1-4
Capitolul 1
UN APEL DISPERAT
Când telefonul începu să sune, maiorul Cristescu își privi instinctiv ceasul. Aproape miezul nopții.
Contemplă câteva secunde aparatul care perseverent, la răstimpuri regulate, îl reclama în triluri stridente și oftând ridică receptorul.
În vocea nesigur cu timbru stins, desluși panica. Era vocea unui om bătrân speriat de moarte.
- Vă vorbește... sunt Lupașcu... profesorul Grigore Lupașcu. Am nevoie de cineva... acuma! Imediat!... Veniți...
- Adresa și numărul dumneavoastră de telefon, ceru Cristescu punând mâna pe creion.
- Strada Minea... vreau să spun General Minea 20. O grădină mare... așa... da, telefon 13.89.2... grăbiți-vă... o să mă ucidă! Grăbiți-vă pentru Dumnezeu!
Apoi legătura fu întreruptă.
Dintr-o veche obișnuință, maiorul formă imediat numărul profesorului. Telefonul sună în gol.
Chemă centrala. Răspunsul telefonistei de serviciu îi trezi bănuieli.
- Ați fost chemat la ora 23.55 de la numărul 13.89.2... Doriți și numele abonatului?
- Nu, mulțumesc. E suficient.
Ieși în stradă. Noaptea fierbinte de iulie stăruia abur dens peste orașul toropit. Un grup de cheflii cântau pe mai multe voci, fiecare ținând seama, de considerente artistice distincte, „Când se duce luna la culcare...”
Melodia se dibuia vag printre hohote de râs și interpelări. Cerul înalt părea bătut în cuie de argint.
Maiorul Cristescu urcă în mașină. Era ora 24 și 6 minute.
Opriră fără zgomot undeva, în strada General Minea.
- Mă aștepți doar jumătate de oră, ordonă Cristescu șoferului, coborând. După aceea poți să pleci.
Parcurse repede cei câțiva zeci de metri care îl despărțeau de imobilul cu numărul 20. Haina ușoară de buret era încinsă de parcă ar fi strâns tot soarele de peste zi. Privi frunzele unui salcâm, solzi pietrificați în noapte toridă, fără adiere.
„Afurisită noapte!”
Îi trecu prin minte ca o secvență de film imaginea unei băi splendide din faianță verde cu apă limpede, în care s-ar fi aruncat așa, îmbrăcat, apoi mai concret, săltând pe valuri cu festoane înspumate, o minge uriașă, roșie, umbrele bălțate, vesele, o oranjadă cu cuburi de gheață. Mamaia! Simți că îi e sete.
Portița din fier forjat se tângui ușor. Casa lui Grigore Lupașcu, construcție veche, renovată pe alocurea, se înghesuia în spatele unei grădini pe care din stradă n-ar fi bănuit-o atât de mare. În întunericul cuminte al cartierului, locuința profesorului, puternic luminată la parter și etaj, părea o oază incandescentă.
Îi deschise - ușa era încuiată pe dinăuntru cu zăvorul - un bărbat încă tânăr, îmbrăcat într-un bluzon portocaliu. Câteva șuvițe de păr se lipeau cleios de fruntea asudată. Ceva, n-ar fi putut spune ce, poate umerii căzuți ori poate expresia figurii, sugera o impresie de dezordine în ținută, falsă, căci altminteri era îmbrăcat cu multă îngrijire, aproape pedant.
Îl privi pe Cristescu nedumerit, dar nu fără un oarecare licăr de amuzament.
- Am fost chemat de profesorul Grigore Lupașcu.
- A, da... evident, poftiți. Sunteți așteptat, domnule doctor, și-i făcu loc să intre cu un exces de revență în care maiorul simți o nuanță de ironie.
Din vestibul pătrunseră într-un hol spațios. Patru sau cinci uși erau orientate simetric de-a lungul pereților, lăsând loc câtorva mobile. Într-una din încăperi, mai multe persoane în jurul unei mese pe care se vedeau resturi de mâncare și băutură vorbeau și râdeau zgomotos. O melodie lascivă conducea pașii singurei pereche care dansa.
- S-a întors Vasile? se interesă cineva.
- Gina, vorbi bărbatul care-i deschisese, a venit medicul.
O femeie de vreo 35 de ani se desprinse din brațele partenerului.
- Bună seara, domnule doctor. Soțul meu v-a chemat. Cred că nu se simte bine.
Îi zâmbi.
Era provocator de frumoasă, genul de femeie după care nouă bărbați din zece întorc capul pe stradă.
Avea acea frumusețe strălucitoare, iradiind și chemând, perfecțiunii formelor adăugându-i-se o tușă de sex-appeal în doză infinitezimală, atât cât să nu frizeze vulgarul. Rochia albastră de mătase, cu un dragon de aur brodat pe piept, scotea în evidență blondul buclelor căzute pe umeri.
Se mișca și vorbea cu detașare, dar în același timp cu o grație riguros controlată, caracteristică celor obișnuiți să fie priviți, admirați, comentați.
- Matei, condu-l, te rog, pe dumnealui.
Ascunsă într-o nișă, o scară îngustă ducea la etaj. Urcară treptele. Ajunși în fața unei uși, bărbatul îmbrăcat în portocaliu se opri.
- Aici e biroul tatei. Nu vă însoțesc mai departe. E un om dificil; nu-i plac imixtiunile, indiferent de natura lor.
Și zâmbind iar, începu să coboare alene fluierând binedispus.
„Curios! reflectă Cristescu. Fiul pare mai bătrân decât mama. Probabil o a doua căsătorie cu implicațiile respective.”
Ciocăni discret în ușă. Nu răspunse nimeni. Crezând că nu se făcuse auzit, bătu ceva mai tare, dar cu același rezultat. Apăsă pe clanță.
În odaia puternic luminată, lângă fereastra deschisă, un bărbat în halat de casă, prăbușit într-un fotoliu, părea că doarme.
Apropiindu-se, Cristescu se opri în fața privirii sticloase. Mâna rigidă căzută peste marginea fotoliului n-avea puls.
Profesorul Lupașcu nu exagerase la telefon. Cadavrul său o confirma.
Pe gâtul victimei, maiorul remarcă un șanț orizontal, uniform și profund. Mort prin ștrangulare. Lațul dispăruse.
„Evident! Nimeni nu-și lasă cartea de vizită lângă un cadavru.”
Mai ciudat și greu de explicat i se părea însă dunga roșie paralelă pe o anumită porțiune cu șanțul de strangulare de pe grumazii profesorului și care urca la un moment dat, pierzându-se după ureche.
Era o rosătură ca și cum pielea sensibilă ar fi fost iritată în urma frecării de un corp zgrunțuros. În niciun caz nu putea fi vorba de amprenta lăsată de un guler prea strâns.
Sub halatul de casă, Lupașcu purta un maiou, iar urma nu era rotundă, egală, ci piezișă, urcând de la baza gâtului și dispărând într-o orientare oblică sub păr.
Maiorul începu să cerceteze camera. După tavanul prăvălit ghici că încăperea fusese cândva o mansardă amenajată ulterior de profesor, care, probabil, tentat de o relativă izolare, o transformase în birou. Mobilele erau puține. O masă de lucru, două fotolii, o măsuță de serviciu pe care se aflau telefonul și o lampă cu tijă lungă și abajur japonez într-un ungher, împrumutând oarecare culoare interiorului, altfel cam anost. Pereții căptușiți cu cărți trădau multiplele preocupări ale profesorului în cele mai neașteptate și greu de îngemănat domenii. Într-un colț, direct pe parchet, un braf de periodice străine și un pachet de cărți încă nedesfăcut, alături de o etajeră proaspăt vopsită.
Reveni la cadavru.
Zadarnic căutase prezența unui indiciu cât de neînsemnat care să ateste o încăierare (precedând crimei) între profesor și agresorul său. Urmele, dacă existaseră (imposibil ca Lupașcu să nu fi încercat să se apere, e un gest reflex), fuseseră cu grijă înlăturate.
După poziția victimei, s-ar fi putut conchide că fusese strangulată în timpul somnului. Criminalul n-ar fi avut de luptat decât cu câteva convulsii repede curmate de o mână energică, ținând seama și de slaba rezistență pe care ar fi opus-o un om de vârsta lui Lupașcu, moleșit de somn.
Dar Grigore Lupașcu nu fusese asasinat în timpul somnului.
Maiorul își aminti precis că profesorul îl sunase la ora 23.55. Convorbirea durase maximum 3 minute, deci 23.58, după care el, Cristescu, formase numărul de telefon al lui Lupașcu pentru a verifica autenticitatea apelului. Profesorul, probabil în agonie, nu mai putuse ridica receptorul. Rezulta, în mod clar, că asasinatul fusese comis în intervalul 23.58-24.
Telefonă la minister, cerând să fie trimisă echipa operativă, apoi se apropie de fereastră. Grădina își răsfira miresmele în buchete de regina-nopții și trandafiri.
„Cine o fi având grijă de flori?” îi trecu stupid prin minte.
Se aplecă peste pervaz și socoti vreo 16 metri distanță până la sol. În stânga și în dreapta nicio fereastră. Deci numai cu o scară s-ar fi putut urca în biroul-mansardă. Or, o scară proptită în pământul moale lasă urme adânci.
Privind acoperișul, constată că acesta, coborând în pantă abruptă, forma un gen de streașină care cădea cam jumătate de metru peste fereastră, făcând aproape imposibil orice acces în încăpere pe acea cale.
După toate aparențele, profesorul Lupașcu fusese asasinat din interior.
Două ore mai târziu, echipa operativă avea să confirme ipoteza maiorului.
Mai zăbovi câteva clipe în fața ferestrei, observând lung cei câțiva castani uriași, care, la aproximativ 10-12 metri de clădire, reprezentau cel mai apropiat obstacol.
Aruncă țigara, traiectorie înaltă clipind roșu în întuneric, stinse lumina și coborî.
Capitolul 2
O FAMILIE CIUDATĂ
Jos, în capul scărilor, îl întâmpină omul în portocaliu. Se ținea cu o mână de balustradă, gata să urce.
- Ar fi bine să nu-l deranjați acum, îl opri Cristescu, cedând unei hotărâri bruște de a ascunde pentru moment comiterea crimei și disimulându-și în continuare calitatea.
- Matei, se auzi de dincolo vocea doamnei Lupașcu, poftește-l pe domnul doctor să guste ceva cu noi.
Fu izbit de contrastul dintre austeritatea biroului și sufrageria somptuoasă. Mobilele de preț erau împrăștiate cu gust și, dominând trufaș încăperea, un bieder-meyer înalt etala câteva galeuri rare. Pe pereți tablouri multe, de calitate, câteva semnături ilustre.
Gina Lupașcu, amabilă, îi împinse în față un platou cu aperitive vorbind neîncetat, punând întrebări și neașteptând răspunsul, râzând mult, convențional.
Maiorul notă amănuntul că rochia albastră era șifonată în dreptul mijlocului, ca și cum doamna Lupașcu și-ar fi scos cordonul.
Matei, fiul defunctului, făcea prezentările, indicându-i pe cei vizați cu mâna și înclinând ușor capul. Ceremonialul îi plăcea. Ochii malițioși exultau și zâmbind, se amuza copios de unul singur.
- Ce are Grigore?
Vorbise o femeie de vreo 60 de ani, cu înfățișare aspră, cu oase mari și chip lung, cabalin. Mâinile puternice, muncite, țineau ca într-un căuș paharul de cristal în formă de cupă.
Pusese întrebarea fără să ridice privirea, apoi brusc își azvârli capul într-o mișcare devenită mecanică, sâcâită de părul care, neîngrijit, îi cădea în șuvițe cărunte pe frunte și în ochi.
- Mătușa mea, doamna Ana Dogaru ot Târgoviște, o recomandă Matei. Casa a galbenă, vizavi de sinagogă. Închiriază...
- Ce are Grigore? îl întrerupse încăpățânată bătrâna.
- Nu se simte prea bine, începu evaziv Cristescu.
- Asta o știm și noi. Te-am întrebat ce are!
„Trebuie să fie sora profesorului, gândi maiorul. Mă întreb cum s-o fi împăcând cu cumnată-sa” și instinctiv se uită la Gina Lupașcu.
Aceasta era adâncită într-o discuție cu un tânăr bronzat, cu umeri de luptător, foarte elegant, într-o bluză albă, bine scrobită. Era singurul care nu suferea de căldură. Când râse, un râs neplăcut, gâjâit, cu dinți mulți, ascuțiți, în timp ce ochii abia subțiați, lucizi, nu participau, Cristescu se întrebă de unde îl cunoștea. Parcă Oprea îl recomandase Matei.
- Gina, tu nu ești curioasă să știi ce-l doare pe bărbatu-tău?
Vocea bătrânei era tăioasă, rea, plină de reproșuri.
- Doamne, Ana, cât poți fi de agasantă. Încearcă măcar azi să ne scutești de insinuări.
În stânga Anei Dogaru, un bărbat cu figură de prelat catolic - un colac de păr alb pleca de la o tâmplă spre cealaltă îmbrățișând chelia mare, lucioasă - urmărea frânturile de discuție adunând cu degetele grăsuțe firmiturile de pâine.
- Domnul Androne Negoianu, prietenul familiei, îl prezentă Matei. Fost proprietar al întreprinderilor Cristalul Român. Și acum tot cu sticlăria se ocupă: vinde borcane...
Ochii bătrânului, albaștri, nealterați, ușor tiviți cu roșu, trădând o candoare deconcentrantă, clipiră des.
Vrând să-l califice, Cristescu oscilă între senilitate și mult comentata tinerețe sufletească care birui bătrânețea biologică.
Îmbiat insistent de doamna Lupașcu să guste ceva - mâncare surprinzător de proastă, dar servită cu tacâmuri scumpe - maiorul i se adresă lui Negoianu:
- Am impresia că sărbătoriți un eveniment.
Bătrânul, cu exces de amabilitate, își apropie scaunul.
Se aplecă confidențial. Emana un miros dulceag, înecăcios, de paciuli.
- Ați sesizat. Luni apare în librării cartea prietenului nostru Grigore Lupașcu.
- Cartea la care Grigore a muncit o viață, completă în surdină, dar răspicat, Ana Dogaru, nejenându-se de a fi tras cu urechea.
- Este o lucrare foarte interesantă, enunță plat Oprea, pe care doamna Lupașcu îl părăsise, pregătind crușonul în fața servantei.
- Dumneata de unde știi? îl întrebă grosolan bătrâna. Ai citit în Sportul?
Matei, care bea gin din pahare mari pe care le golea dintr-odată cu o mișcare scurtă din cot, începu să râdă.
Era amețit, mâinile îi tremurau, dar păstra un oarecare „stil”.
- Casus belli*! Maman, fii, te rog, amabilă și tradu-i rugbistului ce am spus. O să creadă, păcatele, că l-am înjurat, și continuă să râdă lung, sacadat.
*motiv de război
- Ești beat, Matei! îi spuse Gina, privindu-l peste umăr cu repulsie nedisimulată.
- Sunt într-o dispoziție excelentă, maman. La un pas de sinucidere. N-aș fi crezut că te deranjează, și-și umplu din nou paharul.
- Mă plictisește...
Abia mișcându-și buzele, Oprea scrâșni:
- Lasă-l să toarne în el. Poate crapă naibii într-o zi!
- Moarte, amice, făcu Matei amuzat, nu intră niciodată pe ușile care se deschid singure. Doar dacă o tragi de mânecă. Apropo... când ai să te hotărăști să scapi de mine, folosește, te rog, otrava: ador lichidele.
Androne Negoianu, presimțind un conflict, încercă eroic să depășească momentul:
- Domnul Oprea s-a întors zilele trecute de la Paris. Știți, dumnealui e rugbist.
- Și cu siguranță, interveni Matei, viitor academician.
- Mi-amintesc... reluă nostalgic Negoianu. Am fost ultima oară în 1938, înainte să intre boșii. Am spus-o întotdeauna, Parisul, domnule doctor, trebuie văzut primăvara. Jardin du Luxembourg, în aprilie, n-are egal. Ce beție de culori, ce toalete, câtă grație! Minune! Ca un peisaj de Corot. Dar Louvre...
- Pe ăsta l-am scăpat, îl întrerupse Dinu Oprea, rânjind.
- Cum, domnule Oprea, se indignă sincer Negoianu, aproape să-i dea lacrimile, ai fost la Paris și n-ai văzut Louvre?
Oprea dădu din umeri cu sensul „asta-i situația”. Ana Dogaru, cuprinsă de o hotărâre bruscă, se ridică de la masă amintind:
- Eu mă duc să văd ce face Grigore.
- Nu-l deranjați, o opri maiorul. Domnul Lupașcu are nevoie de liniște.
- Liniște, liniște, îl îngână bătrâna. O să aibă liniște pe lumea ailaltă de o să i se acrească.
- E grav? se interesă cu voce scăzută Negoianu.
- Mda, încerc să-mi explic o anumită stare de surescitare. Voiam chiar să vă întreb dacă a avut cumva necazuri.
- Ce necazuri, domnule, n-auzi că luni îi iese cartea?
„Hotărât, își zise Cristescu, bătrâna e necioplită, dar nici nu ține să pară altfel.”
- Nu m-am gândit la catastrofe, doamnă. O simplă discuție mai aprinsă, o ceartă, inofensivă în aparență, pot declanșa într-un organism slăbit de vârstă și de boală...
Ezită, inventariindu-și cunoștințele medicale.
Fu izbit de tăcerea care se așternuse. Ana Dogaru o privea pe Gina cu ură fățișă, spumegândă, gata să izbucnească, în timp ce Androne Negoianu o măsura pe bătrână vrând să spună ceva, dar parcă temându-se. Matei, deasupra paharului, îi surâdea cu dispreț rece lui Oprea.
Se auzi soneria. Doamna Lupașcu se ridică. Cu lumina căzând din spate, în timp ce traversa sufrageria, trupul i se contura perfect în rochia largă, transparentă, pusă direct pe piele. Cristescu simți instinctiv că femeia aceasta superbă stătea ceasuri întregi goală în fața oglinzii.
Se întoarse însoțită de un bărbat între două vârste, modest îmbrăcat, cu o damigeană în mână. Părea un obișnuit al casei, căci se îndreptă cu pași siguri spre bucătărie.
Nimeni nu-i acordă vreo atenție, afară de politicosul Negoianu care întrebă într-o doară:
Nimeni nu-i acordă vreo atenție, afară de politicosul Negoianu care întrebă într-o doară:
- Ai găsit deschis, Vasile?
- Sigur, don` Androne La Răzoare ține până la ora 2. Aveau și bere.
Și instinctiv își linse buzele. Nu era greu de ghicit că încercase, așa de gust, o sticlă la tejghea.
- Trage vinul în sticle, dădu dispoziție doamna Lupașcu, dar mai întâi schimbă paharele.
„Trebuie să fie omul de serviciu al profesorului, conchise maiorul. Oare să fi fost îndepărtat intenționat de casă?”
- Eu urc până la Grigore. Deschid doar ușa, spuse Ana Dogaru, cerându-i din ochi avizul lui Cristescu.
- O clipă, exclamă Gina. Vasile, nu uita să aduci cuburi de gheață.
Apoi bătrânei:
- Te însoțesc, Ana. Haidem!
- Ce ar fi să facem câțiva pași prin grădină? propuse Androne Negoianu, dezmorțindu-și discret membrele.
Matei se ridică.
- Vă rog să rămâneți la locurile dumneavoastră. Toată lumea, fără excepție.
Se întoarseră surprinși de tonul aspru, poruncitor, al maiorului. Gina își reveni prima în timp ce Matei râdea tâmp.
- Doctore, n-ai impresia că-ți depășești atribuțiile? Până una-alta, cea care dă dispoziții aici, în casă, sunt eu.
- Profesorul Grigore Lupașcu a fost asasinat!
Cristescu își declină identitatea.
Un zgomot de sticlă spartă îl făcu să întoarcă capul.
Vasile, cu mâinile depărtate de trup, privea buimac chipul maiorului. Pe jos zăcea tava pe care adusese paharele, acum cioburi.
Cu un strigăt, doamna Lupașcu se prăbuși. Deși pământie - o venă îi zvâcnea îngrijorător pe frunte - Ana Dogaru găsi puterea să șuiere:
- Ce artistă!
Androne Negoianu deschise gura încercând în van să articuleze ceva. Matei întinse mâna după pahar, dar degetele neîndemânatice îl răsturnară, împrăștiind lichidul pe masă.
Se auzi din nou soneria. Sosise echipa operativă.
Capitolul 3
ANA DOGARU
Locotenentul Azimioară - la a treia sticlă de apă și nădușind proporțional - contempla aspectul deprimant al sufrageriei: masa cu resturile chefului din ajun, tacâmurile murdare, scrumierele pline mirosind acru, parchetul plin de cioburi.
În balansoar, lângă fereastra deschisă, Androne Negoianu, răpus de emoții, adormise. Somn bătrânesc cu tresăriri care îl făceau să deschidă ochii buimac, ațipind apoi din nou, imediat, cu bărbia nesigură înfiptă în piept.
Privindu-l, Azimioară se miră: „Ce repede le crește bătrânilor barba”.
Matei Lupașcu încremenise într-o poziție incomodă, fixând unul și același punct al tavanului. Oprea, singurul cu adevărat treaz, măsurând nervos încăperea, fuma țigară de la țigară. Trupul frumos, cu mișcări sigure, elastice, sugera un animal tânăr prins în capcană.
- De ce a fost ucis? De ce? îl întrebă la un moment dat pe Matei, obosit de muțenia acestuia. De ce? Fă-mă să înțeleg.
Fără să-l privească, cu un dispreț calculat, Matei vorbi într-un târziu:
- Înțelepciunea nu se cumpără la băcănie. Nu se fabrică, nu se importă, nu se exportă. Există sau nu, that is the question.
- Ce naiba bați câmpii? Îți arde de speculații când tăică-tău e pe năsălie? Faci pe deșteptul, parazitule!
- Te pocnesc, replică Matei.
Interveni Azimioară, apoi liniștea se așternu din nou.
Așezat pe un taburet rotativ, Vasile ținea cu amândouă mâinile o lumânare groasă, cu un guleraș de hârtie, rămasă poate de la vreun Paște, atent să nu picure ceara pe covor. Din când în când își ștergea lacrimi furișe cu dosul palmei.
Ușa de la dormitor se deschis. Doamna Lupașcu, într-un chimonou străveziu, cu o compresă udă pe frunte, ceru în șoaptă:
- Vasile, adu-mi o frapieră cu gheață. Am o migrenă oribilă.
În salonașul aflat între camera lui Matei și dormitorul doamnei Lupașcu, maiorul, stând pe o otomană, scruta figura masculină a Anei Dogaru. Fusese prima invitată să dea declarație.
Cristescu o preferase, căci, în ciuda mojiciei sistematice și a resentimentelor necamuflate față de Gina, părea să-și fi păstrat în cea mai mare măsură sângele rece.
„Aproape că se așteptase la nenorocire...”
- Sunt mătușa băiatului din partea mamă-sii, adică sora mamă-sii. Grigore îmi era cumnat.
- Presupun că erați foarte legată de cumnatul dumneavoastră.
„De fapt suspect de legată”, completă în gând maiorul, amintindu-și de via îngrijorare pe care o manifestase bătrâna pentru sănătatea profesorului, în ciuda faptului că acesta, ignorând memoria mamei lui Matei, se recăsătorise cu Gina. Sunt lucruri pe care rudele primei soție defuncte le iartă de obicei mai greu.
- Pe Grigore l-am respectat, domnule maior. Era un învățat, dar mai presus de toate un om cumsecade.
- S-a recăsătorit de mult?
- Să tot fie 7-8 ani. Sminteală de om bătrân! și dădu din minte a lehamite.
- Nepotul dumneavoastră nu s-a opus?
- Parcă mai conta Matei! Pupăza - și instinctiv scăzu vocea privind circumspectă spre dormitorul doamnei Lupașcu - îl amețise de tot. D-astea știu că e bună!
- Trebuie să înțeleg că pentru Grigore Lupașcu cea de a doua căsătorie reprezenta concretizarea unei dragoste târzii. Dar ce anume credeți că a determinat-o pe ea la acest pas?
Ana Dogaru îl măsură cu un zâmbet ironic.
- Dumneata, adică, ce crezi? Te-ai uita la casa asta? Dar pe pereți? Ăsta e muzeu, domnule, nu casă. Să pui taxă la intrare și nu te doare capul. Faci avere așa, stând pe scaun.
- Deci o căsătorie din interes.
- Vezi bine. Altminteri spune-mi mie care femeie zdravănă se mărită cu un bărbat mai bătrân cu 30 de ani?
- Mda... Poate că aveți dreptate. Cu ce se ocupa doamna Lupașcu înainte de căsătorie?
- Parcă eu știu de unde a cules-o Grigore?! Atâta doar că a venit goală-pușcă. Nici cămașă nu avea pe ea și acum geme garderobul...
Cristescu se întrebă în ce măsură ura bătrânei era generată doar de durerea față de uzurparea locului surorii decedate, loc ce Anei Dogaru i se părea că aparține acesteia în mod imprescriptibil și dincolo de moarte.
- Cumnatul dumneavoastră a lăsat vreun testament?
- Ce testament? se miră bătrâna. Tot ce e aici i se cuvine băiatului. Așa am apucat noi din bătrâni.
Dar parcă îi era teamă că ar putea fi și altfel. O undă de îngrijorare îi crispa trăsăturile groase.
- Povestiți-mi, vă rog, cum s-a desfășurat petrecerea de aseară. Încercați, pe cât posibil, să nu omiteți niciun amănunt. Mă interesează ce ați făcut atât dumneavoastră, cât și ceilalți.
Ana Dogaru își potrivi o șuviță de păr după ureche, apoi își netezi îndelung rochia neagră, trăgând-o mult, inutil, peste genunchii colțuroși.
- Am sosit în București ieri după prânz. Știam că mă prinde căldura în tren, dar n-am putut pleca mai devreme.
- Nu locuiți în Capitală?
- Nu, domnule. Eu stau la Târgoviște. Am acolo căsuța mea.
- Iertați-mi o întrebare: Din ce trăiți?
- Credeai că poate mă ține Grigore? și râse disprețuitor. Am pensia mea, 38 de ani am fost funcționară la poștă, mai dau și o cameră cu chirie... Mă ajut și eu cum pot, dar, mulțumesc lui Dumnezeu, nu cer la nimeni.
Căută din ochi ungherul icoanelor, făcând o cruce adâncă, lată, pornită din frunte până în pântece, împungând apoi cu socoteală fiecare umăr.
- Care a fost motivul vizitei dumneavoastră?
- Mi-a scris Matei că vrea să sărbătorească succesul lui Grigore. Tot trebuia să trec prin București. În fiecare vară cam pe vremea asta plec la băi la Amara, așa că se brodise bine.
- Da, înțeleg, spuneți mai departe.
- Păi, ce să vă mai spun? Am stat nițel la taclale, pe urmă m-am culcat.
- Ați observat ceva nefiresc în atitudinea profesorului?
Ana Dogaru rămase câteva clipe pe gânduri, apoi răspunse hotărât:
- Nu. Era ca de obicei: distrat și grăbit să urce la hârtiile și la cărțile lui. Cred că a lucrat toată după-amiaza.
- De unde știți?
- Păi, Grigore, când nu doarme, lucrează.
- De unde știți că a fost treaz?
- Pe la 5 l-am auzit ocărându-se cu nevastă-sa. Ce-și spunea n-am auzit.
- Nici n-ați încercat?
- Nu.
Răspunsul veni prompt, grăbit.
„Minte, hotărât minte. Este imposibil să nu fi tras cu urechea.”
- Nepotul dumneavoastră era acasă?
- Matei vine de la serviciu abia pe la 6.
- Unde lucrează?
- La o gazetă.
Cristescu îi căută privirea. Sistematic, bătrâna îl evita.
- Existau certuri frecvente între soții Lupașcu?
- Grigore nu-i ieșea din voie nevesti-sii. Ea e cocoșul! Mă uitam și aseară în timpul zaiafetului...
- La ce oră a început?
- Cam pe la 8, când s-au strâns cu toții.
- Adică?
- Păi, noi, ai casei, Androne și sportivul.
- Androne Negoianu vă e rudă?
- E prieten cu Grigore de peste 40 de ani, deși e ceva mai tânăr. Om bun, pâinea lui Dumnezeu, dar cam sărăcuț cu duhul.
- Cu ce se ocupă?
- Acuma-i ieșit la pensie. A avut avere mare odată. E din neamul Negoienilor, ăi cu moșii în Teleorman.
- Și celălalt?
- Oprea? Un neisprăvit, umblă după fustele Ginei. Mă și mir că Grigore n-a băgat de seamă.
- Dumneavoastră nu i-ați sugerat-o?
În ciuda așteptărilor lui Cristescu, bătrâna nu se sesiză și răspunse cu naturalețe:
- Să-i fi spus lui Grigore ceva de nevastă-sa, „mângâierea și toiagul bătrâneților”?! Îți găseai beleaua. Nici Matei n-ar fi îndrăznit.
- Așadar, petrecerea a început la ora 20. La ora 24 încă nu se terminase. S-a stat doar în sufragerie?
- În sufragerie, vezi bine... Vasile a servit tot timpul. Pe urmă a plecat după vin.
- Cine l-a trimis?
- Nu mai știu. Pe la 11 și ceva, poate mai târziu, ne-am ridicat de la masă că înțepeniserăm. Grigore a spus că iese să ia puțin aer în grădină. Eu m-am dus la bucătărie să fac cafele.
- Și ceilalți?
- Au mai flecărit prin sufragerie. Pe urmă Grigore a intrat valvârtej în casă și a urcat la el.
- De ce?
- I-a zis nevesti-sii că nu se simte bine și că e posibil să vină un doctor să-l vadă. A lăsat vorbă să fie condus în birou. Ca să spun drept, am fost cam nedumeriți căci nu arăta bolnav.
- A mai coborât?
- Nu. Pe urmă ai venit dumneata.
- Încercați să vă amintiți unde se aflau ceilalți în acest interval de timp.
- Adică?
- Adică de la întoarcerea lui Grigore Lupașcu din grădină și până la sosirea mea. Vă rog să fiți foarte atentă.
- V-am spus, eu făceam cafele în bucătărie...
- După câte înțeleg, prepararea lor v-a luat cam jumătate de ceas. Nu-i prea mult?
- Se terminase aragazul. A trebuit să le fac pe reșou. Între timp am mai fost și în baie.
- Și ceilalți?
- Gina a trecut în dormitor să se dreagă la obraz, că numai la vopseluri și crepdeșinuri i-e gândul. Mă-sa - Frosa Cocoloș - făcea trotuarul la Vaslui și dumneaei, mă-nțelegi, e, dragă Doamne, cucoană.
Și adăugă cu obidă:
- Neamul Cocoloșilor! Eh... Matei a stat în sufragerie. Tot timpul. L-am văzut când am intrat și când am ieșit din baie. Tocmai bătea miezul nopții. Androne zicea că se duce în camera lui Matei s-asculte la radio nu știu ce concert. Toată seara a stat cu ochii pe ceas.
- Dar Dinu Oprea?
- Nu știu. Nu l-am văzut deloc, dar atunci nu m-am gândit la asta.
- Ciudat....
- Multe lucruri ciudate se întâmplă în casa asta, domnule maior.
Cristescu, simulând interesul subit pentru o figurină de Tanagra rezemată pe o policioară, se apropie fără zgomot de dormitorul doamnei Lupașcu. Deschise brusc ușa. În ochii Anei Dogaru, sticli, pentru o clipă de uimire, o satisfacție care anticipa. Iatacul era gol. Pe un gheridon scund, o țigară abia începută fumega.
Maiorul o stinse în scrumiera mică, emailată, și se înapoie cu un zâmbet pe care Ana Dogaru nu-l putu descifra.
Căldura părea să nu ostenească. În fața chiuvetei din bucătărie, maiorul își spălă îndelung fața. Se simțea obosit, murdar, hainele i se lipeau de trup. Ar fi băut o cafea.
Pe bufet, reșoul electric formula invitații mute. Îi mângâie în treacăt cordonul care, surprinzător de ușor, se detașă de borne, căzând jos pe ciment.
„Poate înlocui o frânghie”, și măsură cablul în lungimea brațelor.
Ana Dogaru declarase că preparase cafelele la reșou.
Pendula din sufragerie bătu de două ori. Cristescu își consultă ceasul. Mai erau 2 minute până la ora 2.
„Matei a stat tot timpul în sufragerie... L-am văzut când am intrat în baie. Tocmai bătea miezul nopții...” afirmase bătrâna.
Deci, în realitate, Ana Dogaru intrase în sufragerie la ora 23.58, pendula mergând cu 2 minute mai înainte. Or, la ora 23.58 Cristescu sunase și nu-i răspunsese nimeni. În afară de telefonul din biroul lui Grigore Lupașcu, un al doilea - o derivație - se afla în sufragerie. Matei sau mătușă-sa ar fi putut ridica receptorul și maiorul nu vedea motivul pentru care n-ar fi făcut-o, cu atât mai mult cu cât un apel la o astfel de oră stârnește o curiozitate legitimă, nu lipsit de oarecare îngrijorare.
Rezulta în mod categoric că la ora 23.58 în sufragerie nu se afla nimeni.
Pentru a doua oară, Ana Dogaru mințise.
Capitolul 4
PATA DE VOPSEA
La indicația maiorului, Ana Dogaru se întoarse în sufragerie. O clipă rămase în cadrul ușii țintuindu-l pe Matei. Bărbatul n-o văzu, continuând să privească cu interes același punct din tavan. Bătrâna se așeză la cealaltă extremitate a încăperii.
Androne Negoianu, cu capul rezemat în căușul palmei, sforăia încetișor. Vasile bolborosea o rugăciune. Vorbele se rostogoleau, învălmășindu-se cu picăturile de ceară.
- Tatăl nostru carele ești în ceruri...
Și deodată locotenentul Azimioară înțelese că se petrece ceva.
Ana Dogaru își aranjase cocul, ținea strâns între degete o agrafă. Luă de pe comodă mersul trenurilor și se opri la o anumită pagină, cercetând-o îndelung.
- Matei, vezi la ce oră e acceleratul de Târgoviște. N-am ochelarii la mine.
Fără să întoarcă capul, Matei întinse mâna. Ana Dogaru se apropie. Din câțiva pași locotenentul fu între ei.
- Vă spun eu, doamnă.
Femeia tresări violent. O clipă strivi cartea la piept, acoperind-o cu amândouă mâinile, apoi i-o întinse cu o grimasă.
- Ești foarte amabil dumneata!
Azimioară descoperi repede trucul. Pe pagina care indica plecarea trenului spre Târgoviște erau zgâriate câteva cuvinte:
La ora 24 ai rămas singur în sufragerie.
Nimeni nu sesizase incidentul. Negoianu, cu ochii întredeschiși acum, continua să moțăie, în vreme ce Vasile șoptea, privind concentrat flacăra lumânării.
- ...și nu ne duce pe noi în ispită, și ne izbăvește de cel viclean...
Dinu Oprea refuză să se așeze.
Cu pași mari, parcurgea salonașul de la un capăt la altul, oprindu-se brusc ori de câte ori maiorul formula vreo întrebare. Un scrâșnet de dinți, cu frecvență de tic, îi preceda răspunsurile nestăpânite.
„Iată ce se numește un bărbat chipeș”, gândi Cristescu admirându-i profilul impecabil.
- Pe Lupașcu l-am cunoscut vag. Nu văd ce v-aș putea spune.
- Erați totuși un oaspete aproape zilnic al acestei casei.
- Adevărat, dar bătrânul nu prea era amator de conversație și, afară de asta, cea mai mare parte a zilei și-o petrecea în birou. De multe ori nu-l vedeam deloc.
- Atunci pentru cine veneați de fapt?
Dinu Oprea se opri în fața lui Cristescu. Ochii congestionați de nesomn, îngustați, păreau două crăpături de jăratic.
- Adică ce vreți să insinuați?
- Nu insinuez nimic, domnule Oprea. Pur și simplu mă informez. Ați afirmat co profesorul Lupașcu a rămas pentru dumneavoastră o simplă cunoștință, vagă după cum v-ați exprimat, și pe care în propria sa casă o întâlneați sau nu. În mod logic, cel vizat era deci altcineva.
- Veneam să-l văd pe Matei.
- Numai?
- Vreți să vă dau un sfat, domnule maior?
- Deocamdată vreau să-mi dați un răspuns. Numai pentru Matei Lupașcu veneați?
- Bineînțeles. Cu timpul, evident, m-am împrietenit și cu doamna Gina. Uneori jucam cărți, mai stăteam la o cafea, dar categoric n-a fost ceea ce vi s-a spus.
- De unde știți că mi s-a spus ceva, și ce anume?
- Știu eu ce fitile e în stare să bage cârtița aia bătrână.
- La cine vă referiți?
- La stimabila madam Dogaru. Dar că veni vorba, nu vi se pare curios că a picat așa, la țanc, chiar în ziua crimei? De ce nu cu o zi înainte sau după?
- Dumneavoastră cum vi se pare?
- Degeaba mă luați peste picior. Mai bine v-ați interesa ce căuta astă-seară bătrâna în scrinul din dormitorul doamnei Lupașcu.
- Nu mă pot împiedica să mă întreb ce căutați dumneavoastră în dormitorul doamnei Lupașcu.
De astă dată Oprea se enervă de-a binelea. Lui Cristescu îi fu teamă că spătarul delicat al unui scaun franțuzesc, pe care sportivul îl frământa cu îndărătnicie, va deveni în câteva clipe țăndări.
- Dormitorul are o ușă, spuse el silabisind cuvintele, iar ușa se poate deschide singură atunci când, de exemplu, se face curent.
- A, da, așa înțeleg, se dumiri Cristescu cu candoare. Și?
- Și asta-i. Ce căuta bătrâna acolo în lipsa doamnei?
- Îmi permit să vă amintesc că astă-seară s-a comis o crimă, nu un furt și nu în dormitorul doamnei Lupașcu, ci în biroul profesorului Lupașcu.
În mod premeditat, maiorul simula indiferența față de incidentul relatat, considerându-l ca lipsit de importanță. Urmărea să-l stârnească pe Oprea, bărbatul aparținând genului de indivizi care, ajunși la un anumit grad de surescitare și pierzându-și controlul, spun mai multe decât ar fi intenționat s-o facă, fără ca măcar să bage de seamă.
- N-ar strica totuși să vă interesați, insistă rugbistul, de ce de mai bine de o săptămână, Lupașcu nu vorbea cu fiu-său. Orice comunicare dintr-o parte sau alta se făcea prin intermediul doamnei Gina. Nici măcar azi nu s-au împăcat.
Se uită apoi la maior cu oarecare satisfacție, atent să surprindă efectul celor relatate.
„...aici e biroul tatei. Nu vă însoțesc mai departe. E un om dificil, nu-i plac imixtiunile, indiferent de natura lor”, îi răsunară maiorului cuvintele lui Matei atunci când îl condusese pe scară.
- Cunoașteți motivele pentru care erau certați? Ca prieten probabil vi s-a spovedit.
- Nu mi-a spus nimic.
- Atunci poate bănuiți.
- Bănuiesc că tot chestia banilor. Matei îl tapa în permanență și bătrânul era cam strâns la pungă.
- De ce îi cerea bani?
- Matei are întotdeauna nevoie de bani, decretă enigmatic Oprea.
- De ce?
- Nu știu. Chestii de-ale lui.
Cristescu simți din ezitarea sportivului că nu e dispus să spună mai mult. Discuția părea să fi atins un teren tabu cu implicații de care Oprea nu era străin. Încercă totuși să-l iscodească.
- Probabil de aceea adineauri îl mângâiați cu epitetul de „parazit”.
Oprea rânji larg, sincer amuzat.
- Serviciul de informații funcționează clasa întâi. M-a și turnat grăsanul!
Cristescu își zise că locotenentului Azimioară, torturat de diete riguroase, nu i-ar fi făcut plăcere să-și vadă astfel calificate strădaniile.
- Se pare că ați avut un schimb de cuvinte.
- Prostii! M-a scos din sărite. Când bea, nu te mai poți înțelege cu el.
- Obișnuiește să împrumute bani și de la dumneavoastră?
- Matei nu împrumută 1 pol, 2, iar mai mulți, personal nu am niciodată disponibili.
- De ce îi trebuie sume atât de mari?
- Nu știu, dom`le, am spus că nu știu!
Cristescu înțelese că pentru moment insista zadarnic. Își aprinse o țigară și fumă un timp în tăcere.
Epuizat, Oprea se așeză.
- Vă rog să-mi povestiți ce-ați făcut aseară între orele 20 și 24.
- Nimic extraordinar. Am stat la masă, am băut, am trăncănit verzi și uscate cu Negoianu, am ascultat demonstrațiile de inteligență ale lui Matei...
- V-aș rămâne îndatorat, domnule Oprea, dacă ați fi mai detaliat.
- Repet, asta e tot ce am făcut. Ce-i drept, n-am înregistrat la ce oră s-a adus piftia și nici câte înghițituri a luat răposatul.
Oprea abordase o brutalitate trivială care nu-i displăcu maiorului.
„E semn bun, s-a enervat.”
- În timpul serii n-ați părăsit deloc sufrageria?
- Nu. Ne-am ridicat abia pe la 11.30 când moș Vasile a plecat după vin.
- Cine l-a trimis?
- Matei, sau Gina - vreau să spun doamna Lupașcu - sau poate eu. Profesorul a ieșit în grădină, dar s-a întors foarte repede, cred că nici 10 minute n-a întârziat. I-a spus ceva doamnei Lupașcu, n-am auzit ce, pentru că discutam cu Androne Negoianu. Bătrâna Dogaru era la bucătărie să facă cafele. Nu știu ce tot orăcăia în legătură cu aragazul. Negoianu s-a dus în camera lui Matei. Voia să prindă un concert simfonic care se transmitea la 11.40. În fine, fiecare cu damblaua lui. Între timp, doamna Gina intrase în dormitor. Am încercat să discut cu Matei, dar era mahmur și prost dispus. Se cam dăduse marșul și intenționam să plec acasă.
- Am reținut că omul de serviciu plecase după vin, deci cheful era în toi.
- Da, dar nu mai era atmosferă. Matei beat, Negoianu după miezul nopții e numai bun de băgat în scutece, iar profesorul se retrăsese.
- Ați rămas deci în sufragerie doar dumneavoastră și Matei. Ce-ați făcut apoi?
- Mi-am preparat un whisky, pe urmă am intrat în baie.
- Cam pe la ce oră?
- Douăsprezece fără un sfert sau fără 10. Mă orientez după concertul lui Negoianu.
- Procedați foarte inteligent, aprobă maiorul. Cât timp considerați că ați rămas în baie?
- Nu m-am uitat la ceas.
- Încercați totuși să apreciați.
- Asta-i formidabil, dom`le, se indignă Oprescu către un al treilea interlocutor, nevăzut. Am stat cât stă orice creștin în baie, 5-10, poate 15 minute.
- Doamna Ana Dogaru afirmă că, în jurul aceleiași ore, s-a folosit și ea de sala de baie. Nu-i curios că nu v-ați întâlnit?
Dinu Oprea roși violent.
- Minte!
- Bineînțeles că mine. Nu mi-aș permite să pun la îndoială afirmațiile dumneavoastră.
Oprea sesiză ironia.
- Repet, domnule maior, am fost la baie.
- V-a văzut cineva intrând?
- Nu.
- Cum se poate? Matei Lupașcu era doar în sufragerie.
- Nu mai era. A ieșit în timp ce îmi beam whisky-ul.
- Unde?
- Formidabil! Da` ce sunt eu, domnule, paznic sau invitat? Ei, fir-ar să fie!
- Mă întreb, continuă maiorul ignorând izbucnirea rugbistului, ce interes avea Ana Dogaru să afirme că în jurul aceleiași ore a fost în baie unde n-a găsit pe nimeni.
- Asta-i treaba dumneavoastră s-o aflați.
- Când v-ați întors în sufragerie, lipsea cineva?
- Nu. Erau toți afară de profesor, care n-a mai coborât. După aceea, adăugă ironic, ne-ați onorat cu vizita dumneavoastră.
- Câte uși are baia?
Dinu Oprea avu o scurtă ezitare.
- Două.
- Unde corespund?
- Una dă în sufragerie, cealaltă în dormitor.
- Care dormitor?
- În dormitorul familiei Lupașcu, strigă exasperat Oprea.
- Da, înțeleg, făcu maiorul. Continuați să susțineți că în intervalul 23.45 - 24 ați fost în baie?
- Că n-oi fi uitat ce-am spus acum 5 minute. Găsiți trucuri mai deștepte, ce naiba!
Cristescu se ridică.
- Vă mulțumesc. Răspunsurile dumneavoastră amabile mi-ai dat prilejul să limpezesc o serie de chestiuni. În sensul ăsta, s-ar putea să vă mai deranjez. O clipă! Mi-aș permite, la rândul meu, să vă dau un sfat. Duceți pantalonul la curățat. V-ați atins de etajera proaspăt vopsită din încăperea în care s-a comis crima.
Capitolul 5
MISTERUL ȘNURULUI DE MĂTASE
Androne Negoianu continua să doamnă. Matei Lupașcu, deși cu ochii deschiși, păstra aceeași rigiditate curioasă, de statuie, dând impresia de totală detașare. Într-un târziu adormise și Vasile ținând lumânarea aprinsă. O stinse locotenentul Azimioară.
Din dormitor scoase capul doamna Lupașcu.
- Matei, unde ai pus valeriana?
Dar acesta nu răspunse, nici măcar nu o privi, continuând să fixeze același punct al tavanului.
- Mi-aș lua îngăduința să vă pun câteva întrebări, doamnă, interveni Cristescu.
- Bine, dar este o oră imposibilă, se revoltă Gina Lupașcu, uitând să-și atenueze glasul puternic, vibrant, cu tenta de resemnată, dar inefabilă suferință. Se poate aștepta până mâine dimineață.
Și cu un aer ofensat, dădu să se retragă.
- O clipă, doamnă, o opri Cristescu. Încercați să înțelegeți că atât din punctul nostru de vedere, cât ș din al dumneavoastră, este de maximă importanță să discutăm acum. Vă voi reține foarte puțin.
În dormitorul mic, aducând mai mult a budoar, doamna Lupașcu, cu un aer de martiră, se așeză oftând, nu înainte însă de a-și fi aruncat o privire critic-consultativă în oglinda venețiană cu splendide ghirlande de cristal. Cu un gest obosit indică un al doilea fotoliu maiorului.
Acestuia îi atrase atenția patul scund, perfect rotund, un cerc tapisat în mătase de culoarea jadului, așezat în mijlocul încăperii. Alături, pe măsuța cu picioare fragile, o veioză filtra palid lumina. Covorul gros, fără desen, draperiile de la ferestre, stofa fotoliilor înmănuncheau diferite nuanțe de verde.
„Evident, gândi Cristescu, e blondă.”
Un singur tablou, o floarea-soarelui uriașă, de un galben strălucitor, dând materialitate petalelor, frângea simetria verde a interiorului.
Doamna Lupașcu îl măsura cu o curiozitate calmă. Aștepta. Cristescu cântări căutătura rece, directă, îndrăzneață. Era privirea unei femei voluntare, cu personalitate, obișnuită să se impună.
- Regret sincer că am fost obligat în momente atât de grele pentru dumneavoastră să...
- Treceți peste asta, vă rog, îl întrerupse Gina Lupașcu plictisită. Nu știu cât vă pare de rău, nu mă interesează și, oricum ar, fi, situația rămâne aceeași. Important e să terminăm cât mai repede. Ce vreți să știți?
- Când l-ați văzut ultima oară în viață pe soțul dumneavoastră?
- Cu puțin înainte de miezul nopții. Se întorsese din grădină.
- V-a spus ceva?
- A anunțat vizita unui medic care urma să fie condus în birou. Pretindea că nu se simte bine.
- Faptul nu v-a îngrijorat?
- Nu, răspunse Gina fără să ezite. Era un ipohondru în stare să consulte medicul pentru cel mai banal guturai. Afară de asta, am avut impresia că e un simplu pretext care-l punea la adăpost de întrebări. N-am insistat.
- Totuși...
- Grigore m-a iubit mult, domnule maior, dar era un om închis, cu ciudățenii pe care știa să și le apere. Printre altele, îi repugna indiscreția, întrebările meschine când el socotea că n-are nimic de explicat. Le considera drept un atentat umilitor la libertatea lui personală.
Folosise un ton prin care îi sugera maiorului că împărtășește fără rezerve același punct de vedere.
- A urcat singur?
- Da.
- Se poate ajunge și altfel decât urcând scara din hol în biroul soțului dumneavoastră?
- Nu, și dumneavoastră o știți foarte bine, domnule maior. Era probabil una din primele ipoteze pe care le-ați verificat.
Cristescu zâmbi:
- Păreți foarte documentată asupra metodelor noastre de lucru. Cu ce v-ați ocupat înainte de căsătorie?
- Am fost manechin la o casă de modă. Uneori, în timpul verii, lucram ca ghid ONT.
- După căsătorie ați întrerupt orice fel de activitate?
- Da. Mi-a cerut-o Grigore. Era dornic să aibă un cămin de care nu se bucurase niciodată.
- Cum? întrebă surprins maiorul. Doar mai fusese căsătorit.
Gina Lupașcu râse cu superioritate.
- Eroare! Grigore n-a mai fost niciodată însurat.
- Și fiul lui?
- E al lui într-adevăr, dar ce s-a întâmplat cu mama și cine a fost ea n-am aflat niciodată. Era un subiect pe care-l evita și în legătură cu care nu-mi permitea să insist.
- Investigațiile dumneavoastră personale la ce concluzie v-au condus?
Aprinzându-și o țigară pe care o înfipse într-un port-țigaret lung, cu buză aurită, doamna Lupașcu schiță un surâs fin.
- Vreți să mă speriați, domnule maior. Asta e ceea ce se numește atac frontal, nu?
Își lăsă capul pe brațul fotoliului, încercând o compoziție seducătoare. Cristescu ar fi pariat că poza făcea parte din arsenalul gesturilor deprinse în fața oglinzii. Își ridică brusc capul, țintuindu-l pe maior.
- Am să vă dezamăgesc. N-am făcut niciun fel de demersuri ca să dezleg misterul. Pur și simplu nu m-a interesat.
- Vă erau totuși la îndemână. Androne Negoianu, prieten vechi al profesorului, Ana Dogaru...
- Încă o dată vă înșelați. Androne, în ciuda gafelor pe care le face, nu-i așa de tont pe cât pare. Cu Ana, mătușa lui Matei, n-am fost niciodată în termeni buni. Femeia asta mă urăște din adâncul sufletului.
- Mi s-a spus că prima soție sau, în sfârșit, femeia care i-a născut copilul a murit.
- Aceasta e varianta oficială și la urma urmelor poate autentică. Dar atât. Niciodată niciun cuvânt în plus. Or, tocmai lipsa de detalii obligă la contemplări pe cont propriu, tendențioase și fanteziste. Dar, vă repet, niciodată n-am fost tentată să violez acest complot al tăcerii.
- Ați afirmat la începutul discuției noastre că, după retragerea profesorului Lupașcu în biroul său, toată lumea a rămas în sufragerie. Ce a urmat?
- Ne-am ridicat. Ana s-a oferit să facă cafele, nu înainte de a-mi plasa o amabilitate. A spus că vrea să bea „o cafea ca lumea”, aluzie la stângăciile mele culinare.
Maiorul își aminti de gustul sălciu al mâncării și reflectă că cel puțin în privința asta Ana Dogaru nu exagerase.
- Androne, continuă Gina Lupașcu, a intrat în odaia lui Matei să asculte un concert anunțat la radio pentru ora 23.40. Rețin precis ora, pentru că ne împuiase capul. L-am trimis pe Vasile după vin și m-am retras în dormitor. Simțeam nevoia să stau câteva minute întinsă pe întuneric.
- În concluzie, în sufragerie au rămas fiul dumneavoastră și Dinu Oprea.
- Exact.
- Aveți idee cum și-au petrecut vremea?
- Nu. Când am revenit...
- După cât timp? o întrerupse Cristescu.
- Un sfert de oră, poate ceva mai mult. Cum vă spuneam, când m-am întors, se adunaseră toți în sufragerie.
- V-a atras cineva atenția?
- Nu. Androne era încântat de concert, plictisit totuși de o întrerupere - o defecțiune tehnică mi se pare - n-am dat importanță. Ana adusese cafelele. După aceea ați venit dumneavoastră.
- Deci nu știți ce au făcut cei doi între timp.
- Ați reținut perfect.
- Se pare că nimeni nu l-a văzut în acest interval pe Dinu Oprea.
- De ce nu-l întrebați pe el unde a fost?
- Anumite scrupule îl împiedică să răspundă, camuflându-se în spatele unei minciuni naive. Închipuiți-vă, pretinde că ar fi stat în baie.
- Și ce e neverosimil în asta?
- Faptul că doi oameni, în speță Dinu Oprea și doamna Dogaru, pot să folosească în același timp aceeași sală de baie.
- Iar dumneavoastră ați preferat varianta Anei. Bietul băiat, îl compătimi doamna Lupașcu cu un râs teatral. Cum s-ar spune, n-are alibi.
- Dacă nu mă înșel, unda din ușile băii comunică cu această cameră.
- Și? întrebă Gina Lupașcu abia încruntând sprâncenele.
- Nimic, făcu simplu maiorul. Căutam un alibi. Dinu Oprea ne este... tuturor simpatic și ar fi păcat să planeze asupra lui anumite bănuieli.
- Hai să lăsăm gluma, domnule maior. Admițând ipoteza ridicolă că tânărul acesta ar fi amantul meu, cum vă puteți imagina că într-o astfel de seară, cu invitați la masă, cu Ana - mai ales Ana - și cu soțul meu alături, neputând utiliza în mod justificat măcar cheia, riscând în orice clipă să deschidă cineva ușa, cum puteți crede, doar dacă nu mă taxați drept inconștientă, că aș fi comis nebunia de a-l lăsa pe Dinu să intre în dormitorul meu?
- Cu riscul de a fi nepoliticos, trebuie să vă spun că aspectul acesta nu mă interesează. Obligația mea este ca, în ciuda unor obstacole, să descopăr asasinul. Neaflându-se în dormitorul dumneavoastră, nu mă privește contextul împrejurărilor, situația lui Oprea se relevă a fi destul de dificilă. Repet, nimeni nu l-a văzut între 23.45 și 24, ora la care s-a comis crima.
Doamna Lupașcu luă de pe toaletă un ziar și începu să-și facă vânt. Gestul nervos al mâinii trăda o ușoară tulburare.
- Și dacă, să zicem - e tot o ipoteză, desigur, ținu ea să precizeze - și dacă totuși Dinu a fost aici, în cameră, ar fi suficient?
- Premisa de la care plecați e falsă. Timpul nu ne permite să cochetăm cu logica, frunzărind ipoteze. A fost sau nu Dinu Oprea în această încăpere? Răspunsul e fără echivoc: da sau nu. Îl dați dumneavoastră sau îl găsim noi.
Zâmbi cu insolență:
- Găsiți-l.
- Te-ar deranja foarte mult, domnule sergent, dacă mi-aș permite să intru 5 minute în baie?
Fără să aștepte încuviințarea, Matei părăsi sufrageria, trăgând ușa după el. Ajuns în hol, se precipită spre dulapul de lângă fereastră. Trase unul din sertare, căutând febril. Din dormitorul Ginei se auzea vocea domoală a maiorului. O clipă fu tentat să asculte, dar renunță. Mâinile îi tremurau. Scotoci în al doilea sertar. Nimic. Privi precaut în toate părțile și pășind pe vârfuri, se îndreptă spre scară. Urcă câteva trepte...
O tuse seacă îl opri locului.
- Baia e la parter. A doua ușă pe dreapta.
Se întoarse. Locotenentul Azimioară îl privea surâzând.
- Vreți să beți ceva?
Maiorul, pe gânduri, refuză clătinând din cap.
Doamna Lupașcu scoase din scrin un flacon de cristal din care turnă într-un păhărel un lichid de culoarea sfeclei.
- Nu vă tentează chiar deloc?
- Absolut deloc.
- Păcat. E totuși Campari.
Sorbi încetișor din pahar.
- Care sunt relațiile dintre dumneavoastră și Matei?
- Natural, cele dintre o mamă și fiul ei.
- ...cu 10 ani mai în vârstă, completă maiorul.
- O mică anomalie căreia nu trebuie să-i acordați importanță.
- Așa procedați dumneavoastră?
- Mă străduiesc.
- Și Matei?
- Presupun că gândește la fel. E un băiat inteligent.
- Oare acest băiat inteligent n-a avut nimic de obiectat atunci când profesorul s-a căsătorit cu dumneavoastră?
- Nimeni nu i-a cerut consimțământul. Și, în definitiv, de ce s-ar fi opus?
- Pentru că, de exemplu, prezența a doi moștenitori în loc de unul la masa succesorală creează o mică diferență.
- E meschin, respinse doamna Lupașcu.
- E omenesc! Cu atât mai mult cu cât Matei se află în veșnică pană financiară.
- Asta cine v-a mai spus-o? În orice caz, nu Ana...
- De ce are Matei nevoie permanentă de bani?
Maiorului i se păru că descifrează în privirea mobilă a femeii o ezitare similară cu cea pe care o sesizase în legătură cu aceeași întrebare la Oprea.
- N-am idee.
- Poate totuși bănuiți ceva.
- Nu știu, domnule maior. Dar dacă stai să te gândești, pot exista o mie de motive.
- De pildă...
- De pildă un colaj costisitor. Ce-ar fi surprinzător la asta?
- Faptul că fiul dumneavoastră nu mai e la vârsta la care să facă un mister dintr-o astfel de aventură. Legătura, dacă ar exista, ar fi de notorietate. Căutați altceva.
- Poate că-i plac restaurantele, poate că-i plac femeile, nu una, ci zece, poate că e cartofor...
- Sunt convins, doamnă, că printre probabilitățile enumerate - întâmplător - ați ocolit adevărul, pentru că dumneavoastră știți ce-l determină pe Matei să împrumute bani atunci când nu-i poate obține altfel.
- Regret că nu vă pot satisface curiozitatea.
- Și dumneavoastră obișnuiți să-l finanțați?
- De ce aș fi făcut-o?
- Ca soție onestă și mamă devotată, în ciuda neînsemnatei anomalii de care vorbeați.
Femeia îl privi țintă în ochi, dar nu răspunse.
Cristescu se uită la ceas. Aproape 3 și jumătate. Pe fereastra deschisă, dimineața destrăma vag întunericul.
- Încă două întrebări, spuse el ridicându-se. Ce dușmani avea soțul dumneavoastră?
De astă dată, ochii Ginei Lupașcu se rotunjiră sincer a mirare:
- Ce dușmani să aibă? Grigore a fost un om cumsecade, domnule maior. A muncit toată viața și n-a luat locul nimănui. Și apoi, sunt ani de când a ieșit la pensie.
- Prin dușmani nu înțeleg numaidecât purtătorii unor rivalități de ordin profesional ori de vendete jurate acum 40 de ani.
- Dar pe cine?
- Persoana care, să zicem, ar fi avut interesul ca profesorul să moară mai repede.
- Cum ar fi Mate! Sau, de ce nu, chiar și eu!
- Nu trebuie să vă enervați. V-am întrebat doar dacă bănuiți pe cineva în acest sens.
- Nu, dar vă promit că am să mă gândesc.
- Vă sunt recunoscător. Și acum a doua întrebare: Rochia de azi-noapte o purtați, de obicei, cu un cordon?
- N-aș fi bănuit că găsiți timp și pentru asemenea observații.
- Vă amintiți când l-ați scos?
- Desigur. Azi-dimineață.
- Nu cumva mai devreme?
- Nu.
- Înseamnă că m-am înșelat. Azi-noapte mi s-a părut că nu-l mai aveați.
- Poate că nu-l mai aveam. Poate că l-am scos înainte de a ne așeza la masă.
- Sau mai târziu, sugeră Cristescu, când petrecerea era pe sfârșite.
- Dumneavoastră cum v-ar conveni?
Maiorul surâse:
- Hotărât lucru, aveți umor. Ce-i drept, vă stimulează și ambianța. Totuși, unde ați pus cordonul?
- Adică unde l-am aruncat. Știu eu, undeva prin casă. Dacă țineți foarte mult la el, pot să-l caut.
- Nu e nevoie, doamnă. S-a găsit. L-ați „aruncat” între sofa și arcurile de la fotoliu și, aplecând jilțul, scoase un șnur subțire de mătase.
Doamna Lupașcu își încruntă fruntea, apoi trăsăturile i se destinseră.
- Îngrijorător! N-aș fi zis că sunt atât de distrată.
Cristescu, îngândurat, observă ciucurii bogați de la capete.
„Până acum, un cablu electric și un șnur de mătase. Cu care din ele fusese strangulat profesorul?”
Capitolul 6
MESAJ PENTRU INFERN
Se luminase.
Echipa operativă plecase. Concluziile medicului legist nu adăugaseră nimic la constatările maiorului. Profesorul fusese strangulat. A doua urmă, superficială, paralelă cu șnurul, nu putea fi explicată pentru moment, derutându-l și pe specialist. De asemenea, lipseau cu desăvârșire semnele de luptă atât pe corpul victimei, cât și pe îmbrăcămintea sa.
Mai interesante i se păreau însă, constatările făcute în grădină, căci ele excludeau categoric ipoteza asasinării profesorului de către o persoană aflată în afara imobilului în timpul petrecerii.
Nu se descoperise nicio urmă pe stratul cu flori de sub fereastră, aceasta eliminând din start varianta, oricât de șubredă, a unei scări manipulate de criminal. Pe de altă parte, în biroul lui Grigore Lupașcu, pod altădată, era ultima fereastră a imobilului, dominându-le prin înălțime pe toate celelalte și fiind singură la nivelul respectiv al clădirii. Ca asasinul să se fi cățărat de jos, de la parter pe zid, până la fereastra biroului, era exclus, pe pervazul acesteia stratul de praf fiind intact.
Ultima variantă ( a atletului escaladând acoperișul și ajuns prin balans în mijlocul odăii) căzuse și ea. Tabla acoperișului făcea zgomot și acest lucru ar fi fost imposibil să nu atragă atenția victimei, mai ales în liniștea nopții. În plus, crusta groasă de praf nu trăda nici cea mai vagă urmă, în timp ce pașii ofițerului care circulase pe acoperiș lăsase amprente clare.
- Am să ies pe afară, anunță maiorul. Dacă vor să plece, dă-le drumul, dar avertizează-mă.
Azimioară își reprimă un gest de surpriză.
Se așeză pe o bancă în grădină. Putea astfel să observe atât intrarea în locuință, cât și ieșirea din curte.
Mângâie scândurile lustruite, imaginând splendide ceasuri de primăvară, în care Grigore Lupașcu, obosit, va fi ieșit căutând aici sub castani răcoarea nopții. O tristețe inexplicabilă îl cuprinse, întunecând bucuria dimineții. Trecuseră doar câteva ceasuri de când profesorul se socotea un om fericit...
Din casă ieși Oprea însoțit de omul de serviciu. După un scurt schimb de cuvinte, se despărțiră. Maiorul știa că tânărul îl observase, dar acesta, simulând graba și neatenția, traversă cu pași mari curtea, ieșind în stradă.
Vasile, omul de serviciu, începu să ude grădina cu un furtun. Își făcea treaba conștiincios și, i se păru maiorului, dând preferință rondului de trandafiri.
Continuând să ude gazonul, se apropie de bancă. Cristescu îl invită să ia loc.
Omul se așeză, lăsând furtunul să alunece în iarbă. Scotoci într-un buzunar al vestei o țigară mototolită, aproape scuturată, și o potrivi cu degete butucănoase înainte de a o aprinde. Cristescu observă fața cărămizie, adânc brăzdată, ochii albaștri care priveau cu o blândețe obosită.
- Ei, moș Vasile, mi se pare că te-a cam dat gata noaptea asta, începu maiorul.
Își pipăi buzunarele de la pantaloni ca și cum și-ar fi căutat țigările, știind sigur că le are în haină. Se lăsa în mod premeditat invitat de bătrân, care într-adevăr îl servi cu o țigară. Se crea astfel un început de intimitate de natură să alunge mai repede rezervele.
Vasile căzuse pe gânduri.
- Săracu, don` profesor. Uite așa îmi cerea uneori o țigară. Ce-i drept, dumnealui fuma din alea boierești ca și conița, dar câteodată îmi zicea: „Ia dă-mi, Vasile, niște mahoarcă de-a ta. Mi-amintește de tinerețe”. Stăteam aici, uite cum stau cu dumneata și puneam țara la cale: ba ce ne facem de puieți, ba cum să grijim trandafirii de frig, că tare-i mai iubea, Dumnezeul să-l ierte. Vezi, acum când mă gândesc, parcă simțea bietul om că nu mai are mult. Mai alaltăieri, îmi spunea: „Vasile, când o fi să mor, aici vreau să rămân, între trandafiri”. Ba, zic, ferească Dumnezeu, domnu` Grigore. De ce vorbiți așa? „Ei, Vasile, zice, ce știi tu.” Chiar așa a zis „ce știi tu” și a oftat. Ce mi-am zis! De, vorbe de om bătrân. Da` vezi bine, îl rodea ceva.
- N-ați mai reluat discuția?
- Nu, tovarășu` maior. Ieri a fost zarvă mare în casă. Cumpărături, ba una, ba alta, a picat și cucoana Ana de la Târgoviște...
- Vine des la București?
- Nu prea, dar cât de rar ar veni, totdeauna găsește pricină de gâlceavă. Când pleacă, răsuflăm și noi ușurați.
Adăugă în șoaptă, conspirativ:
- N-o prea are la inimă pe conița Gina.
- De ce? se prefăcu mirat maiorul.
- Ei, poveste veche. Dumneaei e mătușa băiatului.
- Pe maică-sa ai cunoscut-o?
- Nu. Eu m-am aciuat pe aici acum vreo 4 ani. Am fost tipograf. Acum sunt pensionat TBC, înainte de vreme. Doctorul mi-a zis: „Măi, Vasile, dacă vrei să ai zile, du-te undeva la aer.” Unde să mă duc, păcatele mele? Și într-o zi, mergeam așa fără treabă, când am văzut minunea asta de grădină. Am stat eu așa la gard și m-am zgâit ca prostul. P-ormă, am venit și a doua zi și a trebuia zi, dar nu îndrăzneam să intru. Cum mă uitam, odată vine don` Grigore, Dumnezeu să-l ierte, și mă întreabă: „Pe cine cauți, măi, omule?” Și-atunci eu îi povestesc uite-așa, și așa, și așa. „Bine, zice. Vino la mine, tot n-are cine să-mi grijească de grădină, mai dai o mână de ajutor la gospodărie și ne-om înțelege noi.” M-am mutat în fosta bucătărie de vară, colea în spatele casei. Am dres-o ici, am mai cârpit-o dincolo, aer am, slavă Domnului... Dar pe răposata n-am cunoscut-o. Când a venit, am găsit-o aici pe conița Gina.
- Ce are cu ea Ana Dogaru?
- Vezi dumneata... Eram odată într-un Paști. Țin minte ca azi, frământam cozonacii la bucătărie. Știți, noi frământăm în Joia Mare. Și odată aud strigăte din casă: „Și ce dacă cere bani?” zicea coana Ana.
- Cine cerea bani? îl întrerupse maiorul.
- Conașu` Matei adică, preciză moș Vasile. „Ce dacă cere? E dreptul lui, venetico. Vrei să-l îngropi pe Grigore și să pui mâna pe avere, s-o toci cu fanții tăi? N-o să-ți meargă! Cât oi trăi eu, n-o să-ți meargă!” Așa zicea: „N-o să-ți meargă!” Vezi dumneata, aici e buna.
- De ce are nevoie Matei de atâția bani?
Cristescu se gândi că punea întrebarea pentru a treia oară.
- Întreabă-mă să te întreb! Știu eu, tovarășe maior? Că slavă Domnului, primește salariu frumos, da` când îl cauți, n-are parale. Uneori mai scoace ceva și cu zăpăcelile dumnealui...
- Ce zăpăceli?
- Păi, scrie poezii, dar nu știu ce soi or fi, că cică nu se prea cumpără. Că zicea și mătușă-sa: „Matei e poet. Are nevoie pe care voi nu le înțelegeți.” Încolo, e om cumsecade. M-a tot omenit, săracu`, ba cu o cămașă, ba c-un pantalon... Ce-i drept, cam bea și atunci dacă-l stârnești e vai și amar! Și totuși...
- Și totuși... îl îndemnă Cristescu.
- Ei, tovarășu` maior, mare-i grădina lui Dumnezeu!
Moș Vasile scoase o altă țigară, o aprinse și trase fumul în piept, cu poftă. Maiorul îl așteptă, continuând să observe atent ieșirea din casă.
- Conașu` Matei e o nație de om de zici că nu-i pasă unde pune capul și ce bagă în gur. Parcă ar trăi pe altă lume. O dată nu s-a răstit la mine în 4 ani. Ba, uneori, îmi ziceam, când îl vedeam că trece așa, pe lângă mine, fără o vorbă, că nu mă vede ori nu mă cunoaște. Acum vreo două săptămâni, ce-mi vine în gând? Uite, acolo lângă gard, sunt niște bolovani.
- Îi văd, zise Cristescu urmărind direcția mâinii.
- Ce-mi zic! Ia să pun eu niște răsad de panseluțe. Știți, din alea brumării, vârstate cu galben, cum îi miezul de caisă. Mut eu bolovanii și până-n prânz treaba e gata. Când colo, ce să vezi?
- Ei? făcu maiorul.
- Când vine domnu` Matei acasă, intră în bucătărie cu ochii holbați și începe să urle ca o fiară înjunghiată, că de ce am mutat bolovanii din grădină. Credeam că vrea să mă bată. A călcat totul în picioare și a pus bolovanii la loc. M-am crucit. Ziceam că habar nu are de bolovanii ăia și de atunci tot încerc să mă dumiresc ce-o fi avut cu ei. Ba și don` Grigore i-a zis: „Măi băiete, du-te și te caută!” Chiar așa i-a zis, „du-te și te caută”.
Moș Vasile privea figura maiorului, încercând să găsească parcă o explicație târzie.
- Ei, zi și dumneata, mai adăugă el oprindu-se cu ochii țintă pe casă.
În prag, Matei Lupașcu, orbit de lumină, își potrivea o pereche de ochelari de soare. Se îndreptă spre poarta grădinii, ieșind în stradă.
Locotenentului Ciobanu, abia coborât din vagonul încins de căldură, adierea dogoritoare a amiezii i se păru pentru câteva clipe un balsam, întârziind ca o mângâiere pe frunte, pe tâmple și pe umerii arși cu o zi înainte la ștrand. Bău pe nerăsuflate un suc la chioșcul din apropierea stației, lăsându-i timp lui Matei Lupașcu să se îndepărteze.
Drumul pieptiș, presărat ici-colo cu copaci sleiți de arșiță, îngălbeniți prematur, cu trecători rari, îi îngăduia locotenentului să urmărească de la distanță silueta zveltă a ziaristului.
Matei Lupașcu pătrunse în marea capelă a Crematoriului. Urmându-l, Ciobanu se furișă după o coloană. În față, mai multe persoane, îmbrăcate în negru, stăteau rigide ca niște statui. Bluza roșie a lui Matei părea o pată de sânge pe fondul hainelor cernite.
Lipindu-și trupul de marmura rece, Ciobanu se întrebă ce caută ziaristul la Crematoriu. Nimic nu trăda c-ar fi fost vreo cunoștință a grupului îndoliat, asistând de complezență la o incinerare. Și apoi, la o astfel de ceremonie, nu vii îmbrăcat în roșu, oricât de original ai fi.
Îndepărtându-se de grup, Matei Lupașcu merse de-a lungul peretelui și se opri în fața unei urne O contemplă îndelung și privi ca din întâmplare de câteva ori în jur. Apoi, brusc, strecură mâna în spatele ei.
„A lăsat ceva acolo”, își zise Ciobanu.
Matei își continuă drumul de-a lungul peretelui, pradă unei agitații evidente, și părăsi Crematoriul.
Atent să nu fie observat, Ciobanu alunecă pe lângă zid, apropiindu-se de urna la care umblase ziaristul. Căută pe piedestal. Nu se înșelase. Urna era o cutie oarbă, unde se schimbau mesaje. Locotenentul scoase un bilet și citi:
„Lichidat definitiv cu persoana. Ce facem? M.”
Îl puse la loc. Dintr-o fotografie ovală, o femeie cu figură diafană (Raluca Iacob n. 15 iunie 1938 - m. 13 martie 1960) privea în eternitate. Ciobanu se întrebă dacă alegerea urnei Ralucăi Iacob era întâmplătoare.
Ieși în stradă. Mai zări bluza roșie a ziaristului urcând într-un tramvai care pleca din stație.
Capitolul 7
BLESTEMUL ANEI DOGARU
Maiorul Cristescu, împrospătat (o baie, o cămașă curată, o cafea dublă, amară și o aspirină), se legăna în balansoar privind frânturi de grădină prin jaluzelele coborâte.
Androne Negoianu își frământa degetele grăsuțe. Maiorul numărase 3 inele, printre care un foarte frumos safir de Myanmar cu un chenar de briliante mici, părând o picătură de cerneală scăpată pe mâna albă, dolofană. Înregistră în treacăt acul de cravată, cruciulița mică, pătrată, cu un bob minuscul de safir - de astă dată de Ceylon - și brelocul splendid - un topaz extrem de limpede - prinse de lanțul ceasornicului.
Hainele, stofă englezească, diplomat, cu umerii înguști și pantaloni foarte largi, aminteau de linia anilor 1930-1935.
Mișcările onctuoase, glasul cu șovăieli distinse, chelia ca o tonsură catolică, abuzul de bijuterii și parfumul greu de paciuli creau o atmosferă tulbure de cleric efeminat.
- Deci la 12 fără 20, ați părăsit sufrageria.
- Nu, îl corectă Negoianu. Concertul fiind anunțat pentru acea oră, m-am ridicat de la masă cu câteva minute mai devreme.
- Cine a rămas în sufragerie?
- Din câte-mi amintesc, Matei, doamna Lupașcu și domnul Oprea.
- În timpul concertului n-ați ieșit deloc din odaia lui Matei?
- Evident! Așteptam emisiunea de o săptămână. „Partida nr. 3 în sol minor” de Bach! spuse Negoianu pe un ton care considera argumentul drept o garanție supremă.
- Când s-a terminat concertul?
- La 12 fix. Din nefericire, s-a întrerupt cu câteva minute înainte de final.
- Ați putea preciza ora?
- Presupun că 2 sau 3 minute înainte de final.
„Deci 23.57-23.58, socoti maiorul. Ora crimei...”
- Când v-ați întors în sufragerie, lipsea cineva?
Negoianu ezită.
- N-aș putea preciza. De fapt nu-mi amintesc. Parcă nu l-am văzut pe domnul Oprea, dar nu sunt deloc sigur.
- Atunci, sugeră maiorul, să încercăm altfel. Amintiți-vă pe cine ați găsit și prin excludere îl vom repera pe cel care lipsea.
- Da, sigur, e o idee excelentă, spuse Negoianu, dar se vedea clar că nu e prea încântat. Cred că... bref, pot zice că în principiu am intrat în sufragerie toți deodată. Ana a venit cu cafelele, Matei era în picioare sprijinit de masă, Gina stătea în pragul dormitorului. Dar știți... n-aș putea jura.
- Bănuiți e cineva? întrebă într-o doară Cristescu.
Negoianu își băgă un deget între gulerul cămășii și gât, căutând cu capul o poziție mai comodă.
- Nu, domnule maior, nu bănuiesc pe nimeni, nu-mi permit s-o fac, dar cred că mă aflu în posesia mobilului, afirmă el sentențios.
- Interesant. Care e?
- Jaful, suflă Negoianu cu fața congestionată.
- Lipsește ceva?
- Domnule maior, bietul Grigore Lupașcu a colecționat toată viața obiecte de artă. Avea instinctul sigur al colecționarului de rasă. În casă sunt valori inestimabile. Aici, pe perete, se afla un tablou mic. Vedeți, chiar deasupra bahut-ului, lângă ceramica italiană cu fructe.
Cristescu se încruntă.
- Încă se mai află!
Negoianu bătu în masă cu nerăbdare.
- Da, dar e altul. O copie grosolană, o mistificare, o reproducere ordinară, nici măcar mediocră.
Părea că se sufocă de indignare.
- Credeți că a fost înlocuit?
- Da, domnule maior. Era un Ingres. Vă dați seama, un Ingres!
- Sunteți sigur?
- Categoric. Pot afirma, fără să mă laud, că mă pricep puțin. Toată viața am îndrăgit arta. N-a fost muzeu în Europa pe care să nu-l fi vizitat: Louvre, Prado, Rijksmuseum... Și apoi tabloul avea facturi în regulă, a fost autentificat de nenumărați experți. Era un Ingres!
- Ce vă determină să credeți că ceea ce privim acum este un fals?
Androne Negoianu se uită la maior cu un aer ofensat.
- Dar, uitați-vă! Asta-i mâna lui Dominique? Sar în ochi chiar și unui novice. Vedeți, explică el, este un portret în creion. La Ingres, figura modelată delicat și migălos reprezintă punctul central al unui desen, iar corpul și hainele sunt, în general, abia sugerate, prin câteva linii ample. Aici e tocmai invers. S-a insistat pe trup, ignorându-se chipul. Și ăsta-i un amănunt brutal.
Văzându-l pe gânduri și crezând că nu a fost suficient de convingător, Negoianu continuă:
- Cunosc bine desenul, domnule maior. Seri de-a rândul stăteam cu bietul Grigore observându-l din toate unghiurile. Era piesa lui favorită.
- Când ați observat substituirea?
- Azi-dimineață, după ce s-a luminat.
- Aseară, în timpul petrecerii, mai exista cel autentic?
- Da, hotărât, da!
- Dacă așa stau lucrurile, spuse Cristescu, nu văd când s-a putut opera înlocuirea. La cât a fost evaluat tabloul?
- I s-au oferit sume variind între 100 și 120 de mii, dar Grigore nici n-a vrut să audă.
- Aha!
- Și mai e ceva... Printre altele, Grigore are... avea - se corectă el lăsând ochii în jos - o colecție numismatică remarcabilă. Acum câteva săptămâni, i-au dispărut 5 monede. Știți, nu aurul conta. Erau monede din timpul împăraților romani Marc-Aureliu și Hadrian. Bietul Grigore a fost teribil de afectat.
- S-au găsit?
- Nu, iar Grigore, deși bulversat, a refuzat să anunțe miliția. De ce, n-am înțeles.
- Nu l-ați întrebat?
- Ba da, dar s-a eschivat. Cum, i-am zis, anvizajezi așa ușor să pierzi monedele? Mi-a dat un răspuns ciudat.
- ...?
- „Fructul s-a stricat pe dinăuntru.” E bizar, nu găsiți?
Maiorul scrută chipul lui Androne Negreanu, ochii inexpresivi, fața fără riduri. Rotunjimile, aerul candid acuzau o existență și un temperament placid, participând vag, într-un anume sens filozofic, le neplăcerile cotidiene.
- Presupun că totuși n-au lipsit suspecții.
Bătrânul, încurcat, vizibil pradă unei dileme, netezea mecanic fața de masă.
- Sunt extrem de ambarasat... detest delatorii. N-aș vrea să credeți...
- Evident, îl asigură Cristescu. Nu mă îndoiesc de buna dumneavoastră credință.
- Repet, sunt simple supoziții. Nu acuz pe nimeni, se codi iar Negoianu. Dar nu-mi iese din minte un... incident. Acum câteva luni, domnul Oprea, întors din străinătate, referindu-se la desenul lui Ingres, afirma în fața mea și a Ginei, cred că reproduc textual: „Cu un moft din ăsta, m-aș umple de lovele acolo”. Gina a comentat: „Ei bine, dacă o să dispară, am să știu unde să-l caut”. Am avut sentimentul - da, domnule maior, asta e, o datorez memoriei lui Grigore - am avut sentimentul unei complicități.
Cadavrul lui Grigore Lupașcu fusese ridicat și transportat la Morgă. Gina Lupașcu, afișând o sobrietate de circumstanță, cu gust și elegant îndoliată, plecase în oraș.
Cristescu, sus în birou, urmări pe fereastră silueta dreaptă, drapată în negru, care se îndepărta cu pas ferm. Soarele puternic al amiezii dădea sclipiri metalice buclelor blonde scăpate de sub valul de crep, îmbrățișând capul ca un nimb de aur.
„Superb exemplar”, aprecie maiorul.
Se așeză într-un fotoliu, ocolindu-l cu o undă de tulburare pe cel în care căzuse victima. Încercă să coordoneze rezultatele primelor cercetări, să sesizeze momentul și locul unde indiciile devin conexe, atingându-se, să prindă rezultanta confirmată de detalii aparent fără sens.
„Lipsește ceva”, nu știa încă ce, dar intuia cu precizie o gaură în păienjenișul de fapte, o verigă esențială, deocamdată necunoscută, nereperată sau doar ignorată.
Dunga roșie de pe gâtul victimei, bolovanii din grădină, substituirea tabloului, dispariția monedelor, mesajul de la urna Ralucăi Iacob, cordonul Ginei, pata de vopsea își disimulau semnificațiile, făcând imposibilă în lipsa amănuntului-cheie calificarea, diferențierea ori înlăturarea lor.
Telefonul emise câteva sunete scurte ca un țăcănit.
„Cineva de jos”, își zise Cristescu, amintindu-și de derivația din sufragerie.
O voce voalată (bărbat? femeie?) se interesă în șoaptă.
- Maiorul Cristescu?
- Da.
- Vă sfătuiesc să coborâți în grădină și să priviți pe fereastra care de în salon. Grăbiți-vă! O să vă placă...
Cristescu se precipită pe scări. Deschise brusc ușa sufrageriei. Nimeni! Din câțiva pași, traversă holul. În prag, venind din grădină, se izbi de Matei.
Ana Dogaru, îngenuncheată în fața scrinului din salonaș, scotocea nervoasă prin maldărele de hârtii.
Gazele cu nume uitate, Universul, Aurora, Adevărul, păstrate cine știe de ce, sau numai tăieturi trădând interesul pentru un anume articol, acte, chitanțe vechi, zeci de scrisori, carnetele cu socoteli de gospodărie erau împrăștiate peste tot.
Bătrâna cerceta atent fiecare hârtie, ținând-o cu mâna întinsă departe de ochii prezbiți. Repetă operațiunea de zeci de ori până epuiză conținutul sertarelor. Într-un târziu, aruncă totul înapoi grămadă, unde se nimerea.
Bombăni printre dinți:
- Unde o fi blestemata?!?
Se întoarse tresărind puternic. Maiorul Cristescu, stând comod pe otomană, o măsura calm.
- Dacă nu-mi disprețuiți serviciile, doamnă, sunt gata să vă dau o mână de ajutor.
Bătrâna, cu chipul răvășit, mișcă buzele fără să scoată un sunet. Când în sfârșit izbucni într-un torent de ocări, maiorul înțelese că se înșelase și că nu un simțământ de jenă ori culpabilitate generase tulburarea Anei Dogaru, ci că, pur și simplu surprinsă, aceasta amuțise sufocată de furie.
Cuvintele se înghesuiau îmbrâncindu-se, gura schimonosită ba blestemând, ba evocând cerul inventariind conștiincios o surprinzătoare și competentă colecție de obiecte bisericești.
Când gâfâind tăcu, căutându-și suflul, Cristescu, privind în jur după scrumieră, întrebă cu un aer degajat:
- În fond ce căutați?
- Nimic, ce să caut! se răsti ea cu voce răgușită. Papucii Maicii Domnului.
- Și, ieri, în dormitorul Ginei Lupașcu?
- Nu-ți spusei? Papucii Maicii Domnului!
- Deci același lucru, conchise maiorul.
- Ce-ți pasă? Ce ai cu mine? Ce vrei? Nu eu l-am omorât pe Grigore.
- Sunt convins. Probabil că Matei...
Bătrâna se răsuci ca mușcată de șarpe. Ridică pumnii amenințător.
- Să nu te atingi de el! Auzi? Să nu te atingi! Mate nu are niciun amestec.
- Unde se afla ieri înainte de miezul nopții?
- În sufragerie.
- Vă înșelați, doamnă. Nu se afla în sufragerie pentru că nu a răspuns la telefonul meu.
..................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu