Enigmă la mansardă, Rodica Ojog-Brașoveanu

 ...........................................

4.

           În sufragerie, începu să adune câteva cești murdare de cafea și le înghesui pe o tavă cu margine lată, împingând-o într-un colț al mesei.

   - Ne-am întors ceștile, că veni și madam` Greceanu, soția fostului ministru plenipotențiar la Tokyo. Știe să zică în cafea.

   - Ce v-a spus? întrebă Cristescu, simulând interesul.

   - Ei, dumneavoastră nu credeți în năzdrăvăniile noastre. Dar aș vrea să vă văd mai încolo, când oți avea anii mei... numai că atunci n-am să mai fiu...

   Maiorul nimerise bine. Artemiza Iacob părea lucidă și dispusă să accepte fenomene mai terestre. O bătrână în doliu, nemângâiată, plină de superstiții, dar cu care oricum se putea discuta.

   - N-o să mă credeți, spuse alegându-și dintr-o cutie o țigară subțire, cafenie, de care Cristescu nu mai văzuse, dar cum a întors ceașca a zis: „Mă prind cu dumneata, madam Iacob, că până diseară ai o veste care te interesează. Uite aici, la toartă, craiul de ghindă cu cartea în mână. Eu zic că nici nu plecăm bine și pică persoana...” Acum, ați venit dumneavoastră...

   Întrebă îndoită:

   - S-a întâmplat ceva?

   - Aseară a fost asasinat fiul dumneavoastră vitreg, Ioan Iacob.

   Bătrâna închise ochii și-și duse mâinile încrucișate la piept, șoptind:

   - Există o justiție imanentă. Am crezut întotdeauna cu tărie...

   - Vă vizita des în ultima vreme?

   - Niciodată de la moartea Ralucăi. Ultima oară l-am văzut atunci, la incinerare.

   Se apropie de Cristescu:

   - Cine? Cine l-a omorât?

   - Nu știm.

   - A, făcu decepționată Artemiza Iacob. Credeam... credeam că ați aflat ceva.

   - Faceți vreo corelație între asasinul fiicei dumneavoastră și cel al fratelui său?

   - Poate....

   - Ultima dată, îl învinuiați de moartea ei.

   - Să ne înțelegem, domnule maior. Am afirmat și continui să afirm că Ioan a fost vinovat, sau în orice caz printre vinovați. El a împins-o conștient pe drumul care a dus-o la sfârșitul ei tragic. Și mai sunt convinsă că el știa multe despre moartea ei. Asta era vestea pe care o așteptam, spuse cu un ton de imperceptibil reproș.

   - Îmi pare rău că v-am deranjat, dar sunteți singura lui rudă în viață și trebuia să vă încunoștințez.

   Artemiza Iacob râse:

   - Te pomenești că eu trebuie să mă ocup de înmormântare și să grijesc de cele creștinești. Ei, nu, că asta ar pune vârf la toate... Nici pomeneală de așa ceva, domnule maior. A fost un bandit și a murit ca un bandit. Groapa comunală e prea bună pentru el.

   - Nu vă impacientați. Are cine să se ocupe de formalități.

   - Așa-i, zise batjocoritoare. Uitai că era Casanova mahalalelor. Trebuie să fie pe undeva vreo crăiasă care-i moștenește trențele. Să-i facă și coliva!

   Fără să vrea, Cristescu se gândi la Ana Dogaru. Ura, de aceeași factură, cu forme de manifestări asemănătoare, dar numai cu alt obiect, le apropia pe cele două femei.

   Bătrâna se ridică, căută în bufetul înalt, afumat, sumbru ca un sarcofag, și se întoarse cu două pahare și o sticlă, neagră, fără etichetă.

   - Oricum, azi a fost o zi mare. Să bem în cinstea ei!

   Umplu paharele.

   Cristescu refuză pretextând o indispoziție care oscila între ficat și rinichi.

   - Păcat! zise bătrâna, fără să insiste de altfel prea mult. E vin de mure făcut de mâna mea. Nu găsești așa ceva în oraș.

   Bău singură sugându-și buzele cu nesaț.

   - Ei, da, așa zi mai zic și eu.

   Maiorul realiză o clipă situația - încăperea lugubră, bătrâna neagră cu părul și ochii de opacitatea cărbunelui, închinând bucuroasă de moarte - și se înfioră.

   - Da, da, prima zi bună de când s-a prăpădit Raluca. Așa vești... Numai că n-a văzut totul în ceașcă... E drept, Greceanca nu dă niciodată pe ce a fost.

   - Ați mai avut și altă...

   Cristescu își căută cuvintele.

   - Vreau să spun altă bucurie?

   - Mare bucurie, domnule maior. De dimineață a trecut pe aici cineva care și-a amintit de fiică-mea.

   - Cine?

   - Un fost profesor de-al Ralucăi. Ținea mult la ea.

   Sorbi din pahar.

   - Ce om delicat! El a adus orhideele din odaia fetei mele. Îmi pare rău că nu l-am cunoscut mai demult.

   - Cu ce prilej v-a vizitat?

   - A vrut să-i vadă însemnările, lucrările ei. Sute și sute de pagini. Abia i-au încăput în servietă. Nimeni  n-a întrebat până acum de ele.

   - În ce scop vi le-a cerut?

   - Păi, nu v-am spus că a fost profesorul Ralucăi? Vrea să le tipărească cu un cuvânt introductiv, semnat de el. I-am dat tot, chiar și agendele. Zicea că are nevoie pentru o eventuală biografie. Zic: „Ia-le, domnule profesor, și să-ți dea Dumnezeu sănătate. Ne faci o bucurie mare, mie și Ralucăi, acolo unde e.” A rămas ca să-mi dea telefon când o fi pentru încasarea drepturilor bănești. Parcă pe mine mă interesează banii de pe urma fetei?! Nici cocioaba asta n-am cui s-o las. Așa am fost noi, un neam blestemat, domnule maior. Am avut belșug, case mari, acareturi, dar n-am avut noroc la oameni. Care ți-a fost mai drag l-a strâns Dumnezeu.

   În ochi îi jucau lacrimi.

   - Dar măcar atât să de aleagă și de Raluca. Un nume pe o copertă de carte.

   - Mă bucur sincer pentru dumneavoastră. Cum îl cheamă pe profesor? Probabil, un savant cunoscut...

   - Așa cred și eu. Prea mult nu știu, că în anii ăștia n-am mai deschis o gazetă, n-am citit o carte. Trăiesc ca un liliac. Se numește Valeriu Diaconescu.

   - Cred că-l cunosc, improviză maiorul, încercând să stoarcă amănunte de la bătrână, fără să-i atragă atenția. Un bărbat cam la 50 de ani, de statură potrivită...?

   - Așa, așa! Poartă ochelari fumurii și umblă elegant la patru ace, dar distins nu ca deșucheații ăștia de-i vezi prin târg cu centura sub buric și pantaloni largi. Pe el, puzderie de bijuterii. Vă spun sincer, mie nu mi-a prea plăcut la viața mea bărbatul cu giuvaiere, dar mă rog, fiecare cu ale lui. Încolo cumsecade, manierat. Are doctoratul la Sorbona.

   - V-a lăsat vreo adresă, vreun număr de telefon unde să-l puteți găsi?

   - La ce bun? Dacă o fi ceva, îl găsesc la Universitate în fiecare dimineață. Acuma, îl concedie brusc, mă doare capul.

   Conducându-l, bătrâna bolborosea:

   - Ce zi! Ce zi... Trebuie să-i spun și Ralucăi.

   Închise ușa după Cristescu, fără să-i mai răspundă la salut.

   Plecând de la Artemiza Iacob, maiorul stătu o clipă în cumpănă. Seara splendidă cu reverberații violete îl decise să facă câțiva pași pe jos. Îi plăcea Cotroceniul.

   Mergea pe aleea prejmuită de castani îmbrățișați înalt în bolți de frunziș, evitând inconștient crăpăturile trotuarului ca niște cicatrice și peste care nu călca, adaptându-se cu pași inegali.

   Încerca să-și limpezească gândurile.

   Vizita la Artemiza Iacob atesta prezența unui personaj nou, sugerat cu o seară înainte de Amalia Dragoman: Barosanul. Un personaj nou, sau poate unul vechi, dar într-o ipostază diferită, alta decât cea cotidiană. Cristescu încerca să găsească argumente care să pledeze în acest sens.

   „Orice etate între 45 și 60 de ani” opinase Amalia Dragoman, iar Artemiza Iacob înclinase pentru media acestor limite, fixându-se la „aproximativ 50 de ani”. Considerând juste cele două aprecieri, cercul suspecților s-ar fi redus în principiu la Matei și la Androne Negoianu.

   Ideea unui travesti - se gândea la Dinu Oprea - o respingea ca puțin probabilă, căci chiar uzând de machiaj și de o tehnică superioară în aplicarea lui, acesta nu poate păcăli decât o privire superficială, pentru scurtă vreme, și în condiții de luminozitate scăzută. Or, Barosanul face vizite dimineața (e drept, în locuința întunecoasă a doamnei Artemiza), intră în plină zi la Capșa, e întâlnit seara în garsoniera lui Ioan Iacob, luând ca unică măsură de precauție o pereche de ochelari fumurii. Rugbistul, la 25 sau 26 de ani, pentru a putea îmbrăca semnalmentele unui om în plină maturitate, ar fi întâmpinat probleme de machiar, chiar și pe scenă, unde anumite convenționalisme scuză ridurile sugerate cu creionul dermatograf ori eventuala cuperoză vopsită cu fond de ten roșu.

   Este exclus să te plimbi astfel grimat fără să atragi atenție. Și dacă ochii obosiți ai Artemizei Iacob s-ar fi putut înșela, cei ai Amaliei Dragoman ar fi sesizat imediat trucul.

   Mai verosimil părea ca acela care se substituia să fie apropiat vârstă celui substituit. În asemenea condiții, un travesti realizat cu câteva elemente simple - ochelari, mustață, o anumită haină etc. - putea fi eficace..

   Plecând tot de la factorul vârstă, putea fi luat în discuție și Matei. Dar aici intervenea alt inconvenient. Artemiza Iacob îl cunoștea pe fostul logodnic al fiicei sale. Desigur, trecuseră niște ani, Matei își ascunsese ochii, folosise, hai să zicem, o perucă, dar oare era suficient pentru a o induce în eroare pe bătrână? Se spune că mai bine îți amintești de un dușman decât de un prieten. Ziaristul ar fi riscat cu toată fizionomia lui măsluită să-și trădeze glasul, anumite inflexiuni particulare, inconștiente și imposibil de disimulat, mai ales când întreții o conversație care nu se reduce la câteva silabe.

   Dar - Cristescu se opri strivind sub călcâi o frunză - la ce se expunea Matei la urma urmelor, dacă ar fi fost recunoscut de doamna Iacob? În cel mai rău caz, la câteva invective șuierate și un deget întins indicându-i ieșirea din apartament. Destul de puțin pentru un scop care merită.

   Deocamdată însă, maiorul înlătură problema-scop, respectând o înlănțuire metodică de idei.

   Androne Negoianu. Ei da, se părea că toate indiciile culese converg spre construirea individualității acestuia. Caracteristicile groase ale personalității lui fuseseră remarcate de ambele femei. Eleganța clasică, pedantă, abuzul de bijuterii, dar mai ales abuzul de franțuzisme.

   Maiorul surâse. O femeie scundă, plinuță, învârtind o umbrelă roși cu carouri mari albe, interpretă greșit zâmbetul și se opri echivoc la câțiva pași. Dinții sclipiră segment alb între buzele roșii, abundent fardate. Cristescu desenă un cap surprins și salutând inconștient își continuă drumul. Îi venea să râdă...

   Asasinul în subaprecia într-o asemenea măsură, încât își imagina că era suficient să sugereze brutal câteva amănunte, pentru ca varianta Androne Negreanu egal Barosanul să fie ingerată ca atare. Nu, hotărât, nu puteau sta alături ingeniozitatea și demonstrațiile de abilitate ale Barosanului cu accesele de imprudență ale prezumtivului Negoianu - criminal, care se grăbește să-și trădeze cu ostentație tipologia pe unde trece.

   Oricum, Barosanul îi trăgea o cacealma de toată frumusețea bătrânului estet.

   Dar dacă - aici gândurile începură să se învălmășească - dacă Negoianu, intuindu-i raționamentul, i-l sugera cu perversitate? Însemna că, pentru moment, nici varianta Negoianu nu trebuia abandonată.

   Traversă podul Elefterie și intră pe chei. Dâmbovița își plimba apa groasă, galbenă, vierme lichid târându-și miasmele pe sub asfaltul orașului. Un gând năstrușnic, gând de o clipă, i-o aduse în fața ochilor pe Ana Dogaru. Ipoteza era ridicolă, ilară și totuși....

   Își aminti de noaptea asasinării lui Grigore Lupașcu. Atunci, privind chipul colțuros, lipsit de farmec, trupul - un sac de oase pe care hainele cădeau ca o masă amorfă nestingherită de forme și rotunjimi - atunci își spusese că doar conciul sur, ascuns pe ceafă, cu șuvițe rebele, avertiza asupra sexului bătrânei.

   Da, Ana Dogaru, cu fizionomia ei atrofiată, cu glasul acela gros, strident, putea lesne izbuti un travesti masculin. Evident, o astfel de performanță presupunea nervi de oțel, aptitudini de simulare și disimulare ieșite din comun, o măiestrie în fața căreia să-ți scoți pălăria.

   Cristescu recapitulă ieșirile bătrânei, demonstrațiile de mahalagism, umorul incontestabil, dar nu mai puțin trivial, reacțiile primare, nestăpânite, și își zise că ipoteza era puțin plauzibilă. O vedea capabilă de crimă în dragostea pătimașă pentru Matei. Dar jocul Barosanului calcula nuanțe, anticipa și sugera raționamente, dispunând de o gamă inepuizabilă de procedee. Or, obligată la astfel de rafinamente, o Ana Dogaru ar fi eșuat lamentabil.

   Din nefericire, indicațiile oferite de Amalia Dragomir și de Artemiza Iacob în privința Barosanului erau singurele de care dispunea. Fusese văzut la Capșa, dar nimic nu dovedea frecventarea sistematică a localului, iar Cristescu știa că nu poate spera într-o asemenea eventualitate.

   Frecventarea cotidiană a unui restaurant îl transformă sub un anumit aspect într-un al doilea domiciliu, unde cel căutat e mai lesne de găsit decât acasă. Barosanul n-ar fi riscat o astfel de imprudență, dar un sondaj printre ospătarii de la Capșa constituia pentru moment unica pistă.

   Mai exista o problemă. Scopul vizitei Barosanului la Artemiza Iacob. Se convingea încă o dată că are de a face cu un adversar inteligent.

   Barosanul intuise cu precizie coarda la care bătrâna vibra și o fermecase cu fluturarea unor iluzii de posteritate care o privea pe fiică-sa. Astfel, bucurând și un suflet - Artemiza Iacob vărsa lacrimi de recunoștință - plecase cu servieta burdușită de hârtiile Ralucăi.

   Maiorul nu se îndoia că lucrările fetei reprezentau pentru Barosan doar simplă maculatură. Avea convingerea că acestea constituiau doar un pretext pentru a pune mână pe însemnările de ordin intim - agende, scrisori sau eventual un jurnal. Ce puteau conține însemnările pentru a-i fi suscitat interesul? Interesul tardiv, ținând cont de faptul că Raluca Iacob murise de aproape 7 ani. Probabil că în notele fetei se strecurase ceva care ar fi putut deschide unei anchete perspective de care Barosanul nu era străin. Ceva care ar putea duce la el.

   O anchetă fusese efectuată și atunci, la moartea Ralucăi, și, studiind vechiul dosar, maiorul își amintea de un proces-verbal privind cercetarea locuinței victimei. Chiar la o verificare atentă, atunci când e vorba de sute de pagini, o însemnare măruntă, rătăcită pe un colț de pagină, un nume sau un număr de telefon pot fi omise.

   Barosanului îi era teamă de acest „ceva” pe care îl știa sau doar îl bănuia prezent printre hârtii. Dar de ce se temea acum și nu se temuse atunci? Căci într-o privință, Artemiza Iacob fusese categorică: persoana n-o mai vizitase niciodată. Și - Cristescu se simți copleșit de întrebări - ce relații existaseră între Barosan și Raluca? Complicitate? Șantaj? Dragoste?

   Poate că, într-adevăr, sinuciderea Ralucăi camufla o crimă, o crimă ce anticipa cu ani alte două. Ar însemna că între moartea profesorului, a Ralucăi Iacob și a fratelui său să existe o legătură cauzală, ceea ce presupunea în principiu un autor comun.

   Cristescu oftă. Privi fotografiile expuse în fața Teatrului Bulanda pentru spectacolul „Opera de cinci parale”. Se miră stupid de picioarele groase ale uneia dintre protagoniste și se depărtă silabisind mecanic obsedant:

   „O-pe-ra de cinci pa-ra-le, o-pe-ra de cinci pa-ra-le...”

   Pe la 6 seara, locotenentul Azimioară intră la Capșa și ocupă o masă în partea din spate a cofetăriei, chiar lângă draperia de pluș roșu care o despărțea de restaurant.

   Lume multă, amestecată. Un grup ce actori frizând cu dicție impecabilă degajare și importanță, câteva tinere nepieptănate afișând o neglijență studiată, ostentativă, și fumând țigări americane cu riscul sacrificării iaurtului se seară; o mămică tânără și elegantă - ținta unor ocheade insistente din partea grupului artistic - disecând un choux a la creme pe care puștiul îl aștepta cu gura deschisă.

   La masa lungă de sub oglindă, câțiva „foștulești”, după expresia unui ospătar, arborau papioane la gulere imperceptibil îngălbenite, frizuri anemice bine periate și lipite de cap, ici, colo, câte un inel cu pecete, plimbat succesiv de câteva generații la Capșa.

   Locotenentul le scrută fizionomiile cu nădejdea vagă de a-l descoperi pe Barosan. Dar nici unul din chipurile acelea supte ori rubiconde, pe care o anume expresie blazată le reducea la numitor comun, nu putea fi el.

   Comandă o cafea cu rom, urmărind  distrat intrarea în cofetărie.

   La masa tinerelor luă loc un bărbat între două vârste. Ciocul mărunt, însoțind niște sprâncene subțiri orientate oblic, îl făcea să semene cu un satir. Privirea era directă, nerușinată, când poposea pe trupul celor două fete. Vorbea încet, abia mișcându-și buzele senzuale, abia desenate.

   Ospătarul aduse cafeaua lui Azimioară, servind-o plin de stil, nu înainte de a șterge cu automatism profesional marmura măsuței rotunde.

   - Ascultă... începu locotenentul.

   Ospătarul se îndoi curtenitor, deschizând un zâmbet lung, ca un fermoar.

   - Doriți ceva?

   - Trebuia să mă întâlnesc cu un amic și văd că întârzie. Un bărbat elegant cu ochelari fumurii. Poate îl știi...

   Ospătarul desfăcu larg brațele a neputință.

   - Sunt nou în unitate și nu prea cunosc clienții. Să vi-l trimit pe nea Costică. Mai mult ca sigur vă poate servi.

   După câteva minute, nea Costică - păr alb, spate gârbovit și solemn ca un diplomat ieșit la pensie - făcea confidențe:

   - Da, domnule. Lucrezi aici de peste 50 de ani. L-am prins încă pe bunicul Capșa, țiganul trimis la Paris de boierul Ghica, să se specializeze în preparate de cofetărie. L-am servit pe Nababul, pe conu` Ion Iancovescu... Ce mai râdeam cu Mademoiselle Juliette de la casă. În fiecare seară o întreba: „Tot domnișoară, tot domnișoară?”

   - Amicul meu, sugeră locotenentul, e mai tânăr. N-o să vă pun prea mult memoria la încercare.

   Dar exact în clipa aceea își spuse că la bătrâni fenomenul e de fapt invers, își amintesc cu ușurință evenimentele consumate în trecutul îndepărtat, în timp ce acelea recente le scapă ca unui burete îmbuibat, incapabil să mai recepționeze.

   Nea Costică aștepta cu o răbdare condescendentă.

   - Văd că întârzie al naibii și aveam ceva urgent să-i comunic. Poate l-ați remarcat. E un bărbat de vreo 50 de ani.

   Și Azimioară repetă semnalmentele Barosanului.

   - Clientul nostru?

   - Da... făcu nesigur locotenentul.

   - Atunci nu-i ăla, răspunse unui gând nea Costică.

   - Poate că da...

   Bătrânul ospătar începu să râdă încetișor.

   - Nu vă supărați, dar dumneavoastră sunteți de la miliție. Căutați pe cineva...

   Azimioară făcu ochii mari.

   - Ei, asta-i acum!

   - Zău, nu vă supărați. Dar așa-i meseria noastră.

   Strâmbă ochiul.

   - Fie, he, he, câte n-am văzut eu pe aici! Acum 30 de ani ți-i spuneam pe degete: ăsta-i de la Siguranță, ăla-i samsar, alălalt escroc, ăstălalt negustor din provincie. Acum am îmbătrânit, dar ochiul mi-a rămas sprinten.

   - Pomeneați parcă de cineva adineauri.

   - Da, e unul așa cum spuneați dumneavoastră. A fost pe aici de două ori. Nu l-aș fi băgat în seamă, dar avea un iz de altădată, cu hainele alea care se purtau înainte de război și plin de bijuterii. Credeam c-o să se așeze acolo, și arătă masa „fostuleștilor”, însă a ocupat o masă aici, lângă fereastră.

   Apoi zise abia în șoaptă, confidențial:

   - Se cunoaște cu domnul Stamate, ăsta din spate care face socoteala acum. N-au stat împreună, doar s-au salutat.

   Ospătarul se referea la bărbatul cu chip de satir pe care locotenentul îl remarcase.

   - E client vechi!

   - Ce ce se ocupă? întrebă Azimioară achitându-și cafeaua.

   - Dacă te-ai lua după importanța pe care și-o dă, ai zice că-i artist. Dar nu-i! Cred că-i inginer: conversație aridă, terminologie tehnică, automulțumire...

   Stamate părăsi localul urmat de locotenent.

   Azimioară mergea în spatele lui Stamate, încercând oarecari neliniști.

   Venise singur la Capșa, fără mașina miliției, și-i era teamă de eventualitatea ca Stamate, dispunând de un turism, să nu-i scape.

   În intervenția oportună a vreunui getax nu-și punea nicio nădejde. Era un fapt constatat, renghi al întâmplării, că, atunci când ești grăbit, acestea dispar pur și simplu pe o rază de câțiva kilometri.

   Urmărea silueta subțire, zicându-și că treaba ar fi fost mai lesnicioasă inversând situațiile.

   Printr-un fenomen telepatic tangent, cineva la câțiva zeci de metri în spate calcula că nu riscă, datorită staturii masive a locotenentului, care se detașa în mulțime, să-l piardă din ochi.

   Stamate, dezmințind temerile lui Azimioară, o tăie pe Aristide Briand și, ajungând pe bulevardul Magheru, așteptă câteva minute în stație troleibuzul 82. Individul i se păru deosebit de degajat. Se așeză pe un scaun liber în față și rămase cu ochii pe geam, nedând nicio atenție celor din jur. Nu era nicio femeie...

   Coborî după Statuia Aviatorilor și se înfundă în labirintul de străduțe pustii. Mergeau în șir indian. Pentru un ochi străin, trei oameni cu destine indiferente ducându-și pașii obosiți spre casă...

   Stamate urcă cele câteva trepte ale unui bloc de pe strada Popa Savu. Deschise ușa de la intrare și dispăru pe scara meschin luminată.

   Azimioară se strecură pe urmele lui, sprijinindu-se prudent de balustrada de lemn. Inginerul se opri la etajul III și intră într-unul din apartamente.

   După câteva clipe, locotenentul descifra cartea de vizită prinsă în caseta soneriei: „Dan Stamate - inginer”.

   Apăsă pe buton și se ivi un cap surprins de femeie. Izbea expresia acră a feței, unsă conștiincios cu cremă de noapte.

   - Pe cine căutați?

   - Domnule inginer Stamate...

   Femeia ezită câteva clipe, apoi strigă peste umăr:

   - Dane, te caută cineva!

   Inginerul apăru în cămașă, surprins și el. Azimioară se legitimă și fu introdus înăuntru. Cel de-al treilea, umbra locotenentului, urca treptele.

   - Lasă-ne o clipă singuri, Mimi.

   - Cine-i? șuieră femeia.

   - Îndată, îndată! se eschivă inginerul și trase glasvandul care despărțea cele două încăperi.

   Stamate îl invită să ia loc. În cealaltă cameră, lumina se stinse. Azimioară ar fi pariat pe orice că femeia ascultă cu urechea lipită de sticla opacă, camuflată în întuneric. Își roti ochii instinctiv prin odaia modest mobilată.

   - În ce chestiune... începu inginerul.

   Neliniștea îi anihila aerul straniu care izbea la prima vedere.

   - Ați fost astă-seară la Capșa...

   - Da, confirmă în șoaptă Stamate și privi spre glasvand.

   Prima reacție reflexă, Azimioară coborî vocea. Se simțea spontan solidar cu bărbatul de lângă el împotriva femeii cu fața unsă.

   - Acum câteva săptămâni, tot la Capșa v-ați salutat cu un bărbat între două vârste. Un bărbat cu ochelari fumurii...

   Stamate se încruntă.

   - ...elegant îmbrăcat, poartă bijuterii, continuă să enumere locotenentul, urmărind atent reacțiile celuilalt.

   - Nu-mi amintesc de incidentul pe care mi-l relatați. Cred totuși că știu la cine vă referiți. În sfârșit, s-ar putea să mă înșel, dar semnalmentele corespund. Este un vecin. Valeriu Diaconescu.

   - Stă aici în bloc?

   - Da, la etajul I. Are un mic apartament.

   - Știți cumva cu ce se ocupă?

   - N-aș putea să vă spun. În privința asta, nevastă-mea e, categoric, mai informată.

   O chemă cu un zâmbet sarcastic:

   - Poți să intri, Mimi!

   Doamna Stamate, pusă în temă, confirmă supoziția inginerului desfășurând cu competență volubilă și precipitată o grămadă de amănunte. Bărbatu-său o urmărea amuzat.

   - Stă de câțiva ani la noi în bloc. E un om politicos - nu pot să spun - dar e închis. Nimeni n-a intrat la el în casă. Nu vine niciodată la ședințele de bloc, și se părea că faptul o afectează în mod deosebit. Au fost o grămadă de discuții în legătură cu participația fiecărui locatar...

   - Dezbateri furtunoase, sublinie inginerul.

   - ...L-am oprit pe sală și i-am atras atenția că e o chestiune de interes obștesc. Nici nu m-a lăsat să termin. Mi-a zis că, în funcție de hotărârea comitetului, va plăti suma stabilită.

   Făcu o pauză semnificativă: „Ce zici de asta?”

   - Cu ce se ocupă?

   Doamna Stamate își privi soțul.

   - Cartea de imobil e la madam Popovici. Crezi că-i prea târziu...

   - Las` că știi tu și fără carte, preciză Stamate.

   - Dacă-mi amintesc bine, e funcționar. Parcă așa scrie.

   - Ai văzut? făcu triumfător inginerul.

   - Știți cine îl vizitează? se interesă locotenentul, stăpânindu-și surâsul și încercând să evite o scenă de familie.

   - Nimeni. Categoric nimeni și niciodată.

   Femeia tăie aerul cu palma ca pentru a-și sublinia afirmația.

   - Ați observat ceva ciudat în atitudinea lui? Sau poate vă amintiți de vreun incident.

   - N-aș putea să vă spun. Doar că lipsește cam mult de acasă. Uneori zile întregi. Dar, vorba aceea, e holtei, n-are cui da socoteală...

   - La ce apartament spuneați că stă?

   În aceeași clipă, un bubuit zgudui casa din temelii. Lampa se clătină ciocnindu-și țurțurii de cristal ca la un cutremur.

   Doamna Stamate scăpă un țipăt. Azimioară alergă la fereastra deschisă. De dedesubt se ridica un fum înecăcios. Nu se vedea nimic. Coborî în fugă scara urmat de inginer și de nevastă-sa.

   Vecinii alarmați, în panică, ieșiseră în pijamale pe palier.

   La etajul I, ușa unuia dintre apartamente fusese smulsă din țâțâni. Printre valuri de fum se distingeau flăcările care mistuiau interiorul.

   - Aici stă Diaconescu, suflă doamna Stamate.

   Azimioară ieși. La capătul străzii, un Wartburg de culoare închisă dispărea în viteză.

Capitolul 20

O PARTIDĂ DE PESCUIT

   Se așezaseră lângă o salcie căutându-i umbra. Soarele se strecura perfid, despicând pletele lungi care atingeau buza lacului.

   Maiorul își plimba ochii de-a lungul malului. Era presărat de undițe păzite de mogâldețe nemișcate pe care depărtarea le uniformiza, creând iluzia optică a unui singur exemplar, mereu același, multiplicat la infinit.

   Moș Vasile își dezbrăcă haina și, împăturind-o cu grijă, o puse la rădăcina copacului. Cristescu, venit în bluzon, se uită cu curiozitate la pantalonii groși, la cămașa cu mâneci lungi, încheiată conștiincios, până la ultimul nasture sus, la gât, la pălăria neagră, decolorată.

   Nu era prima oară când încerca să-și explice acest obicei al oamenilor simpli, proveniți mai ales din mediul rural, de a păstra îmbrăcămintea călduroasă chiar pe vreme caniculară. Probabil o manifestare atavică a unui instinct de precauție generat de împrejurări concrete: munca la câmp, departe de casă, pe intervale lungi de timp, solicita un anume bagaj vestimentar permanent, de natură să facă față oricăror intemperii.

   Vasile își rostuia uneltele de pescuit, rudimentare, cu o liniște chibzuită, gospodărească.

   Cristescu, pescar cu intermitențe, de preferință în concediu, dacă întâmplarea făcea să fie vreo apă prin apropiere - dar fără s-o caute - încercă o jenă când bătrânul își desfășură undița improvizată, un băț de care atârna un fir alb de bumbac cu un ac de gămălie retezat și îndoit ca un cioc la capăt. Sentimentul era cu atât mai tulburător, cu cât bătrânul, mare pescar, mergea în fiecare duminică să „dea la pește”.

   Parcă ghicindu-i gândul, Vasile se uită la cele două undițe ale maiorului, lustruite, cu fir de nailon și mângâindu-le observă:

   - Bune scule!

   Dibui o râmă într-o cutie de conserve și o fixă în cârlig. Apoi aruncă undița. Ața se scufundă în apă, lăsând să plutească un dop de plută. Bătrânul n-apucă să-și aprindă o țigară, că aceasta începu să dea semne de neliniște, zgâlțâită parcă din adâncuri. Scoase un pește mic cu aripioare roșietice.

   - Roșioară, îl identifică Vasile și-i dădu drumul într-o sacoșă de cârpă. Vezi dumneata, spuse cu tonul acela specific care-l avertiza pe maior că e pe cale să filozofeze plecând ca de obicei de la realități evidente și imediate, v-ați gândit vreodată ce animal cumsecade e peștele?

   Cristescu trebui să-și mărturisească să nu considerase niciodată peștele sub acest aspect.

   Bătrânul dădu din cap.

   - Așa-i că nu v-ați gândit? și enumeră aruncând iar undița cu îndemânare: De mâncare nu cere, tace chitic, rău nu face și, vorba aceea, e pâinea săracului.

   Maiorul dădu în sfârșit, drumul undiței în apă. Nu încerca „emoții” pescărești, lăsându-se mai mult îmbătat de liniștea dimineții cu rezonanțe rustice. Se simțea și-i plăcea să se simtă „contemplativ”. Pescuitul fusese un pretext... Era duminică, avusese chef să respire alt aer, să mai stea de vorbă cu bătrânul. Acesta încerca acum un fel de pescuit la mână, înfășurând o ață lungă cu plumb și nadă la capăt și aruncând-o apoi departe la 10-15 metri în larg.

   Cristescu sesiză mișcarea stângace, parcă ruptă din cot cu care Vasile realiza „volta”.

   - Ciupește, tovarășu` maior. Ce faceți?

   Atent la manevrele bătrânului, nu observase că pluta se mișca. Scoase peștele și-l prinse în mână, încercând să-l imobilizeze.

   - Crăpcean, emise Vasile după o căutătură scurtă. Ăsta-i bun de saramură, și-și umezi buzele. Ia să văd ce ispravă făcui! și trase undița.

   - Tot crăpcean, opină Cristescu.

   - Aș! Seamănă, da` nu-i crăpcean. E albitură. Aoleu, nenicule, dar lacom mai ești! se miră scormonind după cârligul intrat adânc în carnea peștelui.

   - Avem un concurent, înregistră Cristescu întins pe spate apariția unui bărbat uscățiv, cu ochelari cu lentile groase, care se instală cam la vreo 10 metri, în dreapta lui Vasile.

   - A, neamțul! Mă și miram că n-a venit.

   - Îl cunoști? se interesă maiorul cântărind amuzat disciplina cu care individul își aranja uneltele, multe, practice, pliante și strălucitoare, unora încercând în van să le ghicească destinația.

   Le scotea din etui-uri de diftină cafenie și le așeza, respectând anumite reguli, pe o pătură cadrilată.

   - Îl știu din vedere. Vine aici de vreo 2 ani. Dar e mut ca plătica, și râse încântat de comparația oportună.

   - De ce îi spui „neamțul”?

   Bătrânul ridică din umeri:

   - Nu știu, așa-mi veni.

   Între timp, alături de pătura cadrilată, apărură un scăunel pliant, un termos, o cutie de nes, un pahar de aluminiu cu corpuri care se strâng, o mulinetă franțuzească stârnind invidia lui Cristescu, o undiță de bambus de culoarea untului.

   Vasile, atent la reacția maiorului și furându-l în același timp cu coada ochiului pe „neamț”, spuse încet:

   - Stați, că încă n-a isprăvit. Mai scoate...

   Într-adevăr, o umbrelă albastră cu tijă metalică ridică un cerc de umbră. Cu aceleași gesturi măsurate, necunoscutul scoase din buzunarele rucsacului câteva cutii metalice, din acelea în care se păstrează de obicei seringile.

   - Acolo ține momeala, explică mai departe Vasile. În una-s muște, în alta râme, în alta carne de vacă și Dumnezeu îl mai știe...

   În sfârșit își deșertă buzunarele canadienei și ale pantalonilor, așezând ca niște soldați de plumb țigările, bricheta, un briceag cu lame multiple, un cuțit de vânătoare, o pereche de ochelari de soare, un cozoroc de plastic verde cu elastic, o sticlă cu un lichid neidentificabil, o cutie mare, argintie, de alimente probabil.

   Senzația de clovn muzical era atât de pertinentă, încât pe maior nu l-ar fi surprins dacă din rucsac ar mai fi răsărit câteva perechi de iepuri și vreo doi șerpi îmblânziți.

   Ce-l fascina însă erau seriozitatea și aerul concentrat cu care necunoscutul umbla cu ustensilele, dar mai ales totala indiferență față de un eventual public.
   La fel de imperturbabil, introduse un termometru în apă, rămase câtva timp cu ochii pe ceas, apoi îl scoase consultând îndelung rezultatul. În sfârșit, se așeză pe scăunelul pliant și aruncă undițele în apă.

   - Ei, ei, râse încetișor Vasile, desprinzând din cârlig un pește mic. Se vede treaba c-am dat peste creșă...

   - Lasă că sunt buni și ăștia, spuse Cristescu cu gândul aiurea.

   Atent la gesturile „neamțului”, firele de la cele două undițe se încurcaseră, într-un nod mobil, căruia nu-i putea da de capăt.

   - Scoateți cârligul, propuse Vasile, o să vă fie mai ușor.

   Agasat, maiorul lăsă undițele să cadă și-și aprinse o țigară. Se uită la „neamț”.

   În ciuda dotării tehnice de excepție, nu prindea nimic. Neclintit ca o statuie, privea țintă suprafața apei. Comicul situației era că, în același timp, Vasile cu undița lui prăpădită, continua să scoată, umplându-și sacoșa pe jumătate. Mai mult, își permitea și generozități, aruncând peștii prea mici înapoi în lac, întreținând conversații animate:

   - Tu să mai crești! Du-te, măi, aripioară, și trimite-l pe tac-tu...

   Cristescu aruncă țigara, care cu arcadă înaltă căzu în mijlocul apei. Se aplecă iar deasupra undițelor.

   - Ba eu, în locul dumneavoastră, aș tăia nodul cu briceagul. Ce vă mai canoniți atâta?

   - Așa a făcut Alexandru...

   Bătrânului i se încreți fruntea, căutând în mod evident un Alexandru în cercul cunoștințelor imediate.

   - A murit de mult, îi rezolvă nedumeririle maiorul.

   - A! se dumiri Vasile. Nu v-am spus eu. Oamenii vechi erau mai înțelepți. Și mai curați... Lumea s-a făcut rea... tare rea. Iacă de pildă don` Grigore. Juvățul i-a mâncat zilișoarele. Te întreb eu, don`le, s-a mai pomenit așa ceva în bătrâni?

   - Totdeauna au fost oameni răi, remarcă maiorul preocupat de nod. Și buni, și răi.

   Vasile dădu neîncrezător din cap.

   - Așa o fi... Eu unul mă tot întreb ce-o fi simțit bietul om când i-a căzut caiacul pe gât. Nici n-o fi apucat să se închine.

   Se întrerupse brusc. Rezemat de salcie, în spatele lor, Matei asculta...

   Cristescu încerca să-și stăpânească tremurul mâinilor. În sfârșit!

   - Bine că le-ați descurcat, se bucură domol bătrânul.

   - Le-am descurcat. Și ai să vezi, moș Vasile, adăugă cu un zâmbet larg maiorul, acuși prind și peștele cel mare!

Capitolul 21

ANA DOGARU A DISPĂRUT

   Maiorul Cristescu ridică receptorul.

   - Zi, Azimioară!

   - Am luat legătura cu Brașovul.

   - Și?

   - Persoana a fost într-adevăr acolo. În jur de ora 12 și-a terminat treburile. O anchetă la fabrica de mașini-unelte. S-a întors în București cu acceleratul de 16.10.

   - Ești sigur?

   - Absolut. A stat în vagonul-restaurant. Este o rută pe care o face frecvent și-l cunosc toți ospătarii.

   - Altceva?

   - A dispărut Ana Dogaru.

   - Din câte bag de seamă, dispariția cumnatei dumneavoastră vă îngrijorează.

   - Mă îngrijorează pentru mine, nu pentru ea, răspunse sec doamna Lupașcu.

   - Apreciez sinceritatea dumneavoastră, făcu amuzat Cristescu.

   - E firesc. În actuala conjuctură, orice te pune pe gânduri. Cu atât mai mult cu cât observ o ciudată tendință de a fi făcut răspunzătoare de orice nelegiuire. Mâine o să-mi comunicați că „am fost văzută” plimbându-mă pe strada sau în cartierul în care Ana a fost înghițită de un căpcăun...

   - Poate n-a înghițit-o, spuse optimist maiorul. Poate că a plecat pur și simplu.

   - Nu cred. Cât era Ana de necioplită, avea elementarul bun-simț să-și ia rămas-bun.

   - Când i-ați observat lipsa?

   - Ieri la prânz. Am văzut-o când a ieșit. Avea poșeta și o plasă cu un pachet învelit în ziar. N-am bănuit nimic.

   - N-ați întrebat-o unde se duce?

   - Aveți umor, ricană Gina Lupașcu. Abia ne dăm bună ziua.

   - Dacă sunteți amabilă, aș vrea să-i văd odaia.

   - E lângă a lui Matei. În general dormeau împreună, dar acum, stând mai mult, i-am pus un pat de campanie în salonaș. Vreți să vă conduc?

   - Nu vă deranjați.

   Era salonașul în care luase primele declarații în noaptea asasinării profesorului.

   Un pieptene, niște agrafe și o trusă modestă de unghii erau risipite pe marginea scrinului. Faptul că bătrâna plecase fără să-și ia măcar un minim de obiecte de strică necesitate îl neliniștea. În aceste condiții, dispariția ei devenea parcă mai concretă, iar impresia că Ana Dogaru părăsise locuința fără intenția de a lipsi mult se adâncea..

   Ce ar fi putut-o împiedica să se întoarcă? La Târgoviște nu era. Azimioară reușise să-l găsească la telefon pe unul din chiriași, pe judecător, iar acesta își exprimase uimirea că proprietara lipsește atât de mult, mai ales că trebuia să încaseze chiriile de câteva zile, iar în chestii bănești, remarcase judecătorul, bătrâna e aprigă și nesățioasă.

   Poate că Matei știe ceva. Curios, nu el îi anunțase dispariția și pe Cristescu nu l-ar fi surprins să afle că nici măcar nu observase lipsa maică-sii.

   Se așeză și scoase pachetul de țigări. Gina Lupașcu intră aducând o măsuță de serviciu pe rotile cu cafea, o sticluță de coniac și un bol. Spuse cu un zâmbet care i se păru plin de tâlc maiorului:

   - Poate că stimulează...

   Ieși fără să aștepte răspuns.

   Maiorul sorbi mecanic din cafea.

   Pe scrin, o statuetă de bronz de circa 90 de centimetri înălțime îi reținu atenția. Trupul femeii, cu șolduri mari, generoase, cu părul căzut pe umeri, amintea statura falnică a Ginei Lupașcu. Avea o mână ridicată după ceafă lăsând să i se vadă subsoara adâncă. Privea în jos cu o expresie de inexplicabil dispreț, la o casetă deschisă pe care o ținea în mâna cealaltă.

   O pată de vreo 15 centimetri, mai întunecată față de restul tăbliei scrinului acoperit cu un strat fin de praf, arăta că statueta fusese de curând mișcată din loc. Cristescu se ridică pe vârfuri. Pe fundul casetei găsi un plic. Scoase dinăuntru două coli de hârtie pe care își aruncă repede ochii.

   „Aceasta este ultima mea dorință...”

   Avea în față primul testament al lui Grigore Lupașcu, cel sustras din dormitorul Ginei.

   Deci. Ana Dogaru... Ceva era însă în neregulă. Nu faptul că bătrâna nu distrusese documentul, acum inutil. Un om ca Ana Dogaru nu distruge un act scris. Oamenii în general încearcă un fel de fetișism față de „hârtii”. De aici, arhivele de chitanțe, recipise, scrisori, care nu lipsesc din nicio casă. Ceea ce-l izbi pe Cristescu era altceva....

   Puse plicul înapoi și părăsi încăperea.

   Întunericul se lăsase de mult. Doar două aplice umpleau sufrageria plină de umbre.

   Liniștea bruscă care se așternuse, penibilă la început, prelungindu-se, devenise acum indiferentă, firească.

   Gina Lupașcu, cu gesturi automate, așternea cărțile pe masă, urmărind regulile unei pasiențe complicate, interminabile. La intervale regulate contempla rezultatul, apoi o lua de la capăt și din nou se auzeau doar cărțile care se aliniau cu zgomot, în șiruri lungi, verticale.

   Maiorul îi vedea chipul senin, fără gânduri, cu o cută mică săpată între sprâncene. Când sună telefonul, tresăriră amândoi.

   Doamna Lupașcu își stăpâni un gest inițial, reflex, de a ridica receptorul și-l consultă din ochi pe maior.

   - Răspundeți.

   - Da, eu sunt... nu, nu încă...

   Femeia astupă microfonul cu palma și-i comunică în șoaptă:

   - E Matei. Întreabă de Ana.

   Cristescu trecu la telefon. Auzi vocea ziaristului continuând să vorbească, neavertizat de schimbarea interlocutorului.

   - ...sper că nu s-a dus după tata. Ar fi o lipsă de gust de neiertat. Orfan de amândoi, așa, dintr-odată...

   După tonul jovial deplasat, Cristescu deduse că Matei se afla în euforiile unei doze de morfină recent inoculată, ceea ce însemna că reușise să dea peste o nouă sursă sau că Iacob nu fusese unicul său furnizor.

   Când realiză cu cine stă de vorbă, începu să râdă:

   - Bine că n-am apucat să mărturisesc că eu sunt asasinul din umbră. Aveți toate motivele să regretați impetuozitatea. Eram gata s-o fac.

   - Nu sunt deloc grăbit, domnule Lupașcu, iar mărturisirile le primesc oricând. Vă aștept.

   - Îmi pare rău, dar în noaptea asta nu vin acasă. Sunt reținut la redacție. Puteți verifica. Vreți să vă notați numărul?

   - Vă cred pe cuvânt. Mâine însă, la ora 10 dimineața, vă rog să fiți la mine la birou. Vă spuneți numele ofițerului de serviciu și veți fi îndrumat.

   Matei tăcu câteva clipe. Spuse apoi, cu o voce mai puțin sigură:

   - Bine... mâine la 10...

   Și închise telefonul.

   Sprijinită cu cotul de marginea mesei, Gina Lupașcu, fără să-și ridice ochii și aparent la fel de preocupată de soarta pasienței, comentă:

   - V-am spus că-l așteptați degeaba.

   - Ce v-a întrebat despre Ana Dogaru?

   - Dacă e acasă.

   - În ce sens?

   - Nu înțeleg!

   - Vreau să știu felul în care s-a interesat. Ca despre o persoană pe care întâmplător n-o găsești acasă sau ca despre cineva pe care îl știi dispărut și impacientat ceri vești.

   - N-am sesizat nuanța, spuse rece doamna Lupașcu. Am discutat prea puțin înainte să fi intervenit dumneavoastră...

   - La întrebarea lui ați replicat: „nu, nu încă...” ca și cum totuși ați mai fi discutat.

   - Puteți s-o luați și așa. Matei a întrebat doar atât: „Mama e acasă?” Am răspuns: „Nu.” „N-a venit?” „Nu încă...” Trageți dumneavoastră concluziile.

   Începu să amestece cărțile.

   - Plecați? întrebă, văzându-l pe maior că-și adună țigările și bricheta.

   Cristescu încuviință din cap.

   - Dacă-l mai vedeți pe fiul dumneavoastră, reamintiți-i, vă rog, că mâine la 10 îl aștept.

   Salută scurt și ieși.

   Gina Lupașcu nu mai făcea pasiențe. Cu capul sprijinit în mâini, stătea nemișcată în mijlocul cărților răvășite.

   Deschizând brusc ușa, Dinu Oprea se opri în prag, clocotind de furie:

   - Ce ai căutat la Ioan Iacob?

   - Ești delicios, dragul meu, când te înfurii. Știi foarte bine...

   - Și în garsoniera avocatului?

   - Gelos? făcu femeia.

   - Târfă!

   Gina rămase o clipă surprinsă, apoi ridică mâna fulgerător. Câteva palme răsunară pe obrajii rugbistului.

   Stăpânindu-se cu greu, Oprea șopti apăsat:

   - Ai să mi-o plătești!

   - Pot să vă asigur, făcu Cristescu, ivit pe neașteptate, că dumnealui obișnuiește să-și țină cuvântul. Scuzați-mă, mi-am uitat stiloul.

   Dinu Oprea întârzie nehotărât, apoi ieși.

   - Nu sunteți un om fericit, șopti maiorul. N-ați fost niciodată. Păcat! Noapte bună, doamnă.

   Mâncă ceva la repezeală, într-o cârciumă din apropiere.

   Glasuri arse de drojdie, de rom sau șliboviță se aprostrofau, râdeau ori se căinau, scăpând din când în când câte o înjurătură lată, rostită rar și cu voluptate, fără să se piardă o silabă.

   Cristescu renunță la vinul prost, cu iz de butoi, care rămăsese în sticlă și ceru plata.

   Era aproape ora 1. Un vânt subțire strânsese nori pe care tot el îi alunga astupând sau descoperind sticlitul stelelor.

   Sări gardul de fier forjat ca să evite scârțâitul portiței. Traversă grădina și se așeză pe banca de sub castani. Printre perdelele de la dormitorul Ginei Lupașcu, răzbătea o fâșie de lumină palidă. Încă nu se culcase. Târziu, se făcu întuneric. Noaptea pogorâse în sfârșit deasupra casei.

   Se întorsese fără un scop anume. Dăduse glas, lăsându-i-se intuitiv în voie, unei neliniști care îl cuprinsese de câteva zile. Era o stare pe care și-o cunoștea și care anunța de obicei apropierea momentului crucial, când evenimentele încep să se precipite.

   Se auzi portița, apoi niște pași grăbiți pe prundișul aleii.

   Recunoscu surprins silueta lui Androne Negoianu. Acesta încercă ușa de la intrare, scoase o cheie din buzunar, deschise și dispăru înăuntru.

   Înainte de a fi luat vreo hotărâre, portița se auzi iar. Maiorul se strecură la umbra unui copac. Grăbit, aproape alergând, Matei Lupașcu se întorcea acasă.

   Lumina se aprinse în sufragerie.

   Matei Lupașcu, în picioare lângă servantă, scotea dopul unei sticle cu un lichid incolor, probabil gin ori votcă. O duse la gură și bău lung, pe nerăsuflate.

   Negoianu, lângă geamul deschis, își aprinse o țigară, spre uimirea maiorului care nu-l văzuse fumând niciodată. Stătea sprijinit de pervaz și asculta ce-i spunea ziaristul, răspunzând din când în când monosilabic. Apoi, Lupașcu nu se mai văzu și Cristescu bănui, după poziția bătrânului întors cu toată fața spre întuneric, că părăsise încăperea.

   O atingere ușoară pe braț îl făcu să se întoarcă ca electrocutat. Râse încetișor:

   - Te miști ca o pisică. Nu te-am auzit deloc...

   - Mă întrebam cine se ascunde după copac, șopti locotenentul Azimioară. Permiteți să raportez?

   - Te rog.

   - În mașina lui Iacob s-au găsit stupefiante. Circa o jumătate de kilogram.

   - Bănuiam, spuse maiorul pe gânduri.

   - Sub parchetul garsonierei, a fost descoperită o adevărată colecție de bijuterii.

   - Mda...

   - I-am cercetat boxa. Lucruri vechi, piese uzate, aruncate claie peste grămadă... Mi-a atras atenția o valiză. Demodată, cu mânerul rupt, dar fără nicio urmă de praf.

   Maiorul ridică din sprâncene.

   - Ei?

   - Cinci milioane de lei!

   - Cât?

   - Cinci milioane în bancnote de o sută, repetă Azimioară. Bani falși!

   - Te-ai interesat la bancă?

   - Da. Până în prezent, nu s-a semnalat nimic. Nicio bancnotă nu a fost găsită în circulație.

   - Acum înțelegi de ce a fost ucis? Notează: să fie expediate avertismente tuturor unităților comerciale din principalele orașe, profilate pe desfacerea de produse mărunte.

   - Mărunte? întrebă surprins locotenentul.

   - Când vrei ca banii falși să devină autentici, cumperi de la fiecare chioșc câte un pachet de țigări ieftine, prezentând sute... De asemenea, să se atragă atenția unităților CEC și poștale asupra depunerilor bancare, deși mă îndoiesc că se va proceda așa.

   - Am înțeles!

   - Îmi închipui că ești obosit, și mi-e teamă că ai să mai ai de furcă în noaptea asta. Să fii atent! Ceva îmi spune că Matei vrea s-o șteargă. Cine te ajută?

   - Sergentul Ioniță. Trebuie să fie cu Wartburgul pe aici pe aproape.

   Androne Negoianu plecă de la geam și din nou se făcu întuneric în sufragerie. După câteva minute ziaristul ieși din casă, îndreptându-se spre poartă. Ținea în mână o valiză mică.

   - Ce ți-am spus eu?! observă în șoaptă Cristescu. Acum du-te. Legătura se face tot prin Ioniță. Încă o dată, fiți atenți și noroc!

   Locotenentul Azimioară dispăru fără zgomot.

   Cu pași ușor, maiorul se apropie de geamul deschis.

   Escaladase fereastra la timp.

   Ținându-și răsuflarea, lipit în umbra bierermeyer-ului înalt, Cristescu îl urmări pe Negoianu care veni s-o închidă.

   Bătrânul se apropie de dormitorul doamnei Lupașcu și bătu discret de câteva ori. Ușa se deschise încet, cu prudență. Pe chipul femeii nedumerirea alungase somnul. Cu degete crispate își strângea capotul peste piept.

   - Ah, tu erai...

   - Scuză-mă, ma chere. Mi s-a comunicat că ții să mă vezi negreșit, indiferent de oră. Mi-am imaginat că iar s-a întâmplat ceva dezagreabil.

   Vorbeau în șoaptă, de parcă le-ar fi fost teamă că cineva îi poate auzi.

   - Ești drăguț, papa... Nu știu ce m-aș fi făcut fără tine, spuse doamna Lupașcu oprindu-și un căscat.

   - Exagerezi, fetițo, știi bine că exagerezi.

   - Nu exagerez deloc. Vreau să ne sfătuit. E grav... foarte grav.

   Adăugă în surdină cu un suspin:

   - Mi-e atât de frică...

   - O, făcu Negoianu cu ironia blândă, tonică, care vrea să atenueze temerile. Soyons sages... ești epuizată, asta e.

   Și o bătu prietenește cu palma peste obraz.

   - Ar trebui să pleci undeva, să schimbi aerul, să te amuzi...

   - De 15 ani numai asta fac. Mă amuz. Cineva remarca adineauri că n-am fost niciodată fericită. Mi-e teamă că avea dreptate. Cine sunt eu, papa?

   - O femeie frumoasă.

   - O femeie care peste câțiva ani va deveni „doamna cu amintiri”. Flirturi, amoruri pasagere, din interes sau divertisment. Trage o linie și încearcă să aduni. Papa! Eu n-am iubit niciodată cu adevărat.

   - Pauvre enfant, exclamă Negoianu impresionat.

   - Uită-te la casa asta. Parcă e un cavou. Peste tot văd numai otravă. Numai ucigași. Și am niște idei... Să nu râzi de mine, e caraghios, dar....

   - Să trecem dincolo, propuse bătrânul. Ai să-mi povestești pe îndelete ce te frământă.

   - Nu acum, papa... Nu mă simt în stare. Am avut o zi îngrozitoare! Îmi pare așa de rău că te-am deranjat...

   Negoianu rămase descumpănit, dar canoanele unei politeți atavice învinseră.

   - Desigur... cum crezi...

   - Ști ceva? Dormi la noi, propuse Gina Lupașcu.

   Apoi, agățându-se de propria idee, se ambală:

   - Sigur că da. Cum să pleci la ora asta? Dormi în salonaș. Ana tot nu e.. Și vorbim mâine-dimineață la cafeluță.

   - Știu eu... stătu la îndoială Androne Negoianu.

   - Haide, nici nu mai discutăm. Îți fac patul, spuse femeia luându-l de braț.

   - Nu te deranja. Pot dormi foarte bine în odaia lui Matei.

   - Cu el?

   - Nu-i acasă. A fost și a plecat. Spunea că lipsește două, poate trei zile. Și-a luat doar necessaire-ul de voiaj.

   - Unde a plecat?

   - Nu se fixase sau poate n-a vrut să-mi spună. „Unde pe litoral”, zicea. Era evaziv...

   - Mai degrabă beat, sugeră rece Gina Lupașcu. E totuși interesant. Și Ana, și Matei și-au luat tălpășița. Asta nu te pune pe gânduri?

   - Când vaporul se scufundă, șobolanii fug.

   - Ce vrei să spui?

   - Să lăsăm pe mâine, fetițo! Și eu am avut o zi grea... Margot m-a părăsit...

   Gina Lupașcu se întoarse în dormitor.

   Cristescu se destinse și mai așteptă un sfert de oră. Abia când prinse respirația greoaie, regulată, a lui Negoianu, adormit, îndrăzni să iasă din colțul lui și pe vârfuri, atent să nu lovească vreo mobilă, intră în salonaș. Lăsă ușa întredeschisă și se trânti într-un fotoliu.

   Își aprinse o țigară din care trase adânc, cu patimă. Se simțea obosit și-i era teamă să nu adoarmă. Jilțul moale, adânc, chema cu toropeli leneșe somnul...

   Reuși să rămână treaz. Întunericul plutea gros în încăpere. Auzi un zgomot pe care nu-l putu localiza. Privi instinctiv tavanul.

   Deasupra, își aminti, se afla biroul profesorului Lupașcu. Așteptă, dar zgomotul nu se repetă. Liniștea era opacă, nefirească. Nu, nu era deloc sigur că ceea ce auzise venea de sus, dar trebuia să verifice.

   Urcă treptele, câte 3-4 odată, reducând din geamătul lemnului vechi. Se opri înainte de a ajunge pe palier. De sub ușa biroului scăpa un tiv îngust de lumină. Nu se auzea nimic.

   Încercă clanța și retrăi afectiv momentul în care cu aproape două săptămâni în urmă, în spatele aceleiași uși închise, aștepta cadavrul lui Grigore Lupașcu. Se opri în prag cu inima strânsă.

   În fotoliul profesorului, zăcea acum Ana Dogaru.

   Matei Lupașcu intră în restaurantul gării și se așeză la o masă în ciuda protestelor ospătarilor.

   Un anunț cu litere mari, deasupra intrării la bucătărie, preciza clar orarul localului: de la 5 la 24.

   Afară, Azimioară urmărea scena, prin fereastra mare cu perdelele date în lături. Își consultă automat ceasul.

   Ziaristul își justifica intrarea, arătând spre cele câteva mese ocupate încă. Rămas singur, trase fermoarul trusei și scoase mersul trenurilor. Răsfoia liniștit paginile, tamponându-și fruntea asudată cu batista. Închise apoi îndrumarul și un timp privi în gol. Desfăcu din nou trusa și, din gesturile tot mai nervoase cu care scotocea înăuntru, locotenentul înțelese că Matei caută ceva. Închise fermoarul și părăsi în grabă restaurantul.

   În urma lui, un ospătar se cruci, comentând ceva cu bufetiera.

   Parcurse alergând peronul și luă primul taximetru care staționa în fața gării.

   Șoferul, somnoros, tresări când se deschise portiera. Buimac, nu înțelese indicația ziaristului, și acesta, iritat, o repetă aproape țipând:

   - Strada General Minea!

   Ana Dogaru dormea. Mâna alunecase obosită peste brațul fotoliului, lăsând să cadă pe dușumeaua goală tocul care îl alarmase pe maior.

   Sprijinită de piciorul fotoliului, poșeta bătrânei rămăsese deschisă. Era ciudat, dar Cristescu simțea că geanta aceea veche din mușama crăpată, cu mâner roșu, solid, din alt material, îl tulbura.

   Ana Dogaru își așezase poșeta lângă ea, la îndemână, așa cum ar fi făcut într-o casă străină, în tren ori într-o sală de așteptare. Nu era vorba doar de mentalitatea avarului care nu se desparte de chei și de punga cu bani, ci ilustra dureros un simțământ pe care bătrâna îl încerca în mod constant în casa Lupașcu, de provizorat, de tolerată indezirabilă.

   Pe măsuța din fața fotoliului, maiorul descoperi o foaie de hârtie liniată. Se vedeau urmele capselor, acolo unde fusese smulsă din caiet. Recunoscu caligrafia grosolană, căreia anii îi răpiseră din fermitate.

   „Matei - descifră Cristescu, așezat în spatele bătrânei - a venit clipa să ne luăm rămas-bun. Îmi place să cred acuma, când ne despărțim, că am făcut totul pentru tine. Și știu că nu de puține ori mi-am întors fața de la poruncile Domnului și am păcătuit greu, căci tu ai însemnat pentru mine mai mult chiar decât Grigore - lumina și viața. Nu te-am oprit la timp. Am muncit, m-am umilit ca să ai bani... Dar pentru ce am greșit, eu nu mai cunosc judecător mirean, iar rost voi da în căinți și rugăciuni, într-un lăcaș sfânt. Dau glas unui gând vechi, din nopți în care mustrările nu puteau fi alungate nici de chipul tău. Plec în munți, la o mănăstire. În munți, pentru că nu i-am iubit niciodată, dar va fi încă o caznă la care de bunăvoie mă supun, ca să fiu plăcută Domnului.

   Nu-ți spun unde. Vreau să mă socotești moartă ca și pe taică-tău, așa cum mă socotesc eu pentru oameni. Mi-a rămas doar nădejdea în mila nețărmuită a Celui de sus...

   Ai grijă de tine, băiete, și Dumnezeu să te binecuvânteze. Ana.”

   Când bătrâna deschise ochii, nu reacționă așa cum se așteptase Cristescu. Luă scrisoarea de pe masă, o controlă de parcă i-ar fi fost teamă să nu se fi adăugat ceva, o împături și i-o întinse.

   - Să i-o dați fiului meu, domnule maior.

   Cristescu o scrută cu curiozitate. Avea o liniște pe care nu i-o cunoștea, care-i destinsese trăsăturile colțuroase, acum aproape plăcute.

   - Încă nu e momentul, doamnă. Mai păstrați-o.

   - Apoi nu dumneata ești acela care poți chibzui când. Și nici eu, spuse Ana Dogaru cu un oftat, la fel de senină.

   - Dar cine? se interesă maiorul.

   - Mântuitorul la picioarele căruia mă aflu. Cu sau fără voia dumitale, completă cu ceva din vechiul sarcasm.

   - Nu-mi place să fac pe nimeni să aștepte, spuse fin Cristescu. Dar poate că ar trebui să mai întârziați aici, printre pământeni.

   - Nu, dădu dârză din cap femeia, nu se mai poate.

   Convingerea totală cu care Ana Dogaru afirma fără să argumenteze, invocarea supranaturalului părându-i-se suficientă și firească, îi aminti de discuția purtată nu de mult cu Artemiza Iacob.

   - Interesele anchetei cer să mai zăboviți câteva zile. Trebuie să mă înțelegeți, e și în interesul dumneavoastră. Veți pleca mai liniștită la mănăstire știind cine l-a asasinat pe Grigore Lupașcu.

   - ...Și ferește-ne, Doamne, de cuvântul ticluit al vrăjmașului, scandă Ana Dogaru.

   - Eu nu vă sunt vrăjmaș, doamnă. Numai dacă cel care dezvăluie adevărul privind moartea profesorului vă e dușman... încercă să o irite vrând să-și dea seama în ce măsură bătrâna juca teatru.

   - În numele tău, Doamne - vorbi la fel de impersonal Ana Dogaru - pus-au ei la cale și făcut-au nelegiuiri.

   - Cine?

   - ...și încercat-au dreptcredincioșii cu viclenii să-i întoarcă de la porțile tale.

   - Doamnă, apreciez sincer eforturile dumneavoastră lingvistice de atmosferă. Ce ar fi totuși să reveniți la un limbaj, să zicem, mai mirean, până lămurim câteva lucruri.

   - ...dar luat-au în râs cele sfinte și stârniră mânia ta cea dreaptă, spuse cu voce tare, groasă, bătrâna izbind cu putere și pe neașteptate cu pumnul în masă și făcându-l pe Cristescu să tresară.

   - Cred că ați început să vă identificați cu Atotputernicul, ceea ce nu e prea cuvios din partea dumneavoastră, observă maiorul, adunându-și țigările de pe jos. Din amintirile mele, trufia e un păcat care cântărește greu.

   - Ai grijă, Doamne, de oile tale.

   Bătrâna se așeză din nou, încrucișându-și mâinile pe piept și închizând ochii. Părea astfel că se lasă cu totul în voia împrejurărilor.

   Se așternu tăcerea. Cristescu stătea în fața bătrânei care continua să stea cu, ochii închiși, fixând-o cu răbdare.

   După câteva minute, Ana Dogaru nu mai rezistă și deschise subțire un ochi, dar, întâlnind fața atentă a maiorului, îl închise repede. Acesta începu să râdă. De astă dată, renunțând la poza de resemnare, femeia îl străfulgeră cu privirea.

   - Adicătelea, de ce râzi, domnule? Poți să-mi explici?

   „În sfârșit!” oftă Cristescu.

   Prefera vechile ipostaze ale bătrânei, grosolănia, înverșunarea și reaua-credință personalității false care se eschiva la adăpostul pildelor și perceptelor mai mult sau mai puțin improvizate.

   Maiorul o simțea sinceră în intenția de a se dedica vieții monahale. Dar mai știa că, anticipând un anumit fel de gândire sugerat, printr-un limbaj ad hoc colorat, cu iz călugăresc, femeia încerca să evite întrebările și situațiile cărora știa că este obligată să le facă față.

   - De ce râzi? reluă tot mai încruntată Ana Dogaru.

   Cristescu, vând să liniștească lucrurile, spuse smerit, căindu-se parcă:

   - Nu trebuie să vă supărați. Nervii uneori cedează...

   Bătrâna îl măsură cu dispreț.

   - Pe mine nu mă păcălește mutra dumitale, domnule! Rostogolești ochii ăia cât oul, umbli cu farafastâcuri și crezi că m-ai dat gata! He, he, he... exclamă ea cu satisfacție. Câți am văzut eu de alde dumneata, să fii sănătos! Și la urma urmelor, destul îmi tolocăniți capul de două săptămâni. Mai descurcați-vă și singuri că doar nu eu l-am omorât pe Grigore.

   - De asta vrem să ne convingem și noi.

   Ana Dogaru căscă ochii mari.

   - Adică eu l-am ucis pe tatăl fiului meu?

   - Nici mie nu-mi vine să cred, se scuză Cristescu. S-au adunat însă atâtea probe împotriva dumneavoastră...

   - Care ar fi alea?

   Maiorul ocoli răspunsul.

   - Unde ați fost plecată?

   - În Moldova, la o mănăstire. Am vrut să văd locurile.

   - Când v-ați întors?

   - Acum, noaptea.

   - Cum de nu v-a observat nimeni?

   - Nu știu. Eu nu m-am ferit.

   Se lăsă obosită pe spatele scaunului. Își trecu degetele noduroase, deformate de gută, peste frunte și oftă:

   - Sunt obosită!

   Și apoi cu neașteptată blândețe în glas:

   - Să lăsăm pe mâine. N-am dormit de două nopți.

   - Desigur. Nu-i nicio grabă.

   Ana Dogaru suspină, mângâind șiragul de mătănii. Spuse încet, pe gânduri:

   - Poate că totuși ești un om cumsecade. Poate că m-am înșelat... Dar ai să mă ierți. Sunt o femeie bătrână... Doamne, cât sunt de bătrână...

   Se miră apoi ca în fața unei revelații.

   - Atât de bătrână... Oamenii n-ar trebui să fie atât de bătrâni... Și Grigore era prea bătrân...

   Își luă geanta și coborî scările anevoie, ajutată de maior. Se opriră în fața salonașului. Cu mâna pe clanță, Ana Dogaru mai zăbovi. Spuse în șoaptă:

   - Am văzut odată pe cineva murind. Sunt mulți ani de atunci. Era o femeie tânără. Aproape un copil... Nu știu de ce-mi amintii acum... E păcat să moară oamenii tineri...

   Fără să-l privească, intră în odaie și răsuci cheia în broască.

   „E păcat să moară oamenii tineri.”

   Ultimele cuvinte ale Anei Dogaru îl urmăreau.

   Ieși în grădină. Răcoarea nopții îi primeni fruntea, obrajii fierbinți. Vântul zvârcolea grădina însuflețind-o.

   Se opri cuprins deodată de o fericire ciudată, volatilă, trezindu-i afectiv stări sufletești de mult uitate. Erau mulți, foarte mulți ani de când nu mai încercase simțământul acela straniu, de desăvârșire, de fericire bruscă, nemotivată, o aptitudine de a simți pe care o pusese exclusiv pe seama oamenilor tineri.

   Închise ochii, dar întunericul era greu, prea greu, neliniștitor... Apăsă pe pleoape. Făcu câțiva pași clătinându-se. Încercă să se redreseze. Ajuns lângă portiță, ezită. Se uită înapoi, dar noaptea ascundea casa Lupașcu. Își privi ceasul.

   Două și jumătate. Ca pași măsurați, cu mâinile în buzunare, frecând între degete cheia de acasă, luă drumul spre minister.

   Simțea nevoia să vadă oameni...

   Gina Lupașcu se sculă din pat. Nu putea dormi. Atmosfera din încăpere i se părea apăsătoare.

   Cedând unui sentiment curios, aprinse toate luminile, și cu pas șovăielnic se apropie de fereastră. Atinse draperia ca și cum ar fi vrut să se asigure că nimeni nu se ascundea în spatele faldurilor de catifea. Curios, nu-i fusese niciodată teamă...

   Deschise hotărâtă ușa dulapului și alese o rochie de seară cu spatele gol, o rochie de brocart de un verde transparent, marin, o rochie la care ținea mult. O îmbrăcă repede, cu gesturi automate. Pe mâneca stângă o șopârlă cusută în fir de aur se cățăra pe umăr. Din caseta cu bijuterii scoase un pandantiv cu un briliant mare, montat în platină. Își trecu de câteva ori pieptenul prin păr și se privi în oglindă.

   Așa proceda întotdeauna. Contemplarea propriului chip și a trupului îndulcea ceasurile grele, ca și cum în perfecțiunea lor vedea o garanție a izbânzii, o arvună a destinului în contul bucuriilor mute, viitoare, în contul fericirii.

   Dar acum era altfel. Brocartul verde arunca umbre cenușii pe chipul obosit, iar focul pietrei nu reușea să întunece vâlvătaia din priviri. Panica își înfipsese torțele în ochii Ginei Lupașcu.

   Se aruncă pe pat agățându-se cu degetele crispate de cuvertură.

   Ana Dogaru fu cuprinsă de un tremur ușor. Genunchii proptiți în perete o dureau.

   Ochii obișnuiți cu întunericul deslușiră o umbră furișată în grădină. Și apoi încă una, sau poate mai multe. Auzi pași în hol. Nu, de asta dată nu i se părea... Cineva călca prudent și totuși ea îl auzea de parcă nu -ar fi despărțit nicio ușă.

   Clanța scoase un geamăt ușor, dar bătrâna nu întoarse capul.

   Lăsă mătăniile să-i cadă cu zgomot și râse încetișor...

   Ochiul unei lanterne pătrunse prin jaluzelele camerei lui Matei.

   Zăbovi câteva clipe pe fotografia înrămată a Ralucăi Iacob și coborî, căutând patul.

   Întins, cu mâinile sub cap, Androne Negoianu fixă fereastra. Când ochii sticliră atinși de lumină, aceasta se stinse și din nou întunericul inundă încăperea. Androne Negoianu continua să privească fereastra.

   Ușa spre hol era întredeschisă.

   Rostogoli pe gât coniacul, sorbind ultima picătură care se prelingea pe pereții paharului. Căldura alcoolului alunecă în trup, învăpăindu-l.

   Se privi din nou în oglindă. Privirea nu era fermă, dar scruta fără teamă. Clătină capul urmărind focul pietrelor din urechi. Fu cuprinsă de o indiferență moale. Liniștea nopții de vară, până atunci lugubră, i se părea acum senină, blândă.

   Stinse țigara abia începută și-și umplu din nou paharul. Îl bău pe nerăsuflate, așezată strâmb, pe taburetul din fața toaletei. Se privi cu ochi străini, izbită de dezordinea trupului îmbrăcat în brocart verde.

   „Ca o bucătăreasă beată!”

   Dar alungă repede gândul cu o fluturarea inconștientă a mâinii. Gura îi era arsă de sete. Se apropie de ușă, dar se opri săgetată de teamă. Încercă să râdă, „doar sunt la mine acasă...”, și cu un gest hotărât deschise ușa.

   Trecu prin holul întunecat. Scoase din frigider o sticlă cu apă din care bău cu voluptate, până simți că-și pierde respirația. Își udă mâinile, mângâindu-și fața. Da, acum era mai bine... Traversă holul, dar nu se întoarse în dormitor.

   „Trebuie să știu, trebuie să știu...”

   În grădină, aerul rece se lipi jilav de spatele gol ca o meduză. Mergea ca hipnotizată înainte...

   Androne Negoianu pândea mișcarea din hol prin ușa întredeschisă. O văzu pe Gina Lupașcu ieșind. Șopti:

   - Pe cine vrei să păcălești, ma petite?!

   În dormitorul rămas deschis era lumină. Bătrânul întoarse comutatorul. Se ciocni de o siluetă ascunsă în întuneric:

   - Matei?

   Dar silueta nu răspunse și se îndepărtă.

   Androne Negoianu ieși afară. În urma lui, ușa de la salonaș se deschise fără zgomot.

   Gina Lupașcu alerga. Tocurile subțiri se înfigeau în pământul moale, clisos. În spate auzea pași... Pași care alergau... care se apropiau... tot mai aproape...

   „Doamne, de nu m-ar ajunge... de nu m-ar ajunge...”

   Lacrimile se prăvăleau pe obraz, inima bătea nebunește. Simți o atingere pe umăr, scoase un țipăt, care se înecă în întuneric și, cu ultimele puteri, intră în casă.

   Trânti ușa cu sete și trase zăvorul. Plângând acum în hohote, se năpusti în salon. Androne Negoianu dispăruse. Se opri buimacă.

   Gândul țâșni singur: telefonul. Se îndreptă spre sufragerie, dar se răzgândi și urcă împleticindu-se treptele spre biroul profesorului Lupașcu.

   Aprinse lumina și ridică receptorul...

   Cristescu tresări când sună telefonul.

   - Alo, miliția!

   - Da.

   - La telefon Gina Lupașcu.

   - Vorbiți, doamnă. Sunt eu, maiorul Cristescu.

   - Oh, dumneavoastră... și femeia începu să plângă. Veniți, veniți repede! O să mă omoare! A vrut să mă omoare...

   - Niciun cuvânt în plus, o întrerupse maiorul. Calmați-vă. Sosesc în 10 minute. Fiți atentă! Încuiați ușa și mai ales... alo, alo... alo!

   Dar la celălalt capăt nu mai răspunse nimeni.

   
   Ana Dogaru se ascunde după căminul din hol. O umbră se apropiase de fereastră și, lipindu-și fruntea de geam, încerca să scruteze întunericul din cameră. O bufnitură scurtă și vitroul central se sparse.

   O mână înfășurată în batistă, pătrunsă înăuntru, deschidea espanioleta...

   Gina Lupașcu abandonă receptorul. Cineva urca scările.

   Alergă repede la ușă și o încuie cu zgomot. Căută cu ochi primprejur, trase biroul blocând clanța, aduse și cele două fotolii, aruncă deasupra lampa cu tija lungă. Se baricadase...

   Se apropie de fereastră. Vântul îi răscolea părul. Șuvițele lungi cădeau în ochi, udându-se de lacrimi. Își sprijini capul de ușor și închise ochii. Plângea încă...

   Din întunericul grădinii femeia blondă în cadrul de lumină suspendat părea un tablou.

   Ana Dogaru urca treptele, ținându-se de balustradă.

   Cristescu sări din mașină. Traversă grădina, alergând cu ochii țintă la fereastra luminată. Era deschisă...

   În hol întoarse comutatorul. Ana Dogaru, pământie, stătea echivoc între salonaș și odaia lui Matei. Îl privea liniștită, fără nicio urmă de surpriză.

   - Unde-i doamna Lupașcu?

   Bătrâna ridică din umeri și se strecură ca o umbră neagră.

   Maiorul bătu în ușa biroului și aproape simultan apăsă clanța. Închis.

   - Deschideți, doamnă, spuse el cu voce răgușită. Sunt eu, Cristescu.

   Nu răspunse nimeni.

   Se aruncă cu toată greutatea în ușă. Abia la a doua, a treia încercare, aceasta cedă cu zgomot. Mobilele cu care Gina Lupașcu se baricadase se împrăștiară zguduind casa din temelii.

   Femeia căzuse lângă fereastră. Ochii sticloși priveau țintă tavanul. Era moartă.

   Întoarse capul. În prag, Matei și Ana Dogaru priveau înmărmuriți cadavrul Ginei Lupașcu.

   Cristescu le făcu semn să se îndepărteze. Îngenunche lângă trupul femeii. Încă era cald. Cu gesturi delicate, dădu la o parte părul blond, descoperindu-i obrajii.

   Fusese strangulată. Ca și pe gâtul profesorului Lupașcu, maiorul citi două urme: alături de șanțul de strangulare, dunga roșie, rosătura pielii care se pierdea sub ureche. Și de astă dată, arma crimei, lațul, lipsea.

   Iar ușa fusese încuiată pe dinăuntru.

Capitolul 22

ULTIMA ȘANSĂ

   Îi răspunse ofițerul de serviciu.

   - Alo, aici maiorul Cristescu. Dumneata ești, Floroiu? Alo, fii atent! Dă dispoziție să fie căutat locotenentul Azimioară și comunicați-i să se prezinte în strada General Minea 20, la familia Lupașcu. Da, Lupașcu, ai înțeles bine! Nu-i nevoie de sector. Știe el unde...

   În hol, îi găsi pe Matei și pe Ana Dogaru. Își întoarseră spre el fețele neliniștite, descompuse de oboseală.

   - Ce s-a întâmplat? îndrăzni bătrâna cu o voce care-și pierduse siguranța.

   - Așteptați aici. Vă rog să nu vă mișcați și mai ales nu ieșiți afară, sub niciun motiv. Dacă se întoarce Androne Negoianu, rețineți-l.

   Era în cămăruța lui, așezat pe marginea patului. Becul cu abajur, improvizat dintr-un jurnal prins cu ace, lumina slab.

   Tresări vizibil la intrarea maiorului și se ridică fâstâcit în picioare. Ochii albaștri, apoși, clipeau des, mărunt.

   - Dumneavoastră erați...

   - Nu te-ai culcat? și se uită surprins la ceas. E ora 3.

   - Nu știu cine s-a tot vânturat prin grădină. Au mișunat toată noaptea ca șobolanii. Păcatele mele, mi-am zis, or fi dat hoții. Am zvârlit o treanță pe mine și am ieșit afară.

   - Și?

   - Parcă am văzut niște mogâldețe care se furișau. Am strigat și eu așa „Hei, cum umbli pe acolo?”, dar vă spun drept nu m-am încumetat să merg mai departe.

   - Cam până în dreptul castanilor, sugeră Cristescu.

   - Știu eu... poate, dar nu prea cred. Era întuneric des, să-l tai cu cuțitul.

   - Ai omorât-o ca și pe profesor. Nu-i așa? Era la fereastră, la blestemata aceea de fereastră deschisă. Când am găsit-o mai avea lacrimi pe obraz.

   - Nu vă înțeleg, șopti Vasile.

   - Ba da, mă înțelegi. Din castan, ai aruncat lațul. Mi-am bătut mult capul până se deslușesc trucul. De o simplitate revoltătoare. De aceea nu sărea în ochi. Ce m-a derutat, atunci la moartea lui Grigore Lupașcu, a fost în primul rând faptul că lipsea frânghia cu care fusese strangulat. Or, amănuntul presupunea asasinarea din interior. Altfel, lațul ar fi rămas acolo, pe grumajii profesorului. În fond, în asta a constat mare dumitale inovație: crimă de la distanță fără corp delict. Ce simplu! Un laț cu două capete ținute în mână. Unul din ele, tras cu putere, sufocă victima. E acționat apoi cel de-al doilea capăt, care face ca nodul să alunece până se dezleagă. Nu rămâne decât să tragi frânghia înapoi. Aceasta este explicație celei de-a doua urme de pe gâtul cadavrului. Rosătura derutantă, însoțind la câțiva centimetri șanțul de strangulare, era provocată de frecarea pielii cu circa 10-15 metri de frânghie. Ai fost destul de deștept să repeți procedeul cu Ioan Iacob pe care l-ai ucis acolo, la el în garsonieră. Detaliul era menit să mă încurce. În mod firesc, trebuia să conchid că moartea lui avusese lor în aceleași condiții cu a profesorului. Chiar dacă aș fi intuit asasinarea din exterior în primul caz, îmi sugerai regăsind rosătura pe gâtul lui Iacob că s-ar putea să mă fi înșelat, amplasarea garsonierei lui excluzând categoric o astfel de posibilitate. Da, n-a fost o idee rea. Greșeala mare ai comis-o la cea de-a treia crimă, greșeală care n-a făcut decât să confirme un lung șir de ipoteze. Gina Lupașcu a murit strangulată într-o odaie în care se baricadase. Moartea își lăsase cartea de vizită: venise din afară.

   Vasile surâse nesigur:

   - Glumiți, domnule maior, nu-i așa?

   Cristescu făcu un gest de oboseală.

   - Lasoul ai învățat să-l arunci în copilăria dumitale petrecută în California unde ți-ai însoțit în emigrare tatăl. Una din fotografiile pe care le păstrezi este făcută pe fundalul unui ranch, construcție caracteristică acelor și numai acelor meleaguri.

   - Ce fotografie? îngăimă bătrânul.

   Își băgase capul între umeri, strângându-și brațele de parcă i-ar fi fost frig.

   - O ții aici, și-i arătă tabloul căptușit cu staniol. Sentimentalism gratuit pentru un om ca dumneata și totodată o greșeală. Ai mai făcut și altele... Vrând să-ți avertizezi complicele - pe Iacob - atunci când mă aflam în casa Lupașcu, îi atrăgeai atenția prin diferite procedee. Ceea ce m-a pus pe gânduri era repetarea sau inoportunitatea lor față de împrejurările concrete. Este firesc să ții ferestrele deschise - mai ales vara - dar nu și pe furtună când ploaia îți inundă casa. N-am nimic împotriva unei candele aprinse, numai că locul ei este între icoane și nu în ușorul ferestrei. De fapt, când stau și mă gândesc, ai comis surprinzător de multe erori. Ce m-a păcălit mult timp au fost aerul dumitale blajin, modestia și buna-credință, înduioșătoarea dumitale postură de victimă în casa Lupașcu, acceptată cu o resemnare ținând de dogmele creștine. Dar ai exagerat. Neoprindu-te la nuanțe, îngroșând prea mult, prea desăvârșit și prea egal „sărmanul moș Vasile”, mi-ai sugerat ideea unui rol cu care începuseși să te identifici. Conversațiile cu dumneata erau o plăcere. Numai că de fiecare dată, pe lângă considerațiile pline de bun-simț, emise într-o terminologie din care neologismele erau periate cu grijă, nu uitai să-mi strecori amănunte semnificative despre ceilalți. Ba la moartea lui Iacob, ai ținut să-mi precizezi, fără să ți-o fi cerut, orele la care lipsiseră cei din casă. Mă aruncai de fiecare dată pe piste greșite, făcându-mă să-l suspectez când pe unul, când pe celălalt. L-ai răpit pe locotenentul Azimioară pentru a mă determina să cred că autorii atentatului ar fi Gina Lupașcu și Dinu Oprea. Dar problema pe care o ridicai era naivă, iar insistențele în umbra unui revolver fără gloanțe au fost minore, neconvingătoare. Era limpede că ceea ce interesa nu era partitura, ci semnătura: Oprea și doamna Lupașcu.

   Cristescu scrută o clipă mina consternată a lui Vasile și continuă:

   - Ai încercat s-o înfunzi și pe Ana Dogaru, și din nou ai greșit. Sustrăgând testamentul din scrinul Ginei Lupașcu, mă obligai să cred că mobilul crimei l-ar fi constituit succesiunea profesorului. Doar un moștenitor ar fi fost curios să-i cunoască conținutul, interesat eventual să-l facă cunoscut. M-ai „ajutat” să-l găsesc după un timp, mișcând femeia de bronz din odaia în care dormea bătrâna. Numai că - și aceasta este o eroare psihologică - deși ingenioasă, caseta din mâna statuii nu era ascunzătoarea pe care ar fi ales-o Ana Dogaru. Ea ar fi dosit testamentul într-un loc greu accesibil, sub un maldăr de boarfe murdare, în zid sau sub dușumea. Înțelegi? Într-un loc nu atât de greu de găsit, cât de investigat. Nici pe bietul Negoianu nu l-ai cruțat. Împrumutându-i personalitatea, i-ai plimbat-o cu dezinvoltură, lăsând urme groase pe care trebuia să le găsesc și să le descifrez cu ușurință. Era cazul să te gândești că Negoianu ca asasin ar fi fost cât de cât prudent. Nu și-ar fi semnalat prezența cu atâta ostentație și... barem la giuvaiere și franțuzisme ar fi renunțat, mai ales când părăsește locul crimei - mă refer la locuința lui Iacob - și poate fi văzut de vecini, așa cum s-a și întâmplat. Ți-am admirat viclenia și atunci la pescuit. Ești în general un om îndemânatic. Trebăluind prin grădină, ori meșterind la vreo unealtă, gesturile sunt măsurate, precise, spontane. Era straniu pentru un pescar pasionat să arunce vola atât de neîndemânatic, o stângăcie care nu ținea de neștiință, ci de o înțepenire voluntară a brațului, care rupea mișcarea. Explicația era una singură: aruncarea voltei e din aceeași familie cu aruncarea lasoului. O mișcare prea liberă, îndrăzneață, mi-ar fi recapitulat un gând.

   Cristescu își privi ceasul. Se întrebă cu oarecare îngrijorare: „Ce-o fi cu Azimioară?”

   Îl privi pe omul din fața lui. Răsucea la nesfârșit o țigară. Își ridică capul. Expresia lui era sfâșietoare:

   - Nu-s eu, domnule maior. Nu-s eu! E păcat de Dumnezeu! Nu mă năpăstuiți...

   - ...cum i-ai năpăstuit dumneata pe ceilalți. Ce-i drept, te-a ajutat și șansa. Casa Lupașcu reprezenta un ideal teatru al crimei. O familie sfâșiată de contradicții, un mediu maladiv în care neînțelegerile, suspiciunile și violențele de limbaj fac parte din meniul cotidian. O familie în care personalitatea halucinantă a lui Matei, cinismul și lipsa de scrupule ale Ginei Lupașcu, secondată de flușturaticul Oprea, dragostea pătimașă a aprigei Ana Dogaru pentru fiul ei, dublată de ura la fel de intensă împotriva femeii care-i luase locul, într-o astfel de familie se putea într-adevăr ajunge la crimă. În mod absurd, ca o fatalitate și parcă vrând să-ți facă jocul, încercând să-și ascundă păcate mai mici sau mai mari, s-au încurcat în ingeniosul dumitale păienjeniș. Toți au motive să ucidă. Toți au câte ceva de ascuns. Se suspectează reciproc sau pur și simplu fac pe detectivii amatori. Fiecare vrea să dovedească criminalul și acționează recrutându-mă. Ana Dogaru, vrând să-și apere fiul pe care nu-l crede asasin, dar îi e teamă totuși că ar putea să fie, mă minte afirmând că la ora crimei se afla în sufragerie. Când lucrurile se complică, dispare la mănăstire, ignorând concluziile ce se pot trage despre o astfel de fugă. Ca să nu mai vorbesc de mania ei epistolară, scrisori pline de confesiuni în care blestemă sau se pocăiește, uzând de formulări echivoce ce par să mărturisească câte o crimă la fiecare rând. Iar dumneata n-o menajezi. După ce prepară cafelele, smulgi cablul reșoului... Matei, morfinoman incurabil, mânat de viciu pe care, obsedat, încearcă să-l ascundă, acționează ca un dezaxat, e mai suspect decât zece criminali adunați la un loc și are motive să-și ucidă tatăl pentru care nutrește resentimente necamuflate. În panică, la un moment dat, cu nervii sfâșiați, obosiți, încearcă și el să fugă.

   Vasile, cu capul în mâini, plângea.

   „Ce sens, ce sens are să-i spun toate astea...”

   Încerca o satisfacție curioasă în a-și depăna gândurile. Era satisfacție demonstrației de la sfârșitul unei probleme complicate.

   Își aprinse o țigară.

   - Și doamna Lupașcu împreună cu rugbistul au conlucrat inconștient la realizarea planurilor dumitale. Atunci când Grigore Lupașcu murea, Dinu Oprea se afla în dormitorul ei. N-am înțeles niciodată jena acestei femei vizavi de un amănunt din care cu alte prilejuri nu făcea un secret. Poate pentru că în seara aceea abia mă cunoscuse. Dar furtul desenului lui Ingres a fost cea mai mare prostie pe care a făcut-o. Era o femeie ciudată doamna Lupașcu. Fire contradictorie, încăpățânată, totdeauna cu un arsenal de minciuni pregătit, fără a fi mitomană, îți dădea senzația că-i este mai lesne să spună două minciuni decât un singur adevăr. Destul pentru a fi suspectă. Cordonul purtat în seara crimei putea să-l stranguleze pe profesor. De aceea ai avut grijă să-l ascunzi, fiind convins că în cele din urmă îl voi găsi. Dacă mai adaug o vizită pe bază de parolă la ghicitoare și un rendez-vous, fixat prin intermediul unei oglinzi, imaginea unei prezumtive asasine - pe bază de aparențe - e desăvârșită. Cam pe aceleași coordonate s-a înscris și poziția lui Dinu Oprea. Înspăimântat de complicitatea cu Gina și furtul tabloului de pretractările tenebroase privind vânzarea acestuia, de inexplicabila pată de vopsea de pe pantalon care ți-o datora, sugerând o vizită în odaia crimei, contestă că-l cunoaște pe complicele dumitale și fie că se baricadează în spatele unei tăceri încăpățânate, fie - în disperare de cauză - improvizează baliverne pe seama bietului Negoianu. Iar întâmplarea face ca în locuința bătrânului să găsesc un tranzistor de buzunar, nu mai mare decât o tabacheră. Aceasta împreună cu eforturile dumitale și ale rugbistului erau cât pe-aci să-i năruiască infailibilul alibi din noaptea asasinării lui Grigore Lupașcu.

   Cristescu își aruncă ochii pe fereastră. Noaptea se spărgea cu nuanțe de albastru și violet, chemând zorile plăpânde.

   „Ce-o fi totuși cu Azimioară? Trebuia să sosească de mult.”

   Simțea o oboseală curioasă, lină. Nu, nu-i era somn. Era altceva. Mai copleșitor, mai definitiv...

   Vasile își sprijinise capul de grătarul de fier al patului. Ținea ochii închiși.

   - Astă-seară, continuă maiorul, doamna Lupașcu a dobândit certitudinea că dumneata ești criminalul. Mi-a telefonat la birou. Era speriată, speriată de moarte. Din păcate, intuise doar asasinul nu și modalitatea de crimă. Casa era extrem de agitată. A auzit pași pe scară în timp ce vorbea cu mine. Îngrozită, s-a repezit la ușă. Credea că moartea vine pe acolo... A abandonat receptorul... N-am mai avut timp s-o avertizez să închidă fereastra. S-a rezemat de ea, pândindu-mi sosirea. Iar eu am venit... câteva minute prea târziu.

   - De ce, de ce atâtea fărădelegi? bolborosi Vasile.

   - Vrei să știi mobilul sau mai bine zis dacă eu îl cunosc. Sub rogojină, se află un chepeng care dă în pivnița casei. Aici ți-ai instalat un atelier, un atelier de fabricat bani. Acesta e motivul metamorfozei dumitale din fost inspector de bancă în om de serviciu al familiei Lupașcu. Amplasarea vilei, grădina, pivnița, membrii familiei Lupașcu plictisiți, blazați sau numai indiferenți, toate îți conveneau... Pentru adunarea materialului, ți-au trebuit câțiva ani. Complice era Iacob. Prin el ai cunoscut-o pe Raluca.

   Un fulger trecu prin ochii lui Vasile.

   - N-am înțeles încă de ce a trebuit să moară Raluca. Pe Lupașcu l-ai ucis pentru că ți-a surprins secretul din pivniță. În noaptea banchetului, profesorul a ieșit să ia puțin aer. Gura de aerisire a pivniței pe care de obicei o ții acoperită cu un strat de flori făcea o pată de lumină în semicercul de boschete. Intrigat, s-a apropiat, descoperindu-l pe Ioan Iacob care lucra de zor la imprimeria de bancnote. Complicele, lipsit de aer, nu ți-a ascultat sfatul și a deschis. Tocmai coborai după vin, când profesorul intra în casă alarmat. Înțelegând că ați fost descoperiți, ai acționat repede. Lupașcu a preferat telefonul din birou pentru a nu-i tulbura pe cei de jos. Fereastra era deschisă. Ai urcat în castan prinzând frânturi din convorbirea lui cu miliția. Ideea unei crime de la distanță prin strangulare te obseda probabil de mult. Și ai folosit-o. După aceea a venit rândul lui Iacob. Era prea imprudent. În ciuda indicațiilor dumitale, își continua vechile sale îndeletniciri care îl fac să aibă legături cu toți ai casei. În plus, hotărăște să-ți tragă clapa, luând cea mai mare parte a banilor tipăriți. În consecință, îl lichidezi. Bancnotele le-au studiat experții noștri. Treabă curățică. Dar a lăsat urme. La prima noastră cunoștință, mi-ai povestit că ai fost tipograf. Era totuși curios ca, după atâția ani, să-ți rămână cerneală sub unghii. A fost un amănunt care ți s-a părut pesemne neglijabil, putând fi lesne confundat cu marginea neagră a unghiilor celor care lucrează la pământ... Doamna Lupașcu a preluat destinul soțului. Dintr-un anumit unghi al ferestrei dormitorului ei, se vede partea din spate a grădinii. Suferea de insomnii. Ceva i s-a părut curios, o mișcare, o umbră sau poate o lumină. A vrut să verifice, să se convingă. N-ai prea fost înțelept în vremea din urmă. Te grăbeai, te simțeai încolțit... Acum două zile, ți-ai aruncat în aer apartamentul din Popa Savu, dând drumul la gaze.

   Făcu o pauză.

   - Dar pe Raluca Iacob tot n-am înțeles de ce ai asasinat-o.

   Un surâs lung despică obrajii lui Vasile. Se ridică în picioare. Stătea cu un cot sprijinit de bara de metal a patului. Cealaltă mână o ținea în buzunar.

   - Am să vă satisfac curiozitatea, domnule maior. Pe Raluca am iubit-o. Mă fascina bibeloul acela fragil cu chip de înger neprihănit și aerian. Ea îl prefera pe Matei. Pe atunci nu-l cunoșteam. Am aflat-o mai târziu. Astăzi cred că se complăcea în ipostaza de infirmieră duioasă. Își băgase în cap să-l vindece. M-am dus după ea la Suceava. Am încercat s-o tentez răsfirându-i imagini demne de 1001 de nopți. I-am promis s-o îngrop în bani. Și tot cu zâmbet de icoană spunea nu. Mi-am ieșit din minți. Și am avut-o, am avut-o împotriva voinței ei. N-a spus o vorbă. În aceeași noapte, s-a otrăvit.

   Rămase o clipă pe gânduri.

   Maiorul îl privi tulburat.

   - Cine ești dumneata?

   - Cine sunt? De fapt cine sunt?...

   O ușoară nostalgie îi aburi ochii.

   - În 1920, tata înjghebase o fermă, lângă Bakersfiel, statul California. A dat faliment ca majoritatea aventurierilor care bătătoriseră pista Oregonului. Apoi? Am revenit în Europa. Singur. O crimă prin imprudență, Legiunea Străină, peregrinări prin porturile Mediteranei, zețar, corector, redactor la un ziar din Marsilia, războiul, mica mea tipografie clandestină... Și acum?

   Maiorul se ridică.

   - Să mergem?

   - Unde?

   - Haide, moș Vasile, făcu obosit Cristescu, e târziu.

   - Te grăbești, domnule maior.

   Mâna strângea patul revolverului. Maiorul îl privi calm.

   - N-ai s-o faci!

   - Crezi? râse Vasile.

   - E împotriva rațiunii. Locotenentul Azimioară și ceilalți sunt afară. O crimă în plus.

   - O șansă.

   - Știi foarte bine că nu mai ai nicio șansă. Joacă cinstit până la capăt, chiar dacă ai pierdut.

   - Îmi pare rău de dumneata, dar n-am încotro...

   - Hai, moș Vasile...

   Omul apăsă pe trăgaci, o dată, de două ori.

   Saltul maiorului se frânse, arc rupt la mijloc.

   - Eh, moș Vasile...

   Se rostogoli pe rogojina aspră.

   Detunăturile, scăpate din odaie, rătăciră printre frunze de castani și tulpini de trandafiri, alungând țipătul păsărilor, care cu aripi speriate se pierdură puncte negre în imensitatea albastră a dimineții.

   În ochii maiorului, luceferi morți, cerul se înecase, răsturnând întuneric.

   Omul se năpusti spre ușă. În prag stătea locotenentul Azimioară.

SFÂRȘIT