărbații, oferindu-se din priviri.

   „Doamna cu amintiri din Nisa”, o recunoscu Ciobanu.

   Înainte de război, însoțită de Ghighi Golia și de milioanele sale, reușise în scurt timp să devină obiectul celor mai controversate opinii ale ziariștilor de la rubrica mondenă. Pentru ea, nimic nu era scump, nimic nu era imposibil. Sclava postavului verde, arunca seară de seară în Palais de la Mediterranee mize fantastice. Cascade de șampanie ori Cognac des Ducs, covoare de flori așternute în fața caleștii pe Promenade des Anglais, până la Jettee Promenade, apoi...

   Omul cu garoafa chemă chelnerului și-i trimise un pahar de martini.

   Femeia schiță un gest de apropiere, dar fu oprită printr-o clătinare scurtă a capului. Îi cunoștea trupul. I-l cunoșteau toți ospătarii și consumatorii de ocazie.

   La o masă abia eliberată, se așeză o femeie îmbrăcată în negru. Părea oarecum descumpănită de ambianța localului, privind în toate părțile, clipind des.

   Ținea poșeta pe genunchi, strângându-i fermoarul cu amândouă mâinile.
   Ciobanu o recunoscu pe Ana Dogaru.

   Ospătaru se apropie prompt, așteptând comanda.

   Bătrâna deschise de câteva ori gura înainte de a vorbi:

   - Un ceai cu lămâie. Adică nu, făcu ea răzgândindu-se cu avariție, fără lămâie, dar cu mult zahăr.

   Ospătarul măsură ironic hainele sărăcăcioase și spuse tare ca să atragă atenția consumatorilor, amplificând jena femeii.

   - Nu cu ceai ne facem noi planul, cucoană. Nu servim așa ceva.

   - Atunci o limonadă...

   - Nu puteți ocupa masa cu limonadă, zise ospătarul obraznic, și făcu semn ostentativ unui grup de persoane care căutau o masă.

   Atunci se întoarse omul cu garoafa și ridicându-se, luă loc la masa Anei Dogaru.

   - Mucles, Gigi, făcu el ospătarului. Doamna e invitata mea.

   - Păi, zi așa, coane.

   - Ce vrei să iei, bunico, întrebă bărbatul cu o jovialitate vulgară. Hai, că nu mă uit la bani. Să fie de sufletul mamei, că tata - Dumnezeu să-l ierte - a fost un porc.

   Ana Dogarul strânse buzele disprețuitor. Vorbea foarte încet, astfel încât locotenentul, deși așezat în apropiere, nu putu desluși nimic.

   Scoase din poșetă Informația Bucureștiului, citi ceva, apoi strânse gazeta și o puse lângă scrumieră Gustă din filtrul oferit și 5 minute mai târziu părăsea localul.

   Locotenentului nu-i scăpă faptul că, plecând, bătrâna luase Sportul lăsând pe masă Informația pe care o avusese în poșetă.

   Cam după vreo oră, omul cu garoafa se ridică și, fluierând ușor, se îndreptă spre mașină. Fiatul o luă cuminte pe Ana Ipătescu, viră pe Lt. Lemnea și, după un scurt ocol, parcă în fața unui bloc de pe strada Frumoasa.

   Ciobanu îl urmă cu precauție pe scara neluminată, văzu ușa care se deschise și se închise, apoi coborî în holul blocului. Căută lista locatarilor.

   La etajul II, apartamentul 9, locuia Ioan Iacob.

   Ana Dogaru intră în casă cu mersul ei specific, greoi, ridicând mult de călcâie. Dând cu ochii de Cristescu, făcu un pas înapoi, strângând cu amândouă mâinile poșeta la piept. Gestul sugera o teamă nejustificată, de parcă cineva ar fi încercat să i-o smulgă.

   Femeia își veni repede în fire și, aruncându-și cu trufie capul pe spate, încercă să treacă mai departe.

   Cristescu îi zâmbi amabil:

   - Mă bucur că vă simțiți mai bine. Eram sincer îngrijorat...

   Ana Dogaru îl privi neîncrezătoare. Era evident că oscila între o politețe elementară, la care o obliga bunăvoința manifestată de maior, și brutalitatea grosolană, mai la îndemâna ei.

   - Mă întrebam doar, continuă Cristescu, dacă n-a fost o imprudență din partea dumneavoastră să ieșiți după... șocul pe care l-ați avut.

   - Cred că sunt destul de bătrână ca să știu ce am de făcut, bombăni ea.

   Continua să strângă geanta și maiorul își zise, judecând după dimensiunile normale păstrate, că obiectul pe care îl ascundea era probabil destul de mic.

   - Referitor la scrisoarea aceea...

   Chipul bătrânei se înăspri. Aștepta crispată.

   - Aș vrea să-mi lămuriți o chestiune. De ce ani de zile disimulați adevărata dumneavoastră calitate, ascunzând faptul că sunteți mama lui Matei?

   - Astea sunt socoteli de ale noastre mai vechi, care nu vă privesc. N-au nici în clin, nici în mânecă cu moartea lui Grigore.

   - A, da? Atunci totul e în regulă. Vă mulțumesc foarte mult.

   Femeia, derutată, încerca să-i deslușească jocul.

   Matei dădu buzna în hol. Din cauza întunericului, nu-l observă de la început pe Cristescu.

   - Ai adus? întrebă el precipitat.

   Abia după aceea îl văzu. Își mușcă buzele. Mâinile îi tremurau, iar fața căpătase din nou o expresie răvășită. Femeia tăcea.

   - Da, răspunse maiorul în locul ei. V-a adus.

   Dădu bună seara și ieși. Matei și Ana Dogaru, nemișcați, priveau în urma lui.

   Trase adânc în piept aerul înmiresmat al grădinii. Furtunul lăsat să curgă în iarbă aducea un susur îndepărtat ca un foșnet de mătase. Undeva în dreapta, înalt, deasupra castanilor, răsărise luceafărul.

   Cristescu se lăsă îmbătat de frumusețea idilică a nopții de vară. Clipa era desăvârșită.

   La fereastra lui moș Vasile, o candelă arunca un pumn de jăratic în beznă.

   - Luați aer, tovarășe maior?

   Omul răsărise parcă din pământ și, râzând, Cristescu își reprimă o tresărire.

   - Dumneata erai, moș Vasile...

   - Plecați?

   - Da... mă duc acasă.

   Și frumusețea clipei se spulberă...

   - Numai ăștia parcă n-ar avea somn, spuse Vasile arătând cu capul spre ferestrele luminate. Acuma, dacă s-au așezat la cărți, o țin până mâine-dimineață.

   - Cine joacă?

   - Păi, toți, afară de bătrână. Conița Gina și don` Androne contra conașului Matei și a sportivului. Că m-am și crucit...

   - De ce? întrebă maiorul cu gândul încă aiurea.

   - Păi, cum? Conașu` Matei și cu domnul Oprea, prieteni la toartă, când nu-i nicio săptămână de când s-au spurcat ca țiganii?

   Cristescu se întrebă dacă nu cumva moș Vasile, binevoitor și dispus cu orice chip să-l ajute, nu-și scormonea mintea în căutare de amănunte cărora le atribuia, desigur cu bună intenție, o importanță falsă, disproporționată.

   - S-au bătut ca orbeții, tovarășe maior, da` vezi bine, sportivul, mai voinic, îl pălmuia pe conașu` nostru și-l scuipa între ochi: „Te bag în spital, bă, jigodie, te bag în spital!” Numai așa-i zicea. Conița Gina i-a despărțit. Și acum beau împreună, joacă, râd... Bietul don` Grigore, adăugă în șoaptă, parcă nici n-ar fi fost...

   Din stradă, maiorul privi încă o dată spre locuința familiei Lupașcu. Candela lui moș Vasile lumină de departe, ca un semnat de viață pornit dintr-un abis de întuneric.

   Străduța singuratică, fără trecători, îi întorcea cu răsunet pașii. Trecu pe lângă  un bărbat ascuns în umbra copacilor. Îi prinse fără să vrea privirea. I se păru intensă, concentrată, parcă la pândă.

   „Începe să mi se năzare.”

   Își urmă drumul alene, fără grabă, printre căsuțe ascunse sub coviltire de viță-de-vie și trandafiri. La o fereastră, o mână de femeie trăgea perdeaua peste somnul din odaie.

Capitolul 11

TESTAMENTUL FURAT

   „Trebuie să adorm”, își repetă pentru a zecea oară Gina Lupașcu.

   Întorcea mereu perna pe toate părțile, căutând răcoare obrajilor dogoritori. Prin fereastra larg deschisă nu pătrundea nicio adiere. Veioza mică umplea dormitorul de umbre.

   Dinu și Negoianu întârziaseră mult, până spre miezul nopții. Curios, în tot timpul serii nu se comentase nimic, nici chiar după ce maiorul plecase.

   „Probabil că mâine va veni din nou. Doamne! De s-ar isprăvi cu bine...”

   Gândul se întoarse la Cristescu.

   „Un bărbat interesant. Ochii căprui emană o blândețe neobișnuită. Încerci senzația reconfortantă c-ar putea înțelege totul, dar mai ales orice... Mă bănuiește...? Pe inelarul stâng poartă o verighetă simplă, subțire. Cum o fi arătând... ea?”

   Auzi pe cineva umblând în baie.

   Începea să i se facă somn. Luase două pastile de romergan care abia acum își făceau efectul.

   „Îngrijorător... Adorm cu lumina aprinsă.”

   Și vru să întinsă mâna după pară. Dar somnul i-o luă înainte.

   Cu un suspin, trupul femeii se destinse.

   Se trezi cuprinsă de panică. Inima îi bătea nebunește.

   „E cineva în cameră.”

   O știu cu certitudine și vru să țipe, să urle. Nu mai avu timp. Lumina se stinse și ceva greu, cumplit, îi căzu pe ceafă. O zdrobea...

   - La ce oră spuneați că s-a întâmplat?

   - Aproape de ora 3, dacă asta poate să aibă vreo însemnătate.

   Cearcăne mari devorau figura palidă a femeii. Își păstrase sângele rece și părea că doar indignarea o determinase să-l solicite pe maior.

   Îl primise în dormitor, culcată. Din când în când își punea pe frunte o pungă cu gheață, din cauciuc roșu. Ar fi putut-o păstra așa tot timpul, dar găsea probabil că n-o aranjează.

   - Când v-ați trezit?

   - Abia spre ora 6 dimineața. La început nu mi-am dat seama ce s-a petrecut. Nu mă puteam mișca.

   - Spuneați că v-ați trezit brusc. Probabil din cauza unui zgomot...

   - Nu știu. Am simțit doar că e cineva în cameră. Nu sunt o isterică, domnule maior. Dar faptul că-l știam pe acel cineva acolo, lângă mine, fără să-l văd, m-a înnebunit. Am vrut să strig, poate că am și făcut-o. Nu-mi amintesc decât o durere îngrozitoare, de neîndurat.

   - Deci n-ați văzut pe nimeni?

   - Categoric!

   - Care credeți că a fost mobilul agresiunii? Tentativă de omor?

   Gina Lupașcu dădu din cap cu dispreț.

   - Nu, trebuia doar să fiu imobilizată.

   - De ce?

   Femeia îi indică maiorului scrinul în care cu o zi înainte Ana Dogaru cotrobăise, căutându-și scrisoare. Unul din sertare fusese forțat cu cuțitul, iar lemnul delicat, cu incrustații, cedase sfâșiat.

   Maiorul o privi întrebător.

   - S-a sustras testamentul soțului meu.

   - Interesant! Cine știe de existența lui?

   - Toți.

   - Adică?

   Gina Lupașcu se încruntă, impacientată.

   - Matei, Ana, Androne...

   - Dinu Oprea... sugeră maiorul.

   - Și Dinu Oprea.

   - Știau unde îl păstrați?

   - Nu în mod expres, dar era lesne de ghicit.

   - Vă mai lipsește ceva?

   - Doar testamentul. Caseta cu bijuterii e la locul ei. Iar în rest, nu țin în scris decât fleacuri fără valoare.

   - Cunoașteți cumva conținutul testamentului?

   Gina îl privi fix.

   - Documentul se afla într-un plic sigilat, intact până azi-noapte.

   - Trebuie să deduc, spuse maiorul cu blândețe, că testamentul nu vă stârnise curiozitatea.

   - Sau că soțul meu îmi comunicase intențiile lui în caz de deces.

   - În principiu, deci, cunoașteți beneficiarii.

   - Evident, dar nu văd unde era misterul. Matei și cu mine moștenim, desigur. Dacă nu mă înșel, există și două legate în favoarea Anei și a lui Androne.

   - Ieri n-ați pomenit nimic despre existența testamentului, observă Cristescu.

   - Nu m-ați întrebat. În orice caz, azi-dimineață intenționam să-i telefonez lui Turcu, avocatul nostru, explică ea.

   Rămase o clipă pe gânduri, apoi adăugă moale:

   - Acum e prea târziu...

   Întinse din nou mâna după punga cu gheață și închise ochii.

   - O să mă scuzați, domnule maior. Mă simt foarte rău.

   Cristescu, neobservat, băgă în buzunar un obiect mic, îmbrăcat în piele roșie, așezat pe marginea scrinului.

   Îl găsi pe Androne Negoianu în sufragerie, stând de vorbă cu un bărbat cam de vreo 50 de ani. Se ridicară amândoi.

   - Domnul avocat Turcu, făcu bătrânul prezentările.

   - Pompiliu Augustin Sebastian Turcu, preciză avocatul cu glas tare, răsunător, și dicție impecabilă.

   Era scund, cu o față imobilă. Pielea întinsă îi scotea în evidență osatura capului, dând impresia neplăcută a unui schelet îmbrăcat la o mare casă de modă. Purta cu eleganță rigidă costumul bine tăiat „gris-perle” la care asortase inspirat un paion bleu cu picățele albe, la fel cu batista de la piept.

   - Mi-am permis să-l convoc pe domnul avocat, spuse Negoianu, ca vechi apărător al intereselor familiei.

   Turcu se înclină reverențios, dând țeapăn din cap.

   - Matei mă conseia, continuă Negoianu, să cer avizul dumneavoastră.

   - Eu nu dau avize, surâse maiorul. Ați procedat foarte bine.

   - O, da? Vă mulțumesc. Acum sunt liniștit. N-aș fi vrut să gafez, mai ales după incidentul de azi-noapte. Îi spuneam și domnului Turcu: Sunt consternat...

   Cristescu îl cercetă curios pe avocat. Spre deosebire de colegii de breaslă, vorbea puțin, mulțumindu-se să-și disece în liniște interlocutorii, cu priviri fixe.

   - Gina a avut aseară unele anxietăți, pe care le-am găsit naturale. I-am sugerat un tranchilizant... continuă să bată câmpii Negoianu.

   Destul de târziu realiză rezerva celor doi și se opri la mijlocul frazei. Roșu de confuzie, se împotmoli într-un torent de scuze și se retrase.

   Maiorul îl invită pe avocat să ia loc. Acesta se așeză, atent la dunga pantalonilor. Nu spuse nimic, așteptându-l pe Cristescu să înceapă.

   - Sunteți de mult avocatul familiei Lupașcu?

   - Din 1947, adică anul în care profesorul l-a recunoscut pe fiul său.

   Abia când vorbea i se observa ticul. O ridicare din umăr în timp ce simultan brațul se întindea, trăgând mereu de manșetă.

   - Ce vârstă avea Matei?

   - Împlinise 18 ani. Grigore Lupașcu mă însărcinase cu îndeplinirea formalităților.

   Avocatul răspundea ferm, fără divagații inutile.

   - Cunoașteți motivul pentru care profesorul, după ce și-a recunoscut fiul, n-a procedat la fel și cu mama acestuia?

   - Ana Dogaru nu reprezenta decât amintirea unei legături pasagere, din tinerețe.

   - N-am întrebat de ce profesorul nu s-a căsătorit cu Ana Dogaru, ci de ce calitatea acesteia a fost trecută sub tăcere.

   - Acceptând să intre în această casă, ca mamă a lui Matei, Grigore Lupașcu n-ar mai fi putut scăpa de ea. Presupun că n-o cunoașteți.

   - În concluzie, bătrâna a fost silită să accepte situația. Cum?

   - Simplu. Fiind amenințată că în caz contrar băiatul va fi dezmoștenit.

   - Juridic, observă maiorul, nu era posibil!

   - Ba da, prin procedee ocolite. Dar, oricum, bătrâna s-a speriat, iar subtilitățile legii o depășesc.

   - Dumneavoastră n-ați informat-o? întrebă surprins Cristescu. Era un gest firesc de omenie. În fond nu reclama decât apelativul de mamă.

   Zări în ochii avocatului un licăr scurt de dispreț, care se stinse repede.

   - Credeam bine limpezită o anumită situație.

   Silabisi:

   - Am fost apărătorul lui Grigore Lupașcu și nu al Anei Dogaru!

   - Chiar când acestea urmăreau scopuri inumane?

   - Nu era nimic ilegal în doleanțele profesorului, iar acesta era unicul criteriu de apreciere care mă ghidează ca profesionist.

   - Și cum l-ați convins pe Matei?

   - Îmi permiteți o rectificare? Nu eu l-am convins pe Matei. Nu intra în atribuțiile mele.

   - Da, da... Înțeleg. Cunoșteați ceva în legătură cu testamentul lăsat de profesor?

   - Am fost informat că a fost sustras în cursul nopții.

   - Cum calificați furtul?

   - Drept o tentativă naivă și inutilă de a deturna voința lui Grigore Lupașcu. Un al doilea testament - și avocatul nu-și ascunse satisfacție - întocmit acum două săptămâni, deci singurul valabil ca purtător al datei cele mai recente, se află în seiful din biroul meu.

   - Bănuiesc că a fost redactat cu ajutorul dumneavoastră.

   - Evident!

   - Este cineva neîndreptățit? întrebă iar maiorul.

   - Ce vreți să spuneți?

   - Adică cineva ale cărui drepturi legitime au fost sacrificate?

   - Înțeleg unde bateți. Adică cineva aflând - nu văd cum - despre noile dispoziții ale defunctului, să se fi grăbit să-l subtilizeze, ignorând însă că ceea ce sustrăgea era de fapt vechiul testament, devenit simplă maculatură.

   - Eventual, admise maiorul.

   - Îmi iau îndrăzneala să cred că vă aventurați pe o pistă falsă.

   - Sugerați-mi-o dumneavoastră pe cea justă.

   - Nu-mi plac prezumțiile, domnule maior. În lipsa unei certitudini, evit să mă exprim.

   - O sugestie nu vă angajează cu nimic.

   - Părerea mea este că sustragerea testamentului este o înscenare, un bluf.

   - De natură...

   - De natură să vă deruteze.

   - Explicați-vă.

   - Cine a asasinat a făcut-o cu o anumită rațiune, adică avea un mobil.

   - Evident!

   - Or, cel care asasinează împins de un anumit scop face tot ce este posibil pentru a și-l camufla. Mobilul, odată determinat, îl desemnează implicit pe autor. Mă urmăriți? Dacă rațiunea asasinării lui Grigore Lupașcu ar fi vizat conținutul testamentului, criminalul ar fi ocolit cu grijă zarva. Vreau să spun că n-ar fi operat brutal, deconspirându-și atât de imprudent jocul.

   - Trebuia acționat rapid, argumentă Cristescu.

   - Poate, dar nu și prostește.

   - Asta în cazul unei crime lucide, premeditate, hai să zicem intelectuale.

   - Avem toate motivele să credem că este vorba despre o astfel de crimă. Toate datele converg spre aceasta.

   Avocatul se lăsă pe spate, înfigându-și cu un gest caracteristic degetul gros în răscroiala hainei.

   - Da, este în orice caz un punct de vedere.

   - Interesant, aprecie Turcu, și râse pentru prima oară.

   - Întoarse cu 180 de grade lucrurile însă pot arăta altfel, comentă Cristescu. Adică asasinul, prezumtiv moștenitor, sau în sfârșit, având tangențe cu testamentul, să fi procedat atât de descoperit tocmai pentru a-mi sugera raționamentul dumneavoastră.

   - Da, fu de acord Turcu. Este și acesta un punct de vedere.

   - Interesant, completă zâmbind la rândul lui maiorul.

   Cineva bătu la ușă. Era Azimioară.

   Turcu se ridică, pretextând că o seamă de obligații profesionale îl silesc să se retragă.

   - Ce s-a întâmplat? Era vorba să-mi telefonezi.

   - Am primit raportul de la laborator.

   Cristescu se încruntă.

   - Bolovanii... îi aminti Azimioară.

   - A, da!

   - Unul din ei are o cavitate scobită și astupată cu ciment și mortar. La suprafață nu se vede nimic.

   Fața maiorului era atentă, încordată.

   - Și?

   - Înăuntru s-au găsit 5 monede de aur.

Capitolul 12

SEIFUL DIN ICOANĂ

   Gina Lupașcu, îmbrăcată de oraș, îți trăgea mănușile negre pe mâini.

   Azimioară și mai ales maiorul o priveau surprinși.

   - Dacă aveți nevoie de ceva, apelați la Vasile. Până vă hotărâți, am să-i spun să vă pregătească ceva rece de băut și cafele. Bună ziua.

   Și închise repede ușa înainte ca bărbații să fi articulat vreun cuvânt.

   - Ce părere ai? întrebă Cristescu, nu fără oarecare admirație.

   - E dată naibii, ce mai! După așa o noapte...

   - Încerc să ghicesc unde s-o fi ducând.

   - Ca și ieri, la Oprea.

   - Oare?

   Gina Lupașcu se strecura printre oameni, căutând părțile umbrite ale trotuarului. Înregistră privirile compătimitoare nu lipsite de admirație ale trecătorilor și își consultă ținuta într-o vitrină.

   Intră la Nestor unde luă o prăjitură și un cafe-frape, servite cu condescendență de o chelneriță tinerică. Fata se retrase lângă casă, de unde putea s-o contemple în voie pe doamna asta „colosală”.

   „Seamănă cu Sophia Loren în Madame Sans-Gene, numai că e blondă.”

   Își imagină un Jean Marais culcat între făclii, la picioarele căruia se tăvăleau de durere buclele blonde care consumau o „jeanină” cu fistic.

   - Unde te zgâiești, o trezi casierița, o brună subțire cu unghii de 3 centimetri. Așteaptă clienții, nu vezi?

   Gina Lupașcu o luă pe lângă Ateneu, traversă bulevardul Magheru, trecu de Patria și urcă agale pe Pictor Verona. Undeva, lângă Grădina Icoanei, intră în curtea unei căsuțe cu ferestrele la stradă. Bătu în geamlâcul ușii - o dată scurt, de două ori lung - care se deschise aproape imediat. Se ivi capul unei bătrâne, cu părul vopsit.

   - Pe cine căutați?

   Avea un accent străin.

   Gina Lupașcu scoase din poșetă o carte de vizită și i-o întinse. Femeia o luă și închise geamlâcul. După câteva minute, se întoarse, deschizând ușa, puțin, atât cât să intre într-o dungă.

   După ce Gina se strecură înăuntru, femeia privi atent în lungul străzii, închise și răsuci cheia de două ori.

   „Măi să fie!” își zise locotenentul Ciobanu, care, cu mâinile în buzunare și fluierând un refren, părea un trecător inofensiv.

   De câte ori zăcea pe banca de sub castani, maiorul își închipuia că înțelege ceea ce îl determinase pe moș Vasile să se aciueze pe lângă casa profesorului Lupașcu.

   De aici, de sub bolta răcoroasă a copacilor, călcând verdele proaspăt, umed, al gazonului, era greu de imaginat asfaltul vâscos, muiat de căldură, tramvaiele încinse cu aer greu, irespirabil, iar ecourile acusticii citadine, sosite doar de la câțiva zeci de metri, aduceau un mesaj neverosimil, ceva din notele unui blues obosit, pogorâte pe un tăpșan cu margarete.

   Îl întoarse din drum pe Matei care tocmai se pregătea să iasă. Ziaristul se uită la ceas.

   - Am să întârzii la redacție.

   - Maximum 5 minute, îl asigură maiorul, făcându-i loc pe bancă.

   Matei Lupașcu se așeză, incomod, pe un colț, fără să-și ascundă iritarea, dând din picior într-o mișcare continuă, nervoasă.

   - Ați aflat ce s-a întâmplat azi-noapte?

   - Da. Chiar de la Gina.
   Și apoi, dintr-odată, precipitat, ostentativ, mecanic, ca o lecție învățată pe dinafară:

   - N-am auzit nimic, n-am văzut pe nimeni, nu mi-a atras atenția absolut nimic, nu bănuiesc pe nimeni, n-am nicio opinie, nu cred nimic, nu știu nimic! Și acum, pot să plec?

   - Desigur, râse Cristescu. Dar să nu uit, am o veste îmbucurătoare pentru dumneavoastră.

   Matei ridică din sprâncene neîncrezător.

   - Monedele despre care vorbeam ieri s-au găsit. Toate 5!

   Figura ziaristului păli, dar încercă să pareze.

   - Serios? Unde erau?

   - Aici, în curte. N-a trebuit decât să scuturăm puțin bolovanii...

   - Vă felicit. Ca să fiu sincer, nu știu dacă mi-ar fi trecut prin cap să le caut acolo.

   Râse nesigur. Aștepta crispat ca maiorul să pună întrebări, să comenteze, în sfârșit, să spună ceva.

   - O să întârziați la redacție, observă Cristescu privindu-și ceasul.

   Dar Matei nu se mai grăbea. Continua să aștepte și era limpede că o făcea cu mari eforturi.

   Maiorul își scoase gazeta din buzunarul hainei și se cufundă în lectură. Când întâmplător își ridică ochii, ziaristul dispăruse.

   „În sfârșit...” și strânse gazeta.

   Agenda Ginei Lupașcu, cu scoarțele îmbrăcate în marochin roșu, era de fapt un jurnal în formulă concentrată. Însemnările nu omiteau niciun amănunt. Înregistrarea atentă a cheltuielilor (de pildă, vineri, 15 februarie - o pereche de vulpi polare - 2600 de lei, antinevralgic - 1,00 leu) trăda o fire organizată, calculată până la avariție, paradoxal pe undeva față de traiul prosper, vecin cu risipa, din gospodăria familiei Lupașcu.

   Mai interesante erau notațiile lapidare, oarecum periodice: 16 februarie - 200 lei M., 1 martie - 550 lei M., 9 martie - 400 lei M. etc.

   „Dacă M. e Matei, medică Cristescu, înseamnă că doamna Lupașcu plătește, constrânsă evident, fiului un tribut. Probabil că ziaristul își șantajează mama vitregă, pretinzând sume apreciabile și amenințând-o cu divulgarea relațiilor nepermise dintre ea și Dinu Oprea.”

   Întrebarea revenea de la sine: De ce îi trebuiau atâția bani? Salariu, diverse sume smulse tatălui, altele obținute prin șantaj de la Gina, împrumuturi, obiecte de preț sustrase din casă în scop de comercializare păreau insuficiente...

   Maiorul Cristescu așteptă câteva clipe să-și recapete suflul. Afurisi blocul fără lify, cu trepte înalte și incomode, sună o dată lung, apoi, dându-se la o parte din dreptul ușii, se lipi de perete.

   Un ochi consultă culoarul prin vizor fără să vadă nimic. Întinzând doar mâna, ofițerul sună din nou. De astă dată, curiozitatea celuilalt învinse. Întrebă iritat.

   - Cine-i?

   - Maiorul Cristescu, dar nu se clinti, savurând prin cămașa subțire răcoarea zidului.

   Dinu Oprea deschise ușa, invitându-l înăuntru cu o plictiseală și lipsă de chef ostentative.

   Maiorul își plimbă ochii prin garsonieră fără să-și ascundă uimirea. De fapt, realiza el, nu existau mobile sau, în sfârșit, ce se înțelege în mod obișnuit prin mobile. În afară de divan, totul părea improvizat cu o premeditare și o fantezie de o anumită factură, vizând efecte precise.

   Într-un colț - masa - un butoi pântecos, dat cu lac, ceva mai scund și mai turtit decât cele obișnuite, era înconjurat de câteva trunchiuri de copac retezate, de asemenea lăcuite. În partea opusă, un zid fals de cărămidă aparentă camufla o nișă unde rugbistul își păstra garderoba.

   Pe maiorul îl zăpăciră însă sutele de fotografii de pe pereți, poze și ilustrații decupate din reviste, sortate pe subiecte. De pildă, deasupra divanului, busturi de femei blonde, brune, roșcovane, cu pielea ca lămâia sau de cafea își etalau cu surâsuri pudice ori perverse sânii goi; sâni de toate dimensiunile, de toate formele și de pe toate meridianele, mari, mici, rotunzi, ascuțiți, din profil ori din față, sâni de toate culorile.

   Efectul era ieftin, grotesc, cu iz de măcelărie, dar fără îndoială nu putea fi ignorat.

   Urmărind aceeași idee, zeci de perechi de picioare goale, lucioase, ori cu amănunte rafinate de lenjerie, suple, elastice, prelungi, zburdau într-un french-can-can frenetic, pe un alt perete. În fine, Mercedesuri, Rolls-Royce-uri, Fiat-uri, Buick-uri, Cadillacuri și un Jaguar își disputau supremația liniilor aerodinamice, alături de nenumărate reclame la țigări și băuturi străine scoase din Paris-Match-uri.

   Lumini piezișe, țâșnind din locurile cele mai neașteptate (veioze, aplice, ba și o lanternă japoneză) colorau diferit fiecare perete. Astfel sânii erau violeți, iar picioarele portocalii.

   „Ce-o fi în capul ăstuia!” se miră maiorul consultând un afiș mare, lipit de zidul de cărămidă aparentă.

   Un trup superb, îmbrăcat aproximativ, promitea o seară neobișnuită la Folier Bergere... Alături un aviz: „Mai vine omul, mai stă, dar mai și pleacă”.

   Când sună telefonul, Cristescu privi în jur.

   Nu observase aparatul ascuns în pântecul unui nud de ghips, cam de 1 metru înălțime. Era așezat pe parchet între magnetofon și un vraf de reviste pornografice suedeze, probabil sursa generoasă a materialului de pe pereți.

   Surprinzătoare era însă lipsa cărților. În toată casa, nu exista o singură carte.

   Pe o mică bibliotecă compusă din câteva rafturi se lăfăiau trofee și cupe sportive, iar mai jos, înconjurând o icoană mare de argint, Brigitte Bardot își desfășura coama splendidă în zeci de variante.

   Crezându-se neobservat, tânărul întoarse cu fața în jos fotografia Ginei sprijinită de o cupă.

   - Țineți mult la familia Lupașcu, constată pe un ton neutru Cristescu, căutând din ochi unde să se așeze. Păstrați și fotografia soțului?

   - Da` ce credeți că-i la mine, Muzeul Antipa?

   Maiorul se așeză pe marginea patului. Brusc, toate luminile se stinseră. Câteva clipe domni întunericul.

   - Dacă o să aveți amabilitatea să vă sculați, se auzi vocea lui Oprescu, voi avea din nou plăcerea să vă admir fizionomia.

   Într-adevăr, de îndată ce se ridică, luminile se aprinseră.

   - Cum vine asta? se miră Cristescu.

   - E mai comod... când ai vizite de ordin orizontal, explică tânărul cu un clipit semnificativ.

   - Foarte ingenios, aprecie fără nuanțe maiorul.

   - Te cred! M-a costat o grămadă de bani șmecheria asta. Și-acum, că mi-ați fotografia sediul, cu ce vă pot servi?

   Cristescu rămase tăcut un timp. Apoi se interesă cu ton amabil, de conversație:

   - Ce mai faceți?

   - Cum stați cu însămânțările, câte ouă scoate pe zi o găină fruntașă, Frustina, dați-i drumul mai departe...

   - De ce vă supărați?

   - Asta-i culmea! explodă Dinu Oprea. După ce dați buzna în casa omului...

   - N-am dat buzna. Eu am sunat la ușă și dumneavoastră mi-ați deschis. Atât!

   Apoi, după o pauză:

   - Aș bea un pahar de apă.

   - De aia v-ați deranjat până aici?

   Deschise totuși caseta cu trofee care ascundea un frigider mic și scoase o sticlă cu apă.

   Când trânti nervos ușa, cupele zăngăniră, iar icoana căzu cu zgomot. Tânărul se precipită ridicând-o cu o grabă superstițioasă. Maiorului i se păru că deslușește o privire îngrijorată. Bău tacticos două pahare cu apă și scoase o țigară.

   Oprea umblă unde la doagele butoiului și o tijă cu o brichetă aprinsă țâșni din interior, gata să se înfigă în bărbia lui Cristescu.

   Rugbistul râse încântat:

   - Chestia asta am văzut-o la un bar din Dusseldorf. Tehnici nemții!

   Maiorul își aprinse țigara, așteptându-se ca din clipă în clipă să-i pice o scrumieră din tavan. I-o aduse însă tânărul, o subțioară de femeie scobită în lemn.

   - Voiam să vă întreb, începu Cristescu, dacă în noaptea în care a fost asasinat profesorul Lupașcu, mai precis, după ce toată lumea se ridicase de la masă...

   Oprea îl întrerupse nerăbdător:

   - Am fost în baie.

   - Da, am reținut. Dar nu de dumneavoastră era vorba, ci de Ana Dogaru. Continuă să susțină că aproximativ în același interval de timp ar fi fost și ea în baie.

   - Ei, și? Părerea mea v-am mai spus-o. Minte!

   - Poate vă amintiți, a încercat cineva în acel răstimp să intre?

   - Nu, răspunse sigur pe el Oprea.

   - Da, e cam neplăcut, medită Cristescu cu glas tare. Dumneavoastră fiind cel care a folosit sala de baie, bătrâna nu poate justifica minutele în care s-a comis crima.

   Rugbistul îl privea cu mâinile în buzunare. Încerca senzația neplăcută că alunecă, iar liniștea și blândețea lui Cristescu nu-l convingeau, i se păreau suspecte.

   - Frumoasă icoană, spuse dintr-odată maiorul și, ridicându-se, se îndreptă spre casetă.

   Oprea i se așeză în drum, cu pumnii încleștați.

   - Ce mai vreți de la mine?

   - Nimic. Să văd icoana mai de aproape.

   - De ce?

   - Îmi place.

   - Și mie îmi plac multe.

   - Bine, dar vreau numai s-o văd.

   - Lăsați, altă dată, acum mă grăbesc, și-și învârti ostentativ ceasul.

   - De ce altă dată?

   Glasul maiorului păstrase tonalitățile calde. Totuși, Oprea sesiză o hotărâre, o încordare nouă care-l derutară.

   - E un abuz!

   Un zâmbet rău îi strâmbă gura.

   - Aveți dreptul să mă reclamați. Am să vă spun și unde, și încercă să-l dea la o parte.

   Rugbistul țâșni pe lângă maior și se aruncă în pat. Se făcu întuneric. Câteva secunde nu auzi nimic, apoi îl simți pe tânăr bâjbâind după icoană. Îl trădă clinchetul de argint al cupelor.

   Îndreptându-se spre vestiar, Oprea se lovi de maior care nu încercă să-l oprească. Deschise ușa de la intrare, dar în prag, parcă așteptându-l, răsări un trup uriaș.

   - Stop, băiețaș!

   Orbit de lumină, Dinu Oprea nu distinse chipul nou-venitului.

   - Cine dracu` mai ești? înjură el.

   - „Grăsanu”, se recomandă Azimioară, cedând unui capriciu de moment.

   Dar în același timp, un pumn puternic în obraz îl făcu să se clatine. Instinctiv, întinse piciorul peste prag și, împiedicându-se tânărul căzu. Se răsuci ca un arc și de jos repezi un al doilea pumn în bărbia lui Azimioară, aplecat deasupra lui. Dar acesta se eschivă la timp și-l lovi pe Oprea scurt, cu latul palmei, la rădăcina capului.

   Tânărul se prăbuși scăpând icoana.

   Din garsoniera întunecară apăru Cristescu. Locotenentul, ștergându-și fața asudată, se scuză, arătând trupul rugbistului.

   - Nu s-a putut altfel, tovarășe maior. Maimuțoiul nu prea e dus la biserică.

   - Am văzut. Du-l înăuntru și pune-i o compresă udă pe ceafă. Poate găsești un prosop...

   Maiorul ridică icoana. Desprinse cu îndemânare cartonul fixat în 4 piuneze la spate și un sul de hârtie groasă îi căzu în mână. Când îl desfășură, scoase un fluierat ușor. Era desenul lui Ingres...

   Părăsi garsoniera împreună cu Azimioară, asigurându-se că ușa e bine închisă.

   Pe palier, o femeie îmbrăcată în capot își făcea de lucru. Îi privi pieziș pe cei doi, oftă ostentativ și dispăru plină de demnitate în apartamentul ei. Comentă înadins tare către cineva dinăuntru.

   - Mă întreb de unde o fi pescuind derbedeul ăla de vizavi atâtea mutre suspecte.

   Cristescu și Azimioară se priviră, apoi pufniră în râs.

Capitolul 13

RALUCA IACOB

A FOST ASASINATĂ!

   - Deci intuiția nu l-a înșelat pe Androne Negoianu. Desenul lui Ingres a fost sustras într-adevăr de Oprea.

   - Considerați că a operat cu complicitatea Ginei Lupașcu?

   - Hotărât, spuse maiorul. Iar faptul că o reproducere a înlocuit imediat originalul, trădează premeditarea. Lovitura era de mult preconizată: așteptau doar momentul.

   - În fond, care este interesul Ginei?

   - Să pună ea mâna pe tablou și nu Matei sau Ana Dogaru. Dar, că veni vorba, au sosit relațiile de la Târgoviște?

   Azimioară dădu din cap.

   - Dă-i drumul!

   Biroul maiorului dădea într-o curte interioară și dacă iarna i se părea tristă, blocurile de ciment tăind cenușiu orice priveliște, vara în schimb le binecuvânta răcoarea.

   - Bătrâna, începu locotenentul, după ce-și asigurase, o provizie substanțială de apă rece, locuiește pe o străduță la marginea orașului. Are o casă frumușică și un petic de grădină unde cultivă ceapă, ciuperci, mazăre, în funcție de anotimp. Produsele le vinde prin intermediul unei precupețe. Dă 3 camere cu chirie. În momentul de față are doi locatari: un medic tânăr, proaspăt absolvent, navetist, și un judecător văduv, aproape de pensie. Puse una peste alta, chiriile, pensia și comerțul cu legume, Ana Dogaru realizează un venit de circa 3000 de lei lunar. De aceea, întrebarea „ce-o fi făcând cu banii” este unul din subiectele de predilecție care animă cumetrele din cartier.

   - Adică?

   - Bătrâna duce o viață de scgivnic. Avariția ei a ajuns proverbială. Medicul, mai vorbăreț decât celălalt chiriaș, susține că-și pingelește singură ghetele, iar o vecină - stau gard în gard - afirmă că Ana Dogaru nu-i vorbește de 9 ani pentru un pumn de vișine pe care fiul ei le-ar fi luat din copacul bătrânei.

   - S-a discutat și cu judecătorul?

   - Da, însă e inabordabil. Individul e plictisit, absent, și dă impresia că nu așteaptă decât chenzina, pensia și cimitirul. Mai curios este că Ana Dogaru are datorii de peste 40 de mii de lei.

   - Cine sunt creditorii?

   - O coafeză care a pus ochii pe casă,

   - Banii i-a împrumutat pe toți odată?

   - Nu. În decurs de 2 ani și jumătate, câte o mie, două. Coafeza însă, s-a asigurat, obligând-o pe Ana Dogaru să instituie o ipotecă asupra casei.

   - Înțeleg... Ce părere ai?

   - Presupun, făcu locotenentul, că bătrâna îl subvenționează pe Matei. Toate indiciile conduc la această concluzie.

   - Da, spuse încet Cristescu, toate drumurile... duc la Matei.

   Maiorul detectă cu ușurință casa din Cotroceni, proprietatea Artemizei Iacob.

   Când deasupra căminului regăsi chipul diafan, transparent, aidoma celui din odaia lui Matei Lupașcu, încercă un simțământ ciudat de tristețe. Poate pentru că aici, în ambianța mobilelor greoaie, sumbre, fotografia mărită a fetei sugera mai insistent, mai concret, o resemnare patetică, o neputință dureroasă.

   Doamna Artemiza Iacob, stranie și lividă, stătea într-un jilț incomod, cu spătarul înalt de lemn, necapitonat. Așa cum rămăsese nemișcată, cu mâinile așezate în poală și ținând buzele strânse, maiorului în venea foarte greu să judece impresia care i-o făcea vizita lui.

   - Bănuiesc de ce ați venit, i-o luă înainte femeia, răsucindu-și din obișnuință inelul, un onix cu o inițială bătută în briliante. Este vorba de fiică-mea. Nu-i așa?

   Maiorul dădu din cap. În sinea lui era însă surprins de expresia doamnei Iacob, de felul natural în care vorbise, calm, fără lăcrimări furișe stăpânite anevoie cu batiste mototolite în manșeta mânecii. Vorbea firesc, de parcă Raluca Iacob urma să se întoarcă acasă, ca de obicei, de la slujbă sau din altă parte. Vorbea ca și cum Raluca Iacob n-ar fi fost moartă.

   - Am știut dintotdeauna că povestea ei nu s-a terminat.

   - Ce vreți să spuneți?

   - Că nu m-am lăsat niciodată convinsă de varianta oficială. Fiică-mea nu s-a sinucis, domnule maior!

   - Vă rog să fiți mai explicită. Îmi dau seama cât de dureroasă este discuția și regret că trebuie să insist..

   - Lăsați copilăriile!

   Bătrâna zâmbi pentru prima oară, lugubru, arătând o proteză strălucitoare.

   - Sunt văduvă de colonel (indică tabloul unui bărbat cu figură spălăcită, în uniformă de paradă) și știu ce înseamnă o obligație de serviciu. Și apoi, i-am promis Ralucăi că voi afla adevărul, că va fi răzbunată. Mi-o cere și ea, în fiecare zi.

   - Cum... adică? întrebă nesigur Cristescu.

   Îndreptându-și spatele, plină de demnitate. Artemiza Iacob spuse cu voce tare:

   - Discut în fiecare seară cu fiică-mea. Prin eter!

   Maiorul holbă ochii.

   - Deși în ultima vreme, entitățile inferioare - vreau să spun spiritele plebee, explică ea binevoitoare - s-au înmulțit împiedicând coborârea esențelor superioare, de elită, reușesc totuși să vorbesc cu Raluca. O chem mai ales prin intermediul Iuliei Hașdeu.

   - Și... vine în fiecare seară? întrebă Cristescu aiurit, neștiind ce să spună.

   - Da, deși din ce în ce mai greu.

   - Înțeleg. V-a comunicat ceva în legătură cu moartea ei?

   - A, nu!

   Doamna Iacob zâmbi condescendent, ca în fața unei naivități evidente.

   - N-are voie să vorbească despre asta.

   Brusc, expresia i se înăspri.

   - Îmi cere doar răzbunarea. În fiecare zi, același lucru: răzbunarea.

   - Împotriva cui?

   Bătrâna îl țintui. Îi pierise expresia extatică care îi îmblânzea trăsăturile. Șuieră:

   - Împotriva lor! Ioan și Matei!

   - Adică?

   - Împotriva fratelui său și a celuilalt ticălos Lupașcu, Matei Lupașcu.

   Tăcu câteva clipe, apoi întrebă:

   - De ce ați venit? Ce vreți să știți?

   - Totul, doamnă. Încercați să-mi povestiți totul.

   Artemiza Iacob întârzie nehotărâtă: se ridică și aduse un album mare de fotografii pe care îl puse în brațele maiorului.

   - Raluca a fost un înger, începu ea. Avea o frumusețe aeriană, serafică, moștenite de la femeile din neamul lui bărbatu-meu. Încerc și azi, după atâția ni, să-i găsesc un cusur, oricare, cât de mic, și îmi zic că poate de la desăvârșirea asta a ei a plecat toată nenorocirea. La 10 ani, avea un maldăr de caiete de comentarii pe marginea războiului balcanic. Scria poezii, picta, cânta la pian și la vioară. Niciodată nu mi-a dat cel mai mic prilej să-i fac o observație. Când a murit colonelul, în ea îmi rămăsese toată mângâierea.

   - Aveți și un fiu, îi aminti Cristescu.

   - Nu e fiul meu, respinse cu dispreț doamna Iacob. E din prima căsătorie a lui bărbatu-meu. A crescut la internat. La noi venea în vizită doar duminica la prânz. E cu 10 ani mai mare decât Raluca.

   - Se înțelegeau bine?

   - Din nefericire. Ioan a avut o influență puternică asupra fetei. A început să vină mai des după ce Raluca împlinise 16 ani. Spunea că vrea s-o scoată în oraș, s-o mai distreze. După moartea colonelului, era trist la noi... El i-a făcut cunoștință cu Matei Lupașcu. Fata avea atunci vreo 19 ani și era studentă la Istorie. N-am obiectat. Știam că e fiul profesorului Lupașcu, omul de știință, și mi se păruse un băiat drăguț. Dar după câteva luni, lucrurile s-au înrăutățit brusc. A început să lipsească de acasă, nopți, zile, apoi cu săptămânile. A renunțat la studii. Nu puteam discuta cu ea. O singură dată mi-a mărturisit, tristă, obosită: „Am făcut o pasiune, mamă. O pasiune mare. Mă ierți?” „Mărită-te”, i-am zis. M-a mângâiat ușor pe obraz și a zâmbit: „Ce simplu vezi tu lucrurile, mamă!” Am încercat să vorbesc cu frate-său. S-a eschivat, mi-a spus că la vârsta mea nu pot înțelege elanurile tinereții, mai ales când înfloresc salcâmii, să las fata în pace, că e majoră și știe să de descurce. S-a scuzat că are un rendez-vous, și a plecat. Am mai dus-o așa 1 an. O dată a lipsit de acasă două luni. Pe unde umbla habar n-am. Ce mă mira era că pleca așa, fără valiză, fără nimic.

   - Cu Matei Lupașcu n-ați încercat să discutați?

   - Nu, am vorbit doar cu taică-său, cu bătrânul. „E o generație pe care noi n-o înțelegem, madam Iacob!” Hotărâsem să am o ultimă explicație cu Raluca. Plecase de acasă de 3 săptămâni. Și atunci, într-o dimineață de martie, când o așteptam cu ochii agățați de fereastră, mi s-a comunicat că s-a sinucis. Fusese găsită la Suceava, într-o cameră de hotel. Se otrăvise. E curios, dar rețin că afară ningea... Și cactusul înflorise atunci, pentru prima oară...

   - Ce v-a determinat să credeți că nu s-a sinucis?

   - Faptul că și Ioan, și Matei erau atunci în Moldova. Faptul că erau tot timpul împreună, că era cu totul sub influența lor...

   - Ce ocupație are fiul dumneavoastră vitreg?

   - Niciuna. A făcut vreo 3 ani de Politehnică și s-a lăsat. Trăiește din expediente, dar vă asigur că o duce perfect. Ăsta e!

   Artemiza Iacob alese din album o fotografie, un instantaneu luat undeva pe litoral. O fată cu trup infantil stătea între doi bărbați cu brațele petrecute după gâtul lor.

   Cristescu îl recunoscu pe Matei Lupașcu. Celălalt, cel indicat de bătrână, era un bărbat de circa 30 de ani. Avea un zâmbet îndrăzneț, neliniștitor. Fuseseră surprinși ieșind din apă. Fata își ridicase picioarele lăsându-și toată greutatea pe umerii bărbaților și râdea cu capul dat mult pe spate.

   - Hristos între tâlhari, comentă doamna Iacob.

   Pe verso, o mână grăbită consemnase: „Eforie, august 1959. Cu Matei și fratele Ioan.”

   - Pe Ioan, spuse în șoaptă femeia, îl găsiți în fiecare după-amiază la Zig-zag, bistroul acela din Piața Amzei. Acolo își face veacul.

   - De unde știți? întrebă fără să-și ascundă mirarea maiorul.

   - V-am sus doar că i-am jurat Ralucăi să aflu adevărul, să-l aduc la lumină. El îl știe...

   - Încerc să vă înțeleg, doamnă. Ați afirmat că fiica dumneavoastră nu s-a sinucis. Implicit, asta înseamnă că a fost asasinată. Vă rog să fiți clară. Îi suspectați de crimă pe Ioan Iacob și pe Matei Lupașcu?

   Femeia decretă enigmatic:

   - Comiți o crimă nu numai când înjunghii pe cineva, ci și atunci când îi pui cuțitul în mână și-i arăți unde-i inima.

   - Considerați că cei doi au determinat-o într-un fel sau altul pe fiica dumneavoastră să se sinucidă?

   Artemiza Iacob dădu afirmativ din cap.

   - De ce? Care ar fi fost motivul?

   - Nu știu. Asta vreau să aflu. Pantru asta mai trăiesc, domnule maior. Și simt că dumneavoastră mă puteți ajuta. Da, o știu sigur. Nu-i așa, Raluca? și ridică ochii spre tabloul fetei. El o să ne ajute, fetițo, nu-i așa? Spune, vrei?

   Cristescu se uită la portret.

   O fâșie de soare, piezișă, scăpată printr-o crăpătură de perdea, întârzia tremurând pe obrazul Ralucăi Iacob, însuflețindu-l. Și, o clipă, ochii parcă se mișcară cu fluturat de gene.

   - A spus da, strigă ca din transă Artemiza Iacob. Ați văzut și dumneavoastră, nu-i așa? Ați văzut? Spuneți! Niciodată n-a fost atât de aproape. Uite, o simt! E aici, da, o văd, e chiar aici. Acum! Ai venit, fetițo, știam, da? O știam! Fetițo, fetița mea...

   Artemiza Iacob, transfigurată, umbla prin casă cu mâinile întinse. Lacrimi grele îi udau obrazul. Ochii strălucitori priveau fix, înainte.

   Cristescu ieși, încercând să pășească fără zgomot.

   Ploaia izbea într-o cadență monotonă umbrele stranii de pe caldarâm.

   Cu gulerul ridicat, Ioan Iacob se ivi la colțul străzii. Se opri o clipă și, aprinzându-și o țigară, aruncă repede o privire în spate. Nimeni! Își continuă drumul, evitând cu grijă băltoacele și, curând, ajunse în fața blocului. Căută îndelung cheile prin buzunare și, convingându-se că nu e urmărit, intră. În fața apartamentului se opri din nou.

   Scoase o lanternă minusculă de buzunar, plimbând încet fasciculul de lumină la extremitatea de sus a ușii. Tresări. Firul subțire de ață atârna ușor.

   „Ia te uită, am musafiri!”

   Scoase lanterna și își lipi urechea de ușă. Nu se auzea nimic. Doar zgomotul picăturilor de ploaie izbindu-se în ferestre.

   Mâna dispăru în buzunarul de la piept, scoțând la iveală un stilou din metal galben. O răsucire scurtă și în locul peniței țâșni lama îngustă a unui stilet. Apăsă clanța cu precauție, dar ușa nu cedă. Ascultă încă o dată, atent, apoi, folosind cheia, pătrunse în vestibul.

   Draperiile erau trase. Lumina lanternei cercetă încăperea centimetru cu centimetru. Se opri insistând asupra unui obiect aflat pe covor. Îl ridică și, întorcându-l pe toate părțile, zâmbi.

   „Ce surpriză mă așteaptă?”

   Vrând să aprindă lumina, întinse mâna spre întrerupătorul-pară de lângă ușă, dar se răzgândi. Din nou lanterna intră în funcțiune.
   Privind butonul întrerupătorului, Ioan Iacob fluieră încetișor:

   - Ia te uită!

   Cu o pensetă extrase o așchie de lemn, subțire cât un ac, introdusă între buton și carcasa de ebonită. Avea vârful înmuiat într-un lichid negru, vâscos. Trucul era vechi, dar eficace. Când cineva se întoarce acasă pe întuneric, primul gest, mecanic, este să aprindă lumina. Apăsând butonul întrerupătorului, așchia de lemn înmuiată într-o otravă puternică pătrunde în deget. După câteva secunde, omul e mort.

   Se apropie de telefon și formă un număr.

   - Matei? Îi permiți să-ți dau un sfat? Când ai de gând să-ți lichidezi amicii, nu-ți mai rătăci butoniii de la manșetă...

   Râse lung, ca de o glumă bună, apoi trânti receptorul în furcă.

   - Ticălosule! Spion abject!

   Matei pălmui obrajii bătrânului și, răsucindu-se pe călcâie, dispăru în casă.

   Lângă scări, Vasile privea buimăcit, își pipăia fața, ridicând convulsiv din umeri.

   Maiorul, care zărise scena, se apropie în goană.

   - Ce-i? Ce s-a întâmplat?

   Moș Vasile întoarse capul, ascunzându-și lacrimile. Se îndepărtă fără să spună un ucvânt.

   Gesticula, dând din mâini, dezordonat, bezmetic, ca o pasăre bolnavă care-și caută bătaia aripilor.

Capitolul 14

AMĂNUNTE SEMNIFICATIVE

   Așteptau deschiderea testamentului.

   Avocatul Turcu, îmbrăcat într-un costum albastru, de circumstanță, trăgându-și manșeta la intervale regulate, se amuza discret observând tensiunea evidentă, prost disimulată, în care nerăbdarea se împletea cu o oarecare politețe complezentă.

   După o pauză penibilă, Androne Negoianu se simți obligat să salveze aparențele:

   - Minunată vreme...

   - În august a fost întotdeauna frumos, completă Gina și, întorcându-se spre Ana Dogaru, se interesă cu exces de amabilitate: Nu vrei o pernă?

   - Mulțumesc, nu te deranja.

   - Papa?

   - Merci, ma chere, stau excelent.

   Gafeur prin excelență, Androne Negoianu continuă să divagheze sub ploaia de priviri asasine ale celor din jur:

   - Vișinată? Era băutura preferată a lui Grigore... Pauvre Grigore! Azi-noapte, din cauza furtunii, am avut o stare neplăcută... Un malaise.

   Cum nimeni nu se grăbi să-l compătimească, preciză:

   - Margot mi-a sugerat o plimbare... Acum e liniște... atât de liniște...

   - După liniște, urmează furtună, interveni Matei zâmbind.

   Pe buzele Anei Dogaru încremenise un zâmbet rău. Emana o neîncredere nedozată, preconcepută, având aerul că stă la pândă, gata să surprindă reaua-credință a celorlalți, de care nu se îndoia.

   Izbucni pe neașteptate:

   - Dar citește, domnule, o dată!

   - Pentru că doamna Dogaru manifestă o oarecare nerăbdare, făcu Turcu deschizând mapa, cu îngăduința dumneavoastră, voi trece peste partea introductivă.

   În picioare, sprijinit de servantă, Matei consimți, adăugând:

   - Dă-i drumul, bătrâne! Vezi cum e cu împărțirea bucatelor.

   Avocatul îl fulgeră cu o privire scurtă, își drese vocea și în sfârșit citi:

   - „Punctul unu: Las soției meile, Gina Lupașcu, născută Gina Coco...” și se aplecă încercând să descifreze.

   - Cocoloș, suflă Ana Dogaru, nemaiputând rezista ispitei. Familie mare! Maică-sa...

   - „...imobilul din Capitală, chiar dacă, ulterior, se va recăsători.”

   Sublinie cu unghia pasajul, precizând:

   - Este dorința expresă a defunctului.

   - Aha, aha, aha, înțelese Negoianu.

   - Da` de vreun bordel nu scrie? Ia mai uită-te prin hârțoage, domnule avocat. Casa e măricică, vorba aia, numai bună... răbufni Ana Dogaru cu o trivialitate în care ura clocotea nestăvilită.

   - Nu există nicio dispoziție în acest sens, doamnă, răspunse profesional avocatul, ignorând provocarea.

   Abia încruntându-și sprâncenele, Gina Lupașcu, jucându-se cu un șirag de mărgele, spuse cu calm premeditat:

   - Aș putea să te dau afară, Ana. Chiar acum aș putea s-o fac. Și mă întreb de ce ezit. Probabil pentru că totuși te compătimesc.

   - Pardon, madam! sări bătrâna.

   Negoianu încercă să liniștească spiritele:

   - Mais voyons...

   - Voyons, pe dracu`, râse Matei. Acu` să vezi ce iese...

   - Să mă dai afară?! Pe mine?! Dacă Grigore și-a făcut pomană ca de o miloagă fără adăpost, apăi să-ți intre bine în cap, asta e casa lui fiu-meu. Să știu că mă judec până în pânzele albe, până la Dumnezeu!

   - Persoana despre care vorbiți, interveni avocatul, s-ar putea să ignore legislația de la noi. Încercați totuși! Până una alta, permiteți-mi să citesc celelalte dispoziții testamentare.

   - E în regulă, bătrâne, dă-i drumul, făcu jovial Matei, umplându-și paharul.

   - Ați spus ceva?

   - Dă-i bătaie!

   - Cele două imobile din provincie, reluă Turcu, sunt atribuite domnului Matei Lupașcu.

   - Înduioșător! Cât pe ce să-mi dea lacrimile.

   - Căsuța din Poiana Țapului este legată în favoarea cetățenei Ana Dogaru, cu specificația: „În amintirea unor ceasuri din tinerețe”.

   Bătrâna sări literalmente în picioare:

   - Nu se poate! Nu se poate!

   - Aveți dreptul să refuzați sugeră avocatul. Nu vă obligă nimeni.

   - Iată, râse Matei, un raționament juridic fără cusur. Nu vi se pare, domnule maior? După cum observați, voi fi obligat să trec pe țigări Naționale...

   Ana Dogaru repeta la nesfârșit:

   - L-a furat! L-a furat, ca să-i dea muierii.

   - Ana, pentru a doua oară te avertizez...

   - Madame, Gina, pendulă Negoianu între cele două femei. Vă rog!

   - Pot să continui?

   - Please, bătrâne!

   Avocatul se enervă de-a binelea:

   - Domnule!

   - ...Lupașcu. Matei Grigore Lupașcu.

   - În privința sumei de una sută optzeci mii lei, aflată la CEC, reluă Turcu, aruncându-i priviri înveninate ziaristului, testamentul prevede că aceștia urmează să fie împărțiți între soție și fiu.

   - Începi să-mi devii simpatic, bătrâne.

   Ana Dogaru se adresă maiorului:

   - Ai văzut cum l-a amețit?

   Apoi lui Matei:

   - Te-a furat sub ochii tăi! Unde ți-a fost capul, tontule? Ce făceau tu, mă? Ce făceai? urlă ea.

   - Scria poezii, o informă Gina Lupașcu jubilând.

   - Simboliste, preciză ziaristul, amuzându-se.

   - Încă un moment, vă rog, interveni Turcu și am terminat. Mai există două legate. Unul se referă la colecția de stampe japoneze și este constituit în favoarea domnului Androne Negoianu, „prieten vechi și printre puținii care știu să le aprecieze gingășia”.

   Lui Negoianu, de emoție, îi dădură lacrimile. Roși tot de plăcere și arboră o mină atât de încântată, încât Cristescu, amuzat, se simți obligat să-l felicite.

   - Cel de-al doilea legat, adăugă Turcu, căsuța din spatele grădinii ca și suma de 5000 lei, este constituit în favoarea omului de serviciu, Vasile Dobre.

   Sugrumată de obidă, Ana Dogaru se agăță de mâneca lui Turcu.

   - Cum, domnule avocat, dumneata consideri că testamentul ăsta e legal? Adică rupe de la gura lui fiu-meu ca să înzestreze toți calicii?!

   Apoi adresându-se lui Cristescu:

   - Îți place?!?

   Matei, cu picioarele ridicate pe un scaun și mâinile încrucișate pe pântece, își privea mama cu un ochi abstract de parcă aceasta ar fi constituit obiectul unui studiu interesant. Un zâmbet îl alunecă pe față.

   - Auzi dumneata, nu putea pricepe bătrâna, să rupi de la gura lui fiu-tău, a lui fiu-tău!

   Surprinse mina sarcastică a lui Matei și izbucni furioasă:

   - Ce stai crăcit în fața mea? Te rânjești ca un nătâng și ți-o iau toți pe dinainte! Îți mănâncă câinii din traistă!

   - Ei ho, maman, ripostă moale ziaristul, revenind totuși la o poziție mai decentă.

   - Ce ho, mă? Cui dai tu ho? Mă zbat de o viață pentru tine și care-i mulțumirea?! Zgârii hârtia și nici măcar nu caști ochii să-ți vezi de dreptul tău.

   Negoianu, căruia violențele de limbaj îi creau o stare de panică, interveni cu intenții de mușamalizare.

   - Matei e poet. Oamenii de artă sunt mai presus de anxietăți materiale. Contele Tolstoi, de pildă, ignora total...

   - Ha?! făcu femeia scurt și Negoianu amuți.

   Reușise să-și atragă fulgerele Anei Dogaru care parcă pândise prilejul, dezlănțuindu-se cu apetit nou, sporit.

   Își măsură o clipă victima înainte de a izbucni:

   - Ce-mi tot dai cu conții și paraconții? De aia te-ai înfipt în averea lui Grigore? Unde te-ai calicit?! Să-i pupi picioarele lui fiu-meu, mă! Și tu, și golanca, și vagabontu` de Vasile!

   Negoianu roșu, cu ochii proptiți în fața de masă, asculta înmărmurit:

   - Eu... sunt dezolat... în fond pot renunța.

   Gina Lupașcu interveni:

   - Destul, Ana, răcnești ca o descreierată. Țin să te avertizez că nu mai sunt dispusă să-ți suport crizele de isterie.

   - Pe cine faci descreierată, madam? țipă cu spume la gură Ana Dogaru. Destrăbălato! Otreapă! Te-ai întins până și cu vizitiii... și scuipă cu silă într-o parte.

   - Vă rog, imploră plângăreț Negoianu, vă rog! Gina, contenez-vous au moins.

   Gina Lupașcu se ridică în picioare. Vorbi cu dinții strânși, palidă de furie.

   - Ieși, Ana. Pleacă, pleacă cât ți-o spun cu frumosul! O dată pentru totdeauna, pleacă!

   - Ha, ha, ha, râse gros, ostentativ, bătrâna. Ia să văz cum mă dai afară. Nu zău, crap de curiozitate.

   Avocatul își închise mapa:

   - Îmi permiteți să mă retrag...

   Ieși condus de Gina Lupașcu. După câteva minute, Cristescu părăsi și el încăperea.

   În nișa scării ce ducea spre biroul profesorului, două umbre într-o îmbrățișare încleștată nu-i observară pe maior traversând holul. Pe vestonul albastru al avocatului, buclele doamnei Lupașcu rostogoleau aur...

   Din sufragerie se auzea vocea Anei Dogaru urlând:

   - De ce l-a trimis pe Vasile după vin?!? Ca să n-o vadă că urcă! Ea și fantele! De ce au ascuns cordonul în perna jilțului? Ucigașii! Ucigașii!

   Matei intră în camera lui. Răsuci cheia de două ori. Cu gesturi necontrolată, bezmetice, deschise biroul. Scoase dintr-o cutie nichelată o seringă. Căută puțin în zare și cu o mișcare iute, expertă, o înfipse adânc în picior, prin stofa pantalonului.
   După câteva clipe, trăsăturile i se destinseră. Puse seringa la loc, își aprinse o țigară, aruncă o privire fugară în oglindă, netezindu-și părul pe tâmple și părăsi încăperea.

   „Deci asta este....! Morfină!....” șopti maiorul Cristescu, desprinzându-și ochii de geana de lumină care se strecura prin oblonul camerei lui Matei.

...................................................