„Secretul înțelepciunii este să știi ce lucruri să treci cu vederea.”
                                      William James

Miss București, Richard Wagner

 ............................................

2-3

          Erika mi-a povestit tot.

   M-am întâlnit cu ea în continuare în ciuda lui Lotte, în ciuda deciziei mele. Ce aș fi putut să spun Securității? Și ce i-aș fi putut spune Erikăi? Că îmi pregăteam dezertarea?

   Mă întâlnesc cu ea în continuare, ca să nu fac publică înțelegerea mea cu Lotte. Nu reușisem să scap nici de Securitate, nici de Erika.

   M-a întrebat ce să facă. Pentru prima dată, am observat că începe să ezite, că își pierduse din hotărâre. I-am zis sincer că nu știam ce sfat să-i dau.

   Încetul cu încetul, lucrurile mă copleșeau. Începusem să cântăresc însemnătatea acestei chestiuni. A avut, cu siguranță, de-a face cu condiția pusă de Lotte în maternitate. De atunci văd mai clar consecințele activității noastre. Nu mai puteam ignora dimensiunea criminală a întregii povești.

   Asta a fost vremea când a apărut pentru prima dată Onescu în departamentul nostru.

   A venit de la serviciile secrete externe și avea misiunea de a colabora cu noi în chestiunile de emigrare a disidenților. Ideea cu Erika părea să-l preocupe în mod special. În această perioadă am avut mult de lucru cu Onescu, și tot atunci mi-a venit ideea care îmi promitea rezolvarea. Asta după ce Erika refuzase definitiv oferta lui Răzvan.

   În cazul ei, nu ajuta nimic. Nici chiar amenințările, nimic. Nu știam ce o făcuse deodată așa de încăpățânată. Nu aveam nicio explicație pentru comportamentul ei. Până când ea mi-a spus povestea.

   S-a întâmplat cu câteva zile înainte de plecarea ei la mare.

   - Nu i-am povestit nimănui, spuse ea. Nici ție nu am vrut să-ți povestesc. Dar acum trebuie totuși s-o fac.

   Stăteam întinși în patul ei.

   - Știi, plec la mare, zise ea.

   - Da, îi răspund.

   - Hai să ieșim pe balcon, zise ea. Vremea e frumoasă.

   Ne-am îmbrăcat și am ieșit pe balcon.

   - Plec la mare, dar nu mă mai întorc, spuse ea.

   - Cum așa? am întrebat.

   - Plec în Bulgaria.

   Pe vremea respectivă, puteai să faci excursii de o zi pe litoralul bulgăresc fără pașaport.

   - Bravo ție, am spus.
   Eu însumi n-am fost niciodată în Bulgaria. Noi, cei din Securitate, nu avem voie să plecăm nicăieri.

   - Acolo mă așteaptă Dieter cu un pașaport, spuse ea. A doua zi suntem în Frankfurt.

   - Fain, am zis. Asta mi-ar plăcea și mie.

   - Te scot eu într-o bună zi, spuse Erika.

   Eu am tăcut. Am plecat acasă.

   Bineînțeles, ar fi trebuit să raportez discuția. Nu am făcut-o. A doua zi am plecat la birou, ca întotdeauna, și am tăcut. Dar dacă au instalat microfoane la Erika? Microfoane pe balcon?

   L-am întâlnit pe Săracu.

   - Nimic nou, am zis.

   Su asta mă hotărâsem. Pentru Lotte, împotriva Securității. Pentru morală, după cum mă autosugestionam.

   Erika plecă la mare. Mi-a trimis o vedere de la 2 Mai. După aceea n-am mai auzit nimic de la ea. Niciodată. Până la misiunea mea de la agenție.

14

   A fost o înfrângere grea pentru departamentul nostru.

   Anchetatorii au venit pe capul nostru. S-a hotărât ca eu să fiu principalul vinovat. Cineva trebuia să-și asume acest rol. Toți știau asta. Chiar și anchetatorii erau de acord. Pentru documente, cum ziceau ei.

   Săracu mi-a strâns mâna, până și Răzvan a fost bucuros. Și lui i s-ar fi putut pune în cârcă câte ceva. Mai ales cu privire la Erika.

   Acum toți erau în Vest. Martin și Richartz, chiar și Erika. În ceea ce-l privește pe Richartz, Săracu avea dreptate. Nu s-a mai întors. Acum erau toți plecați; și parcă toți din vina mea.

   - Te transferăm la poliția rutieră, a zis Săracu.

   - Un serviciu destul de bun. La urma urmei, oamenii vor să șofeze.

   N-am făcut o mutră prea fericită. Asta a fost sincer. Am scăpat pe moment de Securitate, dar cum scăpăm eu și Lotte din pușcăria asta de Românie? Când mă gândeam la asta, mă apuca disperarea.

   Mai era și Onescu. Dar cum să dau de el? Nu-mi venea nimic în minte.

   Întâmplarea m-a ajutat. Sau nu a fost totuși o coincidență? Privind înapoi, nu mai sunt așa de sigur. L-am întâlnit pe Onescu într-o zi în apropierea Gării de Nord.

   Am intrat într-un din cârciumile de acolo, iar Onescu îmi zise:

   - Ești la poliția rutieră. Ce păcat! Treaba asta n-a ieșit bine. Dar din cauza asta trebuie să renunțăm la profesioniști? Cunosc actele tale, zise el. Ai o soție nemțoaică. De oameni ca tine avem mare nevoie. La noi, nu la Săracu.

   Eram numai ochi și urechi.

   - Mă refer la departamentul nostru, zise el. Firește, trebuie să mai treacă ceva timp peste cazul Erikăi.

   Rânji.

   - Nu prea merge să modificăm actele.

   Am dat aprobator din cap. Am mizat pe o singură carte. Am zis:

   - Aș putea să fac treabă bună.

   Onescu mă privi drept în ochi.

   - Vorbești serios? întrebă.

   - Soția mea este nemțoaică, am putea emigra fără a da de bănuit. Acolo voi sta la dispoziție cu toată experiența mea.

   - Pentru fiecare sarcină, întrebă Onescu curios.

   - Pentru fiecare, am răspuns, fără a mă mai gândi.

   Îmi vedeam țelul în fața ochilor: emigrarea. Restul nu mai conta.

   - Voi tatona terenul, zise Onescu îngândurat.

   Ideea nu-i displăcea deloc.

   - O să auzi de mine.

15

   Pentru cine scriu toate astea? Și de ce îmi notez eu toate astea?

   Viața mea este o goană permanentă după misiuni.

   Întotdeauna cineva sparge mașina câte unui om de afaceri. Iese la iveală că făptașul este un soț gelos, a cărui soție întreține legături de afaceri cu victima.

   Un alt caz pentru Dino: facem o supraveghere video într-o pivniță de bloc. Camera video este ascunsă în spatele panoului electric. Era un caz de vandalism și în curând iese la iveală că pivnița anonimă servește drept loc de depozitare pentru droguri. Cei de la poliție dau lovitura.

   Apoi îl găsesc și pe amărâtul de datornic, care, neputând să plătească, încerca s-o șteargă.

   Treaba se rezolvă repede.

   Iar eu revin din nou la cazul meu. La cazul în care îmi sunt propriul șef. Eu?

   Ajung acasă și îmi notez toate astea. La birou, m-ar putea surprinde cineva. Dagmar, de exemplu. A citit prea multe romane polițiste și aspiră la alte prerogative decât cele de secretară. I-aș pune-o, dar n-am chef de întrebările ei aiurite.

   Îmi notez observațiile cum făceam mai demult cu rapoartele. Au fost parte din munca mea. Dar au avut o formă fizică și un scop clar. Și un destinatar precis: Securitatea. Acum nu știu pentru cine notez toate astea.

   Poate să clarific lucrurile pentru mine. Sau să las în urmă tot ceea ce știu în cazul în care mi s-ar întâmpla ceva.

   Tare aș vrea să știu ce are Onescu de-a face cu toată treaba asta! Mă gândesc că aș vrea să-l am la mână. Atunci aș putea scăpa de el.

   Onescu poate să apară oricând. Cine știe ce o mai vrea de la mine?! Vechiul meu instinct presimte ceva.

   Și-apoi, îi sunt dator Erikăi. Trebuie să-i găsesc ucigașii. Este singurul lucru pe care-l pot face pentru ea. După tot ce s-a întâmplat, cel puțin atât îi datorez.

   Îl sun pe Dieter. Dacă vreau să avansez în cazul acestea, trebuie să stau de vorbă cu Dieter.

16

   Eu și Lotte am venit la Nurnberg cu copiii ca niște emigranți obișnuiți.

   Am fost nevoiți să suportăm toate șicanele emigrării. Emigrarea noastră trebuia să pară reală. Lotte nu cunoștea adevărat motiv. Nu a interesat-o. I-am spus doar că am găsit ideea potrivită, iar ea a aprobat.

   Lotte a acceptat întotdeauna tot ce am făcut. Nu mi-a reproșat niciodată nimic. Numai o dată a pus o condiție esențială, condiția ei esențială. Atunci când a fost vorba despre totul sau nimic.

   Fără Lotte nu aș mai fi eu. Lotte e ca mama prudentă, femeia circumspectă, care se folosește de lume, dar știe unde sunt limitele permise. A avut mereu instinctul potrivit pentru aceste limite. Instinctul ei m-a salvat. Ne-a salvat pe noi. Pe copii.

   La Nurnberg, în lagărul de tranzit pentru emigranți, nu m-au întrebat prea multe. În definitiv, eram soțul român. Cazul era clar. Legislația germană nu se înșală niciodată.

   Lotte trebuia să dea socoteală pentru tot. Originea ei germană era firul de care atârnam toți. Lotte, copiii și cu mine. Dar originea ei de nemțoaică a fost fără cusur. Primul si singurul român în familie eram eu.

   În Nurnberg m-au întrebat doar dacă serviciile secrete, Securitatea, mi-ar fi dat vreo misiune sau dacă aveam vreo legătură cu ei. A fost o întrebare de rutină, adresată probabil majorității. Am negat.

   În asemenea cazuri, este oricum bine să negi, cu atât mai mult în cazul meu. Au bifat întrebarea, nu au bănuit, deci, nimic.

   Ceva mai mult m-au întrebat americanii și francezii, mai târziu, în Berlinul de Vest. Aliații, foștii tovarăși ai lui Stalin, erau încă stăpânii orașului.

   Copiii erau priviți cu neîncredere din cauza cunoștințelor lor de limbă. Vorbeau germana cum se vorbește în București, cu multe expresii românești. Pe de altă parte, asta corespundea pe deplin convingerii funcționarilor că emigranții vorbeau cel mult o germană pocită.

   Am fost chestionați în care stat federal am vrea să ne stabilim și am răspuns că la Berlin. Asta i-a surprins pe funcționarii din Nurnberg. Probabil că nu multe dintre familiile săsești din Transilvania s-au decis pentru Berlin. Dar noi am avut o explicație bună.

   Am sperat să găsim de lucru mai repede în Berlinul de Vest. Funcționarii au zâmbit. Ca întotdeauna.

   Am ales Berlinul pentru că am vrut să dispărem. Am vrut să rupem toate contactele de odinioară. Iar eu trebuia să scap de Securitate. Trebuia să se piardă orice urmă.

   Onescu se gândise la Frankfurt, unde urma să locuim. Dar noi am ales Berlinul. Destul de naiv, recunosc. Dar mai mult de atât nu s-a putut. Știam că, dacă vor să mă găsească, o vor face. M-am gândit totuși că nu voi bănui că sunt la Berlin. Atât de aproape de Este, cu granița nesupravegheată spre comuniști. Speram să mă bănuiască mai departe în Vest. La Munchen, la Paris sau în America. Să mă caute în America!

   M-am gândit că n-oi fi atât de important pentru ei. Or fi având ei ceva mai bun de făcut. Am plecat, așadar, la Berlin.

17

   Nu mi-a fost niciodată frică în Berlin. Aveam agilitatea unei „cârtițe”.

   De-a lungul anilor la Securitate am învățat să aștept. Trăiam și funcționam pur și simplu. În România, nu mă întrebam pe vremea aceea dacă este moral sau nu să mă culc cu Erika și să o și spionez în același timp.

   În fond, nu era vorba despre ea. Era vorba despre disidenți. Despre Richartz și Martin. Dar nu era vorba nici măcar de persoane individuale. Ei nu contau. Trebuia mai degrabă evitată o catastrofă. Era pentru a asigura ordinea și liniștea.. Pentru stabilitatea socialismului, stabilitatea regimului.

   În Vest, nu-mi era niciodată frică. Nu îmi era frică de faptul că voi fi descoperit. Nu-mi băteam capul cu această întrebare. Nu o discutam. Nici Lotte nu spunea nimic.

   După sosirea noastră în Vest, n-am mai amintit de trecutul meu la Securitate. Trăiam ca perfecții protagoniști ai propriei legende.

   În Berlin am citit, Lotte și cu mine, eseul lui Richartz și articolele lui Martin.

   Vorbeam despre ele cu interesul emigranților, dar fără să amintim de trecutul meu securist. La urma urmei, fuseserăm cu toții împotriva dictatorului. Ca bun român ce eram, nu-mi putea fi indiferentă soarta poporului meu.

   Azi, tot felul de oameni meșteresc la legendele lor anticomuniste. Toți au fost adversarii regimului. Fără excepții. De aceea, marii guvernanți din București nu vor să deschidă dosarele. Noi, securiștii, am avea cele mai puține probleme la deschiderea dosarelor. Dar acești așa-numiți adversari ai regimului? Disidenți post festum, cum i-a numit odată Richartz.

   Ce au făcut ei, de fapt? Datorii la Uniunea Scriitorilor și mare tărăboi, dacă au refuzat odată să compună un omagiu de ziua șefului ăl mare. Mare scofală!

   De parcă eu aș fi scris vreun omagiu pentru acest neghiob. Nu am făcut-o. Și eram la Securitate, la urma urmei, care trebuia să fie răspunzătoare pentru tot și toate. Cine l-a dus cu zăhărelul? Cine l-a comparat cu marii conducători ai glorioase noastre istorii, noi, Securitatea, ori ei, scriitorii, artiștii, istoricii și jurnaliștii atât de subversivi?

   La început, a fost încă destul de rezonabil. I-a sfidat chiar și pe ruși.

   N-o să uit niciodată ziua de 21 august 1968. Când a ieșit pe balcon și a condamnat intrarea trupelor Pactului de la Varșovia în Praga. A fost clipa mea. Clipa națiunii.

   Poporul nostru s-a trezit dintotdeauna în locuri neprielnice ale istoriei. Tot timpul s-a aflat în calea imperiilor. Între Orient și Occident. Popoare migratoare. Turci. Habsburgi. Naziști. Ruși.

   Pentru supraviețuire era necesară arta de a se supune. Efectul văilor lăturalnice, pe care l-a descris Richartz. Supraviețuirea în văile munților, în afara istoriei, ca principiu al existenței.

18

   În Berlin, am prins repede rădăcini.

   După ce am obținut toate hârtiile necesare, ni s-a dat o locuință socială în Neukolln. Acolo am rămas în primii 2 ani. Acolo au fost înmatriculați și copiii la școală.  La început, Lotte și cu mine primeam ajutorul de șomaj.

   După aceea, Lotte a trebuit să urmeze cursuri timp de 2 ani, pentru a fi îndreptățită să predea în Germania. Diploma de absolvire din București i-a fost recunoscută. Multă alergătură, dar, în comparație cu ceea ce am cunoscut în România, era floare la ureche.

   Am început să mă gândesc ce aș putea face cu așa-zisul meu trecut de polițist rutier din Est. Pierdeam timpul în cârciumi, frunzăream anunțuri din ziare. Curând mi-am găsit amici, cu care jucam biliard la cârciuma din colț. Toți șomeri. Băieți buni. Oricând îți povesteau o anecdotă, de încurajare. Deși le mergea și lor rău.

   Am fost numiți gașca Engelhardt. Pentru că beam berea asta caraghioasă: Engelhardt.

   Primul nostru concediu l-am petrecut în Italia.

   Am cumpărat un hârb de mașină, pentru câteva mii de mărci. Cu ea mai mers de-a lungul Coastei Adriatice până la Rimini. Am petrecut o după-amiază în Veneția. Era primul nostru concediu în Vest, lipsit de constrângerile dictaturii. Era de la sine înțeles că puteai ajunge oriunde. Fără interdicții. Fără aprobări. Se călătorea pur și simplu.

   Îmi amintesc cu plăcere de timpurile din Neukolln. Numai lui Lotte nu i-a plăcut acolo.

   - Nu am emigrat în Germania pentru a trăi în mahala, obișnuia ea să spună. Ce se va alege de copii? Te-ai gândit la asta? Atâția străini, și câți se droghează pe străzi. Mizerie.

   - Noi înșine suntem străini, am spus.

   S-a uitat la mine.

   - Noi suntem germani, spune ea.

   Și cu asta subiectul s-a încheiat.

   Când Lotte a obținut locul de muncă de la școala din Tempelhof, ea a început să pună la cale mutarea noastră. De atunci locuim în Tempelhof. Copiii se plictiseau și eu la fel. Amicii meu tot așa, dar m-am conformat. Lotte era acum șeful. Iar eu românul.

   Umblam fără rost prin cartier. Frunzăream încă ziarele. Lotte nu mă presa. În definitiv, nu beam și nici nu îmi pierdeam mințile.  Era normal, și ea credea că am nevoie de timp pentru a-mi găsi ceva potrivit.

   Nu era vorba numai de căutarea unui loc de muncă, era și un fel de camuflaj. Nu aveam voie să ies în evidență. Așa am obținut diploma de traducător autorizat. Mergeam din când în când la tradus. Job ocazional.

   Într-o zi de mai de o frumusețe neobișnuită, mi-a venit o idee genială. Stăteam pe stradă, la două colțuri distanță de casa noastră, în fața unei furgonete pe care scria cu litere mari: „Agenția de detectivi Schaub”. Agenție de detectivi. Asta era.

   Mi-am notat numărul de telefon, am sunat imediat de la un telefon public. Atât eram de grăbit. Mi-a răspuns secretara. Dagmar, cum am aflat mai târziu.

   - Treceți mâine pe la noi, mi-a spus ea, după ce m-am prezentat drept șomer, șeful are nevoie oricând de oameni competenți.

   M-am dus acolo. Am fost la șef. I-am povestit situația mea, i-am povestit și despre proveniența mea românească, poliția rutieră din București.

   - Ați fost polițist rutier în București?

   El râse tare.

   - Din ăștia n-am mai avut. Ce știți să faceți?

   I-am spus ce știam. Din fericire, nu l-a interesat de unde știam toate aceste lucruri.

   - Bine, începi de luni, 4 săptămâni de probă. După aceea, vedem noi.

   Strângere de mână. De atunci sunt detectiv.

   I-am spus în acea seară lui Lotte, când copiii dormeau deja. A încuviințat din cap.

   Cele 4 săptămâni au trecut în zbor, mi-am făcut treaba bine.

   - Tu rămâi, îmi spuse șeful și scoase două beri din frigider.

19

   Ziua mea începea iarăși devreme. Mai devreme decât a lui Lotte.

   În curând, mă simțeam ca în București. Eram iarăși primul care se trezea de dimineață. Bărbatul în casă. Locul de muncă îmi dădea aripi. După ani buni, în sfârșit ceva de făcut.

   Mi-am luat munca în serios. De aici și reputația mea bună în agenția de detectivi.

   Am urmărit câteva zile o femeie. Apoi alte câteva zile un bărbat. Povești simple. Le-am rezolvat cât ai bate din palme. Bărbatul avea o amantă, femeia nu avea însă amant. Ambele cazuri rezolvate ca la carte.

   Apoi a apărut această firmă care voia să se debaraseze de niște chiulangii notorii. Stăteam în mașină, în fața casei „bolnavului”, cu o poză de la o petrecere de firmă, și așteptam. Am așteptat două zile, în care nu s-a întâmplat nimic, apoi el a început să meargă din nou la serviciu. Peste o săptămână, am fost solicitat din nou. De data asta l-am prins.

   De abia mă postasem că el și ieșise din garaj, eu după el. A ieșit din oraș, ajungând într-o zonă cu ziduri. Aici avea o căsuță, al cărei acoperiș îl repara. Am rezolvat cazul.

   Totul era foarte ușor. Trebuia să fii rapid, nu avea voie să pierzi oamenii din vedere și, în situațiile date, trebuia să combini corect pentru a putea acționa. De îndată ce era necesar.

   Un detectiv nu are voie să-și trădeze propriul interes. Un detectiv bun este cel care nu iese deloc în evidență.

   Și acesta sunt eu. Sunt mediocritatea întruchipată. Sunt de nedescris. La regulile de bază, pe care le-am învățat în școala Securității, se adăuga și următoarea: nu martor nu trebuie niciodată să zică mai mult despre tine decât că: a fost un bărbat oarecare. Un bărbat fără semne distinctive. Eu nu am așa ceva. Eram iarăși în elementul meu.

20

   La un moment dat, am început să merg la cafeneaua șahiștilor din Tempelhof.

   Șahul era o veche slăbiciune a mea. Totul începuse la institutul nostru. Zeno îmi stârnise curiozitatea pentru șah. El m-a învățat să joc.

   Lui Zeno însă îi lipsea pasiunea necesară. Era un jucător mai degrabă melancolic. Nu era nici mare tehnician, și nici luptător. Un evreu, ar fi comentat Săracu.

   Eu, în schimb, eram luptătorul înnăscut. Pasiunea odată stârnită nu mai putea fi oprită. Curând îi știam lui Zeno toate trucurile, nu mă mai mulțumeau partidele sale de amator.

   Era pe vremea când am început să particip la turnee de șah. Cel mai bun partener de atunci era Kutura, un scriitor aparținând minorității ucrainiene.

   Aceasta era o cunoscută personalitate în rândul autorilor din lumea bucureșteană de atunci. Era orator înverșunat în restaurantul scriitorilor. Oratori îi numeam pe cei care după câteva pahare de tărie slobozeau fel de fel de sloganuri deocheate la adresa autorităților, a situație generale a regimului.

   În esență, erau inofensivi. Abțiguiți, se plângeau de cenzură și de aprovizionarea deficitară cu alimente, dar, fiindcă li se împleticea limba, evitau să-i spună pe nume marelui șef, cum îl numeam noi pe dictator. De regulă, așa se întâmpla.

   Existau și excepții. O aluzie sau alta pe care nu o mai puteam tolera.

   Trăgându-l pe protagonist la răspundere, aceste se înmuia pe dată, se detașa de toate și era gata, drept dovadă a loialității sale, să semneze orice obligație de informator. Ceream aceste lucruri din când în când, pur și simplu pentru a-l avea pe respectivul cu ceva la mână, dar de obicei nu urmăream cazul mai departe. Tipii valorau ca informatori la fel de puțin ca și scriitori. Cum se exprimase odată Richartz? Alcoolicii represiunii.

   Partea proastă era că aceste beții critice față de regim făceau parte din miturile citadine. Toate bâlbâielile astea se răspândeau întotdeauna sub formă de zvon, de parcă ar fi fost vorba despre fapte eroice. Numele acestor scriitori alcoolici erau cunoscute în rândurile populației. Deci urma să fim cu ochii pe ei.

   Nu-i mai arestam de mult pe așa-numiții critici ai regimului. Aveam metode mai elegante, cum obișnuia să spună Săracu. De genul acelora care dăunează mai puțin prestigiului mondial al marelui șef.

   Eram cu ochii pe tipi, răspândeam zvonuri despre ei. Răspândeam zvonuri de genul că ar lucra pentru noi, că ar fi informatori. Îi lăsam să facă datorii fără nicio jenă la fondurile alocate literaturii și, dacă toate astea nu ajungeau, le aprobam călătorii în Vest. Odată chiar am avut grijă ca unul din aceste genii să ajungă la timp la aeroport.

   Venise un val de frig în ianuarie și circulația în oraș era blocată. I l-am pus la dispoziție pe unul din șoferii noștri, altfel s-ar fi crezut în Vest că talentatul nostru poet, speranța poeziei românești, ar fi avut interdicția de a călători. Dacă rămâneau în Vest, scăpam de ei, și dacă se întorceau totuși îi lăsam să călătorească încă o dată și astfel era o dată pentru totdeauna clar că lucrau pentru noi.

   Dacă rămânea careva dincolo, obișnuiam să spunem în fața instituției: un șofer de taxi în plus.

   În închipuirea noastră deveneau toți, mai devreme sau mai târziu, șoferi de taxi în Paris sau în Munchen. De cele mai multe ori erau chiar cei care își dădeau aere. Lăudăroșii din Balcani, demni de dispreț.

   Unul dintre ei chiar a povestit că nu va avea probleme în Vest fiindcă avea ditamai sula. Americancele știau să prețuiască asta. Cel puțin asta ni s-a povestit. L-am lăsat să călătorească. Să vedem cum îi va merge cu taxiul.

   Turneele mele de șah au căpătat în curând o dimensiune profesională. Îl țineam pe Kutura sub observație. Era un mare avantaj că puteam să-mi urmez pasiunea pentru șah, neîngrădit de alte obligații.

   Orice făceam eram tot timpul de serviciu. Ăsta mi-a fost norocul și ghinionul, cum dovedise povestea cu Erika.

   În primul an al vieții mele în Vest, am lăsat baltă pasiunea mea pentru șah. Probabil jocul avea prea mult de-a face cu trecutul meu. Probabil că nu am vrut să-mi amintesc de fenomenele auxiliare. E posibil. Chiar ca jucător eram în așteptare. De abia când am început să lucrez la agenția de detectivi, mi-a revenit pasiunea pentru șah.

   Într-o zi, când a trebuit să urmăresc pe cineva fără a fi remarcat, individul a intrat pe neașteptate într-o cafenea de șahiști. Până atunci n-am știut că există așa ceva. Și pe deasupra, în cartierul meu, în Tempelhof. Nu m-aș fi gândit niciodată. M-am și minunat că tipul se îndrepta spre acel district.  Urmărirea începuse în Charlottenburg, cu două ore în urmă. Deodată mă aflam în Tempelhof, și el intrase într-o cafenea a șahiștilor. L-am urmat.

   De atunci merg regulat la șah. Nu am avut probleme ca începător. M-am așezat la masă și am jucat. De parcă n-aș fi întrerupt niciodată. Schelski mi-a devenit unul din partenerii de șah.

21

   - A sunat Onescu. Vrea să se întâlnească cu tine. Aici.

   Lotte îmi întinde biletul.

   Un număr de mobil. Abia am intrat în casă. Este prima ei propoziție după „bună ziua”.

   - Onescu, spun eu, acum ne și sună, asta nu-mi place.

   - Mie nici atât, spune Lotte.

   Ne așezăm pe canapea. Îmi ia mâna.

   - Dinu, spune ea, iar începe?

   - Ce să înceapă?

   - Nu scapi niciodată de acești oameni?

   Lotte era cât pe ce să plângă.

   - Și eu care credeam că totul s-a terminat, spune ea. Ce naivă sunt!

   - A murit Erika, spun eu deodată.

   Nu știu de ce îi spun asta. Cândva tot trebuia să afle.

   - Acest nume nu ar fi trebuit să mai fie pronunțat între noi, spuse Lotte.

   Vorbește cu furie.

   - Lotte, spun eu, ascultă-mă.

   - Nici nu mă gândesc, spune ea.

   - Ascultă totuși. Este moartă. Și apariția lui Onescu în Berlin are de-a face cu moartea ei.

   Simt atitudinea defensivă a lui Lotte, totuși vorbesc mai departe. Nu am voie să mă las întrerupt, trebuie să spun povestea până la capăt, cel puțin până unde am ajuns eu.

   - Așa, zic, acum știi totul. Tot ce știu și eu.

   - Chiar trebuie să clarifici tu această crimă? întreabă Lotte după un timp.

   - Dacă vreau să scap de Onescu, da, îi zic repede.

   - O faci pentru ea, zice Lotte.

   - Lotte, te rog!

   Iese din cameră. Eu rămân așezat. Nu o urmez. După un timp se întoarce. Se așază lângă mine. Mă sărută. Mă îmbrățișează, mă strânge tare la pieptul ei.

   - Fă ceea ce crezi de cuviință, zice ea. Am încredere în tine.

22

   Nu a fost greu să-l găsesc pe Dieter.

   Firma lui figura în cartea de telefon. Bineînțeles, în cea din Hamburg. Dar, în cele din urmă, am aflat de la Schelski că Dieter avea o a doua locuință. Relația dintre Dieter și Erika mi se părea destul de încurcată.

   Numai Erika să fi locuit în Berlin? Să fi locuit amândoi aici? Și unde să fi stat înainte? Să mai fi locuit de fapt împreună? Aș fi putut să mă bazez pe documentele de la agenție, dar pentru asta ar fi trebuit să iau legătura cu Dagmar.

   Deci, l-am sunat la birou. Secretarei i-am zis că sunt un partener de afaceri al lui Dieter din Est și că trebuie să vorbesc cu el despre o problemă urgentă. Mi-a dat numărul lui de mobil.

   - Sunt Dinu, am zis mesageriei vocale a telefonului. Dinu, de atunci din București. Soțul lui Lotte. Prieten al Erikăi. Trebuie să vorbesc neapărat cu tine. Este vorba despre Erika. Sună-mă. Sunt în Berlin.

   Nu au trecut nici două ore și Dieter m-a și sunat.

   - Bună, zise el. După atâta timp a trebuit să mă gândesc puțin. Sigur că-mi amintesc. Presupun că știi că Erika a murit.

   - Da, de aceea am sunat.

   - Aha, zise Dieter. Ne-am putea întâlni?

   - Exact asta voiam să întreb și eu, i-am răspuns.

   - Bine, zise el. Poimâine sunt în Berlin. Cu afaceri. La 11 la Dressler de pe Under den Linden. Știi unde e?

   - Desigur, i-am zis.

   - Îți convine? întrebă el.

   Îmi convenea.

   Dieter era punctual. Totuși, eu îl așteptam deja. Voiam să verific locul, să descopăr eventualele capcane.

   Pe Dieter l-am recunoscut dintr-o singură privire. S-a uitat puțin împrejur, apoi i-am captat atenția printr-un gest al mâinii și un zâmbet. S-a apropiat cu pași mari de masa mea. M-am ridicat, ne-am salutat.

   Avea aceeași amabilitate ostentativă ca și în urmă cu 15 ani și aceeași privire pătrunzătoare, care transforma această amabilitate într-o simplă mască.

   - Trăiești în Berlin, zice el în timp ce studia lista cu băuturi.

   - Da, i-am zis.

   - Ai avut vreo legătură cu Erika?

   - Nu.

   - Și de unde știi de moartea ei?

   E brici tipul. Cine interoghează pe cine aici? Și de ce vrea să știe deodată dacă am avut legături cu Erika sau nu? Să fie oare gelos?

   - Citesc ziarele, am zis.

   S-a lovit râzând peste frunte.

   - Ce prost sunt. Bineînțeles că citești ziarele. Chelner, o cafea!

   M-am uitat la mâinile lui. Îi trădau neliniștea pe care încerca să și-o alunge de pe chip.

   Își mișca mâinile întruna, bătea cu degetele ritmuri neregulate pe masă.

   - Știi, i-am zis, am cunoscut-o bine pe Erika.

   - Da, te-ai culcat cu ea, știu, zise el neobișnuit de calm. Nu mi-o lua în nume de rău.

   - Chiar dacă nu am mai văzut-o după ce a plecat din România, reportajul din ziar despre decesul ei m-a afectat foarte tare. Mi-am amintit de vremurile trecute și m-am întrebat cum de e posibil să fi murit. E imposibil. Nu pot să-mi imaginez. Nici chiar acum.

   - Este moartă, a zis Dieter. Ne-am înstrăinat unul de altul. De ani de zile avea o locuință la Berlin. Chiar dacă trăiam în Hamburg, ea era mereu atrasă de Berlin. Asta n-am înțeles-o niciodată.

   Deci așa, m-am gândit, și atunci ai trimis un detectiv după ea. Pentru că nu ai înțeles niciodată decizia ei. Pentru că s-a despărțit de tine. Voiai să știi de ce. Și în ochii tăi putea fi vorba doar de un amant.

   Am dat din cap, dar n-am zis nimic.

   - M-am gândit că poate v-ați întâlnit în Berlin. Doar acolo locuiești.

   - Nu, nu ne-am întâlnit, i-am zis.

   - Despre moartea ei nu știu nimic, a zis Dieter. Poliția m-a interogat de două ori, dar n-am putut să le zic prea multe. Era unul tare încăpățânat. Schelski. Mă tot întreba de legăturile mele din România. Ce-l interesează pe el!

   Schelski, mă gândeam. Jucătorul de șah nu e chiar atât de prost.

   - Nu pot să-ți dau niciun motiv pentru moartea ei, zise Dieter și ridică din umeri.

   Nu părea prea fericit.

   - Nu pot să-mi explic cum a putut să facă asta. Poate a fost un accident. Sigur a fost un accident.

   - În articolele din ziare se speculează că ar fi fost ucisă, i-am zis.

   - Ucisă? Cine s-o fi ucis?

   Dieter și-a ridicat neputincios brațele.

   - Dinu, zise el, îmi pare rău, nu pot să te mai ajut.

   Să mă mai ajute? De parcă de asta ar fi vorba. Vorbea ca ticălosul care știe că nu există dovezi împotriva lui. Vorbea ca un personaj ridicol, dintr-un roman polițist.

   Nu, de la Dieter nu o să aflu niciodată ceva. În orice caz nu ceva folositor. Mai bine îl sun pe Onescu. Poate o să aflu ceva de la el. Prezența lui în Berlin sigur nu este o coincidență. Nici întâlnirile sale cu Erika.

23

   Iar au venit rușii. Cântă la chitară în stația de metrou și pe trotuarul străzii Wilmersdorf. Fac pe artiștii, pe evreii, pe nemții, pe oamenii de afaceri, pe mafioții. Niciodată nu scapi de ruși.

   Mă întâlnesc cu Onescu într-un bar, pe strada Kant. Bineînțeles, intră după mine în local. O veche tactică. Întâi a verificat în ce împrejurări am venit. Acestea odată observate m-a bătut pe umeri.

   - Salut, zice el.

   - Ești și tu în mafia rusă? îl întreb.

   - Cum adică? zice el și este nedumerit pentru o clipă.

   - Pentru că dai întâlniri în baruri din Charlottengrad.

   Nu prea înțelegea gluma, dar râse oricum.

   - Credeam că rușii sunt în Est, zise el.

   - Rușii sunt întotdeauna acolo unde nu te aștepți, zic și râdem amândoi.

   Râdem ca pe vremuri.

   Mă uit la Onescu. Nu, prietenia de odinioară nu are voie să se înfiripe din nou. Niciodată, îmi zic. Și cu asta basta.

   - Cum merge serviciul? întreabă Onescu.

   - Mulțumesc, foarte bine. Azi chiar am depistat un moștenitor de mult căutat.

   - Așa, zice Onescu, o muncă interesantă.

   - Și tu, zic, tot ca în concediu?

   - Am auzit că l-ai sunat pe Osthoff, îmi spune Onescu. Te-ai și întâlnit cu el. Dinu, de ce nu poți să te ții departe de cazul ăsta?

   - Sunt curios, îi răspund.

   - E din cauza Erikăi, zice Onescu.

   - Da, din cauza Erikăi, zic.

   - Ai iubit-o, zice Onescu.

   - Așa se pare, zic.

   - Dar ai trădat-o în mod constant, ai folosit-o. Ani în șir ai folosit-o, ai secătuit-o.

   - Nu am trădat-o, zic. M-am folosit de ceea ce știa. Dar nu era împotriva ei. Și în momentul crucial nu am trădat-o.

   - Care moment crucial? întrebă Onescu de-ndată.

   - Afacerea cu Bulgaria, zic eu.

   - Aha, zice Onescu. Asta e bună. Ea ți-a povestit și tu nu ai denunțat-o. Ai iubit-o într-adevăr. Atunci ți-ai meritat serviciul la poliția rutieră.

   Onescu râde.

   - De altfel, eu i-am spus că aflasem de planul de evadare și că am lăsat-o în pace pentru că ne convenea situația.

   - Asta e cea mai mare cacealma pe care am auzit-o vreodată, zic eu. Și am auzit multe.

   - Nu fi atât de sigur, mă combate Onescu. Știi, câteodată oamenii ies pe balcon pentru a discuta ceva. Camerele de blocuri sunt atât de mici și pline de ploșnițe, cum se zice, încât oamenii ies pe balcon, acolo își spun în aer liber povești despre evadări din 2 Mai sau de la Nisipurile de Aur.

   Nu e adevărat, mă gândesc. Nu poate fi adevărat. Asta a inventat-o acum.

   - De ce nu încetezi să-ți bagi nasul? întreabă Onescu.

   - Vreau să știu cum a murit, zic eu.

   - A fost un accident. Era beată.

   - Ultima oară era de vină mafia rusească, îi replic eu.

   - A fost o glumă, zice el.

   - O glumă, repet eu.

   - Da, o glumă. Doar e permis să mai glumești.

   - Dar Erika e moartă.

   - Nu ai văzut-o de 14 ani, insistă Onescu. De ce această bruscă răbufnire de sentimente?

   Tac.

   - Am vorbit cu ea, zice Onescu. I-am povestit ce ai făcut cu informațiile ei. Cu poveștile ei despre Martin și Richartz. I-am povestit totul.

   - Nu-i adevărat.

   - Ba da, i-am zis totul.

   - Și de ce?

   - O mică răzbunare că ne-ai lăsat la nevoie. A întrebat de tine. Îi străluceau ochii când i-am zis că ești în Berlin. Atunci m-am gândit să iau unele măsuri. Ca nu cumva să vă împăcați. Lotte ar trebui să-mi fie recunoscătoare.

   - Ești un porc!

   - Stai calm, zice el. Mai e ceva. I-am mai povestit că am aflat de planul ei de evadare de la tine.

   - Doar nu a crezut asta, zic eu.

   - Am avut argumente puternice, spune Onescu.

   - Ce fel de argumente?

   - Toate la timpul lor, spune Onescu.

   Face un semn barmanului, plătește și pleacă.

   - Pe curând, îmi zice scurt de la ușă.

24

   Într-un fel, Onescu are dreptate. Timp de 14 ani nu m-am gândit la Erika. Nu i-am dus dorul. Câteodată mi-am amintit de ea, dar niciodată nu mi-a venit ideea s-o caut. Niciodată.

   Asta avea legătură cu blocajul meu mental, îmi zic. Am renunțat la legătura emoțională cu trecutul. Voiam să scap. Să părăsesc Securitatea. Și a părăsi Securitatea înseamnă a uita trecutul. Iar Erika aparținea trecutului.

   Apoi mai era și Lotte. Lotte ar fi aflat, nu aș fi putut ascunde asta față de ea. Nu-i pot ascunde nimic lui Lotte. Iar cu Lotte am făcut un pact. Un alineat suna în felul următor: Erika nu a existat niciodată.

  Asta m-a ajutat pentru că așa nu a trebuit să mă gândesc la relația mea cu Erika. La comportamentul meu față de ea.

   Iar acum apare Onescu, the devil himself, și îmi povestește la un coniac - Doamne, ăsta chiar mai bea coniac, în vreme ce eu n-am mai băut coniac de când am plecat din București - coniac! - Onescu îmi povestește zâmbind că i-ar fi zis Erikăi că au aflat planul de evadare de la mine. De la mine!

   Dar nu au făcut nimic pentru a împiedica evadarea. La asta probabil că s-a gândit și Erika. Nu l-o fi crezut.

   Și apoi, evident, i-a povestit și restul. Asta ca s-o convingă. Și ea sigur a crezut că am folosit-o, că relația noastră nu a fost decât un pretext. Aluziile ei ciudate la ultima noastră întâlnire din Berlin i se datorau mai mult ca sigur lui Onescu.

   Dar nu fusese așa. Aș vrea să-i pot explica totul. Aș vrea să-i pot spune că nu fusese așa. Nu, am iubit-o. Am iubit-o cu adevărat. Și interogarea era profesia mea. Nu mă puteam abține.

   Nu-mi făceam niciun fel de gânduri. Mi se părea de la sine înțeles.

   Dar Erika este moartă. Nu mă mai pot explica. Nu mă pot justifica. Dar poate ca așa e mai bine. Cine știe la ce îmi va folosi. M-am avântat în lume. N-am decât să trag ponoasele.

   Dacă Onescu nu ar fi apărut, poate că nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Și eu nu mi-aș face atâtea gânduri. Întâi, m-a pedepsit comunismul, acum sfârșitul lui mă prinde pe picior greșit.

   Sunt atât de patetic! Pedeapsa trebuie să existe. Aici, Biserica Ortodoxă are dreptate. Chiar dacă acest dicton nu se referă la ea însăși.

   Bine, Onescu a putut apărea în Berlin datorită sfârșitului comunismului. Rămâne întrebarea: de ce a venit? Trebuie să aflu acest motiv. Atunci voi ști și de ce a trebuit să moară Erika.

   Mă simțeam ca pe vremuri. În minte gândea iar mintea de polițist.

   Mă ocup de Dieter, omul de afaceri. De afacerile sale. De unde a știut Onescu că m-am întâlnit cu Dieter? Onescu și Dieter. Poate acesta este indiciul.

II

   O rană în păr,

   Scurta noastră iubire-n răspăr!

   Anemone Latzina

1

   Mă numesc Klaus Richartz. Sunt de 12 ani în Germania. Înainte am trăit în România, ultima oară în București. Sunt originar din Banat.

   Unde mai e și asta? La frontiera din România, Ungaria și Serbia de azi.

   Mda.

   Aud acest „Mda” de mulți ani. Nu știu cum să-l interpretez. Mai bine nu-l interpretez deloc.

   Nu, eu nu sunt român. Sunt un șvab din Banat. Strămoșii mei au fost aduși de Habsburgi în Banat în secolul al XVIII-lea. Nu, ei nu proveneau din pășunile alpine șvabe, ci din Palatinat și Baden, atât cât se mai poate constata în ziua de azi.

   Pe atunci, statul român nu exista încă în forma actuală.

   În tinerețe, bunicii mei au fost cetățeni austro-ungari. După Primul Război Mondial au devenit peste noapte cetățeni români, fără să fi părăsit satul în care trăiau.

   - Interesant. Și când ați învățat germana?

   - Germana este limba mea maternă. Aveam școli și mass-media în limba germană.

   - Și s-a schimbat limbajul dumneavoastră după emigrare?

   Cam astea sunt întrebările cu care mă confrunt când citesc din lucrările mele sau când țin prelegeri.

   - Sunt scriitor. În România, scriam înainte de toate poezii.

   - Da, în limba germană.

   - Care apoi erau traduse în română?

   - Nu, erau editate în limba germană.

   - În România?

   - Da, în România.

   Înainte scriam poezii. Acum scriu eseuri. Fiecare societate își are textele pe care le merită, am citit pe undeva.

   Scriu eseuri referitoare la chestiuni est-europene și pe tema Balcanilor.

   Sunt corectat. Spune teme sud-est europene. Balcani este peiorativ. Deși nu se știe de ce, dar cuvântul este considerat peiorativ. La fel ca și Cehia, spune cineva și deja știu toți despre ce este vorba.

   Rămășițele Cehiei; cu toate astea ziarele scriu despre rămășițele Iugoslaviei. Nu contează. Scriu eseuri despre toate aceste țări, aflate undeva departe, dincolo de Singapore, undeva prin Valahia.

   Am scris și despre Germania. Dar oamenilor nu le-a plăcut. Cu toate că vorbeau despre perspectiva străinului, totuși nu le-a plăcut.

   Perspectiva străinului înseamnă non-apartenență, înseamnă imigrant. A fi imigrant înseamnă să n-ai apartenență. Aș fi putut adopta și eu perspectiva străinului, să fac jobul imigrantului. O dată la un deceniu. Premiul Chamisso și altele. Să fiu veșnicul milog. Dar n-am vrut.

   Mă gândesc, așadar, la aceste chestiuni balcanice, la butoiul cu pulbere și la drumul de la Sarajevo și spre Sarajevo. Apoi merg la căsuța mea poștală. Acolo găsesc un pachet. Abia a încăput. Am o căsuță poștală destul de încăpătoare. Ca să nu fiu nevoit să merg la poștă pentru fiecare plic mai mare.

   Urc cu pachetul. Îl cercetez mai întâi dintr-o veche obișnuință. Nici urmă de expeditor. Mai demult nu l-aș fi deschis. Dar acum totul s-a terminat. Cuplul de dictatori e praf și pulbere, iar lacheii săi au devenit oameni de afaceri.

   Desfac plicul. Acesta conține un dosar gros, fără nicio scrisoare anexată. Se pare că este vorba despre un manuscris.

   Primesc câteodată manuscrise din partea unor foști compatrioți. În speranța că aș putea să-i recomand vreunei edituri. Însă nu pot. Cele mai mult sunt produse deplorabile.

   Nicio urmă de scrisoare. Răsfoiesc puțin, Acțiunea lucrării pare să aibă loc în România. Bineînțeles, altfel n-ar fi aterizat în căsuța mea poștală. Dar de ce nu a fost atașată nicio scrisoare? Aceasta e mai importantă. Fără ea, corespondența devine inutilă. Ca o reclamă fără numele produsului promovat.

   Mă uit peste restul corespondenței, întrebându-mă iar: de ce lipsește scrisoarea? De ce fără expeditor? Va trebui deci să citesc manuscrisul.

   Bun șiretlic, îmi spun. Dacă ar fi existat scrisoarea și numele expeditorului, poate că nici nu l-aș fi citit. Așa, sunt curios și citesc. Și peste câteva zile va suna telefonul, iar autorul se va interesa de părerea mea despre manuscris.

   Îl așez pe marginea biroului. Dar imediat întind din nou mâna spre el.

   Mă lungesc pe canapea să citesc.

   Începe ca un roman polițist, îmi zic. Acum îmi trimit până și romane polițiste. Oare cu ce am greșit? Poate că Balcanii sunt de vină. În Balcani domină corupția. Se știe. În această privință ne putem informa deja la Karl May. În absiruile Balcanilor. Prin țara schipetarilor. Citesc deci mai departe.

   Detectiv particular în Berlin. Un român. Zău că are haz! Unul dintre acei profitori, care au emigrat cu ajutorul soțiilor de origine germană. Au fost destui.

   Căsătoriile interetnice în cadrul minorităților germane crescuseră vertiginos la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, odată cu amenințarea deportării la muncă în Uniunea Sovietică. Tinere fiice de țărani erau cununate peste noapte cu zilieri, așa-ziși servitori, pentru a nu fi deportate. Așa a început totul.

   Ulterior, bărbații germani s-au căsătorit cu românce pentru a face carieră. Iar alții se căsătoreau pur și simplu din dragoste, naționalitatea fiindu-le indiferentă. Sfârșitul minorității era deja prevăzut, cum obișnuiau să spună unii dintre compatrioții mei naționaliști.

   Așadar, un român la Berlin. Soția sa săsoaică predă germana și engleza. Nimic deosebit. Doar locul, Berlin, este neobișnuit. Pe compatrioții mei îi atrage în special sudul Germaniei. Cel mult landul Hessen, eventual ținutul Ruhr. Sașii ăștia!

   Berlin, ce ciudat!

   Citesc mai departe. N-am habar, dar mă interesează.

   E vorba de București, de vremea pe când mă aflam la București. Iar apoi observ că e vorba și de mine. Dar nu-i deloc ficțiune. Tipul n-a schimbat nici măcar numele. Erika. Lotte. Dinu. Chiar așa, Dinu. La el nu m-am gândit nicio clipă. Dinul Matache. Carevasăzică a fost la Securitate. Dinu la Securitate. Doar trebuia să fie cineva care ne turna mereu.

   Oare Lotte să fi știut? Binențeles că o fi știut. A știut totul, dar n-a suflat o vorbă. Lotte, măritată cu un securtis. Neîncrederea mea de atunci, tot veninul de zi cu zi, pe care refuzam să-l accept. Și acum să aflu că totul a fost adevărat? Așa-zisul adevăr, iar încercarea mea de a evita dezastrul, naivă și poate chiar delăsătoare? Uneori, îmi spun că pe bună dreptate este bine că în România dosarele rămân închise.

   Iar Erika? O fi știut ea totul? Știa ea adevărul despre Dinu? Lotte și Erika. Nu vreau să cred.

   Da, ele două. Le văd în fața mea. Făpturi luminoase.

   Lotte era o săsoaică get-beget, care mai purta amprenta invaziilor mongole. Acestea o demonstrau în special ochii ei negri, care confereau senzualitate frumosului ei chip. Erika era blondă și zveltă. Excepția dintre șvăboaicele de la țară. Avea acel aer atât de vulnerabil care place bărbaților de la oraș.

   Lotte și Erika participau pe vremea aceea la cercul nostru de discuții. Lotte s-a măritat cu Dinu, pe care îl și aducea cu ea. Însă cei doi nu veneau prea des. Dinu tăcea mai tot timpul, rezumându-se la rolul de însoțitor al lui Lotte. Dimpotrivă, Erika a rămas până la capăt chiar. Să fi murit? Oare asta să fie o intrigă de roman? Dar de ce să fie o intrigă de roman dacă personajele sunt autentice și toate întâmplările, de care îmi amintesc, se potrivesc întru totul?

   Erika este, așadar, moartă. Nici n-am știut că trăiește în Berlin. Cu acest gând nu mă pot împăca.

   Brusc îmi revin cu toții în minte, Lotte, Dinu, Erika. Erika se căsătorise. Se căsătorise cu cineva din afară, vorba șvabilor. Cu un vest-german oarecare. Care o cunoscuse la Marea Neagră.

   Femeile mergeau la Marea Neagră pentru a cunoaște vest-germani. Mai ales acelea care voiau să-și găsească singure un soț. Celorlalte și se aranjau căsătorii cu rude din Germania de Vest sau cu bărbați din cercul lor de prieteni. Mulți tineri care emigraseră mai demult nu-și găseau neveste printre nemțoaicele din Vest. Acestea li se păreau prea emancipate.

   „Habar n-au să gătească”, spunea bănățencele, maele grijulii.

   Ca urmare, tinerii veneau în vizită și își alegeau una dintre șvăboaicele cuminți, visătoare și îndrăgostite de Occident. Astfel, pețitul devenea o faptă bună în dublu sens. Ei salvau tinerele femei din lagărul comunist. Din câte știu, călătoriile spre alesele inimilor lor din România puteau fi deduse din impozit.

   Erika nu dorea să fie cuplată, cum spuneau bunicile, cu nimeni, ci dorea să-și găsească singură bărbatul vest-german. Așa că a plecat la mare și s-a întors cu Dieter.

   Pe atunci era în ultimul an la liceul „Nikolaus Lenau” din Timișoara, iar eu tocmai îmi luasem bacalaureatul.

2

   Am în cap acorduri de jazz. Jazzul, vechea mea slăbiciune. Pian suav și saxofon dezlănțuit.

   Tot felul de imagini mă asaltează. Zbor prin fereastra deschisă în plină dimineață de Frankfurt, scriu. Gramofonul copilăriei mele răsună zgomotos, gramofonul din America. Două războaie mondiale, o melodie. Propoziția se întrerupe, saxofonul amuțește. Amuțește pentru câteva secunde.

   Citesc una dintre acele cărți pentru femei a căror acțiune se derulează în Africa, India sau la fel de bine în Banat, și în care fiecare capitol începe cu descrieri de plante, și fructe, și miresme.

   Așa începe de fiecare dată, iar în curând te trezești cu o întreagă istorie a unei familii. Sau, și mai bine, cu mai multe generații la un loc, în prim plan aflându-se ideea devenirii de sine a femeilor. Cât de mult au ele de suferit de pe urma alcătuirii acestei lumi!

   Las cartea din mână și am din nou, pentru a nu știu câta oară, manuscrisul în față. Opera lui Dinu.

   De când tot citesc din ea, a înviat și Erika. Este prezentă cu trup și suflet. O văd înaintea mea, văd chipul ei. Felul ei neuitat de a zâmbi, pe care, după constat, nici nu l-am uitat vreodată. Cum se face că nu m-am mai gândit la ea? În tot acești ani. Nu-mi pot explica.

   Erika. De la bun început eroină de roman.

   Era deosebită. Nicidecum genul matern aidoma lui Lotte, mămica lui Dinu. Erika avea ochii de un albastru intens și un accent ciudat, pe jumătate nemțesc, pe jumătate unguresc. Mama Erikăi era unguroaică. De Erika îmi amintesc ca de Miss București. Se plimba pe bulevard în țoalele ei vest-germane pe care le primea în mod regulat de la rude și se scălda în privirile aprobatoare dimprejur. Dar nu era o încrezută. Și nu avea nici alura de curvă pe care o adoptau bucureștencele de îndată ce voiau să arate occidental.

   Când vorbeai cu ea, pe față i se citea mai degrabă modestia. Această modestie îi făcea chipul și mai frumos decât părea la prima vedere. Era deșteaptă fără a fi arogantă. Era de o politețe feminină ce excludea supunerea. Știa să se pună în scenă, era centrul atenției și totuși știa cum să lase întâietate bărbaților într-o conversație. Era o femeie cu care bărbaților le plăcea să se afișeze.

   Toți îi căutau compania, dar ea rămânea distantă, fără a-i respinge. Aceasta este arta de mare preț a femeilor, iar ea era una din puținele femei care o stăpâneau.

   Bineînțeles că amintirile mele sunt oarecum exagerate. Au trecut mai bine de 15 ani. Și nu am mai văzut-o de atunci. În afară de asta, domnișoara distantă se strecura cu plăcere în paturile bărbaților. Dar era întotdeauna hotărârea ei, ea îi cucerea pe tipi, nu tipii pe ea. În cele din urmă, am rămas toți cu ochii-n soare.

   Între noi doi exista un mic ton conspirativ. Câteodată îi spunea ceva în ungurește, în acea limbă pe care o învățasem stâlcit de la copiii vecinilor și care a rămas până în ziua de astăzi o amintire a copilăriei mele.

  Eu spuneam ceva în ungurește și ea mă recompensa cu un zâmbet cu subînțeles, zâmbet care ne făcea să evadăm timp de câteva secunde din monotonia bucureșteană. Care ne deschidea spațiul bănățean, acel spațiu familiar al copilăriei, pe care minoritățile etnice îl amintesc cu plăcere. Trecutul devenea fantezie, în care dispărea Bucureștiul, iar noi doi păream făcuți unul pentru celălalt. Străini în orașul mare, în care însă ne aflam de plăcere.

   Practicam în mod regulat acest joc, iar Erika l-a jucat cu plăcere cu mine, dar niciodată nu am stat de vorbă despre asta.

   Da, am iubit-o pe Erika. Probabil că nu i-am spus-o niciodată, dar am iubit-o.

3

   Cu toate acestea, nu am mai văzut-o după ce am plecat.

   Motive? N-aș putea să numesc niciunul. Eu eram în Occident, ea în România. Cândva, am auzit că Dieter ar fi scos-o din țară. Mi-a povestit un compatriot oarecare. Nu prea țin legătura cu ei.

   Compatrioții au propriul sistem de comunicare. Astfel se transmit toate noutățile despre vechile cunoștințe. Câteodată deveneam și eu participant. Era ceva inevitabil. Tot timpul veneau compatrioți la lecturările mele, povestea neîntrebați despre cunoștințe comune, foști prieteni. În felul acesta, orice biografie primea o trăsătură fatidică, o semnificație specială care ascunde sentimentul de abandon al emigranților.

   Pe mine acest sentiment nu mă deranja. Mă ostenea din ce în ce mai tare să-mi aduc aminte de oameni pe care îi cunoscusem cândva. Viața mea actuală este alta. Și e bine așa.

   Erika ar fi putut să dea un semn de viață, îmi spun. Nu a făcut-o. Nu știam unde trăiește.
   Cu Dieter oricum nu prea aveam nimic în comun. În afară de faptul că a reușit să ducă un manuscris sau o scrisoare până în Occident. Pentru noi era doar un curier. Se ocupa de legătura dintre mine și Martin, după ce acesta a rămas dincolo.

   Aveam o adresă oarecare a lui Dieter, Nu am folosit-o niciodată.

   Poate că toate astea aveau legătură și cu Kerstin, pe care am cunoscut-o curând după sosirea mea în Frankfurt. La un concert de jazz. Kerstin nu știa nici unde este Bucureștiul, nici ce este Banatul. Și nici nu voia să afle. Nu făceau parte din lumea ei. Nici una, nici alta.

   Prin Kerstin am aflat prima oară de relativitatea sensurilor. Era o lume complexă, ale cărei constrângeri m-au marcat și la ale cărei pericole eram expus, iar aici la Frankfurt ea nu mai avea nicio însemnătate. Aici, nu numai împrejurările vieții mele, ci și sforțările mele, toată lupta, nu păreau a fi decât baloane de săpun, în cel mai bun caz povestea unui disident.

   - Niciodată nu am fost bună la geografie, mi-a spus Kerstin cu un zâmbet copleșitor.

   Asta se întâmpla la începutul vieții mele în Occident. Așa că am încercat să-i explic. A dat de câteva ori din cap, iar zâmbetul nu i s-a schimbat. M-a luat de mână și mi-a zis:

   - Scumpul meu anticomunist, hai să-ți șoptesc ceva la urechea aia surdă.

   S-a aplecat spre mine:

   - Hai să mergem la mine, acolo poți să-mi arăți dictatura ta înspăimântătoare. Ia să vedem cam ce-i de capul ei.

4

   - Martin a lucrat pentru noi.

   Vorbește din nou acest Onescu.

   Deși nu vrea să aibă de-a face cu el, Dinu îl întâlnește destul de des. Se poate scuza cu cazul său, cu Erika. Vrea să-l tragă de limbă; securiștii între ei. Atât de departe s-a ajuns. Acesta este Bucureștiul. Bucureștiul în Berlin. Era România. Revoluția în România. Un securist îl trage de limbă pe celălalt.

   Onescu și Dinu se întâlnesc din nou în Charlottengrad.

   - De două ori în același loc, zice Dinu, nu este împotriva regulii?

   - În caz că ne spionează cineva, se gândește că aparținem mafiei rusești, și putem sta liniștiți, replică Onescu.

   - Asta vrea să fie o glumă? spune Dinu.

   - Ia-o cum vrei.

   - Ce vrei să spui cu Martin? întrebă Dinu.

   - El figurează pe lista noastră.

   - În cele din urmă au lucrat toți pentru noi, conchide apoi Dinu.

   - Așa este.

   - Și atunci, de ce s-a ajuns în decembrie 1989 la revoltă?

   - Bună întrebare!

   Ce o să mai zică Onescu acum?

   - Pentru că așa am vrut noi.

   - Voi?

   Dinu râde.

   - Da, noi. Și ai fi putut să fii și tu prezent la actul istoric dacă nu ne-ai fi lăsat în voia sorții, dragă Dinule! Dar tu te-ai alăturat nemților, cu soție nemțoaică și cu copii nemți cu tot.

   - N-o amesteca pe Lotte în povestea asta, îl avertizează Dinu.

   - Bine, bine. Ne-ai trădat de fapt? Nu, căci altfel am fi știut. Acestor funcționari de la BND le-ar fi umblat limba. Deci, spune Onescu luându-și avânt, ce crezi tu, cine a pus masele în mișcare? Îți spun eu, Dinu, noi am fost. Noi i-am făcut vânt cizmarului de pe acoperiș.

   - Ce, voi ați fost revoluționarii?

   Dinu râde cu poftă.

   - Păi, cine? Serios, fără noi poporul n-ar fi reușit.

   Onescu dă din cap de parcă ar fi confirmat propriile cuvinte.

   - Cu toții au lucrat pentru noi, spune el. Doar că acum nu-și mai aduce nimeni aminte și, când le arătăm actele, ei spun că noi le-am fi falsificat după revoluție. De parcă n-am fi avut altceva mai bun de făcut decât să falsificăm acte. Toată șandramaua - un mare haos. Fără șef adevărat, după cum probabil știi. Derută totală. De aceea ai fost tu cruțat. Până acum.

   Onescu avea o mică licărire în ochi. Continuă:

   - Uită-te ce scrie Martin. De parcă ar fi fost eroul anilor `70.

   Onescu își golește paharul.

   - Încă un coniac, strigă el chelneriței.

   Deja a băut trei.

   - Cum de am ajuns la Martin, mormăie el. Din cauza ta. Toți au avut de a face cu tine, Dinu. Și acum se umflă în pene. Ca învingători ai istoriei. Ei ar fi putut cârcoti cât ar fi vrut.

   - Și au avut grijă ca renumele bâlbâitului să aibă de suferit în Germania de Vest în anii `80, spune Dinu. Au avut grijă ca faima României să fie grav afectată, după cum se spunea oficial pe atunci.

   Onescu dă din mână disprețuitor.

   Este grozav, mă gândesc. Este grandios. Mitul cameleonic al Securității nu va dispărea niciodată. Lumea conspirativă din Balcani are nevoie de asemenea protagoniști. Importanța fiecăruia se trage din conștientizarea puterii ce se află deasupra sa. Convingerea sa se bazează pe interminabila transformare a secretului în bârfă și a bârfei în secret.

   - Într-o zi am fi publicat declarația lui Martin, spune Onescu.

   Așa deci, îmi spun. Și de ce n-ați făcut-o?

   Dinu pune aceeași întrebare.

   Nu e rău manuscrisul. Fostul securist mai învață și acum să scrie.

   - Ar fi fost împotriva principiului, spune Onescu. Trebuie să gândești pe termen lung. Fiecare serviciu secret este apreciat în măsura în care nu divulgă nimic. Ai și uitat deja, omule? Eram cândva al treilea serviciu secret din lume, imediat după CIA și Mossad. Se pare că ai uitat. Cum practici noua ta meserie? Mă rog, detectivii particulari nu sunt celebri în Germania.

   - Onescu, nu știu de ce trebuie să ascult toate astea, spune Dinu.

   - Gata, îl calmează Onescu, ești sensibil ca un adevărat german. Cine s-a fi gândit? Te-ai acomodat perfect. Soțul lui Lotte. Pe scurt, Martin a lucrat pentru noi. Chiar așa de prost nu era evreul. Jidanul, repetă Onescu în limba română. Zeno. Acesta a discutat mult cu Martin despre comunism, despre anii `30 și `50. Știa destul de multe jidanul. Și despre aceste lucruri s-a discut mult în anii `70. În definitiv, se discuta împotriva rușilor, împotriva stalinismului pe care noi l-am judecat. Oficial nu se putea face foarte mult pentru că ambasada sovietică protesta imediat. Îți mai amintești de scandalul cu romanul lui Preda, primul care a scris despre Mareșalul Antonescu al nostru. Sigur îți mai aduci aminte ce nervoși erau atunci rușii. Din cauza fascismului, după cum spuneau ei, dar în fond știa fiecare că era vorba despre Basarabia, scuze, despre Republica Moldova sau, cum spun cei de aici - Moldova.

   - Onescu, atragem atenția, spune Dinu.

   - Și ce dacă, replică acesta enervat.

   - E împotriva regulii, spune Dinu.

   Onescu tace.

   - Cum am ajuns oare la Martin? spune el apoi. Acum știu. De abia am ajuns în Germania, deschid ziarul și peste ce dau? Peste un articol de-al lui Martin. E o chestie tare, îți spun. Despre caracterul criminal al Securității, despre chinurile opozanților din anii `80. Cică i-am fi făcut pe unii dispăruți. I-am internat la psihiatrie. I-am ucis. Ba chiar i-am fi iradiat. Totul ar fi rămas neelucidat dacă n-am fi fost la putere atunci în București. Și dă ca exemplu moartea acelui poetaș, acelui gură-spartă de inginer, la care au găsit pe atunci valuta.

   - Și jurnalele, spune Dinu.

   - Ei, jurnalele, te referi la acele mâzgăleli în care a numit-o pe Lenuța, prima doamnă a țării, pizda de oțel. A fost amuzant de tot, dar n-a fost bine, îți spun eu, n-a fost bine pentru sănătate.

   - Deci, zice Dinu.

   - Nu am avut nimic de-a face cu asta, mormăie Onescu. Degeaba rânjești. Erau cei de la miliție, erau aceiași care aproape că i-au omorât în bătaie pe studenți în decembrie 1989 și apoi au dat vina pe noi. Îți spun eu, erau analfabeții de la miliție. Nu știau nici măcar să bată. Din când în când le mai murea câte unul. Metode de interogare neștiințifice. Așa era și cu amărâtul ăsta de poetaș. Și acum, Martin, marele luptător, scrie că l-am avea pe omul pe conștiință. Dar conștiința noastră este curată. Și Martin ar trebui să-și vadă de-ale lui.

   - Și pentru ce? Pentru această declarație?! Din astea sunt destule. Nu puțini au fost cei care au semnat hârtia, dar n-au făcut nimic, oricum nimic folositor, spune Dinu. O fițuică din asta nu e bună nici măcar să te ștergi la cur cu ea.

   Onescu clatină din cap.

   A avut nenumărate discuții cu Zeno.

   Și despre ce? Despre comunismul mondial și rolul pe care l-a jucat Zeno, când era tânăr, în acest comunism mondial, zice Dinu. Comunism mondial. Idee de evreu. Început de eră, `45. După întoarcerea din lagărele din Transnistria. Evreii. Mareșalul ar fi trebuit să-i lase pe toți să crape acolo. Așa au venit cu miile la București în `45.

   Acești tovarăși fără patrie, acești nimeni și-au luat chiar nume românești. Truc vechi evreiesc. Nu le-a folosit la nimic. Șeful i-a vândut Israelului. Contingent bun. Dar ăștia nu voiau deloc să plece în Israel. Mai degrabă voiau să plece în Germania, că acolo erau bani.

   - Noi, de fapt, nici nu voiam să auzim toate astea de la Zeno, spune Dinu. Pe atunci, la sfârșitul anilor `70, Zeno nu era altceva decât o fosilă. Poate că pur și simplu a găsit în Martin un bun ascultător, poate că Martin era ascultătorul sincer al testamentului lui Zeno. Pe parcurs, Zeno era de părere că noi, naționaliștii, punem la cale degenerarea comunismului. Practica un mesianism comunist. De asta nu a scăpat niciodată.

   Onescu nu spune nimic. Aprobă de mai multe ori.

   - Dar există și rapoarte, spune el.

   - Redactate de Martin? întrebă Dinu. Cu scrisul lui de mână?

   - Nu, spune Onescu. Sunt rapoartele lui Zeno. Rezumate. Rapoarte despre întâlnirile lui Zeno.

   - Cine știe ce a mai colportat acolo Zeno. Trebuia să justifice cumva întâlnirile lui cu Martin. Altfel nu s-ar mai fi putut întâlni cu omul acela. Și atunci, cui i-ar mai fi putut povesti Zeno memoriile? întreabă Dinu.

   Onescu îl privește neîncrezător.

   Martin era interlocutorul ideal pentru aceste probleme. Era chiar interesat de tematica mișcării mondiale a comunismului, se și pricepea la asta. Asta sigur i-a plăcut evreului singuratic dintre noi. Atât de mult, că s-a destăinuit tocmai unui neamț, progenitura unui tată din Waffen SS.

   Onescu zâmbește.

   - Poate că au vorbit în germană. Poate că l-a înmuiat acest limbaj de doică din copilăria sa. Majoritatea evreilor nu scapă niciodată de sentimentalismele copilăriei. Indiferent ce s-ar întâmpla după aceea. Chiar și foștii deținuți din lagăre sunt neputincioși împotriva kitsch-ului german. În afară de asta, eno a fost într-un lagăr românesc.

   - Cum crezi, admite Onescu. Dar îți zic eu: actele nu mint. Oricum, știi cu ce se ocupă Zeno azi? E activ în comunitatea evreiască. Conduce o editură în București. Scoate cărți despre istoria evreilor români. O viață împlinită.

   Da, îmi amintesc de această perioadă. Martin a povestit de tentativa de a fi cooptat. Însă niciodată nu mi-a spus nimic de semnarea vreunei declarații. A povestit și de Zeno. A vorbit chiar și de comunism și de tinerețea lui Zeno. Și a zis că întâlnirile au încetat deoarece a refuzat colaborarea cu Securitatea. Așa a prezentat Martin lucrurile atunci.

   Poate ar trebui să-l mai întreb o dată. Și ce să-l întreb? Deci a semnat o declarație de care nu mi-a spus nimic. Cel puțin așa susține Onescu ăsta. Poate nici măcar nu este adevărat. Și dacă Martin a ascuns acest detaliu, atunci o fi spus adevărul despre celelalte chestiuni din întâlnirile sale cu Zeno?

   Acum totul începe din nou. Genul întrebărilor îmi spune deja că orice discuție pe această temă nu poate duce decât la neîncredere.

   Puterea serviciilor secrete constă în distrugerea sentimentelor, chiar și în distrugerea retroactivă. Această putere este eternă.

5

   Pe Martin îl văd foarte rar. Nici nu știu cum aș putea să-l întreb despre treaba asta. Nu mai suntem atât de apropiați ca să-l pot întreba pur și simplu.

   La început nu era așa, totuși are legătură cu vremea aceea a începutului. Mai precis cu reîntâlnirea noastră la Frankfurt.

   Martin era deja de 2 ani acolo când am sosit eu. Era destul de deziluzionat. Nimeni nu-i voia poeziile, iar reportajele lui despre România erau luate la cunoștință cu politețe. I s-a dat o bursă. Era una dintre bursele date din milă disidenților din RDG. L-au lăsat să înoate. Dar el nu înota bine. Și se vedea pe el că nu înota bine.

   Reîntâlnirea cu mine i-a adus aminte de vremurile importante, cred eu. Nu de ce cele mai bune, dar de cele mai importante. Iar asta nu i-a căzut bine. Mi-am dat seama abia mai târziu. Pe atunci, în primele luni și în primii ani la Frankfurt, n-am avut timp pentru așa ceva. Eu mă ocupam cu situația mondială. Situația mondială reprezintă sursa emigrantului. Ca emigrant îți aparține atât de puțin, încât trebuie să te concentrezi asupra situației mondiale.

   Așa am început să-mi scriu eseurile. Am transcris ideile, care au rezultat din nenumăratele discuți de la București și din întâmplările din Banat.

   Despre asta am scris abia în Vest. În România, n-aș fi putut publica nici măcar un cuvânt din toate astea, spun eu. Poate că asta era doar o scuză. Poate că trebuia să scap mai întâi de frică pentru a putea scrie totul atât de clar.

   Martin și cu mine nu am stat tot timpul împreună. Nu ne consideram în exil. Am rămas în Vest, dar nu voiam să fim exilați.

   Pentru noi, eram scriitori germani, la fel cum fuseserăm și în România. Pentru noi, era de la sine înțeles, dar a le explica asta celor din jur m-a costat energia mai multor ani, cu rezultatul că până în ziua de azi majoritatea ne consideră români care, din motive oarecare, scriu în germană. M-am dat bătut. Să creadă ce vor, îmi spun.

   Iată-ne, pe Martin și pe mine în Vest. În Vestul îndepărtat, aglomerat.

   Marele inamic tot mai exista, dar nu ne mai punea în primejdie. Rămânea undeva în umbră, până într-o zi, când am primit scrisorile de amenințare. Frumos, prin poștă. Am fi făcut bine să nu mai pângărim România, altfel viața ne era în pericol. Expeditorii s-au prezentat ca fiind fiii unuia dintre haiduci.

   Eram în Vest și voiam să fim scriitori. Stăteam în Frankfurt, fiecare în fața mașinii sale de scris și aveam la dispoziție lumea întreagă. Dar aceasta a rămas mută.

   Frankfurstul nu ne vorbea. Un orășel cu zgârie-nori. Era orb și mut. Această muțenie își avea bazele în dialectul vieții cotidiene. O metropolă cu dialect, ce mai neînțelegere. Interesul de o distinsă politețe, pe care l-am întâlnit aici, ne-a tăiat graiul.

   Colegii germani ne priveau cu milă. O parte ne considerau reacționari care întăreau potențialul dreptei în RFG, iar noi eram obligatoriu vânduți ziarului Bild, care era un fel de Observator popular cu licență americană.

   Cealaltă parte considera că ne relatam poveștile de groază din Balcani doar pentru că presa ne plătea. Considerau că am venit în RFG numai pentru bani. Că am fi robii banilor. La fel ca ei.

   Cei mai mulți colegi din Frankfurt nu ne mai luau în serios. Erau mult prea preocupați de propria imagine despre socialism. Așa că nu puteau să ia în serios avertizările noastre despre situația din Est..

   Ce mă șoca la ei era coexistența dintre radicalismul verbal și oportunism. De parcă anticapitalismul declarat și antifascismul pe care se bazau acțiunile lor zilnice ar fi justificat oportunismul. De fapt, nu era altceva decât indiferență. Indiferență acoperită de un marxsism strident.

   Poate că ruptura mea de Martin a avut de-a face și cu Kerstin. Cu Kertsin și Christine.

   Christine l-a cunoscut pe Martin la o lecturare. Scriitori din Est cunosc femei mai ales la lecturări. Christine avea o slăbiciune pentru bărbații urmăriți politic care proveneau din Est. Christine era o excepție. Pe vremea aceea, genul ei de femeie prefera bărbați de tip latino-american, timorezi de est și foști iugoslavi.

   Christine îi prefera pe est-europeni. Lucra într-o grupare Amnesty și era singura care pleda pentru adoptarea disidenților din Europa de Est, provocând astfel discuții interminabile, dacă gruparea nu cumva putea fi etichetată drept anticomunistă, primind susținere din partea greșită.

   Christine însă nu ceda.

   Angajamentul ei s-a datorat unei iubiri din tinerețe, unui student polonez, care plecase în Vest și care îi povestise despre protestul muncitorilor din 1976, despre grevă și reprimare. Despre „cărarea însănătoșirii”. Spalierele poliției în care cei prinși erau bătuți până la inconștiență. Despre înființarea Comitetului pentru apărarea muncitorilor.

   Dragostea n-a ținut prea mult, angajamentul lui Christine însă era de durată. Această dragoste sau mai degrabă legătură amoroasă avusese scopul de a o trezi la realitate. De parcă ar fi vegheat asupra lor Madona Neagră la Czestochowa.

   Christine mergea la toate manifestările est-europene.

   Prima ei cucerire era un poet slovac care semnase Charta 77 și astfel venise în Vest, unde, după cum a trebuit să constate imediat, a cunoscut doar scriitori cehi. Christine s-a străduit să-l ajute să treacă peste momentele grele și astfel a aflat tot felul de lucruri despre frustrările națiunii slovace, despre frustrările micilor națiuni în general; apoi poetul slovac nu mai făcea altceva decât să se plângă. De abia mai scria ceva, până ce s-a reorientat spre comerțul cu mașini. În patria sa comunistă, deși avea studii superioare, trebuise să lucreze, ca majoritatea poeților din Est, și în acest service auto a putut acumula experiență în tot ceea ce privește mașinile.

   Est-europenii erau fascinați de mașini. De abia ajungeau spiritele critice în Vest, că erau deja entuziasmate de automobilele grozave pe care le putuseră aprecia doar de departe și care acum se aflau atât de aproape.

   Nu mă credeți? Uitați-vă o dată atenți la bolizii pe care acești autori exilați îi conduc și îmi veți da dreptate. Neglijarea industriei constructoare de mașini rămâne una dintre principalele erori ale comunismului.

   Nu era ușor cu est-europenii. Însă Christine a reușit în cel mai scurt timp să se adapteze la acești bărbați. Avea această calitate. Se transpunea în lumea lor, a luptei pentru drepturile omului și pentru libertatea poeziei și a ideilor. Apoi, bărbații se dădeau bătuți. Mult prea repede se dădeau bătuți. Se resemnau în lumea mărfurilor. Voiau dintr-odată să călătorească la Napoli și la Veneția. Vorbeau tot mai puțin despre Est, iar când vorbeau, o făceau pe un ton disprețuitor. Totul culmina cu constatarea, la micul dejun, că nimic nu-și avea rostul.

   Acesta era cuvântul-cheie pentru Christine. Cu acest cuvânt-cheie bărbatul nu avea nicio șansă la ea. Chritine pleca. Cu un astfel de mototol ea nu-și va acri zilele. Astfel de tipi putea întâlni cu duzina în Frankfurt, zilnic. Nu, n-avea chef de așa ceva.

   Câteodată, încerca să-i convingă pe bărbați, dar știa că, odată ajunși în acest punct, nimic nu mai conta. De îndată ce urcau în mașina lor din Vest, surzeau de ambele urechi. Sentimentul sălbatic, estic, dispărea. Dar Christine avea nevoie de pasiune. Și pasiunea era politică. Sau nu era deloc. Atunci Christine pleca. Și pleca întotdeauna la timp.

   Christine era femeia potrivită pentru Martin, care tocmai sosise la Frankfurt.

   Până ce l-a întâlnit pe Martin, nu auzise niciodată despre sașii din Transilvania și nici despre germanii din România. Ea citise în ziare câteva articole despre România și informații din broșurile Amnesty. De accea s-a dus la lecturarea lui Martin. După aceea, la cârciumă, a intrat în vorbă cu el. Dorea să știe unele lucruri despre România.

   De aici s-a dezvoltat o discuție care a continuat după ora închiderii în locuința lui Christine. Și la micul dejun au vorbit despre România. Despre reprimarea de către Securitate, despre grandomania dictatorului, despre elitarismul intelectualilor români care vorbesc mereu numai despre cultură și se cred prea buni ca să se ocupe de problemele politice.

   Christine face parte din categoria acelor femei care pot citi de 3 ori consecutiv povestirea lui Hebel despre revederea neașteptată și să izbucnească de fiecare dată în lacrimi. Acea povestire în care tânărul miner rămâne îngropat în mină, chiar înaintea nunții sale, iar logodnica lui îl va revedea după 50 de ani de așteptare, după ce corpul său va fi găsit întâmplător de mineri.

   Minerul trebuie să rămână miner și, numai dacă murea ca miner, moartea lui putea avea calitate durabilă și tragică.

   Martin a avut noroc. Occidentul cel grijuliu îi trimisese o soră medicală. Ea l-a consolat atât cât a putut. Dar nici ea nu putea schimba Occidentul. Nu putea schimba nimic din ignoranța Occidentului față de poeziile sale și față de situația politică din România.

   Ea a făcut tot ce îi stătea în putință. Imediat și-a însușit cunoștințe considerabile despre România. Ea nu ne-a considerat niciodată pe Martin și pe mine români. Vorbea despre scriitori români de expresie germană. Cu ea de față, România constituia mereu subiect de discuție.

   Cu totul altfel era Kerstin. Kerstin și Christine nu se plăceau. Repulsie la prima vedere.

   - Plângăcioasa asta de la Amnesty, spune Kertsin, deși nu era adevărat.

   Christine era în întregime obiectivă. Obiectivă și pasională.

   Christine, la rândul ei, o caracteriza pe Kerstin drept „fufa societății de consum”. Nici asta nu era adevărat.

   Kerstin știa foarte multe despre cultura vestică, despre Est, ce e drept, cunoștințele ei nu ajungeau decât până la Fulda*. Dincolo de aceasta erau spațiile albe.

   *mănăstire din Germania de Est

   Prin Kerstin am cunoscut Occidentul. Nicidecum părerile sale, ci viziunea asupra lumii. Estetica lui, să spunem așa. În Occident, pe primul loc este estetica. El trăiește sub semnul efemerității. Utilizează timpul într-o manieră melancolică. Chiar și crimele sale au o urmă de stil.

   Toate acestea le-am aflat prin conviețuirea mea cu Kerstin. Am aflat acest lucru pentru că nu aveam aceeași protecție ca și Martin. Astfel sunt și azi ocrotit de viciile Estului. Am devenit observator. Un observator liniștit al oamenilor nervoși. Mi-am publicat eseurile despre România, Kerstin însă nu le-a citit. Ea credea că trebuie să mă confrunt cu asta de unul singur, și nu considera de datoria ei să se implice în acest proces.

   În schimb, mergea cu mine la marile filme ale Hollywoodului din anii `80 ca să discutăm despre fundalul occidental-mitic al acestor filme. Problematica sexelor, Antichitatea și cultura pop. Medeea, Nirvana și Madonna se combinau într-un mod cu totul nou pentru mine.

   Nu eram chiar analfabet în ceea ce privește Vestul. Altfel Kerstin nu s-ar fi combinat cu mine. Nici nu am fi putut găsi vreun punct de plecare comun.

   Aveam urechea formată pentru semnalele vestice, puțină latină ca să spunem așa, cunoștințele mele de bază despre anii `60, la care puteam recurge cu ușurință: Hendrix, The Doors și Joplin, nu în ultimul rând beatnicii. Ei mi-au mijlocit accesul la Occident. Ginsberg, Burroughs și Kerouac. Jazz-ul, această temelie vie a libertății. Și în cele din urmă Antonini. Blow-up. Pe acesta Kerstin nu-l plăcea. Nu am înțeles niciodată de ce.

   „Rahat cultural european”, spunea ea. Nu știu ce voia să spună cu asta. Poate că îl confunda cu Wenders. Nu știu. Era mai tânără decât mine.

   Kerstin a absolvit Științele economice, a întrerupt studiul științei teatrului, a făcut puțin Psihologie, azi o interesează Științele culturii. Nu e vorba că nu știa ce vrea. A reușit să se lase la momentul potrivit de tot ceea ce începuse. Libertățile Vestului permit așa ceva.

   Kerstin își câștigă banii într-o agenție de voiaj. Mintea ei însă este liberă prin acești bani. Liberă pentru bogăția vieții, pentru amuzanta descifrare și savurare a culturii. Viața alături de Kerstin era de la început lipsită de sforțări. Scopul ei era să fie frumoasă și acest lucru o punea în opoziție cu viața mea din Est.

   Kerstin era una dintre puținele femei pe care nu le puteai alunga cu jazz-ul. Ea venea cu mine la concerte, stăteam prin baruri. Îl purtam pe Miles în mințile noastre. Miles dincolo de Est și de Vest. Noi trăiam dincolo de Est și de Vest. Eu nu-i explicam Estul, iar ea nu-mi explica mie Vestul.

   Kerstin mă lua în serios. Chiar și fără această Românie. Fără experiențele mele groaznice. Fără trecutul meu. Fără Securitatea. Fără toate astea. Puteam să formulez liniștit, în scris, aprecierea situației mele. Nu punea niciun fel de întrebări.

   Acest lucru m-a ajutat enorm în distanțarea mea față de problemele românești. Această distanță a generat luciditatea aprecierii mele.

   Nu am văzut lucrurile mereu așa.

   În primii ani, în special, am simțit lipsa interesului ei pentru originea mea. Mai ales că la toate lecturările mele mi se amintea de ea. Din perspectiva de azi, era mai bine așa cum a fost. Dar ca așa-zis efect secundar a dus la faptul că îl vedeam mai rar pe Martin, el fiind mereu cu Christine, și nici eu nu-i lipseam lui, deoarece Christine, prin ușurința cu care învăța, îi era suficientă ca parteneră de conversații.

   Kerstin era motivul pentru care nu o căutasem pe Erika. Aceasta devenise neînsemnată datorită prezenței lui Kerstin. Am putut s-o uit.

   Acum este moartă. Iar trecutul este din nou prezent. Și îmi dă nesiguranță. Nu, Erika nu este moartă. Deodată, povestea pare neterminată. Totul doar întrerupt și nereluat. Și la sfârșitul fiecărui gând apare un mare „De ce?”

   Erika. Este singura întrebare care mă face nesigur Unica situație în care nu știu dacă am procedat corect. Poate ar mai fi în viață dacă aș fi căutat-o atunci și aș fi scăpat-o de omul ăla de afaceri, nerodul de Osthoff. Mă gândesc că poate ar mai trăi. Și o văd pe Erika înaintea mea, și în depărtare pe Kerstin.

   Tresar și îmi spun că nu poate fi adevărat.

6

   Kerstin mă sună de la agenția de turism.

   - Rămân mai mult azi, spune. Ne întâlnim direct la thailandez. Alo, îmi spune, trezește-te.

   - Da, da, mormăi eu. Eram cu gândul în altă parte. Abia aștept să se facă seară.

   - Să nu greșești locul de întâlnire, dragule, spune ea, închide.

   În mintea mea este Erika. Ne văd lungiți în patul meu din București. Bem vin roșu de proastă calitate, un produs secundar al industriei chimice. Îi citesc poeziile mele cele mai noi. Suntem goi, trupurile noastre se iubesc, adormind.

   Poezii, vin, sex. Ochii de un albastru profund. Kitsch-ul tinerilor într-o dictatură comunistă. În jurul nostru tăcere și disperare, iar noi, doi tineri care se ating nedumeriți cu cuvinte și priviri, și care se iau brusc de mână pentru a nu se prăbuși singuri. Stăteam în camera mea, între cărțile mele, într-o mare înțelegere și totuși nu eram capabili să ne salvăm reciproc.

   Sub dictatură, una dintre cele mai mari teme este salvarea, salvarea individului de la decădere.

   Amândoi eram în pericol. Nici prin gând nu ne-a trecut că ne-am fi putut salva unul pe altul. Erika, se agăța de omul ei de afaceri, iar eu încercam să scap ca scriitor.

   Nu aveam încredere în noi ca un cuplu. Sentimentele nostre nu primeau nicio sarcină din partea noastră. Ne-am trădat, eu și Erika. Astfel nu ne mai puteam întâlni în Vest. Tot ce am fi putut face era să ne recunoaștem înfrângerea.

   Faptul de a fi pierdut este tolerabil, mai greu este să pierzi ceva sau pe cineva.

   Eu și Erika ar fi trebuit să rămânem împreună, să mergem împreună în Occident. Eram prea tineri pentru asta. Ne-am încurcat în ițele aruncate de lume. Am fost obiecte ale conflictului dintre Est și Vest. Obiecte pe care secolul nu vrea să le recunoască. Cu toate că oamenii ca noi reprezintă realitatea acestui secol. Realitatea omenească trecută cu vederea. Text de proastă calitate și în același timp scuză bună.

   Erika. Sunt disperat O știu bine. Atâta timp cât Erika trăia, am putut ignora toate astea. Ea, Erika, se afla implicată undeva într-o altă biografie, la fel cum sunt eu implicat în aceasta. Am putut s-o uit și să mă desprind, să trec de altă parte, de partea lui Kerstin, am putut să cred că m-am eliberat.

   Acum însă ea era moartă și totul era definitiv consumat, și răspunderea îmi aparținea. Decizia vieții nu mai era o opțiune, ea costase o viață. Am ajuns pe malul vestic nu doar fără ea, ci și pe seama ei. Erika era o victimă. Așa trebuia s-o consider acum. Dacă m-aș fi decis atunci să fiu cu ea, ar fi rămas în viață.

   Pentru o clipă, mi se pare că-i simt trupul și-mi întrerup șirul gândurilor.

7

   - Scrii ceva nou? întreabă Kerstin.

   - De ce întrebi?

   - Ești atât de tăcut!

   - Chiar așa, spun, da.
   Ar fi trebuit să spun că citesc ceva.

   - Scuze, adaug.

   - Mergem la reprezentația de seară? întreabă ea.

   - Desigur, îi confirm.

   Ar fi trebuit să stau de vorbă cu Kerstin. Să-i spun toată povestea. Povestea Erikăi. În schimb, mergem la cinema, iar după aceea acasă.

   Erika și Kerstin se exclud una pe cealaltă. Deși n-au avut de-a face una cu cealaltă, ele se exclud. De parcă aș trăi două vieți, iar cea de-a doua ar fi opusă celei anterioare.

   În mine este un zid. Când spun Erika, el se ridică, iar în spatele lui apare acea viață potențială pentru care nu eram pregătit.

   Cum să-i  explic asta lui Kerstin? Cum să-i explic fără a compromite propria noastră viață, fără să minimalizez valoarea sentimentelor mele pentru ea.

   Nu spun nimic. Nu pot să spun nimic. Trebuie să tac. Astfel mă refugiez în patos, dar problema rămâne. Când trăiești cu cineva, ori secretele, ori conviețuirea devin problematice.

   Stăm în pat și mai discutăm despre film. Cu cât vorbim mai mult despre el, cu atât mai puțin rămâne din film.

   Suntem nemiloși. Scenariu prost, dialoguri groaznice, actorii se joacă pe sine. De comun acord, suntem necruțători. Imboldul pornește mereu de la Kerstin. Ea începe, iar eu continui. Este canonul nostru de distrugere pe care-l interpretăm de fiecare dată ca pe o poveste de seară. Necruțători până la adormire.

   Acesta este Vestul. Cine urcă pe scenă este expus acestei necruțări. 

   Kerstin a adormit lângă mine. Îi simt corpul cald, îi aud respirația regulată.

   Dar în mintea mai bântuie manuscrisul. În mintea mea este Erika.

   Nu e adevărat. Nu a fost așa. Certitudinea morții ei schimbă trecutul. Dă sens lucrurilor lipsite de sens. Între noi nu era adevărul complet. Nu îl împărtășeam.

   Erika nu aparținea nimănui. Dar s-a furișat în patul multora. Și Dinu spune asta. La naiba. Acum securistul e martorul meu principal. Spionul, martor al întâmplării. Al faptei.

   Mă căsătoresc cu Dieter, spusese ea în timp ce mă privea. Poate se aștepta să mă opun. Nu am spus nimic. Ce aș fi putut spune? Dacă aș fi spus ceva, ar fi trebuit să-i ofer și o alternativă pe care nu o aveam.

   Totuși, am ajuns înaintea ei în Occident.

   Primisem o invitație la o întrunire a poeților, dar nu speram nicidecum să pot pleca. Deci nu am înaintat cererea la Uniunea Scriitorilor. Martin era de 1 an și jumătate la Frankfurt. Lui îi datoram invitația. El a avut voie să călătorească și nu s-a mai întors. De ce m-ar fi lăsat pe mine să călătoresc?

   Nervozitatea mea crescuse considerabil în acele luni. M-am îmbătat în restaurantul scriitorilor din București și am ținut discursuri împotriva regimului sub privirile amuzate ale colegilor români. Probabil li se părea nostim accentul meu nemțesc.

   Restaurantul scriitorilor era în permanență aglomerat. Era unul dintre puținele localuri din vremea aceea unde se găsea în mod regulat mâncare și băutură.

   Mi-am cucerit un loc, vociferând. Unii plecau de îndată ce mă așezam eu. Probabil se temeau că vor trebui să dea raportul, alții îmi făceau cinste cu o votcă pentru că le furnizam un material atât de bun pentru colaborarea lor.

   Vorbeam despre casa Habsburg, această eșarfă roșie pentru naționaliști, indiferent de orientare. Vorbeam despre rădăcinile mele habsburgice, despre identitatea habsburgică a Transilvaniei și a Banatului. Vorbeam de parcă acest Habsburg ar fi fost ultimul meu bastion împotriva degenerării Bucureștiului, împotriva dictaturii unui singur clan și a cultului personal. Eram caricatura lui Joseph Roth.

   Am pomenit de mai multe ori invitația mea în Vest. Și astfel m-au sunat într-o zi la editură. Aveam un fel de serviciu cu jumătate de normă la Editura de Artă. Tipăreau acolo diferite albume de artă, cu text și în germană, pe care le vindeam turiștilor. Artă românească în reproduceri nereușite, însoțite de texte entuziaste făcute de critici români și redactate de mine. Cu asta îmi câștigam o parte din bani.

   Am primit deci acel telefon. O voce bărbătească obiectivă s-a dat drept reprezentantul unui institut pentru probleme sociale și și-a manifestat interesul pentru lirica mea. Dacă nu ne-am putea întâlni cumva. Pentru că a și citat ceva dintr-o poezie de-a mea, un pasaj subversiv, am devenit curios. Capcană sau nu, mi-am dat întâlnire cu el.

   În acea vreme, totul îmi era indiferent. Din partea mea, tipul putea să fi fost chiar de la Securitate. De fapt, speram să fie de la Securitate.

   Țineam morțiș să le expun personal părerile mele. N-aveau decât să mă aresteze, să mă arunce în lac sau să mă alunge în Vest.

   Mă săturasem de această viață. Trebuia să privesc neajutorat cum dictatura balcanică lua forme tot mai grotești, cum crima se autocelebra necontenit. Stăteam singur, cu mâinile în buzunare, în mijlocul celor care băteau din palme.

   Sunt un copil al anilor `60. Primăvara de la Praga m-a impresionat, trăiam declinul experimentului. Comunismul nu este capabil de reformă. Această propoziție mi-a pus capăt tinereții. Cu ea și sentimentul de siguranță trăit în mijlocul celor care gândeau la fel.

   Din acel moment n mai luptam pentru nimic, luptam doar împotriva unui lucru.

............................................