Dezamăgire, Barbara Cartland

1-3
CAPITOLUL 1

1928

            Primele cuvinte ale mamei au fost:

   - Mi-ai făcut-o, Linda!

   Și avea dreptate. Numai că ea n-are de ce să fie îngrijorată, ea o duce pe roze. Eu trebuie să-mi port singură de grijă.

   Nu că mamei nu i-ar păsa, cred că îi pasă. Dar cu toată agitația cu nunta și grija ca Bill Blomfield să nu fie deranjat de mine, nu i se poate cere să se neliniștească pentru viitorul unei fiice pe care n-a văzut-o de mai mult două sau trei ori în ultimii 6 ani.

   Mama s-a schimbat mult de când eram copil și mă gândeam la frumusețea ei când stăteam, tremurând, în culise, iar ea era pe scenă. Cât de rece era uneori! Dar savuram emoția. Cred că oricărui copil i-ar fi plăcut emoțiile din seara premierei, distracția și veselia tuturor de sâmbătă noaptea, chiar dacă mulți dintre ei erau cam amețiți de băutură.

   Regizorul era mai mereu astfel. Nu-mi amintesc să fi existat vreo sâmbătă să mergem undeva și regizorul să nu fie, zicea Alfred, „dus departe”.

   Și Alfred mai bea câteva pahare, și într-o seară când a uitat să verifice dacă trapezul era bine fixat, acesta s-a răsturnat și l-a lovit la genunchi.

   Am fost nevoiți să anulăm toate contractele pe luna următoare pentru că el nu putea să se țină de bară și s-o legene pe mama, din cauza genunchiul bandajat.

   Alfred era un om minunat, deși se purta cam grosolan cu mama, când era gelos.

   Cât uram certurile acelea! M-au obsedat ani de zile după ce m-am dus la mănăstire. Mă trezeam din somn tremurând de frică.

   Totuși, îl plăceam pe Alfred. Mă fascina. Avea o mustață lungă, lucioasă, mușchi proeminenți când îi încorda și un aer cuceritor când defila spre public, îmbrăcat cu pantalonii de satin roșu, cu stele aurii. În felul lui, era un om bun. Adesea îmi dădea câte un penny să-mi cumpăr dulciuri, când era în toane bune.

   De când îl știu nu m-a lovit niciodată. Nu același lucru pot afirma despre mama.

   Mă întreb ce s-ar fi ales de mine dacă ar fi trebuit să locuiesc împreună cu ei? Probabil că m-aș fi făcut săritor de la trapez, până la urmă, deși mama era total împotrivă.

   Alfred încerca să mă ajute să exersez, pentru a-mi forma mușchii, dar când îl prindea mama, ieșea scandal.

   - Linda n-o să facă o meserie fără viitor, riposta ea. Tatăl ei era un domn și n-o s-o las să-și nenorocească viața într-un circ!

   Atunci Alfred lua atitudine, și începea să-și răsucească mustața.

   - O adevărată doamnă! Ce e destul de bun pentru mama ei, nu e și pentru alteța sa, nu? Păcat că taică-său, mare boier cum era, nu i-a lăsat nimic prin testament, nici măcar numele lui!

   La replicile astea, mamei îi sărea țandăra și aproape mereu se termina cu replica:

   - Bastard sau nu, ți-aș fi recunoscătoare dacă ai sta departe de copilul meu și ți-ai vedea de treburile tale!

   Când am crescut, am întrebat-o pe mama despre acest domn, care fusese tatăl meu, dar ea era întotdeauna foarte misterioasă în legătură cu el.

   Totul se întâmplase când ea era foarte tânără. Cânta în corul unui mare teatru londonez. După ce eu i-am stricat cariera, a pierdut legătura cu impresarii și a fost bucuroasă să găsească niște acrobați cu care a făcut un turneu prin teatrele importante. Mama are articulații puternice și oase mari, ca și mama ei de altfel, astfel nu i-a fost greu să învețe câteva șmecherii pentru a face o reprezentație credibilă.

   Cu toate acestea, Alfred mi-a spus că nu va fi niciodată de primă mână, pentru că n-a început de când era copil.

   Abia peste câțiva ani Alfred a început numărul „Rândunelele purpurii”. Atunci s-a îndrăgostit de mama - ca femeie, nu ca artistă, iar ea i s-a alăturat, devenind „rândunica” lui.

   Lui Alfred îi mergea bine în zilele acelea în care făceau turnee prin cele mai mari teatre, dar eu nu-mi amintesc decât decăderea lor, când jucau numai în locuri de mâna a treia.

   Am bănuit mereu că fusese vina mamei. Era teribil de geloasă și înlăturase, treptat, toate fetele tinere din turneu. Insistase să facă împreună cu Alfred totul, și, cum ea nu fusese niciodată de mare clasă, spectacolul avusese de suferit.

   Îmi aduc vag aminte de o „rândunică” cu părul negru, care își făcea bagajul în timp ce avea o discuție de despărțire cu mama, înainte de a părăsi trupa. Alfred nu se amestecase în cearta lor, care devenea din ce în ce mai agresivă.

   Nu se băga niciodată, dacă protagonistele nu ajungeau la bătaie. Atunci stătuse deoparte, răsucindu-și mustața cu un aer demn.

   Fuseseră multe asemenea scandaluri înainte, iar el era obișnuit cu el. Tânăra „rândunică” și-a făcut ieșire cu cuvintele:

   - Zici că ești „rândunică”? Mai degrabă un rinocer zburător, cu fundul ăsta!

   Cu asta a zburat din teatru, în timp ce mama țipa, incoerent, ceva legat de originea și aspectul ei.

   Îmi plăceau zilele acelea, se găsea întotdeauna cineva care să mă bage în seamă și să-mi dea bani pentru câte un mesaj pe care trebuia să-l transmit între acte.

   Era o viață palpitantă pentru un copil. Alfred și mama dormeau până la prânz, dacă n-aveau repetiție.

   Eu, deși mă trezeam, nu scoteam niciun sunet, de frică să nu-i trezesc. Nu îndrăzneam să mă mișc sau să mă întorc, căci, fragilul meu pat de recuzită s-ar fi rupt, dacă aș fi făcut-o. Așa că îmi spuneam singură povești, până când, cu chiu cu vai, unul dintre ei începea să se întindă și să caște cu zgomot. Atunci era semn că începe o nouă zi.

   Mai toată ziua se învârteau prin dormitor, mă trimiteau să le aduc fripturi și câteva sticle cu bere, dacă erau bani. Îmi plăcea să le aduc friptura, dar urma berea, în ciuda lingușirilor lui Alfred.

   - Hai, Linda, mă îndemna el, bea și tu, mai capeți ceva roșeață în obraji, ești lividă. N-aș putea spune că ești o reclamă bună pentru bunăstarea „rândunicilor purpurii”.

   Dragul de Alfred! Mă întreb unde o fi acum? Cu 1 an în urmă, mama zicea că ar fi plecat în America, dar dacă era adevărat sau doar un mod de a salva aparențele, nu știu.

   Nu eram cu ei când se despărțiseră. Totul s-a tras de la accidentul mamei care și-a rupt piciorul. Devenise rigidă, nu-i plăcuse niciodată să se legene mult timp cu capul în jos, amețea și într-o zi a căzut. Bineînțeles, Alfred a trebuit să aducă pe altcineva în loc și, evident, în ciuda protestelor mamei, n-a adus pe cineva de vârsta ei.

   De la început mama n-a avut încredere în fata aceea și pe bună dreptate, căci, într-o lună îl juca pe Alfred pe degete, iar mama trecuse pe locul doi. Nu mai avea nicio șansă, cu piciorul rupt și cum nu-și permiteau s-o care după ei, sau să întrerupă turneul, au abandonat-o. Când s-a simțit mai bine, a venit la mine în nord, în vizită, la mănăstire. Una dintre rarele ocazii în care a venit să mă vadă cât am stat acolo.

   Mi se părea ciudat s-o văd pe mama, care fusese întotdeauna foarte activă, târându-se cu ajutorul unor cârje. Piciorul i se vindeca, dar era încă țeapănă și nu se putea mișca fără ajutorul lor. Era foarte aranjată, dar fața o trăda. Am știut de când am văzut-o că se întâmplase ceva.

   - Ce s-a întâmplat, mamă? am întrebat-o.

   Mi-a spus că Alfred fugise cu o femeie de stradă. Mai târziu, într-o scrisoare îmi spunea că Alfred plecase în America și „bine că a scăpat de el”!

   Dar nu m-aș mira să-i fi spus că e în America doar ca să scape de ea. Mama era în stare să-i pice pe cap și să-i facă o scenă. Îmi pare bine că n-am fost acolo când și-a rupt piciorul. Mi-era rău fizic, de frică să nu cadă, o vedeam salutând publicul și zâmbind, în loc să numere, cum o învățase Alfred.

   Dar înainte să se petreacă toate astea, viața mea s-a schimbat radical.

   După război se făcea mare caz de educația copiilor și în toate orașele prin care treceam, ne asaltau inspectori care se interesau de educația mea. Încercam să îi evit pe cât posibil, dar, uneori, eram obligată să merg la școală câteva zile, până ne mutam în alt oraș. Nu prea știam să citesc, dar strângeam câțiva bănuți, știam să cânt niște cântecele comice. Aveam un repertoriu pe care îl învățasem după ureche, din teatru.

   Ne stabiliserăm într-un orășel din nord pentru două săptămâni, și eu nu m-am dus la școală 3 zile.

   Era într-o seară de vineri. Ne aflam cu toții pe scenă, demontam trapezul - „rândunelele purpurii”, era ultimul număr - când ne-am trezit cu inspectorul care a început un scandal cumplit. I-a spus mamei că e dezgustător să știu atât de puțin și că o să obțină o hotărâre judecătorească prin care să fiu obligată să stau într-un loc și să primesc o educație corespunzătoare.

   Atunci mama s-a răstit la el ca o pisică zbârlită:

   - Nu ai dreptul să iei un copil de lângă mama lui. Zice sau nu așa legea, aș vrea să știu?

   Inspectorul s-a enervat și trupa s-a strâns lângă noi, spunând fiecare ce știa. Eu am început să plâng. Întotdeauna mi se părea eficient când era vorba de școală.

   Inspectorul a devenit din ce în ce mai vehement și în cele din urmă Albert s-a oferit să se bată cu el. Era îmbrăcat în pantalonii roșii, de la costumul de spectacol, dar își pusese o haină la sfârșitul reprezentației pe care începu să o dezbrace în timp ce cele două tinere și mama îl încurajau.

   Unul dintre bărbați spuse:

   - Nu fi idiot, Alfred, o să dai de bucluc, are legea de partea lui.

   Și chiar atunci a apărut directorul teatrului, însoțit de o doamnă. S-au oprit și au întrebat ce e tot tărăboiul acela. Toată lumea a încercat să-i explice. Mie începuse să-mi placă toată agitația care se făcea din cauza mea. Ținând-o în brațe pe mama, am suspinat:

   - Nu vreau să o părăsesc pe mama și să merg la școală, nu vreau să o părăsesc pe mama!

   Doamna care venise cu directorul era destul de în vârstă - la vreo 50-60 de ani, aș zice. Era elegantă, sobră, cu o blană de samur și un șirag superb de perle. Mai târziu am aflat că se numea Fisher-Simmonds, că era arhicunoscută pentru cuvintele sale generoase și că aranja matinee în scopuri caritabile, stimulând directorii să închirieze sălile teatrelor și artiștii să joace.

   Înțelegând ce se petrecea, mi-a întins mâna, spunând:

   - Vino aici, micuțo.

   M-am dus la ea, privind-o fix, curioasă să aflu ce urma să se întâmple. Aveam deja 11 ani, dar păream mai mică și cred că eram un copil drăguț - aveam bucle blonde, ochi mari, albaștri și un nas cârn care așa a rămas și acum. Nu eram numai subdezvoltată pentru vârsta mea, dar și foarte slabă și palidă, din lipsa hranei necesare și a aerului proaspăt.

   Doamna Fisher-Simmonds mi-a atins obrazul și a spus:

   - Copilul ăsta mi se pare subnutrit! lucru care pe mama a supărat-o și i-a replicat:

   - Linda are tot ce-i putem oferi. Dacă vă așteptați să îi dăm stridii și șampanie, vorbiți cu directorul!

   Doamna n-a luat în seamă bădărănia mamei. A vorbit cu mine, m-a întrebat lucruri care mi să părea că n-aveau nicio legătură cu situația în care ne găseam. Eu eram foarte atentă, mă îngrozea gândul că-mi trădez ignoranța și nu eram prea politicoasă.

   Când ne-am reîntors la grup, așteptam în tăcere verdictul și am fost surprinsă să aud:

   - Am decis să mă ocup de educația acestui copil. Va merge la o mănăstire pe care o cunosc, unde va fi îngrijită cum se cuvine. Aduceți-o la mine mâine după amiază la ora 3 și o să mă ocup de tot.

   O clipă au amuțit toți, apoi, inspectorul a bâiguit că în acest caz, totul era lămurit în legătură cu mine, iar eu am izbucnit în lacrimi, de data asta sincer.

   Nu aveam niciun chef să fiu educată cum se cuvine, cu atât mai puțin la o mănăstire. Nu știam cum era, dar părea un fel de închisoare. Mă închipuiam îmbrăcată în haine lungi, negre. Am început să protestez, pentru a o face pe mama să mă ia în brațe și să mă liniștească.

   - Mulțumesc, doamnă, i-a spus însă mama doamnei Fisher-Simmonds, o s-o aduc pe Linda mâine, așa cum ați cerut.

   A luat cartea de vizită pe care doamna i-a oferit-o. Apoi, ea și directorul au dispărut.

   A urmat un moment de tăcere, întrerupt numai de suspine, apoi au început să vorbească toți deodată:

   - Ce șansă! Ce noroc!

   Dar eu nu-i ascultam. Astupându-mi urechile cu degetele, am țipat la ei:

   - Nu vreau să merg la mănăstire!

   Dar singurul răspuns a fost o palmă dată de mama, urmată de încă una, până când m-am prăbușit la picioarele ei, pe scenă.

   - Proasto, a zis ea, nu știi ce e bine pentru tine, orice fată ar da orice să aibă asemenea șansă! Și acu, îi spuse ea triumfătoare lui Albert, poate ai să crezi că Linda are sânge nobil în vine!

   Îndrugând verzi și uscate, mă târî spre cabine:

   - Dumnezeu știe cu ce o să te îmbrac, ai crescut și nu te mai încape rochița roșie de mătase, poate că am timp să-ți croiesc ceva din rochia mea verde de catifea, să-i pun un guler de dantelă - ar fi frumos. Nu vei fi extravagantă, ci doamnă. În fond, dacă o să trăiești printre doamne, trebuie să arăți ca ele.

   Numai că mie nu-mi păsa deloc de aspectul meu.

   În noaptea aceea am adormit plângând, ghemuită pentru ultima oară în patul meu. Patul de recuzită rămăsese de mult neîncăpător pentru mine și când aveam norocul să locuim într-o cameră cu paturi bune, dormeam într-unul din ele. Dar asemenea lux era rar, căci finanțele noastre se împuținau pe zi ce trecea și până și sticlele de bere au fost eliminate, pe măsură ce contractele se răreau și erau din ce în ce mai prost plătite.

   A fost un mare noroc, deși nu l-am apreciat la momentul respectiv, că „Rândunicile purpurii” căpătaseră un contract de o săptămână la teatrul în care am întâlnit-o pe doamna Fisher-Simmonds. Niște acrobați care figuraseră în program își anulaseră contractul în ultimul moment. Directorul trimisese o telegramă la impresarii din Londra, să-i trimită ceva asemănător.

   Așa a primit trupa „Rândunicilor purpurii” angajamentul acela, mult peste posibilitățile lor, dar, care mie îmi schimbase cursul vieții.

   Doamna Fisher-Simmonds locuia în cea mai selectă zonă din cartierul rezidențial al orașului, și era una dintre patroanele mănăstirii romano-catolice, construită la două mile depărtare de oraș.

   Mănăstirea „Mâinilor Sfinte” fusese destinată fetelor de clerici, medici și avocați săraci. Dar fiecare membru fondator avea dreptul să numească pe cineva, în afara acestor categorii, o dată la 5 ani. Doamna Fisher-Simmonds era o personalitate și toată lumea ținea cont de deciziile ei. Altfel ar fi fost în mod sigur un întreg scandal la intrarea mea la mănăstire, căci elevele externe erau fiice de comercianți înstăriți și meseriași locali, în timp ce internele erau de o condiție mult mai bună decât a mea.

   Cu timpul am descoperit că doamnei Fisher-Simmonds îi plăcea să-și demonstreze puterea, prin acțiuni mărunte care să stârnească unele controverse din partea celorlalți. Îi plăcea să vadă cum lumea își retrage protestele, pentru că așa a decis ea. Iar la mănăstire am aflat că era considerată o adevărată teroare și că tuturor le era frică ea.

   Nu voia uita niciodată singurătatea îngrozitoare din ziua în care am fost adusă, pentru prima oară, în clădirea de piatră gri, care mi s-a părut o închisoare din care nu voi scăpa niciodată. M-am agățat de mama, cu lacrimile șiroind pe față, plângea și ea, îndepărtându-se, întorcându-se să-mi facă semne cu mâna. Eu țineam într-o mână o batistă udă și cu cealaltă strângeam cu putere o călugăriță de lângă mine. Abia după câteva luni, când m-am acomodat, a început să-mi placă viața de aici. Am început să mă dezvolt, datorită hranei și exercițiului dar la început am suferit din cauza lipsei de cunoștințe.

   A trebuit să intru la clasa de copii de 6-7 ani, căci eram incredibil de înapoiată. Nu știam decât să-mi port de grijă. La asta mă pricepeam și curând am înlăturat orice formă de tachinare. Eram, desigur pedepsită, pentru că mă băteam și foloseam un limbaj care le oripila pe călugărițe, dar, curios, fetele mă respectau pentru sălbăticiile mele.

   Mi-era cumplit de dor de casă și scrisorile mamei care erau rare, greșit scrise și uneori ininteligibile, înrăutățeau lucrurile, nu-mi spuneau niciodată ce-mi doream să aflu. Ea și Alfred m-au vizitat o dată, când erau într-un oraș apropiat și atunci am avut impresia că relația care existase între noi se destrămase cu totul.

   Fusesem atât de incitată de venirea lor, numai la gândul că o să-i văd, încât întâlnirea se transformase într-o mare dezamăgire.

   Au venit îmbrăcați în cele mai bune haine, stângaci, stânjeniți nu numai de călugărițe, dar și de fetele care pândeau pe la ferestre și chiar de mine. Aspectul meu impecabil, schimbarea mea, toate astea i-au necăjit, le era dor de Linda cea zgomotoasă, necioplită, zdrențuită, care dormise lângă patul lor atâtea nopți.

   Alfred nu a mai venit de atunci. A fost ultima oară când l-am văzut și nu-mi plăcea să mi-l amintesc stând pe marginea unul scaun, îmbrăcat într-un costum prea mare, învârtindu-și pălăria în mâini.

   Îmi place să mi-l aduc aminte în costumul roșu cu paiete, cu mustața lucioasă, cu părul lipit de cap, cu o buclă pe frunte, cu mușchii proeminenți, când se ridica la trapez.

   Doamna Fisher-Simmonds era mulțumită de mine. Venea o dată pe lună pentru a controla mănăstirea și întreba întotdeauna de mine.

   - Poate o să-ți lase ceva în testament, sugerase una dintre fete.

   De atunci mi-am tot spus povești în care binefăcătoarea mea îmi lăsa mii de lire și mă întorceam la trupă, bogată și cu un nume. Visam la petrecerile pe care le-aș fi dat, cu nenumărate sticle de bere și fripturi imense.

   Fetele de la mănăstire erau îndrumate către diverse profesii, majoritatea urmau să fie guvernante, altele să predea la școli de muzică sau lucru manual, altele voiau să fie grădinărese sau secretare. Cum eu nu aveam înclinații pentru niciunul din aceste domenii, se iviră unele dificultăți în alegerea viitorului meu.

   Dar, când am întrebat-o pe Maica Stareță, mi-a răspuns:

   - Cred că doamna Fisher-Simmonds are planuri speciale pentru tine, Linda.

   Când m-am dus la mănăstire au încercat să-mi spună pe numele meu, care este Belinda, dar eu am luptat pentru numele pe care îl cunoșteam, „Linda”. Deși călugărițele au avut unele rețineri, până la urmă n-au avut încotro și mi-au spus cum îmi spuneau toate fetele - Linda, iar eu mă prefăceam că nu aud când mi se spunea Belinda.

   Doamna Fisher-Simmonds nu-mi spunea nimic despre viitorul meu, iar mie mi-era prea frică de ea, ca de altfel tuturor, pentru a o întreba. Apoi am aflat că era grav bolnavă și că se spuneau rugăciuni și se făceau slujbe speciale pentru ea în Capelă.

   Am stat deja prea mult la școală, căci, toate fetele pleacă la 17 ani, iar eu împlinesc 18 peste o lună.

   De mama nu mai știu nimic de 3 sau 4 luni. Ultima dată mi-a scris că lucrează ca barman la „Cross Keys”, în partea de nord a Londrei și de atunci, nicio veste.

   Oricum, a aflat vestea morții doamnei Fisher-Simmonds și faptul că nu-mi lăsase nimic. Nu eram menționată în testamentul ei, nici în instrucțiunile lăsate pentru fiul ei, care moștenise toată averea.

   La 10 zile după înmormântare, Maica Stareță m-a chemat la ea și mi-a spus că trebuie să hotărăsc ce vreau să fac. Mă va ajuta să găsesc o slujbă, cum făcea cu toate fetele. Dar, adăugă, e păcat că nu mă pregătisem pentru nimic în mod special și se învinui pentru faptul că a crezut că doamna Fisher-Simmonds avea planuri cu mine.

   Am decis să plec de la mănăstire și să-mi caut singură ceva de lucru. I-am scris mamei chiar în acea după-amiază spunându-i că trebuie să mă ceară și să insiste să mă duc acasă, la ea. Dacă scrisoarea mea fusese o surpriză, cea trimisă de ea a fost de-a dreptul un șoc:

   „Dragă Linda, îmi pare rău să aud că bătrâna a murit și nu ți-a lăsat nimic. Vino să mă vezi, dacă vrei, dar nu-ți pot promite nimic, căci mă mărit cu Bill Blomfield care deține cârciuma asta și nu avem loc pentru tine. Cu dragoste, mama.”

   Nu mi-a fost ușor s-o conving pe Maica Stareță să mă lase să plec, după ce citise scrisoarea mamei, dar, cum era și ea în impas, ca și mine, cred că s-a bucurat că am insistat să mă întorc la mama, oricât de mic ar fi fost venitul meu.

   Nu-mi vine să cred că abia în dimineața asta mi-am luat la revedere de la mănăstire. Mi se pare că au trecut luni de zile de când mama m-a întâmpinat în gară. M-a sărutat și mi-a spus:

   - Mi-ai făcut-o, Linda! Și să știi că nu-mi place pălăria ta, dragă.

CAPITOLUL 2

   Nu pot să dorm. Patul e prea mic pentru două persoane și mama sforăie atât de tare, încât n-o să închid un ochi toată noaptea. Nu mă pot plânge, pentru că nu există niciun alt colțișor în toată casa în care să așezi un pat.

   Bill e un om bun și cred că mama face bine că se mărită cu el. Ține mult la ea, se și vede. Îi dă câte o palmă - afectuoasă! - la fund de câte ori se apropie de el. Presupun că nu se găsesc soți chiar pe toate drumurile, iar mama a îmbătrânit. S-a îngrășat mult de când a avut accidentul la picior - așa se scuză ea, dar sunt sigură că are o legătură și cu ceea ce consumă cu clienții.

   Nu pot să nu remarc cât mă asemăn cu ea în unele privințe. Are ochi mari, cenușii, și un nas cârn, care aproape că nu se mai vede de când s-a îngrășat. Eu am, în schimb, ceva ce ea nu are - mâini și picioare sănătoase.

   Tatăl uneia dintre fete, medic fiind, spunea că picioarele și mâinile frumoase, sunt semn de noblețe. Eu le moștenesc, probabil de la tata, oricine ar fi fost el.

   Am încercat să stau de vorbă cu mama înainte de culcare, dar n-am prea putut. Când mă dezbrăcam, mi-a spus:

   - Știi că arăți bine, Linda? Iar dacă n-ai fi așa de slabă ai fi și mai drăguță - nu că n-ar fi la modă să arăți ca un stâlp - deși, toți bărbații, după câte știu eu, vor să găsească ceva rotunjimi, mai cu seamă la bust și la șolduri.

   - În primul rând Bill! am zis, cu șiretenie, și mama a râs.

   - Bill e extraordinar. Îți place?

   - Da, am răspuns, cu toată sinceritatea.

   - Te poți baza pe el, zise mama, și, fii atentă, are și ceva cheag. E isteț, știi - dar cam zgârcit. Nu îl vorbesc de rău, dar m-am obișnuit cu Alfred, care n-a fost în stare toată viața lui să pună deoparte 2 penny. Bill e zgârcit pentru că așa trebuie. A început afacerea asta cu agoniseala lui.

   Deși nu i-am spus mamei, cred că Bill e meschin. A închiriat toate camerele posibile și abia așteaptă ca el și mama să folosească o singură cameră ca s-o poată închiria pe cealaltă.

   Am priceput imediat că nu avea rost să sper că mă va lăsa să stau aici, până când găsesc o slujbă.

   El se căsătoresc poimâine și Bill caută deja un chiriaș pentru camera care se eliberează.

   Dar cele spuse de mama în noaptea asta m-au pus pe gânduri. Mă întreb dacă am vreo șansă pe scenă? În fond, dacă arăți bine, bătălia e pe jumătate câștigată, iar eu am îndrăgit întotdeauna scena.

   Jucam bine, când eram la mănăstire, cu toate că n-am fost încurajată. Dar când pregăteam câte o piesă de Shakespeare, o dată pe an, pentru patroni, aveam rolul principal. Pentru că eram bună, călugărița care preda dicția se ocupa de mine în mod special.

   Mâine o să încerc să-mi găsesc o slujbă. Probabil că mama nu-mi poate împrumuta prea mulți bani până când o să-i am pe ai mei.

   Biata mama, dacă o să sforăie tot așa când va fi măritată, cred că Bill va regreta că a închiriat celălalt dormitor.

CAPITOLUL 3

   Sunt de-a dreptul epuizată. După două zile de alergătură în căutarea unei slujbe și nunta mamei, sunt atât de obosită că abia mă țin pe picioare.

   În noaptea asta am o cameră în casa verișoarei lui Bill. Nu e prea confortabil, nici curat, de altfel m-a șocat faptul că, nici cearceafurile n-au fost de mult spălate, dar e mai bine decât nimic și îmi ia numai 2 șilingi.

   Nunta a fost obositoare, dar mama și Bill s-au distrat. Ea a purtat o rochie de catifea albastră și a avut în mână un buchet imens de garoafe roz.

   Bill era radios, purta un costum alb cu butoniere, larg ca o varză, iar mașina pe care au închiriat-o pentru această ocazie era acoperită cu panglici albe și muguri de flori de portocal.

   Au ajuns la „Cross Keys” după ora 3. Barul era închis, așa că am sărbătorit acolo evenimentul, până când a venit timpul să deschidă pentru seară. Bill va trebui să facă economii ani de zile, cred, pentru a compensa consumația din acea seară.

   Abia foarte târziu am lăsat fericitul cuplu singur. Sora lui Bill m-a dus acasă și m-a lăsat să dorm pe canapeaua din hol. A fost extrem de neplăcut și mă bucur că în seara asta pot dormi la verișoara lui Bill. Rudele lui au fost nemaipomenit de drăguțe cu mine, iar mama mi-a dat 5 lire până când îmi găsesc de lucru. Dar nu e deloc ușor.

   Am fost la toate agențiile alaltăieri și am încercat la câteva teatre, unde se dădeau probe, dar toate locurile se ocupaseră.

   Într-una din agenții am dat peste un evreu care mi-a spus:

   - Ce ai vrea să joci - ce roluri?

   Când am răspuns „comedie” a pufnit în râs:

   - Te-ai uitat vreodată în oglindă?

   - Da, am zis, surprinsă, și el a continuat:

   - Ai nevoie de roluri de ingenuă - oricât ai încerca, nu poți juca în comedii, cu ochii ăștia.

   După aceea a încercat să mă sărute, și asta m-a enervat. L-am lovit cu cotul în piept când s-a apropiat de mine și el a țipat:

   - Cățea ce ești!

   Dar între timp eu ajunsesem la ușă și am ieșit trântind-o în urma mea. Deci, pe ăsta l-am tăiat de pe listă!

   Am mers pe bulevardul Shaftesbury, unde am văzut haine superbe. Mama mi-a dat o pălărie de-a ei, pe care am modificat-o ca să mi se potrivească, dar am constatat că hainele mele de școală sunt caraghioase și demodate. Dar nu îndrăzneam să cheltuiesc prea mult deocamdată.

   Când am ajuns la un restaurant, mi-era atât de foame, încât am comandat cârnați și piure în ciuda faptului că intenționam să iau ceva ieftin în seara asta.

   Numai că nu leșinam de foame. Cârnații și piureul au costat mai mult de 1 liră, dar le-am mâncat cu mare poftă!

   Mă simt mai bine acum, după asemenea masă, dar aș putea să mănânc, fără probleme, încă o porție. Nu pricep de ce sunt așa de slabă, poftă de mâncare am, slavă domnului, destulă!

CAPITOLUL 4

   Dacă lucrurile continuă în felul ăsta, o să cred că numele meu e Linda cea Norocoasă.

   Se pare că mama avea dreptate și că m-am născut sub o stea norocoasă. Iată-mă câștigând 3 lire pe săptămână cu un rol în corul „Whoops, dragă” și totul doar cunoscând-o pe Bessie! Dacă în seara aceea aș fi plecat, așa cum intenționam, după ce terminasem cârnații și piureul, aș fi pierdut toate astea. Ca să vezi că și lăcomia e bună uneori!

   N-am rezistat prăjiturii cu ciocolată pe care o văzusem.

   Când eu mă înfruptam cu poftă din ea, a intrat Bessie și a comandat o friptură cu ceapă. Am plăcut-o din prima clipă. Avea o mutră foarte nostimă.

   Mi-a zâmbit și mi-a zis:

   - Ții cură de slăbire?

   I-am zâmbit și eu, și am intrat în vorbă. Ea era de mai mulți ani în cor și știe ce sfori trebuie trase. I-am povestit necazurile mele. Ea m-a ascultat și în cele din urmă am ajuns să împart camera cu ea, într-o casă de pe strada Tottenham Court. Ea m-a introdus la „Whoops, dragă!” pentru că, așa cum mi-a dat de înțeles, făcându-mi cu ochiul, regizorul din teatru o plăcea și era dispus să plătească camera, până la un punct.

   Nu cred că fac eu mare lucru, dar nu sunt îndreptățită să-mi dau cu părerea, întrucât n-am mai fost într-un teatru de la 11 ani, dar Bessie e de acord cu mine că nu va dura mult. Sper, totuși, să ne înșelăm, căci, atâta timp cât durează, suntem la adăpost.

   Bessie m-a dus la un magazin de mâna a doua, unde am găsit o rochie teribil de șic, cu numai 3 lire - reușind să-mi arunc toți banii pe o săptămână pe ea, dar mai aveam încă ceva din banii de la mama.
   Nu știam să dansez atât de bine ca să mă ia în trupa de dans, dar m-au primit în spectacol. Mă plimb pe scenă în cele mai frumoase rochii și cu cele mai mari pălării. Mi se potrivesc și aș vrea să am și eu câteva.

   Conducătoarea grupului arată minunat când nu e enervată. A fost vedetă în cartierul de vest, dar a decăzut. E bună la suflet, nu e geloasă sau ranchiunoasă.

   Repetițiile erau extenuante. Stăteam în teatru până după miezul nopții, și dimineața eram terminată, dar acum s-a deschis stagiunea și nu mai e chiar atât de rău.

   A doua solistă, o fată care dansează binișor, dar care nu are voce, e foarte impulsivă și când o apucă plânsul, toată lumea încearcă s-o potolească.

   Rochiile noastre sunt create de un bărbat, obișnuit cu moda masculină, și are mereu de făcut modificări. Când am apărut eu, i-a spus producătorului:

   - Gata! Gata! E prea de tot. Am specificat că rochia roșie trebuie să fie purtată de o brunetă și acum i-ați dat-o unei blonde.
   Toată lumea s-a întors să se uite la mine. Mie mi-a plăcut mult rochia în cauză, dar, desigur, n-am spus nimic. Abia după o ceartă serioasă a acceptat creatorul să mi-o lase mie, întrucât celorlalte fete nu le venea bine. Dar a plecat de pe scenă bombănind neîncetat:

   - E culmea! Producția de teatru mă face să urlu!

   Eram îngrozită să nu-mi pierd slujba, dar Bessie mi-a spus să nu mă agit, pentru că ea a jucat într-un spectacol la care făcuse el costumele și întotdeauna făcea așa.

   - Are succes? am întrebat.

   - Scoate milioane, a răspuns ea, acum e la modă ca bărbații să facă haine pentru femei! De asta țin morțiș să facă modele numai pentru femei cu sânii mici și fără șolduri. Ca pentru homosexuali, aș zice. Nu o lua în tragic, dar ar fi bine să nu mai mănânci până nu se termină spectacolul.

   Sunt obosită în seara asta și ar trebui să dorm, dacă vreau să arăt omenește mâine la matineu, dar trebuie să cos ciorapii ăștia plini de găuri! Însă nu mă plâng, totul e așa de palpitant!

CAPITOLUL 5

   Sunt îngrozitor de emoționată pentru că în seara asta ies pentru prima oară în oraș.

   Bessie și prietenul ei mă iau cu ei. Ea are un prieten constant, de când a început stagiunea. Bessie zice că e un mucos, dar ăsta e doar un fel de a spune, căci e destul de matur - pe puțin 35. E teribil de deștept, cel puțin așa pretinde Bessie. E agent de intermedieri la o firmă din oraș.

   E însurat, asta pentru mine ar fi fost de ajuns să mă țină deoparte, căci am sentimentul că un bărbat însurat aparține altcuiva.

   Ea îl place pe Teddy, nu-i pasă. De fapt mă surprinde că lui Bessie nu-i prea pasă de nimic. Când Teddy e cu noi, ea îi acordă mare atenție. Dar când nu e, nu vorbește niciodată despre el, nici nu pare să-și aducă aminte de el, în afară de cazul că îi trimite vreun cadou.

   Am întrebat-o într-o zi dacă nu e geloasă pe nevasta lui, și ea a răspuns:

   - Ce întrebări pui, Linda! E posibil? Draga mea, ea e marea doamnă din Walton Health. N-o să ne batem pe Teddy, te asigur.

   - Nu înțeleg, Bessie, dacă aș fi în locul tău, mi-ar păsa.

   Bessie a plecat cu el de vreo 2-3 ori, în weekend și știu că de multe ori, după spectacol, se duce la apartamentul lui. Se întoarce târziu - sau prea devreme - mă trezește, dar nu pentru mult timp, își scoase repede hainele și se aruncă în pat.

   Nu am avut ocazia să-i spune prea multe lui Teddy, doar:

   - Mă bucur să te cunosc, când a venit s-o ia pe Bessie, sau a stat s-o aștepte în fața cabinei.

   Dar în seara asta Teddy vine cu un prieten să mi-l prezinte și e palpitant, deoarece el m-a văzut, se pare din față, și i-a mărturisit lui Teddy că sunt încântătoare și după asta a trebuit aranjată o întâlnire.

   Mi-am cumpărat o rochie superbă, din tull albastru deschis, care a aparținut unei fete bogate, purtată doar o dată sau de două ori, după care servitoarea a adus-o la magazin. Cel puțin așa mi-au spus cei de acolo.

   N-a avut nevoie decât de mici modificări, pe care le-am făcut eu. Se asortează cu părul meu. Am fost la un coafor din strada Wardour, unde mi-au făcut bucle. Dacă prietenul lui Teddy m-a văzut frumoasă pe scenă, am să mă înfurii rău dacă nu va spune că sunt de o mie de ori mai frumoasă în afara scenei.

   Nu toate fetele au un prieten, de fapt m-a mirat cât de puține sunt cele care au. Cele mai multe se grăbesc spre casă, singure, după ce se termină spectacolul. Numai solista principală are mașină.

   Abia aștept să văd cum arată primul meu admirator. Bessie zice că îl cheamă Tony Haywood și că e membru la clubul lui Teddy, mai mult nu știe despre el. Sper să mă considere drăguță, mai ales cu rochia asta nouă. Poate mă va scoate în oraș de mai multe ori și o să am un prieten constant, ca Bessie.

CAPITOLUL 6

   Sunt atât de nervoasă că nu pot dormi, dar nu-mi pasă. Vreau să stau așa, cu ochii deschiși, gândindu-mă la seara minunată pe care am petrecut-o.

   Bessie n-a ajuns încă acasă și nici nu cred că o să vină până dimineață. Sunt singură în cameră. Când m-am dezbrăcat am dansat prin cameră și îmi sună și acum muzica în urechi.

   Am fost la Savoy. E cel mai elegant loc pe care l-am văzut vreodată și era plin de lume. Teddy era cunoscut, toată lumea îl saluta. Am stat la o masă la parter. Mie mi-era cam rușine și la început aproape că nu i-am acordat nicio atenție lui Tony Haywood.

   Când m-am uitat mai bine la el, am fost cam dezamăgită pentru că nu era prea înalt. Era brunet, cu o bărbie închisă la culoare, ca și cum nu s-ar fi putut bărbieri destul de bine. Dar e destul de drăguț și simpatic. I-a făcut pe Bessie și Teddy să râdă toată seara.

   - Asta e prima ieșire a Lindei în Londra, a anunțat Bessie.

   Au băut toți în sănătatea mea, iar eu am gustat pentru prima oară șampania. E bună, dar nu știu dacă nu prefer vinul de la nunta mamei. Dar poate că șampania se potrivește mai bine cu petrecerile, fiind acidulată și amețitoare, și într-un fel exprimă starea de grație pe care o ai la petreceri.

   Cred că arătam bine, pentru că am văzut doi bărbați privindu-mă în timp ce dansam, și unul dintre ei a spus:

   - Asta e nou. Ce zici, bătrâne?

   Tony mi-a făcut nenumărate complimente și mi-a spus tot soiul de cuvinte frumoase. Dansează foarte bine.

   Am dansat o dată și cu Teddy, dar e cam ciudat, nu mi-a plăcut. M-a ținut foarte strâns și mi-a spus:

   - Ai mulți iubiți tineri, Linda? Bessie zice că n-ai pe nimeni, dar eu nu cred.

   - Nu. Nu am, am răspuns, de-abia am sosit în Londra.

   - N-o să stai mult fără ei, îți promit, a zis el.

   M-a strâns mai tare. Eu m-am prefăcut că nu-mi dau seama și am zis:

   - Sper să ai dreptate.

   - Vorbești serios? mi-a șoptit el. Dacă aș fi știut...

   S-a uitat într-un fel ciudat la mine și m-a strâns în brațe atât de tare că era să țip de durere.

   Din fericire, în acel moment a venit lângă noi Bessie, care dansa cu Tony, și a zis:

   - Teddy, n-o monopoliza pe Linda. Tony vrea să danseze cu ea.

   Așa că am schimbat partenerii în mijlocul sălii și recunosc că nu mi-a părut rău, pentru că nu-mi place Teddy. Poate pentru că e prea bătrân.

   Mă simțeam prea bine ca să am chef să merg acasă, dar Bessie s-a tot ținut de Teddy să plecăm. Cred că nici el nu prea voia, dar ea a insistat și când am ieșit în hol, s-a întors spre Tony și i-a spus:

   - O duci tu acasă pe Linda, nu? Eu merg cu Teddy.

   Așa că am luat două taxiuri. Am tăcut la început, apoi Tony m-a luat de mână și mi-a zis:

   - Te-ai distrat bine în seara asta?

   - Grozav, am răspuns, nu-mi vine să cred că e adevărat.

   Tony m-a privit puțin mirat, apoi a spus:

   - Să nu te schimbi prea curând.

   N-am știut ce să-i răspund la asta, m-am uitat la el și am zis:

   - Nu cred să am ocazia.

   - Sunt sigur că o vei avea, a răspuns sec, ca și când nu i-ar fi fost tocmai pe plac. De n-aș fi venit în seara asta! a exclamat apoi.

   - De ce? am întrebat, necăjită.

   - E o poveste lungă, a spus Tony, și n-am de gând să ți-o spun. Poți cina cu mine mâine seară, undeva, într-un loc liniștit, unde să putem vorbi?

   Am fost de acord imediat și el a continuat:

   - Bine, vin să te iau după spectacol.

   - Îi luăm și pe Teddy și Bessie? am întrebat.

   M-a privit amuzat și a zis:

   - Bessie e prietena ta?

   - Desigur, cea mai bună prietenă a mea, nu știi cât de bună a fost cu mine.

   - Dacă vrei să fii și tu bună cu ea, te-aș sfătui să nu-l vezi pe des pe prietenul ei.

   - Pe Teddy?

   - Exact, a răspuns el.

   Am ajuns acasă. Tony a ieșit din taxi și a spus:

   - Noapte bună, Linda, ne vedem mâine.

   A plecat înainte să-i mulțumesc pentru această seară.

  Totul e minunat dar și încurcat, și aș vrea să pricep ce a vrut să spună despre Teddy. Oricum, mie nu-mi place Teddy. Dar îmi place Tony, cu toate că nu e genul de care să mă îndrăgostesc. Dar dacă mă va scoase în oraș și mă va face să mă simt bine, e destul. Mă bucur că n-a încercat să mă sărute, mă temeam că o va face.

   Mâine va trebui să aflu ce a vrut să spună afirmând că îi pare rău că a venit.

   Cred că aud pașii lui Bessie urcând scările. E devreme, dar o să mă prefac că dorm, deși abia aștept să vorbesc cu ea. Câteodată e așa de supărată când ajunge acasă, după o întâlnire cu Teddy, că e mai înțelept să nu-i vorbești.

   Da, e Bessie.

CAPITOLUL 7

   S-a întâmplat cel mai cumplit lucru și pur și simplu nu-mi vine să cred.

   Când m-am trezit, Bessie încă dormea. Am pregătit micul dejun și i-am oferit o ceașcă cu ceai când s-a trezit. Mi s-a părut cam ciudată. Dar nu e niciodată prea veselă dimineața, așa că nu i-am dat mare atenție.

   Pe la ora 11 s-a auzit o bătaie în ușă și a apărut un mesager cu un buchet de flori și un bilețel.

   - Pentru Linda Snell.

   - Da, eu sunt, am răspuns, emoționată de apariția florilor.

   Am chemat-o pe Bessie să le vadă și am spus:

   - Uite, Bessie ce flori minunate, cred că le-a trimis Tony.

   Apoi, spre disperarea mea, am văzut cartea de vizită. Nu erau câtuși pe puțin de la Tony, ci de la Teddy. Scria:

   „Bună dimineața. Poți lua prânzul cu mine? La Savoy Grill, la ora 1. Vino și trimite-mi răspuns afirmativ, Teddy.”

   Când l-am citit, am zis:

   - Astea trebuie să fie pentru tine, Bessie, și i le-am dat.

   A citit și a luat plicul, pe care scria clar „Linda Snell”.

   Bessie n-a scos un cuvânt, a aruncat scrisoarea pe pat, s-a dus la oglindă și a început să se pieptene.

   - Dar, Bessie, am strigat, nu înțeleg.

   - Eu da, a zis ea.

   - Bessie, e absurd, ne vrea pe amândouă?

   S-a întors spre mine furioasă și a strigat:

   - Nu, Linda, știi foarte bine că nu și tot ce pot să-ți spun e că ar fi trebuit să nu-mi sufli prietenul.

   Am încercat să-i explic:

   - Bessie nu înțeleg că...

   Dar ea a răspuns:

   - Du-te dracului!

   S-a retras într-un colț și, cu toate că nu-i vedeam fața, știam că îi vine să plângă. Am luat florile de pe pat, unde le pusesem și i le-am dat băiatului, spunând:

   - Du-te domnului și spune-i că nu le vreau și că răspunsul e nu.

   El a părut surprins, dar a plecat fluierând. M-am întors în cameră și, după un moment, Bessie, care auzise ce am spus, a venit la mine, m-a luat în brațe și a spus:

   - Nu trebuia să faci asta, Linda, nu contează de fapt, nu-l vreau, dar nu-ți pică bine când prietenul tău te respinge pentru că s-a plictisit de tine.

   - Bessie, n-am vrut, am protestat, nici nu mi-a trecut prin cap, zău.

   - Știu că n-ai vrut, dar uneori așa se întâmplă. Problema e că ești foarte frumoasă.

   Apoi am stat de vorbă, i-am povestit despre Tony, a fost foarte drăguță, dar se vedea că o îngrijorează ceva. La ora 1 am ieșit să mâncăm. Am luat niște sandvișuri cu șuncă și cafea, la un snack de lângă casa noastră. Bessie părea mai bine dispusă și am mers la câteva magazine.

   I-am spus:

   - Dar, Bessie, nu înțeleg, dacă Teddy te iubește, cum poate să-mi trimită mie flori, așa dintr-o dată?

   - Draga mea, a zis ea, atâta timp cât plătește, vrea distracție, iar tu ești ceva nou și mult mai drăguță decât am fost eu vreodată la vârsta ta. Cât privește dragostea, Teddy nu mă iubește.  E genul căruia îi place să aibă o amantă cu care să se afișeze în fața prietenilor, în oraș. Unii se afișează, alții o fac pe ascuns, iar Teddy face parte din prima categorie.

   - Dar Tony e diferit, am remarcat, n-a încercat nici măcar să mă sărute seara trecută.

   - Mă mir, a zis Bessie, mi se pare cam profitor. Oricum, o să descoperi în seara asta ce e cu el.

   - Și dacă vrea să mă sărute, ce fac, îl las?

   Bessie s-a oprit brusc în mijlocul străzii și s-a holbat la mine. Apoi a răspuns:

   - Linda, uneori am impresia că ești redusă mintal. Probabil din cauza faptului că ai crescut la mănăstire. Dar ceea ce nu pricepi este că prin inocența asta câștigi totdeauna.

   - Asta nu înseamnă prea mult, am răspuns.

   - Ascultă-mă, a zis Bessie serioasă, luându-mă de mână, mulți bărbați vor să aibă femei tinere și sunt dispuși să plătească pentru asta. Nu le da nimic, decât dacă ești nevoită s-o faci. Nu-i săruta, nu-i lăsa nici măcar să te țină de mână, înainte să te fi plătit scump pentru acest privilegiu. Draga mea, crezi că după atâția ani, după ce am schimbat atâția iubiți, nu știu că pe măsură ce îmbătrânesc, trebuie să ofer din ce în ce mai mult pentru bani?

   - Dar nu mă refeream la a trăi cu cineva, am protestat.

   - Care e diferența? a întrebat Bessie. Dacă accepți să te sărute și te încurci cu ei, poți la fel de bine să faci și altceva. Ascultă-mi sfatul, Linda, nu-i lăsa să te atingă.

   A oftat.

   - Probabil, ca majoritatea, o să te îndrăgostești fără să-ți dai seama și o să cedezi, cu trup și suflet, cuiva care nu te merită. Dar dacă reziști, vei reuși să faci ceva din viața ta. După cum arăți ar trebui să te măriți cu unul bogat și să-ți asiguri viitorul. Siguranța. Asta e ceea ce dorim toate, de fapt.

   - N-aș zice că mă grăbesc să mă mărit, am răspuns.

   - Ascultă-mi sfatul, a replicat Bessie, păstrează-te pentru tine, Linda Snell și fă în așa fel încât prețul tău să fie o verighetă, și ai grijă să fie de platină.

   - Umbli doar după avere, Bessie.

   Ea a râs și a zis:

   - Sigur că da, care femeie nu umblă? Există vânători de avere în orice clasă, de la cele mai înalte la cele mai joase. În cele mai înalte, virginele se vând pe covoare roșii la Westminster, la Sfânta Margareta, celor mai aleși tineri pe care îi găsesc și nimeni nu le vorbește de rău. Dar dacă o fată săracă trebuie să supraviețuiască și ciupește câte ceva de la un bărbat, se cheamă că umblă după bani. În ceea ce-i privește pe bărbați, sunt toți la fel. Nu mai știu cum să-ți fie pe plac dacă nu le cedezi și te disprețuiesc dacă o faci. Cu cât dai mai puțin unui bărbat, cu atât mai mult te admiră. Nu le da nimic, Linda, și vor mișuna pe lângă tine ca șobolanii.

CAPITOLUL 8

   Când a trebuit să plec la întâlnirea cu Tony și s-o las pe Bessie singură, pentru că nu se întâlnea cu Teddy, mi-a venit foarte greu. Mi-era rușine.

   Am implorat-o să vină cu noi, a rugat-o și Tony, când și-a dat seama că nu avea altă invitație.

   Dar a refuzat categoric.

   - Doi înseamnă companie. Duceți-vă și distrați-vă, și n-o lăsa pe Linda să intre în vreo încurcătură, i-a spus lui Tony.

   - Cât e cu mine n-o las, a răspuns el solemn, ca și cum ar fi făcut un legământ.

   Am plecat. Purtam rochia albastră, din nou, dar deasupra aveam haina de seară din catifea neagră, a lui Bessie. Mă simțisem cumplit de jenată la Savoy pentru că nu avusesem haină de seară, și fusesem nevoită să mă îmbrac cu cea de zi, din pânză, și femeia de la garderobă, numai că nu a refuzat-o când i-am dat-o.

   Oricum, în seara asta mă simțeam bine, și am fost dezamăgită când Tony m-a dus într-un loc retras, în loc să mergem acolo unde m-ar fi văzut o mulțime de oameni. Dar m-am bucurat să mănânc din nou bine și el a comandat o sticlă de șampanie fără să mă întrebe ce vreau.

   La început eram cam tăcuți amândoi și stângaci și când m-a întrebat despre Bessie și i-am spus ce se întâmplase, a părut foarte surprins și a afirmat că nu înțelege cum a putut Teddy să facă una ca asta. I-am spus că i-am trimis florile înapoi și a zis că am făcut un gest extraordinar de loialitate față de prietena mea.

   - Oricum nu le voiam, am răspuns, de vreme ce erau de la el.

   Tony m-a privit mirat și m-a întrebat:

   - Adevărat, Linda?

   Dacă stau bine să mă gândesc, nu știu dacă e adevărat. Erau niște trandafiri superbi și cred că dacă cineva e sincer, trandafirii sunt la fel de frumoși, indiferent cine ți-i dă. Am admis că poate nu era adevărat și că mi-ar fi plăcut să-i păstrez, dacă ar fi fost altă cale prin care să-i arăt și lui Bessie că nu voiam să fu prietena lui Teddy.

   - Am vrut să-ți trimit flori, astăzi, Linda. Acum regret că n-am făcut-o. Dar m-am gândit că ți-ar face mai mare plăcere așa ceva.

   A scos o cutiuță plată, în care se afla cea mai frumoasă poșetă de seară, din brocart auriu și cu un mâner din pietre colorate. Am rămas încremenită.

   - Poftim, a zis, o să-ți fie mai folositoare decât florile, care se veștejesc într-o zi sau două, și e un cadou fără obligații.

   L-am întrebat ce voia să spună prin „fără obligații”.

   - Înseamnă că nu trebuie să-mi fii „recunoscătoare”, a spus, râzând.

   - Dar nu pot să nu fiu recunoscătoare, e cel mai frumos lucru pe care l-am primit în viața mea.

   - Nu la asta m-am referit, a răspuns el, dar nu contează, Linda. Mă bucur că îți place.

   Apoi au sosit bunătățile pe care le comandase și n-am mai putut să-i dau mare atenție până când nu le-am terminat. Am comandat cafea și a spus, fără să mă privească:

   - N-o să te mai invit să ieși cu mine, Linda.

   - De ce? am tresărit dezamăgită.

   - Pentru că mă însor, a răspuns.

   - Îmi pare rău, am zis, fără să mă gândesc, apoi, am roșit și am continuat: adică, mă bucur pentru tine, dar regret că n-o să ne mai vedem. Logodnica ta ar fi geloasă pe mine?

   - Te-ai uitat vreodată în oglindă, Linda? m-a întrebat, calm.

   - Sigur că da, am răspuns, și el a spus:

   - Deci, știi la ce mă refer. Cred că n-o să ai mult succes cu femeile.

   - Ești foarte îndrăgostit? l-am întrebat.

   Tony a ezitat un moment, apoi a răspuns:

   - Vrei să știi adevărul?

   - Da, cred că e foarte supărător să nu spunem adevărul despre noi. Dacă trebuie să ne prefacem e ca și cum n-am spune nimic.

   Tony a râs și a continuat:

   - Dragă Linda, ce bun politician ai fi, apoi, serios: tatăl logodnicei mele e directorul firmei la care lucrez și o persoană foarte importantă. M-am întânit mult cu fiica lui, Helen, ne înțelegem bine și chiar am crezut că sunt îndrăgostit de ea... până când... s-a întâmplat ceva.

   - Ce? am întrebat curioasă.

   S-a uitat fix la mine, apoi și-a mutat privirea, a tăcut și când a vorbit, vocea îi era răgușită și joasă:

   - Te-am întâlnit pe tine, Linda.

   - Adică, te-ai îndrăgostit de mine?

   A aprobat din nou, m-a luat de mână, pe sub masă și m-a strâns atât de tare, încât am crezut că o să-mi strivească degetele.

   - O, Tony, îmi pare rău, ți-am stricat planurile! am exclamat.

   Tony s-a uitat la mine și a început să vorbească repede.

   - E absurd, total absurd. Mi-am repetat asta de mii de ori. Nu credeam că poți dori pe cineva așa cum te doresc eu pe tine. E o nebunie să te văd, să mă gândesc la tine și știu că sunt caraghios. Chiar dacă nu m-aș însura cu Helen n-ar ajuta la nimic. Știi câți bani am? Câteva sute pe an. Nu e destul pentru tine, Linda, frumoasa mea, și nici pentru mine.

   Nu mai vorbea atât de precipitat ca înainte, l-a chemat pe chelner și i-a spus să aducă niște brandy. A tăcut până când s-a întors chelnerul. Nu prea aveam ce să spun decât că îmi pare foarte rău. Apoi, Tony, mai calm, a continuat:

   - Un singur lucru pot face pentru tine, Linda, să te scot din spectacolul acela de mâna a doua. Poți mult mai mult decât atât.

   - Dar am fost atât de încântată să am acel rol, am răspuns. Știi ce greu e să obții un rol? Am umblat zile în șir pe la agenții și nici nu m-au băgat în seamă.

   - Draga mea, scena nu e locul potrivit pentru tine.

   - Ba da, sunt sigură de asta, am protestat, nu ceea ce fac acum, nu asta vreau să fac, vreau un rol de comedie.

   Tony a râs.

   - E uluitor cât de naivi sunt oamenii când e vorba despre ei înșiși. Îți închipui, că așa cum arăți, poți juca în comedii? Nu. Îți sugerez să devii manechin la o casă de modă. E o viață mai bună, bani mai mulți și ai mai multe șanse să cunoști lume, să ieși în oraș, să fii invitată la petreceri. Dar nu ăsta e principalul.

   - Manechin, am repetat, adică să etalez toată ziua haine? Mi se pare foarte ușor.

   - Nu e așa ușor cum crezi, dar îți pot aranja ceva sigur, pentru că eu mă ocup de vânzarea en-gros de materiale și îi cunosc pe directorii a două sau trei case cunoscute și cum ei se plâng mereu de manechinele pe care le au, cred că te vor accepta imediat. Oricum, e mai bine decât să te încurci cu oamenii aceia îngrozitori. Trebuie să-ți dai seama că spectacolul ăla al vostru e cumplit. Și nu ai șansa să cunoști decât bărbați care au deja pe cineva, ca Edward.

   - Ar fi prea frumos să pot obține o slujbă mai bună, am răspuns.

   - O să mă ocup de asta mâine, a spus Tony și cred că va fi ultimul lucru pe care îl voi face pentru tine, Linda.

   Apoi seara a devenit tristă. Am luat un taxi.

   Tony stătea posomorât într-un colț, de-a dreptul nefericit. Când ne-am apropiat de casa mea, a zis:

   - Tony, îți mulțumesc pentru geantă și pentru că ai fost bun cu mine. Bessie a zis să nu fac asta, dar nu-mi pasă, dacă vrei să mă săruți, mi-ar face plăcere.

   Tony a scos un geamăt înfundat, m-a luat în brațe și m-a strâns tare, dar nu m-a sărutat. Și-a lipit fața de a mea, a stat un timp așa, apoi a spus:

   - O, Doamne!

   Taxiul s-a oprit, am ieșit imediat, parcă s-a bucurat că am ajuns.

   - La revedere, Linda!

   Înainte să-mi scot cheile, a sărit înapoi în taxi și a plecat.

   Nu știu de ce, dar mă simțeam ciudat, tristă și nici măcar noua mea poșetă nu mă fericită în acea seară.

Capitolul 9

   Nu-mi vine să cred că sunt aici numai de o săptămână, am senzația că au trecut luni de zile de când am plecat de la mănăstire, de la nunta mamei, de când băteam străzile crezând că n-o să găsesc niciodată o slujbă.

   Mi se pare că sunt foarte bogată cu un câștig de 4 lire pe săptămână plus o guinee de câte ori pozez în plus. Dar mai am și alte cheltuieli - părul de exemplu.

   Nu l-am mai văzut pe Tony, dar am primit o scrisoare de la el, foarte scurtă, în care îmi scria să-l caut pe domnul Cantaloupe pe strada Bond. Bessie a rămas cu gura căscată când a auzit numele, pentru că acest domn e cel mai însemnat creator de modă al zilei, nu numai la Londra, ci și la Paris.

   Oricum, magazinul e impresionant și un majordom foarte impozant a deschis brusc ușa când am juns, privindu-mă crunt, ca și când și-ar fi dat seama că nu era ceva în regulă cu mine, și acum știu că avea dreptate. I-am spus că am o întrevedere și m-a condus de-a lungul coridorului acoperit cu cel mai gros covor albastru, spre o ușă din capăt.

   Acolo se afla un birou, la care stătea o fată îmbrăcată în gri, care a spus:

   - Domnul Cantaloupe vă primește în câteva clipe, luați loc vă rog.

   M-am așezat, simțindu-mă o gospodină care caută o slujbă, căci am realizat că nu pot spera să mă plimb vreodată într-o casă magnifică ca aceea.

   Telefonul suna într-una și rafinata dactilografă spunea: „Ducesa de Wrexboro dorește să amâne întâlnirea de marți de la ora 3 pe joi la 4. E bine?” Sau răspundea: „Nu, domnul Cantaloupe nu poate primi pe nimeni mâine, pleacă la Paris în seara asta”.

   Era atât de pompoasă și nefirească că m-am simțit ușurată când, după un apel, m-a privit rapid, nepăsătoare, apoi a spus:

   - Bine, Annie, spune-i mamei că mă întorc. Voiam să merg la film, dar spune-i că vin la 7, cel mai târziu.

   Apoi și-a reluat poza:

   - Da, sigur, domnul Cantaloupe va fi încântat s-o primească pe Lady Englendene. Da, da, îi rezervă special din timpul său.

   Apoi s-a auzit o sonerie. S-a ridicat și mi-a spus:

   - Pe aici, vă rog, și m-a condus în cealaltă cameră.

   M-a întâmpinat un bărbat uscățiv, destul de tânăr, cu degete lungi, de artist. Ținea în mână un pliant cu modele, în cealaltă o țigară într-un țigaret negru de onix. Cu el erau două fete, una îmbrăcată în cea mai frumoasă rochie argintie, cealaltă în gri, ca dactilografa.

   Când am intrat i-a spus fetei în argintiu:

   - E oribil. Du-l la atelier imediat și spune-le să-l sfâșie.

   Când fata în argintiu a dispărut după perdelele albastre, care acopereau jumătate din cameră, fata în gri a spus, privindu-mă:

   - Acesta e modelul despre care v-a scris domnul Haywood - știți că ducem lipsă de blonde în momentul acesta.

   - Da, da, a răspuns domnul Cantaloupe, și, spre mine: Scoate-ți pălăria și haina.

   Am făcut ce mi s-a spus. M-a privit îndelung, s-a învârtit în jurul meu, privindu-mi picioarele și mâinile, scrutându-mă atât de categoric, încă mă așteptam să-mi controleze și dinții, cum se face la cai.

   În cele din urmă a spus:

   - Cine te coafează? E oribil, trebuie să-l aranjezi imediat. Du-te la Francois și spune-i că te-am trimis eu. O să-ți găsească un stil. Cum te cheamă?

   - Linda Snell, am răspuns.

   - Măi, măi, trebuie să uităm ultima parte. Linda nu e rău, se putea și mai rău.

   Apoi vorbi către fata în gri:

   - Ai grijă de ea.

   Fata a traversat camera, a deschis ușa, eu mi-am luat haina și pălăria și am urmat-o. Când am ajuns afară, am întrebat:

   - Să înțeleg că sunt angajată?

   - Bineînțeles!

   Mi-a spus că voi primi 4 lire pe săptămână și numai că n-am leșinat de mirare. N-aveam idee că manechinele sunt așa de bine plătite.

   M-am dus la Francois și a început și el să țipe când mi-a văzut părul, până când am simțit că am comis o crimă încrețindu-l. Mi l-a întins, lăsându-mi numai câteva bucle pe frunte. Mă simțeam ciudat când a terminat, dar trebuie să recunosc că îmi vine foarte bine și mă schimbă mult.

   Dacă domnul Cantaloupe era înfricoșător, nu făcea nici pe jumătate cât fetele pe care le-am întâlnit a doua zi. Când am intrat în camera manechinelor, stăteau toate acolo, în lenjerie de dantelă sau halate de mătase. Vorbeau între ele într-un fel lenguros, și m-am simțit ca în prima zi când am ajuns la mănăstire, cu ani în urmă, o străină care nu avea nimic de-a face cu celelelate. Dar acum, după ce a trecut o săptămână, am aflat că felul lor de a fi se datorează oboselii și faptului că majoritatea nu îndrăznesc să mănânce chiar dacă își pot permite, de frică să nu se îngrașe. Domnul Cantaloupe n-ar angaja pe nimeni cu 1 inch în plus în greutate. Mor toate de invidie că eu pot să mănânc mult, fără să se vadă.

   Fetele nu vorbesc decât despre regimuri de slăbit și cum să dea câteva kilograme jos. Cleone e cea mai drăguță. E brunetă, are părul foarte scurt, cârlionțat ca la statuile grecești. E contesă de origine italiană, nu și-a văzut soțul de 5 ani și, cu toate că își zice Contesa di Rivoli nu e sigur că e măritată cu el. El a venit să cumpere baloane pentru guvernul italian, acum 5 ani și a stat cu 3 luni mai mult decât trebuie, ca să se însoare cu Cleone. Apoi a plecat în Italia și de atunci n-a mai auzit de el. Asta n-o îngrijorează prea tare, pentru că are succes și ia prânzul în fiecare zi la Ritz.

   Iese în fiecare seară la fel de fel de petreceri și cunoaște tot felul de oameni care apar stăptămânal în presa mondenă în ziarele Tatler, Sketch, Bystander. E interesant să vezi clienții după ce ai citit că au fost la vreo cursă sau la un bal. Astăzi a venit doamna Marigold Carstairs. Fetele mi-au povestit multe despre ea.

   M-am uitat de după perdele, mi-e teamă că nu va vrea să vadă rochiile pe care le port. Pare să fie arhicunoscută, dă cele mai uluitoare petreceri din Londra și invită tot felul de persoane. A avut 3 soți, deși nu are decât 32 de ani. Are o legătură amoroasă cu unul dintre cei mai mari oameni de presă din țară. Nu venise cu el, ci cu alți doi bărbați, dintre care unuia fetele îi ziceau „Micul Spencer”, datorită dimensiunilor lui exagerate. Lordul Glaxly mi s-a părut stupid, cu o bărbie adâncită și un ten rozaliu. Fetele mi-au spus că i se zice „Pimples” (coșuri) pentru că în tinerețe era plin de pete pe față.

   Lady Marigold și cei doi tineri râdeau tot timpul, iar ea nu părea să dea mare atenție rochiilor. Dar pesemne că era atentă, pentru că a ales două înainte ca vânzătoarea, madame Jean, să-mi spună să mă îmbrac cu o rochie de tul și s-o arăt.

   Deși am îmbrăcat zeci de rochii în ultima săptămână, tot mă emoționez, pentru că sunt atât de frumoase. Nu înțeleg cum a putut să mi se pară elegantă rochia de tul albastru pe care am purtat-o în seara aceea la Savoy. Modelele Cantaloupe au o linie perfectă și cu toate că sunt foarte simple, te fac să pari foarte elegantă.

   Am intrat să arăt rochia, legănându-mi șoldurile, cum îmi arătaseră fetele și l-am auzit pe Lordul Glaxly exclamând: „Ce fată drăguță!”

   Lady Marigold s-a întors spre madame Jean și i-a spus:

   - Aveți un manechin nou, cine e?

   Am auzit-o pe madame Jean pronunțând numele meu, când mă întorceam după perdelele de catifea neagră. Apoi am primit ordin să-mi pun rochia de dantelă verde. Când am fost gata și am ieșit de după perdele, Lady Marigold spunea:

   - Lasă, Pimples, mă ocup eu, nu te mai agita!

   Când am defilat cu rochia, i-a spus lui madame Jean:

   - Nu mă pot decide, vreo să-mi trimiți rochia albă și pe cea verde diseară la ora 6, să le încerc? Sau mai bine, trimite-mi și manechinul, să le probeze pentru mine. Acum nu mă pot hotărî.

   Madame Jean a răspuns:

   - E în ordine. Am grijă de asta, My Lady.

   - Mulțumesc, s răspuns Lady Marigold și întorcându-se spre mine, m-a întrebat: Vii la 6 cu rochiile?

   Am răspuns că voi veni și toți au plecat. Când am rămas numai noi, madame Jean a zis:

   - Ai avut succes.

   - Cu cine? m-am interesat eu.

   - Cu fratele doamnei Marigold, de aceea vor să te duci la ea în seara asta, a răspuns ea.

   - Deci nu vor să vadă rochiile. Cred că ar fi mai bine să nu duc?

   - Vei face cum ți s-a spus, a replicat madame Jean și nu fi proastă - distrează-te cât poți. Poți întâlni toată Londra în casa Allwood.
   După aceea am fost într-o continuă vâjâială toată după amiaza.

   Fetele mi-au povestit despre Lady Marigold, cum a fost de acasă la 17 ani, cu secretarul tatălui ei, care era mai bătrân decât ea. A plecat de la el 2 ani mai târziu, cu un explorator, apoi s-a măritat cu Sir Arthur Carstairs, dar sunt pe cale de divorț. E ciudat - nu e prea drăguță, e fascinantă și, desigur, minunat îmbrăcată și aranjată dar trebuie să ai ceva mai mult decât un aspect exterior deosebit.

   Am descoperit ce anume - personalitate.

   Mă tem că eu nu prea am și că îmi voi pierde slujba.

   La 4 zile după sosirea mea, cea mai drăguță fată a fost concediată. Era bruentă și foarte frumoasă, deși nu tocmai șic. Le-am întrebat pe fete de ea, și au zis că era o hahaleră și că nimeni nu cumpăra rochiile prezentate de ea. Nu avea succes nici la magazin nici în afară și nu-i era de folos lui Cantaloupe, care vrea ca fetele lui nu numai să vândă rochii, dar să fie văzute peste tot.

   - Dar de ce crezi că m-a angajat pe mine? Eu nu cunosc pe nimeni.

   Cleone mi-a răspuns:

   - Ești un cal troian, Linda. Ești o miză mare în acest moment.

   Sunt emoționată de vizita la Lady Marigold, dar mi-e și frică: poate că n-o să știu să mă port. Am întrebat-o pe Cleone ce trebuie să spun și să fac.

   - Fii tu însăți, Linda, vei învăța curând, fără lecții.

   Una dintre fete a trecut pe lângă noi și a zis:

   - Crezi că Linda e o nouă stea? N-am mai avut o stea adevărată de când s-a măritat Molly cu Marchizul.

   - Linda poate ajunge o stea, a răspuns Cleone, cine știe, dar nu poți spune despre Pimples că e prea bun, nu?

   Au râs toate.

CAPITOLUL 10

   Trebuie să mă mut în altă casă, după câte văd. Singura baie din casă e ocupată pentru încă 20 de minute și deja am întârziat la lucru, iar madame Jean va fi furioasă.

   Îmi place să merg pe jos, dar iată-mă în autobuz, în loc să respir aer curat. Mă simt închisă, sufocată, de când îmi petrec toată ziua la Cantaloupe. Cred că nu m-am dezobișnuit încă de aerul tare din nord și de exercițiile pe care le făceam la mănăstire. La magazin e în permanență un miros puternic de parfum, nu numai de la sticlele pe care Cantaloupe le vinde la prețuri exorbitante, dar și de la clienții care parcă au vărsat colonia pe ei.

   Ca să fiu sinceră, nu numai din cauza băii vreau să schimb casa, ci și din cauza lui Bessie. Știu că e oribil din partea mea să spun asta, și mi-e rușine de mine că-i găsesc defecte, după ce mi-a fost o prietenă atât de bună. Dacă n-ar fi fost ea nu aveam acum slujba asta atât de bună, și nu-mi mergea așa bine, dar de când am părăsit teatrul s-a schimbat, a devenit pesimistă și e sarcastică în legătură cu tot ce fac. E destul de rău să nu ai cui să-i spui nimic, să dormi doar cu cineva care îți poartă ranchiună. Noaptea trecută a depășit limita.

   Am ajuns la câteva minute după Bessie. Nimeni n-o scosese în oraș. Ea și Teddy s-au împăcat după plecarea mea.

   A venit de la teatru și altă dată ar fi fost gata de orice. Dar când am intrat în cameră spunând:

   - Bessie ce crezi că mi s-a întâmplat? a fost scârboasă și n-a interesat-o câtuși de puțin petrecerea de la Lady Marigold.

   Cred că Bessie e geloasă și, oricât de urât ar fi din partea mea, în comparație cu fetele de la Cantaloupe, pot spune că de proastă calitate. Știu că ar trebui să-mi fe rușine să fiu văzută cu ea, și că e îngrozitor să gândesc așa și asta arată cât de josnică sunt.

   Dar dacă o compar pe Bessie cu fetele de la Cantaloupe, îmi dau seama cum i-ar sta alături de Lady Marigold și trupa ei. Și asta nu pentru că Bessie se vopsește și se machiază strident, ci pentru că prietenele doamnei Marigold sunt senzaționale - în comparație cu toate fetele din cor pe care le cunosc.

   Una din ele, prințesa nu știu cum, o americancă, avea unghii negre și un ruj de culoarea murelor.
   Când am ajuns la Lady Marigold nu m-a interesat cum arătau, am fost dusă în dormitor și mi s-a spus să desfac rochiile, ceea ce am și făcut, ajutată de servitoarea ei, o franțuzoaică cu aere de superioritate și condescendență.

   N-am mai văzut așa dormitor. Toată mobila era argintie, cu oglinzi, patul era acoperit cu catifea portocalie, cu blănuri imense de tigru. Era foarte straniu. Tavanul era auriu și oranj, din sticlă, aranjat ca un mozaic.

   Când mă uitam prin cameră, decizând că era prea ciudată pentru mine, s-a deschis ușa și a apărut Lady Marigold. Într-o mână ținea un cocktail și în cealaltă o țigară.

   - Ai adus rochiile, nu? Minunat, dar nu le pot vedea deocamdată, așa că vino jos că bei ceva până îmi fac timp.

   - Mulțumesc.

   Chiar atunci a apărut și Lordul Glaxly. Văzându-mă a zis:

   - Pot să intru, Marigold?

   Ea a râs.

   - Ești cam nerăbdător, Pimples. De ce n-ai așteptat jos, cum am stabili? Acuma, dacă ești aici, intră.

   Întorcându-se spre mine, a zis:

   - Fratele meu.

   Ne-am dat mâna. M-am simțit cam prost, văzând că Lady Marigold nu e deloc interesată de rochii.

   - Hai să mergem jos la ceilalți, a propus și am urmat-o.

   Am intrat într-un salon imens, cu sute de oameni, toți vorbind, râzând și bând cocktailuri. Era un fum cumplit, iar ei făceau un zgomot infernal.

   - Vrei un cocktail? m-a întrebat Lordul Glaxly, aducându-mi unul.

   M-am retras într-un colț, lângă o masă, încercând să vorbesc cu el, dar zgomotul era prea mare. Toți treceau înainte și înapoi, strigând:

   - Bună, Pimples, ce mai faci? fără să mai aștepte un răspuns.

   Apoi celălalt tânăr care fusese la prezentarea de mod a venit, a dat mâna cu mine, așteptând să fie prezentat.

   - Arătai perfect în după amiaza asta, în rochiile acelea. Îți place meseria asta?

   Am răspuns că da, iar el a adăugat:

   - E bună pentru femei, dar noi n-am fi prea potriviți ca manechini, nu, Pimples?

   În timp ce vrobeau, a mai apărut cineva. Era înalt și bine făcut, dar mai bătrân, pe puțin 45 de ani, aș zice.

   - Vreau să fiu prezentat.

   „Tiny”, cel care venise la magazin, a spus:

   - Prostii, Peter, cară-te. Te caută Vera.

   Dar el s-a întors psre mine și a spus:

   - Dacă ei nu vor să mă prezinte, o s-o fac singur. Știu cum te cheamă, mi-a spus Lady Marigold, Linda, nu?

   - Linda Snell, am răspuns.

   - Linda e de ajuns pentru mine. Nu mă interesează restul. Eu sunt Peter.

   Și-a făcut drum spre mine. Mi s-a părut extrem de interesant. M-a întrebat ce am făcut, ce am văzut în Londra și când i-am spus că n-am fost nicăieri în afară de Savoy, a fost îngrozit, spunând că situația asta trebuie remediată imediat și că se va ocupa el personal.

   Mi-a mărturisit că sunt cea mai drăguță fată pe care a văzut-o în ultimii ani, într-un fel care m-a făcut să râd și să răspund:

   - Mulțumesc!

   - Ce faci în seara asta? a întrebat.

   Înainte să răspund, Lordul Glaxly, care asculta, a spus:

   - Ia cina cu mine.

   Cred că am părut surprinsă, pentru că auzeam asta pentru prima oară, deși s-ar putea să mă fi întrebat fără ca eu să fi auzit din cauza zgomotului.

   - Bine, Pimples, mergem împreună, a spus Peter, bucură-te dacă mai poți.

   Lordul Glaxly s-a posomorât, dar n-a protestat, iar Peter a continuat să-mi vorbească. Când îmi povestea ceva, s-a apropiet de noi o femeie minionă, suplă, blondă. Era frumoasă, dar părea periculoasă.

   - Peter, a zis ea, te-am căutat peste tot. Trebuie să plecăm la familia Lawson acum.

   - Regret, dragă, dar nu pot veni. I-am promis lui Marigold că mă ocup de petrecerea asta și că cinez cu ea.

   Ea s-a înfuriat.

   - N-am mai auzit asemenea prostii. Mi-ai promis că mă duci la familia Lawson și vreau să vii la recepția dată de Hopes în seara asta.

   - Regret, nu pot, a răspuns Peter, cu indiferență.

   Apoi femeia s-a uitat la mine și din nou la Peter.

   - Ai dat-o în bară, Peter, a zis ea, dacă le alegi prea tinere, o să ajungi înaintea moașei.

   După aceea a plecat. Peter a ezitat un moment, apoi a zis:

   - Nu pleca, te rog, mă întorc imediat, și a ieșit după ea.

   După ce a plecat, l-am întrebat pe Lordul Glaxly:

   - Cine e?

   - Care dintre ei?

   - Amândoi.

   - E Peter Rantoun, n-ai auzit de el, nu?

   Când i-am spus că nu, mi-a explicat că era Contele de Rantoun și că era prezent peste tot.

   - Cu ce se ocupă?

   - Nu cu mare lucru, cu nevestele altora și câteodată și cu Lorzii.

   - Și Vera?

   - Legătura cu ea a durat mult, aproape 6 luni. Erau oricum sortiți pieirii. Ai grijă, nu-l lăsa să te monopolizeze. Încearcă asta cu toate femeile drăguțe. Promiți, da?

   - Nu cred că va avea cum, am zis cu jumătate de voce, sperând s-o facă.

   - Ba va avea, m-a asigurat Lordul Glaxly, o să te amețească și n-o să te mai vedem la față. E putred de bogat, toate femeile îl plac.

   Înțelegeam de ce femeile îl plăceau pe Peter și nu pe Lordul Glaxly, cu care mi-era foarte greu să conversez. Peter te face să râzi și ideile îți vin de la sine. Îmi părea rău de Pimples. Mai întâi că avea un nume oribil. E cam moale, genul care nu se ține pe propriile picioare. Am încercat să-i fiu pe plac, dar recunosc că m-am bucurat când s-a întors Peter.

   Un majordom a anunțat:

   - Domnul Arthur Unwin.

   Un tânăr foarte arătos, înalt, a intrat grăbit în încăpere.

   - Marigold, dragă, nu găsesc cuvintele să mă scuz, dar am avut o zi cumplită și n-am avut cum să ajung mai devreme.

   Lady Marigold era încântată să-l vadă, au vorbit câteva minute, apoi ea s-a întors spre noi și a spus:

   - Arthur vrea să cinez cu el, deci nu pot veni cu tine, Peter, dar du-te du domnișoara Snell, și Pimples vă poate însoți.

   A râs cu răutate, știind că niciunuia dintre ei nu-i păsa.

   - Mulțumesc, am zic, dar cred că voi pleca acasă.

   Nu pentru că aș fi vrut, dar mi s-a părut mai politicos. Dar toți au protestat, spunând că trebuie să rămân la cină și că nu mă vor lăsa să plec. Până la urmă am urcat în dormitor la lady Marigold, să mă spăl pe mâine.

   Când am ajuns în dormitor, mi-a spus:

   - Ai avut mare succes la petrecerea mea, toată lumea a întrebat cine ești.

   Am fost impresionată și am bâiguit ceva despre cât de recunoscătoare sunt că m-a invitat. În timp ce își pudra nasul, i-a spus servitoarei să împacheteze rochiile și să le trimită înapoi la magazin dimineață, pentru că nu le voia.

   - Distrează-te, m-a îndemnat și nu-i frânge inima bietului meu frățior mai mult decât trebuie.

   Am pretins că nici nu mă gândeam la așa ceva, dar ea a răspuns:

   - Tu poate că nu te gândești, dar el da! Și e și sărac lipit, așa că dacă vrei o masă bună, va trebui să depinzi de Peter.

   Cu asta am coborât, unde cei trei domni ne așteptau. În hol Peter a spus:

   - L-am convins pe Lordul Glaxly să mi te încredințeze în noaptea asta.

   Până să apuc să spun ceva, Pimples a spus:

   - Dar vei cina cu mine mâine, în schimb?

   - Mulțumesc, am răspuns, dar ești sigur că e OK cu seara asta?

   Nu că n-aș fi vrut să cinez cu Peter, dar nu voiam s-o supăr pe lady Marigold. Din fericire ea a râs:

   - Precis ți-ai luat cu tine moneda cu ambele fețe identice, Peter!

   Am urcat, apoi, în cel mai teribil Rolls-Royce, cu Peter și am pornit pre Aperitive Grill.

   La început eram intimidată, dar el mi-a povestit atâtea lucruri amuzante, iar eu voiam să aflu cât mai multe despre oameni și locuri, încât până la urmă m-am distrat grozav. Toată lumea i-a dat atenție lui Peter la Grill, cunoaște o mulțime de oameni și mi-am dat seama că unii dintre ei se întrebau cine sunt.
   Am servit o cină delicioasă și când ne-am urcat din nou în mașină, m-a întrebat unde locuiesc. Când i-am spus, a replicat:

   - Trebuie să găsești ceva mai bun, asta nu ți se prea potrivește, nu?

   I-am spus că asta și intenționam, dar că nu cunosc prea bine Londra și că aș aștepta să mă acomodez la Cantaloupe.

   - Prostii, cum aud de ceva mai bun, te anunț.

   Când am ajuns acasă a zis:

   - Ce faci în weekend? Vino la casa mea de la țară.

   - Mi-ar face plăcere. O să fie o petrecere?

   Mi-a aruncat o privire scurtă și am avut senzația că nu asta îi trecuse prin cap. De fapt, n-am avut un motiv anume, doar că nu aveam cu ce să mă îmbrac. A răspuns:

   - Da, am invitat câteva persoane și aș vrea să vezi casa.

   Apoi m-a  invitat la prânz a doua zi și, desigur, am acceptat. Când am ajuns, mi-a sărutat mâna, ceea ce m-a emoționat, apoi i-am făcut cu mâna și Rolls-ul a plecat.

   Îmi place foarte mult, dar mă tem, e foarte sigur pe el și destul de sofisticat. N-ar trebuie să-mi mai fie frică de Pimples, Lord sau nu, cu un fel de a fi total diferit de sora lui care e foarte afectată, chiar dacă încearcă să fie amabilă. Mă întreb ce i-o fi spus Peter Verei? Și îmi dau seama că nu l-am întrebat pe Pimples cum o mai cheamă.

CAPITOLUL 11

   Cleone a fost nemaipomenită și mi-a găsit un apartament în același bloc în care locuia ea.

   Când spun apartament înțeleg o cameră cu o baie. Dar ea mi-a arătat cum să fac patul să arate ca o canapea în timpul zilei și când voi mai achiziționa niște lucruri, o să fie bine.

   Nu e scump, pentru că e la mansardă și nu există lift, dar îmi place să văd acoperișurile, iar dimineața soarele invadează încăperea.

   A fost cumplit s-o părăsesc pe Bessie. Îmi venea să plâng, simțind că m-am purtat înfiorător cu ea, deși era vina ei că fusese atât de morocănoasă și egoistă, când eu eram superîncântată.

   Mi-a spus:

   - La revedere, Linda, și nu te cocoța atât de sus încât să mă uiți de tot. Într-o bună zi o să vreau să mă zgâiesc și eu la toți ducii și ducesele.

   M-am simțit atât de prost, că am ieșit și i-am cumpărat 4 perechi de ciorapi de mătase și o pereche de chiloței de șifon, pe care îi văzusem la un magazin de pe Shafetsbury Avenue și despre care știam că i-ar place. A fost foarte mulțumită, mai ales de chiloței.

   Banii cheltuiți m-au cam strâmtorat, dar economisesc mult prin faptul că sunt invitată la masă. Am vorbit cu Cleone despre mutare și m-a întrebat în ce zonă voiam să locuiesc. I-am spus că Peter îmi promisese că va căuta ceva; ea m-a privit un moment și a zis:

   - Asta n-are a face cu mine, dar crezi că e înțelept să te hotărăști așa repede în legătură cu el?

   - Cu el? am întrebat.

   - Doar nu-ți închipui că va găsi un apartament pe care să nu-l plătească și dacă îl plătește o să fii nevoită să-l accepți și pe el.

   Am fost îngrozită și am spus:

   - Nu m-am gândit la asta.

   Cleone a căscat și a zis:

   - În locul tău m-aș gândi și, dacă vrei să-mi asculți sfatul, Linda, nu lăsa pe nimeni să achite casa în care stai, e prea neplăcut când ajungi să te cerți.

   Am protestat vehement că nu voi lăsa pe nimeni să mă plătească.

   - Nu vorbi tâmpenii, a râs Cleone, nu cred că o să-ți cumperi o haină de blană și multe rochii noi din câteva lire pe săptămână.

   Remarca asta mi-a deschis ochii și am înțeles cum fetele de la Canloupe aveau haine atât de frumoase și blănuri scumpe.

   Două zile mai târziu, Peter mi-a spus:

   - Linda, apropo, cred că ai nevoie de niște haine pentru weekend-ul la țară, i-am trimis lui Canaloupe un cec de 100 de lire pentru câteva lucruri. Cred că le poți obține mai ieftin.

   - Dar nu vreau să faci asta! am exclamat.

   - Ai nevoie de lucruri pe care altfel nu ți le-ai fi cumpărat.

   Am fost atât de uimită că n-am putut să spun decât:

   - Mulțumesc, înainte să-mi aduc aminte că trebuia să refuz.

   M-am cam bâlbâit a doua zi dimineața când am întrebat-o pe madame Jean despre haine, dar ea a luat-o ca atare și mi-a redus prețul la toate lucrurile pe care le voiam. Acum am o garderobă cu tot felul de haine minunate.

   Am ieșit cu Peter de 4 ori de când ne-am cunoscut. Aseară era a treia oară și când ne-am întors de la dans, de la un club, Peter m-a luat în brațe.

   - O să fim foarte fericiți împreună, nu-i așa Linda?

   - M-ai făcut foarte fericită, ai fost atât de amabil!

   - Pot să urcă să-ți văd apartamentul?

   Am refuzat:

   - Încă nu e gata, vreau să-l aranjez mai întâi.

   - Ai probleme cu banii.

   - Nu pot cumpăra totul acum.

   Peter a scos un carnet și mi-a dat 5 bancnote de 10 lire.

   - Nu pot să accept, Peter, e absurd. Mi-ai luat hainele pentru weekend.

   - Pentru ce altceva sunt făcuți banii, dacă nu să-i cheltuiești? Mai ales cu cineva ca tine, Linda?

   - Nu, nu pot, am refuzat și i-am pus banii înapoi în buzunar.

   A încercat să mă sărute și am simțit că dacă îi dau voie mă va obliga să iau banii drept răsplată. Mi-am întors capul și a reușit să mă sărute pe obraz. N-a insistat, cum mă temeam că va face, ci a spus:

   - Ești un drăcușor tulburător, Linda, și mi-a sărutat umărul gol.

   La Cleone era lumină, am bătut la ușă și când a strigat „intră” am intrat și am găsit-o în fața șemineului, într-un halat de casă.

   Are un apartament frumos - două camere, o baie, o chicinetă, totul cu mobilă albastru închis, și pereții cu tapet asemeni panourilor de pin. Dă impresia de bunăstare. Totul pare foarte scump la ea, și are niște bijuterii superbe.

   - Te-ai distrat bine?

   - Foarte. Și ce crezi? Peter a vrut să-mi dea 50 de lire să-mi mobilez camera.

   Cleone a ridicat din sprâncene.

   - Nu te descurci rău pentru cineva lipsit de experiență.

   - Nu i-am acceptat. Nu mi s-a părut nimerit.

   - Dragul meu copil, a exclamat Cleone, Peter e cinstit cu toate. A sfâșiat cele mai multe inimi din Londra. Te-ai îndrăgostit de el?

   - Sigur că nu! E mai bătrân decât mine.

   Cleone m-a privit cu o expresie ciudată, n-o pot descrie, de blândețe și dispreț.

   - Mâine pleci în weekend, nu?

   I-am spus că da. A tăcut, apoi a sus, încet, cântărind vorbele:

   - Unde vrei să ajungi, Linda?

   N-am înțeles ce voia să spună.

   - Exact ce credeam, a continuat Cleone, cred că nu ai niciun țel. Dacă e adevărat și ții cont de sfatul meu, fă pe inocenta pentru toți care merită, cât poți de mult, încuie ușa camerei mâine seară și nu da explicații a doua zi dimineață.

   - Vrei să spui că... crezi că va...? a început.

   Apoi am înțeles ce proastă fusesem. Desigur, Peter îmi dădea cadouri și haine pentru că se gândea că voi deveni amanta lui când voi ajunge la casa de la țară.

   - Nu mă duc!

   - Eu m-aș duce, a răspuns Cleone, luând o țigară.

   - De ce?

   - Va trebui să faci față acestei situații mai devreme sau mai târziu, fie în Londra sau la Whitefriars Park.

   - Să-i trimit lucrurile înapoi? am întrebat, necăjită.

   - De ce ai face-o? De ce Linda? În fond, dacă vrea să fie caraghios, așa îi trebuie. A jucat jocul ăsta destul de des ca să-i cunoască regulile. Dacă te ții tare și nu te îndrăgostești de el, va primi cea mai bună lecție din viața lui.

   - De ce îl disprețuiești atât de mult? am întrebat, șocată de amărăciunea din vocea ei.

   - Chiar vrei să știi? a întrebat Cleone, furioasă.

   - Dacă vrei să-mi spui.

   Cleone e de obicei indolentă cu tot ce o înconjoară; e ciudat să o vezi așa pasionată. Își aruncă țigara în șemineu, nepăsătoare. Lăsase o urmă gri pe covorul albastru, fără să observe.

   - Acum 10 ani a venit la Londra o fată foarte drăguță, foarte naivă și foarte tânără, în căutare de avere, pe care se aștepta să o găsească la un soț bogat. Se trăgea din părinți săraci, dar atât de respectabili încât erau considerați oameni de vază. Tatăl ei era un colonel pensionat iar mama se zbătea să păstreze o atitudine demnă în ținutul care aparținuse familiei, de generații. Fata și-a luat o slujbă la un magazin și s-a distrat bine, într-un fel sau altul. După vreo 6 luni era pe punctul de a se logodi cu un tânăr, foarte bine, care lucra la Externe. Nu era bogat, dar avea perspective, fata îl plăcea mult, iar el o iubea la nebunie. Atunci a apărut lordul Rantoun. Atrăgător, sofisticat, cu mai mulți bani decât putea cheltui. Nu numai că a copleșit-o cu iubire pe tânăra fată, dar i-a făcut și mii de cadouri. Nu bani și haine, era prea bine crescută să accepte asta, dar cărți, flori, dulciuri, parfumuri și alte fleacuri pe care societatea permite ca o fată să le accepte de la admiratorii ei. Știa că el e însurat.

   - Însurat! Peter e însurat?

   - Sigur că e, a zis Cleone, nu ți-a spus? Soția lui locuiește în Scoția, vine rar aici.

   - Habar n-am avut.

   - Deci, fata știa că se joacă cu focul când a ieșit cu el și i s-a dăruit. Apoi s-a îndrăgostit de el. Nu în felul blând în care se atașase de tânărul de la Externe, ci sălbatic, profund, pasional, ceea ce a făcut-o să se facă de râs. Peter era, evident, încântat. În fond, asta voia și a sugerat să fugă împreună la Paris, să petreacă primăvara pe Riviera, așteptând divorțul lui. Și fata, fraieră, neexperimentată, a acceptat. I-a scris tânărului, le-a scris rudelor, și-a luat adio de la tot și a pornit spre Paris, într-o fericire extremă, absolut sigură că în câteva luni va deveni contesa de Rantoun. Nu că poziția ar fi însemnat ceva pentru ea, era într-o asemenea stare, că s-ar fi măritat cu Peter, chiar dacă l-ar fi chemat Smith sau Ramsbottom, tot ce voia era el și dragostea lui. După o lună a aflat tristul adevăr. O lună de mare fericire.

   Cleone a făcut o pauză, țigara i se stinsese.

   - Care adevăr?

   - Soția lui Peter nu va divorța niciodată, orice ar face el. E romano-catolică, foarte convinsă.

   - Dar Peter știa asta când a fugit cu tine - cu fata? am întrebat.

   - Sigur că știa, a răspuns Cleone, nici nu s-a obosit să-i scrie soției lui, cum promisese. Cunoștea situația și se juca, așa cum făcuse de nenumărate ori. N-am fost eu prima.

   Cleone nu mai pretindea că-mi spune o poveste. Ceva din expresia gurii ei, tristețea din ochii ei, când a terminat de vorbit, m-au făcut să îngenunchez lângă ea.

   - Cleone, îl mai iubești încă?

   M-a privit inexpresiv, s-a ridicat și a stins țigara în scrumieră.

   - Nu tocmai, acum nu. Încă mai tânjesc după iubirea pe care am avut-o cândva, dar când îl văd îl urăsc. Și, ce folos, oricum? A terminat cu mine la 6 luni după ce am fugit cu el - sau mai bine zis 4 luni. În ultimele două era plictisit, încerca să scape.

   - Biata Cleone! Ce s-a întâmplat cu tine după aceea?

   - M-am întors. Rudele mele n-au vrut să mă vadă și prietenii erau scandalizați. Dacă Peter s-ar fi însurat cu mine, ar fi fost încântați să profite, dar cum n-a făcut-o, au avut o scuză excelentă să mă trateze ca pe o femeie ușoară, dar l-au primit cu bucurie pe el.

   - Apoi te-ai măritat.

   - Da, m-am măritat, a zis, ridicându-se și ducându-se la oglindă, să-și pudreze nasul.

   E foarte frumoasă, chiar cu genele nefăcute. Dar se vede că e obosită și că are linii ce exprimă nefericirea, în jurul ochilor și gurii, care îi trădează vârsta. Am vrut să-i mai spun ceva, cât de rău îmi pare, dar mi-a fost rușine.

   A sunat telefonul și Cleone a răspuns.

   - Bună, dragă, speram să-mi poți telefona, a zis și cu mâna liberă mi-a făcut o bezea de despărțire.

   Am ieșit, închizând ușa foarte încet, și am auzit-o spunând:

   - Știi că mi-ar place să fac asta, iubitule, mă simt ca în paradis când suntem împreună.

CAPITOLUL 12

   Whitefriars Park e minunat. Am făcut numai 40 de minute de la Londra și parcă am fi la mile depărtare de oraș.

   Grădinile și parcu se întind pe suprafețe imense și casa e construită în vârful unui mic deal, de unde se vede întregul ținut. Casa e în stil elisabetan și nu cred să fi văzut vreodată ceva mai frumos ca acele cărămizi roșii cu nuanțe de roz, datorită timpului și vremii. Înăuntru e foarte confortabilă, mare, cu portrete de familie pe pereți, tot felul de comori adunate în birouri.

   Când i-am spus cât îmi place un tablou - al unuia dintre primii conți de Rantoun, una dintre fete a chicotit și a spus:

   - Pe Peter nu-l interesează vechii maeștri, nu? Îl interesează numai noua sa amantă! ceea ce mi s-a părut de un extrem prost gust.

   Sunt teribile unele lucruri pe care oamenii de lume le spun, chiar cei extrem de bine crescuți, nu par prea jenați de ele.

   E o petrecere foarte amestecată. E un ministru care își petrece timpul încercând să învețe o mică stea de cinema, mexicană, să joace golf. Sunt doi tineri gardieni care joacă squash și nu au timp să vorbească cu nimeni. E un bătrân căruia toți îi spun Pop, care pare să cunoască mai multe scandaluri și bârfe ca oricine altcineva. E lady Clare nu știu cum, care călărește tot timpul și nu vorbește decât despre cai. Și o prietenă a ei, care este, pe cât îmi dau seama, puternic preocupată în a-i atrage atenția lui Peter. Dar Peter vorbește tot timpul cu mine, stau lângă  el la masă, ceea ce e ciudat dar toți o iau ca atare.

   Vera a sunat tot timpul. Am aflat că numele ei este Croxton. Soțul ei este membru în Parlament și nu divorțează pentru că asta ar afecta cariera lui politică. Știu că sună pentru că mesajele telefonice sunt lăsate în hol, pe bucăți de hârtie, și am observat că pentru Peter erau 3 și toate începeau cu „doamna Croxton a telefonat...”

   Peter nu le-a citit, le-a aruncat în foc și prin acest gest m-a făcut să înțeleg mai bine decât din povestea lui Cleone cât de ordinar e când a terminat o relație.

   Seara trecută când am ajuns n-a spus nimic afectuos sau asemănător unui avans amoros. Când m-a luat cu mașina era atât de prietenos și obișnuit, încât am început să cred că nu are nicio treabă cu mine. Când mi-a arătat dormitorul, m-a dus într-o cameră mare care dădea spre grădină și a spus:

   - Sper să te simți bine aici, Linda. Dacă ai nevoie de ceva, camera mea e la capătul holului.

   Ne-am schimbat pentru cină. Când am ajuns jos, Peter amesteca cocktailuri la barul ascuns în bibliotecă. Mi-a făcut și mie unul și a spus încet ca să nu fie auzit:

   - Arăți superb, iubito, dar am să-ți spun mai multe mai târziu.

   „Aici începe necazul” mi-am zis.

   Am făcut ochii mari și am spus:

   - Când?

   A continuat să agite shaker-ul de argint:

   - Trebuie să-ți spun când ești singură, nu? E prea multă lume aici. Ar fi mai bine să vin să-ți spun noapte bună.

   Vorbea degajat, dar prea lejer ca să fie natural.

   - Dar, Peter, sunt foarte obosită în seara asta, nu cred că e o idee bună.

   S-a schimbat la față.

   - Dar, Linda... a început, dar chiar atunci micuța mexicană a strigat:

   - Vreau un cocktail foarte tare, unul cu „viață” în el, Peter!

   Când îi răspundea, am plecat și am început să vorbesc cu ministrul, care a încercat să-mi explice ce probleme sunt cu India. N-am ascultat ce spunea, dar probabil păream că ascult, pentru că după un timp a zis:

   - E plăcut să vezi că o persoană atât de drăguță și tânără ca dumneata, domnișoară Snell, e interesată de politică. Trebuie să vii să iei masa cu mine într-o zi, la cabinet și o să-ți arăt și clădirea.

   Din fericire pentru mine, a stat lângă mine la masă și l-am făcut să vorbească tot timpul, spre disperarea mexicanei și amuzamentul celorlalți, care râdeau de Peter. După masă am jucat table. N-a fost prea amuzant, cei doi tineri gardieni au pretins că se trișează, iar fata care încerca să-i atragă atenția lui Peter a dispărut cu el când nimeni nu era atent.

   La ora 11 m-am ridicat, înainte să mă poată opri cineva și am pretins că sunt obosită și trebuie să merg la culcare. Peter a sărit în picioare.

   - Te conduc sus, a spus și mi-a deschis ușa de la hol.

   - Noapte bună, Peter, nu te deranja, mă descurc singură, am zis și am dispărut înainte să apuce să protesteze.

   M-am dezbrăcat, după ce am încuiat ușa de la dormitor și de la baie, apoi am sărit în patul imens, tremurând, cu urechile ciulite.

   Pe tavan se vedea flacăra din șemineu, și conturul mobilei de nuc, vazele cu flori din cameră.

   Deodată, mi-am dat seama cât de caraghios era totul. Eu, Linda Snell, fiica nelegitimă a unei trapeziste, moartă de frică, în caz că un contre ar putea intra în dormitorul ei pentru a face dragoste cu ea. N-am putut să nu râd la acest gând.

   Preocupată să râd de mine, am uitat să ascult și când am auzit clanța răsucindu-se, am tresărit. O bătaie, apoi vocea lui Peter:

   - Linda!

   Nu îndrăzneam nici să respir. A bătut din nou. N-am răspuns. Am auzit pașii lui îndepărtându-se spre dormitor și ușa lui trântindu-se.

   Am râs noaptea trecută, dar acum, când am în fața mea cel mai delicios mic dejun și soarele pătrunde în cameră, iar servitoarea îmi pregătește baia, nu pot să nu fiu nervoasă la gândul că Peter s-ar putea să nu-mi mai vorbească niciodată. Ar fi cumplit să nu mă lase să stau până la sfârșit. După cum s-a purtat cu Vera și Cleone, e capabil să-mi spună să plec.

   Am mâncat totul cu lăcomie și am terminat o cană cu smântână. Orice s-ar întâmpla, o să-mi aduc aminte de toate astea și o să păstrez toate hainele pe care mi le-a dat, așa că nu-mi pasă dacă s-a supărat. O să mă scol să fac baie, îmi pun cea mai șic rochie, cobor și o să dau ochii cu el.

CAPITOLUL 13

   Bessie avea dreptate, și, în ciuda faptului că ea n-a aplicat niciodată ce a predicat, sfatul ei despre bărbați e verificat în ceea ce-l privește pe Peter.

   Când m-am trezit, am privit câteva minute pereții albaștri din dormitor. Apoi am auzit o bătaie în ușă și probabil asta m-a trezit. Am sărit din pat, am deschis ușa și am găsit un mesager cu un pachet lung, plat.

   - Semnați aici, vă rog!

   Uitându-mă în registrul lui, am văzut că nu era un mesager de cartier, ci unul din zona rezidențială. De-abia am răbdat până a plecat, am tras perdelele pentru a lăsa soarele să intre în cameră.

   Am deschis pachetul.

...................................