Vânătorii de capete, Jo Nesbo

 .................................................

3-4

             În spatele meu am auzit o respirație întretăiată şi sunetele moi, abia perceptibile, ale unor labe de animal. Apoi sunetul a amuţit.

    Ştiam deja de ce, însă n-am mai apucat să mă răsucesc într-acolo. Sărise asupra mea. Totul era tăcut, până şi inima mi se oprise. Şi în următorul moment am căzut în faţă. Nu ştiu dacă un terrier dungat ar putea sări să-şi înfigă colţii în gâtul unui jucător de baschet de înălţime medie, însă eu nu sunt - se poate să fi menţionat - tocmai un jucător de baschet. Am fost deci trântit cu faţa înainte şi durerea mi-a explodat în creier. Am simţit pe spinare gheare sfârtecându-mi pielea şi am auzit sunetul cărnii cedând, al oaselor trosnind.
   Oasele mele. Am încercat să apuc cumva animalul, însă mădularele nu mă mai ascultau, era de parcă fălcile care-mi înhăţaseră grumazul blocau toate semnalele transmise din creier. Comenzile, pur şi simplu, nu puteau trece.
   Eram întins pe burtă, nefiind în stare nici măcar să scuip rumeguşul care-mi umpluse gura. Apăsare pe artera principală. Creierul îmi era golit de oxigen.
   Vederea mi se înceţoşa. Urma, curând, să leşin. Deci asta avea să-mi fie moartea, între fălcile unei javre grase şi urâte. Era, ca să mă exprim cu moderaţie, deprimant de-a binelea. Da, suficient cât să simţi că ţi s-au înecat corăbiile. Capul a început să-mi ardă, corpul mi-a fost cuprins, până în vârfurile degetelor, de-o fierbinţeală rece ca gheaţa. Un blestem voios şi o ultimă opintire, zbaterea vitală care vestea moartea.
   M-am ridicat, cu câinele atârnându-mi de ceafă şi-n jos pe spinare ca o manta de blană însufleţită. Împleticindu-mă, am rotit braţele, însă tot nu reuşeam să-l apuc. Ştiam că e ultima zvâcnire de energie, ultima încercare disperată a trupului meu şi că, nu peste mult, aveam să mă cufund în uitare.
   Câmpul vizual mi se îngustase, devenind începutul unui film cu James Bond, când, la primele secvenţe - sau, în cazul meu, la ultimele - totul e negru în afara unei găurele pe unde vezi un tip la costum aţintind un pistol spre tine. Eu vedeam, prin găurică, un tractor Massey Ferguson albastru. Şi un ultim gând mi-a străbătut mintea: nu suport câinii.
   Clătinându-mă, m-am întors cu spatele la tractor şi am lăsat ca greutatea câinelui să mă dezechilibreze, apoi am făcut un pas mare îndărăt. Mi-am dat drumul pe spate. Ţepuşele de oţel ale încărcătorului de siloz au luat contact cu noi. Şi am ştiut, după sunetul de blană sfâşiată, că nu voi pleca singur din această lume. Ochii mi s-au înceţoşat şi peste lume s-a aşternut întunericul.
   Trebuie să-mi fi pierdut cunoştinţa pentru un timp.
   Zăceam pe podea, holbându-mă la botul deschis al câinelui. Corpul părea să-i fi rămas suspendat în aer, încovrigat într-un fel de poziţie fetală. Două ţepuşe de oţel îi străpunseseră spinarea. M-am ridicat în picioare, hambarul a prins să se-nvârtă şi a trebuit să fac câţiva paşi laterali ca să-mi recapăt echilibrul.
   Am dus o mână la gât şi-am simţit un firicel proaspăt de sânge venind de la locul unde colţii câinelui îmi străpunseseră pielea. Şi mi-am dat seama că sunt pe cale să înnebunesc, fiindcă, în loc să mă urc în maşină, nu făceam decât să stau pironit acolo şi să mă holbez fascinat. Creasem o operă de artă. Străpungerea copoiului caledonian. Era o splendoare. Mai ales botul acela rămas deschis întru moarte. Poate că şocul îi blocase fălcile ori poate aşa murea rasa asta de câine. Oricum ar fi fost, m-am delectat cu expresia furioasă, însă perplexă a câinelui, de parcă, pe lângă faptul că i se scurtaseră zilele câineşti, trebuise să îndure, ca insultă ultimă, moartea asta.
   Am vrut să-i trag o flegmă, însă gura îmi era prea uscată.
   În schimb, m-am scotocit în buzunar după cheia de la maşină şi m-am îndreptat cu paşi împleticiţi către Mercedesul lui Ove; l-am descuiat şi am răsucit cheia în contact. Nicio reacţie. Am încercat iarăşi, apăsând şi ambreiajul. Moartă ca toţi morţii. M-am uitat prin parbriz. Am gemut. Am coborât şi-am ridicat capota. Se făcuse deja atât de întuneric, că abia am reuşit să desluşesc cablurile retezate care ieşeau de acolo. Habar n-aveam la ce folosesc, ştiam doar că sunt probabil vitale pentru micul miracol care face maşinile să pornească. Mânca-l-ar râia pe corcitura aia împuţită de Greve! Speram că era încă în cabană, aşteptând să mă întorc. Probabil că începea să se întrebe totuşi ce se alesese de animalul lui. Ia-o uşor, Brown.
   Bun, singura cale de scăpare, acum, era dacă luam tractorul lui Sindre Aa.
   Dar era prea lent şi Greve ar fi pornit îndată pe urmele mele. Trebuia, prin urmare, să găsesc maşina cu care venise el - Lexusul gri-argintiu era probabil undeva pe drum - şi să i-o scot din circuit întocmai cum făcuse el cu Mercedesul.
   M-am grăbit spre casa de la fermă, aproape aşteptându-mă să-l văd pe Aa apărând pe trepte - am văzut că uşa din faţă era întredeschisă - dar n-a ieşit. Aşa că am ciocănit în uşă, apoi am împins-o. Am zărit pe verandă flinta cu lunetă, sprijinită de perete, lângă o pereche de cizme jegoase de cauciuc.
   - Aa?
   Aa, pronunţat „oh”, nu suna a nume, ci ca şi cum l-aş fi îndemnat, printr-o exclamaţie, să continue povestea pe care o spunea. Lucru care, într-un fel, era adevărat. Am intrat deci în casă repetând fără oprire silaba aia idioată.
   Mi s-a părut că sesizez o mişcare şi m-am răsucit într-acolo. Sângele care-mi mai rămăsese mi-a îngheţat în vine. Un monstru negru, pe două picioare, se oprise în aceeaşi clipă cu mine şi se holba cu ochi albi, dilataţi, care licăreau prin negreală. Am ridicat mâna dreaptă. Monstrul a ridicat-o pe stânga. Am ridicat mâna stângă şi dihania a înălţat braţul drept. Era o oglindă. Mi-a scăpat un oftat de uşurare. Rahatul se uscase şi mă acoperea cu totul: pantofi, corp, faţă, păr. Am înaintat şi-am împins uşa de la salon, deschizând-o.
   L-am găsit lăbărţat într-un balansoar, cu un rânjet pe chip. Pisica grasă, care stătea în poala lui, mi-a aruncat o privire cu ochii ei migdalaţi de târfă, ochii Dianei. S-a ridicat şi a sărit pe podea. Labele i-au aterizat molatic pe duşumea. A pornit agale spre mine, unduind din şolduri, însă s-a oprit brusc. Păi, clar, nu miroseam a trandafiri şi nici a lavandă. A continuat însă după o ezitare scurtă, să înainteze spre mine torcând tare, a invitaţie.
   Pisicile, animale adaptabile, ştiu când le trebuie un nou furnizor, fiindcă, vezi tu, fostul furnizor era mort.
   Rânjetul lui Sindre Aa se datora unei prelungiri însângerate a buzelor.
   Dintr-o despicătură în obraz se împingea afară o limbă albastru-închis. Îi vedeam gingiile şi dinţii de pe mandibulă. După felul în care era aşezat, fermierul cel morocănos îmi aducea aminte de un Pac-Man din perioada clasică, însă era prea puţin probabil ca noul zâmbet până la urechi să fi fost cauza morţii sale, de vreme ce două dâre însângerate alcătuiau un X peste gâtlejul lui. Fusese strangulat din spate, cu o garotă: fir subţire de nailon sau coardă de oţel. Am tras cu zgomot aer pe nări, în vreme ce creierul alcătuia, la repezeală, imaginea unei reconstituiri: Greve trecuse cu maşina pe lângă fermă, îmi văzuse urmele de roţi îndreptându-se spre curtea înnoroită. Poate că mersese mai departe, parcând la ceva distanţă, revenise, aruncase o privire în şopron şi avusese confirmarea că maşina mea e acolo. Probabil că Sindre Aa ieşise pe trepte. Bănuitor şi viclean. Scuipase şi răspunsese evaziv la întrebarea lui Greve despre mine.
    Îi oferise Greve bani? Intraseră în casă? Oricum va fi fost, Aa rămăsese în gardă, fiindcă atunci când Greve îi petrecuse garota peste gâtlej, din spate, Aa izbutise să-şi coboare bărbia, astfel că firul nu-i cuprinsese pe deplin gâtul. Se luptaseră, firul îi nimerise în gură şi Greve trăsese de el, despicându-i obrajii. Greve era însă puternic şi reuşise, până la urmă, să strângă cu firul aducător de moarte gâtul bătrânului excentric. Un martor tăcut, o crimă tăcută. Dar de ce nu alesese Greve calea mai simplă şi nu folosise o armă? Erau, până la urmă, câţiva kilometri până la cel mai apropiat vecin. Poate ca să nu se dea de gol?
   Răspunsul evident mi-a sărit în ochi: nu-şi luase nicio armă cu el. Am înjurat printre dinţi. Îi servisem pe tavă o nouă armă a crimei când lăsasem pistolul Glock pe bancul de lucru din cabană. Ce tâmpit fusesem!
   Atenţia mi-a fost atrasă de un sunet ca un picurat şi de pisică, oploşită acum între picioarele mele. Limba roz a animalului se mişca înăuntru şi în afară, lipăind sângele care se prelingea, de pe poala cămăşii mele, pe podea.
   Începea să mă cuprindă, insidios, o oboseală care mă amorţea. Am tras aer în piept, cu putere, de 3 ori. Trebuia să mă concentrez. Să continui să gândesc, să acţionez era singurul lucru pe care-l puteam face ca să ţin departe frica paralizantă. Trebuia, înainte de orice, să găsesc cheile tractorului.
    Am hoinărit fără ţintă dintr-o odaie într-alta, trăgând la întâmplare sertare. Am găsit, în dormitor, o cutie pentru cartuşe singuratică, goală. Pe hol, am descoperit un fular pe care mi l-am înfăşurat în jurul gâtului şi asta, cel puţin, a mai stăvilit şuvoiul de sânge. Dar nici urmă de chei. M-am uitat la ceas. Mai mult ca sigur, Greve îşi făcea acum griji pentru câine. M-am întors până la urmă în salon, m-am aplecat peste cadavrul lui Aa şi l-am căutat prin buzunare. Acolo erau! Ba chiar aveau, pe inel, un breloc cu inscripţia Massey Ferguson. Eram în criză de timp, însă nu-mi permiteam să fiu neglijent, trebuia să fac totul cum trebuie. Ceea ce însemna că, atunci când aveau să-l găsească pe Aa, locul urma să devină un loc al crimei, iar criminaliştii aveau să caute probe de ADN. M-am grăbit spre bucătărie, am umezit un prosop şi am curăţat sângele meu de pe podelele tuturor camerelor în care intrasem. Am şters posibile amprente de pe toate lucrurile pe care le atinsesem.
    Pe verandă, gata s-o iau din loc, am observat flinta. Dacă aveam până la urmă şi eu un dram de noroc, dacă exista un cartuş în magazie, până la urmă? Am înşfăcat flinta şi am trecut prin ceea ce am considerat a fi manevrele de încărcare, am tras şi-am împins şi-am auzit ţăcănitul chestiei ăleia, cum naiba îi zice, şi în cele din urmă am reuşit să deschid magazia, unde, în beznă, stăruia un norişor de praf roşu.
   Nici urmă de cartuş. Am auzit un sunet şi-am ridicat privirea. Pisica stătea pe pragul uşii de la bucătărie şi se uita la mine fix, îndurerată şi totodată acuzatoare: doar n-aveam de gând s-o las aici, nu? Înjurând, am dat să-i ard un picior şi am făcut-o să se tragă înapoi şi să o ia la fugă spre salon. Am şters apoi flinta, am pus-o la loc şi am ieşit din casă, trântind uşa după mine.
   Tractorul a pornit cu un muget. Şi a continuat să mugească până ce am ieşit din şopronul hambarului. Nu m-am deranjat să închid poarta. Fiindcă auzeam ce huruie tractorul: „Clas Greve! Brown o să scape! Repede, repede!”
   Am apăsat pe pedala de acceleraţie, întorcându-mă pe unde venisem.
   Între timp, întunericul se făcuse deplin şi lumina farurilor dansa pe drumul accidentat. Degeaba m-am uitat după Lexus, poate că-l parcase altundeva.
   Nu, nu mai gândeam limpede, l-ar fi putut lăsa mai în josul drumului. Mi-am tras o palmă peste obraz. Clipeşte, respiră, nu eşti obosit, nu eşti făcut zob. Aşa, bravo.
   Pedala apăsată la maximum. Un vuiet continuu, persistent. Încotro? Cât mai departe.
   Lumina farurilor s-a îngustat, întunericul ameninţa să mă împresoare.
   Iarăşi mi se îngusta câmpul vizual. Urma să-mi pierd cunoştinţa curând. Am respirat cât de adânc am putut. Oxigen la creier. Teme-te, rămâi în alertă, rămâi viu!
   Huruitul monoton al motorului era acum acompaniat de un zumzet mai ascuţit.
   Ştiam ce e. Am strâns mai tare volanul.
   Un alt motor.
   Luminile au străfulgerat în oglindă.
   Maşina se apropia din spate, alene. De ce nu? Eram singuri în sălbăticie.
   Aveam tot timpul din lume.
   Singura mea speranţă era să-l ţin în urmă, ca să nu-mi blocheze înaintarea. M-am proţăpit în mijlocul drumului de pietriş şi m-am lăsat peste volan ca să mă transform într-o ţintă cât mai mică pentru pistolul Glock. Am ajuns, după un viraj, la o porţiune unde drumul se îndrepta brusc şi se lărgea. Şi, de parcă ar fi fost obişnuit cu zona, Greve accelerase deja şi mi se înfigea acum în coastă. Am smucit de volan spre dreapta, să-l silesc să intre în şanţ. Era însă prea târziu, se strecurase în faţa mea deja, iar cel care se îndrepta spre şanţ eram eu. Am învârtit disperat volanul şi-am derapat pe pietriş. Măcar rămăsesem pe drum. Dar în faţa mea, am văzut o lumină albastră intermitentă. Sau două roşii. Stopurile maşinii din faţă arătau că se oprise. Am oprit şi eu, însă am lăsat motorul să meargă. Nu voiam să mor acolo, singur pe un câmp, ca o oaie proastă. Singura mea şansă, acum, era să-l fac să se dea jos din maşină şi să-l calc cu tractorul, să-l fac afiş cu enormele roţi din spate, să-l strivesc ca pe-un purice.
   Portiera dinspre partea şoferului s-a deschis. Am încercat pedala cu vârful degetului de la picior, să-mi dau seama cât de repede ar răspunde motorul. Nu tocmai repede. M-a luat ameţeala şi ochii au început iar să mi se înceţoşeze, însă izbuteam să văd o siluetă apropiindu-se. Am ţintit, încercând cu îndârjire să mă menţin conştient, înalt, slab. Înalt, slab? Greve nu era înalt şi slab.
   - Sindre?
   - Ce? am zis în engleză, deşi taică-meu mă tot bătuse la cap că ar fi trebuit să spun „Mă scuzaţi”, „Îmi pare rău, domnule” sau „Vă pot ajuta cu ceva, doamnă?”
   M-am adâncit în scaun. Îi interzisese mamei să mă ţină pe genunchi.
   Zisese că aşa ceva îi înmoaie pe copii. Mă vezi acum, tati? M-am înmuiat?
   Pot să stau pe genunchii tăi acum, tati?
   Am auzit o voce cu un minunat accent norvegian, cu intonaţie cântată, rostind şovăielnic:
   - Eşti de la... ăăă... centrul de recepţie pentru azilanţi?
   - Centrul de recepţie pentru azilanţi? am repetat.
   Ajunsese în dreptul tractorului, aşa că, încă agăţat de volan, i-am aruncat o privire piezişă.
   - A, scuze, a zis. Mi s-a părut că arăţi a... ăăă... Ai căzut într-un maldăr de rahat?
   - Da, am avut un accident.
   - Îmi dau seama. Te-am oprit fiindcă ăsta e tractorul lui Sindre. Şi fiindcă atârnă un câine de capăt.
   Gata cu concentrarea mea. Ha, ha. Uitasem cu totul de jigodia de câine, ai auzit, tati? Nu-i destul sânge la creier. Prea multă...
   Degetele nu mai simţeau nimic: le-am urmărit cum alunecă de pe volan.
   Apoi am leşinat.

15. Ora de vizită

   M-am trezit în paradis. Totul era alb şi un înger cu ochi blânzi se uita la mine, în timp ce stăteam întins pe norul meu, şi mă întreba dacă ştiu cine sunt.
    Am dat din cap că ştiu, iar ea a spus că e cineva care vrea să stea de vorbă cu mine, însă nicio grabă, putea să aştepte. Da, mi-am zis, să aştepte.
   Fiindcă, după ce-o să afle ce am făcut, o să mă arunce cât ai zice peşte afară de-aici, din albeaţa asta moale şi plăcută, şi-o să cad şi-o să tot cad până ce-o să ajung unde mi-e locul, în atelierul fierarului, în topitorie, în eterna baie de acid pentru păcatele mele.
   Am închis ochii şi-am şoptit că aş prefera ca deocamdată să nu fiu deranjat.
   Îngerul a încuviinţat cu înţelegere, m-a învelit mai bine cu un colţ de nor şi a dispărut în ţăcănit de saboţi. Sunetul vocilor de pe coridor mi-a ajuns la urechi înainte ca uşa să se închidă în urma ei.
   Mi-am atins bandajul de pe grumaz. Câteva crâmpeie de amintiri mi s-au perindat prin minte. Chipul omului slab şi înalt deasupra mea, bancheta din spate a unei maşini gonind pe drumuri întortocheate, doi bărbaţi în uniforme albe de infirmieri ajutându-mă să mă întind pe targa. Duşul. Avusesem parte de un duş stând întins pe spate! Ce plăcută fusese apa caldă, după care mă scufundasem iarăşi în beznă.
   Şi acum îmi cam venea să fac la fel, însă creierul mă informa că luxul ăsta era unul foarte provizoriu, că nisipul încă se scurgea în clepsidră, că pământul încă se învârtea, că succesiunea evenimentelor era inevitabilă. Că nu făcuseră decât să mai aştepte un pic, să-şi ţină, un moment, răsuflarea.
   Să gândeşti...
   Da, mă durea să gândesc, era mai uşor să mă opresc, să mă resemnez, să nu mă revolt împotriva cruzimii sorţii. Doar că înşiruirea asta banală de lucruri inevitabile e atât de iritantă că, pur şi simplu, te face să-ţi pierzi cumpătul.
   Aşa că începi să gândeşti.
   Sub nicio formă persoana care mă aştepta n-ar fi putut fi Greve, ci mai degrabă poliţia. M-am uitat la ceas. Opt dimineaţa. Dacă poliţia găsise deja cadavrul lui Sindre Aa şi mă suspecta, ar fi fost puţin probabil să trimită un singur om care, colac peste pupăză, să şi aştepte răbdător afară. Era posibil să fie un poliţist care voia doar să afle ce se întâmplase ori poate din pricină că lăsasem un tractor în mijlocul drumului, sau... Poate că şi nădăjduiam să fie poliţia. Poate că-mi era destul, poate că acum nu mai eram în stare decât să-mi scap pielea, poate că aş fi făcut bine să le spun totul aşa cum se întâmplase. Zăceam şi-mi examinam sentimentele. Şi-am simţit cum mă buşeşte, fără veste, râsul. Da, o EXPLOZIE!
   În clipa aceea s-a deschis uşa, sunetele de pe coridor au ajuns la mine şi în salon a păşit un bărbat în halat alb. Se uita la ceva pe un suport de documente.
   - Muşcătură de câine? a întrebat ridicând capul şi zâmbindu-mi.
   L-am recunoscut îndată. Uşa s-a trântit după el. Eram singuri.
   - Îmi pare rău, n-am mai putut să aştept, a şoptit.
   Halatul alb de doctor îi venea bine lui Clas Greve. Dumnezeu ştie cum făcuse rost de el. Dumnezeu ştie cum mă găsise; din câte îmi aminteam, telefonul meu mobil era pe fundul unui pârâu. Însă atât eu, cât şi Dumnezeu ştiam ce mă aşteaptă. Parcă pentru a-mi confirma temerile, Greve şi-a îndesat mâna în buzunarul sacoului şi a scos un pistol. Pistolul meu. Sau, ca să fiu mai exact: pistolul lui Ove. Ori, pentru o acurateţe deplină: un Glock 17 cu gloanţe de plumb de nouă milimetri care se fragmentează la impactul cu ţesutul uman, făcându-se aşchii în aşa fel încât alicele astea iau cu ele o masă disproporţionat de mare de carne, muşchi, os şi materie cerebrală care - după ce îţi străbate corpul - se face terci pe peretele din spatele tău într-un mod ce seamănă destul de mult cu picturile lui Barnaby Furnas. Ţeava pistolului era îndreptată spre mine. Se presupune, adesea, că în asemenea situaţii ţi se usucă gura. Aşa şi e.
   - Sper că nu te superi dacă folosesc pistolul tău, Roger, a zis Greve. Pe-al meu nu l-am adus în Norvegia, e prea multă bătaie de cap cu armele în avion, în zilele noastre. Şi, oricum, n-aş fi putut anticipa - aici a desfăcut braţele - toate astea. În plus, e destul de bine că glonţul nu poate fi urmărit înapoi până la mine, aşa-i, Roger?
   N-am răspuns.
   - Aşa-i? a repetat.
   - De ce...? am dat să zic, cu o voce şuierând mai aspru decât vântul prin deşert.
   Clas Greve, având pe chip o expresie de interes autentic, a aşteptat să continui.
   - De ce faci toate astea? am şoptit. Doar din cauza unei femei pe care ai cunoscut-o nu mai mult de 5 minute?
   S-a încruntat.
   - La Diana te referi? Ştiai că eu şi cu ea...
   - Da, l-am întrerupt ca să fiu scutit de continuare.
   A chicotit.
   - Chiar eşti idiot, Roger? Chiar ai crezut că povestea asta e despre mine, tine şi ea?
   N-am răspuns, fiindcă aşa crezusem. Că nu era vorba despre chestii triviale precum viaţa, emoţiile şi oamenii dragi din viaţa cuiva.
   - Diana nu a fost decât un mijloc pentru atingerea unui obiectiv, Roger. A trebuit s-o folosesc ca să ajung mai aproape de tine. De vreme ce n-ai muşcat din prima momeală.
   - Să ajungi mai aproape de mine?
   - De tine, da. Noi plănuim asta de mai bine de 4 luni, încă de când am ştiut că Pathfinder o să-şi caute un nou director executiv.
   - Noi?
   - Ghici cine.
   - HOTE?
   - Şi noii noştri proprietari americani. Eram - sincer să fiu - cam strâmtoraţi, economic vorbind, când ne-au abordat în primăvară. A trebuit deci să acceptăm nişte condiţii care sugerau probabil ideea unei preluări forţate, însă care, de fapt, nu erau decât măsurile unei operaţiuni de salvare. Una dintre condiţii a fost să le livrăm şi Pathfinder.
   - Să le livraţi şi Pathfinder? Cum?
   - Ştii şi tu cât ştiu şi eu, Roger. Că deşi, pe hârtie, acţionarii şi consiliul director iau deciziile într-o companie, în practică o face, adesea, directorul executiv. Cel care, în evaluarea sa finală, stabileşte dacă şi cui îi este vândută compania. Am condus HOTE informându-i atât de puţin şi lăsând la mijloc atâta incertitudine tocmai pentru a-i determina să aibă încredere în mine în orice situaţie. Lucru care oricum a fost spre beneficiul lor, indiferent de cele întâmplate. Vreau să arăt, cu asta, că orice lider relativ competent, care se bucură de încrederea consiliului director, va putea manipula şi convinge o gaşcă de acţionari semiinformaţi să facă exact ce vrea el.
   - Exagerezi.
   - Aşa să fie? Din câte am cunoştinţă, îţi câştigi traiul făcând exact asta, convingându-i pe aşa-zişii directori.
   Avea, fireşte, dreptate. Şi-mi confirma suspiciunile avute după ce herr Felsenbrink de la HOTE îl recomandase atât de entuziast pe Greve pentru postul de director general al celui mai mare rival al firmei sale.
   - Deci HOTE vrea să... am început să zic.
   - Da, HOTE vrea să preia Pathfinder.
   - Fiindcă americanii au făcut din asta o condiţie pentru a vă salva?
   - Banii pe care i-am primit în conturi noi, acţionarii de la HOTE, rămân blocaţi până ce se întrunesc condiţiile impuse. Cu toate că nimic din înţelegerea asta nu apare, fireşte, pe nicăieri în formă scrisă.
   Am dat încet din cap.
   - Deci toate chestiile cu tine demisionând în semn de protest faţă de noii proprietari nu au fost decât o mascaradă care să te facă să apari drept un candidat credibil pentru preluarea cârmei la Pathfinder?
   - Exact.
   - Şi, după ce obţineai postul de director general la Pathfinder, ar fi trebuit să dai firma pe mâna americanilor?
   - Nu sunt sigur că expresia s-o dau pe mână e cea potrivită. Când Pathfinder o să afle, în câteva luni, că tehnologia lor nu mai reprezintă un secret pentru HOTE, o să-şi dea şi singuri seama că n-au nicio şansă de capul lor şi că cel mai indicat pas e cooperarea.
   - Fiindcă tu, între timp, le-ai facilita celor de la HOTE accesul la tehnologia asta?
   Greve a zâmbit, subţire şi albicios ca o tenie.
   - Ar fi, cum am zis, un mariaj perfect.
   - Perfect ca mariaj forţat, adică.
   - Dacă vrei. Însă, cu tehnologia combinată a HOTE şi Pathfinder, vom absorbi toate contractele pentru GPS din emisfera vestică. Şi vreo câteva din cea estică, dacă tot veni vorba... Toate astea merită un pic de manipulare, nu crezi?
   - Şi de aceea ai plănuit ca eu să-ţi fac rost de slujba asta?
   - Aş fi fost oricum un candidat puternic, nu crezi?
   Greve se postase la picioarele patului, cu pistolul în dreptul şoldului şi spatele spre uşă.
   - Dar am vrut să fim sută la sută siguri. Am descoperit curând ce agenţii de recrutare contactaseră şi am studiat un pic situaţia. S-ar părea că ai o anume reputaţie, Brown. Dacă tu recomanzi un candidat, atunci acela rămâne, zice lumea. Deţii, cu siguranţă, un soi de record. Aşa că, natural, am vrut să facem asta prin intermediul tău.
   - Mă simt onorat. Dar de ce n-ai intrat direct în legătură cu Pathfider, să le spui că eşti interesat?
   - Ei, haide, Roger! Sunt un fost manager al duşmanului, care s-a lăsat cumpărat. Doar n-ai uitat asta. Ar fi declanşat toate alarmele de pe lume dacă mă duceam direct la ei. Trebuia să fiu „descoperit”. De un vânător de capete ca tine, să zicem. Şi apoi trebuia să mă las convins. Doar în felul ăsta aş fi izbutit să intru în Pathfinder fără să fiu bănuit de intenţii ticăloase.
   - Înţeleg. Dar s-o foloseşti pe Diana? De ce n-ai luat legătura direct cu mine?
   - Acum o faci pe prostul, Roger. Ai fi avut aceleaşi bănuieli dacă veneam la tine eu însumi. M-ai fi ţinut la distanţă de-un stânjen.
   Avea dreptate, chiar o făceam pe prostul. Şi la fel de adevărat şi că el era prost de-a binelea. Prost şi mândru de planurile lui strălucite de căpătuială, atât de plin de sine, încât nu putuse rezista tentaţiei de a se lăuda cu ele, lungind-o până ce avea să intre pe uşă cineva. Şi cineva ar fi făcut bine să apară cât mai repede, ce naiba, că doar eram vătămat grav!
   - Prea mă crezi gentilom, Clas, am zis gândind că nu execuţi totuşi oameni cu care ai ajuns să te tutuieşti. Aleg candidaţi care cred eu că vor primi postul, iar aceştia nu sunt neapărat şi cei mai buni pentru companiile respective.
   - Serios? s-a încruntat Greve. Până şi un vânător de capete ca tine nu e tocmai lipsit de moralitate, aşa-i?
   - Nu ştii mare lucru despre recrutori, aş zice. Ar fi trebuit să n-o bagi şi pe Diana în tărăşenia asta.
   Ce am spus a părut să-l amuze.
   - Chiar aşa?
   - Cum ai agăţat-o?
   - Chiar vrei să ştii, Roger? a întrebat înălţând puţin pistolul.
   Un metru. Între ochi?
   - Mor să aflu, Clas.
   - Cum doreşti, a zis coborând iarăşi arma. Am trecut de câteva ori pe la galerie. Am cumpărat nişte lucrări. La recomandarea ei, pe parcurs. Am scos-o la o cafea. Am vorbit despre câte-n lună şi în stele, despre chestiuni extrem de personale, cum îşi vorbesc doar oamenii care nu se cunosc. Despre probleme în căsnicie...
   - Ai vorbit despre căsnicia noastră? mi-a scăpat.
   - Chiar aşa. Sunt, până la urmă, divorţat şi plin de compasiune. Pricep, de pildă, că o femeie frumoasă şi fertilă ca Diana ar putea să nu accepte refuzul soţului ei de a-i oferi un copil. Sau strădaniile lui de a o convinge să avorteze fiindcă bebeluşul s-ar fi născut cu sindromul Down.
   Greve şi-a lăbărţat pe faţă un rânjet la fel de larg ca al lui Aa în balansoarul său.
   - Mai ales că eu, unul, pur şi simplu ador copiii.
   Sângele şi raţiunea mi-au părăsit creierul, lăsând în urmă un singur gând: că aveam să-l ucid pe bărbatul care se afla în faţa mea.
   - I-ai... i-ai spus că ţi-ai dori un copil?
   - Nu, a răspuns domol Greve. I-am spus că aş vrea un copil cu ea.
   A trebuit să mă concentrez ca să-mi controlez vocea:
   - Diana nu m-ar părăsi în veci pentru un şarlatan ca...
   - Am dus-o în apartament şi i-am arătat aşa-zisa pictură de Rubens.
   Nu mai pricepeam nimic.
   - Aşa-zisa...?
   - Da, pânza nu este autentică, evident, ci doar o copie foarte bună executată în vremea lui Rubens. De fapt, nemţii au crezut mult timp că este cea autentică. Bunica mi-a arătat-o când eram copil şi locuiam aici. Îmi pare rău că te-am minţit în privinţa autenticităţii sale.
   Vestea ar fi trebuit poate să mă afecteze, eram însă atât de sleit emoţional, deja, că m-am mulţumit s-o accept şi gata, dându-mi totodată seama că Greve nu descoperise că pictura fusese înlocuită.
   - Însă şi aşa, copie, a fost de folos, a continuat Greve. Când Diana a pus ochii pe ce i s-a părut a fi un Rubens veritabil, a tras probabil concluzia, în clipa aceea, nu doar că aveam să-i dăruiesc un copil, ci şi că i l-aş putea oferi într-un fel mai mult decât mulţumitor. Pe scurt, că i-aş putea oferi viaţa la care visează.
   - Iar ea...
   - Ea, fireşte, a fost de acord să-şi ajute viitorul soţ să obţină postul de director care ar fi adus respectabilitatea ce trebuie să însoţească averea.
   - Tu îmi spui că... seara aceea la galerie... a fost o farsă de la un capăt la altul?
   - Desigur. Cu excepţia faptului că nu ne-am atins scopul cu atâta uşurinţă pe cât am fi sperat. Când Diana m-a sunat şi mi-a spus că deciseseşi să nu-mi oferi postul... a zis Greve şi şi-a dat dramatic ochii peste cap, îţi imaginezi ce şoc am avut, Roger? Ce dezamăgire? Ce furios am fost? Nu puteam să înţeleg în ruptul capului de ce nu mă placi. De ce, Roger, de ce? Ce-ţi făcusem oare?
   Am simţit un nod în gât. Părea absurd de relaxat, de parcă ar fi avut tot timpul de pe lume să-mi înfigă glonţul în ţeastă, în inimă sau în ce parte a corpului meu stabilise s-o facă.
   - Eşti prea scund, am zis.
   - Pardon?
   - Ai pus-o aşadar pe Diana să-mi planteze în maşină biluţa otrăvitoare de curacit? Ar fi trebuit să mă omoare ca să nu mai ajung să-mi redactez raportul de refuz?
   Greve s-a încruntat.
   - Curacit? Interesant să-ţi închipui că soţia ta ar fi dispusă să comită o crimă pentru un copil şi-o ulcică cu aur. Şi chiar s-ar putea să ai dreptate. Numai că nu i-am cerut, de fapt, să facă aşa ceva. Biluţa de cauciuc conţinea un amestec de ketalar şi dormicum, un anestezic cu efect rapid, atât de puternic încât, e drept, prezintă şi unele riscuri. Planul era ca tu să cazi lat când te sui în maşină de dimineaţă şi ca Diana să ducă maşina, cu tine în ea, într-un loc dinainte stabilit.
   - Ce loc?
   - O cabană pe care-o închiriasem. Destul de asemănătoare cu cea în care am sperat să te găsesc aseară. Deşi cu un proprietar mai plăcut şi mai puţin bănuitor.
   - Şi, odată ajuns acolo, te-ai fi apucat să...
   - Să te conving.
   - Cum?
   - Ei, să te lămuresc un pic, ştii doar. Şi nişte ameninţări acolo, dacă ar fi fost nevoie.
   - Tortură?
   - Tortura are şi părţi distractive, dar în primul rând nu suport să provoc cuiva durere fizică. Şi, în al doilea rând, vine un moment când tortura devine mai puţin eficientă decât ai crede. Deci nu, tortură în sine nu. Doar cât să-ţi faci o idee, suficient cât să-ţi stârnesc frica incontrolabilă de durere pe care o avem cu toţii în noi. Fiindcă, vezi tu, frica şi nu durerea te face maleabil. Motiv pentru care anchetatorii profesionişti apelează la un pic de tortură asociativă uşoară...
   A rânjit.
   - ...cel puţin potrivit manualelor CIA. Mai bune decât modelul FBI pe care-l foloseşti tu, nu, Roger?
   Simţeam că pe sub bandajul care-mi înconjura gâtul se formează broboane de sudoare.
   - Şi ce-ai fi vrut, până la urmă, să obţii? am zis.
   - Am fi vrut să te convingem să scrii şi să semnezi un raport favorabil. I-am fi pus chiar timbru şi-am fi trimis plicul în locul tău.
   - Şi dacă refuzam? Urmau alte chinuri?
   - Nu suntem lipsiţi de umanitate, Roger. Dacă refuzai, te-am fi ţinut acolo până ce Alfa repartiza altcuiva, vreunui coleg, sarcina de a scrie raportul. Probabil că lui Ferdinand - nu aşa îl cheamă?
   - Ferdy, am rostit cu asprime.
   - Exact. Şi părea încântat. La fel şi preşedintele consiliului director şi directorul de relaţii publice. N-ai şi tu aceeaşi impresie, Roger? Nu eşti de acord că, propriu-zis, singurul lucru care m-ar fi putut opri ar fi fost un raport negativ, şi doar unul scris de însuşi Roger Brown? Îţi dai seama, nu, că n-am fi avut de ce să-ţi facem vreun rău.
   - Minţi, am zis.
   - Aşa să fie?
   - N-ai de gând să mă laşi în viaţă. De ce mi-ai da drumul apoi, riscând să fii dat în vileag?
   - Ţi-aş fi putut face o oferă bună. Viaţă veşnică în schimbul tăcerii eterne.
   - Soţii respinşi nu sunt parteneri de afaceri raţionali, Greve. Şi tu o ştii.
   Greve şi-a atins de obraz ţeava armei.
   - Cam aşa ceva. Da, ai dreptate. Probabil că te-am fi omorât. În orice caz, eu i-am împărtăşit Dianei planul celălalt. Şi ea m-a crezut.
   - Fiindcă a vrut să creadă.
   - Estrogenul te orbeşte, Roger.
   Nu mai ştiam ce să spun. De ce naiba nu apărea cineva?
   - Am dat peste un semn cu NU DERANJAŢI în acelaşi vestiar unde am găsit şi halatul ăsta, a zis Greve ca şi cum mi-ar fi citit gândurile. Cred că se pune pe uşă, afară, când foloseşte pacientul oala de noapte.
   Ţeava armei era acum aţintită drept spre mine şi i-am văzut degetul încovoindu-se pe trăgaci. Nu ridicase la ochi pistolul: era limpede că are de gând să tragă de la şold, cum făcea James Cagney în filmele cu gangsteri din anii ’40, cu o precizie ireală. Din păcate, ceva îmi spunea că Clas Greve aparţinea acestui grup de ţintaşi imbatabili.
   - Cred că merge şi pentru asta, a zis Greve mijind deja ochii, gata să tragă. Moartea, până la urmă, e o chestie care ţine de intimitate, nu?
   Am închis ochii. Avusesem dreptate în tot acest timp: eram în rai.
   - Mă scuzaţi, domnule doctor!
   Vocea a răsunat tare în încăpere.
   Am deschis ochii şi-am văzut trei bărbaţi care se opriseră în spatele lui Greve, abia intraţi pe uşa care, acum, se închidea fără grabă în urma lor.
   - Suntem de la poliţie, s-a auzit vocea tipului îmbrăcat în civil. Are legătură cu un caz de omor, aşa că a trebuit, mă tem, să ignorăm anunţul de pe uşă.
   Vedeam că, de fapt, între îngerul meu salvator şi sus-menţionatul James Cagney exista o asemănare, însă poate că se datora doar balonzaidului cenuşiu ori medicamentelor pe care mi le dăduseră, fiindcă cei doi colegi ai săi în uniforme cu benzi reflectorizante (amintindu-mi de nişte salopete) arătau la fel de ireal: semănau ca două picături de apă, erau plini de osânză şi înalţi cât stâlpul.
   Greve încremenise şi mă ţintuia fioros cu privirea, fără a-şi întoarce capul spre ei. Pistolul, ascuns vederii poliţiştilor, era încă aţintit asupra mea.
   - Sperăm că nu deranjăm cu mica noastră anchetă, doctore, a zis tipul îmbrăcat în civil, fără a se obosi să-şi ascundă iritarea că bărbatul în halat alb părea să-l ignore cu totul.
   - Absolut deloc, a răspuns Greve, tot cu spatele la ei. Tocmai am terminat consultaţia.
   Şi-a dat deoparte halatul şi a îndesat pistolul în cureaua pantalonilor.
   - Eu... ăăă... am dat să spun, însă Greve m-a întrerupt.
   - Ia-o uşor. O s-o ţin la curent pe soţia ta cu evoluţia simptomelor. Nu-ţi face griji, o să ne asigurăm că e totul în regulă cu ea. Bine?
   Am clipit de câteva ori. Greve s-a înclinat peste pat şi-a atins cu palma pătura, în dreptul genunchiului meu.
   - O să fim blânzi, bine?
   Am dat din cap pe muteşte. De la medicamente mi se trăgea, fără discuţie. Toate astea nu aveau cum să se petreacă în realitate.
   Cu un zâmbet, Greve s-a îndreptat de şale.
   - Apropo, Diana are dreptate. Chiar ai un păr foarte frumos.
   Apoi s-a răsucit, a coborât capul în piept, s-a holbat la hârtia de pe suportul de documente şi le-a şoptit, în treacăt, poliţiştilor:
   - E al vostru, domnilor. Deocamdată.
   După ce uşa s-a închis iarăşi, James Cagney a făcut un pas în faţă.
   - Numele meu este Sunded.
   Am încuviinţat cu greutate, simţind cum bandajul de pe gâtlej îmi roade pielea.
   - Ai venit la ţanc, Sundet.
   - Sunded, a repetat el cu gravitate. Cu ded la final. Sunt inspector criminalist şi am fost chemat aici de la Kripos, din Oslo. Kripos este...
   - Kriminalpolitisentralen, Brigada Omucideri, ştiu.
   - Bun. Ei sunt Endride şi Eskild Monsen de la poliţia locală din Elverum.
   I-am cercetat cu privirea, impresionat. Două morse gemene, purtând uniforme identice şi mustăţi identice. Dădeai un ban, dar te alegeai, măcar, cu ceva kile de poliţist.
   - Mai întâi, aş vrea să-ţi citesc drepturile, a început Sunded.
   - Staţi aşa! am exclamat. Ce-ar trebui să însemne asta?
   Sunded a schiţat un zâmbet trudit.
   - Asta, herr Kjikerud, înseamnă că eşti arestat.
   - Kji... am dat să zic, dar mi-am muşcat limba, oprindu-mă.
   Sunded flutura un obiect pe care l-am recunoscut: un card de credit. Unul albastru. Cardul lui Ove. Luat din buzunarul meu. Detectivul a ridicat întrebător din sprânceană.
   - C... e? am zis. Pentru ce mă arestaţi?
   - Pentru uciderea lui Sindre Aa.
   M-am holbat la Sunded în timp ce el, folosind cuvinte normale şi nu rostirea sacadată şi emfatică din filmele americane, mi-a explicat că am dreptul la un avocat şi dreptul să-mi ţin clanţa. A sfârşit prin a-mi explica faptul că primise aprobare să mă ia cu ei de îndată ce-mi veneam în fire.
   Fiindcă, până la urmă, n-aveam decât vreo câteva copci pe ceafă.
   - E în regulă, am zis înainte să termine de explicat. Sunt cât se poate de bucuros să vă însoţesc.

16. Echipajul zero unu

   Spitalul era situat într-o zonă rurală de pe lângă Elverum, din câte reuşeam să-mi dau seama.
    Am văzut, cu uşurare, cum dispar în urma noastră clădirile albicioase aducând cu nişte saltele. M-am simţit încă şi mai uşurat nevăzând pe nicăieri un Lexus gri-argintiu.
   Maşina în care ne aflam era un Volvo vechi, însă bine întreţinut, cu un motor care suna atât de minunat, încât m-a făcut să bănuiesc că, înainte ca vehiculul să fi fost vopsit cu însemnele poliţiei, fusese modificat pentru curse.
   - Unde suntem? am întrebat de pe bancheta din spate, înghesuit între gabaritul impresionant al lui Endride şi Eskild Monsen.
   Hainele mele, ale lui Ove adică, fuseseră trimise la curăţătorie şi în locul lor o infirmieră îmi adusese o pereche de tenişi şi-un trening verde cu iniţialele spitalului, cu instrucţiuni ferme să-l înapoiez spălat. Mi se returnaseră, pe lângă asta, portofelul şi toate cheile lui Ove.
   - Districtul Hedmark, a zis Sunded de pe ceea ce, în filmele americane cu gangsteri, se numeşte „locul mortului”, adică locul de lângă şofer.
   - Şi unde ne ducem?
   - Nu e treaba ta, s-a răţoit şoferul tânăr şi plin de coşuri, aruncându-mi o privire rece ca gheaţa prin oglinda retrovizoare.
   O făcea pe poliţistul rău. Geacă neagră de nailon cu litere galbene pe spate. ELVERUM KO-DAW-YING CLUB. Am presupus că era vorba despre o foarte misterioasă, nouă-nouţă şi totuşi străveche artă marţială. Şi că rumegatul frenetic al gumei de mestecat îi dezvoltase într-un chip atât de disproporţionat musculatura fălcilor. Coşurosul era atât de sfrijit şi de îngust în umeri, că braţele îi alcătuiau un V când, ca acum, îşi ţinea amândouă palmele pe volan.
   - Ochii la drum, a zis cu voce joasă Sunded.
   Coşurosul a mormăit ceva şi s-a uitat chiorâş la banda dreaptă de asfalt care tăia prin câmpurile cultivate, despicând terenul plat ca o clătită.
   - Mergem la secţia de poliţie din Elverum, Kjikerud, a continuat Sunded. Am venit de la Oslo şi te vom interoga astăzi sau, dacă e necesar, şi mâine. Şi poimâine. Sper că eşti un tip rezonabil, fiindcă nu-mi place Hedmark.
   A bătut darabana cu degetele pe o geantă de voiaj pe care i-o înmânase Endride, fiindcă, pur şi simplu, în spate nu mai era loc.
   - Sunt un tip rezonabil, am zis, simţind cum ambele braţe îmi amorţesc.
   Gemenii Monsen respirau sincron, ceea ce însemna că mă storceau ca pe un tub cu pastă de dinţi la fiecare patru secunde. M-am întrebat dacă era cazul să rog pe vreunul dintre ei să respire altfel, dar m-am abţinut, într-un fel, după ce mă aflasem în faţa pistolului lui Greve, chestia asta mi se părea liniştitoare. Mă purta în trecut, în vremea când, copil fiind, trebuise să mă duc la lucru cu tata, fiindcă mama era bolnavă, şi mă aşezaseră între doi adulţi serioşi, dar binevoitori pe bancheta din spate a limuzinei de la ambasadă. Toată lumea era elegant îmbrăcată, nimeni însă la fel de elegant ca tata, care purta o caschetă de şofer şi conducea cu atâta stil şi graţie.
   După aceea tata îmi cumpărase îngheţată şi-mi spusese că am purtările unui adevărat gentleman.
   Din staţia radio s-au auzit nişte pârâituri.
   - Sst, a zis Coşurosul, rupând tăcerea din vehicul.
   - Mesaj pentru toate echipajele auto, a cârâit o voce nazală de femeie.
   - Pentru amândouă echipajele, a îngânat Coşurosul, dând mai tare.
   - Egmont Karlsen a anunţat furtul unui camion cu remorcă...
   Restul mesajului s-a pierdut printre hohotele de râs ale Coşurosului şi ale gemenilor Monsen. Corpurile li s-au zguduit, făcându-mi un masaj destul de plăcut. Cred că eram încă sub influenţa medicamentelor.
   Coşurosul a luat microfonul staţiei şi-a zis în el:
   - Karlsen părea treaz?
   - Nu chiar, a răspuns vocea de femeie.
   - Cred că iarăşi a condus băut şi a uitat unde l-a lăsat. Sună la Bamse, la cârciumă. Pun pariu că-i acolo, parcat în faţa barului. 18 roţi, cu inscripţia Sigdal Kitchens pe laturi. Terminat.
   A pus la loc microfonul staţiei şi mi s-a părut că atmosfera devenise acum semnificativ mai degajată, aşa că am profitat de ocazie.
   - Cineva a fost omorât, asta am înţeles, dar ce-are asta a face cu mine?
   Întrebarea mea a fost întâmpinată cu tăcere, am văzut însă, după expresia lui Sunded, că se gândeşte. S-a răsucit apoi spre bancheta din spate şi a zis, ţintuindu-mă cu privirea:
   - Bun, am putea la fel de bine să terminăm cu asta imediat. Ştim că tu ai fost făptaşul, herr Kjikerud, şi n-ai cum să te eschivezi. Fiindcă avem un cadavru, un loc al crimei şi probe care indică faptul că ai legătură cu ambele.
   Ar fi trebuit să fiu şocat, îngrozit. Ar fi trebuit să simt că-mi stă inima în loc, că mi se taie răsuflarea sau ce te mai străbate când auzi un poliţist spunându-ţi triumfător că există dovezi împotriva ta care te-ar putea trimite la închisoare pe viaţă. Însă nici vorbă să simt aşa ceva. Fiindcă nu auzeam un poliţist triumfător, ci modelul de interogatoriu Inbau, Reid şi Buckley.
   Primul pas. Confruntarea directă. Sau, ca să parafrazez manualul: detectivul ar trebui, iniţiind interogatoriul, să arate extrem de limpede faptul că poliţia ştie totul. Să spună „noi” şi „poliţia” în loc de „eu”. Şi „ştim” în loc de „credem”. Să distorsioneze imaginea de sine a celui anchetat adresându-i-se cu „domnule” dacă are un statut social inferior şi folosindu-i prenumele dacă poziţia sa socială este proeminentă.
   - Între noi fie vorba, a continuat Sunded coborând vocea într-un fel menit să sugereze confidenţialitate, din ce-am auzit, Sindre Aa nu era tocmai uşă de biserică. Dacă nu-l sugrumai cu frânghia, probabil c-ar fi făcut-o altcineva.
   Mi-am înăbuşit un căscat. Pasul al doilea. Arată înţelegere faţă de suspect încercând să-i găseşti o justificare.
   Văzând că nu reacţionez, Sunded a continuat.
   - Vestea bună e că, dacă obţin o confesiune rapidă, ţi-aş putea reduce din pedeapsă.
   Dumnezeule mare, Promisiunea Explicită! Era o stratagemă pe care Inbau, Reid şi Buckley o interziceau cu desăvârşire, o capcană legală pe care ar fi folosit-o doar detectivii cei mai disperaţi. Tipul ăsta chiar voia să se întoarcă din Hedmark cât mai iute cu putinţă.
   - Aşadar... de ce-ai făcut-o, Kjikerud?
   M-am uitat pe geam. Câmpii. Ferme. Ferme. Câmpii. Ferme. Pârâu. Câmpii. Numai bune să te fure somnul.
   - Deci, Kjikerud?
   Am auzit degetele lui Sundet bătând darabana pe geanta de voiaj.
   - Minţi, am zis.
   Răpăitul s-a oprit.
   - Repetă.
   - Minţi, Sunded. Habar n-am cine e Sindre Aa şi nu mă ai la mână cu nimic.
   Sundred a scos un hohot scurt, ca un duduit.
   - Chiar aşa? Spune-mi, atunci, unde ai fost în ultimele 24 de ore. Vrei să fii atât de bun, Kjikerud?
   - Posibil, am zis. Dacă-mi spui şi tu despre ce-i vorba în cazul ăsta.
   - Arde-i una! s-a stropşit Coşurosul. Endride, plesneşte-l...
   - Gura, a zis cu calm Sunded şi s-a întors spre mine. Şi de ce ţi-am spune, Kjikerud?
   - Fiindcă poate aşa o să vorbesc cu voi. Dacă nu, o să-mi ţin gura ferecată până ce apare avocatul meu. Din Oslo.
   Am văzut cum Sunded strânge din buze şi-am mărit potul:
   - Mâine, cândva, dacă avem noroc...
   Sunded şi-a lăsat capul într-o parte şi m-a studiat de parcă aş fi fost o insectă pe care nu ştia dacă s-o adauge la colecţie ori s-o strivească sub talpă.
   - În regulă, Kjikerud. Totul a început când persoana de lângă tine a primit un apel telefonic legat de un tractor abandonat în mijlocul şoselei. Agenţii au găsit tractorul şi un cârd de ciori adunate să se ospăteze din ce se afla în partea din spate a acestuia. Deja ciuguliseră părţile moi ale unui câine mort. Tractorul era al lui Sindre Aa, însă fireşte că acesta n-a răspuns când a fost sunat, aşa că unul dintre noi a trecut pe la fermă şi l-a descoperit în balansoar, unde îl lăsaseşi tu. Am găsit un Mercedes în şopron, cu motorul distrus şi cu un număr de înmatriculare care ne-a condus la tine, Kjikerud. Poliţia din Elverum a făcut până la urmă legătura între câinele mort şi un raport de rutină de la spital, privind un bărbat semiconştient care fusese internat cu o muşcătură urâtă de câine. Poliţiştii au sunat acolo şi asistenta de serviciu ne-a spus că într-adevăr bărbatul fusese găsit inconştient, însă şi că îi descoperiseră în buzunar un card de credit pe numele Ove Kjikerud. Şi, una-două, ne-am înfiinţat la tine.
   Am dat din cap a încuviinţare. Acum ştiam cum mă găsiseră. Însă cum izbutise, pe toţi sfinţii, s-o facă Greve? Îmi tot strofocasem creierul sedat cu întrebarea asta, fără să mă aleg cu vreun răspuns. Era cu putinţă ca Greve să aibă contacte şi în poliţia locală? Pe cineva care se asigurase că Greve va ajunge la spital înaintea poliţiei? Greşit! Intraseră în rezervă la timp ca să mă salveze. Greşit! Sunded făcuse asta, tipul neiniţiat care nu era din partea locului, omul celor de la Kripos, din Oslo. Simţeam că mă paşte o durere de cap în timp ce următorul gând şi-a anunţat sosirea: dacă lucrurile stăteau aşa cum mă temeam, de ce fel de protecţie aş fi avut parte în arestul poliţiei?
   Brusc, respiraţia sincronă a gemenilor Monsen nu mai părea atât de liniştitoare. Nimic nu mai părea să mă liniştească. Era de parcă nu mai puteam să mă încred în nimeni pe lume. În absolut nimeni. Cu excepţia, poate, a unei singure persoane. Tipul din afară, omul cu geantă de voiaj. Ar fi trebuit să pun cărţile pe masă, să-i explic lui Sunded totul, să mă asigur că mă duce la o altă secţie de poliţie. Elverum era neîndoielnic corupt, probabil că în maşina asta exista mai mult de un complotist.
   Radioul a pârâit iarăşi.
   - Echipaj zero unu, recepţie.
   Coşurosul a apucat microfonul.
   - Da, Lise?
   - Nu este niciun camion în faţă la Bamse. Terminat.
   Să-i destăinui lui Sunded totul ar fi implicat, fireşte, şi mărturisirea că sunt un hoţ de obiecte de artă. Şi cum aş fi putut să-l conving că-l împuşcasem pe Ove apărându-mă, aproape accidental? Un om atât de îmbibat cu licoarea lui Greve că probabil se uita cruciş.
   - Ia-o cu calm, Lise. Întreabă prin zonă. Nu poate nimeni să ascundă un vehicul de 18 metri lungime în districtul ăsta, bine?
   Răspunsul a venit pe un ton îmbufnat.
   - Karlsen zice că de obicei tu îi găseşti camionul, fiindcă eşti poliţist şi cumnatul lui. Terminat.
   - Nici nu mă gândesc, ce naiba! Poţi să uiţi de treaba asta, Lise.
   - Zice că nu cere mare lucru. Te-ai ales cu cea mai puţin urâtă dintre surorile lui.
   Am simţit cum mă zgâlţâie râsul gemenilor Monsen.
   - Spune-i idiotului că avem şi noi, azi, de făcut nişte muncă serioasă de poliţie, s-a stropşit Coşurosul. Terminat.
   Chiar nu ştiam cum să joc acest jos. Era doar o chestiune de timp până ce adevărata mea identitate avea să fie dezvăluită. Era cazul să le spun acum, pe loc sau era un as pe care-l puteam păstra în mânecă pentru mai târziu?
   - Acum e rândul tău, Kjikerud, a zis Sunded. Te-am verificat un pic. Eşti o veche cunoştinţă de-a noastră. Şi, din scriptele noastre, reiese că nu eşti căsătorit. Ce-a vrut deci doctorul să spună cu „o să aibă grijă de soţia ta”? Diana, parcă, nu?
   Asul din mânecă se spulbera. Mi-am aruncat, oftând, privirea pe geam.
   Locuri pustii, apoi iarăşi zone cultivate. Nu tu trafic auto, nu tu case, doar un nor de praf de la vreun tractor sau vreo maşină ridicându-se departe, spre linia orizontului.
   - Nu ştiu, am răspuns.
   Trebuia să-mi limpezesc mintea. Trebuia să văd întreaga tablă de şah.
   - Ce relaţie aveai cu Sindre Aa, Kjikerud?
   Adresarea asta cu un nume străin începea să mă obosească. Am dat să răspund, însă mi-am dat seama că greşisem iar. Poliţia chiar credea că sunt Ove Kjikerud! Acesta era numele pe care-l primiseră de la spital. Dar, dacă îi transmiseseră şi lui Greve acelaşi mesaj, de ce-l vizitase Greve la spital pe Kjikerud? Nici nu-i auzise vreodată numele; nimeni de pe pământul ăsta nu ştia că Ove avea ceva de-a face cu mine - Roger Brown! Pur şi simplu, era lipsit de noimă. Probabil că mă găsise în alt mod.
   Am văzut că norul de praf de pe drumul lateral se apropie.
   - Mi-ai auzit întrebarea, Kjikerud?
   Greve îmi dăduse de urmă, pentru început, la cabană. Apoi la spital. Cu toate că nu aveam la mine mobilul. Greve nu fusese informat nici de Telenor şi nici de poliţie. Cum de era, atunci, cu putinţă?
   - Kjikerud! Alo!
   Norul de praf de pe şoseaua laterală se apropia mult mai vertiginos decât păruse din depărtare. Am văzut intersecţia din faţă şi-am avut brusca senzaţie că se năpusteşte direct spre noi, că ne aflăm pe un traseu de coliziune. Speram ca vehiculul celălalt să ştie că avem prioritate.
   Dar poate Coşurosul ar fi trebuit să-i dea un indiciu, să claxoneze.
   Indiciu. Claxon. Cum spusese la spital Greve? Diana are dreptate. Ai un păr foarte frumos.
   Am închis ochii şi i-am simţit degetele Dianei trecându-mi prin păr, în garaj. Mirosul. Mirosise altfel. A el, a Greve. Nu, nu a Greve. A HOTE.
   Năpustindu-se spre noi. Şi am simţit, cu încetinitorul, că totul se aşază la locul lui. De ce nu mă prinsesem mai demult? Am deschis ochii.
   - Suntem în pericol de moarte, Sunded.
   - Singurul în pericol eşti tu, Kjikerud. Sau cum te-o chema.
   - Ce?
   Sunded a privit în oglinda retrovizoare şi a ridicat cardul de credit pe care mi-l arătase la spital.
   - Nu prea arăţi ca în poză. Şi, când m-am uitat în dosarul lui Kjikerud, am văzut că are 1 metru 73 înălţime. Iar tu ai... cât? Unu 65?
   În maşină se lăsase liniştea. Mi-am proptit privirea în norul de praf care se apropia cu repeziciune. Nu era un automobil. Ci un camion cu remorcă în spate. Se apropiase atât de mult că-i puteam citi literele de pe latură.
   SIGDAL KITCHENS.
   - Unu 68, am zis.
   - În cazul ăsta... cine naiba eşti? a mârâit Sunded.
   - Roger Brown. Şi-acolo, pe stânga, e camionul furat al lui Karlsen.
   Capetele s-au întors toate spre stânga.
   - Ce mama mă-sii se petrece aici? a mormăit Sunded.
   - Se întâmplă, am zis, că la volanul camionului ăluia e un tip pe nume Clas Greve. Ştie că sunt în maşina asta şi are de gând să mă omoare.
   - Dar cum...?
   - Are un dispozitiv de urmărire cu GPS, ceea ce înseamnă că mă poate găsi oriunde aş fi. Şi-o tot face de când soţia mea mi-a mângâiat părul, în garaj. Un pic de gel conţinând microtransmiţători care ţi se lipesc de păr şi sunt imposibil de curăţat.
   - Termină cu prostiile! s-a răstit detectivul de la Kripos.
   - Sunded... a început Coşurosul să zică. Chiar e camionul lui Karlsen.
   - Trebuie să ne oprim acum şi să ne întoarcem, am spus. Altfel o să ne omoare pe toţi. Opreşte!
   - Mergi mai departe, a ordonat Sunded.
   - Chiar nu-ţi dai seama ce-o să se întâmple? am răcnit. O să mori curând, Sunded.
   Sunded a început să râdă în felul lui scrâşnit, ca de maşină de tăiat iarba, doar că iarba părea puţin cam prea înaltă. În cele din urmă, şi-a dat seama.
   Însă era deja prea târziu.

17. Sigdal Kitchens

   O coliziune între două vehicule e o chestiune de fizică elementară. Ţine, până la urmă, de întâmplare, însă acest fenomen al întâmplării poate fi explicat prin ecuaţia Energie x Timp = Masă x diferenţa de Viteză.
    Daţi nişte valori oarecare variabilelor şi aveţi o poveste simplă, adevărată şi necruţătoare. Puteţi afla, de pildă, ce se întâmplă când o matahală de camion încărcat complet, cu o greutate de 25 de tone şi deplasându-se cu viteza de 80 de kilometri pe oră, izbeşte un automobil cu o greutate de 1800 de kilograme (punându-i şi pe gemenii Monsen la socoteală) care merge cu aceeaşi viteză. Pe baza întâmplării, ţinându-se cont de punctul de impact, construcţia caroseriei şi unghiul relativ de coliziune a celor două corpuri solide ar putea exista posibile multiple variante ale poveştii, însă toate au în comun două trăsături: una, sunt tragedii. A doua, automobilul e cel care dă de belea.
   Când, la ora 10 şi 13 minute, camionul cu remorcă la volanul căruia se afla Greve a izbit maşina de poliţie zero unu, un Volvo 740 fabricat în 1989, exact în dreptul locului şoferului, motorul maşinii, ambele roţi din faţă şi picioarele Coşurosului au fost împinse pieziş prin corpul maşinii, în vreme ce automobilul era propulsat în aer. Nu s-a activat niciun airbag, fiindcă asemenea dispozitive nu se instalau în maşinile Volvo înainte de anii ’90.
   Maşina de poliţie - deja o rablă - a săltat peste banda carosabilă, a plonjat peste parapet şi-a aterizat în pâlcul compact de molizi care mărginea râul, la fundul râpei. Până să aterizeze în rămuriş, maşina avea să execute două salturi mortale şi jumătate, cu o răsucire şi jumătate în jurul axei. N-au existat martori care să confirme ce am spus, dar exact asta s-a întâmplat. E vorba despre - am mai spus asta - principii elementare ale fizicii. La fel ca şi faptul că relativ nevătămatul camion şi-a continuat drumul peste intersecţia pustie, unde s-a oprit cu un scrâşnet prelung, metalic. A pufnit ca un balaur în vreme ce frânele se declanşau în cele din urmă, însă duhoarea de cauciuc ars şi de plăcuţe de frână pârlite avea să mai stăruie încă vreo câteva minute peste privelişte.
   La 10 şi 14, molizii au încetat să se mai legene, praful a început să se aşeze, camionul a rămas înţepenit, cu motorul încă mergând, în vreme ce soarele continua să lucească netulburat peste câmpiile din Hedmark.
   La 10 şi 15 minute, a trecut pe la locul faptei primul automobil, iar şoferul n-a observat probabil nimic în afara camionului oprit pe marginea de pietriş a drumului şi nişte fragmente de sticlă spartă scrâşnindu-i sub pneuri.
   N-ar fi avut cum să vadă vreo urmă a maşinii de poliţie zăcând cu roţile în sus sub copaci, lângă râu.
   Ştiu toate astea fiindcă mă aflam într-o poziţie care-mi permitea să evaluez că suntem cu roţile-n sus, ascunşi de şosea de arborii care mărgineau râul. Orele oferite depind de precizia ceasului de la mâna lui Sunded, care ticăia exact înaintea ochilor mei. Sau cel puţin asta cred, că al lui era; zăcea acolo împreună cu un braţ retezat care se arăta printr-o bucată de balonzaid cenuşiu.
   S-a iscat o pală de vânt, ducând cu el mirosul de smoală al plăcuţelor de frână şi zumzetul monoton al motorului încă pornit.
   Razele soarelui au pătruns prin coroanele molizilor dinspre cerul fără nori, însă în jurul meu ploua. Cu benzină, ulei şi sânge. Picura şi se scurgea.
   Erau morţi cu toţii. Coşurosul nu mai avea coşuri. Şi nici faţă nu prea mai avea. Rămăşiţele lui Sunded se aplatizaseră ca o siluetă tăiată în carton; îl vedeam iţindu-se printre propriile picioare. Gemenii părea mai mult sau mai puţin întregi, însă încetaseră să respire. Faptul că eram încă în viaţă se datora exclusiv capacităţii familiei Monsen de a acumula greutate corporală şi de a alcătui din ea airbaguri perfecte.
    Însă aceleaşi corpuri care-mi salvaseră viaţa mi-o luau acum cu forţa. Întreaga caroserie era distrusă şi atârnam cu capul în jos de pe banchetă. Un braţ mi-era liber, eram însă turtit între cei doi poliţişti, atât de tare încât nu mă puteam nici mişca şi nici respira. Deocamdată totuşi simţurile îmi funcţionau. Astfel că vedeam benzina picurând, o simţeam cum se prelinge pe cracii pantalonilor, cum trece peste corpul meu şi se scurge din gulerul treningului. Şi auzeam pe şosea camionul, îl auzeam pufnind, huruind şi mugind.
    Ştiam că Greve e acolo, că se gândeşte, evaluează situaţia. Vedea pe sistemul de detectare cu GPS că nu mişcăm. Se gândea, poate, că tot ar fi trebuit să coboare acolo şi să se asigure că suntem morţi cu toţii. Pe de altă parte, ar fi fost dificil să coboare, iar să urce, apoi, încă şi mai dificil. Dar poate credea că nimeni n-ar fi putut supravieţui unei asemenea prăbuşiri. Însă dormi cu mult mai liniştit ştiind că ai văzut-o cu ochii tăi...
   Porneşte odată, m-am rugat. Porneşte camionul şi pleacă.
   Cel mai neplăcut lucru legat de starea de conştientă deplină în care mă aflam era că-mi puteam imagina ce s-ar fi întâmplat dacă mă descoperea îmbibat cu benzină.
   Porneşte. Condu!
   Motorul camionului huruia mai departe, de parcă ar fi conversat cu sine însuşi.
   Devenise limpede pentru mine, de-acum, tot ce se întâmplase. Greve nu urcase pe veranda lui Sindre Aa să întrebe unde sunt, fiindcă vedea asta pe ecranul dispozitivului său de urmărire. De Aa trebuise să scape, pur şi simplu, pentru că acesta îl văzuse pe Greve şi văzuse maşina lui. Însă, cât urcase Greve pe cărare către cabană, eu mă deplasasem în toaleta de afară şi, când nu mă găsise în cabană, îşi verificase iarăşi dispozitivul şi descoperise, spre uluirea lui, că semnalul dispăruse. Fiindcă transmiţătorii din părul meu, în momentul acela, fuseseră scufundaţi în rahat, pe care tehnologia HOTE, cum s-a mai spus, nu avea semnal suficient de puternic ca să-l penetreze. Ce idiot fusesem şi ce noroc chior aveam!
   Greve îşi trimisese câinele să mă găsească, iar el rămăsese să aştepte. Tot fără semnal. Fiindcă fecalele se uscaseră în jurul transmiţătorilor şi blocaseră în continuare semnalul câtă vreme cercetasem eu cadavrul lui Aa şi evadasem cu ajutorul tractorului. Probabil că receptorul lui Greve nu începuse să primească iarăşi semnal decât pe la miezul nopţii. Moment în care mă aflam pe targă, sub duşul de la spital, şi mi se spăla rahatul din păr.
   Greve sărise apoi în maşină şi ajunsese în zori la spital. Dumnezeu ştie cum făcuse să fure camionul, dar în orice caz nu avusese vreo problemă să mă găsească iarăşi, pe mine, Brown, tâmpitul care se cerea cu tot dinadinsul prins.
   Degetele de la braţul retezat al lui Sunded erau încă strânse în jurul mânerului genţii de voiaj. Ceasul de pe încheietură ticăia. Zece şi 16. Urma, într-un minut, să-mi pierd cunoştinţa. În două, mă aştepta sufocarea. Hotărăşte-te odată, Greve.
   Într-un târziu, s-a hotărât.
   Am auzit icnetul camionului. Turaţia motorului s-a diminuat. Îl oprise; venea încoace!
   Sau... schimbase vitezele?
   Un huruit. Scrâşnetul pietrişului sub anvelopele apăsate de greutatea celor 25 de tone. Vuietul a sporit în volum. Tot mai mult.
   Apoi s-a făcut, parcă, mai puţin zgomotos. A dispărut în peisajul rural. S-a stins.
   Am închis ochii şi-am îngânat cuvinte de mulţumire. Fiindcă nu fusesem ars de viu, ci aveam să mor doar din lipsa oxigenului. Nu se numără, sub nicio formă, printre cele mai urâte feluri de-a muri. Creierul îşi închide compartiment după compartiment, te ia picoteala, amorţeşti, încetezi să gândeşti şi cu asta problemele tale încetează să mai existe. E, cumva, ca şi cum ai băga în tine nişte pahare zdravene de pileală. Da, mi-am zis, pot să trăiesc cu genul ăsta de moarte.
   Ideea aproape că m-a făcut să râd.
   Eu, care-mi petrecusem întreaga viaţă încercând să fiu opusul tatălui meu, aveam să-mi închei viaţa, ca şi el, într-o maşină făcută zob. Cât de diferit de el fusesem, până la urmă? Când mă făcusem prea mare pentru ca jigodia de beţivan să mă mai pocnească, începusem să-l pocnesc eu pe el.
   La fel cum obişnuise s-o lovească pe mama, fără să-i las urme vizibile. Alt exemplu: când se oferise să mă înveţe să conduc, îl refuzasem politicos şi-l informasem că nu mă interesează să am permis de conducere. Şi mă combinasem cu fata urâtă şi răzgâiată a ambasadorului, pe care tata o ducea în fiecare dimineaţă la şcoală cu maşina, doar ca s-o pot invita acasă la cină şi, astfel, să-l umilesc. Apoi regretasem, văzând-o pe mama plângând în bucătărie, între felul principal şi desert. Intrasem la o facultate din Londra despre care îl auzisem pe tata zicând că-i o chestie fiţoasă pentru paraziţii societăţii. Însă nu-l mâniasem atât de tare pe cât aş fi sperat. Izbutise chiar să schiţeze un zâmbet, păruse mândru de reuşita mea, nemernic viclean.
   Apoi când, mai încolo în toamnă, întrebase dacă poate veni cu mama să mă viziteze în campus, refuzasem motivând că n-aş vrea să descopere colegii mei că taică-meu nu e cineva bine poziţionat în corpul diplomatic, ci doar un şofer amărât. Asta păruse să atingă un punct sensibil. Nu propriu-zis sensibil, fireşte, ci dureros.
   O sunasem pe mama, cu două săptămâni înainte de nuntă, s-o anunţ că mă însor cu o fată pe care o cunoscusem, explicându-i că avea să fie o ceremonie simplă, doar noi şi martorii noştri. Însă mama era bine-venită, atâta vreme cât venea fără tata. Mama şi-a pierdut cumpătul şi-a zis că sub nicio formă n-ar veni fără el. Sufletele nobile şi credincioase sunt adeseori handicapate de credinţa pe care le-o poartă unor indivizi de cea mai joasă speţă.
   Diana urma să-mi cunoască părinţii la finalul acelui semestru, în vară, însă cu 3 săptămâni înainte să plecăm din Londra am primit vestea accidentului de maşină. Pe drumul de întoarcere de la cabană, mi-a spus poliţistul la telefon, printre pârâituri. Seară, ploaie şi viteză prea mare.
   Vechea şosea căpătase temporar o bandă ocolitoare, se construia o ieşire spre autostradă. Una nouă, poate întru câtva lipsită de logică, marcată însă cu semne de avertizare. Asfaltul nou-nouţ absorbea lumina, oarecum de aşteptat. Şi mai fusese o maşină parcată pe marginea şoselei. Îl întrerupsesem pe poliţist zicându-i că ar trebui să-i testeze lui taică-meu alcoolemia. Doar ca să confirme ce ştiam deja: că o omorâse pe mama.
   În seara aceea, singur într-un bar din Barons Court, pusesem pentru întâia oară gura pe alcool. Şi mă buşise plânsul în public. Iar în seara aceea, când mă spălasem de lacrimi în pisoarul împuţit, văzusem faţa căzută, de beţivan, a tatei în oglindă. Şi-mi amintisem acea lucire calmă şi atentă din ochii lui când dărâmase piesele de şah de pe tablă, lovind regina şi făcând-o să se învârtă prin aer înainte de a ateriza pe podea. Apoi mă lovise pe mine.
   O dată doar, însă o făcuse. Mă pocnise sub ureche. Şi văzusem atunci, în ochii lui, ceea ce mama numea Boala. Văzusem, dincolo de privirile sale, monstrul hidos, agil şi însetat de sânge care locuia acolo. Însă era totodată el, părintele meu, sânge din sângele meu.
   Sânge.
   Ceva afundat în adânc, ceva care sălăşluise vreme îndelungată pe sub toate acele straturi de negare, se ridica la suprafaţă. O amintire ceţoasă a unui gând care-mi venise în cap şi care nu se mai lăsase, apoi, domolit. Lua o formă mult mai concretă acum. Durerea îl limpezea. Se transforma în adevăr. Un adevăr pe care reuşisem, până atunci, să-l ţin departe minţindu-mă. Fiindcă nu teama de a pierde întâietatea în faţa unui copil mă făcuse să nu-mi doresc să-i am pe ai mei. Ci frica de Boală. Teama că şi eu, fiul lui, sunt bolnav. Că Boala se afla acolo, în spatele ochilor mei. Îi minţisem pe toţi. Îi spusesem lui Lotte că nu voisem copilul fiindcă avea un defect, un sindrom, o anomalie cromozomială, în vreme ce anomalia, de fapt, era în mine.
   Totul începea, acum, să se lege. Viaţa mea fusese o proprietate lăsată de răposaţi şi-acum creierul meu punea husele pe mobilier, închidea uşile, se pregătea să stingă lumina. Ochii mă usturau, lacrimile dădeau pe dinafară şi mi se prelingeau, peste frunte, către creştetul capului. Mă sufocam între două baloane umane. M-am gândit la Lotte. Şi acolo, aflat pe pragul dintre viaţă şi moarte, mi-am dat seama. Am văzut lumina. Am văzut-o pe...
   Diana? Ce să caute aici trădătoarea? Baloane...
   Mi-am mişcat mâna liberă, care se bălăngănea, spre geanta de voiaj.
   Degetele mele amorţite le-au desprins de pe mânerul genţii pe cele ale lui Sunded şi au deschis-o. Benzina a început să picure de pe mine pe geantă cât am scotocit în interior şi-am scos la iveală o cămaşă, o pereche de şosete, chiloţi şi o trusă de toaletă. Asta era tot. Am deschis trusa şi i-am golit conţinutul pe plafonul maşinii. Pastă de dinţi, un aparat de ras electric, plasturi, şampon, o pungă transparentă de plastic pe care o folosise, probabil, la controlul de securitate din aeroport, nişte cremă hidratantă... şi ce să vezi! Nişte foarfece din acelea mici, îndoite la vârf, pe care destui, cine ştie de ce, le preferă unghierelor moderne.
   Mi-am trecut palma, orbeşte, peste unul dintre gemeni, peste burdihan şi piept, încercând să găsesc vreun fermoar sau nasture. Însă îmi pierdeam abilitatea tactilă a degetelor, care nu voiau nici să asculte comenzile mele şi nici să trimită informaţii la creier. Am apucat apoi foarfecele şi i-am înfipt vârful în burta lui... în fine, să zicem că a lui Endride era.
   Nailonul bluzei lui a cedat, rupându-se cu un fâşâit eliberator, a alunecat la spate şi a lăsat vederii un stomac umflat, ambalat în materialul albastru-deschis al cămăşii de poliţist. Am tras de cămaşă, iar osânza, acoperită cu piele păroasă, alb-albăstruie, s-a revărsat. Ajungeam acum la partea de care-mi era cel mai groază. Gândul însă la recompensa posibilă - să pot trăi, să pot respira - le suprima pe celelalte, aşa că am izbit cu toată puterea, împlântând foarfecele în stomac, chiar deasupra buricului. Apoi l-am scos.
   Nu s-a întâmplat nimic.
   Ciudat lucru. Gaura din stomac se vedea bine, însă nu ieşea nimic, nimic care, speram eu, să uşureze apăsarea pe care-o simţeam. Balonul rămânea la fel de umflat ca înainte.
   L-am înţepat iar. Încă o gaură. Încă un puţ uscat.
   Am început să izbesc nebuneşte cu foarfecele. Pleosc, pleosc. Nimic. Din ce naiba erau oare făcuţi gemenii ăştia? Erau clădiţi doar din osânză? Epidemia asta de obezitate avea să mă ucidă şi pe mine?
   A mai trecut o maşină pe drum, deasupra.
   Am încercat să ţip, dar nu aveam aer.
   I-am înfipt foarfecele în burdihan cu ultimele puteri, dar de data asta nu l-am mai retras, fiindcă eram pur şi simplu sleit. M-am oprit puţin şi-am început să-l răsucesc. Am întins degetul mare şi arătătorul şi am tras de foarfece dinspre interior. Mi-am croit drum înăuntru. Era surprinzător de simplu. Apoi s-a întâmplat ceva. Din gaură s-a năpustit un şuvoi de sânge, a traversat stomacul mortului, a dispărut sub haine, a reapărut pe gâtlejul bărbos, a curs peste bărbie, pe buze şi-a dispărut în nări. Am despicat mai departe, de-acum cuprins de frenezie. Şi am descoperit că în realitate oamenii sunt făpturi fragile, deoarece corpul s-a deschis, s-a desfăcut cum văzusem la televizor că se întâmplă cu balenele tranşate. Şi asta doar cu un foarfece mic, de unghii! Nu m-am oprit până ce stomacul n-a căpătat o despicătură alungită de la talie până la coaste.
   Însă grămada de sânge şi de intestine la care mă aşteptasem să iasă nu se ivea. Nu mai aveam vlagă în braţ. Am lepădat foarfecele şi vechiul meu prieten, câmpul vizual îngustat, s-a întors. Vedeam, prin fanta asta, partea interioară a acoperişului maşinii.
   Avea un model cenuşiu, cu pătrăţele. Piesele sparte de şah zăceau împrăştiate împrejur. M-am dat bătut. Am închis ochii. Era minunat să cedezi. Simţeam gravitaţia, acum, trăgându-mă spre centrul pământului, cu capul înainte, ca un făt pe cale să iasă din incubatorul matern. Urma să fiu împins afară prin tunelul strâmt, moartea însemna renaştere. Simţeam chiar şi durerile facerii acum, zguduiturile vibraţiilor dureroase. Apoi regina albă.
   Am auzit sunetul şi fluidul amniotic căzând în rafale.
   Apoi mirosul.
   Dumnezeule, ce putoare!
   Mă născusem şi viaţa mea începea cu o cădere, cu o izbitură în cap şi cu întuneric deplin.
   Întuneric deplin.
   Întuneric.
   Oxigen?
   Lumină.
   Am deschis iarăşi ochii. Eram întins pe spate. Am văzut, deasupra, bancheta din spate pe care ne înghesuiserăm eu şi gemenii. Acum probabil că eram întins pe plafonul maşinii, pe interior, pe materialul cu pătrăţele ca o tablă de şah. Şi respiram. Respiram o duhoare de moarte, de viscere umane. Mi-am rotit privirea în jur. Parcă eram într-un abator ori într-o carmangerie. Ciudat era însă că, în loc să fac lucrurile la care mă predispunea firea mea - să reprim, să neg, să evit - era ca şi cum creierul mi se dilatase pentru a absorbi o scală completă de impresii senzoriale.
   Am decis să rămân pe loc. Am tras în piept mirosul. Priveam. Ascultam. Am cules de pe jos piesele de şah. Le-am pus la locul lor pe tablă, una câte una.
   Am ridicat, la final, şi regina albă, ciobită. Am studiat-o. Apoi am aşezat-o simetric faţă de regele negru.

Partea a patra

Selecţia

18. Regina albă

   Zăceam în maşina făcută zob şi mă holbam la aparatul electric de ras.
   Noi, oamenii, avem gânduri bizare. Regina albă era spartă. Ea, pe care o folosisem ca să-mi ţin tatăl, trecutul, da, întreaga mea viaţă sub control. Ea, care pretinsese că mă iubeşte şi căreia îi jurasem, deşi minţisem, că o parte din mine o va iubi mereu doar pentru că spusese asta. Ea, pe care ajunsesem s-o numesc jumătatea mea mai bună deoarece crezusem cu adevărat că e chipul meu de Ianus: faţa cea bună. Greşisem însă. Şi o uram. Ba nici măcar: Diana Strom-Eliassen nici nu mai exista pentru mine. Mă aflam totuşi într-o maşină făcută zob, înconjurat de patru cadavre, cu un aparat de ras electric în mână şi-un singur gând în minte:
   M-ar fi iubit Diana dacă n-aş fi avut părul ăsta?
   Nouă, oamenilor - cum am mai spus - ne vin tot soiul de gânduri ciudate. Am alungat gândul ăsta şi-am apăsat pe butonul de pornit. Aparatul - care-i aparţinuse lui Sunded, omul cu nume profetic aducând cu soon dead în engleză, adică „mort curând” - mi-a vibrat în palmă.
   Trebuia să mă schimb. Voiam să mă schimb. Roger cel de altădată nu mai exista. M-am apucat de treabă.
   Un sfert de oră după aceea m-am cercetat în ciobul care mai rămăsese din oglindă. Priveliştea - aşa cum mă temusem - nu era tocmai plăcută.
   Capul îmi arăta ca o alună descojită, alungit şi cu o adâncitură uşoară în mijloc. Ţeasta rasă licărea acum, albicioasă, contrastând cu pielea mai bronzată a feţei. Dar eu eram: noul Roger Brown.
   Părul îmi căzuse printre picioare. L-am băgat în punga de plastic transparentă pe care am îndesat-o apoi în buzunarul de la spate al pantalonilor lui Eskild Monsen. Am găsit şi un portofel acolo, cu nişte bani şi-un card de credit. Aşa că, de vreme ce n-aveam de gând să las să mi se dea de urmă dacă foloseam cardul lui Kjikerud, am decis să iau portofelul.
   Descoperisem deja o brichetă în buzunarul jachetei negre de nailon care fusese a Coşurosului şi m-am gândit din nou să dau foc epavei îmbibate în benzină. Ar fi îngreunat identificarea cadavrelor şi mi-ar fi oferit, poate, o zi de răgaz. Pe de altă parte, fumul ar fi declanşat alarma până să apuc să mă îndepărtez, în vreme ce, fără foc şi cu un pic de noroc, puteau trece ore bune până ce maşina să fie descoperită.
   Am aruncat o privire spre suprafaţa de carne care fusese faţa Coşurosului şi m-am hotărât. Am petrecut aproape 20 de minute să-l dezbrac de nădragi şi de jachetă, apoi să-l îmbrac în treningul meu verde. Şi e ciudat cât de rapid te obişnuieşti să despici carne de om. Când i-am jupuit de piele ambele degete arătătoare (nu-mi mai aminteam dacă amprentele se iau de la mâna stângă ori de la dreapta), am făcut-o cu eficienţa concentrată a unui chirurg. Am decupat apoi şi buricul degetului mare, pentru ca vătămarea mâinilor lui să pară mai mult rodul întâmplării. M-am dat doi paşi înapoi de la maşina avariată şi-am studiat rezultatul.
   Sânge, moarte, linişte. Până şi râul cafeniu de lângă pâlcul de copaci părea îngheţat în nemişcare mută. Tabloul era demn de-o instalaţie a lui Morten Viskum. De-aş fi avut aparatul de fotografiat la mine, aş fi făcut o poză, i-aş fi trimis-o Dianei şi i-aş fi sugerat s-o expună în galerie. Ca prevestire la cele ce aveau să fie. Fiindcă... ce zisese Greve? Frica, nu durerea, te face maleabil.
   Am pornit pe şosea. Riscam fireşte să fiu văzut de Greve dacă venea pe-aici. Dar nu eram îngrijorat. Mai întâi, fiindcă nu l-ar fi recunoscut pe tipul chelios, purtând o jachetă neagră cu inscripţia ELVERUM KO-DAW-YING CLUB pe spate. În al doilea rând, persoana respectivă păşea altfel decât acel Roger Brown pe care-l cunoscuse, cu spatele mai drept şi cu mai puţină grabă. În al treilea rând, dispozitivul de urmărire GPS ar fi arătat, cât se poate de limpede, că mă aflu încă printre fiarele contorsionate şi nu mă clintisem un metru de-acolo. Cum altfel? Că doar eram totuşi mort.
   Am trecut de o fermă, dar mi-am văzut de drum. Un automobil a trecut pe lângă mine, a frânat, întrebându-se probabil cine sunt, dar a accelerat iarăşi şi a dispărut în lumina tăioasă a toamnei.
   Mirosul plin al naturii îmi invada nările. Mirosea a pământ şi-a ierburi, a pădure de conifere şi-a balegă de vacă. Rana de la gât mă supăra puţin, însă înţepeneala din membre începea să se diminueze. Am continuat să păşesc hotărât, respirând adânc ca să-mi ridic starea de spirit.
   După o oră şi jumătate de mers, mă găseam încă pe acelaşi drum nesfârşit, însă am văzut, în depărtare, un indicator albastru şi un refugiu. Era o staţie de autobuz.
   Urcam, la un sfert de oră după aceea, într-un autobuz cenuşiu de ţară, plăteam cu banii din portofelul lui Eskild Monsen şi eram informat că mergea către Elverum, de unde exista o legătură feroviară cu Oslo. M-am aşezat vizavi de două blonde platinate, arătând de vreo 30 şi ceva de ani. Niciuna nu m-a onorat cu o privire.
   Am aţipit, însă m-a trezit sunetul unei sirene, când autobuzul a încetinit şi apoi a oprit pe marginea şoselei. Pe lângă noi a trecut o maşină de poliţie cu girofarul luminând albastru, intermitent. Echipajul zero doi, mi-am zis, băgând de seamă că una dintre blonde se uită la mine. I-am întâlnit privirea şi-am observat că, instinctiv, dă să-şi ferească ochii - eram prea direct. Mă socotea urât. N-a izbutit să o facă însă. I-am aruncat un zâmbet chinuit şi m-am întors cu faţa spre geam.
   Soarele strălucea şi peste oraşul de reşedinţă al fostului Roger Brown atunci când noua versiune a coborât din tren, la 3 şi 10 minute. Un vânt îngheţat izbea însă în boturile rânjite ale sculpturilor desfigurate înfăţişând tigri din faţa Gării Centrale din Oslo. Am străbătut piaţa şi mi-am continuat drumul spre Skippergata.
   Traficanţii de droguri şi târfele din Tollbugata m-au petrecut cu privirea fără să-şi strige către mine ofertele, cum ar fi făcut cu fostul Roger Brown.
   M-am oprit la intrarea în Hotel Leon şi m-am uitat la faţada de pe care tencuiala se fărâmiţa, lăsând în urmă plăgi albicioase. Sub una dintre ferestre atârna un poster care promitea o cameră la preţul de 400 de coroane pe noapte.
   Am intrat şi m-am apropiat de recepţie. Sau RESEPŢIE, potrivit semnului agăţat deasupra omului de la birou.
   - Da? a zis tipul în loc de primirea călduroasă de care aş fi avut parte dacă aş fi fost vechiul Roger Brown.
   Faţa recepţionerului era acoperită cu un strat lucios de sudoare, de parcă ar fi dat în brânci muncind. Sau ar fi băut prea multă cafea. Ori poate că aşa era el, agitat din fire. Ochii care-i jucau necontenit în cap sugerau ultima variantă.
   - Aveţi camere single? am întrebat.
   - Da. Pentru cât timp?
   - Douăzeci şi patru de ore.
   - Aşa de mult?
   Nu mai fusesem la un hotel precum Leon, însă trecusem de mai multe ori cu maşina prin faţă, aşa că bănuiam că oferă camere cu ora pentru profesionistele amorului. Cu alte cuvinte, pentru acele femei care n-aveau frumuseţea sau isteţimea să-şi folosească trupurile pentru a obţine o casă proiectată de Ove Bang şi o galerie proprie în Frogner.
   Am încuviinţat cu o aplecare a capului.
   - Patru sute? a zis omul. Plata în avans.
  Avea o urmă de accent suedez, genul preferat de vocaliştii trupelor dance şi, nu se ştie din ce pricină, de predicatori.
   Am aruncat pe birou cardul de credit al lui Eskild Monsen. Ştiu, din experienţă proprie, că hotelurilor nu le pasă nici cât negru sub unghie dacă semnătura se potriveşte ori nu, însă, ca să mă asigur, lucrasem la o imitaţie acceptabilă cât călătorisem cu trenul. Problema era fotografia, care înfăţişa un bărbat cu mandibula rotunjită, păr cârlionţat şi barbă neagră. Nici măcar subexpunerea cadrului nu putea ascunde faptul că nu semăna deloc cu persoana cu faţă îngustă şi-un craniu proaspăt ras aflată în faţa recepţionerului. Tipul a cercetat cardul.
   - Nu semeni cu tipul din poză, a zis fără să-şi ia privirea de la dreptunghiul de plastic.
   Am aşteptat. Să ridice ochii şi să-i întâlnească pe-ai mei.
   - Cancer, am zis.
   - Ce?
   - Citotoxina.
   A dat de mai multe ori din pleoape, nedumerit.
   - Trei serii de tratament, am zis.
   Mărul lui Adam i-a săltat când a înghiţit în sec. Vedeam că are dubii serioase. Hai odată! Trebuia să mă întind cât mai repede într-un pat, gâtul mă durea ca naiba. Nu l-am slăbit din ochi, el însă şi-a coborât privirea.
   - Îmi pare rău, a zis întinzându-mi cardul. Nu-mi permit să dau de belea. Sunt toţi cu ochii pe mine. Bani gheaţă ai?
   Am clătinat din cap. Îmi rămăseseră, după ce plătisem biletul de tren, o bancnotă de 200 de coroane şi-o monedă de 10.
   - Îmi pare rău, a repetat, întinzând braţul spre mine - de parcă ar fi cerşit - şi făcând cardul să-mi atingă pieptul.
   I l-am luat din mână şi-am ieşit.
   N-avea sens să încerc pe la alte hoteluri; dacă nu-mi primeau cardul la Leon, n-aveau să mi-l primească niciunde altundeva. Şi, în cel mai neplăcut scenariu, ar fi dat alarma.
   Am trecut la planul B.
   Eram o persoană nouă-nouţă, un străin în oraş. Fără bani, fără prieteni, fără trecut ori identitate. Faţadele, străzile şi cei care păşeau pe ele mi se păreau altfel acum decât pe vremea când fusesem Roger Brown. O fâşie subţire de nori alunecase în dreptul soarelui, făcând temperatura să mai scadă cu câteva grade.
   La Gara Centrală din Oslo am întrebat ce autobuz circulă în direcţia Tonsenhagen şi, când am urcat, nu ştiu de ce, şoferul mi s-a adresat în engleză.
   De la staţia de autobuz până la casa lui Ove mai erau de urcat nişte dealuri abrupte, şi totuşi mă simţeam încă îngheţat bocnă când am ajuns, în cele din urmă, lângă casa lui. M-am învârtit câteva minute prin zonă, să mă asigur că nu era niciun poliţist. Apoi am deschis uşa şi am intrat.
   Înăuntru era cald. Calorifere cu termostat.
   Am tastat Nataşa ca să dezactivez alarma şi-am intrat în salonul-dormitor. Mirosea ca înainte. Lenjerie nespălată, cearşafuri murdare, ulei de curăţat arme şi sulf. Ove era întins pe pat, cum îl lăsasem. Parcă trecuse o săptămână.
   Am găsit telecomanda, m-am aşezat în pat lângă Ove şi-am pornit televizorul. Am căutat pe teletext ceva, dar nu era nimic despre maşini de poliţie dispărute ori poliţişti morţi. Poliţia din Elverum avea probabil nişte bănuieli şi începuse o căutare, însă urma să aştepte, pesemne, cât de mult era posibil înainte să anunţe că le dispăruse un echipaj, în caz că totul n-ar fi fost decât o banală neînţelegere. Aveau totuşi să afle, mai devreme sau mai târziu. Cât urma să treacă până ce descopereau că trupul lipsit de amprente, în trening verde, nu era al arestatului, Ove Kjikerud? Douăzeci şi patru de ore? Patruzeci şi opt, maximum.
   Chestiuni pe care, în mod evident, nu eram calificat să le judec. N-aveam nici cea mai vagă idee în ce constă o anchetă. Noul Roger Brown nu ştia nici el mai multe despre metodele poliţieneşti, însă cel puţin îşi dădea seama că situaţia necesita luarea de decizii ferme bazate pe informaţii nesigure, acţiuni riscante şi nu ezitări, precum şi capacitatea de a tolera îndeajuns de multă teamă cât să-i ascută simţurile, însă nu atât de multă cât să-l paralizeze.
   Motiv pentru care am închis ochii şi am adormit.
   Când m-am trezit, ceasul de la teletextul televizorului arăta 20:03. Şi dedesubtul cifrelor se vedea, curgând pe bandă, o ştire cum că cel puţin patru persoane, printre care trei poliţişti, fuseseră ucise într-un accident rutier lângă Elverum. Maşina de poliţie fusese dată dispărută în această dimineaţă şi găsită, după-amiază, lângă un pâlc de conifere de lângă râul Trekk. O a cincea persoană, tot poliţist, lipsea de la locul accidentului.
   Ipoteza poliţiei era că fusese aruncat din maşină în apa râului: o căutare fusese organizată. Poliţia cerea informaţii de la public despre hoţul unui camion Sigdal Kitchens, găsit parcat pe un drum forestier la 20 de kilometri de locul accidentului.
   După ce aflau că Ove Kjikerud era cel care lipseşte, urmau să ajungă, mai devreme sau mai târziu, şi aici. Trebuia să-mi găsesc un alt culcuş pentru noaptea aceea.
   Am tras adânc aer în piept. Apoi m-am aplecat peste cadavrul lui Ove, am ridicat receptorul de pe noptieră şi-am format singurul număr pe care-l ştiam pe de rost.
   A răspuns la al treilea apel.
   În locul obişnuitului ei „bună”, rostit cu timiditate, dar cald, Lotte a răspuns cu un „da?” aproape neauzit.
   Am lăsat imediat receptorul jos. Voisem doar să ştiu dacă era acasă.
   Speram că va fi şi mai târziu în seara aceea.
   Am închis televizorul şi m-am ridicat din pat.
   După o căutare de două minute, am găsit două arme, una în baie şi una îndesată în spatele televizorului. Am ales pistolul mic şi negru de după TV, m-am dus la bucătărie, am deschis sertarul, am scos două cutii, una cu muniţie reală şi cealaltă cu eticheta „gloanţe oarbe”, am umplut încărcătorul cu gloanţe reale, am încărcat arma şi-am blocat piedica. Am băgat apoi arma la brâu, cum îl văzusem făcând pe Greve. M-am dus la baie şi am pus la loc prima armă. Am stat să mă examinez în oglindă după ce am închis uşa dulăpiorului. Forma bine definită a feţei şi ridurile adânci, goliciunea brutală a ţestei, privirea intensă, pielea şi gura aproape febrile; relaxat şi decis, tăcut şi expresiv.
   Oriunde aveam să mă trezesc mâine-dimineaţă, aveam s-o fac cu un omor pe conştiinţă. Omor cu premeditare.

19. Omor cu premeditare

   Te plimbi pe strada ta. Te opreşti, în înserarea tulbure, sub un pâlc de copaci şi ridici privirea spre propria-ţi casă, către luminile din fereastră, spre o mişcare a perdelei care ar putea însemna că acolo e nevastă-ta.
    Iese un vecin să-şi plimbe setterul englezesc şi te vede, vede un necunoscut pe-o stradă unde majoritatea oamenilor se cunosc unii pe alţii. Omul e bănuitor şi setterul scoate un mârâit gros; adulmecă amândoi că nu suporţi câinii.
   Animalele, ca oamenii, se coalizează împotriva intruşilor şi trecătorilor frauduloşi aici, pe coasta muntelui, unde s-au fortificat, ridicându-se mai presus de năuceala oraşului, de talmeş-balmeşul de interese şi planuri. Aici, sus, nu vor decât să facă în continuare ce fac, fiindcă viaţa e bună, totul e-n regulă, cărţile n-ar trebui reîmpărţite. Nu, lăsaţi regii şi aşii în mâinile în care se află acum: nesiguranţa afectează încrederea investitorilor, condiţiile economice stabile asigură productivitatea, care la rându-i serveşte comunitatea. Trebuie să creezi ceva înainte de a putea distribui acel ceva.
   E ciudat să mă gândesc la faptul că persoana cea mai conservatoare cu care am avut vreodată de-a face a fost un şofer care ducea de colo-colo lume ce câştiga de patru ori cât el şi i se adresa cu condescendenţa pe care doar cea mai dureros de corectă politeţe o poate exprima.
   Tata a zis la un moment dat că, dacă mă fac socialist, n-o să mai fiu binevenit în casa lui şi că acelaşi lucru i se aplică şi mamei. Nu era treaz, e drept, când ne-a ameninţat cu asta, însă beţia reprezenta un motiv în plus să cred că vorbise cât se poate de serios. Socotea că sistemul de caste din India prezenta multe avantaje şi că poziţia în viaţă ne era hărăzită la naştere de voia lui Dumnezeu, motiv pentru care era afurisita noastră de datorie să ne ducem vieţile jalnice aşa cum ne fusese dat. Sau, cum zice groparul în Den fjerde nattevakt a lui Johan Falkberget: „Groparii sunt gropari. Şi preoţii sunt preoţi”.
   Rebeliunea mea, fiu de şofer, însemnase prin urmare: educaţie, fiica unui bogătaş, costume marca Ferner Jacobsen şi-o casă în zona de fiţe. Dar efectul nu fusese cel pe care mi-l dorisem. Tata avusese tupeul să mă ierte; ba chiar fusese într-atât de şiret încât să se arate mândru de realizările mele. Şi ştiusem, scâncind ca un copilaş la înmormântarea lor, că nu pe mama o plângeam, ci că eram furios pe tatăl meu.
   Câinele şi vecinul (ciudat, nu-mi mai aminteam cum îl cheamă) au fost înghiţiţi de beznă. Am traversat strada. Nu observasem maşini necunoscute pe alee şi, lipindu-mi faţa de geamul garajului, văzusem că e gol şi acesta.
   M-am furişat iute în întunericul crud, aproape palpabil, al grădinii şi m-am oprit sub meri, de unde ştiam că este imposibil să fiu văzut de cineva din camera de zi.
   Eu însă o vedeam pe ea.
   Diana se plimba de colo-colo. Mişcările nerăbdătoare, combinate cu felul în care îşi ţinea apăsat pe ureche telefonul Prada m-au făcut să deduc că încearcă să sune pe cineva care nu răspunde. Purta blugi. Şi nimeni nu poartă blugi cum o face Diana. În ciuda puloverului alb de lână, umbla cu braţele încrucişate pe piept de parcă o cuprinsese un frig năprasnic. O casă mare, construită în anii ’30, nu se încălzeşte cu una, cu două după o scădere bruscă a temperaturii, oricâte calorifere ai porni.
   Am aşteptat până m-am convins că e singură. Mi-am pipăit arma înfiptă la brâu. Am tras adânc aer în piept. Era cel mai dificil lucru la care mă înhămasem vreodată. Ştiam însă că voi reuşi. Omul nou care eram avea să reuşească. Poate de asta îmi curgeau lacrimile: rezultatul era deja stabilit. N-am făcut nimic ca să le reţin. Îmi curgeau ca o mângâiere fierbinte pe obraji în vreme ce mă concentram să nu mişc, să-mi ţin sub control respiraţia şi să nu izbucnesc în hohote.
    După 5 minute, m-am simţit uşurat şi mi-am şters obrajii. Apoi m-am îndreptat spre uşă cu paşi repezi şi am intrat, încercând să fac cât mai puţin zgomot. Înăuntru, pe coridor, m-am oprit să ciulesc urechea. Era de parcă întreaga casă şi-ar fi ţinut respiraţia: tăcerea era întreruptă doar de paşii ei pe parchetul de la etaj, din camera de zi.
   Curând aveau să se oprească şi aceştia.
   Era 10 seara şi, în spatele uşii întredeschise, am desluşit un chip palid şi nişte ochi căprui.
   - Aş putea să dorm aici? am întrebat.
   Lotte n-a zis nimic. Nu zicea de obicei. Însă acum se holba la mine de parcă aş fi fost o stafie. De obicei, nu se holba aşa, nici nu arăta înspăimântată.
   Am zâmbit jenat şi mi-am trecut palma peste ţeasta netedă.
   - M-am ras... am zis căutându-mi cuvintele...de tot.
   A clipit de două ori. Apoi a deschis uşa mai mult, îngăduindu-mi să intru.

20. Înviere

   M-am trezit şi mi-am privit ceasul. Ora 8. Era vremea să încep. Aveam, cum s-ar spune, o zi mare înainte.
    Lotte stătea întinsă pe o parte, cu spatele la mine, înfofolită în cearşafurile pe care le prefera pilotei. Am alunecat de pe partea mea de pat şi m-am îmbrăcat în grabă. Frigul era tăios şi îngheţasem până în măduva oaselor. M-am strecurat în hol, am luat geaca pe mine, mi-am pus căciula şi mănuşile, apoi am intrat în bucătărie. Am găsit, într-un sertar, o pungă de plastic pe care am îndesat-o în buzunarul pantalonilor. Apoi am deschis frigiderul, gândindu-mă că era prima zi în care mă trezisem cu o identitate nouă, cea de criminal. Un bărbat care împuşcase o femeie. Suna ca una dintre chestiile de prin ziare, genul de caz pe care-l ignoram fiindcă omorurile erau mereu atât de dureroase şi de banale. Am găsit o cutie cu suc de grepfrut şi m-am pregătit s-o duc la gură.
   M-am răzgândit însă şi-am luat un pahar din dulăpiorul de deasupra. Nu trebuie să-ţi laşi baltă toate standardele doar fiindcă ai devenit un criminal.
   Am băut sucul, am clătit paharul şi-am pus cutia la loc, apoi m-am dus în camera de zi şi m-am aşezat pe sofa. Arma mică şi neagră din buzunarul gecii mă împungea în stomac, aşa că am scos-o la iveală. Mirosea încă şi ştiam că mirosul îmi va aminti pe vecie de crimă. De execuţie. Fusese suficient un glonţ. De foarte aproape, când ea dăduse să mă îmbrăţişeze.
   Apăsasem pe trăgaci, în mijlocul îmbrăţişării, şi-o nimerisem în ochiul stâng. O făcusem intenţionat? Poate. Poate că voisem să-i iau ceva, în acelaşi fel în care încercase şi ea să-mi ia totul. Şi trădătoarea mincinoasă îl cuprinsese în braţe pe cel trădat, iar glonţul falie o penetrase cum o făcusem şi eu cândva. N-aveam s-o mai fac vreodată. Era moartă acum. Gândurile îmi veneau aşa, în propoziţii scurte, confirmând faptele. Bun. Aşa trebuia să gândesc şi în continuare, păstrându-mi calmul, fără să le dau vreo şansă emoţiilor să se exprime. Încă aveam ceva de pierdut.
   Am ridicat telecomanda şi am pornit televizorul. Pe teletext nu apăruse nimic nou; redactorii nu ajunseseră încă la lucru, probabil. Încă zicea acolo că cele patru cadavre urmau a fi identificate pe parcursul următoarei zile, cu alte cuvinte astăzi, şi că o persoană nu fusese deocamdată găsită.
   O persoană. Schimbaseră de la „un poliţist”, nu? Asta însemna că-şi dăduseră seama, de-acum, că persoana care lipsea era arestatul? Poate că da, poate că nu; nu apărea vreo menţiune că s-ar afla în căutarea cuiva.
   M-am lăsat peste braţul fotoliului şi am ridicat receptorul galben al telefonului fix, cel pe care mi-l imaginam mereu lângă buzele roşii ale lui Lotte când o sunam. În timp ce şi le umezea, vârful limbii ei aproape îmi atingea urechea. Am format 1881, am cerut două numere şi am întrerupt-o pe telefonistă când mi-a spus că o voce automată îmi va oferi numerele.
   - Aş vrea să le aud chiar de la dumneata, în caz că nu se aude clar şi mi-e greu să desluşesc, am zis.
   Mi s-au dat cele două numere, le-am memorat şi am rugat-o să îmi facă legătura cu primul. Dispeceratul de la sediul central al Kripos a răspuns aproape imediat.
   M-am prezentat drept Runar Bratli, o rudă de-a lui Endride şi Eskild Monsen, şi că mi se ceruse, de către familie, să le iau hainele. Doar că nu-mi spusese nimeni unde să mă duc, cu cine să vorbesc.
   - Un moment, a zis doamna de la dispecerat, punându-mă în aşteptare.
   Am ascultat o versiune surprinzător de bună a piesei „Wonderwall” interpretată la nai şi m-am gândit la Runar Bratli. Era un candidat pe care la un moment dat decisesem să nu-l recomand pentru o funcţie înaltă de conducere, deşi se arătase, de departe, cel mai calificat. Şi era şi înalt. Atât de înalt încât, pe parcursul interviului final, se plânsese că trebuie să se înghesuie în automobilul Ferrari, o investiţie despre care mărturisise, cu un zâmbet băieţesc, că fusese mai degrabă un capriciu copilăresc; ţinea mai degrabă de criza vârstei de mijloc, îmi spusesem eu.
    Asta mă făcuse să notez: Deschis, suficient de sigur pe sine cât să-şi dea în vileag propria neghiobie. Totul fusese, cu alte cuvinte, parcă desprins din manual. Nu şi comentariul care urmase: „Când mă gândesc la felul în care mă tot lovesc cu capul de plafon, aproape că te invi...”
   Se întrerupsese acolo, îşi mutase privirea de la mine spre unul dintre reprezentanţii clientului şi începuse să trăncănească despre cum se gândea el să schimbe Ferrari-ul cu un SUV, genul de vehicul pe care-l poţi lăsa şi pe mâna nevestei. Începuseră să râdă toţi cei de la masă. La fel şi eu. Apoi, fără să mi se clintească un muşchi, completasem pentru el fraza: „... te invidiez că eşti atât de scund”. Şi-i arătasem că numele îi fusese tăiat de pe listă. Nu deţinea, din păcate, opere de artă interesante.
   - Sunt la secţia de patologie, a zis iarăşi dispecera. La Rikshospital, în Oslo.
   - Aa, am zis, încercând să-mi exagerez naivitatea, păi de ce?
   - E o procedură de rutină când apare suspiciunea de crimă. Se pare că maşina ar fi fost izbită de un camion.
   - Înţeleg, am zis. Cred că de aceea m-au şi rugat să-i ajut. Fiindcă stau în Oslo.
   Operatoarea n-a răspuns. O şi vedeam dându-şi ochii peste cap şi bătând nerăbdătoare în tăblia mesei cu unghiile lungi şi îngrijite, date cu ojă. Dar poate că greşeam, cine ştie. Să vânezi angajaţi nu înseamnă, neapărat, că te şi pricepi să-i citeşti pe alţii sau că eşti deosebit de empatic. Ca să ajungi la vârf, în munca mea, cred că e adevărat opusul, că empatia poate fi un dezavantaj.
   - Aţi putea informa persoanele care se ocupă de chestiunea asta că mă îndrept chiar acum spre secţia de patologie? am întrebat.
   O auzeam cum ezită. Sarcina asta nu părea să se afle în fişa postului ei.
   Fişele postului în serviciile publice sunt de obicei un talmeş-balmeş, credeţi-mă, încă trebuia să le citesc.
   - Nu am nimic de-a face cu asta. Încerc doar să fiu de ajutor, am zis. Sper deci să intru şi să ies rapid de acolo.
   - O să încerc, a spus femeia.
   Am închis, apoi am format al doilea număr. A răspuns la al cincilea apel.
   - Da? a zis cu voce părând nerăbdătoare, aproape iritată.
   Am încercat să-mi dau seama, după zgomotele de fundal, unde se afla.
   La mine în casă ori în apartamentul propriu.
   - Buuu, am zis şi am lăsat telefonul în furcă.
   Clas Grebe fusese avertizat.
   Nu ştiam ce are de gând să facă, însă nu-i rămânea decât să dea drumul la GPS şi să caute fantoma.
   M-am întors spre uşa deschisă. În bezna dormitorului abia reuşeam să desluşesc contururile corpului ei, sub aşternuturi. Am rezistat unui impuls neaşteptat: să mă dezbrac, să mă vâr înapoi în pat şi să mă lipesc de ea. M-a cuprins însă bizara senzaţie că tot ce se întâmplase nu avusese de-a face cu Diana, ci cu mine. Am închis încetişor uşa dormitorului şi am plecat. La fel ca la sosire, n-am dat de nimeni pe casa scării. Nici pe stradă nu m-am întâlnit cu vreo persoană care să răspundă vreunui semn de salut prietenesc; nu se uita nimeni la mine, nici nu părea să ia în vreun fel cunoştinţă de existenţa mea. Începeam să pricep ce fel de senzaţie era: că nu exist.
   Se făcuse vremea să mă găsesc iar.
   Rikshospital e situat pe una dintre multele coline din Oslo, înălţat peste oraş. Înainte să fi fost construit, pe locul spitalului funcţionase o casă de nebuni. Numele îi fusese schimbat în ospiciu. Apoi devenise azil, după care spital de psihiatrie. Şi aşa mai departe, pe măsură ce populaţia începea să priceapă că noile formule nu descriau, până la urmă, decât ştiutele afecţiuni mintale.
    Eu, unul, nu înţelesesem niciodată joaca asta cu vorbele, cu toate că responsabilii din domeniu cred probabil că populaţia e o hoardă de idioţi cu prejudecăţi care trebuie înfăşuraţi protector în vată. Poate că au dreptate, însă tot era înviorător s-o auzi pe femeia de după geamul ghişeului zicând:
   - Cadavrele sunt la demisol, Bratli.
   Se pare că e în regulă să fii cadavru. Nimeni nu pune accent pe neruşinarea de a numi o persoană care a decedat cadavru, nimeni nu spune că e mai multă virtute în a fi o persoană decedată decât în a fi pur şi simplu mort sau că vorba asta, „cadavru”, reduce oamenii la a fi un boţ de carne în care, întâmplător, inima nu mai bate. Ori poate totul stă în faptul că respectivele cadavre nu pot pretinde că ar fi discriminate; ţin, de fapt, de o jalnică majoritate.
   - Pe scări în jos, în direcţia aceea, a zis ea arătându-mi cu degetul. O să sun şi-o să le spun că vii.
   Am făcut întocmai. Paşii mi-au răsunat între pereţii albi, golaşi. Spaţiul, altminteri, era cufundat în tăcere. La capătul unui coridor alb, lung şi îngust de la nivelul de dedesubt, cu un picior peste pragul unei uşi deschise, se afla un bărbat îmbrăcat în uniformă verde de spital. Un chirurg poate, însă ceva din postura exagerat de relaxată ori poate mustaţa mă înştiinţa că e mai jos pe scara ierarhică.
   - Bratli? a strigat, atât de tare încât a părut o insultă adresată celor adormiţi de pe palier.
   Ecoul s-a răsfrânt ameninţător pe toată lungimea coridorului.
   - Da, am spus grăbindu-mă să mă apropii, să nu fiu silit încă o dată să-i îndur răcnetul.
   Mi-a ţinut uşa şi am intrat. Era un soi de vestiar. Omul s-a îndreptat spre un dulăpior şi l-a deschis.
   - Au sunat de la Kripos să-mi spună că o să vii după lucrurile băieţilor Monsen, a zis, cu vocea sa exagerat de răsunătoare.
   Am încuviinţat din cap. Inima îmi bătea mai repede decât mi-ar fi plăcut.
   Dar nu atât de iute pe cât mă temusem. Acum era totuşi o fază critică, punctul slab al planului.
   - Şi cine eşti dumneata?
   - Văr de-al treilea, am zis pe un ton degajat. Urmaşii m-au rugat să le iau hainele. Doar hainele, nimic de valoare.
   Alesesem cu grijă să folosesc „urmaşii”. Putea într-adevăr să sune ciudat de formal, însă cum nu ştiam dacă gemenii Monsen fuseseră însuraţi sau dacă părinţii lor mai trăiau, trebuia să folosesc cuvinte care să acopere orice eventualitate.
   - De ce nu vine chiar fru Monsen să le ia? a zis omul. Oricum trece pe aici la 12.
   Am înghiţit în sec.
   - Presupun că nu poate îndura gândul la tot sângele ăla.
   A rânjit.
   - Şi tu poţi?
   - Da, am zis cu simplitate, sperând din toată inima să nu mai fie şi alte întrebări.
   Tipul a dat din umeri şi mi-a întins un clipboard cu o foaie de hârtie.
   - Semnează aici de primire.
   Am mâzgălit un R cu liniuţă unduitoare, urmat de un B cu o buclă şi un ultim punct pe „I”.
   Brancardierul a cercetat atent semnătura.
   - Ai vreun document de identitate, Bratli?
   Planul pârâia pe la cusături.
   M-am bătut peste buzunarele pantalonilor şi am schiţat un zâmbet timid.
   - Cred că mi-am lăsat portofelul în maşină, jos în parcare.
   - Adică sus în parcare, nu?
   - Nu, jos. Am lăsat maşina în parcarea de la Cercetare.
   - Tocmai acolo?
   Îi vedeam ezitarea. Mă gândisem la acest scenariu, fireşte, în amănunt.
   Dacă mi se cerea un act de identitate, urma să plec şi să nu mă mai întorc.
   Nu tocmai un dezastru, dar nu mi-aş fi atins scopul. Am aşteptat. Şi, din primele două cuvinte, am ştiut că decizia luată mă dezavantaja.
   - Scuze, Bratli, dar siguranţa e importantă. Nu mi-o lua în nume de rău, însă cazurile de omor atrag o mulţime de tipi îndoielnici. Cu interese extrem de bizare.
   M-am prefăcut uluit.
   - Adică... sunt oameni care colecţionează haine ale unor victime?
   - Nici nu-ţi imaginezi de ce-s unii în stare, a zis. Se prea poate ca tu să nici nu-i fi cunoscut pe băieţii Monsen şi doar să fi citit despre ei în ziare.
   Îmi pare rău, dar mă tem că aşa trebuie să fie.
   - Bine, mă întorc repede, am zis, făcând un pas spre uşă.
   Unde m-am oprit, de parcă îmi amintisem ceva, şi mi-am jucat ultima carte. Ca să fu precis: cartea de credit.
   - Acum, că mă gândesc, am spus înfundându-mi mâna în buzunarul de la spate, ultima oară când a fost Endride pe la mine şi-a uitat cardul. Poate i-l dai maică-sii când vine...
   Am întins bucăţica de plastic spre brancardier, care a luat-o şi a studiat numele şi fotografia tânărului bărbos. Trăgeam de timp, însă ieşisem deja pe jumătate din încăpere când i-am auzit vocea, în spate.
   - E suficient pentru mine, Bratli. Uite, ia ţoalele.
   M-am întors, uşurat. Am scos sacul de plastic pe care îl înghesuisem în buzunarul de la pantaloni şi am îndesat în el hainele.
   - Ai luat tot?
   Am împuns cu degetul buzunarele din spate ale pantalonilor de uniformă ai lui Endride. Am simţit că încă era acolo - punga de plastic cu buclele mele tunse. Am dat din cap că-i în regulă.
   M-am abţinut cu greu ca, plecând, să n-o rup la fugă. Înviasem, existam iarăşi şi asta îmi crea, lăuntric, o stare de bizară beatitudine. Treaba se punea iarăşi pe roate, inima îmi bătea în piept, sângele îmi circula în vene şi norocul mi se întorcea. Am urcat treptele sărind câte două deodată, am trecut de femeia aflată dincolo de geamul de la ghişeu şi eram pe cale să ies din spital când am auzit, în spate, o voce pe care-o ştiam.
   - Salutare, domnul meu! Stai o clipă.
   Păi, fireşte. Fusese prea uşor.
   M-am răsucit lent pe călcâie. Un bărbat, care-mi era cunoscut la rândul lui, a păşit spre mine. Ţinea ridicată o legitimaţie. Iubirea secretă a Dianei.
   Şi gândul eretic mi-a fulgerat prin minte: am încurcat-o.
   - Kripos, a zis bărbatul cu voce joasă de pilot.
   Zgomot de fond, semnal întrerupt.
   - Pot să vorbesc un pic cu dum-eata?
   Ca o maşină de scris cu o literă uzată.
   Se spune că ne creăm, inconştient, o imagine mai mare decât în realitate a oamenilor pe care-i vedem prin filme sau la televizor. Nu era cazul cu Brede Sperre. Era mai mare decât mi-aş fi putut imagina. M-am silit să rămân locului când s-a îndreptat spre mine. Mă domina cu statura lui. De sub buclele blonde, băieţeşti, tunse astfel încât părul să-i pară într-o dezordine prietenoasă, mă ţintuia o pereche de ochi de culoarea oţelului.
   Unul dintre lucrurile pe care le reţinusem despre Sperre era că avea, se spune, o relaţie cu un foarte cunoscut şi masculin politician norvegian.
   Zvonurile despre homosexualitate sunt, fireşte, dovada ultimă că ai ajuns celebru, însăşi pecetea notorietăţii, ca să zic aşa. Numai că cine îmi spusese asta - unul dintre modelele masculine folosite de designerul Baron von Buldog şi care implorase să fie primit la vizionarea privată a Dianei - pretinsese că se lăsase el însuşi sodomizat de „zeul poliţiei” cum, reverenţios, îl numise.
   - Discuţie, atâta tot, zisesem cu un rânjet rigid, sperând că angoasa de penetrare nu mi se citeşte în ochi.
   - Aşa, domnule. To-mai am auzit că eşti văr de-al treilea cu băieţii Monsen şi că-i cunoşti bine. Ai putea fi bun să ne ajuţi la ide-tificarea corpurilor?
   Am înghiţit în sec. Adresarea politicoasă, acel „domnule” zis pe jumătate în glumă, ambele în aceeaşi frază. Ochii lui Sperre însă nu exprimau nimic.
   Juca jocul poziţiei sociale ori o făcea pur şi simplu automat, aproape ca un reflex profesional? M-am auzit cum repet poticnit „identificare”, ca şi cum conceptul mi-ar fi fost pe deplin necunoscut.
   - O să ajungă, în câteva ore, şi mama lor, a zis Sperre. Dar dacă am putea face economie de timp, oricât... Am ap-ecia asta. N-ar du-a decât două secu-de.
   N-aveam niciun chef de aşa ceva. Corpul mi se înfiora, creierul insista să refuz şi să o şterg dracului de-acolo. Eu - adică punga de plastic cu păr pe care o aveam în posesie - eram acum o persoană iarăşi activă pe dispozitivul GPS al lui Greve. Era doar o chestiune de timp până să-şi reia vânătoarea; parcă adulmecam deja dulăul, parcă simţeam cum îmi creşte nivelul de panică. Însă altă parte a creierului, cea în care locuia noua mea voce, m-a sfătuit să nu refuz. Fiindcă ar fi dat de bănuit. Şi n-avea, oricum, să dureze mai mult de câteva secunde.
   - Sigur că da, am zis, gata să şi zâmbesc dacă nu mi-aş fi dat seama că un surâs ar fi fost perceput drept o reacţie nelalocul ei atunci când eşti nevoit să identifici cadavrele propriilor rubedenii.
   Ne-am întors pe unde venisem.
   Brancardierul m-a salutat cu un rânjet, când am intrat în vestiar.
   - Ai face bine să te pregăteşti sufleteşte. Decedaţii sunt într-o stare destul de proastă, a zis Sperre, deschizând o uşă grea, metalică.
   Am păşit în morgă. M-a scuturat un fior. Totul, în încăpere, ducea cu gândul la interiorul unui frigider: pereţi şi tavan albe, câteva grade sub zero şi carne cu termenul de garanţie depăşit.
   Cele patru corpuri erau puse în şir, fiecare pe câte o masă metalică. De sub cearşafurile albe li se iţeau labele picioarelor şi mi-am dat seama că reprezentările convenţionale din filme au rădăcini în realitate; chiar avea, fiecare, câte o etichetă metalică prinsă de degetul mare.
   - Gata? a zis Sperre.
   Am dat din cap că da.
   A tras două cearşafuri cu un gest unduitor al mâinii, ca un prestidigitator.
   - Victime în trafic, a zis poliţistul, legănându-se pe călcâie. Accidentele de maşină sunt cele mai rele. Greu de făcut identificarea, după cum vezi.
   Brusc, mi s-a părut că Sperre vorbeşte anormal de lent.
   - Ar fi trebuit să fie cinci persoane în maşină, dar n-am găsit decât corpurile celor patru de aici. Al cincilea a nimerit, probabil, în râu şi a fost dus de apă.
   Mă holbam, înghiţeam în sec şi respiram cu greutate pe gură. Jucam teatru, normal. Fiindcă, şi despuiaţi, gemenii Monsen arătau mai bine acum decât atunci, în maşina făcută zob. Plus că aici nu puţea. Nu tu fecale împuţite, nu tu miros de sânge, de benzină sau duhoare de intestine umane.
   Mi-am dat seama că impresiile vizuale sunt supraestimate, că sunetul şi mirosul terorizează mult mai eficient simţurile. Cum e, de pildă, pocnetul sec pe care-l scoate capul unei femei când izbeşte parchetul, după ce a fost împuşcată în ochi.
   - Sunt gemenii Monsen, am şoptit.
   - Da, de asta ne-am dat şi noi seama. Întrebarea ar fi...
   Sperre s-a oprit, făcând o lungă - cu adevărat lungă - pauză dramatică.
   Dumnezeule mare!
   - Care e Endride şi care Eskild?
   În ciuda frigului tăios din sală, pe sub haine eram ud leoarcă de sudoare.
   Vorbea intenţionat cu atâta lentoare? Era vorba de o nouă metodă de interogare, una despre care nu ştiam nimic?
   Privirea mi s-a plimbat peste cadavrele dezgolite şi a găsit semnul pe care-l făcusem. Rana care cobora dinspre coaste peste stomac era căscată încă şi avea cruste negre pe la margini.
   - Ăsta e Endride, am zis arătând cu degetul. Celălalt este Eskild.
   - Hmm, a murmurat satisfăcut Sperre, notându-şi ceva. Cred că-i ştiai foarte bine pe gemeni. Nici măcar colegii lor, care au fost şi ei aici, nu i-au putut deosebi.
   Am răspuns înclinând din cap, cu o expresie întristată.
   - Am fost foarte apropiaţi, gemenii şi cu mine. Mai ales în ultimul timp. Acum pot să plec?
   - Sigur, a zis Sperre, continuând însă să-şi ia notiţe într-un fel care nu mă invita să-mi iau tălpăşiţa.
   M-am uitat la ceasul aflat în spatele capului său.
   - Gemeni identici, a zis Sperre continuând să scrie. Ironic, nu?
   Ce naiba mâzgălea? Unul era Endride, celălalt Eskild, câte cuvinte îţi trebuiau ca să spui asta?
   Ştiam că aş face bine să nu întreb, însă n-am putut rezista.
   - Ce e ironic?
   Sperre s-a oprit şi a ridicat capul.
   - Născuţi în aceeaşi secundă, din acelaşi ovul. Morţi în aceeaşi secundă, în aceeaşi maşină.
   - Nu-i nicio ironie, aşa-i?
   - Nu?
   - Niciuna de care să-mi dau seama.
   - Mm, ai dreptate. „Paradox” e probabil cuvântul pe care-l căutam, a zâmbit Sperre.
   Simţeam că-mi fierbe sângele.
   - Nici paradox nu e.
   - Ei, tot e ciudat. Şi totuşi... e un soi de logică de ordin cosmic aici, nu crezi?
   Mi-am pierdut controlul, mi-am văzut încheieturile degetelor albindu-se pe sacul cu haine şi mi-am auzit vocea, întretăiată de furie:
   - Nici ironie, nici parodie şi nici logică de ordin cosmic, am zis. Doar o simetrie arbitrară a vieţii şi morţii, care nici măcar arbitrară nu e de vreme ce ei, ca mulţi alţi gemeni identici, au ales să-şi petreacă mult timp unul cu altul. A căzut trăsnetul şi erau împreună. Final de poveste.
   Ultima parte aproape o ţipasem.
   Sperre s-a uitat la mine gânditor. Îşi plasase arătătorul şi degetul mare la colţurile gurii. Şi le cobora, acum, spre bărbie. Ştiam privirea aceea. Era unul dintre cei puţini. Avea uitătură de anchetator, ochi care puteau da în vileag minciunile.
   - Ei, Bratli, a zis, te supără ceva, este?
   - Scuze, am zis cu un surâs abia schiţat, ştiind că acum trebuie să rostesc ceva adevărat, ceva care să nu iasă în evidenţă pe detectorul de minciuni uman care mă ţintuia cu privirea. Am avut o neînţelegere cu soţia azi-noapte, iar acum accidentul... am cam sărit calul. Mii de scuze. O s-o iau din loc în acest moment.
   M-am răsucit pe călcâie şi dus am fost.
   Sperre a zis ceva, poate la revedere, dar cuvintele i-au fost înăbuşite de uşa de metal trântindu-se după mine cu o notă bubuitoare de bas.

21. Invitaţie

   Am luat tramvaiul din staţia de lângă spital, am plătit biletul cu bani lichizi şi am zis:
   - În centru.
   Taxatorul mi-a dat restul cu un surâs dispreţuitor, se putea presupune că preţul, oriunde m-aş fi dus, era acelaşi. Mai călătorisem cu tramvaiul, desigur, în copilărie, dar nu-mi mai aminteam prea bine cum se face. Ieşi pe uşa din spate, ţine biletul gata pentru control, apasă butonul pentru oprire la timp, nu-l deranja pe vatman. Se schimbaseră multe. Vuietul şinelor era mai puţin asurzitor, reclamele mai gălăgioase şi extrovertite. Cei aşezaţi pe scaune, mai introvertiţi.
   Ajuns în centru, am schimbat mijlocul de transport şi am urcat într-un autobuz care m-a dus spre nord-est. Mi s-a spus că biletul luat în tramvai e valabil. Fantastic. Puteam, pe un preţ de nimic, să navighez prin oraş într-un fel pe care nu-l ştiusem posibil. Mă aflam în mişcare. Un punctuleţ pâlpâitor pe dispozitivul GPS al lui Greve.
    Mi se părea că-i pot simţi nedumerirea: ce mama dracului se petrece? Deplasează cumva cadavrul?
   Am coborât la Arvoll şi am început să urc panta spre Tonsenhagen. Aş fi putut să mă dau jos undeva mai aproape de locuinţa lui Ove, însă tot ce făceam acum era cu intenţie. În zonele rezidenţiale, dimineaţa se arăta liniştită. O bătrânică gârbovită păşea greoi pe trotuar, trăgând după ea un căruţ de cumpărături cu roţi schelălăitoare, neunse. Mi-a zâmbit totuşi, de parcă ziua ar fi fost frumoasă, lumea minunată, existenţa o încântare. Ce gândea acum Greve? Că pe Brown îl purta vreun vehicul funerar spre casa copilăriei sau aşa ceva, dar uite că înainta deodată extrem de lent - vreun blocaj în trafic?
   Se apropiau două adolescente fardate din greu şi mestecând gumă, cu ghiozdane, colanţi şi colăcei de grăsime revărsaţi. Mi-au aruncat priviri scurte, fără să se oprească din discutat, tare, despre ceva care, în mod evident, le călca pe bătături. Am prins un „Păi, da... nu-i deloc corect!” în treacăt. Chiuleau de la şcoală, mi-am spus, şi se îndreptau spre cofetăria din Arvoll, iar chestia deloc corectă nu avea de-a face cu faptul că 20% din populaţia globului nu şi-ar fi putut permite chiflele cu cremă pe care erau pe cale să le bage în ele.
    Şi m-a lovit gândul că, dacă Diana şi cu mine am fi avut copilul, fata - eram convins că fată ar fi fost, cu toate că Diana alesese deja numele Damien - ar fi ajuns într-o zi să se uite la mine cu aceiaşi ochi îngreunaţi de rimel, să strige că nu-i corect, ce Dumnezeu, ea şi prietena ei vor să se ducă la Ibiza, că doar sunt destul de mari de-acum şi o să termine liceul curând! Şi că eu... aş fi putut face faţă, cred.
   Drumul trecea pe lângă un parc cu un iaz mare în mijloc. Am apucat-o pe una dintre cărările care duceau spre un pâlc de copaci, de cealaltă parte.
   Nu fiindcă era o scurtătură, ci ca să fac punctuleţul de pe GPS-ul lui Greve să iasă de pe harta stradală. Cadavrele pot fi transportate cu maşina dintr-un loc în altul, însă nu sunt mutate prin boschete. Era confirmarea bănuielii pe care apelul telefonic pe care-l efectuasem de dimineaţă, de la Lotte, o plantase probabil în capul vânătorului de oameni olandez: că Roger Brown se sculase din morţi. Că Brown nu zăcea în morga spitalului, cum păruse pe GPS, ci, se putea presupune, pe un pat în aceeaşi clădire.
    Doar că la ştiri, spuseseră că toţi ocupanţii vehiculului muriseră, deci cum...?

.................................................