...................................
4.
Poate că nu sunt din cale-afară de empatic, însă ştiu să evaluez bine datele, atât de bine încât angajez oameni care să conducă cele mai mari companii norvegiene.
Pe scurt, îi trimisesem o invitaţie pe care n-o putea refuza.
Ajunsesem, între timp, în partea cealaltă a parcului şi, străbătând pâlcul de mesteceni, mi-am trecut degetele peste coaja subţire, alburie şi scorojită, le-am lipit de trunchiul tare, le-am încovoiat şi am zgâriat suprafaţa cu unghiile. Mi-am mirosit degetele, m-am oprit, am închis ochii şi-am tras în piept aroma, lăsându-mă invadat de amintirile despre copilărie, joacă, râs, minunare, delicioasă groază şi descoperiri.
Tot ce crezusem că am pierdut, toate lucrurile care, fireşte, se aflau încă acolo, încapsulate, nu dispăreau, erau copii ai apei. Vechiul Roger Brown nu se arătase în stare să le recapete, însă noua versiune putea. Cât avea să supravieţuiască versiunea asta? Nu mai avea mult. Însă nu conta, fiindcă urma să-şi trăiască ultimele ore cu mai multă intensitate decât trăise cel vechi în toţi cei 35 de ani ai săi.
Mă înfierbântasem de la atâta umblat când am văzut, în cele din urmă, locuinţa lui Kjikerud. Am urcat până la liziera pădurii şi m-am aşezat pe un ciot de copac, într-un loc de unde vedeam bine casele şi blocurile de apartamente aliniate de-a lungul drumului. Şi am tras concluzia că lumea din zona de est a oraşului nu are acces la aceeaşi diversitate de peisaje la care au cei din zona vestică. Puteam cu toţii vedea clădirea Post Giro şi Hotelul Plaza. Oraşul nu lăsa impresia că ar fi mai urât sau mai atrăgător.
Singura diferenţă era că, în principiu, de aici puteai vedea zona vestică.
Lucru care mă ducea cu gândul la o anecdotă cu Gustave Eiffel şi faimosul său turn, construit pentru Expoziţia Mondială de la Paris, din 1889; cum criticii se apucaseră să spună că cea mai frumoasă privelişte a Parisului se poate vedea din Turnul Eiffel, dar numai fiindcă era singurul loc din Paris de unde nu se vedea turnul însuşi.
Şi m-am întrebat dacă nu cumva aşa era să te afli în pielea lui Clas Greve; că pentru el lumea trebuia să pară un loc ceva mai puţin hidos. Fiindcă nu se putea vedea prin ochii altora. Prin ai mei, de exemplu, îl vedeam limpede. Şi-l uram. Îl uram cu o intensitate şi cu o pasiune atât de surprinzătoare, că aproape mă înspăimânta. Însă nu era o ură tulbure, dimpotrivă, era una pură, decentă, aproape inocentă, în acelaşi fel în care cruciaţii trebuie să-i fi urât pe defăimători. Şi din pricina asta îl puteam condamna la moarte pe Greve cu aceeaşi ură naivă, cumpănită, care permite credinciosului creştin american să-şi trimită la execuţie vecinul condamnat. Ura asta era purificatoare în multe feluri.
Mă făcea să pricep, de pildă, că ceea ce simţisem pentru tatăl meu nu fusese ură. Furie? Da? Dispreţ? Poate. Milă? Absolut. Şi de ce? Păi... motivele erau multe. Vedeam acum însă că furia mea provenea din sentimentul, adânc înrădăcinat în mine, că sunt ca el, că am potenţialul de a fi exact ca el: un beţiv sărăntoc şi care-şi bătea nevasta, care credea că estul e est şi nu poate niciodată să fie vest. Iar acum devenisem el, definitiv şi pe deplin.
Am simţit cum se adună în mine hohotul de râs şi n-am făcut nimic să-l opresc. A răsunat printre copaci, o pasăre şi-a luat zborul de pe o creangă de deasupra şi am văzut, apropiindu-se pe carosabil, o maşină.
Un Lexus GS 430 cenuşiu-argintiu.
Venise mai repede decât mă aşteptasem.
M-am ridicat instantaneu şi am pornit spre casa lui Kjikerud. Pe treaptă, cu cheia pregătită, mi-am privit braţul. Tremuratul era imperceptibil, însă l-am văzut.
Era instinct, frică animalică. Clas Greve era genul de animal de care se temeau alte fiare.
Am nimerit broasca din prima încercare. Am răsucit cheia, am deschis uşa şi m-am grăbit să intru. Încă nu mirosea. M-am aşezat pe pat şi m-am dat în spate până ce am ajuns cu spinarea lipită de căpătâiul patului, la fereastră. M-am asigurat că plapuma îl acoperă pe Ove, întins alături.
Am aşteptat. Secundele ticăiau. La fel şi inima mea. Două bătăi pe secundă.
Greve era precaut, se înţelegea de la sine. Voia să se încredinţeze că sunt singur în casă. Şi, cu toate că eram singur, ştia acum că nu sunt atât de inofensiv pe cât crezuse iniţial. Fiindcă, mai întâi, avusesem o legătură cu moartea câinelui său. În al doilea, probabil că fusese acolo, văzuse corpul ei şi înţelesese că sunt capabil să ucid.
N-am auzit uşa deschizându-se. Nici paşii lui. L-am văzut doar oprit în prag, în faţa mea. Vocea îi era blândă şi zâmbetul vinovat, autentic.
- Îmi pare rău că am dat aşa buzna peste tine, Roger.
Era îmbrăcat în negru. Pantaloni, pantofi, pulover pe gât, mănuşi negre.
Pe cap purta o căciuliţă neagră de lână. Singurul lucru de altă culoare era pistolul Glock argintiu, lucitor.
- E în regulă, am zis. E ora de vizită.
22. Film mut
Se spune că percepţia pe care o are o muscă asupra timpului, motivul pentru care i se pare că o palmă care se apropie s-o plesnească se mişcă plictisitor de încet, e datorată faptului că informaţia pe care o recepţionează prin ochii cu faţete multiple implică un asemenea volum de date, încât natura a trebuit să o echipeze cu un procesor ultrarapid ca să se poată descurca în timp real.
În living s-a lăsat, preţ de câteva secunde, o linişte deplină. Nu ştiu câte secunde. Eram o muscă şi palma se lăsa peste mine. Pistolul Glock al lui Kjikerud era îndreptat spre pieptul meu; ochii lui Greve îmi ţinteau craniul lucios.
- Aha, a zis în cele din urmă.
Cuvântul ăsta conţinea în el totul. Totul în privinţa felului în care noi, oamenii, am reuşit să cucerim pământul, să domnim asupra elementelor, să ucidem lighioane care ne depăşesc în viteză şi forţă. Capacitate de procesare. „Aha”-ul lui Greve încununa o avalanşă de gânduri, de ipoteze pe care le căutase şi le selectase, de puteri deductive care, împreună, nu puteau duce decât spre concluzia inevitabilă:
- Te-ai ras în cap, Roger.
Greve era - am mai spus-o - o persoană inteligentă. Fireşte că făcuse mai mult decât să afirme banalul fapt că nu mai aveam păr. Enunţase şi când, cum şi de ce se întâmplase. Fiindcă asta lămurea toată confuzia, răspundea tuturor întrebărilor.
De aceea a adăugat, mai mult ca o constatare decât ca o întrebare:
- În maşina avariată.
Am încuviinţat.
S-a aşezat pe scaun, la capătul patului, şi l-a înclinat sprijinindu-i speteaza de perete, fără ca ţeava armei să se abată un centimetru dinspre mine.
- Şi după? Ai lăsat părul asupra unuia dintre cadavre?
Mi-am înfipt mâna în buzunarul gecii.
- Stai că trag! a răcnit şi i-am văzut degetul lipindu-se de trăgaci.
Un pistol automat. Glock 17. Un clasic.
- E stânga, am zis.
- OK. Uşurel!
Am scos uşurel mâna şi-am azvârlit pe masă punga cu păr. Greve a dat încet din cap, fără să-şi ia ochii de la mine.
- Ştiai, deci, a zis, că ai transmiţători în păr. Şi că ea i-a pus acolo pentru mine. De aceea ai şi omorât-o, nu?
- Porţi doliu după ea, Clas? am spus, lăsându-mă pe spate.
Inima îmi bubuia şi totuşi mă simţeam uimitor de liniştit în această ultimă oră a vieţii mele. Teama de pieire a cărnii şi seninătatea spiritului.
N-a răspuns.
- Sau ea a fost... cum să spun... un mijloc pentru atingerea unui scop? O pierdere necesară pentru obţinerea unui rezultat?
- De ce vrei să ştii asta, Roger?
- Fiindcă aş vrea să aflu dacă oamenii ca tine chiar există sau sunt pură ficţiune.
- Ca mine?
- Incapabili să iubească.
Greve a râs.
- Dacă voiai un răspuns la asta, n-aveai decât să te uiţi în oglindă, Roger.
- Eu am putut să ţin la cineva, am zis.
- Poate că ai imitat iubirea, a răspuns Clas. Dar să iubeşti cu adevărat? Ai vreo dovadă în sensul ăsta? Nu văd decât probe contrare, că i-ai refuzat Dianei singurul lucru pe care-l voia, în afară de tine: un copil.
- I l-aş fi dăruit.
A hohotit iarăşi.
- Zi aşa, te-ai răzgândit, deci? De când? Când ai devenit un asemenea soţior smerit? Când ai descoperit că se regulează cu alt bărbat?
- Cred în smerenie, am zis cu voce domoală. În smerenie şi în iertare.
- Doar că acum e prea târziu, a rostit. Diana n-a avut parte nici de iertarea, nici de copilul tău.
- Valabil şi pentru tine.
- N-am intenţionat niciodată să-i fac un copil, Roger.
- Nu, dar dacă ai fi vrut, n-ai fi fost oricum în stare, aşa-i?
- Sigur că aş fi fost. Mă crezi impotent?
Vorbea repede. Atât de repede că doar o muscă i-ar fi putut percepe nanosecunda de ezitare. Am zis, în şoaptă aproape:
- Te-am văzut, Clas Greve. Te-am văzut... de jos în sus.
- Ce naiba dai din gură acolo, Brown?
- Ţi-am văzut de aproape organele genitale, de mai aproape decât aş fi fost dispus.
Am văzut cum îi cade faţa şi am continuat.
- Într-o latrină, lângă Elverum.
Gura lui Greve părea să se chinuie să articuleze un cuvânt care nu ieşea.
- Aşa te-au făcut să vorbeşti atunci, în subsolul ăla din Surinam? Luându-ţi testiculele drept ţintă? Pocnindu-te la ouă? Un cuţit, poate? Nu ţi-au luat dorinţa, ci doar capacitatea reproductivă, aşa-i? Ce ţi-a mai rămas din coaie ţi-au cusut la loc cu sfoară groasă.
Între timp, Greve închisese gura. O linie dreaptă pe un chip împietrit.
- Asta explică vânarea fanatică, prin junglă, a unui tip despre care tu însuţi ai spus că era doar un traficant mărunt. Şaizeci şi cinci de zile, nu? Fiindcă el a fost, nu-i aşa? Cel care ţi-a făcut terci bărbăţia. Ţi-a luat capacitatea de multiplicare. Ţi-a luat totul. Sau aproape. Aşa că i-ai luat şi tu viaţa. Şi pot să înţeleg asta.
Da, aici era într-adevăr un subpunct al pasului doi din tehnica Inbau, Reid şi Buckley: sugerează un motiv acceptabil moral pentru crimă. Însă nu mai aveam nevoie de mărturisirea lui. S-a ales, în schimb, cu a mea. În avans.
- Înţeleg, Clas, fiindcă am decis să te omor din acelaşi motiv. Mi-ai luat totul. Sau aproape.
Gura lui Greve a scos un sunet pe care l-am interpretat drept râs.
- Cine are arma în mână, Roger?
- O să te omor aşa cum ţi-am omorât şi scârba aia de câine.
I-am văzut mandibula încordată, dinţii încleştându-i-se, i-am văzut pumnii strânşi, cu încheieturile albite.
- Nu te-ai aşteptat la asta, este? Şi-a sfârşit zilele ca un gunoi. Tras în ţeapa tractorului lui Aa.
- Îmi faci greaţă, Roger Brown. Stai acolo şi te dai mare moralist, când tu eşti un ucigaş de animale şi de copii.
- Ai dreptate. Dar ai greşit cu ce mi-ai spus la spital. Că bebeluşul nostru ar fi avut sindromul Down. Dimpotrivă, testele au arătat că era sănătos tun. Am convins-o pe Diana să facă avort pur şi simplu fiindcă nu voiam s-o împart cu nimeni. Ai mai auzit un lucru atât de copilăresc? Gelozie pură, sută la sută, pe un copil încă nenăscut. N-am avut parte de îndeajuns de multă iubire, cred, când eram mic. Ce părere ai? N-o fi fost şi cu tine la fel, Clas? Sau tu ai fost rău din naştere?
Nu cred că Greve era atent la întrebările mele, fiindcă se holba la mine cu expresia aceea perplexă a lui care arăta că mintea îi lucra iarăşi la capacitate maximă. Reconstruind, urmând drumul şerpuitor al deciziilor spre bază, spre adevăr, spre locul de unde începuse totul. Şi găsindu-l. O singură propoziţie rostită la spital. Ceva ce spusese el însuşi: „... avort fiindcă fătul avea sindromul Down”.
- Spune-mi, deci, am spus când mi-am dat seama că pricepuse, ai iubit vreodată pe altcineva, dacă nu punem câinele la socoteală?
A înălţat arma. Din scurta viaţă a noului Roger Brown mai erau doar câteva clipe. Ochii albaştri îngheţaţi ai lui Greve au scânteiat şi vocea blândă s-a auzit iar, acum mai degrabă un murmur.
- Mă gândisem să-ţi vâr un glonţ în ţeastă, unul singur, ca dovadă de respect pentru că te-ai dovedit o pradă demnă de vânat, Roger. Dar cred că până la urmă revin la planul iniţial. O să te împuşc în stomac. Ţi-am povestit cum e cu împuşcatul în stomac? Cum îţi străpunge glonţul splina şi face acidul gastric să se scurgă, să-ţi ardă restul măruntaielor? După aceea nu mai trebuie decât să aştept să mă implorări să-ţi pun capăt zilelor. Şi-o să mă implori, Roger.
- N-ar fi mai bine să termini cu trăncăneala şi să tragi odată, Clas? Să nu aştepţi atât de mult cât ai aşteptat la spital?
Greve a izbucnit iarăşi în râs.
- Ah, nu cred că ai invitat poliţia aici, Roger. Ai omorât o femeie. Eşti un criminal, la fel ca mine. Asta ne priveşte pe noi doi.
- Mai gândeşte-te, Clas. De ce crezi că am riscat să mă duc la secţia de patologie şi să-i păcălesc să-mi dea părul?
Greve a ridicat din umeri.
- Simplu. Dovezile ADN. Singurul lucru pe care-l puteau folosi probabil împotriva ta. Încă mai cred că îl caută pe un anume Ove Kjikerud. Sau, în fine, poate ţi-ai dorit să-ţi recapeţi minunata coamă. Să faci o perucă din ea? Diana mi-a spus că părul e foarte important pentru tine. Că-l foloseşti ca să compensezi pentru înălţime?
- Corect, am zis. Dar incorect. Uneori vânătorul de capete uită că ţeasta pe care o vânează poate gândi. Nu ştiu dacă mai bine sau mai rău fără păr, dar uite că în cazul ăsta şi-a atras vânătorul într-o capcană.
Greve a clipit alene şi am observat că trupul i se încordează; simţea că era ceva necurat la mijloc.
- Nu văd nicio capcană, Roger.
- Uite-o, am zis, dând deoparte plapuma de lângă mine.
I-am văzut privirea căzându-i pe cadavrul lui Ove Kjikerud. Şi pe pistolul-mitralieră Uzi care i se odihnea pe piept.
A reacţionat cu viteza fulgerului, îndreptând pistolul spre mine.
- Să nu încerci vreo mişcare, Brown.
Am întins mâna spre Uzi.
- Nu! a ţipat Greve.
Am ridicat arma.
Greve a tras. Bubuitura a umplut încăperea.
Am îndreptat arma spre Greve. Se ridicase în picioare pe jumătate, din scaun, şi de acolo a mai tras un foc. Am apăsat şi eu pe trăgaci. Până la capăt. Un muget aspru de glonţ a sfâşiat aerul, pereţii lui Ove, scaunul, pantalonii negri ai lui Clas Greve, muşchii perfecţi ai coapsei de sub pânză, i-a despicat burta şi, speram, mădularul care fusese în Diana, abdomenul său lucrat şi organele pe care ar fi trebuit să le protejeze. A căzut pe spate în scaun şi a lepădat pistolul Glock, cu un bufnet, pe podea. A urmat o linişte bruscă, apoi sunetul unui tub de cartuş rostogolindu-se pe parchet.
Am înclinat capul şi l-am privit. S-a uitat la mine - avea ochii întunecaţi de groază.
- N-o să mai treci examenul medical pentru Pathfinder, Greve. Mă scuzi pentru asta. Şi nici tehnologia n-o să le-o furi în veci. Oricât de bine ai plănui. De fapt, mizeria asta de plănuit în detaliu ţi-a venit de hac.
Greve gemea slab, murmurând ceva în olandeză.
- Nevoia asta de ordine te-a momit aici, am zis. La ultimul interviu. Fiindcă... ştii ce? Tu eşti omul pe care l-am căutat pentru post. Pentru o poziţie în care nu doar cred, ci ştiu că ai fi perfect. Şi asta înseamnă că poziţia e perfectă pentru tine. Crede-mă, herr Greve.
Greve n-a zis nimic, ci şi-a coborât privirea spre corpul său rănit.
Sângele făcuse puloverul negru, pe gât, încă şi mai negru. Aşadar, am continuat.
- Eşti numit, prin urmare, în funcţia de ţap ispăşitor, herr Greve. În calitate de ucigaş al lui Ove Kjikerud, cadavrul întins lângă mine, am zis şi l-am bătut pe Ove cu palma peste burtă.
Greve a gemut iarăşi şi a ridicat capul.
- Ce morţii mă-sii tot îndrugi?
Vocea îi suna disperată şi totodată amorţită, somnoroasă.
- Sună la salvare înainte să mai omori pe altcineva, Brown. Gândeşte-te, eşti amator, n-o să scapi în veci de poliţie. Sună acum şi te salvez şi pe tine.
M-am uitat la Ove. Părea, întins aşa, împăcat.
- Dar nu eu o să te omor, Greve. Ci Kjikerud aici de faţă, nu pricepi?
- Nu. Dumnezeule, sună naibii la ambulanţa aia nenorocită. Nu vezi că înot în sânge?
- Scuze, dar e prea târziu.
- Prea târziu? O să mă laşi să mor aşa?
În voce i se strecurase ceva diferit. Oare plângea?
- Te rog, Brown. Nu aici, nu aşa! Te implor, te rog din suflet.
Da, lacrimi erau. Îi şiroiau pe obraji. Lucru nu tocmai straniu, dacă era corect ce-mi spusese, cu puţină vreme în urmă, despre împuşcăturile în stomac. Vedeam sânge curgând pe cracul pantalonilor, întinzându-se pe pantofii lustruiţi marca Prada. Implorase. Nu reuşise să rămână demn în moarte. Auzisem că nimeni nu poate, că aceia care lasă impresia că reuşesc nu sunt decât storşi de orice emoţie, din cauza şocului. Partea cea mai umilitoare pentru Greve era, fireşte, că existau atâţia martori ai căderii sale.
Şi că aveau să fie şi mai mulţi.
La 15 secunde de când pătrunsesem în casa lui Kjikerud şi intrasem în living fără să bat Nataşa în tastele sistemului de securitate, camerele cu circuit închis începuseră să înregistreze, iar alarma fusese dată la Tripolis. Mi-am imaginat cum se adunaseră în jurul monitorului, cum se holbaseră fără să le vină a crede la filmul mut în care Greve era singurul actor vizibil. Îl văzuseră deschizând gura, însă fără să poată auzi ce spusese, îl văzuseră trăgând şi fiind atins de gloanţe şi-l înjuraseră probabil pe Ove pentru că nu pusese o cameră la care să se vadă şi persoana din pat.
M-am uitat la ceas. Patru minute trecuseră de la declanşarea alarmei şi, presupuneam, 3 de când anunţaseră poliţia. Aceştia, la rândul lor, chemaseră Delta, brigada de mascaţi care intervenea de obicei la atacuri armate. Căreia avea să-i ia un pic să se organizeze. În plus, Tonsenhagen se găsea şi la ceva distanţă de centru. Presupuneri, fireşte, dar primul echipaj de poliţie n-ar fi avut cum să ajungă mai devreme de, să zicem, un sfert de oră. Pe de altă parte, n-aveam de ce s-o lungesc. Greve trăsese două dintre cele 17 cartuşe din încărcător.
- În regulă, Clas, am zis deschizând fereastra din spatele tăbliei patului. Îţi mai dau o şansă. Pune mâna pe pistol. Dacă reuşeşti să mă împuşti, presupun că după aceea o să poţi să suni chiar tu la salvare.
M-a privit ţintă, cu ochi goi. În încăpere a pătruns un vânt tăios. Fără îndoială, sosise iarna.
- Haide, am zis. Ce ai de pierdut?
Logica acestui fapt a părut să-i pătrundă în creierul amorţit de şoc. Şi, cu o mişcare rapidă, mult mai rapidă decât aş fi crezut că e posibil cu rănile pe care le avea, s-a azvârlit la podea, pe-o parte, şi a apucat arma. Gloanţele pistolului-mitralieră, fâşş-poc, metalul greu şi moale a rupt aşchii din parchetul aflat între picioarele sale. Însă, înainte ca ploaia de gloanţe să-l ajungă iar, înainte să-i măture pieptul, să-i străpungă inima şi să-i înţepe amândoi plămânii, făcându-l să-şi dea ultima suflare gâfâită, a izbutit să tragă un glonţ. Unul singur. Pocnetul a vibrat între pereţi. Apoi s-a lăsat iarăşi liniştea. O linişte de moarte. Doar vântul îşi cânta, şuierat, jelania.
Filmul mut devenise un stop-cadru, îngheţat de gerul care pătrundea în încăpere.
Se terminase.
Partea a cincea
Ultimul interviu, o lună după aceea
23. Ştirile Serii
Ultimul interviu, o lună după aceea
23. Ştirile Serii
Melodia de generic a emisiunii Ştirile Serii era un refren de chitară simplu, care semăna cu o bossa-nova, îndemnând la bâţâit din şolduri şi băuturi colorate mai degrabă decât să atragă atenţia asupra unor fapte concrete, evenimente politice şi probleme sociale deprimante. Ori, ca în seara asta, asupra subiectului criminalităţii.
Genericul dura puţin, încercând să arate că Ştirile Serii era un jurnal care nu-şi pierdea vremea cu mondenităţi, care se ocupa de chestiuni arzătoare şi trecea direct la subiect.
De aceea şi începuse, presupun, cu o mişcare panoramică a camerei, în studioul 3, care-i înfăţişa de deasupra pe invitaţi, pentru a finaliza cu un prim-plan al prezentatorului, Odd G. Dybwad. Când s-a terminat muzica, a ridicat ochii din hârtii şi şi-a dat jos ochelarii de citit. Probabil că fusese ideea producătorului: crezuse, poate, că ar fi nimerit să dea impresia că ştirea pe care voiau s-o discute e atât de proaspătă încât până şi Dybwad abia apucase s-o citească.
Prezentatorul era scund, cu păr des, încărunţit pe la tâmple şi una dintre feţele acelea de 40 şi ceva de ani. Arătase de 43 şi tot de 40 arăta şi acum, după ce împlinise 50 de ani. Dybwad studiase ştiinţele sociale, era analitic, spumos în discurs şi, prin înclinaţie, dedicat trup şi suflet presei de senzaţie. Probabil că nu acest atribut fusese decisiv în decizia conducătorilor televiziunii de a-i încredinţa propriul talk show, ci mai degrabă treaba pe care o făcuse Dybwad, ca prezentator de ştiri, o jumătate de viaţă de om. Sarcina lui fusese, în principal, să citească cu voce tare texte pregătite dinainte, cu intonaţia şi expresia facială potrivite, îmbrăcat în costumul potrivit şi cu cravata potrivită, însă în cazul lui Dybwad, intonaţia, expresia şi cravata fuseseră atât de nimerite, încât îl învestiseră cu mai multă credibilitate decât pe orice altă persoană în viaţă din Norvegia. Şi de credibilitate era nevoie pentru o emisiune precum Ştirile Serii.
Îndeajuns de bizar, afirmaţiile sale publice, repetate, că îi place audienţa şi că la şedinţele editoriale el, şi nu conducerea postului, insista să fie promovate subiecte dintre cele mai comerciale, nu făcuseră decât să întărească absolutismul mediatic al lui Dybwad. Voia să profite de potenţialul televiziunii de a agita spiritele şi de a răscoli emoţii, nu de a stârni îndoieli şi nici de a crea cadrul pentru poziţii şi dezbateri variate.
Pentru astea erau mai potrivite ziarele. Răspunsul lui standard era: „De ce să lăsăm discuţiile despre familia regală, despre familiile adoptive de homosexuali şi abuzurile din sistemul de asistenţă socială unor jurnalişti superficiali, când le putem găzdui la Ştirile Serii?”
Ştirile Serii avea un succes nebun, iar Odd G. Dybwad era o stea a televiziunii. Atât de faimos era încât, după un divorţ extrem de dureros şi extrem de public, reuşise să se însoare cu una dintre tinerele celebrităţi ale postului.
- Avem, în seara asta, două subiecte, a zis cu o voce care tremura deja de un pic de emoţie strunită, aţintindu-şi telespectatorii cu ochi pătrunzători. Mai întâi vom trece în revistă unul dintre cele mai dramatice cazuri de omor din istoria Norvegiei. După o lună de anchetă intensă, poliţia crede acum că a descurcat iţele aşa-zisului caz Greve. Cazul implică, în total, opt crime. Un bărbat strangulat la o fermă din apropiere de Elverum. Patru poliţişti a căror maşină a fost izbită de un bolid furat. O femeie împuşcată la domiciliul ei din Oslo. Toate acestea înainte de confruntarea dintre cei doi protagonişti ai dramei, care s-au împuşcat unul pe altul într-o casă din Tonsenhagen, aici în Oslo. Ultimul episod al acestui eveniment zguduitor a fost filmat, deoarece casa era dotată cu camere de luat vederi. Copii ale înregistrării s-au împrăştiat deja pe internet şi circulă de câteva săptămâni.
Dybwad şi-a sporit patosul din voce.
- Şi, ca şi cum n-ar fi fost destul, în centrul acestui caz straniu se află o pictură celebră în lumea întreagă. Vânătoarea mistreţului Caledonian, a lui Peter Paul Rubens, a dispărut, fiind considerată pierdută, de la al Doilea Război Mondial. Până ce, acum 4 săptămâni, a fost găsită într-o... - aici Dybwad, surescitat, a început să se bâlbâie - într-o... o latrină aici în Norvegia!
După introducerea asta, Dybwad a trebuit s-o lase mai moale înainte să se avânte iar.
- Avem aici pe cineva care ne poate ajuta să ajungem în miezul cazului Greve. Brede Sperre...
Dybwad s-a oprit o clipă din vorbit, semnalul pentru regizorul de platou ca să mute pe camera 2. A ales o imagine laterală a singurului invitat în studio, un bărbat înalt, blond şi arătos. Purta un sacou scump pentru un angajat în sectorul public, cu cămaşă descheiată la gât, butoni de sidef, ţinută înjghebată probabil de stilista de la ELLE căreia i-o trăgea în secret sau aproape în secret. Publicul feminin al emisiunii n-avea, deocamdată, să schimbe postul.
- Aţi condus ancheta făcută de Kripos în acest caz de omor. Aveţi aproape 15 ani de experienţă în munca de poliţie. Aţi mai avut vreodată de-a face cu aşa ceva?
- Nu toate cazurile sunt la fel, a rostit, cu o nonşalantă siguranţă de sine, Brede Sperre.
Nu era nevoie să fii ghicitor în stele ca să-ţi dai seama că, după transmisie, telefonul său mobil avea să geamă de mesaje. O femeie întrebându-l dacă e burlac şi anunţându-l că i-ar plăcea să iasă la cafea cu o persoană interesantă; o mamă singură, locuind lângă Oslo, cu automobil propriu şi mult timp liber săptămâna viitoare. Un tânăr căruia-i plăceau bărbaţii mai copţi şi mai siguri pe ei. Unele treceau peste introduceri şi trimiteau direct fotografii. Poze de care erau mulţumite, cu zâmbete frumoase, cu părul proaspăt coafat, cu haine drăguţe şi decolteuri suficient de generoase. Sau fără feţe. Ori haine.
- Dar, fireşte, un caz cu 8 omoruri nu-i tocmai unul banal, a zis Sperre cu rostirea-i sacadată, întărind apoi, cu un aer mai degrabă degajat: Nici pe la noi şi nici prin ţări cu care ar fi na-ural să ne comparăm.
- Brede Sperre, a spus Dybwad, care avea mereu grijă să repete de vreo câteva ori numele invitatului, ca să rămână bine fixat în minţile telespectatorilor, acesta este un caz care a suscitat interes internaţional. Pe lângă uciderea a opt persoane, plusul de atenţie se datorează, în principal, faptului că un celebru maestru din vechime a jucat un rol-cheie aici, nu-i aşa?
- Păi, cu siguranţă cunoscătorii într-ale artelor ştiu bine pictura.
- Acum cred că putem afirma, fără a greşi, că e o lucrare faimoasă în lumea întreagă! a exclamat Dybwad, încercând să prindă privirea lui Sperre, probabil pentru a-i aminti ce discutaseră înainte de emisiune, că sunt o echipă, două persoane care ar trebui să conlucreze întru relatarea unei poveşti fantastice.
Diminuarea notorietăţii picturii avea efectul de a face povestea ceva mai puţin fantastică.
- Tabloul lui Rubens trebuie să fi fost totuşi de o importanţă capitală când Kripos, în lipsa unor supravieţuitori sau a unor martori pe care să se poată baza, a trebuit să pună laolaltă piesele din puzzle. Aşa este, inspectore Sperre?
- Întocmai.
- Veţi prezenta mâine raportul final, însă înţeleg că le puteţi spune deja telespectatorilor noştri ce s-a întâmplat de fapt în cazul Greve, întregul curs al evenimentelor de la început până la final.
Brede Sperre a dat din cap a încuviinţare. Însă, în loc să înceapă, a luat paharul cu apă de pe pupitrul din faţa lui şi a sorbit. Dybwad, în partea dreaptă a cadrului, radia. Poate că cei doi aranjaseră acest mic moment teatral de dinainte, pauza care-i făcea pe privitori să se ghemuiască încordaţi pe canapele, numai ochi şi urechi. Sau poate că Sperre se ocupase singur de punerea în scenă. Poliţistul a lăsat paharul din mână şi a inspirat adânc.
- Înainte să intru în Kripos, am activat, cum ştiţi, în Serviciul Furturi Calificate, unde am investigat multele furturi de opere de artă petrecute în Oslo în ultimii doi ani. Asemănările sugerau că e vorba despre un grup organizat. La început, ne-am concentrat atenţia asupra companiei de securitate Tripolis, ale cărei sisteme de alarmă au fost folosite în majoritatea reşedinţelor unde s-a intrat prin efracţie. Ştim acum că unul dintre cei implicaţi în furturi lucra pentru Tripolis. Ove Kjikerud avea acces la cheile proprietăţilor, la Tripolis, putând astfel şi să deconecteze sistemele de alarmă. Pe lângă asta, e limpede că omul găsise o cale de a şterge rapoartele de intrări prin efracţie din baza de date a sistemului. Avea însă nevoie de o persoană cu legături în lumea artei, care să stea de vorbă cu alţi pasionaţi din Oslo şi să afle ce picturi deţineau aceştia.
- Şi aici intervine Clas Greve?
- Da. El însuşi deţinea o colecţie valoroasă de artă în apartamentul său din Oscars gate şi avea contacte cu mai mulţi cunoscători în domeniu, mai ales la Galleri E, unde era văzut adesea. Acolo stătea de vorbă cu persoane care aveau în proprietate lucrări valoroase ori care-i puteau spune cine are aşa ceva. Informaţia asta, la rândul lui, Greve i-o pasa lui Kjikerud.
- Şi ce a făcut Kjikerud cu tablourile, după ce le-a furat?
- Am reuşit, mulţumită unei informări anonime, să dăm de urma unui tăinuitor, o persoană care primea bunurile furate, în Goteborg, o cunoştinţă veche de-a poliţiei care a mărturisit deja că a avut de-a face cu Kjikerud. Persoana respectivă a spus colegilor suedezi, în cadrul anchetei, că ultimele veşti de la Kjikerud le-a primit când acesta l-a sunat ca să anunţe că pictura de Rubens e pe drum. Tăinuitorul a zis că, auzind asta, nu i-a venit a crede. Până la urmă, nici pictura şi nici Kjikerud n-au mai apărut în Goteborg...
- Nu, n-au apărut, a întărit cu gravitate tragică Dybwad. Fiindcă s-a întâmplat ce?
Sperre a schiţat un zâmbet din colţul gurii înainte de a răspunde, de parcă întrebarea prezentatorului i s-ar fi părut comică.
- Kjikerud şi Greve, s-ar părea, au decis să nu mai aibă de-a face cu tăinuitorul din Suedia. Poate că au hotărât să vândă singuri pictura. Nu uitaţi, intermediarul se alegea cu 50% din preţul de vânzare şi, acum, suma implicată ar fi fost mult mai mare decât în cazurile de dinainte. Ca fost director general al unei companii olandeze având afaceri cu Rusia şi câteva ţări din fostul bloc estic, Greve avea o mulţime de contacte, şi nu toate de partea corectă a legii. Era o şansă pentru Greve şi Kjikerud să-şi asigure pe viaţă securitatea financiară.
- Dar Greve părea totuşi o persoană care avea deja suficienţi bani, nu?
- Compania de tehnologie la care era unul dintre acţionarii principali trecea printr-o perioadă mai grea. Tocmai îşi pierduse poziţia acolo. Avea, s-ar părea, şi un stil de viaţă costisitor. Ştim că aplicase, nu de mult, pentru o poziţie la o companie norvegiană din Horten.
- Deci Kjikerud n-a apărut la întâlnirea cu tăinuitorul fiindcă voiau, el şi Greve, să vândă singuri tabloul. Ce s-a întâmplat apoi?
- Până găseau un cumpărător, trebuia să ascundă pictura într-un loc sigur. S-au dus, deci, la o cabană pe care Kjikerud o închiria, de mai mulţi ani, de la Sindre Aa.
- În apropiere de Elverum.
- Da. Vecinii spun că respectiva cabană nu era folosită prea des, că mai apăreau când şi când doi bărbaţi, dar nimeni nu a schimbat vreo vorbă cu ei. Era aproape ca şi cum cei doi s-ar fi ascuns.
- Şi credeţi că e vorba despre Greve şi Kjikerud?
- Au fost extrem de profesionişti şi selectivi în contactele cu alţii. Nu voiau să lase urme care ar fi putut face legătura între ei. Nu avem niciun martor care să-i fi văzut împreună şi nici vreo înregistrare telefonică a vreunei convorbiri dintre ei.
- Apoi... s-a produs un eveniment neprevăzut.
- Da. Nu ştim exact ce anume. S-au dus la cabană, să ascundă pictura. Atunci când sunt în joc sume atât de mari, e destul de firesc să existe tendinţa de a-ţi suspecta partenerul în care, până atunci, ai avut încredere deplină... Poate că a izbucnit o ceartă între ei. Şi luaseră şi substanţe: am găsit urme de medicamente în mostre din sângele amândurora.
- Droguri?
- Un amestec de Ketalar şi Dormicum. Chestii tari şi foarte puţin obişnuite printre dependenţii din Oslo, aşa că presupunem că Greve le-o fi adus cu el din Amsterdam. Combinaţia asta se poate să-i fi făcut neglijenţi şi, până la urmă, să-şi piardă cu totul controlul. Aşa au ajuns să-l omoare pe Sindre Aa. După aceea...
- O clipă, a intervenit Dybwad. Puteţi explica telespectatorilor, precis, cum s-au petrecut lucrurile cu acest prim omor?
Sperre a ridicat din sprâncene, exprimând parcă o anume neplăcere în privinţa setei de sânge a gazdei sale. Apoi a cedat.
- Nu, putem doar să ghicim. E posibil ca Greve şi Kjikerud să se fi dus cu chef pe capul lui Sindre Aa şi să se fi lăudat cu furtul celebrului tablou. Şi Aa a rea-ţionat ameninţându-i cu poliţia sau chiar încercând să sune la autorităţi. Prin urmare, Clas Greve l-a strangulat cu o garotă.
- Ce e aceea?
- Un fir subţire de sârmă sau nailon care e strâns în jurul gâtului victimei, blocând fluxul de oxigen către creier.
- Şi omul moare?
- Hm... păi, da.
În cabina de regie tehnică a fost apăsat un buton şi pe monitorul de transmisie în direct - ecranul pe care apărea ce se emite către miile de telespectatori - Odd G. Dybwad s-a ivit dând uşor din cap şi privindu-l pe Sperre cu un amestec studiat de groază şi atenţie încordată. A prelungit momentul. Una, două, trei secunde. Cât trei ani. Producătorul, probabil, asuda. Apoi Dybwad a rupt tăcerea.
- De unde ştiţi că Greve a fost cel care a săvârşit crima?
- Din probele criminalistice. Am găsit mai târziu garota asupra lui Greve, în buzunarul gecii. Şi pe ea s-au descoperit sânge de-al lui Sindre Aa şi fragmente de piele aparţinându-i lui Greve.
- Aţi mai stabilit că atât Greve, cât şi Kjikerud se aflau în sufrageria lui Sindre Aa la momentul crimei?
- Da.
- De unde ştiţi? Alte probe recoltate?
Sperre a părut încurcat.
- Mda.
- Ce probe?
Brede Sperre a tuşit şi i-a aruncat o privire lui Dybwad. Probabil că discutaseră înainte despre acest punct. Sperre ceruse, poate, să nu se insiste pe detalii, în vreme ce Dybwad o ţinuse pe-a lui, că era important ca amănuntele cazului să fie cunoscute.
Sperre s-a pregătit de impact.
- Am găsit nişte urme în apropierea cadavrului lui Sindre Aa. Urme de excremente.
- De excremente? a repetat Dybwad. Umane?
- Da. Am trimis eşantionul la laborator, pentru analize ADN. Mare parte se potriveşte cu profilul genetic al lui Ove Kjikerud. Dar era şi ceva de-al lui Greve.
Dybwad şi-a întors palmele în sus.
- Fir-ar să fie, dar ce se întâmpla acolo, inspectore Sperre?
- E greu să ne formăm o imagine detaliată, fireşte, dar se pare că Greve şi Kjikerud... - încă o pauză înainte să trântească bomba - ... se ungeau cu excrementele proprii. Mai sunt şi oameni care fac asta, nu?
- Cu alte cuvinte, vorbim aici de nişte oameni foarte bolnavi la cap?
- Luaseră droguri, cum am mai zis. Însă, da... comportamentul este, incontestabil, unul deviant.
- Şi nu se termină aici, aşa este?
- Da.
Sperre s-a oprit din vorbit. Dybwad a ridicat degetul arătător, semnalul pe care-l convenise cu Sperre pentru ca acesta să facă o mică pauză de efect. Suficientă pentru ca telespectatorii să apuce să digere informaţia şi să se pregătească pentru ce avea să urmeze. Apoi inspectorul a continuat.
- Ove Kjikerud, cu mintea înceţoşată de substanţe, descoperă un joc sadic cu câinele care-l însoţea pe Greve. Îl înfige în barele ascuţite ale încărcătorului montat la spatele unui tractor. Numai că e vorba despre un câine de luptă şi, pe parcursul încăierării, Kjikerud se alege cu muşcături adânci în zona gâtului. După aceea Kjikerud o ia peste câmp cu tractorul, cu câinele încă înfipt în ţepii încărcătorului de siloz. E atât de prăjit încât abia se poate ţine cu tractorul pe drum şi e oprit de un şofer de automobil. Omul nu ştie peste ce a dat şi face ce s-ar fi simţit obligat să facă oricare cetăţean cu simţul datoriei - îl bagă în maşină pe Kjikerud, rănit, şi-l duce la spital.
- Ce contrast de... calitate umană, a exclamat Odd G. Dybwad.
- Da, se poate spune şi aşa. Şoferul ne-a spus că, atunci când l-a întâlnit pe Kjikerud, acesta era acoperit cu propriile fecale. S-a gândit c-o fi căzut într-o groapă cu balegă, însă cei de la spital, care l-au spălat pe Kjikerud, au afirmat că era vorba despre excrement uman, nu animal. Au avut nişte experienţe cu... cu...
- Ce-au făcut cu Kjikerud la spital?
- Era semilucid, dar i-au făcut duş, i-au bandajat rana şi l-au pus în pat.
- Şi aici, la spital, au găsit urme de droguri în sângele lui?
- Nu. Au luat într-adevăr eşantioane de sânge, dar acestea au fost, după aceea, distruse conform procedurilor obişnuite. I-am găsit urme de substanţe în sânge la autopsie.
- OK, dar să revenim. Îl avem pe Kjikerud internat în spital şi pe Greve încă la fermă. Ce se întâmplă de aici?
- Greve, fireşte, începe să bănuiască ceva când Kjikerud nu se mai întoarce. Descoperă că tractorul a dispărut, se urcă în maşina proprie şi începe să colinde prin zonă, căutându-şi tovarăşul. Presupunem că Greve avea o staţie radio de poliţie în maşină, cu care aude că poliţia a găsit tractorul şi - mai spre dimineaţă - cadavrul lui Sindre Aa.
- Aşa, deci acum Greve a dat de belea. Nu ştie pe unde-i umblă complicele, poliţia a descoperit cadavrul fermierului, ferma e un loc al faptei şi, căutând arma crimei, poliţiştii ar putea să descopere pictura lui Rubens. Ce-i trece lui Greve prin minte?
Sperre a ezitat. De ce? Rapoartele poliţieneşti evită întotdeauna să descrie ce gândesc oamenii, păstrând doar ce poate fi dovedit. E posibil, cel mult, ca în raport să apară ce declară cei implicaţi că au gândit. Însă, în cazul de faţă, nu declarase nimeni nimic. Pe de altă parte, Sperre ştia că trebuie să livreze ceva, să aducă povestea la viaţă, pentru... pentru...
Nu îngăduise, probabil, acelui gând să se deruleze până la concluzia sa logică, fiindcă avea o chichiţă de final. Anume că-i plăcea să fie cel pe care-l suna presa, cel de la care cerşeau un comentariu sau o explicaţie, îi plăceau înclinările din cap în direcţia lui, semn că e recunoscut, fotografiile nesolicitate care i se adunau pe telefonul mobil. Dar dacă nu mai livra, avea oare presa să se oprească din sunat? La ce ar fi dus, până la urmă, toate astea? Era o problemă de integritate versus atenţie mediatică, respect din partea colegilor pus în balanţă cu popularitatea în ochii omului de pe stradă?
- Greve se gândeşte... a început Brede Sperre să spună... că situaţia e riscantă. Umblă cu maşina prin zonă, căutând, şi între timp s-a făcut dimineaţă. Aude apoi pe frecvenţa poliţiei că Kjikerud urmează să fie arestat, luat de la spital şi adus la interogatoriu. Iar acum Greve ştie că situaţia, din riscantă, a devenit disperată. Fiindcă, vedeţi, ştie că tovarăşul lui nu e un interlop cu pielea groasă, că poliţia nici n-o să trebuiască să se înfigă prea tare în el, că lui Kjikerud i s-ar putea oferi o sentinţă cu termen redus dacă-şi toarnă partenerul şi, fireşte, că acesta nu va accepta să fie învinovăţit pentru uciderea lui Sindre Aa.
- Logic, a încuviinţat Dybwad aplecându-se în faţă şi îndemnându-l, cu un gest, să continue.
- Aşadar, Greve îşi dă seama că singura cale de scăpare e să-l salveze pe Kjikerud din ghearele poliţiei înainte să înceapă interogatoriul. Sau...
Sperre nu mai avu nevoie de degetul ridicat al prezentatorului ca să-şi dea seama că se făcuse momentul potrivit pentru încă o pauză de efect.
- ...sau să-l omoare.
Semnalul TV părea să pârâie prin aerul din studio, atât de uscat de la reflectoare, că ar fi putut în orice moment să ia foc. Sperre şi-a continuat relatarea.
- Aşadar, Greve începe să caute o maşină pe care s-o „împrumute”. Şi dă, într-o parcare, peste un camion abandonat, cu remorcă. Folosindu-şi abilităţile căpătate în cadrul serviciilor speciale olandeze, reuşeşte să pornească motorul. Mai are la el staţia radio a poliţiei şi cu siguranţă a studiat harta pentru a se lămuri ce rută va alege echipajul de poliţie care-l transportă pe Kjikerud de la spital până la Elverum. Îi aşteaptă în camion, pe un drum mărginaş...
Dybwad şi-a anunţat participarea la poveste prin intermediul unui arătător înălţat dramatic.
- Şi apoi se produce cea mai mare tragedie din întregul caz.
- Da, a zis Sperre, coborându-şi privirea în pământ.
- Ştiu că e dureros pentru dumneata, Brede, a zis Dybwad.
Brede. Numele de botez. Era un semnal.
- Prim-plan pe Sperre, i-a zis regizorul de platou, în cască, operatorului camerei 1.
Sperre a tras adânc aer în piept.
- Patru poliţişti cu experienţă au fost ucişi în coliziunea care a urmat. Unul dintre ei un apropiat de-al meu, coleg de la Kripos, Joar Sunded.
Măriseră cu atâta atenţie cadrul încât privitorul obişnuit n-ar fi observat că, acum, chipul lui Sperre ocupa o parte ceva mai mare a ecranului; percepeau doar atmosfera mai încordată, mai intimă, senzaţia că se află în mintea copleşită de emoţii a bravului poliţist.
- Maşina de poliţie e aruncată peste un parapet şi dispare printre copaci, pe malul râului, a continuat Dybwad. Dar, în mod miraculos, Ove Kjikerud supravieţuieşte.
- Da, a zis Sperre, care îşi revenise. Iese din maşina turtită, ori singur, ori ajutat de Greve. După ce abandonează camionul, urcă în maşina lui Greve şi se întorc la Oslo. Poliţia găseşte mai târziu echipajul şi, când constată că lipseşte un corp, cred că a căzut în râu. Mai mult, Kjikerud îl îmbrăcase cu hainele lui pe unul dintre poliţiştii morţi, ca să arate ca el şi, un timp, asta creează confuzie în privinţa identităţii supravieţuitorului.
- Dar, chiar dacă Greve şi Kjikerud au scăpat pentru moment, paranoia lor e la cote maxime, nu?
- Aşa e. Kjikerud e conştient că, atunci când Greve s-a repezit cu camionul în maşina de poliţie, i-a fost indiferent dacă tovarăşul lui supravieţuieşte sau nu. Şi Kjikerud şi-a dat seama că viaţa îi e în pericol: Greve are cel puţin două motive întemeiate să scape de el. Mai întâi fiindcă a fost martor la uciderea lui Aa, apoi pentru că Greve nu vrea să împartă banii rezultaţi din vânzarea picturii lui Rubens. Ştie că Greve o să atace cu prima ocazie.
Dybwad s-a aplecat înainte, surescitat.
- Şi acum ajungem la ultimul act al dramei. Au sosit în Oslo iar Kjikerud s-a întors acasă. Însă nu ca să se relaxeze. Ştie că trebuie să facă prima mişcare - mănâncă sau eşti mâncat. Aşa că, din uriaşul său arsenal, scoate un pistol mic, un... ăă...
- Rohrbaugh R9, a intervenit Sperre. Nouă milimetri, semiautomat, 6 gloanţe în încăr...
- Şi-l ia cu el în locul unde crede că o să-l găsească pe Clas Greve. Acasă la amanta lui. Aşa este?
- Nu ştim sigur ce relaţie avea Greve cu femeia respectivă, ştim însă că luau deseori legătura, că se întâlneau şi că amprentele lui Greve au fost găsite în dormitorul ei, ca şi prin alte locuri.
- Aşadar... Kjikerud se duce la adresa amantei lui Greve şi se opreşte în prag, cu pistolul pregătit, când ea deschide, a continuat prezentatorul. Îl primeşte pe hol, unde Kjikerud o împuşcă. Îl caută apoi pe Greve prin apartament, însă Greve nu e acolo. Kjikerud aşază în pat cadavrul femeii şi se întoarce la el acasă. Se asigură că are mereu arma la îndemână, chiar şi în pat. Apoi, când Greve apare...
- Da. Nu ştim cum face să intre, poate sparge încuietoarea. În orice caz, nu-şi dă seama că a activat alarma fără sunet când a intrat. Însă aceasta porneşte camerele cu circuit închis din casă.
- Ceea ce înseamnă că poliţia are imagini cu ce s-a întâmplat de aici încolo, confruntarea finală între aceşti doi criminali. Şi, pentru cei care nu îndrăznesc să se uite pe internet la filmare, ne-aţi putea spune, pe scurt, ce se întâmplă?
- Încep să tragă unul în altul. Greve trage două focuri cu arma lui, un Glock 17. Şi, în mod uluitor, le ratează pe ambele.
- Uluitor?
- La o distanţă atât de mică, da. Greve a fost totuşi un luptător de comando cu experienţă.
- Deci nimereşte în perete?
- Nu.
- Nu.
- Nu, n-au fost găsite gloanţe în tăblia de la căpătâiul patului. Nimereşte ferastra. Adică... nici fereastra n-o nimereşte, fiindcă e larg deschisă. Gloanţele lui ajung afară.
- Afară? Cum aţi aflat asta?
- Fiindcă afară am găsit gloanţele.
- Aşa?
- În pădure, în spatele casei. Într-o căsuţă pentru bufniţe prinsă de un copac.
Sperre a zâmbit strâmb, cum fac bărbaţii când li se pare că nu scot tot ce se poate dintr-o poveste de succes.
- Înţeleg. Apoi?
- Kjikerud începe să tragă şi el cu pistolul-mitralieră Uzi pe care-l are cu el în pat. Cum se poate vedea pe înregistrare, gloanţele îl nimeresc pe Greve în burtă şi în zona inghinală. Pistolul îi scapă, însă îl culege şi reuşeşte să tragă un al treilea şi ultim cartuş. Proiectilul îl nimereşte pe Kjikerud în frunte, mai sus de ochiul drept. Produce o hemoragie cerebrală puternică. Însă nu e cum îşi imaginează lumea, ca în filme - că orice împuşcătură în cap produce moarte instantanee. Fiindcă, vedeţi, Kjikerud reuşeşte să tragă o ultimă rafală înainte să moară. Şi rafala asta îl ucide pe Clas Greve.
A urmat o tăcere îndelungată. Regizorul de platou a ridicat probabil un deget spre Dybwad, semnul că le rămânea un singur minut din timpul alocat şi că se făcuse vremea să rezume şi să pună capăt acestei părţi de emisiune.
Odd G. Dybwad s-a lăsat la loc pe spătarul scaunului, mai relaxat acum.
- Aşadar, Kripos nu s-a îndoit niciodată că exact aşa s-au petrecut lucrurile?
- Nu, a răspuns Sperre, fixându-şi gazda cu privirea şi desfăcând larg braţele. Dar se înţelege de la sine că unele amănunte vor rămâne mereu neclare. Şi că va persista un pic de confuzie. Legistul care s-a deplasat la locul faptei, de pildă, a avut impresia că temperatura corpului lui Kjikerud a scăzut cu o rapiditate surprinzătoare. Potrivit tabelelor şi datelor obişnuite, ar fi fost înclinat să stabilească momentul decesului cu cel puţin 24 de ore mai devreme. Apoi însă poliţiştii de la locul faptei au atras atenţia că găsiseră deschisă fereastra de deasupra patului. Şi că fusese, cum vă amintiţi, prima zi cu temperaturi sub zero în Oslo. Genul ăsta de neconcordanţe apar mereu, fac parte din munca noastră.
- Da, fiindcă, deşi Kjikerud nu apare în înregistrare, glonţul din capul lui...
- Provine din pistolul cu care a tras Greve, aşa e, a zâmbit iarăşi Sperre. Dovezile criminalistice sunt, cum le place celor din presă să se exprime, „copleşitoare”.
Dybwad i-a răspuns cu o privire potrivită momentului şi a răsfoit puţin hârtiile din faţa lui, indicând că subiectul fusese acoperit. Nu mai rămânea decât să-i mulţumească lui Brede Sperre, să se uite fix în lentilele camerei şi să treacă la celălalt subiect al serii: noua serie de subvenţii agricole. S-a oprit însă, cu gura întredeschisă, şi privirea i-a coborât. Primise un mesaj în cască? Ceva ce uitase?
- Încă ceva, inspectore, a zis Dybwad, emanând calm, pricepere şi profesionalism. Ce ştiţi, de fapt, despre femeia care a fost împuşcată?
Sperre a ridicat din umeri.
- Nu mare lucru. Cum am spus, credem că a fost amanta lui Greve. Unul dintre vecini spune că l-a văzut de mai multe ori intrând şi ieşind. Femeia nu are cazier, am descoperit însă, prin Interpol, că a fost implicată într-un caz legat de droguri cu mulţi ani în urmă, când locuia, cu părinţii, în Surinam. Era iubita unuia dintre baronii drogurilor de acolo, însă, după ce acesta a fost ucis de un comando olandez, a ajutat autorităţile să prindă şi restul bandei.
- Nu a fost pusă sub acuzare?
- Era minoră. Şi însărcinată. Autorităţile i-au trimis familia înapoi în ţara de origine.
- Adică...?
- Hmm, Danemarca. Acolo a rămas şi a dus, din câte ştim, o viaţă liniştită. Până acum 3 luni, când a venit la Oslo. Şi a avut parte de un sfârşit tragic.
- Apropo de sfârşituri tragice, mă tem că va trebui să-ţi mulţumesc şi să-ţi spun la revedere, Brede Sperre.
Jos ochelarii, privire direct în camera 1.
- Ar trebui să-şi cultive Norvegia propriile tomate, indiferent de preţ? La Ştirile Serii ne vom întâlni cu...
Imaginea de pe ecranul televizorului s-a stins când am apăsat, cu degetul mare al mâinii stângi, pe butonul de „oprit” al telecomenzii. Aş fi făcut asta, în mod normal, cu degetul de la dreapta, însă braţul îmi era ocupat. Şi, chiar dacă avea să-mi amorţească de la circulaţia proastă, nu l-aş fi clintit pentru nimic în lume. Sprijinea, de fapt, cel mai frumos cap pe care-l văzusem vreodată. Capul s-a întors spre mine şi mâna ei a dat deoparte pilota, ca să mă poată privi cu luare-aminte.
- Chiar ai dormit la ea în dormitor după ce-ai împuşcat-o, în noaptea aceea? Lângă ea? Cât de lat ziceai că era patul?
- O sută unu centimetri, am zis. Potrivit catalogului IKEA.
Ochii mari şi albaştri ai Dianei m-au măsurat cu groază. Însă - dacă nu mă înşelam - era în uitătura ei şi o anumită admiraţie. Purta un neglijeu vaporos, o creaţie Yves Saint-Laurent, care era răcoros când îmi mângâia, ca acum, pielea, însă ardea ca focul atunci când corpul mi se lipea de al ei.
S-a săltat pe coate.
- Cum ai împuşcat-o?
Am închis ochii, cu un geamăt.
- Diana! Ne-am înţeles să nu vorbim despre asta.
- Da, aşa e, dar sunt pregătită acum, Roger. Promit.
- Scumpa mea, ascultă...
- Nu! Mâine o să se facă public raportul poliţiei şi o să aflu oricum detaliile. Aş prefera să le aud de la tine.
Am oftat.
- Eşti sigură?
- Sută la sută.
- În ochi.
- În care?
- În ăsta, am zis împungând cu degetul în arcuirea netedă a sprâncenei ei stângi.
A închis ochii şi a respirat cu putere, lent. A inspirat, apoi a dat aerul afară.
- Cu ce ai împuşcat-o?
- Cu un pistol mic şi negru.
- Unde...?
- L-am găsit acasă la Ove.
I-am mângâiat cu un deget sprânceana, am coborât pe obraz, i l-am trecut peste pomeţii înalţi.
- Şi acolo a şi rămas. Mai puţin amprentele mele, evident.
- Unde erai când ai împuşcat-o?
- Pe hol.
Răsuflarea Dianei se înteţise sesizabil.
- Şi a spus ceva? Se temea? A înţeles ce se întâmplă?
- Nu ştiu. Am tras imediat ce am intrat în casă.
- Ce ai simţit?
- Mâhnire.
A schiţat un surâs.
- Mâhnire? Serios?
- Da.
- Chiar dacă a încercat să te atragă în capcana lui Clas?
Degetul meu s-a poticnit. Nici măcar acum, la o lună după ce se sfârşise totul, nu-mi plăcea s-o aud rostindu-i numele. Însă, fireşte, avea dreptate.
Misiunea lui Lotte fusese să devină amanta mea; ea ar fi trebuit să mi-l prezinte pe Clas Greve, să mă convingă să-i propun un interviu de angajare la Pathfinder şi să se asigure că-l selectez. Cât îi luase să mă agaţe? Trei secunde? Şi mă zbătusem neajutorat în cârlig, în vreme ce mă trăgea la mal.
Însă apoi se întâmplase ceva neprevăzut. O părăsisem. Un bărbat îşi iubise într-atât soţia încât, de bunăvoie, renunţase la o amantă devotată, care nu-i cerea nimic. Realmente o surpriză. Aşa că trebuiseră să schimbe planul.
- Bănuiesc că mi-a părut rău de ea, am zis. Cred că am fost doar ultimul dintr-un sir de bărbaţi care, o viaţă întreagă, au dezamăgit-o pe Lotte.
Am simţit-o pe Diana tresărind uşor când am rostit numele.
- Să vorbim despre altceva? am sugerat.
- Nu, vreau să vorbim despre asta.
- Bine. Să vorbim despre cum te-a sedus Greve şi te-a convins să preiei misiunea de a mă manipula.
A chicotit.
- N-am nimic împotrivă.
- L-ai iubit?
S-a întors spre mine, privindu-mă stăruitor.
Am repetat întrebarea.
A oftat şi s-a dat mai aproape.
- Am fost îndrăgostită.
- Îndrăgostită?
- Voiam să-mi ofere un copil. Aşa că m-am îndrăgostit.
- Aşa de simplu?
- Da. Numai că nu e simplu, Roger.
Avea, fireşte, dreptate. Nu e simplu.
- Şi erai dispusă să sacrifici totul ca să ai copilul ăsta? Chiar şi pe mine?
- Da, chiar şi pe tine.
- Chiar dacă însemna că aveam să plătesc cu viaţa?
M-a împuns în umăr cu tâmpla.
- Nu, asta nu. Ştii prea bine că am crezut că n-o să facem decât să te convingem să scrii raportul în favoarea lui.
- Chiar ai crezut asta, Diana?
N-a răspuns.
- Serios, Diana?
- Da, cred că da. Trebuie să înţelegi că voiam să cred asta.
- Suficient cât să-mi plasezi o biluţă de cauciuc plină cu somnifer pe bancheta maşinii?
- Da.
- Şi apoi, când ai venit în garaj, a fost pentru a mă duce la locul unde mă aştepta el ca să mă convingă, nu-i aşa?
- Am mai discutat asta, Roger. Mi-a zis că aşa se diminuau riscurile pentru toată lumea. Ar fi trebuit să-mi dau seama, evident, că e o nebunie. Şi poate că-mi şi dădeam. Nu ştiu ce să-ţi mai spun.
Am rămas întinşi, gânditori, ascultând liniştea. În timpul verii, am fi putut auzi vântul şi ploaia bătând în frunzele copacilor din grădină, însă nu şi acum. Totul, acum, era golaş. Şi tăcut. Singura alinare era că primăvara avea să vină iarăşi. Poate.
- Şi cât timp ai fost îndrăgostită? am întrebat.
- Până mi-am dat seama ce fac. În noaptea aceea, când n-ai venit acasă...
- Da?
- Am simţit că o să mor.
- Nu îndrăgostită de el, am zis. Mă refeream la mine.
A chicotit.
- Asta nu pot să ştiu decât după ce n-o să te mai iubesc.
Diana nu minţea aproape niciodată. Nu fiindcă n-ar fi putut, era de altfel o mincinoasă desăvârşită, ci fiindcă nu-şi bătea capul cu asta. Oamenii frumoşi nu au nevoie de ascunzişuri, nu sunt obligaţi să înveţe mecanismele de apărare pe care ni le punem noi, ceilalţi, la punct ca să ne protejăm de respingere şi dezamăgire. Însă, când femei ca Diana se hotărăsc să mintă, sunt meticuloase şi eficiente. Nu fiindcă ar fi mai puţin morale decât bărbaţii, ci fiindcă stăpânesc mai bine acest aspect al trădării. De aceea mă şi dusesem la Diana în acea ultimă seară. Ştiusem că e candidata perfectă pentru sarcina pe care o aveam în minte.
După ce descuiasem uşa, mă oprisem în hol şi-i ascultasem o vreme zgomotul paşilor pe parchet, urcasem în camera de zi. Îi auzisem paşii oprindu-se, telefonul căzând pe măsuţa de cafea, o şoaptă pe jumătate suspin, „Roger...”, îi văzusem lacrimile adunate în ochi. Şi nu făcusem nimic s-o opresc când mi se agăţase de gât.
- Mulţumesc lui Dumnezeu că eşti viu! Te-am sunat întruna ieri şi-am încercat şi azi toată ziua... unde-ai fost?
Şi Diana nu minţise. Plângea la gândul că mă pierduse. Fiindcă ne alungase pe mine şi iubirea mea, afară din viaţa ei, cum duci un câine la veterinar pentru eutanasiere. Nu, nu minţise, intuiţia îmi spunea asta. Însă, cum am mai zis, nu mă pricep prea bine la caracterele oamenilor, iar Diana ştie să mintă fabulos. Aşa încât, atunci când se dusese la baie ca să-şi şteargă lacrimile, îi luasem telefonul şi verificasem dacă încercase cu adevărat să mă sune. Ca să mă asigur.
Îi mărturisisem, când revenise, totul. Absolut totul. Unde fusesem, cine fusesem, ce se întâmplase. Despre furturile operelor de artă, despre telefonul de sub patul din apartamentul lui Greve, despre daneza Lotte, care izbutise să mă îmbrobodească. Despre conversaţia cu Greve de la spital.
Cea care mă făcuse să înţeleg că o cunoştea pe Lotte, că ea era aliatul său cel mai de nădejde, că femeia care mă dăduse pe păr cu gelul conţinând transmiţători nu fusese Diana, ci fata cu ochi căprui, faţă palidă şi degete magice, interpreta care vorbea spaniolă şi-i plăceau poveştile altora mai mult decât ale ei. Că avusesem gelul în păr din seara de dinainte să-l descopăr pe Kjikerud în maşină. Diana se holbase la mine, fără să scoată o vorbă, cu o expresie uluită, cât îi relatasem totul.
- La spital, Greve a zis că te-am convins să faci avort fiindcă fătul ar fi avut sindromul Down.
- Sindromul Down? De unde i-o fi venit ideea asta? Eu n-am spus...
- Ştiu. A fost o chestie inventată de mine când i-am povestit lui Lotte despre avort. Mi-a spus şi ea că părinţii o forţaseră să facă avort în adolescenţă. Am născocit deci povestea cu sindromul crezând că o să mă vadă, poate, într-o lumină mai bună.
- Deci ea... ea...
- Da. Ea şi numai ea ar fi putut să-i spună asta lui Greve.
Aşteptasem. Lăsasem noile informaţii să se aşeze. Apoi îi spusesem Dianei ce avea să se întâmple de aici încolo.
Mă privise oripilată, ţipând:
- N-o pot face, Roger!
- Ba cum să nu, zisesem. Poţi şi o s-o faci, dragostea mea.
Era vocea noului Roger.
- Dar... dar...
- Te-a minţit, Diana. Nu-ţi poate oferi un copil. E steril.
- Steril?
- O să-ţi ofer eu copilul. Promit. Doar să faci asta pentru mine.
Refuzase. Bocise. Implorase. După care promisese.
Când ieşisem, în aceeaşi seară, mai târziu, ca să mă transform într-un ucigaş, îi dădusem Dianei instrucţiuni şi ştiusem că îşi va îndeplini misiunea. O văzusem parcă aievea primindu-l pe Greve, zâmbetul strălucitor şi perfid, o văzusem întinzându-i coniacul deja pregătit în pahar, închinând pentru victorie, pentru viitor, pentru copilul încă nezămislit. Şi pe care insista să-l conceapă cât mai curând cu putinţă, acum, în seara asta!
M-am tras deoparte când Diana m-a ciupit de sfârc.
- La ce te gândeşti în clipa asta?
Am tras plapuma pe mine.
- La noaptea când a venit Greve aici. La el, întins aici cu tine, exact unde sunt acum eu.
- Şi ce? Tu te întindeai, în noaptea aceea, cu o moartă.
Mă abţinusem să întreb, însă acum n-am mai putut rezista.
- Aţi făcut sex?
A chicotit.
- Ai făcut bine că n-ai întrebat atâta timp, scumpule.
- Aţi făcut?
- Să formulez aşa: picăturile de somnifer rămase în biluţa de cauciuc, pe care i le-am turnat în paharul lui de bun venit, au lucrat mai rapid decât aş fi crezut. M-am dus să mă fac frumoasă şi, când m-am întors, l-am găsit dormind ca un copilaş. A doua zi, totuşi...
- Retrag întrebarea, m-am grăbit să rostesc.
Diana m-a mângâiat pe abdomen cu palma, izbucnind iarăşi în râs.
- În dimineaţa următoare era cât se poate de treaz. Şi nu din cauza mea, ci datorită unui apel telefonic care-l trezise.
- Avertismentul meu.
- Da. În orice caz, s-a îmbrăcat imediat şi dus a fost.
- Unde avea arma?
- În buzunarul gecii.
- Şi-a verificat-o înainte să iasă?
- Nu ştiu. N-ar fi observat oricum diferenţa, greutatea era cam aceeaşi. N-am făcut decât să-i înlocuiesc primele 3 cartuşe din magazie.
- Da, numai că cele oarbe, pe care ţi le dădusem, aveau un B roşu pe capăt.
- Dacă s-ar fi uitat, ar fi crezut probabil că vine de la „bot”.
Râsul a doi oameni a umplut dormitorul. Îmi plăcea larma asta. Dacă totul mergea bine şi testul ieşea pozitiv, încăperea avea să fie curând umplută de râsul a trei oameni. Şi avea să anihileze celălalt sunet, al cărui ecou încă mă trezea în miez de noapte. Pocnetele cartuşelor trase de Greve, flăcăruia ţâşnind pe ţeavă, fracţiunea de secundă cât mă gândisem că poate Diana nu schimbase cartuşele, că trecuse iarăşi în tabăra cealaltă, zuruitul cartuşelor goale poposind pe duşumeaua deja plină de cartuşe, oarbe şi normale, vechi şi noi, atât de multe că poliţia n-avea să le poate deosebi, chiar dacă ar fi bănuit că înregistrarea video era o făcătură.
- Te-ai temut? m-a întrebat.
- Să mă tem?
- Da. Nu mi-ai spus niciodată cum te-ai simţit atunci. Şi nu apari în imaginile...
- Imagini... am rostit dezlipindu-mă de ea, ca să-i pot vedea chipul. Vrei să spui că ai căutat înregistrarea pe net?
Nu mi-a răspuns. Şi m-am gândit că erau încă multe pe care nu le ştiam despre femeia asta. Poate suficient mister pentru o viaţă întreagă.
- Da, am spus, mi-a fost frică.
- De ce? Ştiai, doar, că arma nu are niciun...
- Doar primele 3 cartuşe erau oarbe. A trebuit să mă asigur că le trage pe toate 3, pentru ca poliţia să nu găsească gloanţe oarbe în încărcător şi să-şi dea seama de planul meu, cum altfel? Însă ar fi putut să tragă şi din celelalte gloanţe. Ar fi putut schimba încărcătorul înainte să vină. Ori să-şi aducă vreun tovarăş despre care să nu ştiu nimic.
S-a lăsat tăcerea. Apoi Diana a întrebat în şoaptă:
- Deci, nu ţi-a fost frică de nimic altceva?
Mi-am dat seama că se gândeşte la ce mă gândeam şi eu.
- Ba da, am zis, răsucindu-mă spre ea. Mi-a mai fost frică de ceva.
Îi simţeam pe obraz răsuflarea, iute şi fierbinte.
- Că te-ar fi putut ucide în noaptea aceea, am zis. Greve nu plănuia să-şi întemeieze o familie cu tine şi erai un martor periculos. Am ştiut că-ţi pun viaţa în primejdie când ţi-am cerut să fii momeala.
- Am ştiut mereu că sunt în pericol, dragul meu, a şoptit ea. De aceea l-am întâmpinat cu paharul de bun venit. Şi nu l-am trezit până n-ai sunat tu. Am ştiut c-o să plece în clipa în care o să audă vocea fantomei. Plus că, până la urmă, eu am fost cea care i-a schimbat gloanţele din armă, nu?
- Aşa e, am zis.
Diana, cred că am mai spus, e o femeie care are o relaţie relaxată cu numerele prime şi cu logica.
M-a mângâiat pe burtă.
- Încă ceva - apreciez faptul că, în cunoştinţă de cauză şi cu intenţie, mi-ai pus viaţa în pericol...
- Mmm... da?
Mâna i-a coborât mai jos, peste penisul meu. M-a apucat de testicule. Le-a cântărit în palmă şi le-a strâns uşurel.
- Echilibrul este esenţial, a zis. Se aplică tuturor relaţiilor bune, armonioase. Echilibru în vinovăţie, echilibru în ruşine şi în remuşcări.
Am început să mă gândesc la asta, am încercat s-o diger, să-mi las creierul să asimileze gândul acesta nu tocmai uşor de cuprins.
- Vrei să spui... am început, am renunţat şi am luat-o de la capăt. Vrei să spui că te-ai pus în pericol de moarte de dragul meu... că ăsta...
- ...a fost un preţ potrivit pentru ce ţi-am făcut, da. La fel cum Galleri E a fost un preţ potrivit pe care să-l plăteşti tu pentru avort.
- Te-ai gândit mult la asta?
- Fireşte. La fel ca tine.
- Corect, am zis. Penitenţă...
- Penitenţă, da. E o metodă mult subapreciată de a dobândi pacea minţii.
M-a strâns mai tare de testicule şi am încercat să mă relaxez, să mă bucur de durere. I-am inhalat mireasma. Era minunată, dar avea să poată şterge vreodată duhoarea de excremente umane? Aveam să aud vreodată ceva care să acopere sunetul scos de plămânii găuriţi ai lui Greve? Rămăsese, după aceea, privindu-mă parcă mustrător, cu ochi înceţoşaţi, în vreme ce apăsasem degetele reci ale lui Ove pe patul şi pe trăgaciul armei Uzi şi pe pistolul Rohrbaugh mic şi negru cu care o împuşcasem pe Lotte. Aveam vreodată să pot să mănânc ceva care să alunge gustul cărnii moarte a lui Ove? Mă aplecasem peste el, în pat, şi-mi înfipsesem caninii în gâtlejul lui.
Strânsesem din fălci până ce îi străpunsesem pielea şi gustul de cadavru îmi umpluse gura. Sânge nu ieşise aproape deloc; după ce îmi stăvilisem senzaţia de vomă şi mă ştersesem de salivă, cercetasem rezultatul. Ar fi putut trece, probabil, drept o muşcătură de câine în ochii unui detectiv care exact asta căuta. Mă târâsem apoi afară pe ferestruica de deasupra patului lui Ove, având grijă să nu fiu înregistrat de cameră. O luasem la picior, în pas iute, prin pădure; găsisem cărări, trasee de mers pe jos. Îi salutasem prieteneşte pe plimbăreţi. Aerul, tot mai rece pe măsură ce urcam, mă împiedicase să mă înfierbânt pe parcursul urcuşului până pe culmea Grefsentoppen. Ajuns acolo, mă aşezasem pe jos şi contemplasem culorile toamnei, pe care iarna începea deja să le absoarbă din pădurea de dedesubt, oraşul, fiordul şi lumina. Lumina care vesteşte mereu bezna ce va să vină.
Îmi simţeam, acum, sângele năpustindu-mi-se în mădular, îmi simţeam erecţia zvâcnind.
- Vino, mi-a şoptit ea în ureche.
Am posedat-o. Sistematic şi complet, ca un bărbat care are o treabă de făcut. Căruia îi place munca lui însă o vede totuşi ca pe o muncă. Şi care lucrează până ce sirena anunţă încheierea programului. Sirena se declanşează, ea îşi lasă palmele, protector, peste urechile lui, frâiele sunt scăpate şi el o împroaşcă cu sămânţă fierbinte, dătătoare de viaţă, deşi locul e deja ocupat. Apoi ea adoarme, iar el o ascultă cum respiră şi simte mulţumirea lucrului bine făcut. Ştiind că lucrurile nu vor putea niciodată să fie iarăşi cum au fost. Însă ar putea fi similare. O viaţă nouă s-ar putea înfiripa. Ar putea avea grijă de ea. Ar putea iubi pe cineva. Şi, presupunând că toate astea nu sunt copleşitoare, el vede chiar un sens în iubire, un „fiindcă”, ecou al unui argument folosit la un meci de fotbal desfăşurat în ceaţa Londrei: „Fiindcă au nevoie de mine”.
Epilog
Prima zăpadă venise şi se dusese.
Citisem online că o opţiune de cumpărare şi drepturile de expunere pentru Vânătoarea mistreţului caledonian fuseseră vândute la o licitaţie în Paris. Cumpărătorul era Muzeul Getty din Los Angeles, care căpăta dreptul de a expune pictura - asta dacă în fereastra de 2 ani stabilită nu apărea din senin vreun proprietar şi o pretindea - şi putea folosi opţiunea de cumpărare pentru a o achiziţiona permanent.
Erau în articol câteva propoziţii scurte despre originea tabloului şi despre discuţiile înfierbântate dacă opera de artă era o copie sau un original realizat de un alt pictor, de vreme ce nu existau surse care să dovedească faptul că Rubens ar fi pictat vreodată mistreţi caledonieni. Experţii însă se puseseră între timp de acord că Rubens era artistul. Nu apărea nimic despre felul în care ieşise la lumină lucrarea, despre faptul că vânzătorul era statul norvegian sau vreo menţiune despre preţ.
Diana îşi dăduse seama că acum, în calitate de viitoare mămică, i-ar fi fost greu să se ocupe de galerie singură şi - după ce se sfătuise cu mine - decisese să aducă în afacere un partener care să se ocupe de aspectele mai practice, de pildă managementul financiar, lăsând-o pe ea să se concentreze mai mult asupra artei şi artiştilor. Pe lângă asta, casa noastră fusese pusă în vânzare. Căzuserăm de acord că o casă ceva mai mică, într-o zonă mai rurală, ar fi fost mai potrivită pentru creşterea unui copil. Şi primisem deja o ofertă foarte bună.
Era de la cineva care mă sunase imediat ce văzuse anunţul dat în ziar şi ceruse, chiar în seara aceea, să viziteze locuinţa. Îl recunoscusem de îndată ce deschisesem uşa. Costum Corneliani şi ochelari şic de tocilar.
- Nu e chiar o capodoperă de-a lui Ole Bang, comentase după ce gonise din încăpere în încăpere, cu mine pe urme. Cât vrei pe ea?
Am menţionat suma propusă în anunţ.
- Plus un milion, a zis. Termen-limită, poimâine.
L-am încredinţat că ne vom gândi la oferta făcută şi l-am condus până la uşă. Mi-a întins o carte de vizită. Fără vreo profesie trecută acolo, doar numele şi un număr de telefon. Agenţia de recrutare apărea trecută pe cartonaş cu litere atât de mărunte încât, propriu-zis, era ilizibilă.
- Spune-mi, a zis din prag, nu erai, cândva, cel mai tare din parcare?
Şi, până să pot replica:
- Noi ne gândim să ne extindem. Poate îţi dăm un telefon.
Noi. Litere mici.
Lăsasem termenul-limită să treacă fără să pomenesc nimic despre ofertă nici agentului imobiliar şi nici Dianei. Nici de la „noi” nu mai auzisem un cuvânt.
De vreme ce, în principiu, nu încep niciodată să lucrez până nu se face lumină, în această zi anume am fost - ca în majoritatea celorlalte zile - ultimul sosit în parcarea de la Alfa. „Ultimii vor fi cei dintâi.” E un privilegiu pe care l-am formulat şi l-am implementat eu însumi, unul care poate fi acordat celui mai bun recrutor al companiei. Poziţia implică şi faptul că nimeni nu-ţi poate ocupa locul de parcare, chiar dacă, pe hârtie, acesta se supune aceleiaşi reguli a primului-venit-primul-servit ca şi celelalte locuri alocate companiei.
Uite însă că, acum, pe locul meu era o maşină. Un Passat necunoscut, probabil al unuia dintre clienţi, care crezuse că nu e o problemă să parcheze aici din pricina panoului cu Alfa care atârna de un lanţ în spatele spaţiului de parcare, vreun creier de găină lipsit de capacitatea de a citi indicatorul mare de la intrare ce îl direcţiona către PARCAREA VIZITATORILOR.
Simţeam totuşi o mică nelinişte. Era cu putinţă să fi ajuns cineva din Alfa la concluzia că nu mai sunt... Nu mi-am dus gândul la capăt.
În vreme ce-mi aruncam privirea prin jur, iritat, căutând un alt loc, din clădirea de birouri a ieşit un bărbat care a pornit-o înspre Passat. Păşea ca un proprietar de Passat, am stabilit asta pe loc şi am răsuflat uşurat. Fiindcă nu era cu siguranţă un rival chitit să-mi ia locul, ci un client.
Am parcat maşina, demonstrativ, în faţa Passat-ului, şi am aşteptat cu speranţă. Poate că ziua avea să înceapă bine totuşi, poate că urma să ţip la idiotul ăsta. Şi, cum altfel, individul mi-a bătut în geam. Am întors privirea şi am dat peste un palton, la nivelul abdomenului.
Am aşteptat încă vreo 2 secunde până să apăs butonul de coborâre a geamului, iar sticla a alunecat cu încetineală şi totuşi parcă ceva mai repede decât mi-ar fi plăcut în mod ideal.
- Auzi... a început să spună, însă l-am întrerupt cu vorbăria mea voit tărăgănată.
- Vă pot ajuta cu ceva? am rostit fără să-l onorez măcar cu o privire, pregătit să-i ţin o reconfortantă prelegere despre cititul indicatoarelor.
- Ai vrea să-ţi mişti un pic maşina? Îmi blochezi ieşirea.
- Mi se pare că, dacă te uiţi un pic, o să-ţi dai seama că dumneata mi-ai blocat intrarea, bunul meu...
Fâşâitul de semnal radio întrerupt mi-a ajuns, în cele din urmă, la creier.
M-am uitat pe geam şi în sus. Inima aproape că a încetat să-mi bată.
- Sigur că da. Un moment, am zis şi m-am apucat să bâjbâi maniacal după butonul de închis geamul.
Însă bunele mele reflexe motorii păreau să fi dispărut.
- Ia stai aşa, a spus Brede Sperre. Nu ne-am mai întâlnit cumva?
- Nu prea cred, am zis, încercând să scot din mine o voce calmă şi relaxată de bas.
- Eşti sigur? Sunt convins că ne ştim de undeva.
Rahat, cum să-l fi putut recunoaşte pe aşa-zisul văr de-al treilea al fraţilor Monsen de la secţia de patologie? Versiunea aceea fusese cheală şi îmbrăcată ca un sărăntoc. Versiunea actuală avea păr bogat, costum marca Ermenegildo Zegna şi o cămaşă Borelli proaspăt călcată. Ştiam însă că nu trebuie să mă arăt prea ostil, să-l pun pe Sperre în defensivă şi să-l fac să-şi frământe creierii până ce-şi amintea mutra mea. Eram obosit, mult mai obosit decât ar fi fost cazul astăzi. Astăzi era o zi în care trebuia să livrez marfa. Să arăt că mă ridicam la înălţimea unei reputaţii de care mă bucurasem cândva.
- Cine ştie? am zis. Sincer să fiu, ai şi dumneata ceva familiar...
A părut, la început, un pic uluit de acest contraatac. Apoi a arborat zâmbetul copilăresc care-l făcea pe Sperre atât de potrivit pentru apariţiile televizate.
- M-ai văzut, probabil, la televizor. Mereu aud asta...
- Da, probabil acolo m-ai văzut şi dumneata pe mine, am zis.
- A, da? a făcut, curios. La ce emisiune?
- Probabil la aceeaşi. De vreme ce crezi că ne ştim. Fiindcă ecranul televizorului nu este de fapt o fereastră prin care ne putem vedea unul pe altul, aşa e? De partea dumitale de cameră e mai mult... ca o oglindă?
Sperre părea cam nedumerit.
- Glumesc, am zis. O zi superbă îţi doresc.
Am coborât geamul maşinii şi am dat înapoi. Umblau zvonuri cum că Sperre şi-o trăsese şi cu noua soţie a lui Odd G. Dybwad. Zvonuri că făcuse la fel cu cea de dinainte. Ba chiar că şi-o trăgea cu Dybwad.
În timp ce ieşea din parcare, Sperre a oprit înainte să vireze, astfel încât, preţ de două secunde, ne-am aflat în maşinile noastre parbriz la parbriz. I-am văzut ochii. Se uita la mine de parcă fusese păcălit şi-şi dăduse seama taman atunci. L-am salutat prieteneşte din cap. Apoi a accelerat şi a ieşit din parcare. Iar eu m-am uitat în oglinda retrovizoare şi am şoptit:
- Salut, Roger.
Am intrat în sediul Alfa cu un asurzitor:
- Bună dimineaţa, Oda!
Ferdinand s-a apropiat în grabă.
- Deci? am zis. Au venit?
- Da, sunt gata, a răspuns Ferdinand, urmându-mă îndeaproape, pe coridor. Apropo, a fost pe-aici şi un poliţist. Înalt, blond şi... hm... foarte arătos.
- Ce voia?
- Voia să ştie ce a spus despre el însuşi Clas Greve, în interviurile la care a participat aici.
- E mort de mult, am zis. Încă se anchetează?
- Nu omorul. Are de-a face cu pictura de Rubens. Nu-şi dau seama de la cine a furat-o. Nu s-a sesizat nimeni, încearcă acum să afle cu cine a fost în legătură.
- N-ai citit ziarul azi? Acum au început iarăşi să se întrebe dacă e un Rubens autentic. Poate că nici nu l-a furat; e posibil să-l fi moştenit.
- Bizar.
- Ce i-aţi spus poliţistului?
- I-am dat raportul nostru de interviu, fireşte. Nu a părut prea interesat. A zis că o să ne contacteze iarăşi, dacă apare ceva.
- Şi tu speri că aşa o să facă, presupun?
Hohotul de râs al lui Ferdinand a sunat ca un schelălăit.
- În orice caz, am zis, ocupă-te tu de asta, Ferdy. Am încredere în tine.
L-am văzut cum se înalţă şi cum se prăbuşeşte, cum responsabilitatea îl umflă doar pentru ca diminutivul să-l dezumfle la loc. Echilibrul e totul.
Am ajuns apoi la capătul culoarului. M-am oprit în faţa uşii şi mi-am verificat nodul de la cravată. Erau înăuntru cu toţii, aşezaţi, gata pentru interviul final. Pentru a pune ştampila. Deoarece candidatul fusese deja selectat, deja numit în funcţie, atâta că nu era conştient de asta clientul, care încă socotea că ar avea ceva de spus în respectiva chestiune.
- Atunci trimite candidatul înăuntru în exact două minute din clipa asta, am zis. O sută douăzeci de secunde.
Ferdinand a încuviinţat şi şi-a privit cadranul ceasului.
- Doar o chestie, un fleac, a zis. Numele ei este Ida.
Am deschis uşa şi am păşit înăuntru.
S-a auzit scrâşnetul scaunelor în clipa în care s-au ridicat cu toţii.
- Îmi cer scuze pentru întârziere, domnilor, am zis, strângând cele trei mâini care mi se întindeau. Dar mi-a luat cineva locul de parcare.
- Aşa-i că e sâcâitor? a spus preşedintele de la Pathfinder, întorcându-se spre directorul de relaţii publice, care a încuviinţat cu o mişcare hotărâtă din cap.
Reprezentantul sindical al angajaţilor era şi el acolo, un tip îmbrăcat cu un pulover en coeur, cu o cămaşă albă şi ieftină pe dedesubt, fără îndoială vreun ingineraş de cea mai jalnică speţă.
- Candidatul are o şedinţă de consiliu director la doisprezece, aşa că, ce-aţi spune să-i dăm drumul? am zis trăgându-mi un scaun la capătul mesei.
Celălalt capăt fusese deja pregătit pentru cel pe care aveau să-l ungă într-o oră şi jumătate, cu surle şi trâmbiţe, pe postul de nou director executiv al firmei Pathfinder. Luminile fuseseră potrivite în aşa fel încât impresia făcută de el să fie cât mai favorabilă, scaunul său era la fel ca ale noastre, însă cu picioarele ceva mai înalte, şi-i pregătisem pe masă servieta de piele pe care o cumpărasem pentru el, purtându-i iniţialele, alături de un stilou Montblanc de aur.
- Ar fi bine, a aprobat preşedintele companiei. Apropo, am o confesiune de făcut. Cum ştiţi, ne-a plăcut foarte mult Clas Greve după interviul pe care l-a dat.
- Da, a zis şi directorul de relaţii publice. Am crezut că ne furnizaţi candidatul perfect.
- Era străin, ştiu, a continuat preşedintele întinzând gâtul ca un şarpe, dar omul vorbea norvegiana ca un băştinaş. Şi ne-am spus, cât îl conduceai dumneata afară, că în ultimă instanţă olandezii înţeleg mai bine piaţa de export decât o pricepem noi aici.
- Şi că am avea de învăţat de la cineva cu un stil de conducere mai internaţional, a adăugat directorul de relaţii publice.
- Aşa încât, când ai revenit şi ai spus că nu eşti sigur dacă e, până la urmă, omul potrivit, am fost foarte surprinşi, Roger.
- Chiar aşa?
- Da, ni se părea că puterea dumitale de analiză lasă de dorit. N-am mai spus asta, dar ne gândeam să nu mai intermediem prin firma voastră şi să-l contactăm pe Greve direct.
- Şi aţi făcut asta? am întrebat cu un surâs şiret.
- Ce ne întrebam noi, a zis directorul de relaţii publice schimbând priviri cu preşedintele şi schiţând un zâmbet, e cum de ţi-ai dat seama că ceva nu e în regulă.
- Cum de-ai ştiut, din instinct, un lucru la care noi eram orbi cu totul? a întrebat preşedintele şi şi-a dres glasul cu zgomot. Cum poate cineva să pătrundă atât de bine firea unui om?
Am dat din cap cu lentoare. Mi-am împins hârtiile 5 centimetri mai încolo pe masă. Şi m-am lăsat în scaunul cu spetează înaltă, făcându-l să se balanseze - nu mult, doar o idee. M-am uitat pe fereastră. La lumină. La întunericul care se apropia. O sută de secunde. În sală, de acum, se lăsase tăcerea.
- E meseria mea, am zis.
Am văzut cu coada ochiului cum schimbă tustrei priviri pline de înţeles.
Şi am adăugat:
- Plus că deja aveam în vedere un candidat şi mai bun.
S-au întors cu toţii spre mine. Eram gata. Îmi închipui că aşa se simte un dirijor în secundele de dinainte de începerea concertului, simţind cum ochii tuturor membrilor orchestrei se lipesc de baghetă, auzind cum publicul îşi ţine respiraţia în timp ce aşteaptă să înceapă.
- De aceea v-am şi chemat astăzi aici, am zis. Cel pe care îl veţi cunoaşte este noua stea nu doar a managementului norvegian, ci şi de pe cerul managementului internaţional. Ultima oară mi s-a părut nerealist să-l clintesc din poziţia pe care o avea. Este, până la urmă, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh al companiei.
Privirea mea sfredelitoare se muta de pe un chip pe altul.
- Însă, fără să vă promit prea multe, cred că pot spune că am reuşit, întru câtva, să-l pun pe gânduri. Şi ar fi ceva să facem în aşa fel încât să fie al nostru... - aici mi-am dat ochii peste cap pentru a sugera un vis de neatins, o utopie - ... dar, oricum...
Preşedintele şi directorul de relaţii publice se trăseseră, previzibil şi inevitabil, mai aproape. Până şi reprezentantul sindical, care îşi ţinuse până atunci braţele încrucişate, le pusese pe masă şi se aplecase în faţă.
- Cine? Cine? a şoptit directorul de relaţii publice.
O sută douăzeci.
Uşa s-a deschis. Şi iată-l acolo, un bărbat de 39 de ani în costum Kamikaze luat din Bogstadveien, unde agenţia Alfa capătă o reducere de 50%. Ferdinand îl dăduse cu nişte pudră de talc de culoarea pielii pe mâna dreaptă înainte de a-l trimite încoace, fiindcă, aşa cum bine ştim, avea o problemă cu transpiraţia palmelor.
Candidatul ştia însă ce are de făcut - îl instruisem bine, aranjasem scena până la ultimul detaliu. Îşi vopsise părul de la tâmple într-o nuanţă căruntă aproape imperceptibilă şi fusese cândva proprietarul unei litografii de Edvard Munch intitulată Broşa.
- Îmi permiteţi să vi-l prezint pe Jeremias Lander? am zis.
Sunt vânător de capete. Nu e o treabă chiar atât de grea. Dar sunt cel mai tare din parcare.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu