Dezamăgire, Barbara Cartland

 ....................................

2-3

                Conținea o superbă brățară cu diamante. Alături de ea se afla cartea de vizită a lui Peter.

   Pe ea era scris: „Să-ți aducă aminte de mine uneori.”

   N-am mai văzut așa brățară! Și e surprinzător, după weekend, căci mă așteptam ca până duminică Peter să fie prea supărat ca să mai aibă de a face cu mine. Trebuie să o trimit înapoi, dar o port până mă scol din pat. Am fost foarte nervoasă sâmbătă, dar Peter e prea inteligent pentru a fi pe înțelesul tuturor.

   Dacă a fost supărat că am încuiat ușa, n-a vorbit niciodată despre asta, dimpotrivă, a fost o gazdă minunată și atentă toată ziua.

   Am înotat în piscină. E o piscină magnifică la Whitefriars, cu mozaic albastru, cu saltele de jur împrejur, unde poți face plajă. Am jucat tenis. Mi-a părut bine că jucasem mult la mănăstire, pentru că, deși Peter e foarte bun, am reușit să-l bat o dată.

   - Ce ciudată ești, Linda, a remarca el, pari o frunză în bătaia vântului, dar cred că ești mult mai puternică decât multă lume.

   Cred că era sincer, pentru că Lady Clare și prietena ei, ca și mexicana au fost cumplit de obosite seara. Zăceau nemișcate în fotolii, cerând cocktailuri pentru a-și reveni, în timp ce eu mă simțeam bine și am ieșit să joc squash cu unul dintre cei doi tineri ofițeri.

   - Nu joc prea bine.

   Mingea se tot lovea de perete și apoi de mine.

   Ne-am oprit și partenerul meu a exclamat:

   - Ce nepricepută ești! și a încercat să mă sărute.

   Când l-am avertizat să n-o facă, a zis:

   - Ca să nu mă ating de comorile lui Peter, nu?

   Asta m-a înfuriat.

   - N-are nimic de-a face cu Peter, dau cu altcineva, am replicat, de fapt nu m-a sărutat nimeni până acum și în mod sigur nu vreau să încep cu tine.

   S-a uitat la mine neîncrezător un moment:

   - Doamne, a exclamat, am impresia că e adevărat - uluitor!

   - De ce e uluitor? am întrebat. Până și o vânzătoare trebuie să înceapă o dată, nu se naște nimeni cu experiență deja dobândită.

   M-a luat de mână.

   - Linda, a început el, îmi pare rău, nu fi supărată pe mine. E numai pentru că sunt obișnuit cu astfel de situații, nu mi-am închipuit că ești... așa cum ești.

   Am intrat din nou în casă, a fost foarte amabil, m-a invitat la cină săptămâna următoare și voi accepta, pentru că îmi place. Îl cheamă Hugh Barlow. De când ne-am împrietenit nu mai vorbește sofisticat, îmi explică și se asigură că înțeleg ce vorbesc ceilalți.

   În seara aceea, la cină, lady Clare și prietena ei au râs la niște glume prostești, cu dispreț, așa cum făceau fetele de la mănăstire când vorbeau despre ceva „interzis”. Au încercat să mă introducă în conversația lor, dar nu m-am lăsat, pentru că știam că o să mă fac de râs.

   Hugh a zis:

   - Destul, Clare, păstrează-ți glumele astea pentru băieții de la grajduri, ei le apreciază mai mult.

   - Dar asta credeam că îi place domnișoarei Snell să audă, zise lady Clare, apoi către mine: E adevărat că tatăl tău a fost grăjdar?

   Atunci am înțeles că mă disprețuiește la fel de mult ca prietena sa, cea care încerca să pună mâna pe Peter și se enerva pe măsură ce trecea timpul și el n-o băga în seamă.

   Cei de la masă așteptau replica mea și m-am gândit cu groază ce ar fi mai nimerit să spun. Apoi m-am gândit că oamenii aceia n-au de ce să mă facă să mă rușinez și am răspuns sfidător:

   - Tatăl meu o fi fost grăjdar, dar, ca să vă spun adevărul, mama e și mai dubioasă. Dar dacă vă interesează, tatăl meu vitreg are o cârciumă, și încă una destul de bună.

   Au rămas toți cu gura căscată, apoi au început să vorbească stânjeniți. Hugh mi-a strâns mâna pe sub masă:

   - Bravo, Linda, a șoptit el, Clare e o viperă.

   Mi-a plăcut că era de partea mea, dar n-am avut ocazia să-i vorbesc tot restul serii, pentru că Peter m-a luat să-mi arate niște broderii din China, strânse de bunicul său pe vremea când era ambasador la Pekin.

   Când ne uitam la ele, mi-a spus:

   - Ești crudă cu mine, Linda.

   Știam că va urma să discutăm despre „noi”, dar m-am prefăcut surprinsă.

   - Ce lucruri teribile spui, am răspuns. Speram că m-am comportat bine în primul meu sfârșit de săptămână la țară.

   - Știi că nu la asta mă refer, a replicat el.

   Am scuturat din cap și am căscat ochii, ca și cum n-aș fi înțeles.

   Dintr-o dată a azvârlit broderiile, m-a înhățat și a început să-mi spună cu ardoare, renunțând la atitudinea dinainte:

   - O să fii drăguță cu mine, nu-i așa, Linda? Te rog, iubito, sunt nebun după tine, complet nebun!

   - Te cunosc de puțin timp, am spus, cu o voce moale, nehotărâtă, sunt înfricoșată și nu vreau să mă grăbesc în relația asta.

   - Nu vreau să te grăbesc, îți promit că n-am s-o fac, dar, Linda, lasă-mă să vin la tine să vorbim în noaptea asta, după ce se duc ceilalți la culcare. Nu rămânem niciodată singuri, în toată învălmășeala asta.

   Mi-am retras mâna din mâna lui.

   - Peter, am zis cu reproș.

   - O să fiu bun, a spus el imediat, îți promit că voi fi cât se poate de cuminte, dar lasă-mă să vin.

   - Mă agasezi, Peter, vrei să mă grăbești și e urât din partea ta.

   La auzul acestor cuvinte, a devenit chiar nefericit și a început să spună:

   - Voi face orice să-ți fiu pe plac, Linda, a promis ferm. Doar că aș vrea să te fac fericită.

   - N-o să mă faci fericită, am răspuns, dacă mă grăbești. În fond, te cunosc numai de o săptămână.

   După asta, am făcut, desigur, tot cum am vrut eu, am încuiat din nou ușa dormitorului.

   Mi se pare caraghios ce am spus. Într-un fel e adevărat. Nu vreau să fiu grăbită de nimeni. Cred că, fiică a mamei mele fiind, ar trebui să profit de șansa de a trăi cu Peter, dar în sinea mea simt că într-o zi mă voi îndrăgosti cu adevărat, fără să mă gândesc la ce câștig prin asta.

   Mi se pare caraghios să gândesc așa când mă aflu aici, în pat, cu cadoul de la Peter în mână. Îmi stă foarte bine, strălucește în soare când mișc mâna. Peter îmi dă mereu senzația că face un joc.

   Ai impresia că ești un pion pe tabla lui se șah și că el spune: „O să-i dăruiesc Lindei o brățară. Asta o să zăpăcească o fată simplă ca ea, fiica vitregă a unui cârciumar”.

   Mă bucur că i-am spus adevărul lui lady Clara, în legătură cu originea mea. În același timp aș vrea să știu cine a fost tatăl meu. Poate că s-a fi simțit în largul lui la Whitefriars, sau o casă asemănătoare. Mă întreb, dacă mama ar fi fost mai isteață, s-ar fi însurat cu ea? O dată mi-a spus că era foarte îndrăgostită de el și îmi închipui că n-ar fi spus nu.

   Oricum, trebuie să pun la loc brățara și să i-o înapoiez lui Peter.

CAPITOLUL 14

   Situația în care mă aflu începe să mă depășească.

   Peter e furios. Pimples mă exasperează cu telefoanele lui și Hugh, cel mai drăguț dintre ei, și-a găsit tocmai acum să plece la manevre pe câmp. Problema principală e Peter. Mă descurc cu Pimples, deși nu-mi explic cum suportă să mă port în asemenea hal cu el. E patetic, așteaptă ore întregi la club, doar-doar îi dau vreun semn.

   Peter e din ce în ce mai agasant și mai supărat. A încercat în toate felurile să mă convingă, să mă implore, să mă agaseze, dar a devenit insuportabil. Adevărul e că e îngrozit de faptul că prietenii lui de la Black Club își vor da seama că eu nu trăiesc cu el. De curând, cineva a împrăștiat zvonul că Peter n-a mai avut succesul obișnuit, că a început să fie luat în zeflemea.

   Eu și Hugh eram la Amasadă joi seara, când s-a deschis ușa și a apărut Peter. Mi-am dat seama ce era în mintea lui, căci o adusese pe Vera, cară arăta ca o pisică jigărită ce abia a terminat smântâna.

   Era foarte zâmbitoare, îl lingușea pe Peter, până când el m-a văzut pe mine. Apoi s-a făcut că nu mă vede, a început să-i dea atenție Verei, din cauza mea. Toată tărășenia era atât de clară și Vera era de râsul tuturor, se uita în ochii lui Peter, își rezema capul pe umărul lui când dansau.

   Bărbații nu sunt buni actori. După vreo jumătate de oră Peter s-a plictisit și n-a mai continuat jocul.

   Când am dansat cu Hugh, am trecut pe lângă masa lui Peter și nu m-am putut abține să nu-i spun:

   - Ce mai faci Peter, mă bucur să te văd!

   El a sărit în picioare și m-a prezentat Verei, care a spus:

   - Îmi pare bine, cu o voce rece, m-a măsurat din cap până în picioare, apoi a început să-i facă avansuri lui Hugh.

   A fost atât de necioplită că m-am ambiționat să-i dau o lecție.

   - Nu dansezi cu mine, Peter? l-am întrebat, zâmbindu-i.

   Dacă ar fi fost deștept, ar fi refuzat, ceea ce i-a fi dat câștig de cauză asupra mea, după felul în care m-am purtat, dar n-a făcut-o. Am dansat, lăsându-l pe Hugh cu Vera, care era atât de enervată - după cum mi-a spus mai târziu Hugh - încât era gata să izbucnească.

  Peter m-a ținut foarte strâns:

   - Nu mai putem continua așa, Linda, a spus el.

   - Sunt de acord cu tine, am răspuns, ringul e prea aglomerat.

   M-a scuturat:

   - Nu fi enervantă. Știi la ce mă refer, nu mă poți trata așa la infinit.

   - De ce? am întrebat, făcând semn cuiva, peste umărul lui.

   - Pentru că nu suport, a mormăit.

   Am ridicat din umeri.

   - Tu hotărăști, dragule, am răspuns.

   Am continuat cu o serie de remarci banale, despre lume și lucruri în general, înainte de a reveni la masa Verei. Aici m-am oprit.

   - Iartă-mă, i-am spus, pentru că l-am răpit pe Peter, dar suntem prieteni atât de vechi și aveam atâtea de vorbit!

   Și înainte să dea o replică potrivită, Hugh a sărit în picioare și am mers să dansăm. Ne-am distrat pe seama lor, dar m-am simțit josnică după ce am ajuns acasă. Atât de josnică, că m-am apucat să scriu un bilet lui Peter, ceea ce era un semn de slăbiciune din partea mea, dar, într-un fel, nu-mi place să fiu urâcioasă cu lumea, mai ales când oamenii sunt amabili cu mine.

   „Iartă-mă, Peter, am scris, sunt nerecunoscătoare - Linda” - și am trimis un mesager la el acasă.

   Dimineața am primit un buchet de trandafiri și o invitație la prânz. Când am ajuns la Ritz, Peter mă aștepta și am observat imediat că era bine dispus.

   Când am dat comanda, Peter mi-a spus:

   - Linda, trebuie să te întreb ceva.

   - Ce?

   - Vrei să fugim împreună? a întrebat foarte serios. O să-i cer soției mele să divorțeze și o să ne căsătorim.

   O clipă nu mi-a venit să-mi cred urechilor, apoi mi-am amintit că le nu știa ce-mi povestise Cleone. În loc să fiu inteligentă și să dau o replică evazivă, am spus ce mi-a venit la gură:

   - Dumnezeule, Peter, să nu încerci jocul ăsta cu mine!

   - Ce joc? a întrebat răstit.

   Pentru prima dată de când îl cunoșteam s-a înroșit. Apoi mi-am dat seama că nu trebuie să o dau de gol pe Cleone. Un bărbat bogat ca Peter, i-ar putea face rău, nu se știe cum ar reacționa. Am schimbat tonul.

   - Știi că n-ai pomenit niciodată de soția ta?

   - Știu, Linda, nu pot vorbi despre ea, înțelegi, dar nu ne înțelegem de mulți ani.

   - Poate că ea nu te înțelege.

   S-a uitat la mine să vadă dacă vorbesc serios sau râd de el și eu am rămas foarte sobră.

   - Sună cam banal, dar e adevărat. Nu ne iubim. Nu crezi că ar fi minunat dacă noi doi am trăi împreună pentru totdeauna, iubito?

   - Ești convins că soția ta ar divorța?

   - Bineînțeles, dacă îi ofer dovezile necesare. O să plecăm în Tahiti sau în alt loc minunat până se potolesc bârfele și scandalul. Promite-mi că vii, Linda, te rog, iubito!

   Am lăsat ochii în jos, ca și cum aș fi meditat adânc, apoi am întrebat:

   - De ce n-ai divorțat de soția ta până acum, dacă nu trăiți împreună de mult timp?

   La asta a bălmăjit ceva în legătură cu scandalul și spălarea rufelor murdare în public și alte câteva asemenea banalități.

   - Am să mă gândesc la ce mi-ai spus, Peter, dar ar fi bine dacă ai obține de la soția ta o scrisoare în care să spună că divorțează dacă îi dai motive.

   După aceea prânzul a devenit o masă calmă și când am terminat, am mers înapoi la Peter să ascultăm câteva discuri pe care le primise recent din America.

   Mi-am aruncat haina și pălăria pe un scaun, când Peter m-a prins de mână și de umeri și m-a întors spre el:

   - Te joci cu mine, Linda, a spus el scuturându-mă, nu-i așa?

   - Mă doare, Peter, am țipat, încercând să scap, mă strângea prea tare ca să mă mișc.

   - Nu-ți pasă de mine, vrei să mă faci să sufăr, mă înnebunești! Nu accept să fiu chinuit în felul ăsta, a spus el.

   M-a cuprins în brațe, mi-a dat capul pe spate și a început să mă sărute brutal, strivindu-mi buzele. Am încercat să scap, dar a fost în zadar.

   Dintr-o dată mi-a dat drumul, m-am împiedicat de o canapea și m-am sprijinit să nu cad. Respira repede, ochii îi scânteiau.

   - Așa! a exclamat triumfător, ar fi trebuit să fac asta de mult, am ajuns la capătul puterilor și va trebui să vii cu mine, dacă nu, du-te dracului unde vrei!

   Eram prea uluită ca să mai spun ceva. Mă holbam la el. Apoi am dus mâna la gură să văd dacă e umflată. Era și am început să plâng, mai mult din cauza șocului. Peter a văzut.

   - La dracu, ar fi bine să pleci, cât te mai las!

   A ieșit din cameră, trântind ușa.

   După câteva minute mi-am pus pălăria și haina și am ieșit în stradă. Dacă asta înseamnă să fii sărutată, e foarte neplăcut. Credeam că e mult mai bine!

CAPITOLUL 15

   Aș da orice să-i pot telefona mamei să-i spună ce mi s-a întâmplat. Dar la ora asta n-ar fi prea înțelept - telefonul e la bar, care e închis și s-ar putea să nu fie atât de încântată.

   Când mă gândesc că eu, Linda Snell, tocmai am refuzat să mă mărit cu un lord, mă gândesc că e, cum ar zice Bessie, o nebunie. E vorba de bietul Pimples, și cunoscându-l bine, nu mă impresionează prea tare, dar e totuși lord și ar trebui să-mi placă să fiu o lady.

   După ce ne-am urcat în mașina lui, Pimples a scos o cutie din buzunar în care era un imens inel cu safir.

   - O, Pimples, ce inel dumnezeiesc! am exclamat.

   A oprit mașina unde ne aflam, pe bordură și a spus, gâfâind:

   - Linda, vrei să te măriți cu mine?

   Am fost atât de surprinsă încât n-am știut ce să răspund, am rămas cu inelul în mână, și cutiuța roșie. Priveam prin parbriz, încercând să înțeleg ce mi se întâmplă.

   Nu-mi puteam imagina cum ar fi să mă mărit cu Pimples. Nu mi se părea verosimil, era ceva străin de mine, o întrebare care nu părea adevărată.

   Cum nu răspundeam, Pimples mi-a luat mâna și mi-a săruta-o.

   - Mărită-te cu mine, Linda, te iubesc! Te rog, mărită-te cu mine!

   Și cel mai cumplit lucru era că părea caraghios. Am simțit că, în ciuda titlului său de lord, nu m-aș putea mărita cu un om atât de neîndemânatic.

   - Nu știu, Pimples, nu mă așteptam să-mi propui așa ceva, sunt surprinsă!

   Imediat am râs, pentru că suna a replică de fecioară victoriană: „E așa de neașteptat, domnule Archibald!”

   Dar lui Pimples nu i se părea nostim. M-a implorat. Atunci n-a devenit numai caraghios, ci și patetic.

   Am stat ore întregi pe șosea și Pimples a vorbit mereu, iar eu țineam în mână inelul, tăcând. În cele din urmă, fiindu-mi milă de el, am spus că aș purta puțin inelul, dar pe mâna dreaptă, nu pe inelar și că o să mă gândesc. Pimples mi-a tot mulțumit până când am simțit că-mi vine să-l zgâlțâi și să-i spun: „Nu te mai umili, nu vezi că eu sunt cea care ar trebui să-ți mulțumesc pentru că vrei să te însori cu o anonimă ca mine”.

   Dar, n-am spus asta și când am ajuns acasă a stat mult timp în fața ei, gândindu-se la mine probabil, pentru că atunci când m-am uitat pe furiș pe fereastră, tocmai plecat. Acum sunt singură, nu știu ce să fac. În mintea mea e un vârtej.

   O aud pe mama spunând:

   - Linda! Ce șansă! Dacă nu te măriți cu el ești nebună! Îl aștepți pe prințul de Wales?

CAPITOLUL 16

   În sfârșit, am terminat cu Peter! Am avut o ceartă teribilă.

   Plutea în aer de mult timp, dar regret că s-a întâmplat așa, pentru că nu-mi place să fiu dură cu oameni care s-au purtat frumos cu mine, așa cum a făcut el.

   Cleone are o parte de vină, a reușit să indispună pe toată lumea astăzi la magazin, întârziind mai mult de o oră. E o dimineață plină, avem două comenzi de trusouri. Mai mult, madame Jean primise vești proaste și era furioasă. Una dintre fete nimerise într-un scandal din cauză că împrumutase o haină model, fără permisiune. Cantaloupe a făcut-o cu ou și oțet. Și el era prost dispus, ceea ce înrăutățea lucrurile.

   Eram de-a dreptul epuizată la prânz, tenul mi se îmbâcsise, părul era încâlcit și am mai primit și mesajul că mă așteaptă un domn. M-am uitat pe fereastră și am văzut Rolls-ul lui Peter. Primul impus a fost să-i transmit că nu-l pot vedea. Ar fi fost înțelept dacă aș fi făcut așa, dar m-am gândit: „poate că un prânz bun mă va face să mă simt mai bine”. Așa că m-am îmbrăcat, mi-am pudrat nasul și când eram gata, Cleone a zis:

   - Ai o gaură în ciorap.

   Era un fir dus, în partea din spate și aș vrea să știu dacă poate exista ceva mai enervant pentru o femeie decât asta.

   - Nu am timp să mă schimb acum, dar Peter va trebui să mă ducă într-un loc retras. Nu pot merge așa la Ritz.

   I-am atras atenția când am ajuns jos.

   - Bine, mergem la Maison Basque, deși am reținut masa ta preferată, la geam, la Ritz.

   Asta m-a supărat. E neplăcut să știi că nu poți face ceva dintr-un motiv absolut banal, cum ar fi o gaură în ciorap.

   Când am ajuns la Maiosn Basque nu eram în toane bune. Peter ar fi trebuit să-și dea seama că nu era momentul să înceapă o scenă, dar, desigur, bărbații au nevoie de cuvinte. Cum era prima noastră întâlnire după episodul sărutului, cred că încerca să-și verse oful.

   A început cum ne-am așezat:

   - Nu mai putem continua așa, a zis și au urmat toate aberațiile pe care le înșirase de săptămâni, de altfel nimic nou.

   - O, Peter, e nevoie să trecem iar prin asta? Știi cât mă indispune.

   - Da? a întrebat el cu amărăciune, pe un ton răstit, un singur lucru nu te indispune în ultimul timp.

   - Ce anume?

   A dat din umeri.

   - Cred că a fost stupid din partea mea să cred că ești altfel decât celelalte femei.

   - Nu știam că asta vrei, dar ce încerci să-mi spui?

   A lovit masa, furios.

   - Spun că treaba asta care pornește dintr-o singură parte nu va mai continua. Am făcut tot ce am putut pentru tine - tot ce m-ai lăsat să fac.

   Asta m-a înfuriat.

   - Dacă îți închipui că mă poți cumpăra, te înșeli.

   - Cred că ești foarte nerecunoscătoare.

   Asta m-a supărat și mai tare, mai mult pentru că simțeam că are dreptate.

   - Trebuie să stai cu persoane de vârsta și condiția ta. Sunt sigură că sunt mai obișnuite cu metodele tale decât mine și dacă ai impresia că mă poți cumpăra cu câteva diamante, te înșeli. Cât despre oferta ta de a divorța, păstreaz-o. Mai degrabă m-aș mărita cu Pimples decât să am de-a face cu tine și cu banii tăi!

   Cu asta mi-am luat poșeta, lăsând mâncarea neatinsă și am ieșit. Eram atât de furioasă că am mers prin Berkeley Square în parc și nu-mi pasă dacă cei de la magazin se îngrozesc de ce se petrece. Trebuie să mă liniștesc înainte să dau ochii cu cineva și cred că am făcut o mare prostie, dar uneori trebuie să fii tu însuți, să nu joci și să nu pozezi.

   Sunt cu atât mai supărată, cu cât îmi dau seama că nu am dreptate, dar nu sunt atât de nerecunoscătoare pe cât crede Peter.

CAPITOLUL 17

   Bessie e bolnavă. Aș face orice în lume ca s-o ajut și e un făcut că s-a nimerit tocmai acum când o duc mai greu.

   Trebuie să cumpăr o mulțime de haine pentru toate petrecerile, deși domnule Cantaloupe mi le dă foarte ieftin. Mi-am cheltuit tot salariul pe ele. Și am de plătit și mesele, acum că Peter nu mai e. Măcar dacă Bessie ar fi venit la mine mai demult, lucrurile nu s-ar fi înrăutățit, dar ea s-a speriat și s-a dus la o escroacă care era s-o omoare. Mă simt vinovată, pentru că, dacă treceam pe la ea, știam de toate astea.

   Teddy a dispărut cum a mirosit că sunt probleme, iar ea zace de 3 săptămâni, cu hemoragie. Dacă n-ar fi fost proprietăreasa care, în ciuda unui comportament foarte dezagreabil, era o femeie cu suflet bun, ar fi zăcut aruncată în stradă. N-a avut curaj să meargă la spital după ce se întâmplase, de frică să nu se iște scandal pentru practică ilegală. Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă nu treceam pe la ea aseară.

   Eram cam abătută, nu aveam chef de Pimples sau alte persoane cunoscute. Și am dat cu banul dacă să trec pe la mama sau pe la Bessie. Nu știam că Bessie era acolo, pentru că acum o lună pomenea ceva de un turneu cu o revistă. Am încercat. M-am gândit că puțin bun simț nu-mi strică. Am sunat. Proprietăreasa a deschis și mi-am dat seama din prima clipă că ceva nu e în regulă.

   - Bessie e acasă? am întrebat și doamna Glaubel a răspuns:

   - Da, și are prieteni cărora nu are de ce le mulțumi.

   - Ce s-a întâmplat, mătușă?

   Așa îi zicem noi, pentru că singura slijnică era nepoata ei și ne obișnuisem să-i spunem ca ea.

   Și-a încrucișat mâinile și a zis:

   - Dacă vrei să știi ce cred eu, e pe moarte!

   - Pe moarte? am întrebat prostește.

   Am crezut că glumește.

   - Dacă n-aș fi fost creștină, ar fi trebuit s-o dau afară de mult. Nu țin asemenea chiriași, sunt o femeie respectabilă și domnul Glaubel îmi spune: „Gertie, ești proastă, fata asta o să ne aducă necazuri, ține minte ce-ți spun eu și dacă moare se va face anchetă și atunci ce ne facem?” Pe deasupra îmi datorează chiria pe 5 săptămâni și nici nu am vreo șansă s-o capăt.

   Am aflat îndată ce se întâmplase, din câte știa ea, adică, mai mult bănuia, căci Bessie nu i se confesase.

   Când am auzit despre ce era vorba, m-am repezit pe scări și am găsit-o pe Bessie în pat albă ca varul. Slăbise în asemenea hal, că de-abia am recunoscut-o, părul îi era lins și gras, cu o porțiune de păr închis la culoare, crescut la rădăcină. Arăta îngrozitor. Camera era mizeră. Așternuturile nu fuseseră schimbate de săptămâni, dar n-am putut să-i spun mătușii.

   Am vorbit cu Bessie și mi-a povestit cât de proastă fusese.

   - Știam un loc mai bun, dar era cu 10 lire mai scump și nu aveam bani.

   - I-ai scris lui Teddy?

   A dat din cap în semn că nu.

   - I-am spus înainte și de atunci nu s-a mai apropiat de mine. Nu are rost să-l acuz, Linda, a adăugat văzând cât de furioasă sunt, e însurat și e numai vina mea, femeia e întotdeauna de vină.

   - Bessie, de ce n-ai venit la mine?

   A zâmbit, a încercat să râdă.

   - Am crezut că ducii și ducesele nu au o cameră și pentru mine Linda.

   Mi-a venit să strig la răspunsul ei, dar știam cât e de bolnavă.

   - O să te pun pe picioare, Bessie, am zis.

   - Nu pot merge la spital, a răspuns ea cu frică în privire.

   - O să mergi la un sanatoriu particular și o să angajez cei mai buni medici din Londra pentru tine.

   - Nu-mi pot permite, Linda, a spus.

   - Sunt atât de bogată, Bessie, Rockefeller mă cheamă!

   Am coborât și i-am spus mătușii că revin într-o oră și cu chiria. N-am mai văzut pe cineva înveselindu-se așa de repede.

   - Ai fost o bomboană, mătușă, dar ar fi trebuit să-mi fi spus, aș fi făcut ceva cu săptămâni în urmă.

   M-am aruncat într-un taxi și am căutat-o pe Cleone. I-am povestit despre ce era vorba, a fost extraordinară, a vorbit cu medicul ei, care i-a recomandat un sanatoriu și am aranjat totul. Mi-a împrumutat 20 de lire.

   Doctorul a venit cu mine și a examinat-o pe Bessie. A fost foarte amabil, fără ifose, deși știa exact despre ce era vorba. A trimis o ambulanță și o soră, au înfășurat-o într-o pătură și au așezat-o pe o targă.

   S-a speriat, mă ținea de mână.

   - Să nu mă lași, Linda, spunea tot timpul și i-am promis că n-o s-o las, dar la sanatoriu nu mi-au dat voie să intru în sala de operație.

   Am așteptat jos și sper să nu mai aștept în viața mea în felul ăsta un verdict. Mergeam dintr-o parte în cealaltă a camerei, până când a venit doctorul - cel recomandat de Cleone, care fusese lângă Bessie tot timpul, deși nu operase el și a zis:

   - Cred că acum e bine, domnișoară Snell. Sir Arthur e mulțumit și sperăm că va avea o noapte bună.

   I-am mulțumit și l-am întrebat:

   - Cât este taxa?

   S-a gândit puțin și a răspuns:

   - O cameră aici costă de obicei 15 lire pe săptămână, dar dacă vorbesc cu Sir Arthur poate face o reducere specială, la 150 de guinee, dar nu vă faceți griji, vă va lua mai puțin.

   - Nu mă tocmesc la bani, se pune doar problema să-i găsesc.

   - Știu, dar nu va fi așa de mult. Cred că 25 de guinee sunt de ajuns, e un om bun la suflet. Dacă ați fi așteptat încă o zi, ar fi fost prea târziu, deci, veți fi de acord cu mine că a meritat.

   Cred că medicii sunt minunați și am auzit cât de buni sunt cu fetele sărace, deși nu mi-am dat seama până acum. Când i-am spus lui Cleone mi-a spus că acel sanatoriu costă 20 de guinee pe săptămână, că se purtau extraordinar cu pacienții și că se bucură că Bessie e acolo.

   Doctorul Eddie zice că Bessie va sta pe puțin o lună și jumătate. Astăzi am plătit pentru două săptămâni și am lăsat restul pentru operație.

   - Încă nu trebuie să plătești, a spus doctorul Eddie, dar eu am preferat să dau banii acum când îi aveam.

   Sunt o mulțime de lucruri pentru care am nevoie de bani. Când am fost la Bessie dimineață, sora mi-a spus:

   - Ne puteți aduce niște pijamale pentru prietena dumneavoastră?

   Nu m-a lăsat s-o văd pentru că nu e încă refăcută, dar sora mi-a spus că a avut o noapte bună și speră că poate fi vizitată peste o zi sau două.

   La prânz m-am dus la Tottenham Court Road.

   Evident, mătușa n-a întârziat să închirieze camera lui Bessie și i-a adunat toate lucrurile într-un cufăr din pod. N-am văzut niciodată așa o dezordine. Am găsit în cele din urmă o cămașă de noapte acceptabilă, dar celelalte nu erau de purtat. Îmi dau seama acum că dantela și șifonul de proastă calitate nu țin mult.

   Căutând prin cufăr am dat de poza lui Teddy și de niște scrisori de la el. Nu scria mare lucru, dar m-a înfuriat gândul că a fugit și a lăsat-o așa - dacă i-ar fi trimis bani, aș fi înțeles, dar s-o abandoneze, era prea mult. M-am gândit puțin și am decis să-l sun pe Tony. N-aș fi făcut-o dacă ar fi fost vorba de mine. Tony mi-a făcut mult bine și a vrut să stea departe de mine, dar starea lui Bessie mă înnebunea într-atât încât m-am dus la birou și am sunat.

   Când m-au întrebat „din partea cui?” am răspuns „din partea domnului Canataloupe” pentru că știam că asta îl va aduce la telefon și imediat l-am auzit:

   - Bună ziua.

   - Tony?

   - Cine e? a întrebat el.

   - Linda, am răspuns și am simțit uimirea lui, deci i-am explicat: nu te speria, Tony Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Am nevoie de adresa lui Teddy - prietenul tău, Edward - știi la cine mă refer.

   - Da, la ce îți trebuie?

   - E mai bine să nu știi nimic despre asta, Tony, și n-o să spun că o am de la tine, pentru că vreau să-l bag în sperieți. N-o să mă dai de gol, nu?

   Mi-a promis că nu, și vocea i s-a schimbat. Mi-a dat numărul de telefon.

   - Ai pățit ceva, Linda?

   - Nimic. Ești fericit, Tony?

   A ezitat un moment. Cred că am fost rea.

   - Fii binecuvântat, Tony, cu tot norocul din lume.

   Am închis înainte să mai spună ceva. Am sunat la numărul pe care mi l-a dat. A răspuns secretara și am întrebat când îl găsesc pe Teddy.

   - Cine sunteți?

   - Vorbesc din partea domnului Robinson, am răspuns, dând primul nume care mi-a venit la gură și e vorba de o afacere urgentă.

   - Vă fixez o întâlnire la ora 3.

   Am mulțumit și am plecat în oraș. Mi-am luat liber pentru după-amiază. I-am spus lui madame Jean că pozez.

   Am ajuns în oraș la 3. Inima îmi bătea când am ajuns la biroul lui Teddy. Erau fel de fel de angajați care forfoteau pe culoare și toți mă priveau cu uimire.

   Secretara s-a speriat când am întrebat de audiență.

   - Ați spus domnul Robinson, a replicat ea tăios.

   - Da, am venit aici din partea lui.

   - Aveți numai câteva minute, suntem foarte ocupați astăzi.

   - Perfect.

   A apăsat un buton de pe birou, a deschis o ușă și m-a poftit în biroul lui Teddy.

   Teddy stătea la un birou imens, lângă fereastră, cu un teanc de hârtii în fața lui și câteva telefoane în dreapta. Când l-am văzut mi-am dat seama, ceea ce nu făcusem până atunci, că e cât se poate de banal, în comparație cu Peter, Hugh sau chiar Pimples. Arăta oribil. Mi se păruse întotdeauna că arăta bine.

   Nu știu ce avea, o vulgaritate a expresiei, faptul că purta o cămașă nepotrivită și că avea un ac de cravată înfipt în cravata de mătase. S-a uitat convențional în sus când am intrat și văzându-mă a tresărit de parcă aș fi fost o stafie.

   - Sfinte Sisoie! a strigat sărind în picioare. Tu ești, Linda?

   - Da, eu sunt, am spus zâmbind, ce mai faci Teddy, e mult de când nu ne-am văzut.

   Am înaintat spre el cu multă eleganță, am dat mâna și m-am așezat înainte de a fi invitată.

   - Te pot ajuta cu ceva? a întrebat nervos, răsfiond hârtiile de pe birou, nu-ți pot acorda mult timp, sunt foarte ocupat.

   - Nu te rețin, am nevoie doar de un cec de 200 de lire.

   - 200 de lire? a scuipat el. Ce vrei să spui?

   - Exact ce auzi și asta înseamnă că scapi ieftin, Teddy.

   - Uite ce e Linda.. a început el.

   - Încetează! Ai lăsat-o pe Bessie de izbeliște și era să moară datorită ție - încă nu e în afara pericolului.

   - Îmi pare rău să aud asta, dar nu e treaba mea și nu pot fi tras la răspundere.

   - Fie că te simți răspunzător sau nu, nu are importanță - eu te consider răspunzător și vei plăti...

   - Ăsta e șantaj, m-a întrerupt Teddy, n-o să mă las șantajat de tine sau de altă femeie ușoară care vine să scoată ceva de la mine!

   - Da, e șantaj, Teddy, așa și trebuia să fie. Ce vei face? Chemi poliția să mă aresteze?

   A amuțit pentru 1 minut.

   - Nu te obosi să răspunzi, am zis, ridicându-mă de pe scaun, văd că nu mă pot baza pe tine pentru ajutor. Ai vrea să-mi dai adresa soției tale, pentru a mă scut s-o mai caut? Am niște scrisori pe care aș vrea să i le arăt, deși sunt sigură că povestea mea ar fi suficient de interesantă în sine. La revedere, Teddy!

   Am pornit spre ușă.

   - Să te ia naiba, ăsta e șantaj!

   - Știu.

   Pusesem mâna pe clanță când a strigat:

   - Oprește-te! Uite ce e, Linda, a zis explodând, nu accept să fiu amețit în felul ăsta, dar de dragul vremurilor trecute îți dau 25 de lire și suntem chit.

   - 200 de lire, nimic mai puțin.

   - Nu-ți dau, a decis Teddy, vârându-și mâinile în buzunare.

   - Bine, cum vrei.

   De data asta am apucat să deschid ușa înainte să strige:

   - Închide ușa și vino aici!

   Am făcut ce mi-a spus.

   - Îți dau 100 de lire, pentru scrisori și ca asigurare că nu mai calci pe aici.

   - 200 de lire.

   - 150, a încercat el.

   - Exact ce te caracterizează, Teddy, 199 de lire și 10 șilingi.

   Am deschis poșeta și i-am arătat scrisorile. A ezitat un moment, apoi, înjurând a scos un cec.

   - Dacă anulezi cecul mă duc direct la nevasta ta să-i povestesc și îți promit că o să mă creadă.

   - O să-ți plătesc asta, Linda.

   - Așa să faci, am râs eu.

   Mi-a întins cecul și mi-a smuls scrisorile din mână.

   - Asta e o lecție pentru mine, a zis el.

   - Sper să fie, am replicat, ridicându-mă și luând cecul.

   M-a privit și pe figură i-a apărut o expresie hidoasă.

   - Ai putea măcar să mă săruți pentru asta.

   - Te costă încă 100 de lire dacă te apropii de mine, am răspuns cu răceală.

   - Merită, tu ești cea pe care am dorit-o întotdeauna, de când te-am văzut. N-am mai văzut pe cineva ca tine.

   Am așteptat să se apropie și i-am dat cea mai tare palmă posibilă. Era vulgar, dar n-am fost în viața mea mai dezgustată.

   - Să nu-mi stai în cale vreodată!

   Am deschis ușa și l-am lăsat înjurând. Secretara mi-a aruncat o privire fioroasă, dar eu am coborât și m-am repezit la bancă. Mi s-a părut că trec veacuri până când au făcut toate formalitățile și am luat banii. I-am vârât în geantă, am luat autobuzul, triumfătoare.

   Am pus 100 de lire la banca mea, pe numele lui Bessie. Restul i-am păstrat pentru spital și doctori. Cel puțin Teddy a trebuit să plătească.

CAPITOLUL 18

   O, Doamne, n-o lăsa pe Bessie să moară... nu trebuie să moară... Bessie iubește atât de mult viața... se bucură de ea... nu e drept să fie bolnavă... atât de rău... încât să atârne viața ei de un fir de păr... nu poate fi adevărat... au spus așa să mă înspăimânte!

   O, Doamne, n-o lăsa să moară... las-o să trăiască... fac orice... numai să pot face ceva.

   Noaptea trecută când m-am culcat m-am gândit că se va face bine și că va cheltui banii pe care i-am luat de la Teddy. Cât mă disprețuiesc când mă gândesc cât de puțin am făcut pentru ea față de cât a făcut ea pentru mine! Dacă n-ar fi fost ea, unde aș fi fost acum? Și eu ce-am făcut pentru ea? Nimic.

   Știu de ce n-am făcut-o... pentru că sunt o snoabă, o snoabă demnă de tot disprețul... N-am vrut să o vadă fetele de la magazin ca să nu râdă de ea - de Bessie, care valora mai mult decât toate la un loc!

   Dacă trăiește, jur că voi face orice pentru ea... îi voi da tot ce am. De ce nu vin să-mi spună... n-are rost să mă târguiesc cu Dumnezeu... Dacă Bessie moare, n-o să mai fiu niciodată fericită. Nu zic că o să plâng mereu... dar n-o să mă iert niciodată pentru că n-am făcut lucruri pe care le puteam face pentru Bessie.

   Mă întreb dacă să sun la magazin. O să întârzii și nu vreaum să-mi pierd slujba, am nevoie de fiecare penny pe care îl câștig, pentru Bessie. E 9.30 dimineața... o să aflu curând... Bessie nu trebuie să moară... a ieșit cineva... vin spre mine... inima îmi bate atât de tare... e doctorul Eddie... îi văd fața.

   O, Doamne, știu ce urmează să-mi spună!

CAPITOLUL 19

   Cred că dacă cineva s-ar apuca să-și scrie memoriile, ar fi atât de plicticoase încât cititorul ar căsca și ar exclama: „astea sunt basme”!

   Ultimele două zile au fost un coșmar. Am senzația că nu particip eu la evenimente, ci altcineva, străin de mine. Am fost la înmormântarea lui Bessie de dimineață și când au aruncat cu pământ peste sicriu, am simțit că nu e nimic real și că nu e Bessie acolo. Am plătit eu înmormântarea să aibă un sicriu cu mânere de argint. Știu că ei i-ar fi plăcut și era ultimul lucru pe care îl puteam face pentru ea.

   Harry m-a dus cu mașina la Kensal Green, dar n-a intrat în cimitir, a așteptat afară și când am venit înapoi în mașină, m-am gândit că se cuvenea să fie acolo pentru că prin Bessie ne cunoscusem.

   Totul e așa de ciudat și neobișnuit, îmi revine mereu în minte ce s-a întâmplat de când doctorul Eddie mi-a spus că Bessie a murit.

   A spus ceva despre o infecție și febră. N-am plâns, n-am zis nimic. A vrut să-mi dea un brandy, dar n-am băut. Am cerut s-o văd pe Bessie, dar el a spus că e mai bine să așteptân până după-amiază. Am simțit că cineva mi-a dat o lovitură în moalele capului și eram amețită.

   Tot ce-mi amintesc după aceea, e că mă plimbat în parc, repetând: „Bessie a murit! Bessie a murit! Bessie a murit!” Umblam fără țintă, repetând: „Bessie a murit!” Cuvintele păreau fără sens, în mine nu simțeam așa ceva.

   Am stat pe loc un moment, am privit apa. Soarele strălucea în ea, orbitor. Dintr-o dată a apărut un câine. Era un Alsacian. A venit lamine, prietenos. Automat, l-am mângâiat pe cap și el a crezut că mă joc cu el, mi-a dat laba și a lătrat în joacă. Nu știu cum s-a întâmplat, dar și-a prins o labă în brățara mea din mărgele, le-a rupt și s-au împrăștiat peste tot. Nu știu dacă din cauza șocului, dar, aplecându-mă după ele, am început să plâng, lacrimile îmi șiroiau pe față și nu le puteam opri.

   Suspinam tare, când am auzit o voce:

   - Îmi pare tare rău!

   Am plâns mai departe, neputând răspunde.

   Cineva m-a luat de mână și m-a condus să mă așez. Am stat jos, ascunzându-mi fața, plângând amar și disperat, dându-mi seama abia acum, că Bessie murise. Se dusese și nu aveam cum s-o mai văd niciodată!

   După mult timp am simțit în mână batista moale și am făcut un efort să mă controlez, deși sughițam de plâns. Am bâlbâit până la urmă:

   - Îmi pare rău!

   - E în regulă, nu te îngrijora, mi-a răspuns vocea. Jock nu ți-a făcut niciun rău, nu? Ți-am cules brățara.

   - Nu e vorba de asta, am ezitat eu, nu din cauza ei plângeam.

   Mi-am șters ochii și m-am întors să văd cine era. Lângă mine era un tânăr foarte brunet. Nu avea pălărie. La picioarele mele stătea tolănit Jock. Mi-am suflat nasul.

   - Îmi pare rău că mă port așa, dar tocmai am aflat că cineva drag mie a murit.

   Când am spus asta am început din nou să plâng. Am încercat să mă abțin.

   - Plângi, a spus tânărul, nu contează și e mai bine să te descarci.

   - Te poți descărcat așa? am întrebat încet, respirând mai bine.

   - De o moarte? Sigur că da, oricum, moartea nu contează.

   - Nu? am întrebat, nefiind în stare să mă gândesc, punând numai întrebări, bucuroasă, într-un fel, că am cu cine vorbi, că mă înțelege cineva.

   A urmat o tăcere.

   - Știi ce e în depărtare?

   M-am uitat și am văzut o insuliță în mijlocul parcului.

   - E insula lui Peter Pan. Îți amintești ce a spus?

   Am negat.

   - A muri ar fi o aventură imensă, a citat el.

   - Nu prea e o aventură pentru cei care rămân, am zis cu amărăciune.

   - Nu crezi că e egoist?

   Asta mi-a dat o idee, poate că era egoist din partea mea să vreau ca Bessie să trăiască numai ca să pot face pentru ea ceea ce nu făcusem. Simțeam că lui Bessie nu-i păsa ca murit. Dacă știa ceva despre asta, ar fi întâmpinat-o cum a întâmpinat viața - plină de speranțe și pregătită să obțină mai mult.

   După un timp am spus:

   - Cred că ai dreptate, pentru prietena mea ar fi o aventură.

   - Eu mă gândesc adesea la moarte, a spus el, e o temă care îmi vine uneori în minte și pot spune că simt că nu urmează nimic după ce murim - ne stingem ca o lumânare - și nu contează prea mult pentru că nu știm decât prea târziu. Și dacă există o viață după moarte, după legile evoluției trebuie să fie un pas înainte, nu înapoi.

   - Înțeleg ce vrei să spui, dar nu-ți închipui că e un cer de aur, o mare de safir și o harpă, nu?

   - Doamne ferește, a adăugat el repede, cu o urmă de râs în voce.

   Mi-am pudrat nasul și m-am îngrozit văzând cum arăt. Tânărul mă urmărea cu privirea.

   - Și acum, că am spus ce aveam de spus, nu crezi că ar trebui să începem cu începutul?

   - Care început? am întrebat surprinsă.

   - Începutul amiciției noastrei. Ți-a refăcut nasul, cred că e momentul să facem cunoștință.

   Am zâmbit. Avea un fel nostim de a vorbi și ochii îi sclipeau. I-am înapoiat batista.

   - Singura problemă e că nu are cine să ne prezinte.

   - Cred că Jock a făcut-o într-un mod elegant, trebuie doar să schimbăm cărți de vizită, dar cum eu nu am, va trebui să mă crezi pe cuvânt. Mă numesc Harry Rumford, tu?

   - Linda Snell. Vrei să spui cunoscutul Harry Rumford?

   - Depinde ce înțelegi prin cunoscut.

   - Pilotul. Desigur că tu ești. Te recunosc după fotografii. Nu e de mirare că moartea nu te preocupă.

   - Sunt eu, Harry Rumford, la ordin, a zis, înclinându-se. Și tu ești domnișoara Snell, despre care am auzit tot felul de povești?

   - Ce ai auzit? am întrebat cu suspiciune.

   - Că... a început el. Nu cred că e bine să-ți spun. Ești și așa prea răsfățată.

   - Te rog, spune-mi, l-am implorat, dar n-a vrut.

   După aceea i-am povestit totul despre Bessie. Harry e genul de om pe care nu poți să-l minți - cel puțin eu nu pot - așa că i-am spus adevărul, cât de josnică fusesem, cât de puțin o recompensasem pentru bunătatea ei, pentru că sunt o snoabă, iar el a înțeles totul.

   - Toți îi dezamăgim cumva pe cei care ne sunt dragi, toți suntem sub standardele pe care le dorim și dacă obținem ce ne propunem cred că ar trebui să murim de îngrijorare, nu?

   M-a luat de mână.

   - Biata Linda, a zis pe un ton blând, știu ce simți, dar nu are rost să plângi, e ultimul lucru pe care Bessie l-ar fi dorit.

   Am trecut amândoi prin parc, spre ieșirea la care lăsase mașina, m-a condus la magazin, numai după că i-am promis că voi lua prânzul cu el la 1 și jumătate.

   Madame Jean era turbată când am ajuns, gata să mă zboare pe geam, dar când mi-a văzut figura s-a calmat și a așteptat o explicație, după care a fost minunată. Și Cleone s-a purtat admirabil, m-a ajutat să mă spăl pe față.

   Am luat prânzul cu Harry într-un restaurant mic, liniștit, dincolo de Leicester Square, apoi m-am dus la sanatoriu. Când am ajuns m-a cuprins panica.

   - Nu pot intra, nu pot, am murmurat. N-am văzut niciun mort!

   - Nu face asta, Linda! Nu te înspăimânta singură, a zis, luându-mă de mână, nu are de ce să-ți fie frică, e Bessie. Nu ți-e frică de ea, nu? Te aștept. Du-te s-o vezi. O să te simți mai bine după aceea.

   A avut dreptate. Când am ajuns în cameră nu-mi era deloc frică. Era doar Bessie, întinsă pe pat. Foarte albă și slabă, dar cu un zâmbet pe față, ca și cum ar fi fost fericită că a murit.

   M-a trezit spunând: „Bessie! Bessie!” ca și cum ar fi fost vie și m-ar fi auzit. Dar, evident, n-a răspuns. Am întins mâna și am atins mâna ei - era foarte rece.

   Părea atât de împăcată și de departe de tot, că n-am putut să fiu nefericită pentru ea, nu era adevărata Bessie cea care zăcea acolo, nu cea veselă mereu, pe care o cunoscusem eu.

   - La revedere, Bessie, am zis foarte încet, înspăimântată că m-ar fi putut auzi de undeva.

   I-am spus sorei șefe de la sanatoriu că vreau să plătesc pentru înmormântarea lui Bessie și că voiam să aibă un sicriu frumos. A înțeles și a fost foarte amabilă.

   Afară, l-am găsit pe Harry, care mă aștepta, fără să spună un cuvânt, a pornit mașina și a condus spre ieșirea din Londra, spre parcul Richmond. Am tot mers mult timp, până când a oprit lângă niște brazi, unde nu era nimeni, cu excepția cerbilor. Apoi Harry a închis motorul, s-a întors spre mine, m-a luat în brațe și m-a sărutat.

   Atunci am știut că se întâmplă ceva foarte ciudat, ceva ce nu mi se mai întâmplase până atunci. Am știut că îl iubesc pe Harry. Aș vrea să fiu numai în brațele lui Harry, să fiu alături de el orice ar face și oriunde s-ar afla.

   Am cinat împreună în noaptea aceea, nu-mi amintesc despre ce am vorbit, dar țin minte că era o fericire asemeni unui văl auriu. Când am ajuns acasă, m-a sărutat și mi-a spus noapte bună.

   - Te iubesc, Linda, a zis cu blândețe, și într-o zi o să vorbim despre multe lucruri, dar acum trebuie să te duci sus, să te culci și să uiți totul, în afară de faptul că ești fericită și că ne-am întâlnit.

   Am crezut că nu voi putea dormi. Era în mine un amestec de fericire și nefericire și un val de emoții care tot reveneau în mintea mea dar, cum am ajuns în pat, am adormit.

   Am avut un vis ciudat pe car emi l-am amintit când m-am trezit.

   Eram într-un tunel întunecat, căutam pe cineva care dispăruse și nu-l puteam găsi. Bâjbâiam prin întuneric, nu găseam drumul, când mi-am ridicat privirea și i-am văzut, ca pe o înălțime, pe Harry și pe Bessie, privind în jos către mine. „Vino sus, Linda” spuneau ei. Soarele strălucea acolo unde erau, fețele le erau luminate. „Cum să ajung? Dați-mi o scară” am strigat. „Vino, Linda” au spus ei, râzând. Am încercat să mă cațăr spre ei, și m-am trezit.

CAPITOLUL 20

   Îl iubesc pe Harry. Totul era perfect, așa cum gândeam că e când întâlnești persoana potrivită, pe cineva care să te iubească și pe care să-l iubești.

   Harry mă iubește atât cât îl iubesc și eu. Mă surprinde, însă, că am avut parte să cunosc ceva atât de minunat ca iubirea lui. Nu voiam să-mi amintesc că mai există altcineva în afară de el pe lume.

   Sunt numai 5 zile de când ne-am întâlnit și nu-mi amintesc cum era viața fără el, sau cum mi-am imaginat că mă simțeam bine cu alți oameni. E atât de puternic și blând totodată, atât de posesiv și tandru. Aseară am fost în afara Londrei. Harry a venit să mă ia pe la 7. Am ajuns acasă și am apucat să fac o baie, să mă schimb cu o rochie verde, asemeni mușchiului de primăvară. Am auzit un claxon afară. Am fugit jos.

   - Mergem la picnic, Linda. Te simți ruptă de oraș?

   Una dintre caracteristicile lui Harry este că nu spune niciodată „Bună ziua” sau „Ce faci”, ci începe o conversație ca și cum ar fi stat de vorbă de mai mult timp.

   Soarele apusese după castelul Windsor, am trecut pe șoseaua Great West și am luat-o spre Maidenhead. Cerul era roșiatic, nu se vedea decât o stea în spatele unei luni fantomatice, iar Harry zicea că seamănă cu un tablou de Arhtur rackham.

   - Cine e Arthur Rackham? am întrebat, iar el m-a tachinat și m-a făcut „ignorantă”.

   - La ce te poți aștepta de la fiica unei acrobate? am zis eu supărată, neplăcându-mi că Harry mă credea proastă.

   - La abilitate, a râs el și a trebuit să râd și eu.

   Mi-a povestit o mulțime de lucruri minunate și am rămas surprinsă de câte a citit Harry. Și nu știu când a avut timp să citească, pentru că a avut o viață agitată, încât n-ai crede că a avut un minut libert pentru lectură.

   Am mâncat în lumina asfințitului, pe malul râului, la mile depărtare de tot. Pe râu înotau două lebede albe, cerând de mâncare. După masă ne-am întins pe rogojini, am vorbit până când s-a întunecat din ce în ce mai tare, până când a răsărit luna și a început să împrăștie lumină argnite peste tot, tremurând pe apă, ca vrăjită.

   Am stat în tăcere, când dintr-o dată Harry a zis:

   - Peste două săptămâni particip la un concurs aviatic.

   Uitasem de tot, visam numai la iubirea mea, pentru Harry și când vocea lui m-a făcut să tresar, m-am ridicat în capul oaselor, speriată:

   - Ce concurs aviatic?

   Nu citisem ziarele de multe zile, fiind ocupată cu altele, niciodată nu am timp să le răsfoiesc, cu excepția presei mondene, care se află la magazin.

   Harry nu a comentat de data asta ignoranța mea, a spus numai că Daily Racket oferea 10.000 de lire primului aeroplan care ajunge în Mongolia.

   - Mă susține un sindicat și le-am promis să pilotez avionul lor.

   - Nu e periculos, nu? Nu se poate întâmpla să te prăbușești, nu?

   - Nu, e în afară de pericol, a zis, dând din umeri, dar mă neliniștește ceva, Linda.

   - Ce anume?

   - Nu mă pot însura cu tine decât la întoarcere. E vorba de o asigurare de viață. M-au asigurat în caz că mi se întâmplă ceva mie și aparatului lor și trebuie să promit că n-am încurcături financiare, că e exclusă posibilitatea unei dispute asupra banilor în caz că nu manevrez cum trebuie aparatul sau așa ceva.

   Vorbea încet, dar am simțit că nu era de glumă.

   - Există vreun pericol? Nu vrei să faci asta? Harry, spune-mi adevărul, vreau să știu.

   - Nu e niciun pericol deosebit, nimic neobișnuit, Linda, nu e nici pe departe la fel de epuizant cum ar fi un zbor deasupra Atlanticului. Există întotdeauna riscul să te prăbușești, dar îți promit un lucru - nu voi risca nimic acum - pentru tine îmi fac griji... a ezitat el.

   - În caz că... am continuat eu. Harry, te iubesc.

   Când am spus asta m-a tras spre el și m-a ținut în brațe.

   - Adevărat, Linda? a întrebat, sărutându-mă. E adevărat?

   L-am luat de gât.

   - Vreau să fii soția mea, a spus.

   - Voi fi soția ta când te întorci, dar vreau să fiu a ta acum.

   - Nu, nu vreau să-ți fac niciun rău, în caz că...

   - Nu spune asta, l-am întrerupt, n-aș suporta să pățești ceva.

   - Trebuie să fim raționali, iubito, și nu am bani să-ți las.

   Știam să ce gândea că aș putea avea uncopil. Ar fi minunat să am un copil de la Harry.

   - Ce ne facem? Trebuie să fiu cu tine! Trebuie!

   - Nu vreau să pierdem nicio secundă pe care o putem petrece împreună spunându-ți cât de mult te iubesc. Dar nu vreau să fii a mea înainte să ne căsătorim. Sunt demodat, Linda.

   - Și eu... am răspuns... N-a mai fost nimeni...

   - Crezi că e nevoie să-mi spui?

   M-a luat în brațe și mi-a spus:

   - Ești atât de dulce, inocentă, perfectă, ești tot ce am dorit să găsesc și credeam că nu există.

   M-a sărutat până când n-am mai putut respira. Am avut senzația că mă contopesc cu el.

   Harry a condus rapid înapoi spre Londra și apoi a urcat la mine. M-am dezbrăcat. M-a luat în brațe și m-a sărutat. Dar, cu toate că aș fi făcut orice, și în ciuda pasiunii care ardea în noi, mistuitor, Harry nu și-a pierdut controlul.

   Mă întreb cum pot unii să ia dragostea în glumă. Eu știu doar că iubirea mea pentru Harry e perfectă și că aș omorî pe oricine ar râde de noi.

   A plecat în zori, dar înainte de a pleca a dat la o parte perdelele pentru a vedea soarele strălucind deasupra coșurilor de pe acoperișuri. Harry a privit pe geam, apoi a tras la loc perdelele și a venit să mă sărute.

   - Noapte bună, iubirea mea mică, culcă-te la loc, te sun dimineață.

   Am întins mâinile și am încercat să-l prind, dar a plecat și am auzit ușa închizându-se în urma lui. Mai simt încă mireasma părului lui pe pernă. M-am băgat la loc în așternut.

   M-am trezit pe la 9. Totul părea atât de frumos, de incredibil, că mă întreb dacă nu e un vis. Dar când mă gândesc la Harry, simt fiori în tot corpul și știu că nu există niciun vis care să te emoționeze atât, așa că trebuie să fie real, e real viitorul meu soț!

CAPITOLUL 21

   N-am știut că marea e așa albastră.

   Devonshire e exact cum mi-am imaginat că trebuie să fie Mediterana. Lungită pe nisip, văd marea de culorea veșmântului Madonei din capela mănăstirii și stâncile de pe mica insulă la gura râului sunt roșu intens. Acesta e cel mai încântător loc pe care l-am văzut în viața mea. Numai Harry ar fi putut cunoaște un loc atât de frumos și liniștit.

   Numim asta „luna de miere” și bătrâneii simpatici care au hanul la care stăm noi cred că suntem proaspăt căsătoriți și sunt minunați cu noi. Nicio ceremonie condusă de preot sau înger nu ne-ar face mai fericiți decât suntem.

   Totul e simplu, curat, mâncarea e delicioasă, pește proaspăt și raci aduși de pescari în fiecare dimineață, șuncă de casă, plăcintă cu carne făcută de proprietăreasă. Harry bea bere din căni imense iar eu beau cidru, care pare a fi mai amețitor decât șampania sau cocktailul. Suntem foarte fericiți și dacă am putea trăi așa când vom fi căsătoriți nu voi cere mai mult.

   Stăm mai toată ziua pe plajă. Cine știe cum voi arăta când mă întorc la magazin, dar nu-mi pasă, va trebui să se împace cu ideea. Cantaloupe s-a cam încruntat când am cerut o săptămână de vacanță, dar madame Jean i-a spus despre Bessie și după aceea a fost înțelegător și m-a lăsat să plec. Oricum, fiind de puțin timp la magazin, nu voi lua bani pentru zilele libere.

   M-am simțit nedemnă că am folosit-o pe Bessie drept scuză, dar ea nu s-ar fi supărat, ar fi fost bucuroasă să contribuie la fericirea mea.

   Nu știu ce vom face când vom fi căsătoriți, pentru că tot ce avem sunt 5000 de lire, dacă Harry câștigă concursul. El primește jumătate din bani și suporterii săi iau cealaltă jumătate. Nu m-a preocupat problema, dar aș fi crezut că are mulți bani. Nu are niciun venit, cu excepția câștigurilor de la câte un zbor și asta înseamnă foarte puțin. Între cursuri și concursuri are mari greutăți. Nu că nu aș face orice pentru Harry, nu-mi pasă cât de săraci suntem, atâta timp cât suntem împreună.

   N-am fi avut bani să venim aici dacă n-aș fi avut inelul de la Pimples. Nu știu ce-i voi spune lui Pimples pentru că va trebui să-i înapoiez inelul neavând niciun rost să-l port cu vorba. Dar să o mă descurc cu toate astea când va pleca Harry. Am luat pe el 70 de lire, pe lângă cele 15 obținute pentru ceasul cu brățară de aur al lui Harry.

   Sigur că n-am cheltuit atât la han. E foarte ieftin, dar am vrut să fim în siguranță. Mai e și benzina, care e scumpă. E ciudat că Harry e la fel de sărac ca mine.

   Tatăl lui a fost învățător în Wales, a făcut sacrificii să-și trimită fiul la o școală publică și în ultimul trimestru de școală al lui Harry a murit, nelăsându-i nimic, pentru că își transferase toată agoniseala într-o anuitate*.

   *plăți anuale ale unui împrumut

   Așa că la 18 ani Harry a rămas fără un penny și alte proprietăți cu excepția educației care, zice el, nu folosește la nimic, decât la o viață mai liniștită.

   Într-un fel sau altul, a început să lucreze cu mașini, a participat la curse în Brookland, s-a descurcat bine, a cunoscut lume influentă. Le-a atras atenția când a început să piloteze și i s-a oferit șansa de a participa la prima cursă de la Londra la Capetown, pe care a câștigat-o.

   Harry are acum 28 de ani și cred că e unul dintre cei mi faimoși piloți din lume, așa că mi se pare absurd ca o țară recunoscătoare să-i dea așa puțini bani, măcar pentru existența zilnică ar trebui să-i ajungă. Dar, Harry nu-și face niciodată griji. El zice că tot răul e spre bine și că o să apară aceva. Aș vrea să nu se apropie plecarea lui. E hotărât să câștige pentru mine.

   Ieri i-am spus:

   - Toată averea din lume nu merită să riști. Înțelegi? Mai bine murim de foame împreună decât să rămână singur unul dintre noi.

   - Taci, Linda, nu vorbi prostii!

   Dar n-am avut cum să nu vorbesc porstii și am oftat adânc:

   - Și acel cineva... voi fi... eu!

   Harry m-a sărutat și m-a făcut gâscă, mi-a spus că avioanele sunt tot atât de sigure ca și alte mijloace de transport și ca dacă voi continua să-l înfricoșez și pe el, n-o să mai aibă curaj să plece. Atunci nu va mai spune nimeni că e marele Rumford și eu voi fi dezamăgită pentru că nu voi mai ajunge doamna Rumford.

   Îl urmăresc cum înoată. Într-un minut va alerga spre mine, pe nisip. Se va arunca lângă mine sau se va apleca să mă sărute, udându-mă cu apă de mare. E atât de frumos, e divin!

   Nu, nu vine spre mine, se întoarce în larg. Mă duc după el. Sunt geloasă până și pe marea care îl ține departe de mine atât de mult timp.

CAPITOLUL 22

   A survenit un lucru neplăcut. Pimples a sosit la hanul Sloop.

   Ne întoarcem de pe plajă pentru masa de prânz, urcăm ceea ce e prea mult spus o stradă, căci e un drumeag ce duce spre câteva căsute, când am zis:

   - Ce neplăcut! Au sosit niște oameni, sper să nu rămână aici.

   - O, la naiba! a zis Harry.

   Ne-am oprit, mi s-a părut cunoscută mașina, apoi mi-a picat fisa.

   - E Pimples! am exclamat.

   Îi scrisesem lui Pimples când am plecat din Londra, gândindu-mă că va arunca magazinul în aer, sau apartamentul, dacă plec fără să-i las o adresă. I-am scris că eram atât de necăjită de moartea rietenei mele, că plec la Devonshire pentru câteva zile să fiu singură și că o să-l caut când mă întorc. Ultimul lucru la care mă așteptam era să-l văd venind după mine, deși, fusese o prostie desigur din partea să-i dau adresa.
   Mă curpinde disperarea când mă gândesc că idiotul de Pilmes ar putea să ne strice fie și un minut petrecut împreună.

   - Mă duc să-l trimit la dracu, am zis, furioasă.

   Dar Harry m-a apucat de braț și m-a tras departe de poteca ce ducea spre han.

   - De ce nu mă lași pe mine să-i fac vânt? am întrebat mirată.

   Dar Harry a zis: „șșș” și ne-am furișat pe intrarea din spate.

   Auzeam vocea lui Pimples la bar. Casa e mică și el vorbea tare cu proprietarul. Voiam să ascult ce spunea, dar Harry m-a dus repede în dormitor.

   - Acum explică-mi, am cerut, după ce a închis ușa.

   Și-a vârât mâinile în buzunarele pantalonilor de flanel și m-a privit trist.

   - Să ne căsătorim, a zis.

   - Dar nu poți, Harry, tu ai spus.

   - O facem în secret, a zis, lovind piciorul patului, dar nu, pot rata totul.

   - Nu vorbi prostii, ce căsătorie secretă? În momentul în care îți apare numele în registrul stării civile, vestea ajunge la Londra și o să apară în toate ziarele de seară. De ce toate astea? Ești gelos pe Pimples?

   Harry s-a așezat lângă mine și m-a luat în brațe.

   - Nu sunt gelos, dar nu crezi că dacă individul ăsta ne găsește aici pe amândoi o să-ți facă greutăți?

   - Greutăți? De ce?

   - Așa cred eu, a zis Harry serios. Mi-ai povestit despre viața ta și cred că, în afara faptului că ai avut un noroc deosebit, ai și scăpat de multe rele. Acum să privim lucrurile așa cum sunt. Motivul pentru care ai reușit să-i manevrezi pe Rantoun și pe ceilalți este că ești inocentă. Nu mă întrerupe, știu ce spun. Orice bărbat care are în el o urmă de decentă respectă o virgină. Dar dacă după ce te întorci la Londra știu că ai un amant, nu vei mai avea nicio scuză să nu ai încă o duzină de amanți. Crezi că Rantoun și Glaxly n-o să-ți facă viața amară pentru că pe mine m-ai acceptat și pe ei nu? Asta vor face, e în natura omenească și nu vreau să te expun cât sunt plecat.

   - Dar, Harry, vei fi plecat numai două săptămâni. Crezi că o să ies în fiecare seară să mă distrez și să flirtez când tu îți riști viața?

   - Nu știu ce să cred, a răspuns Harry, ridicându-se și plimbându-se prin cameră - dar simt că trebuie să punem capăt acestei așa zise luni de miere. Nu pentru că mi-ar fi rușine, a adăugat el văzându-mi figura, nu fi proastă, te ador și te divinizez, aș vrea să scriu asta pe prima pagină a ziarelor și să strig la radio „Linda Snell îmi aparține mie”. Știi la fel de bine ca mine, nimeni n-ar crede că nu sunt amantul tău și instinctul îmi spune că-ți va fi greu.

   - Înțeleg, Harry, sunt sigură că ai dreptate.

   Mi-a luat fața în mâini, mi-a dat capul pe spate și m-a sărutat. Apoi a luat o pernă și a aruncat-o spre mine, am început un joc idiot și absurd cu ea, care s-a terminat cu epuizarea noastră și cu faptul că a trebuit să fac patul, totul era o mare dezordine.

   - Doamne! Mi-e foame, am zis, după ce ne-am potolit. E aproape două, coboară și adu niște mâncare.

   - Bine, o să spun că ai o migrenă - o insolație - dar că mori de foame.

   - E chiar adevărat.

   - O să încerc să-l evit pe Glaxly, dar nu mai contează pentru că suntem înregistrați drept domnul și doamna Robinson, și dacă mă cunoaște, datoria lui de gentleman e să tacă.

   Peste 5 minute a revenit cu o porție imensă de plăcintă cu carne și un castron cu mure și frișcă.

   - Te-a văzut?

   - Din păcare, da. Am vrut să-i facă vânt pe scări. El a zis:

   - Bună Rumford, curios să te întâlnesc aici.

   - Mi-am dat seama că cel mai bun lucru e să fiu politicos și l-am rugat să nu-mi spună pe nume și să nu spună nimănui unde mă aflu. „Mă odihnesc înainte de concurs” am spus solemn și după asta a promis să păstreze secretul și mi-a dorit noroc pe 14. Apoi, după aranjasem totul, vine proprietăreasa și spune cât de rău îi pare că ești bolnavă și dacă vrei, trimite după doctor la Kingsriver. Am asigurat-o că nu e cazul. dar Glaxly a auzit. Mi-a dat un cot în coaste: „Nu știam că te-ai însurat” a croncănit el și iar am avut un impuls să-l lovesc. Am zis „da”. Pe urmă am vorbit despre avioane.

   - Harry aș fi vrut să te văd, am chicotit, a plecat?

   - Asta e problema, a zis Harry luând niște mure, s-a așezat la masă cu o sticlă de porto și o țigară și pare să aibă de gând să stea ore în șir, așa că va trebui să așteptăm până pleacă. A întrebat de tine la bar, dar desigur n-a auzit nimeni de domnișoara Snell, deci probabil că-și va mișca curând fundul în altă parte.

   - Pimples pe post de Sherlock Holmes, am râs, trebuie să fie amuzant, dar îți dai seama că soarta l-a adus aici.

   - Da, nu cred că e cazul să ne facem griji și dacă nu te vede, doamna Robinson e un paravan bun.

   Și așa am stat toată după-amiaza. Harry se tot duce jos să vadă dacă Pimples a plecat. Acum e a cincea oară când coboară. E ciudat că atunci când iubești pe cineva nu e un minut în care să nu dorești să fii cu el și ai atâtea lucruri de spus.

   Se întoarce, îl aud.

CAPITOLUL 23

   De-abia pot să dau ochii cu fetele în dimineața asta când mă întorc la magazin.

   M-au întâmpinat cu strigăte: „Ce bronzată ești, Linda?” „unde ai fost” „spune-ne unde ai fost”. Au fost toate foarte drăguțe, dar am văzut că mureau de curiozitate să afle ce am făcut.

   Chiar și madame Jean a zis: „ți-a priit vacanța asta, Linda, dar nu știu ce va spune domnul Cantaloupe despre bronzul tău. Trebuia să creeze un nou model pe tine azi, așa că vei afla curând”.

   Când am rămas singură cu Cleone am întrebat-o dacă avea ceva să-mi spună. Era singura persoană care știa unde fusesem și cu cine. Desigur, știam că pot avea încredere în ea.

   - Pimples m-a exasperat, a zis ea, a sunat în fiecare zi să afle dacă am vești de la tine și știam că s-a dus la Devonshire să te caute.

   - Știu, a sosit când eram acolo, dar m-am ascuns și nu m-a găsit.

   I-am spus că Harry voia să fie totul secret până la întoarcerea lui.

   - Are dreptate, a zis Cleone, și eu m-am întrebat cum o să dai ochii cu alții, dar cât e secret, e în regulă.

   - Adevărat? am întrebat. Tu și Harry aveți ideea că toți pândesc pe la colțuri să mă lovească. Înce să mă enervez!

   - Pe Pimples sigur l-ai adus într-o stare bună! a zis Cleone.

   N-am apucat să mai vorbim, că a sosit un mesaj de la domnul Cantaloupe care mă aștepta.

   Era în toane proaste. Întotdeauna e așa când creează - temperament artistic probabil - și când am intrat în cameră era un scandal asupra materialelor.

   - Nu e ăsta desenul cerut de mine! strigă el, desfăcând metri din cel mai impresionant brocart care, după mine, arăta perfect.

   Un timp nu m-a băgat în seamă, apoi a zis rece, ca și când m-ar fi așteptat:

   - Vino, Linda, să probezi asta.

   Mi-am dat jos kimonoul și am trecut pe scaun, în slipul de saten, singurul lucru e care îl purtam când făceam probe. A luat câțiva metri de saten și mi l-a aruncat pe umăr, apoi, pentru prima oară a remarcat bronzul.

   - Ce ai făcut? a întrebat uitându-se la gâtul și la mâinile mele.

   S-a dat înapoi să mă privească. Am crezut că va face o scenă, dar s-a răzgândit, probabil pentru că îmi stă bine bronzată. Harry zicea că arăt mult mai bine bronzată decât albă.

   - Adu-mi voalul alb, i-a cerut domnul Cantaloupe lui madame Jean.

   În 10 minute a creat cea mai frumoasă rochie pe care am văzut-o vreodată - dreaptă, cu o bordură argntie la bust și jos. Se potrivește de minune cu pielea bronzată, i-aș da orice s-o am eu, dar nu cred că se va întâmpla așa ceva!

   După-amiaza a părut interminabilă. Pare ireal, ieri stăteam pe plajă, neavând nimic de făcut și nimeni nu-mi dădea ordine, în afară de iubitul meu. Londra părea o închisoare.

   Mă simt vinovată de starea precară a economiilor noastre. Ne-au mai rămas doar 25 de lire, dar când am trecut prin Bristol, Harry a zis:

   - Mă duc să-ți cumpăr ceva de îmbrăcat, Linda. N-are rost să spui că sunt nechibzuit, pentru că voi fi. Stai aici, nemișcată, până vin înapoi.

   A parcat mașina în fața unui magazin de bijuterii și a stat acolo secole! S-a întors cu un inel încrustat cu diamante, mi l-a pus pe deget și l-a sărutat. Ador cadoul lui și n-am avut inima să-l cert când mi-a spus că mai avea numai 4 lire și că trebuie să ne ajungă încă două zile.

   Si eu am comandat un cadou pentru el, când m-am dus la Londra, dar nu știu când îl voi putea plăti. E un avion mic, de aur și o să i-l agăț de lanțul de la ceas când vom ieși să cinăm.

   Nu-l voi vedea pe Harry până seara târziu, pentru că va fi la aerodrom toată ziua și miercuri în zori pleacă.

   E 7 și jumătate, cred, a sosit ora H. Va trebui să mă întorc aici ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și voi suporta, nu știu cum. Orice s-ar întâmpla nu trebuie să-l supăr înainte de plecare. Trebuie să pretind că sunt încrezătoare și fericită. Îmi fac curaj, dar mă tem de ziua de miercuri, ca ultimul laș.

   Dar, orice ar fi nu trebuie să-i arăt lui Harry, pentru că l-ar putea indispune și nu va mai câștiga concursul.

CAPITOLUL 24

   Doamne, adu-l pe Harry înapoi teafăr.

   Pleacă! Avionul face cercuri acum. Nu cred că aude aplauzele lumii...

   „La revedere, Harry, ai grijă de tine, mă voi ruga pentru tine în fiecare moment, fiecare secundă. La revedeere, iubitule, chiar dacă nu mă auzi.”

   Toată lumea asta s-a sculat dimineață devreme. Toți îl iubesc pe Harry, dar nu ca mine, îl iubesc, îl ovaționează. L-au ovaționat când a sosit și s-au strâns în jurul lui.

   O femeie i-a dat o floare albă, pe care și-a pus-o la butonieră. Dar nu asta îi va aduce noroc, ci micul meu avion. Îl are în buzunar, lângă inimă, și are și o poză cumine, una caraghioasă. Nu cea pe care aș fi vrut s-o ia, ci una cu mine pe plajă, în costum de baie, râzând pentru că îmi intra soarele în ochi. Am vrut să aibă una cu mine cu niște copaci în spate, dar el n-a vrut.

   - Asta e Linda mea, a zis, alegând-o pe cea de pe plajă, așa arăți pentru mine, celelalte sunt prefăcute.

   Aș vrea să fi plecat în buzunarul lui, în locul fotografiei.

   Nu se mai vedea avionul. Altul pornește. Ce zgomot - lumea aplaudă din nou.

   Când am ajuns aici totul era prea amețitor pentru a gândi coerent. Toți vorbeau deodată, îi urau noroc, îi dădeau ultimele instrucțiuni și Dumnezeu mai știe ce. Am mers singuri un timp, apoi cineva a strigat „Rumford, gata” și avionul lui a sosit pe pistă.

   Am crezut că va pleca fără să-și ia la revedere, dar a venit pe pe pistă cu Prințul și alții. A venit drept la mine și m-a sărutat în fața tuturor.

   - La revedere, Linda, mi-ai șoptit la ureche, nu-ți face griji.

   - Ai grijă de tine, iubitule, am zis și el a plecat.

   Cred că o să apară poze în ziar în seara asta, cu mine spunându-i la reveedere, dar nu-mi pasă! Ne vom căsători peste două săptămâni și lumea va trebui să asocieze numele noastre fie că le place sau nu.

   Bine că nu trebuie să vorbesc cu nimeni, în drum spre casă mă pot gândi la Harry și dacă voi plânge nu va ști nimeni.

CAPITOLUL 25

   Harry conduce! Posterele îl au pe Harry pe primul loc. Nu-mi vine să cred, sunt atât de emoționată!

   E urmat de avionul german, apoi de olandez, alte două avioane britanice care au intrat cu mile întârziere. Sunt mândră de Harry, atât de mândră!

   Ori de câte ori îi văd numele pe afișe, tresar. Trebuie să fie foarte mulțumit și el. Și totul datorită mascotei mele și fotografiei cu Linda râzând.

   Dimineață m-am trezit foarte devreme și primul lucru care mi-a sărit în ochi când am ieșit în stradă a fost un ziar cu numele lui Harry.

   Daily Express îl menționa pe prima pagină, dând și o fotografie în care își lua la revedere de la mine, fără a-mi aminti numele, sub titlul: „Harry Rumford, speranța Angșiei în cursa Londra-Mpngolia, luându-și rămas bun de la o prietenă”.

   N-am scos un cuvânt când am ajuns la magazin, și numai Cleone știa cât de greu îmi era să mă port normal. Am crezut că nu se mai termină dimineața. Cum am putut ieși pentru prânz m-am repezit la Berkeley, dar nu mai erau alte știri, doar o referință scurtă că Harry trecuse de câteva orașe.

   Ziarele de seaă au scris puțin și mi-am petrecut cea mai mare parte a ei tot la Berkeley. E aproape ora 9 și vreau să mă reped iar până acolo. Iau masa cu Pimples ca să pot urmăriștirile. Cred că Pimples o să-mi ceară din nou mâna, așa face mereu. Sper să nu fiu prea emoționată din cauza lui Harry și să-l încurajez. Oricum nu e nevoie de asta. Pimpels nu are nevoie de încurajări.

   Mai sunt 3 minute - văd mașina lui Pimples afară. Peste câteva minute voi ști ce se întâmplă cu Harry al meu.

CAPITOLUL 26

   Mai bine n-aș fi venit în seara asta. Mai bine aș fi stat acasă.

   Pimples m-a convins să mergem la o petrecere dată de una dintre prietenele lui Marigold. Nu știu de ce credeam eu că Savoy e cel mai bun local din lume. În seara asta e cumplit. Urăsc lumea, nu-mi place orchestra, și nu pot să sufăr lumea care e cu noi. Dacă n-ar fi fost prea nepoliticos față de Marigold, aș fi plecat de mult acasă, dar ea a fost mereu foarte drăguță și nu vreau s-o jignesc.

   Pimples e necăjit că m-am purtat urât cu el. S-a dus să danseze cu o americancă, cu voce ascuțită, care se ține de capul lui. Când m-a întrebat de ce nu port inelul cu safir pe care mi-l dăduse, n-am găsit altceva mai bun să răspund decât:

   - Nu l-am vrut în seara asta.

   - Cred că ar trebui să porți cadoul meu, nu diamantul ăsta ieftin pe care îl ai pe deget, a zis el trist, referindu-se deisugr la inelul de la Harry, ceea ce m-a scos din sărite.

   - Lasă-mă în pace, am răspuns, trebuie să-ți cer permisiunea să port ceva? Dacă vei continua așa refuz să mă mai întâlnesc cu tine și să o te învăț minte.

   Jignit, Pimples a plecat și eu am rămas cu unul din acei tineri nesărați.

   Mă întreb dacă aș putea s-o șterg să văd dacă au mai sosit ceva știri. Aș putea pretinde că vreau să-mi pudrez nasul - ar fi o idee bună. Am reușit. Am crezut că idiotul o să vrea să vină cu mine, caz în care ar fi trebuit să mă duc la toaletă.

   Unde e telexul? Îl întreb pe domnul ăsta...

   Nu poate fi adevărat! Nu se poate! Nu știe ce vorbește! Unde e telexul? Da, uite-o. Scrie: „Harry Rmford, având o viteză de 660 mile pe oră, s-a lovit de Muntele Lenix, avionul a luat foc, pilotul a decedat”.

   Nu se poate! Trebuie să fie o greșeală... Harry al meu, mort! Am rupt mesajul, nu mi-am dat seama ce fac. De ce se uită oamenii ăștia la mine așa? Trebuie să ies de aici... să fug... n-are importanță unde... Harry a ars, mor... e prea cumplit! Mă sufoc... Am ieșit, în sfârșit. Aici e mai răcoare... O, Harry, Harry al meu! Încotro mă duc?

   Ce să fac? De ce n-am murit și eu cu el? A ars probabil și fotografia cu mine, și micul meu avion... Simt că leșin... Nu știu pe unde merg... n-am mai fost pe-aici înainte.

   Harry nu mai vine niciodată acasă, nu ne mai căsătorim, nu mai avem căsuța noastră, nu mai mergem la Denoshire. Doamne, cum poate să ardă focul tot. Harry care era atât de puternic, a ars tot, și eu sunt cea care a rămas. I-am spus asta cândva, nu? Linda a rămas... această Linda.. nu cea care râdea... ea a ars în buzunarul lui.

   De ce tot repetă omul ăsta: „S-a terminat domnilor, vă rog...” Ce s-a terminat? A, da, trebuie să plec acasă...

   Plouă torențal. Ploaia ar trebui să stingă focul. Dacă ar fi plouat poate că avionul lui Harry n-ar fi luat foc. E o glumă  - ploaia să stingă un avion în flăcări. O să-i spun asta lui Harry.

   Ploaia se scurge pe trotuar. Eu sunt udă toată. Sunt udă și mi-e frig, sunt atât de departe de casă și mi-e atât de frig. Dacă Harry ar venit cu mașina și m-ar lua de aici și m-ar duce casă... Ce drum lung! De ce nu vine Harry? Scrie ceva pe afișul acela... Ce anume?

   „Harry Rmford mort!”

   Nu e adevărat, la naiba, nu e adevărat - rupe-l, calcă-l în picoare - e o minciuă! Harry nu e mort...nu vreau să cred.

   Doamne e adevărat! Ce fac aici? De ce sunt așa udă? O, Harry, Harry! Tânărul ăsta mi-a chemat un taxi și nu am bani. Ba am. Zece șilingi. Atâta trebuie să-i dau? Harry, Harry a murit!

CAPITOLUL 27

   Nu pot gândi. Nu știu despre ce vorbește lumea. Singurul lucru care mă face să mă simt bine este băutura - mă face să uit.

   Nu știu cum am ajuns acasă aseară. Pantofii erau încă uzi de dimineață, hainele la fel, aruncate în mijlocul camerei.

   Am trimis băiatul după ziare și toate au poza lui Harry. E ca un coșmar, poate că e un coșmar. Am plâns când a murit Bessie, iar acum, când a murit Harry, nu plâng. Mi se pare că nu e adevărat. Cred că am devenit imună la orice.

   Cineva mi-a vorbit cândva despre moarte. Da, Harry a făcut-o, spunea: „E o mare aventură să mori”. Dar eu? Eu n-am murit. Nu e nicio aventură. Sunt calmă. E minunat cât de calmă sunt. Probabil că sunt una din acele persoane care nu au sentmente prea puternice. Unii așa sunt făcuți - nu simt aproape nimic.

   Aveam sentimente. Ce mult e de atunci! La Devonshire, când stăteam pe plajă, Harry mi-a spus:

   - Mă iubești, Linda?

   - Nu știu, l-am tachinat.

   Apoi m-a luat în brațe și m-a dus în apă. Nu aveam costumul de baie. Am țipat și l-am rugat să mă lase jos.

   - Spune-mi că mă iubești, a cerut el.

   N-am făcut-o, deși m-a amenințat că mă aruncă în apă cu haine cu tot.

   - Ești un mic sloi de gheață, a tras el concluzia.

   Apoi m-a lăsat pe nisip și a luat-o la fugă pe plajă. M-am repezit după el, gâfâind și strigând, dar nu l-am ajuns, așa că am așteptat, transpirată, fără suflu, aproape plângând, până când s-a întors.

   - Îți pare rău? m-a întrebat.

   - Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc! am zis, și ne-am aruncat unul în brațele celuilalt și totul s-a rezolvat.

   L-am iubit atunci pe Harry cu niște sentimente atât de puternice! Acum e mort și nu pot simți nimic. Nu-l pot ajunge din urmă... Nu pot...

   Brandy-ul ăsta e tare, ți se urcă la cap. Dar mă face să mă stăpânesc, să fiu calmă.

CAPITOLUL 28

   Doamne, ce durere de cap am, nu mi s-a mai întâmplat așa ceva.

   O să se întâmple ceva azi, mă întreb ce? L-am visat pe Harry - că va veni curând acasă - dar nu va veni - nu va mai veni niciodată  - e mort!

   Mi-e atât de rău! De ce? S-a întâmplat ceva ieri. De ce nu-mi amintesc? Creierul meu nu funcționeaă, capul mă doare cumplit. Va trebui să mă scol, să trag perdelele, să mă duc la magazin. Da, acum îmi amintesc, nu trebuie să merg la magazin azi, am stabilit asta ieri și am spus că nu mă mai duc la magazin... De ce?

   Aș vrea să-mi pot aminti ceva. Aș vrea să mă culc și să-l visez pe Harry. Mă doare capul. Nă întreb dacă nu e din cauza șampaniei de aseară. Nu, n-avea nimic dubios șampania. Am promis ceva ieri. Ce?

   Era ceva foarte important, pentru că mi-am spus: „Fac ceva foarte important”. Dar nu contează, pe urmă am băut toți mult brandy să sărbătorim. Știu că era ceva important pentru că cineva îmi tot spunea: „N-o să regreți asta niciodată, promit, n-o să regreți”. Pe urmă am mai băut niște brandy.

   Trebuie să mă scol. Dar nu-mi pot ridica capul de pe pernă. Am ceva foarte important de făcut azi. Văd ceva alb pe scaun - ce o fi? E ceva alb cu bordură. Știu! E o rochie albă cu argintiu. Da. Am purtat-o aseară. A fost o petrecere foarte veselă, am dansat, am abăut, apoi am venit acasă cu Pimples.

   Mai era ceva, Pimples a spus:

   - Unde e inelul cu safir, Linda?

   - E amanetat!

   Mă întreb dacă s-a înfuriat. Nu-mi amintesc ce a spus. Nu cred că am avut intenția să-i spun, dar am făcut-o și toți au râs, crezând că e o glumă.

   Cineva deschide ușa. Cine e? E Cleone. Îi voi spune că mă doare capul, îi cer o sticlă de brandy și nu trebuie să mă scol. Trage perdelele. Ce drăguț din partea ei să vină să mă vadă.

CAPITOLUL 29

   Ce fac? Gata! Trebuie să mă opresc. Nu pot face asta. Sunt nebună.

   Ce figură caraghioasă are preotul și e și chel. Nu știu de ce ne-am cununat la biserică. De fapt nu voiam să mă mărit. Trebuie să mă opresc. Acum nu se poate pentru că se roagă. Nu vreau să mă mărit cu Pimples. Nu știu de ce domnul Cantaloupe a vrut să mă ducă la altar. Nimeni nu mi-a spus ce are de gând și când Cleone și cu mine ne-am dat jos din taxi, el s-a repezit la mine, m-a luat de braț și m-a condus.

   Nu știu nimic de toate astea, nu știu cine s-a ocupat de organizare. Nu știu dacă m-am machiat. Probabil că da, Cleone s-o fi îngrijit de asta.

   Cât de plictisitor e preotul! Nu vreau să mă mărit cu Pimples. Ce moment pentru nuntă! De ce așa devreme? Nu voiam să mă mărit. Nu știam că o să fac asta.

   După ce m-am sculat și am băut niște brandy, Cleone a zis:

   - Dacă nu te grăbești, o să întârziem.

   - Unde să întârziem? am întrebat.

   Atunci mi-a spus.

   Asta am încercat să-mi amintssc, ce am de făcut azi.

   - Ești o gâscă, Linda, dar cred că procedezi bine.

   Am ciocnit un pahar în sănătatea mea.

   Aș vrea să nu-l mai văd pe Pimples așa nervos, nu stă locului. Preotul îl întreabă ceva dacă vrea să-i fiu soție.

   Belinda Mary... un nume caraghios... dar nu mă mărit cu el, nu vreau. O să spun „Nu, eu Belinda Mary, nu...”

   Dar nu pot... acum spun:

   - Da,

   Mă aud și parcă nu sunt eu. Nu vreau să mă mărit cu el.

CAPITOLUL 30

   Acum, gata. Sunt măritată. Majordomul spune:

   - V-am așezat valizele în spate, My Lady.

   Eu, Lady Glaxly, nu Belinda Mary Snell - îmi vine să râd când mă gândesc. Ce prostie. Linda Glaxly va trebui să semnez de acum înainte. Aș vrea să nu mai am senzația asta în cap și în piept.

   Mama a plâns la nuntă. Nu știu de ce. Am fost surprinsă să o văd.

   - Cum ai ștut? am întrebat-o.

   - Nu datorită ție, domnișoară! a răspuns ea. Dacă n-aș fi văzut în Evening Standard aseară, n-aș fi aflat niciodată ce copil nerecunoscător am. Și doamna drăguță cu care ești vecină mi-a spus unde și la ce oră are loc nunta. Iată-mă!

   Am strâns-o în brațe, mulțumită să o văd, m-a sărutat și a insistat să-l sărute și pe Pimples, care părea puțin surprins. Nu văd pe nimeni din familia lui aici. Mă întreb de ce n-a venit Lady Marigold.

   Mergem mai întâi la Paris, apoi în sudul Franței. De ce merg toți să-și petreacă luna de miere la Paris?

   O să întârziem la vaporul pentru Folkestone dacă nu ne grăbim. Trebuie să ajungem cu mult timp înainte ca să urcăm mașina la bord. Pimples e roșu la față. Conduce cu viteză, dacă nu ne grăbim întârziem. E un idiot.

   Când am ajuns în sacristie, a spus: „în sfârșit, soția mea”, ca într-o melodramă, și m-a sărutat. Apoi m-au sărutat toți, inclusiv domnul Cantaloupe, ultimul la care mă așteptam. Toate fetele de la magazin erau acolo, cu prietenii lor. Nuștiu de ce a trebuit să ne căsătorim așa în grabă. Cred că Pimples ș-a închipuit că o să mă răzgândesc dacă nu se grăbește. Partea nostimă e că totul s-a petrecut atât de repede, încât nici n-am știut că mă mărit.

   De ce m-am măritat cu Pimples? Harry a murit de numai două zile și eu m-am măritat cu altcineva. De ce? Nu știu de ce? Pentru că nu-mi pasă, pentru că sunt beată.

   Trebuie să-l opresc pe Pimples, să vorbesc cu el. Aștept până trecem de mașina asta. Nu e loc pentru 3 mașini pe șosea. Doamna! Atenție... unde ne ducem? Atenție! O, Harry!

CAPITOLUL 31

   Sunt aici de o lună, pare incredibil, pentru că nu-mi amintesc nimic din primele 3 săptămâni.

   În prima dimineață în care am început să gândesc clar și mi-am amintit ceva, am întrebat:

   - Soră, de când sunt aici?

   - De 21 de zile, astăzi, a răspuns ea și am crezut că glumește, dar a continuat: Ați fost foarte bolnavă, Lady Glaxly.

   - Din cauza accidentului? m-am interesat eu.

   - Plus pneumonia, dar nu mai vorbiți, încercați să dormiți.

   Mâna e încă bandajată, dar cicatricea de pe frunte se vindecă bine și vânătăile de pe abdomen la fel. Ieri am început să-mi revin. Mi-a fost foare foame și asta, zice sora, e un semn bun, am început să pun o mulțime de întrebări despre ce s-a întâmplat și unde era Pimples.

   Sora n-a vrut să-mi sună și am insistat să vorbesc cu doctorul și am aflat adevărul. E un om drăguț - scoțian - și sora spune că niciun specialist din lume n-ar fi putut face pentru mine mai mult decât a făcut el.

   Am avut un braț rupt, temperatură mare și un început de pneumonie, când m-au adus. S-au gândit că am umblat udă și am făcut o răceală internă. Pimples avea numai o contuzie și câteva zgârieturi. Mașina a fost lovită în partea mea.

   Eu nu-mi amintesc nimic despre accident în afară de faptul că am țipat când ne-am ciocnit. Am avut noroc că acest spital se afla în apropiere, altfel aș fi murit din cauza hemoragiei și norocul cel mai mare a fost că lucrează aici strălucitul doctor Macgregor. E miop și când l-am întrebat ce s-a întâmplat, s-a uitat la mine prin ochelari și a urmat o tăcere jenantă.

   Mi-am dat seama că ceva nu era în regulă și că era nervos.

   - Vreau să știu adevărul, doctore, în dimineața asta sunt destul de refăcută să aud orice. Am mâncat bine, după cum v-a spus și sora, am dormit toată noaptea, ascult!

   - Aveți mare ghinion, Lady Glaxly, mare ghinion și-mi pare rău, e în parte vina mea.

   - Ce vină?

   - Să vedeți, a zis el, tușind, ați fost adusă pe targă și nu știam cine sunteți. Nu citesc fișele, nu am timp. Delirați și strigați tot timpul pe cineva - și am crezut, prostește, că e vorba de soțul dumneavoastră. Am fost la el și am descoperit că era mai mult șocat decât lovit și că cele câteva zgârieturi pe care le avea nu erau grave. I-am spus că îl chemați mereu și i-a venit ideea să vă vadă și să vă liniștească, dacă putea. E ceva obișnuit în meseria mea ca cei agitați să poată fi liniștiți de persoana de care au nevoie... și l-am adus în cameră.

   Am râs fără să vreau.

   - Bietul Pimples, îl strigam pe Harry, presupun, nu-i așa?

   Doctorul Macgregor a aprobat din cap.

   - Da. Și tot vorbeați de un loc unde ați fost cu el - de dorința de a trăi din nou ceea ce ați trăit împreună. Mi-am dat seama ce făcusem și am insistat ca Lordul Glaxly să plece. Dar mă tem că răul fusese făcut, a fost teribil de supărat. Apoi mi-a spus cine este și am luat imediat legătura cu rudele lui.

   - Au venit aici?

   - Da, și iertați-mi îndrăzneala, dar să știți că erau foarte necăjte din cauza căsătoriei... dar cred că știți asta.

   - Nu, nu știu, de fapt, îmi amintesc foarte puține despre căsătorie. Cred că nu știam ce fac în acel moment, eram beată. Se pare că am intrat în mare încurcătură. Soțul meu a lăsat vreun mesaj pentru mine?

   - A lăsat o scrisoare. Mi-a spus să v-o dau când vă faceți bine. Iar tatăl lui, Lordul Marland, v-a plătit toate cheltuielile.

   - E stilul lui. Pot să văd scrisoarea? N-o să mă supere, nu vă faceți griji.

   Ezitând, doctorul a scos-o din buzunar.

   Era scrisul dezordonat al lui Pimples, pe care îl cunosc atât de bine. E evident că a fost scrisă în grabă, poate sub impulsul momentului, înainte ca familia să-l ia.

   „Îmi dau seama ce idiot am fost și că tu erau cu Harry Rumford în ziua în care am apărut la hanul Sloop. Nu am altceva de spus despre asta decât că va fi mai bine pentru amândoi să ne eliberăm cât mai repede. Te rog să comunici cu mine prin avocații tăi, când ești restabilită. Al tău, Glaxly.”

   Semnătura m-a făcut să zâmbesc. Pimples încercând să fie demn era și mai ridicol decât Pimples copleșit de amor.

   E justificată atitudinea lui, dar nu pot să nu afirm că s-a pripit cu căsătoria cu mine, mai ales că eu nu eram în stare să decid în acel moment. Aveam temperatură, probabil eram beată și incapabilă să facă față oricărei situații, după moartea lui Harry.

   Mi-e rușine de mine. Știu cât m-ar fi disprețuit Harry pentru că am ajuns în asemenea stare. El n-ar fi făcut așa ceva. O, Harry, Harry!

CAPITOLUL 32

   Se pare că am devenit foarte cunoscută, nu peste noapte, ca poeții, ci în 6 săpămâni.

   Presa mă pomenea ocazional pe vremea când eram Linda Snell. Acum sunt celebră. Sora mi-a adus ziarele. E descris accidentul. Pimples și cu mine am fost pe prima pagină timp de 3 zile.

   Problema e cum voi trăi mai departe. Nu vreau să-i cer bani lui Pimples, dar nu pot lucra cel puțin o lună. Trebuie să mă odihnesc 2-3 ore pe zi și să fiu atentă la braț. Altă lovitură a fost să aud că Cleone a fost trimisă la Monte Carlo pentru două săptămâni, pentru o paradă a modei, cu colecția Cantaloupe și se va întoarce la sfârșitul lui septembrie. Asta înseamnă 8 zile la Londra, fără să știu cine e în oraș și de unde îmi vine fiecare masă.

   Nu am niciun penny, deci unica soluție e să văd ce pot amaneta. Am câteva gulere de blană de vulpe dar nu cred că iau mult pe ele. Mai e inelul de la Harry, dar voi face orice înainte să mă despart de el. Aș prefera ca fotografii să ofere mese gratuite, în loc de ședinte, mi-ar fi mai de folos.

   Iată-mă, deci, în aceeași situație în care eram cu luni în urmă, când am venit la Londra. Ce e mai rău, datorez chiria pentru apartament, pe două luni, și nu e prea plăcut.

CAPITOLUL 33

   Nu sunt supărată, doar surprinsă.

   Dacă m-aș fi gândit serios înainte, mi-aș fi dat seama că familia lui Pimples va fi oripilată la gândul căsătoriei mele cu el. M-am gândit că Lady Marigold va fi sau indiferentă, sau înțelegătoare, dar nu cu mine. Însă ea e la fel de furioasă ca părinții lui.

   A venit să mă vadă ieri, neanunțată. Eu mă simțeam prost, mă odihneam, când a bătut la ușă. Am strigat: intră crezând că e vreun mesager sau servitorii. Spre surprinderea mea, mi-am văzut cumnata.

.....................................