61 de ore, Lee Child

 ..................................................

4-7

            Din punct de vedere tactic, mișcarea cea mai bună ar fi fost s-o încuie pe Janet Salter în subsol. Dar ea refuză să se ducă acolo.

    Stătea în hol, cu mâna pe mânerul pistolului din buzunar. Se uita în jur, spre un punct ai busolei, apoi spre următorul, ca şi cum înţelesese dintr-odată că cei 4 pereţi care ar fi trebuit să o protejeze erau de fapt patru căi diferite de a pătrunde înăuntru. Erau uşi şi ferestre peste tot. Oricare dintre ele putea fi spartă sau forţată într-o clipită.
   A doua variantă ar fi fost s-o adăpostească în dormitor. Pătrunderile în casă pe la etaj erau mult mai puţin răspândite decât cele de la parter. Dar nici la etaj nu voia să se ducă, motivând că ar fi avut senzaţia că nu mai are unde să fugă.
   - Dar n-o să fugiţi, încercă s-o convingă Reacher. O să trageţi cu pistolul.
   - Nu cât tu eşti aici, în mod sigur.
   - Douăsprezece găuri într-un individ sunt mai bune decât 6.
   Ea rămase tăcută o clipă. Se uita la el ca la un extraterestru.
   - N-ar trebui să patrulezi pe-afară? îl întrebă ea.
   - Nu.
   - De ce?
   - Mi-ar lua prea mult să ajung din faţă în spate, dacă ar fi nevoie. Iar degetul nu mi-ar încăpea în garda trăgaciului dacă aş avea mănuşile puse. Şi e prea frig ca să ies fără mănuşi.
   - Şi-atunci aşteptăm aici?
   - Întocmai. Aşteptăm aici, spuse Reacher.
   Aşteptară în salon. Reacher socotea că e cea mai bună alegere. Avea vedere în partea din faţă a casei. Şi, dată fiind zăpada căzută, abordarea frontală era cea mai probabilă.
   Şi chiar dacă nu se încerca o apropiere frontală, salonul rămânea camera cea mai bună. Felul în care dădea spre exterior pe sub acoperişul verandei şi peste întreaga ei adâncime însemna că un trăgător potenţial ar fi trebuit să se posteze în faţă şi în centru ca să poată lua o linie de ochire. Ar fi fost depistat cu douăzeci de paşi înainte s-apuce să ducă arma la ochi.
   Erau multe alte pericole posibile.
   Bombele normale sau incendiare erau în capul listei. Dar dacă erau atacaţi cu astfel de chestii, nu prea mai conta în ce cameră se aflau.
   Ceasul trecu de 9 şi marcă sfârşitul primei ore petrecute împreună, singuri.
   Strada era părăsită. Reacher făcu o verificare scurtă a perimetrului interior.
   Uşa din faţă, încuiată. Ferestrele de la parter, toate închise.
   Ferestrele înalte din bibliotecă, închise. Uşa din spate, închisă.
   Ferestrele de la etaj, toate în regulă.
   Majoritatea erau inaccesibile fără o scară.
   Singura posibilitate viabilă era fereastra unui dormitor din faţă, care avea marginea din spate a acoperişului verandei chiar sub pervaz. Dar acolo se strânsese multă zăpadă. Acoperişul verandei era alunecos şi înşelător. Aşa că nu exista niciun pericol.
   Vremea se schimba. Un vânt uşor începea să bată. Cerul nopţii se însenina. Luna strălucea cu putere şi stelele erau vizibile.
   Temperatura era în scădere. Toate ferestrele verificate de Reacher aveau în faţa lor un strat de aer care pulsa de răceală. Vântul nu era deloc binevoitor.
   Găsea fisuri imperceptibile şi forma curenţi invizibili, furând căldura din întreaga construcţie.
   Vântul nu era de folos nici în privinţa siguranţei. Scotea sunete stranii. Foşnete, scârţâituri, pârâituri, frecarea sfărâmicioasă a frunzelor îngheţate, trosnetele găunoase ale cioturilor îngheţate de arbori, jelania vagă a formelor bizare de pe liniile de electricitate. În termeni absoluţi, sunetele erau slabe, dar Reacher s-ar fi bucurat să lipsească. Trebuia să audă zgomotele estompate ale paşilor pe zăpadă, iar şansele de a putea face asta se micşorau.
   Janet Salter vorbea din când în când, ceea ce înrăutăţea lucrurile, dar nu voia să-i spună să tacă. Era neliniştită, ceea ce era explicabil, şi vorbitul părea s-o ajute. Când se întoarse dintr-un circuit prin casă, ea îl întrebă:
   - De câte ori ai mai făcut până acum genul ăsta de lucruri?
   - O dată sau de două ori, spuse el, ţinându-şi ochii pe geam.
   - Şi ai supravieţuit, în mod clar.
   - Până acum, spuse el.
   - Care-i secretul succesului tău?
   - Nu-mi place să fiu înfrânt. E mai bine pentru toate părţile implicate că lucrul ăsta nu se-ntâmplă.
   - Psihologic vorbind, asta-i o povară greu de purtat. Nevoia arzătoare de dominaţie, la asta mă refer.
   - Există oameni cărora să le placă să fie înfrânţi?
   - Nu putem judeca în alb şi negru. Nu trebuie să-ţi placă. Dar poţi să te-mpaci cu ce îţi aduce soarta. Ştii, mai pierzi, mai câştigi.
   - Treaba nu merge aşa. Nu în profesia mea. Uneori câştigi şi o dată pierzi. Şi-atunci jocul se sfârşeşte.
   - Eşti încă în armată, nu-i aşa?
   - Nu, am plecat de câţiva ani.
   - În mintea ta, la asta mă refer.
   - Nu chiar.
   - Îţi lipseşte?
   - Nu chiar.
   - Te-am auzit vorbind la telefon cu femeia din Virginia. Păreai plin de viaţă.
   - Datorită ei. Nu armatei. Are o voce grozavă.
   - Eşti singur.
   - Dumneata nu eşti?
   Femeia nu-i răspunse. Ceasul ticăia necontenit. Nimeni nu se apropia de casă.
   După o oră şi jumătate, Reacher făcuse 4 inspecţii de securitate şi ajunse să cunoască destul de bine casa.
    Fusese clădită pentru o generaţie din alte vremuri, care în unele privinţe fusese mai tare, iar în altele, mai blândă. Ferestrele aveau foraibăre, iar uşile, broaşte, toate fiind elemente solide şi bine lucrate din bronz, dar n-aveau nimic din blindajul care se găsea de vânzare în orice magazin modern de feronerie. Ceea ce însemna că existau 43 de posibile căi de intrare, dintre care 15 erau practice în mod realist, 8 dintre ele puteau fi anticipate de un adversar singur dotat cu inteligenţă normală, iar dintre acestea 6 erau uşor de trecut. Cele două rămase aveau să fie greu de trecut, dar posibil, situaţia fiind îngreunată de prezenţa mobilă a lui Janet Salter. Liniile de foc erau întotdeauna complicate.
    Se gândi din nou să insiste ca ea să se-ncuie în subsol, dar ea îl văzu îngândurat şi începu să vorbească din nou, vrând parcă să-i abată gândurile. Reacher era la fereastra salonului, înclinat spre dreapta, când ea îl întrebă:
   - Cine-a fost puşcaş marin, mama sau tatăl tău?
   - Poftim? zise el.
   - Mi-ai spus că ai crescut în baze ale Corpului de Marină. Mă întrebam care dintre părinţii tăi a făcut necesar acest lucru. Deşi presupun că puteau fi amândoi. Era permis? Să fie şi soţul, şi soţia în armată?
   - Nu cred.
   - Atunci, care-a fost?
   - Tata.
   - Vorbeşte-mi despre el.
   - Nu-s multe de spus. Un tip de treabă, dar ocupat.
   - Distant?
   - El credea, probabil, că eu sunt. Erau sute de copii în fiecare bază. Alergam cât era ziulica de lungă. Trăiam în lumea noastră.
   - Mai trăieşte?
   - A murit de mult. Ca şi maică-mea, de altfel.
   - La fel şi eu, spuse Janet Salter. M-am făcut distantă. Citeam întruna.
   El nu-i răspunse şi ea tăcu din nou.
   Reacher supraveghea strada. Nu se-ntâmpla nimic. Se mută în bibliotecă şi controlă curtea. Nu se-ntâmpla nimic.
   Ultimul rest de nor se îndepărtă şi luna rămase strălucitoare. Afară era o lume albastră, rece şi pustie.
   Atât că nu era pustie.
   Dar nimeni nu venea.
   De-a v-aţi ascunselea. Poate cel mai vechi joc din lume. Din cauza emoţiilor şi temerilor ancestrale îngropate adânc în partea din spate a creierului fiecărei fiinţe omeneşti.
   Prădător şi pradă. Fiorul irezistibil de plăcere, când stai ghemuit în întuneric şi auzi paşii trecând pe lângă tine. Cum te inundă plăcerea când tragi de uşa şifonierului şi descoperi victima.
   Traducerea instantanee a terorii primitive în râsul din zilele noastre.
   Acum era ceva diferit.
   Nimeni n-avea să râdă. Urmau să fie câteva clipe de focuri de armă furioase şi duhoarea de fum şi de sânge, apoi subita linişte asurzitoare şi pauza în care întreaga lume stă pe loc şi te controlezi să vezi dacă n-ai păţit ceva. Apoi altă pauză ca să vezi care-i starea oamenilor tăi. Urmează tremurul, înghiţitul în sec şi nevoia de a voma.
   Fără râsete.
   Şi aici nu era de-a v-aţi ascunselea.
   Nimeni nu se ascundea cu adevărat şi nimeni nu căuta cu adevărat pe cineva. Cel care era acolo, afară, ştia foarte bine unde era Janet Salter. Cu siguranţă că primise o adresă exactă. Poate că i se dăduseră instrucţiuni pas cu pas sau coordonatele GPS. Iar ea stătea chiar acolo, aşteptândul. Niciun fel de artă. Doar brutalitate. Ceea ce-l făcea pe Reacher să se simtă uşor dezamăgit. Era bun la jocul de-a v-aţi ascunselea.
   Versiunea din viaţa reală, nu jocul de copii. Bun la ascuns, mai bun la găsit. Fostele lui obligaţii profesionale îl conduseseră în acea direcţie. Fusese un bun vânător de oameni. De fugari, mai ales. Învăţase că empatia era esenţială. Să le înţelegi motivele, circumstanţele, obiectivele, scopurile, temerile, nevoile. Să gândeşti ca ei. Să vezi ce văd ei. Să fii ca ei. Ajunsese la punctul în care ar fi putut să petreacă o oră cu dosarul de caz, o a doua oră gândind, a treia cu hărţi şi cărţi de telefoane, pentru ca apoi să prezică aproape cu precizie clădirea în care se găsea individul.
   Verifică vederea spre partea din faţă a casei.
   Nimeni acolo.
   Doar o lume albă şi pustie, ce părea îngheţată de-a binelea.
   Se uită la Janet Salter şi spuse:
   - Vreau să supravegheaţi partea din faţă pentru mine.
   - Bine.
   - O să stau în hol o vreme. Oricine vine prin bucătărie sau bibliotecă îl iau ca din oală în coridor.
   - OK.
   - Rămâneţi în umbră, dar fiţi cu ochii-n patru.
   - OK.
   - Dacă vedeţi ceva, mă strigaţi, tare şi clar, cu informaţii concise. Numere, poziţie, direcţie şi descriere.
   - OK.
   - Şi faceţi asta stând în picioare.
   - De ce?
   - Dacă adormiţi în timpul misiunii, o să v-aud căzând.
   Janet Salter ocupă o poziţie bună, înspre mijlocul camerei, invizibilă din afară, dar cu un unghi de vedere bun. Îşi ţinea mâna tot pe pistolul din buzunar. Reacher ieşi în hol şi mută scaunul în cealaltă parte a măsuţei de telefon, ca să poată sta cu faţa spre spatele casei. Puse pistolul în poală.
   Luă telefonul. Formă numărul pe care-l avea în memorie.
   - Da?
   - Cu Amanda, te rog.
   O pauză. Un clic. Apoi vocea.
   - Eu cred că glumeşti. Acum două ore mi-ai dat o sarcină cam pentru două săptămâni şi deja mă suni după rezultate?
   - Nu, nu te sun pentru asta, dar oricum nu pot să-ţi dau două săptămâni. Am nevoie de ceva până mâine cel târziu.
   - Tu chiar eşti într-o ureche?
   - Ai spus că eşti mai bună decât mine, iar eu puteam să fac asta într-o singură zi. Aşa că o noapte ar trebui să fie de-ajuns pentru tine.
   - Asta ce mai e, psihologie inversă? Ai urmat cursuri motivaţionale la West Point?
   Reacher ţinea mâna pe pistol şi ochii pe uşa bucătăriei.
   - L-aţi prins pe omul vostru? întrebă el.
   - Nu, nu ţi-ai dat seama?
   - Unde-l căutaţi?
   - Toate aeroporturile, plus ambarcaţiunile de pe Coasta Golfului între Corpus Christi şi New Orleans.
   - E într-un motel ceva mai la nord de Austin. Aproape sigur în Georgetown. Aproape sigur al doilea motel la nord de autogară.
   - Dar care-i povestea, poartă la gleznă o brăţară secretă de urmărire de care eu nu ştiu nimic?
   - Nu, e speriat şi singur. Are nevoie de ajutor. Şi nu-l poate obţine decât de la oamenii din străinătate cu care s-a înhăitat. Dar aşteaptă să-i sune. Îl vor ajuta dacă e curat, însă, dacă e compromis, îl lasă baltă. S-ar putea chiar să-i facă de petrecanie. Iar el ştie asta. Dacă e unul care fuge de lege, ei n-au nicio problemă. Dacă motivul fugii e politic, situaţia se schimbă. S-ar teme că noi ne-am ţine de urmele lui până ajunge acasă, oriunde-ar fi acea casă. Aşa că trebuie să afle ştirile. Are nevoie de o piaţă media care să se ocupe de problemele din Fort Hood. Dacă rămâne o crimă conjugală simplă, va da telefon. Dacă nu, o să sfârşească punându-şi pistolul în gură.
   - Încă n-am dat publicităţii informaţiile.
   - Atunci o s-aştepte o zi sau două ca să fie sigur, după care-i va suna.
   - Dar putea să se ducă oriunde pentru asta. Waco, Dallas, Abilene chiar.
   - Nu, a ales cu atenţie. Abilene e prea departe şi un oraş prea mic. Iar Waco şi Dallas sunt prea patriotice. Se gândeşte că radioul şi televiziunea de-acolo ar avea ezitări să vorbească despre partea cu spionajul. De unde e el, Divizia a Patra de Infanterie? Publicul din Waco şi Dallas nu vrea să audă că un căpitan din a Patra de Infanterie a călcat strâmb. Iar el ştie asta. Însă Austin e o aşezare mult mai liberală. Şi este capitala statului, aşa că posturile de ştiri sunt ceva mai slobode la gură. Are nevoie să ştie care-i situaţia reală şi ştie că în Austin are şanse să afle adevărul.
   - Ai spus Georgetown.
   - Se teme de oraşul propriu-zis. Prea mulţi poliţişti, prea multe lucruri care se-ntâmplă. Nu a plecat cu maşina, nu? I-a fost frică de poliţiştii de pe autostradă. Maşina lui e încă la post, aşa-i?
   - Da, este.
   - Aşadar a luat autobuzul din Hood şi s-a oprit după puţin timp. Georgetown e chiar acolo, aproape de Austin, dar nu prea aproape. Tot drumul a privit pe geam. Un motel după altul. Le-a înregistrat în minte. S-a dat jos la autogară şi a făcut cale întoarsă pe jos. Nu voia un teren nefamiliar. Nici prea departe nu voia să meargă pe jos. Prea mare expunerea. Îl făcea prea vulnerabil. Dar chiar şi aşa nu i-a plăcut locul cel mai apropiat de autogară. I s-a părut prea evident. Aşa că a ales al doilea motel. În momentul ăsta e acolo, în camera lui, cu lanţul de la uşă tras, uitându-se la toate canalele de televiziune locale.
   Glasul nu-i răspunse.
   - Stai puţin, spuse Reacher.
   Lăsă receptorul uşor pe masă şi se ridică.
   Verifică bucătăria, apoi biblioteca. Nimic demn de semnalat. Verifică şi salonul.
   Janet Salter era încă în picioare, solidă ca o stâncă, ascunsă în întuneric.
   Nimic de văzut pe stradă.
   Nimeni nu venea.
   Reacher se întoarse în hol, se aşeză din nou în fotoliu şi luă telefonul. Glasul întrebă:
   - Altceva?
   - Nu că asta ar conta, dar a stat în treimea din faţă a autobuzului.
   - Eşti plin de gogoşi.
   - A fost ca un gen de camuflaj. N-a vrut să se trădeze că ar fi un fugar. Crede că băieţii răi stau în spate. E căpitan în Divizia a Patra de Infanterie. Probabil că e un tip cu convingeri morale rigide. Îşi aminteşte de autobuzul şcolii. Golanii stăteau în spate. El nu.
   Niciun răspuns.
   - Georgetown, spuse Reacher. Al doilea motel la nord de autogară. Verifică.
   Niciun răspuns.
   - Unde sunt oamenii tăi cei mai apropiaţi? întrebă Reacher.
   - Am oameni în Hood.
   - Atunci, trimite-i acolo. Sunt vreo 80 de kilometri. Ce poate să te coste?
   Niciun răspuns.
   - Şi nu uita, adăugă Reacher, am nevoie de informaţii până mâine.
   Închise telefonul. Aşeză fotoliul la locul lui şi se duse în salon. Verifică fereastra.
   Nimic de văzut.
   Nimeni nu venea.
   Zece fără 5 seara.
   Încă 30 de ore.

Capitolul 20

   Ceasul continua să ticăie. Reacher lua fiecare minut trecut drept o mică victorie.
   O revoltă la puşcărie nu putea să dureze veşnic. Faza ei iniţială ar fi trebuit să fie relativ scurtă. Se luau ostatici, teritoriul era preluat sub control, urma un fel de remiză între părţi. Se făceau ajustări tactice. Ofiţerii corecţionali se regrupau.
   Poliţiştii erau eliberaţi de sarcini. Reacher ştia asta.
   Prin urmare, şi individul ştia asta.
   Reacher nu înţelegea de ce nu venise.
   Ţinta lui era o bătrână într-o casă. Ce aştepta?
   La 10 şi jumătate, Janet Salter se oferi să pună de cafea.
   Reacher nu o lăsă. Poate că asta aştepta individul.
   Percolatorul avea nevoie de apă. Apa venea de la robinet.
   Robinetul era deasupra chiuvetei. Chiuveta era sub fereastră. Un cap cărunt preocupat aflat dincolo de geam la o jumătate de metru ar fi putut fi o ţintă tentantă. Aşa că pregăti cafeaua singur, după ce inspectă cu prudenţă vecinătatea. O inspecţie deloc necesară, după cum se dovedi. Ieşi pe uşa din spate fără haină, mănuşi sau căciulă.
   Gerul îl izbi cu forţa unui pumn. Era un frig turbat, iscoditor. Îl încremeni. Mult sub zero. Prea jos ca să încerce măcar să ghicească numărul de grade.
   Se întoarse. Nimeni nu aştepta acolo apariţia unei ţinte.
   Era imposibil. După un minut tremurai prea tare ca să mai vezi ceva, darămite să tragi. După o oră, intrai în comă. După două, erai mort.
   Gânduri care lămuriră puţin lucrurile. Nu avea să fie o lungă apropiere pe ascuns prin zăpadă. Pericolul avea să vină din faţă. Individul trebuia să vină cu maşina până acolo, să iasă şi să se mişte repede.
   Aşa că, după ce percolatorul termină de şuierat şi de gâlgâit, Reacher umplu două căni şi le duse în salon, unde-i spuse lui Janet Salter că aveau să stea cu rândul de veghe la geam, la intervale de 10 minute, pe durata orei următoare.
   O oră care se scurse cu încetineală.
   Nimeni nu se apropie de casă. Lumea de afară era moartă. Îngheţată până la măduvă. Nimic nu se mişca, cu excepţia vântului. Sufla cu hotărâre dinspre vest.
   Sufla pulberea albă din nămeţii piperniciţi şi expunea creste de gheaţă ce scânteiau în nuanţe albastre în lumina lunii. Un peisaj spectral al elementelor naturii.
   Janet Salter făcu ceva la un buton din perete şi mări temperatura. În opinia lui Reacher, nu era bine ce făcuse.
   Căldura îi face pe oameni somnoroşi. Dar nu voia ca femeia să îngheţe. Citise despre bătrâni morţi în casele lor, victime ale hipotermiei.
   - Ai mai fost vreodată iarna pe-aici? îl întrebă ea.
   - N-am fost niciodată aici, în niciun anotimp.
   - Poate în Dakota de Nord?
   - Am fost în Clădirea Dakota din New York.
   - Care şi-a primit numele după locurile astea, spuse ea. Când a fost construită, oraşul nu se întindea prea mult dincolo de Strada 34. Părea o nebunie să construieşti apartamente elegante tocmai până la Strada 72 şi, pe deasupra, în West Side. Lumea zicea că puteai la fel de bine să le construieşti în Teritoriul Dakota. Şi numele a rămas. Omul care a construit clădirea deţinea o parte din Compania de maşini de cusut Singer, ceea ce completează cercul, nu-i aşa, pentru că am ajuns la cutia cu ulei.
   Vorbea de dragul de-a vorbi. Reacher o lăsă. Îşi ţinea ochii aţintiţi pe stradă şi elimina prin filtrare cea mai mare parte a discursului. Femeia se lansă într-o lungă expunere privind istoria statului.
   Exploratori şi comercianţi, Lewis şi Clark, populaţia sioux, Fort Pierre, fermieri şi pionieri, goana după aur, Crazy Horse, Sitting Bull, Custer, Black Hills, Wounded Knee, Dust Bowl, un tip pe care-l chema Brokaw despre care susţinea că fusese la o reţea de televiziune.
   Unsprezece fără 5 seara.
   Încă 29 de ore.
   Reacher termină al optulea circuit al perimetrului interior.
   Nu văzu nimic îngrijorător. Nimic de zărit de la vreo fereastră în afară de pustietatea îngheţată luminată de lună. Nimic de auzit în afară de curgerea apei prin ţevile de încălzire şi un scârţâit estompat provocat de răcirea gheţii de-afară. Gerul prindea pământul ca-ntr-un cleşte. Se gândi la fermierii şi pionierii despre care vorbise Janet Salter.
   De ce dracu’ rămăseseră aici?
   Tocmai se-ntorcea pe scări în jos când femeia strigă:
   - Vine cineva.
   Vorbise tare şi clar, dar fără să adauge vreo informaţie.
   Niciun număr, nicio poziţie, nicio direcţie şi nicio descriere.
   Reacher păşi în salon şi trecu pe lângă ea ca s-ajungă la fereastră. Văzu un ins care se apropia mergând pe mijlocul drumului, dinspre stânga. Era mic de statură, dar înfăşurat într-o haină enormă cu glugă.
   Avea pe faţă o mască de schi. Plus un fular, plus mănuşi, plus bocanci. N-avea nimic în mâini. Îşi ţinea braţele desfăcute, ca să-şi menţină echilibru, iar mâinile erau goale.
   Individul îşi continua înaintarea lentă şi şovăielnică, cu paşi nesiguri. Se opri vizavi de capătul aleii lui Janet Salter. Rămase acolo.
   - Ştiţi cine e? întrebă Reacher.
   - Stai, spuse ea.
   Tipul se-ntoarse, într-un semicerc ţeapăn şi anevoios, şi se uită în cealaltă parte. Un câine alerga spre el. O chestie mare şi albă. Multă blană. Tipul se întoarse din nou şi-şi continuă plimbarea, însoţit de câine.
   - E o vecină, spuse Janet Salter. Doamna Lowell. Dar, aşa cum era îmbrăcată, mi-a fost greu să-mi dau seama.
   Reacher răsuflă uşurat şi spuse:
   - E cumva soţia poliţistului?
   - Fosta sotie. Ofiţerul Lowell s-a mutat de-aici acum 1 an. Au fost ceva situaţii neplăcute.
   - De ce fel?
   - Nu ştiu.
   - L-am văzut azi pe Lowell. Peterson l-a numit ciudat. Spunea că citeşte cărţi.
   - Da, aşa e. Mai vine pe la mine când şi când şi împrumută din cărţile mele. Familiile noastre se cunosc de mult.
   - Pe partenerul lui îl ştiţi?
   - Pe ofiţerul Kapler? Ne-am cunoscut, desigur.
   - Şi?
   - S-a mutat aici din Florida. Ceea ce mi s-a părut ciudat.
   - Şi mie, spuse Reacher.
   Rămase la fereastră şi-o urmări pe doamna Lowell şi câinele ei dând colţul şi dispărând din vedere.
   Nu mai vorbiră timp de 30 de minute. Ceasul din capul lui Reacher se apropia de miezul nopţii.
   - Sunteţi obosită? întrebă el.
   - Nu prea m-am gândit la asta, zise Jane Salter.
   - Puteţi să vă duceţi la culcare, dacă vreţi. Am eu grijă aici.
   - Şi-o să ai grijă stând în picioare? Ca, dacă te ia somnul, să te aud când cazi?
   - N-o să adorm, spuse Reacher zâmbind.
   - Nici eu n-o să merg la culcare. Asta-i responsabilitatea mea. N-ar fi trebuit să te implic deloc.
   - O problemă împărtăşită e o problemă înjumătăţită.
   - Ai putea fi ucis.
   - Puţin probabil.
   - Eşti căsătorit? întrebă ea.
   - Nu, zise Reacher, rămânând cu privirea fixată pe fereastră.
   - Ai fost vreodată?
   - Nu.
   - Ai fost copil singur la părinţi?
   - Am avut un frate cu 2 ani mai mare. Lucra la Departamentul Trezoreriei. A fost ucis la datorie.
   - Îmi pare rău.
   - Nu-i vina dumneavoastră.
   - Întotdeauna deviezi în felul ăsta compasiunea?
   - De obicei.
   - Deci, eşti ultimul din linia ta ereditară.
   - Cred că da. Dar n-a fost cine ştie ce linie, la drept vorbind.
   - La fel ca şi mine. Toţi nişte haimanale.
   - Unde erau minele voastre de aur?
   - În Black Hills. De ce?
   - Peterson crede că locul acela al armatei aflat la vest de-aici ar putea fi în cea mai mare parte subteran. Mă întrebam dacă au existat lucrări mai vechi pe care să le fi folosit.
   - Nu sunt mine aici. Doar solul de prerie şi teren stâncos.
   - Părinţii dumneavoastră mai trăiau când aţi plecat la colegiu?
   - De ce?
   - Pentru că, dacă trăiau, probabil că v-au ţinut la curent cu veştile locale în scrisori. Poate şi ceva zvonuri şi bârfe. Trebuie să vă fi spus ceva despre locul ăla. Poate nu suficient ca mintea dumneavoastră instruită să ia în considerare lucrul acela ca pe un fapt relevant, dar trebuie să fi auzit măcar ceva.
   - Nimic care să merite repetat.
   - Puneţi-mă la încercare.
   - Tot ce ştiu e c-a fost construit şi n-a fost folosit niciodată. Se pare că scopul era prea revoltător. A fost şi un scandal mărunt legat de asta.
   - Care era acel scop?
   - Nu ştiu. Nimeni nu mi-a vorbit despre el.
   Cinci minute până la miezul nopţii.
   Încă 28 de ore.
   Nimeni nu venise.

   La 1600 de kilometri distanţă, în Texas, două maşini rapide parcurseră cei 80 de kilometri spre sud de Hood în mai puţin de 40 de minute.
   Şase oameni în maşini, toţi subofiţeri din cadrul Unităţii Speciale 110, toţi având în prezent gradul W3, toţi dorind să ajungă la W4, toţi fiind cât se poate de conştienţi că genul acela de misiune putea să le aducă înaintarea în grad. Se abătură de la drumul principal către sud, trecură prin centrul oraşului Georgetown şi găsiră autogara.
   Era linişte ca la fiecare miez de noapte. Aer răcoros, gunoaie, miros greu de motorină scursă pe jos. Nimic nu sosea, nimic nu pleca. Parcară maşinile la următoarea intersecţie, lângă magazine de amanet şi birouri de probaţiune, şi se grăbiră să se întoarcă pe drumul pe care veniseră.
   Numărară motelurile. Primul era o clădire din cărămidă în spatele unui loc de parcare acoperit cu asfalt crăpat. Al doilea era chiar lângă primul, orientat cu un capăt înspre stradă, construit din lemn roşcat de sequoia, cu douăsprezece camere, un indicator pe un stâlp care anunţa cablu tv gratuit, mic dejun gratuit şi faptul că nu erau locuri libere.
   O recepţie, prima uşă pe stânga.
   Un recepţioner în birou, pe jumătate adormit.
   O cheie universală, în sertar.
   Cei şase subofiţeri se împărţiră, 3 în spate, 3 în faţă.
   Unul dintre cei din faţă, rămase în urmă, gata pentru orice s-ar fi întâmplat. Ceilalţi doi intrară în fiecare cameră, cutezători, cu armele pregătite, ca să-i cerceteze cu lanternele vârâte-n faţă pe clienţii somnolenţi găsiţi acolo.
   Toate cele 12 camere.
   Omul lor nu era acolo.

   Reacher făcu încă un tur de control prin casa lui Janet Salter.
    De-acum, se familiarizase întru totul cu sunetele locuinţei. Scârţâitul scândurilor, al treptelor scării, o îmbinare în unghi drept a unei ţevi de abur care şuiera mai tare decât celelalte, o cercevea de fereastră pe care vântul înviorător o zgâlţâia uşor în ramă. Mirosul aerului se schimba. Curenţii de aer minusculi şi turbulenţi extrăgeau mirosurile din covoare şi din draperii. Nu erau neplăcute. Doar bătrâneşti. Lână vopsită, catifea prăfuită, bile de naftalină, ceară de albine pentru lustruirea mobilei, fum de trabuc, tutun de pipă. Arome vechi, profunde, ca un portret olfactiv al vieţii prospere pe care o duseseră familiile de frontieră.
    Reacher le simţea dincolo de mirosul mineral local provenit de la uleiul recent aplicat pe pistolul pe care-l purta acum cu el pretutindeni.
   Se întoarse în salon. Janet Salter îşi ţinea mâna tot pe mânerul pistolului din buzunar.
   - Sunteţi bine? o întrebă Reacher.
   - Am ajuns la concluzia că sunt un om privilegiat, îi răspunse ea pe un ton cât se poate de pedant.
   - În ce privinţă?
   - Am şansa să-mi pun în aplicare principiile. Cred că cetăţenii obişnuiţi trebuie să se opună ticăloşiei. Dar cred şi în necesitatea unui tratament corespunzător. Cred în dreptul acuzatului de a avea parte de un proces corect şi cred în dreptul lui de a se confrunta cu martorii aduşi împotriva lui. Dar e atât de uşor să faci teorii, nu-i aşa? Nu oricine are prilejul să aplice teoria în practică. Dar eu acum am această oportunitate.
   - Vă descurcaţi de minune, o asigură Reacher şi se duse la fereastră.
   Văzu dansul deşănţat al fasciculelor de faruri pe stradă.
   O maşină se apropia în viteză.

Capitolul 21

   Era Peterson, mergând în fruntea a ceea ce părea să fie cea mai mare parte a departamentului de poliţie din Bolton.
   Şase, şapte, opt maşini. Apoi şi a nouă.
   Frânând şi derapând, maşinile se opriră pe tot drumul.
   Doisprezece poliţişti coborâră din vehicule, apoi treisprezece, paisprezece, cincisprezece. Îşi scoaseră pistoalele şi se apropiară de casă animaţi parţial de o grabă disperată şi parţial de o prudenţă extremă. Pentru că habar n-aveau ce-i aştepta acolo.
   Ori linişte, ori o crimă dublă.
   Reacher ieşi în hol şi se alinie la partea cu balamale a uşii de la intrare. O deschise larg şi rămase ascuns vederii. Nu voia să fie împuşcat din greşeală. Cincisprezece poliţişti agitaţi puteau să genereze o situaţie imprevizibilă. Strigă:
   - Peterson? Sunt Reacher. Totul e în regulă.
   Niciun răspuns.
   - Peterson? încercă din nou.
   Aerul îngheţat năvălea înăuntru, aducând cu el şi vocea lui Peterson.
   - Reacher?
   - Totul în regulă aici, răspunse Reacher. Puneţi-vă armele în toc şi veniţi în casă.
   Intrară în fugă, toţi cincisprezece. Mai întâi Peterson, apoi cele patru femei, apoi cei trei poliţişti din maşinile de supraveghere şi încă şapte inşi pe care Reacher nu-i cunoştea. Aduseră cu ei rafale de aer arctic. Toţi aveau feţele roşii şi crăpate de ger. Căldura din casă îi lovi şi începură să-şi desfacă gecile, să-şi scoată mănuşile şi să-şi dea jos căciulile.
   Cele patru femei formară un cordon în jurul lui Janet Salter şi o duseră în bucătărie. Peterson ordonă celor trei maşini din schimbul de noapte să-şi ocupe poziţiile şi îi trimise pe restul de şapte înapoi la secţie. De la fereastra salonului, Reacher urmărea cum se restabileşte normalitatea. În cinci minute, totul era aşa cum fusese cu 5 ore în urmă.
   - Deci, ce s-a-ntâmplat aici? întrebă Peterson.
   - Absolut nimic, răspunse Reacher. Acolo ce s-a-ntâmplat?
   - O revoltă. N-am văzut mai nimic. Au domolit-o rapid.
   - Pentru că a fost falsă. A fost o diversiune.
   Peterson confirmă cu o mişcare din cap şi spuse:
   - Dar omul lor n-a venit aici.
   - Şi marea întrebare e de ce?
   - Pentru că te-a văzut pe tine.
   - Dar eu nu l-am văzut pe el. Ceea ce ne aduce la o altă întrebare importantă. Dacă e atât de bun ca să mă vadă fără ca eu să-l văd, de ce n-a acţionat?
   - Habar n-am.
   - Am văzut o femeie cu un câine alb mare.
   - Când?
   - La puţin după 11.
   - Doamna Lowell. Stă în vecinătate. Îşi plimbă câinele în fiecare seară.
   - Trebuia să-mi fi spus. Puteam s-o împuşc.
   - Îmi pare rău.
   Peterson îşi puse palmele peste nas. Cu siguranţă că-l durea. Temperatura pielii lui suportase un salt de peste 30 de grade în 60 de secunde. Apoi îşi trecu degetele prin păr.
   - Cred că nu-i cel mai potrivit lucru de spus acum, dar aproape c-aş fi vrut ca individul să fi venit în noaptea asta. Nu sunt sigur că mai rezistăm o lună în felul ăsta.
   - Nu cred că va mai fi nevoie, îl linişti Reacher. Am impresia că şi-au cam epuizat diversiunile.
   - Pot să stârnească o nouă revoltă oricând vrea muşchiul lor.
   - Nu pot, tocmai asta-i ideea. Revoltele din puşcării au nevoie de o masă critică. Aproximativ o treime din populaţia de-acolo s-ar răscula în fiecare zi a săptămânii, dac-ar avea prilejul. O altă treime n-ar face-o niciodată. Treimea din mijloc e cea care contează. Voturile indecişilor. Ca la alegeri. Şi acum sunt epuizaţi. Patima le-a dispărut. O să treacă un an până să le vină iar bâzdâcul.
   Peterson nu spuse nimic.
   - Iar motociclistul tău nu poate să organizeze o evadare îndeajuns de repede. Aşa că ai scăpat acum. Eşti în siguranţă.
   - Crezi?
   - S-ar putea să nu mai auziţi niciodată sirena aia.
   Unu fără 5 noaptea.
   Încă 27 de ore.

   La 1 şi un sfert telefonul din hol sună.
   Janet Salter ieşi din bucătărie ca să răspundă. Îi dădu telefonul lui Peterson.
   Acesta ascultă o secundă şi se duse să-l caute pe Reacher în salon.
   - E femeia de la 110, spuse el. De unde ştie numărul ăsta?
   - Are un sistem de identificare a apelantului, spuse Reacher. Cu coordonate. Probabil că în clipa asta supraveghează casa asta, pe Google Earth.
   - Dar e întuneric.
   - Nu mă-ntreba cum funcţionează.
   Ieşi pe hol şi se aşeză în fotoliu. Luă receptorul şi întrebă:
   - Ai obţinut răspunsurile care mă interesează?
   - Nu încă, răspunse glasul.
   - Atunci de ce suni aşa de târziu? Puteam să dorm buştean.
   - Voiam doar să-ţi spun că l-am prins pe omul meu.
   - Am avut dreptate?
   - N-o să răspund la această întrebare. Nu vreau să-ţi dau satisfacţie.
   - Deci, am avut dreptate.
   - De fapt, nu în totalitate. Era în al treilea hotel la nord de autogară.
   - Pentru că primele două erau prea apropiate? A trebuit să se ducă ceva mai departe, la al treilea?
   - Eşti bun.
   - Pe vremuri, din asta-mi câştigam existenţa.
   - Sunt profund impresionată.
   - Cum era tipul?
   - Spune-mi tu.
   - Era treaz, spuse Reacher. Avea un pistol încărcat şi pantofii în picioare. Bagajele pregătite şi haina pe spătarul scaunului. S-a zbătut mai puţin de 10 secunde şi apoi s-a dat bătut.
   - Eşti foarte bun.
   - Nu îndeajuns de bun ca să supravieţuiesc capului generalului.
   - Tot mai vreau s-aud povestea aia.
   - Atunci fă rost de răspunsurile alea. Un schimb corect nu e un jaf.
   - Suntem aproape. Am descoperit că banii au plecat de la Congres. Dar nu-i vedem ajungând la Departamentul Armatei. Undeva, pe drum, dispar din vedere. Ne apropiem. O s-ajungem acolo.
   - Când?
   - Dă-mi restul acestei nopţi. Sună-mă la 8 dimineaţa.
   - Şi tu eşti bună.
   - Mă străduiesc.
   - Pe-aici circulă un zvon despre un scandal, spuse Reacher. Prin oraş se vorbeşte că locul acela n-a fost folosit niciodată, pentru că scopul lui era prea revoltător.
   - Prin oraş?
   - Mă rog, în salonul unei doamne în vârstă.
   - OK. Dar doamnele în vârstă se revoltă pentru tot felul de lucruri.
   - Cred că da.
   - Altceva?
   - Poţi să dai o căutare cu chestia aia de la Google, da?
   - Pentru asta e făcută.
   - Verifică, te rog, un poliţist din Florida, pe nume Kapler. A plecat din statul acela acum 2 ani. Vreau să ştiu de ce.
   - De ce?
   - Vreau să ştiu două lucruri. S-a mutat din Florida în Dakota de Sud. Cine face aşa ceva?
   - Numele mic?
   - Nu-l ştiu.
   - Mă ajuţi foarte mult.
   - Câţi poliţişti cu numele de Kapler pot să fie în Florida?
   - Probabil că mai mult de zece şi mai puţin de o sută.
   - Cu probleme la serviciu acum 2 ani?
   - Altceva mai vrei?
   - Cum eşti îmbrăcată? întrebă Reacher.
   - Am trecut cumva la linia fierbinte?
   Reacher zâmbi.
   - Nu, încerc doar să-mi imaginez scena. De dragul vremurilor de demult. Cunosc biroul la care stai. Aceeaşi încăpere?
   - Cred că da. La etaj, a treia pe stânga.
   - Aia e.
   Reacher vedea totul în minte. Trepte din piatră, balustradă metalică, coridor îngust cu linoleum pe jos, şiruri de uşi cu geamuri mate pe dreapta şi pe stânga, cu birouri în spatele fiecăreia, fiecare birou fiind echipat potrivit unui protocol complex de la Departamentul Apărării. Al lui avea biroul metalic, două telefoane cu un total de 3 linii, un fotoliu cu role îmbrăcat în vinilin, fişete pentru dosare şi două scaune pentru vizitatori cu picioare din tubulatură flexibilă. Plus o lustră în formă de castron şi atârnată de tavan cu trei lanţuri metalice. Plus o hartă neactualizată a Statelor Unite ale Americii pe perete, făcută după ce Hawaii şi Alaska se alăturaseră uniunii, dar înainte ca sistemul de autostrăzi interstatale să fi fost terminat.
   De fapt, fusese realizată cam în aceeaşi perioadă în care se lucra la unitatea ciudată din apropiere de Bolton, Dakota de Sud.
   - Port uniforma de luptă şi un tricou, spuse glasul. Am pe mine vestonul, pentru că e frig în noaptea asta.
   - Eşti în Virginia. Nu ştii ce-nseamnă frigul.
   - Nu te mai văita. Tot valori formate din 2 cifre ai acolo. Negative, dar ce contează. Minus 23. Dar radarul arată că un front de aer mai rece vine dinspre vest.
   - Cum poate să se facă mai frig?
   - O s-aveţi parte de temperatura pe care-au avut-o cei din Wyoming.
   - Vorbeşti cu meteorologii?
   - Nu, mă uit pe Weather Channel.
   - Şi ce temperatură a fost în Wyoming?
   - Minus 34.
   - Grozav!
   - Las că rezişti. Eşti ditamai omul. După cum arăţi, probabil că ai avut strămoşi scandinavi.
   - Ce, acum Google Earth vede şi prin ţiglele acoperişului?
   - Nu, dar e o fotografie în dosarul tău.
   - Dar tu?
   - Da, şi în dosarul meu există o fotografie.
   - Nu la asta m-am referit, deşteapto. Nu am la mine dosarul tău.
   - Sunt cocoşată, chioară şi am 50 de ani.
   - Aşa mă gândeam şi eu, judecând după voce.
   - Măgarule!
   - Mă gândesc la 1 metru 67 sau 1 metru 70, dar slabă. Toată vocea ta e în gât.
   - Vrei să zici că nu prea am sâni?
   - Porţi cel mult 75B la sutien.
   - Fir-ar să fie!
   - Păr blond, probabil scurt. Ochi albaştri. Din nordul Californiei.
   - Vârsta? întrebă ea.
   Prima oară când se aşezase la acel birou uzat, Reacher avea 32 de ani. O vârstă în acelaşi timp mică şi mare pentru un post de comandă atât de important.
   Mică, pentru că fusese un fel de vedetă, dar şi mare totodată, pentru că ajunsese acolo ceva mai târziu decât ar fi fost normal pentru o vedetă, fiindcă nu era un om de organizaţie şi nu se bucura de încrederea tuturor. Aşa că spuse:
   - Ai 30 sau 31 de ani.
   Ştia că, atunci când venea vorba de vârsta unei femei, era întotdeauna mai bine să te păstrezi de partea prudenţei.
   - Cu linguşeala poţi să ajungi departe, spuse ea. Trebuie să-nchid. Sună-mă mai târziu.
   În casă se instală din nou rutina obişnuită. Peterson plecă, iar cele două femei din tura de zi se duseră la culcare.
   Janet Salter îl conduse pe Reacher la etaj, în camera din faţă. În principiu, era cea mai vulnerabilă, dar el nu-şi făcea griji.
   Furia avea să învingă orice dezavantaj tactic teoretic.
   Detesta să fie trezit noaptea. Dacă vreun intrus pătrundea prin fereastra aceea, ar fi fost proiectat imediat în afară ca o suliţă.
   Două fără 5 noaptea.
   Încă 26 de ore.

Capitolul 22

   Reacher plănuise să doarmă până la 8, dar Peterson îl trezi la 6 şi jumătate.
   Omul intrase în dormitor şi de bună seamă că un instinct primar îl făcuse să se oprească şi să dea cu piciorul în cadrul patului, după care făcuse cu inteligenţă un pas înapoi. Probabil că se gândise că era mai sigur aşa.
   Dacă s-ar fi aplecat să-l scuture uşor de umăr pe Reacher, s-ar fi putut alege cu umărul rupt.
   Şi e posibil să fi gândit corect.
   - Ce e? întrebă Reacher.
   - Peste mai puţin de-o oră se luminează de ziuă, spuse Peterson.
   - Şi?
   - Trebuie să pleci.
   - Unde?
   - La tabăra motocicliştilor. Nu mai ţii minte? Te-ai oferit.
   Janet Salter era deja în bucătărie.
   Reacher o găsi acolo, gata îmbrăcată de zi.
   Pusese de cafea. Vechiul percolator gâlgâia şi zdrăngănea.
   - Trebuie să plec, o anunţă el.
   - Domnul Peterson mi-a spus. O să fii în siguranţă?
   - Sper.
   - Nu prea văd cum. Sunt o sută de oameni acolo, iar tu ai la tine doar un pistol cu 6 gloanţe.
   - Avem nevoie de informaţii.
   - Chiar şi-aşa.
   - Am de partea mea al Patrulea Amendament. Asta-i toată protecţia de care am nevoie. Dacă sunt rănit sau nu mă mai întorc, poliţiştii vor avea un motiv suficient pentru o percheziţie. Iar motocicliştii nu vor asta. Mă vor trata cu mănuşi de copii.
   - Mi-e greu să-mi imaginez asta.
   - Dumneavoastră o să fiţi în siguranţă aici?
   - Sper.
   - Dacă poliţiştii vor fi nevoiţi să plece iar, luaţi-vă pistolul şi încuiaţi-vă în subsol. Nu deschideţi uşa nimănui, în afară de mine.
   - N-ar trebui să stabilim o parolă?
   - Puteţi să mă întrebaţi care-i cartea mea preferată.
   - Păi mi-ai zis că n-ai niciuna.
   - Exact. Asta va fi şi răspunsul.
   Percolatorul termină de gâlgâit şi Reacher îşi turnă o porţie generoasă de cafea în una dintre cele 6 căni albe aşezate pe blatul din bucătărie.
   - O să plece din nou poliţiştii? întrebă Janet Salter.
   - Probabil că nu.
   - Ar putea să izbucnească o nouă răzmeriţă.
   - Nu prea cred. Răzmeriţele din închisori sunt rare. Ca revoluţiile din istoria unei naţiuni. Trebuie să se întrunească mai multe condiţii precise.
   - Atunci, o evadare.
   - Şi mai puţin probabil. Evadările sunt dificile. Angajaţii puşcăriilor au grijă de asta.
   - Vrei să spui că problemele mele s-au terminat?
   - E posibil.
   - Deci, te mai întorci aici sau nu?
   - Cred că autostrada e tot închisă.
   - Când se deschide din nou, unde-o să pleci?
   - Nu ştiu.
   - Cred c-o să te duci în Virginia, spuse Janet Salter.
   - Ar putea fi căsătorită.
   - Ar fi bine s-o întrebi.
   Reacher zâmbi şi spuse:
   - Poate c-o s-o-ntreb.
   Peterson îl puse la punct cu toate detaliile pe hol. Îi spuse că afară îl aştepta maşina fără însemne, încălzită şi cu motorul pornit. Că se putea baza pe ea, căci fusese de curând dusă la service.
   Rezervorul era plin, avea lanţuri la roţile din spate şi cauciucuri de iarnă în faţă. Nu exista o rută directă spre tabără. Trebuia s-o ia la sud spre autostradă şi, cam la 1 kilometru şi jumătate de intersecţie, să cotească pe drumul vechi care mergea paralel.
   - Drumul pe care a fost ucis avocatul, spuse Reacher.
   - Ăla mergea până la capăt spre est, spuse Peterson. Dar totuşi, poate că n-ar trebui să opreşti dacă cineva îţi face semne cu mâna.
   - N-o să opresc, spuse Reacher. Poţi fi sigur de asta.
   Urma să rămână pe vechiul drum cale de 8 kilometri, după care să facă la dreapta şi să se-ntoarcă spre nord pe un drum districtual cu două benzi, care şerpuia puţin pe o distanţă de vreo 13 kilometri înainte să ajungă la porţiunea dreaptă pe care inginerii militari o construiseră cu 50 de ani în urmă.
   Acea porţiune era lungă de 3 kilometri şi ducea direct la tabără, unde avea să dea peste 15 barăci din lemn şi vechea clădire din piatră, aranjate în 2 şiruri ordonate de câte 8, orientate precis de la est la vest.
   - Clădirea din piatră e în colţul din stânga, în spate, spuse Peterson.
   Şapte fără 5 dimineaţa.
   Încă 21 de ore.

   La 2700 de kilometri spre sud era 8 fără 5 dimineaţa.
    Plato îşi terminase micul dejun şi se pregătea să-şi încalce un obicei de-o viaţă. Urma să sară peste intermediarul lui din vila de la oraş şi să-l sune direct pe omul din State.
   Formă numărul.
   I se răspunse.
   - Martorul e mort? întrebă el.
   Urmă o pauză pe fir. Individul spuse:
   - Ştii că urma să fie un decalaj între cele două.
   - Cât a durat până acum acest decalaj?
   Omul lui ştiu ce să-i răspundă:
   - Prea mult.
   - Corect, spuse Plato. Am aranjat o revoltă la închisoare astă-noapte.
   - Ştiu.
   - Evident, nu ai valorificat-o.
   - Era un om în casă.
   - Şi?
   - N-am avut instrucţiuni.
   - Ăsta-i răspunsul tău? Aveai nevoie de instrucţiuni?
   - Am crezut că sunt la mijloc nişte chestii complexe pe care nu le înţeleg.
   Plato oftă zgomotos.
   - Cum pot să te rănesc?
   Omul lui ştiu ce să-i răspundă:
   - În moduri în care nu vreau să fiu rănit.
   - Corect, spuse Plato. Dar vreau să fii mai exact. Vreau să te concentrezi pe miza acestei situaţii.
   - O vei ucide pe persoana cea mai apropiată şi cea mai dragă mie.
   - Da, o voi ucide, în cele din urmă. Dar mai întâi va fi un decalaj, un concept cu care se pare că eşti foarte familiarizat. O s-o las invalidă şi-o s-o mutilez şi o s-o las să trăiască aşa cam 1 an. Abia pe urmă o s-o omor. M-ai înţeles?
   - Da, te-am înţeles.
   - Atunci, pentru binele tău, termină-ţi treaba. Nu-mi pasă de cei de pe margine. Lichidează tot oraşul ăla nenorocit dacă e nevoie. În ceea ce mă priveşte, poţi să lichidezi întregul stat. Chiar, câţi locuitori sunt în Dakota de Sud?
   - Cam opt sute de mii.
   - OK. Asta-i limita ta superioară pentru daune colaterale. Fă-ţi treaba!
   - O s-o fac. Promit.
   Plato închise şi-şi turnă încă o ceaşcă de cafea.

   Maşina fără însemne era tot un Crown Vic închis la culoare.
    Înăuntru mirosea a praf şi avea un aspect obosit, încălzirea era fixată la douăzeci şi unu de grade şi ventilatorul sufla cât putea de tare în încercarea disperată de a ajunge acolo.
   Vremea plonjase adânc, într-o dimensiune cu totul nouă.
   Temperatura scădea rapid.
   Pământul era dur ca granitul şi aerul era solid din cauza cioturilor microscopice ale fulgilor de zăpadă purtate de vânt. Aceştia fuseseră răciţi şi comprimaţi în nişte fragmente ascuţite.
   Se aruncau asupra parbrizului şi formau trasee complexe îngheţate. Ştergătoarele nu reuşeau să le mişte. Lamelele de cauciuc treceau doar peste ele. Reacher comută încălzirea pe degivrare şi aşteptă până când aerul cald topi două găuri ovale prin care avea puţină vizibilitate.
   Apoi plecă.
   Întoarse din trei mişcări pe strada lui Janet Salter.
   Făgaşele de pe şosea se solidificaseră. Cauciucurile maşinii ricoşau peste hopuri. Maşina de supraveghere aflată la capătul drumului dădu înapoi ca să-l lase să treacă. Coti la dreapta şi o luă pe drumul de ieşire din oraş. Şanţurile formate de roti care în urmă cu o zi erau moi acum se întăriseră de parcă ar fi fost din beton. Era ca şi cum ai fi condus un tren pe şine.
   Nu trebuia să mişte volanul.
   Lanţurile de pe roţile din spate ronţăiau gheaţa, iar cauciucurile din faţă se loveau de pereţii şanţurilor şi menţineau maşina pe o direcţie dreaptă. Lumea de afară era întru totul albă. Pe cer se vedea o lumină palidă, dar nu şi soarele. Aerul era prea plin de gheaţă.
   Era ca o pulbere. Ca o ceaţă. Vântul sufla în faţa lui de la dreapta la stânga. Mici troiene aerodinamice se acumulaseră şi îngheţaseră proptite de stâlpii de gard şi cei de iluminat. Formele bizare de pe cablurile de curent electric se orientaseră spre est, ca şi cum întreaga lume se înclinase într-o parte.
   Reacher găsi cotitura la 1 kilometru şi jumătate de intersecţia cu autostrada.
   Ieşirea de pe şanţurile îngheţate se dovedi dificilă. Trebui să încetinească până la viteza mersului pe jos şi să tragă mult de volan, croindu-şi drum pe rând cu roţile, patru urcuşuri separate, urmate de patru coborâşuri separate.
   Găsi noile făgaşe care mergeau spre vest şi se angajă pe următorii 8 kilometri de mers pe pilot automat. La următoarea cotitură repetă manevra de ieşire şi o luă spre nord, către tabără. Noul drum era diferit. Nu avusese parte de prea mult trafic. Nu erau urme de maşini care să fi trecut pe-acolo. Era doar o panglică îngustă de zăpadă îngheţată.
   Roţile din faţă patinau şi alunecau uşor.
   Particulele de gheaţă băteau de la stânga la dreapta, izbind în geamul şoferului.
   Drumul era accidentat şi şerpuia la stânga şi la dreapta fără vreun motiv aparent.
   Creasta drumului se înclina când într-o parte, când în alta. Nu era o lucrare prea grozavă de inginerie civilă. Reacher încetini şi se concentră cât putu de bine.
   Derapajul într-un şanţ i-ar fi fost fatal.
   Nicio şansă să fie tractat înainte de a îngheţa. Chiar şi o pană ar fi fost un dezastru. Şuruburile roţilor probabil că erau îngheţate bocnă.
   Opt kilometri parcurşi cu atenţie, apoi 10, apoi 11. Deodată, orizontul se schimbă. În faţa lui, drumul se lărgea, se îndrepta şi se aplatiza. Dramatic. Radical. În depărtarea înceţoşată, părea la fel de lat şi de plat ca o autostradă. Poate chiar mai larg şi mai plat.
   Arăta ca o superautostradă cu 16 benzi de circulaţie. Era un fragment de drum magnific, parcă din altă lume. Construit uşor supraînălţat faţă de terenul din jur, era absolut plat şi era absolut drept cale de cel puţin 3 kilometri.
   Şi fusese curăţat cu plugurile.
   Nu vedeai nici urmă de zăpadă pe el.
   Doar betonul neted şi cenuşiu, curăţat, măturat şi dat cu sare. Grămezi înalte de zăpadă fuseseră împinse înspre margini, apoi netezite şi modelate astfel încât vântul îngheţat de prerie care se lansa de pe marginea vestică să nu atingă din nou drumul până când nu trecea de marginea estică. Fragmentele minuscule de gheaţă treceau vâjâind prin aer la un metru şi jumătate de sol.
   Suprafaţa drumului rămânea curată şi uscată, ca în toiul verii.
   Reacher încetini şi intră pe drum.
   Lanţurile începură să clănţăne. Roţile din faţă mergeau drept şi tractau cu forţă.
   Menţinu o viteză constantă de 50 la oră şi privi înainte. Putea să desluşească nişte pete gălbui la orizont. Barăcile din lemn, frumos aliniate. La trei kilometri distantă. Maşina hurducăia zdravăn.
   Lanţurile nu erau de niciun folos pe beton uscat.
   Îşi continuă înaintarea.
   Când ajunse la 800 de metri, văzu în faţa lui ceva mişcare. Când ajunse la 100 de metri, înţelese despre ce era vorba.
   Camionete cu lame de plug lăsate se mişcau încoace şi-ncolo. Erau o mulţime.
   Vreo 30 sau 40. Dincolo de ele, siluete bine înfofolite lucrau de zor cu lopeţile, în şir. Alte siluete înfofolite mergeau înapoi, aruncând în arcuri lungi ceva din palmele făcute căuş, ca nişte lucrători la fermă care aruncă grăunţe la găini. Sare, probabil. Sau pietriş fin, nisip ori vreo substanţă chimică pentru dezgheţat. Sau toate cele de mai sus.
   Făceau curat pe toată suprafaţa taberei.
   Voiau ca locul să fie imaculat.
   La fel de ca şi drumul.
   Barăcile erau din cherestea neprelucrată, albită şi decolorată puţin de intemperii, dar nu foarte mult. Nici prea noi, dar nici foarte vechi. Pe stânga, în spatele primului şir de barăci, Reacher văzu acoperişul vechii clădiri din piatră. Era înalt, ascuţit, construit din ardezie.
   Stratul de zăpadă de pe el atingea 30 de centimetri.
   Avea două hornuri ornate. Barăcile erau acoperite cu carton gudronat. Din ele ieşeau burlane de sobă. Cablurile electrice erau întinse de la un fronton la altul. Alei din beton duceau de la o uşă la alta. Toate erau curăţate de zăpadă.
   Ceea ce nu fusese îndepărtat complet era strâns ordonat în stânga şi în dreapta. În faţa barăcilor era un şir lung de forme ascunse sub prelate, una lângă alta, ca nişte piese de domino. Probabil, motociclete. Erau mari. Cam 30 la număr. Motociclete Harley, probabil, adăpostite pe timpul iernii.
   Reacher încetini şi opri maşina cam la 50 de metri.
   Oamenii se opriseră din munca lor şi se uitau la maşină.
   Mâinile înmănuşate erau sprijinite în cozile lopeţilor. Bărbiile se rezemau pe mâini. Cei ce aruncau sarea se opriseră şi ei. Pe rând, camionetele se opriră şi ele. Gazele de eşapament erau luate de vânt.
   Reacher ridică piciorul de pe frână şi înaintă puţin.
   Nimeni nu schiţă nicio mişcare. Reacher mai merse 10 metri, apoi 20. Se opri din nou. Era suficient de aproape. Nu opri motorul.
   Indicatorul de bord al vehiculului arăta o temperatură exterioară de minus 24 de grade. Dacă oprea motorul, risca să nu-l mai poată reporni. Citise întro carte despre nişte locuri de dincolo de Cercul Polar Arctic unde trebuia să dezgheţi blocul motor cu lămpi de gaz.
   Îşi îndesă căciula pe urechi şi ridică gluga. Trase fermoarul gecii până la gât.
   Îşi puse mănuşile, mai întâi stânga, apoi dreapta.
   Coborî din maşină.
   La 20 de metri în faţă, mulţimea crescuse numeric.
   Bărbaţi, femei şi copii.
   Cam o sută de oameni în total. Conform estimărilor. Toţi erau mogâldeţe fără formă ascunşi în hainele groase, căciuli şi fulare.
   Respiraţiile li se condensau în jurul capetelor într-un nor compact care plutea nemişcat şi apoi se înălţa şi dispărea în vânt. Gerul era năucitor. Şi se înrăutăţea.
   Părea să atace dinspre interior. Reacher tremura după 5 secunde de expunere. După 10 secunde, faţa îi amorţise. Făcu 10 paşi şi se opri. Pantaloni de culoare verde-măsliniu, haină cafenie, în spatele lui o maşină care era evident de poliţie, cu plăcuţe de înmatriculare din Dakota de Sud. Nici pe departe convingător.
   La 20 de metri în faţă, un ins îşi făcea loc prin mulţime. Păşind lateral, târşâind din picioare, înaintând cu umărul stâng, apoi cu umărul drept. Haină, căciulă şi mănuşi negre. Limbajul lui nonverbal semăna cu al oricărui muncitor din lume întrerupt din treabă. Iritat, dar curios. Îşi trecu antebraţul peste frunte, se opri, se gândi, apoi înaintă iar. Ieşi din mulţime şi se opri la un pas în faţa mulţimii.
   - Tu cine dracu’ eşti? zise Reacher.
   - Plimbă ursu! i-o întoarse individul.
   Reacher păşi înainte: un pas, doi, trei.
   - Nu eşti prea politicos, spuse el.
   - Arată-mi unde scrie că trebuie să fiu.
   - Păi, te plimbi pe proprietatea mea.
   - Cum aşa?
   - Sunt de la armată. Am venit să verific ceva care ne aparţine. O inspecţie bienală. Aici sunt banii dumneavoastră, cetăţeni.
   - Asta-i o glumă.
   - Crezi ce vrei, trebuie să arunc o privire pe-aici.
   - Ţi-am spus să plimbi ursul.
   - Ştiu. Dar care sunt şansele ca eu să te iau în serios?
   - Nu poţi să te baţi cu o sută de oameni.
   - N-o să fie nevoie. Se pare că două treimi dintre voi sunt femei şi copii. Mai rămân cam treizeci de inşi. Sau, hai să zicem patruzeci. Dar jumătate dintre ei par să fie prea graşi ca să se mişte. La orice acţiune mai energică, riscă să se-aleagă cu vreo criză cardiacă. Ceilalţi, cam jumătate dintre ei, sunt nişte papă-lapte. O să dea bir cu fugiţii. În felul ăsta, mai rămân opt inşi, cel mult zece. Şi unul ca mine face cât opt sau zece de-ai voştri, lejer.
   Niciun răspuns.
   - În plus, sunt de la armată. Faci pe şmecherul cu mine, următorul ins pe care-o să-l vezi vine călare pe un tanc.
   Pentru câteva secunde se lăsă tăcerea.
   Nu se auzea decât vuietul înfiorător al vântului şi răpăitul cristalelor de gheaţă pe lemn. Tipul din faţă se uită la Reacher, la hainele lui, la maşină, şi ajunse la un fel de decizie.
   - Ce vrei să vezi? întrebă el.
   - Clădirea din piatră, răspunse Reacher.
   - Aia nu-i a noastră.
   - Nimic din ce-i aici nu-i al vostru.
   - Adică, n-o folosim.
   - N-ar trebui să folosiţi nimic.
   - Dreptul de uzucapiune. E o construcţie abandonată. Cunoaştem legile.
   Reacher nu spuse nimic. Păşi spre stânga şi ocoli mulţimea.
   Toţi rămaseră nemişcaţi şi-l lăsară să treacă.
   Nicio încercare de a-l opri. O decizie politică. Se uită la baraca din colţ. Era o construcţie simplă, utilitară. Lungă de vreo 15 metri, cu peretele lateral din lemn străpuns doar de două ferestre pătrate mici. Pe latura îngustă avea o uşă.
   De jur-împrejurul ei, zăpada fusese curăţată cu meticulozitate. Direct în spatele ei se afla clădirea din piatră. Nici în jurul acesteia nu era pic de zăpadă. Doar alei curăţate.
   Reacher se întoarse spre ceilalţi şi întrebă:
   - Dacă n-o folosiţi, de ce aţi curăţat zăpada?
   Acelaşi individ ieşi din nou din mulţime.
   - Pentru satisfacţia unui lucru bine făcut.
   Clădirea din piatră era o construcţie stranie. Ai fi zis că-i copiată după planurile unei căsuţe vechi şi frumos decorate din suburbii. Avea tot felul de detalii, mulaje, înflorituri, frontoane, jgheaburi de scurgere şi cornişe. Ca o bazaconie gotică pe care un bogătaş ar ridică-o în grădină pentru deliciul musafirilor.
   Dar erau şi diferenţe esenţiale. Acolo unde o casă de oaspeţi dintr-o grădină ar fi avut ferestre, clădirea din piatră avea doar nişte firide. Ca-ntr-o iluzie optică. De dimensiuni şi forme corespunzătoare, dar fără a fi umplute de sticlă. În schimb, suprafeţele erau din piatră, aceleaşi cărămizi tencuite cu mortar ca şi restul pereţilor. Era şi un portic, dar uşa de sub el nici măcar nu încerca să creeze o iluzie.
   Era doar o suprafaţă solidă din oţel, de o simplitate desăvârşită. Avea balamale uriaşe. Se deschidea spre exterior, ca o uşă blindată. O undă de presiune dinspre exterior n-ar fi deschis-o, ci dimpotrivă, ar fi menţinut-o închisă. Avea o clanţă şi o gaură de cheie. Reacher încercă clanţa. Nu se mişcă. Gaura cheii era mare. Mai mică decât gaura pentru o cheie de biserică, dar mai mare decât una de la o casă obişnuită.
   Oţelul din jurul ei era tivit cu promoroacă.
   Reacher îndepărtă glazura cu degetul înmănuşat, dar nu văzu nicio zgârietură în metal. Broasca nu era folosită în mod regulat. Nicio cheie nu fusese introdusă şi scoasă în ea, zi după zi.
   - Ştii ce e locul ăsta? întrebă el.
   Tipul care-l urmase spuse:
   - Tu nu ştii?
   - Bineînţeles că ştiu. Dar vreau să aflu cât de eficiente sunt măsurile noastre de securitate.
   - Am auzit lucruri, spuse individul.
   - De la cine?
   - De la constructorii care au stat aici înaintea noastră.
   - Ce lucruri?
   - Despre bombe atomice.
   - Şi au spus ei că aici ar fi arme nucleare?
   - Nu. Au spus că era o clinică.
   - Ce fel de clinică?
   - Ziceau că, dac-am fi atacaţi pe timp de iarnă, într-un oraş ca New York sau Chicago, oamenii ar fi îmbrăcaţi gros, cu paltoane şi mănuşi, aşa că doar feţele le-ar fi arse. Ştii, la kilometri de centru. Că mai aproape ai fi vaporizat. Dar, dacă supravieţuieşti, poţi să vii aici şi să primeşti o faţă nouă.
   - Ca la chirurgie plastică?
   - Nu, ca nişte proteze. Ca nişte măşti. Ziceau că aşa ceva ar fi înăuntru, mii şi mii de feţe din plastic.
   Reacher dădu ocol micii structuri stranii.
   Era la fel pe toate cele patru laturi. Piatră solidă, ferestre false, detalii, ciubucărie. O parodie bizară. Distractivă, dar deloc instructivă fără să pătrunzi în interior.
   Ceea ce nu avea să se întâmple.
   Se îndepărtă de construcţie. Deodată, împins parcă de o toană de moment, se opri la cea mai apropiată baracă.
   Prima de pe şirul din spate, care se afla în linie cu a doua din rândul din faţă. Mulţimea îl urmase într-un şir lung şi dezordonat, care se întindea până în locul din care începuse.
   Ca un semn de întrebare care şerpuia printre spaţii şi culoare. Aburul se înălţa deasupra lor. Cel mai aproape de Reacher se afla tipul care vorbise. Era la nici doi metri distanţă.
   Reacher împinse uşa barăcii, care se deschise pe jumătate.
   - Aia nu-i a ta, îl atenţionă tipul apropiat de el.
   - Este fixată pe betonul armatei. Pentru mine e de-ajuns.
   - Nu ai mandat.
   Reacher nu-i răspunse. Terminase cu vorbitul. Era prea frig. Faţa-i amorţise şi dinţii îl dureau. Se mulţumi să deschidă uşa până la capăt şi să arunce o privire înăuntru.
   În baracă era întuneric. Şi cald. În soba cu parafină ardea focul. Reacher simţea mirosul dulceag de kerosen. În cameră erau 12 paturi, câte 6 pe fiecare latură, şi o secţiune delimitată la capătul îndepărtat, care putea să fie o baie. Pături cenuşii simple pe paturi, cutii de carton pline cu haine împăturite, draperii din pânză groasă de sac la ferestrele mici şi pătrate.
   O femeie tânără şedea pe patul cel mai îndepărtat de pe dreapta. N-avea haină pe ea, pentru că era cald. Nici căciulă. Avea cam 18 sau 20 de ani.
   Arăta uşor mohorâtă şi murdară, dar se vedea că e frumoasă. Păr blond şi lung, trăsături puternice şi pline de viaţă. Înaltă şi suplă. Pentru o secundă, Reacher avu impresia că o mai văzuse. Dar nu era aşa.
   Era un tip de femeie, atâta tot. Asemenea lui Kim Peterson. O femeie din Dakota de Sud. Indiferent de unde provenea gaşca asta de motociclişti, recrutaseră şi localnici.
   Reacher ieşi şi închise uşa în urma lui. Se întoarse spre tipul aflat la 2 metri de el şi spuse:
   - Vrei să-mi arăţi şi celelalte barăci?
   - Cum vrei.
   Fără împotrivire. Tipul îşi puse în mişcare membrele pe sub îmbrăcămintea groasă şi o luă pe alei, deschizând uşă după uşă.
   Paisprezece dintre cele 15 barăci erau la fel.
   Şiruri de paturi, draperii grosolane, sobe cu parafină, pături cenuşii, cutii din carton, haine împăturite. Fără băncuţe, fără mese de lucru, fără vase din sticlă, fără instalaţii de gaz, fără niciun fel de echipament de laborator. Nici oameni.
   Fata din prima baracă era singura care nu ieşise la muncă. Poate că era bolnavă.
   Ultima baracă de pe rândul din spate era o bucătărie. Avea două maşini de gătit casnice - aranjate una lângă alta - mese simple lipite de perete de folosit ca suprafeţe de lucru şi nişte rafturi lucrate grosolan cu farfurii, castroane şi căni, alături de alte rafturi pe care se găseau provizii sărăcăcioase. Borcane aproape goale cu făină, zahăr şi cafea, cutii cu cereale şi paste singuratice în nişte spaţii în care ar fi încăput cu zecile.
   Niciun fel de echipament de laborator: Reacher se cocoşă pe sub haină şi ieşi printre două barăci.
   Maşina era tot acolo, torcând credincioasă în ralanti.
   Dincolo de ea, drumul curăţat se îngusta în depărtare, înalt, lat şi frumos. Neted ca sticla. Cele cincizeci de veri şi cincizeci de ierni care trecuseră peste el nu reuşiseră să-l deterioreze. Glasul din Virgina întrebase: Ştii cât era de mare bugetul pentru apărare în urmă cu 50 de ani?
   Turnaseră zeci de hectare de beton şi uitaseră cu totul de ele.
   - S-aveţi o zi plăcută, le spuse Reacher şi se îndreptă spre maşină.
   Nouă fără 5 dimineaţa.
   Încă 19 ore.

Capitolul 23

   La întoarcere, drumul a fost la fel ca la venire, în afara unei stranii ciocniri derulate parcă cu încetinitorul şi care era cât pe ce să se producă la prima cotitură.
   Reacher condusese repede pe drumul lat şi curăţat de zăpadă şi mai lent pe următoarea porţiune de 13 kilometri de drum îngust şi acoperit de zăpadă, apoi derapase şi încercase să se înscrie pe o traiectorie ca să poată coti la stânga, pe făgaşele ce duceau spre est, pe vechiul drum paralel cu autostrada.
   Dar, în acelaşi timp, o cisternă de combustibil încerca să părăsească aceleaşi făgaşe şi să cotească la stânga pentru a ajunge la tabără. Era un vehicul jos, cu numele unei companii scris cu vopsea pe lateral. Parafină pentru sobe, probabil, sau benzină pentru camionete, ori motorină pentru un generator.
   Camionul trecu într-o treaptă de viteză joasă şi luă curba foarte devreme, trecând direct peste banda pe care se afla Reacher.
   Acesta frână brusc, sperând ca lanţurile din spate să muşte zăpada îngheţată, dar electronica de la bordul maşinii nu permitea blocarea roţilor. Maşina îşi continuă înaintarea cu tot felul de zgomote generate de pistoanele frânelor.
   Cisterna continua să se apropie. Reacher trase de volan.
   Cauciucurile din faţă pierdură aderenţa şi derapară.
   Colţul din stânga-faţă al Crown Vic-ului trecu la câţiva centimetri pe lângă spatele camionului, care-şi văzu nepăsător de drum.
   Reacher îl văzu în oglindă îndepărtându-se. Rămăsese oprit perpendicular pe vechiul drum, cu roţile din faţă proptite într-unul dintre făgaşele ce duceau spre est şi roţile din spate în unul dintre cele ce duceau spre vest. Se văzu nevoit să balanseze maşina înainte şi înapoi şi să apese tare pe acceleraţie ca să se deblocheze.
   Dar după aceea drumul decurse fără probleme.
   Poliţistul din maşina de supraveghere de la capătul străzii lui Janet Salter era Kapler. Mai bun decât Montgomery, din ziua precedentă. Kapler îl cercetă din priviri cu atenţie pe Reacher şi abia apoi dădu maşina înapoi ca să-l lase să treacă.
   Reacher parcă în spatele celei de-a doua maşini de supraveghere şi o luă grăbit pe alee. Poliţista din tura de zi din hol îl lăsă să intre.
   - Totul e în regulă? întrebă el.
   - Pân-acum, da, spuse ea.
   - Doamna Salter e bine?
   - Da, e bine.
   - Aş vrea s-o văd.
   La fel ca Holland noaptea trecută şi la fel de inutil. Dacă ceva rău s-ar fi întâmplat, poliţistele n-ar fi stat pe-acolo liniştite, fără să facă nimic.
   - E în bibliotecă, spuse femeia.
   Reacher o găsi acolo, în fotoliul ei, ca de obicei. De data asta citea o carte veche fără supracopertă şi un titlu scris cu litere prea mici ca să poată fi desluşit de la distanţă.
   Avea pistolul tot în buzunar.
   Reacher îi distingea forma. Bătrâna se uită la el şi spuse:
   - Te-au tratat cu mănuşi?
   - Cu o uşoară răceală, nu cu foarte mult stil. Dar nimic de care să mă plâng.
   - Ai aflat ceva?
   - O mulţime.
   Se urcă din nou în maşină şi se duse la secţia de poliţie. Îl găsi pe Peterson în sala de operaţiuni.
   - Holland a avut dreptate, spuse Reacher. Nu aveau de gând să vină aici. Jucau la cacealma. Sau cineva juca în numele lor. Habar n-avem cine-a sunat, de fapt. Poate c-a fost chiar ucigaşul, încercând să-şi creeze timp şi spaţiu, căutând să vă îndrepte într-o direcţie greşită.
   - Oricine-o fi fost a dat greş. Iar acum o să-i arestăm pe toţi.
   - Atunci va trebui să vă grăbiţi. Se pregătesc să plece.
   - Ţi-au spus ei asta?
   - Adu-ţi aminte de telefonul ăla de la Antidrog. Ai vândut vreodată o casă?
   - O dată.
   - Ai făcut curăţenie, da? S-o faci s-arate cât mai bine.
   - I-am vopsit pereţii la exterior.
   - Au curăţat toată zăpada cu plugurile. Totul este imaculat. Şi-au strâns lucrurile în cutii de carton. Şi-au consumat proviziile aproape în totalitate. Oricine deţine locul acela îl vinde de sub picioarele lor.
   - Şi când pleacă?
   - Curând.
   - Ţi-au făcut probleme?
   - Nu chiar.
   - Te-au crezut că eşti de la armată?
   - Nicio secundă. Dar li s-a spus să nu creeze probleme, de-acum încolo. Zona trebuie să fie lipsită de controverse. Cel care deţine locul ăla nu vrea ca titlul să fie prejudiciat. Aşa că nu mi-au dat de furcă.
   - Nimeni nu deţine locul ăla. E un teren public.
   - Cineva scoate profit de-acolo. Prin urmare, cineva crede că e al lui. Motocicliştii sunt angajaţii lui, atât. Albine lucrătoare. Iar acum au primit ordin de deplasare. Se mută la următorul proiect.
   - Plato mexicanul.
   - Oricine-o fi.
   - Ai găsit vreun laborator? îl întrebă Peterson.
   - Vreau să văd produsul din parcarea restaurantului, spuse Reacher.
   - De ce?
   - Pentru că aşa funcţionează mintea mea. Pas cu pas.
   Ridicând din umeri, Peterson îl conduse până la coridorul din spate, pe după un colţ, la camera cu probe. În faţa camerei, un pupitru scurt, neocupat. Peterson trecu pe lângă el, scoase din buzunar un mănunchi de chei şi descuie uşa.
   - Aşteaptă aici, spuse el.
   Intră şi ieşi după 10 secunde cu o pungă mare din plastic, transparentă. Avea prinsă de ea cu capse un formular de custodie, cu 4 date, ore şi locuri separate şi semnăturile corespunzătoare.
   În pungă se afla pachetul pe care-l descrisese Janet Salter. Cărămida de pudră albă, dură şi netedă sub ambalajul din hârtie cerată.
   Imaginea imprimată pe aceasta, coroana, banda de cap, cele 3 vârfuri, cele 3 bile reprezentând nişte giuvaiere.
   - Ai testat-o? întrebă Reacher.
   - Desigur, spuse Peterson. E metamfetamină, fără doar şi poate. Ceva mai puţin de un kilogram, puritate foarte mare, aproape clinică. Marfă bună, dacă-ţi plac chestiile de genul ăsta.
   - În valoare de două sute de miare, chiar aici.
   - Un milion pe străzile din Chicago, după dozare şi vânzare cu amănuntul.
   - Vreo idee de ce-ar putea să-nsemne imaginea?
   - Nu. Întotdeauna îşi pun un fel de logo pe marfă. E o piaţă care respectă brandurile.
   - Ai şi banii acolo, cei plătiţi de tipul din Chicago?
   - Bineînţeles.
   - Pot să-i văd?
   - Nu mă crezi?
   - Pur şi simplu îmi place să mă uit la chestii din astea.
   Aşa că Peterson intră din nou şi veni cu altă pungă pentru dovezi. De aceeaşi mărime. Acelaşi tip de formular prins cu capse. Plin de teancuri de bancnote, strânse laolaltă cu benzi de hârtie.
   - OK? întrebă Peterson.
   - În cât timp ai câştiga cinstit suma asta?
   - După impozitare? Nici nu vreau să mă gândesc.
   - Drogurile chiar sunt ambalate în hârtie cerată?
   - Nu, e un fel de celofan sau hârtie de pergament. E puţin îngălbenită, pentru că e dintr-un stoc mai vechi. Dar are o calitate farmaceutică bună. Vorbim de o operaţiune de nivel înalt.
   - OK.
   - Deci, le-ai găsit laboratorul?
   - Nu.
   - Ai văzut clădirea de piatră?
   - Doar pe dinafară.
   - Ştii ce este?
   - Nu, dar ştiu ce nu este.
   Reacher se duse în sala de operaţiuni, la biroul din spate. Luă telefonul, formă 9 pentru ton şi apoi numărul pe care şi-l amintea.
   - Da?
   - Cu Amanda, te rog.
   Un clic. Un tors ca de pisică. Glasul. Părea obosit. Puţin frustrat. Spuse:
   - Aş putea să fiu în Afganistan în clipa asta. De fapt, dacă nu încetezi să mă mai suni, s-ar putea să mă înscriu pe o listă de transferuri.
   - Mâncarea s-ar putea să fie mai bună, zise Reacher. Nimic mai nimerit decât nişte ochi de capră în iaurt.
   - Ai fost vreodată acolo?
   - Nu, dar am cunoscut pe cineva care-a fost.
   - N-am nicio veste pentru tine.
   - Ştiu. Nu vezi cum au ajuns banii la Departamentul Armatei.
   - Am încercat şi n-am reuşit.
   - Nici n-aveai cum, pentru că banii nu s-au dus niciodată la armată.
   - Cum aşa?
   - Gunoi bagi, gunoi iese.
   - Ce înseamnă asta?
   - Am pornit de la o supoziţie falsă. Mi s-a vorbit despre o construcţie a armatei. O clădire mică din piatră cu un drum de 3 kilometri. Tocmai m-am întors de-acolo. Nu e un drum. E ditamai pista de decolare. Locul e al forţelor aeriene, nu al armatei.

Capitolul 24

   Glasul din Virginia spuse:
   - Ei bine, asta schimbă puţin lucrurile.
   - Mai circulă un zvon despre nişte feţe umane protetice, spuse Reacher.
   - Da, am văzut o notă despre asta. E într-un dosar. Se pare că la Pentagon s-au primit telefoane de la cetăţeni din Dakota de Sud. De la autorităţile districtuale şi de la cele ale statului. Dar e o prostie. Locurile cu feţe de plastic erau întotdeauna aproape de zonele metropolitane. De ce să pui un asemenea loc la dracu-n praznic?
   - Dar de ce să ai aşa ceva? Dacă toţi vom fi arşi la fel, ce mai contează?
   Niciun răspuns.
   - Ştii pe cineva la forţele aeriene? întrebă Reacher.
   - Nu pentru secrete.
   - S-ar putea să nu fie un secret. Doar ceva de rutină. În ceea ce priveşte supoziţiile, ne-ntoarcem de unde-am plecat.
   - Fie, o să dau nişte telefoane. Dar mai întâi, o să trag un pui de somn.
   - Ai timp să dormi după ce mori. E urgent. Pista de decolare a fost curăţată cu plugurile. Cale de 3 kilometri. Nimeni nu face asta doar ca să-şi omoare timpul. Prin urmare, cineva sau ceva e pe cale să apară. Şi am văzut şi o cisternă cu combustibil. Poate pentru drumul de întoarcere. Poate cineva are de gând să facă un transport de greutate mare.
   - Altceva? zise glasul după o tăcere scurtă.
   - Eşti căsătorită?
   - Tu eşti?
   - Nu.
   - De ce nu sunt surprinsă?
   Închise telefonul.
   Zece fără 5, dimineaţa.
   Încă 18 ore.

   Aflat la două birouri mai încolo, Peterson tocmai încheiase o convorbire particulară.
   - Cei de la Antidrog m-au trimis la plimbare. Omul lor nu e interesat.
   - De ce? întrebă Reacher.
   - Cică nu e niciun laborator acolo.
   - De unde ştie?
   - Au sateliţi şi imagistică termică. Au analizat datele şi nu se vede nicio sursă de căldură. Prin urmare, din punctul lor de vedere, e doar o tranzacţie imobiliară. Până la proba contrarie.
   - Laboratorul e subteran.
   - Cei de la Antidrog zic că nu e. Aparatura lor de imagistică poate să vadă şi în subsoluri. Spun că nu e nimic acolo.
   - Se înşală.
   - Nici tu n-ai văzut un laborator.
   - Au metamfetamină, deci trebuie să aibă şi laborator.
   - Nu ştim dacă există ceva sub pământ. Nu în mod sigur.
   - Ba da, spuse Reacher. Nimeni nu construieşte degeaba o pistă de 3 kilometri. E suficient de lungă ca să aterizeze orice tip de avion pe ea. Orice tip de bombardier, orice transportor. Şi nimeni nu aterizează cu un bombardier sau un transportor lângă o clădire mai mică decât o casă. Ai avut dreptate. Clădirea e un cap de scară. Ceea ce-nseamnă că sub ea e ceva. Probabil foarte întins şi foarte adânc.
   - Dar ce anume?
   Reacher arătă spre telefon.
   - Vei şti când voi afla şi eu.
   După o jumătate de oră, Peterson primi un telefon prin care era anunţat că se redeschisese autostrada. Radarul meteo arăta că nimic nu mai venea dinspre vest în afară de frontul de aer super rece, şi pe tot cuprinsul statului plugurile de zăpadă şi utilajele de împrăştiat sarea îşi terminaseră munca, astfel încât Patrula Autostrăzii se sfătuise cu Departamentul Transporturilor, iar traficul fusese restabilit. Apoi Jay Knox îi anunţă că autobuzul de schimb era cam la trei ore de mers. Aşa că Peterson dădu telefoanele necesare şi convocă o întâlnire cu toţi cei douăzeci de pasageri ai autocarului la ora două, în holul staţiei de poliţie. Doamnele cu fracturi de oase erau apte de drum.
   Dacă plecau la ora două, membrii grupului de vilegiaturişti urmau să ajungă la Mount Rushmore cu o întârziere de nici două zile.
   Ceea ce nu era deloc rău pentru Dakota de Sud, pe timp de iarnă.
   Apoi se uită la Reacher şi-l întrebă:
   - Pleci şi tu cu ei?
   - Mi-am plătit deja călătoria, spuse Reacher.
   - Deci, te duci?
   - Sunt un om fără odihnă.
   - Da sau nu?
   - Depinde de ce se-ntâmplă până la două, cred.

   Ce s-a întâmplat până la ora două a fost că Janet Salter a hotărât să iasă la plimbare.
   Una dintre poliţistele din casă l-a sunat pe Peterson.
   Doamna Salter o luase razna din cauza şederii prelungite în casă. Se simţea ca la puşcărie. Era obişnuită cu plimbările la băcănie, la farmacie, la restaurant, uneori pur şi simplu ca să se destindă. Devenise prizonieră în propria sa casă timp de aproape o săptămână. Îşi lua în serios responsabilităţile civice, dar acestea veneau la pachet şi cu nişte drepturi, iar ieşitul din casă ca orice femeie liberă era unul dintre ele.
   - E nebună, spuse Reacher. E un ger de crapă pietrele.
   - E localnică, spuse Peterson. Asta nu contează pentru ea.
   - Trebuie să fie aproape minus 30 de grade afară.
   Peterson zâmbi, ca un cunoscător fată de un neiniţiat.
   - Cea mai mică temperatură înregistrată vreodată aici a fost de minus 50 de grade. În 1936, în februarie. Apoi, după nici 5 luni, în iulie, am avut cea mai fierbinte zi, cu o temperatură de 49 de grade.
   - În tot cazul, tot nebună e.
   - Vrei să-ncerci s-o convingi să se răzgândească?
   Reacher încercă. Se duse acasă la ea cu Peterson, cu maşina. Janet Salter era în bucătărie împreună cu poliţistele din tura de zi. Percolatorul era pornit. Reacher simţea mirosul de cafea proaspătă şi aluminiu încins.
   Femeia îi turnă o cană şi spuse:
   - Doamnele poliţiste mi-au spus că i-ai zis domnului Peterson că motocicliştii se pregătesc de plecare.
   - Aşa mi s-a părut, zise Reacher încuviinţând cu o mişcare din cap.
   - Prin urmare, o mică plimbare n-ar fi aşa de riscantă.
   - Omul cu arma nu e motociclist. N-a fost nicio clipă.
   - Dar oricine-ar fi, n-o să stea să aştepte afară. Chiar tu ai spus-o, noaptea trecută. E prea frig.
   - Totodată, e prea frig şi pentru plimbare.
   - Prostii. Dacă mergem în pas vioi, o să ne placă.
   - „Ne”?
   - Păi nici nu mă gândesc să nu vii cu mine.
   Unsprezece fără 5 dimineaţa.
   Încă 17 ore.

   Peterson improviză un plan care semăna foarte mult cu aranjamentele celor de la Secret Service când îl scoteau pe preşedinte la plimbare.
    A amplasat cele trei maşini de supraveghere la intrările dinspre sud, vest şi est, instruindu-i să stea în aşteptare şi, dacă era necesar, să se mişte ca un cordon rulant. El şi cele două poliţiste din schimbul de zi urmau să meargă pe jos, înconjurând-o pe doamna Salter la o distanţă potrivită din punct de vedere tactic. Reacher urma să o însoţească, având grijă să se posteze în orice moment între ea şi maşinile care circulau. Un fel de scut uman, deşi Peterson nu folosi chiar aceste cuvinte.
   Se înfofoliră în hainele pe care le aveau la dispoziţie şi ieşiră pe uşă. Vântul bătea temeinic dinspre vest. Tocmai din Wyoming. Era extrem de tăios. Reacher fusese în Wyoming iarna şi supravieţuise.
   Făcuse un legământ cu sine însuşi să nu mai rişte niciodată astfel. Peterson mergea în faţă, una dintre poliţiste în spatele lor, iar cealaltă ţinea pasul cu ei pe trotuarul celălalt. Reacher se ţinea în dreptul umărului bătrânei. Janet Salter avea partea de jos a feţei înfăşurată cu o eşarfă.
   Reacher nu avea aşa ceva. Cât timp vântul bătea din spate, situaţia era tolerabilă. Dar când întoarseră şi o luară spre nordul oraşului, nasul, obrajii şi bărbia îi amorţiră şi începură să-i curgă ochii. Îşi trase gluga mai bine şi-şi adăposti faţa atât cât era prudent. Simţea că are nevoie de ceva vedere periferică. Trotuarul era denivelat şi acoperit de zăpadă îngheţată. Mersul era dificil.
   - La ce te gândeşti? îl întrebă Janet Salter.
   Avea glasul înăbuşit de eşarfă. Cuvintele ieşeau îngroşate şi înmuiate, după care îngheţau şi erau luate de vânt.
   - Mă gândesc la luna februarie a anului 1936, spuse Reacher. Minus 50 de grade, apogeul Marii Depresiuni, furtunile de praf, seceta, viscolele, de ce naiba nu v-aţi mutat cu toţii în California?
   - Mulţi au făcut-o atunci. Ceilalţi n-au avut de ales decât să rămână. Şi oricum, în anul acela a fost o vară caldă.
   - Mi-a spus Peterson. Un salt de aproape 100 de grade.
   - Ţi-a spus şi despre vânturile Chinook?
   - Nu.
   - Sunt vânturi fierbinţi care bat dinspre Black Hills, într-o zi a lui ianuarie din 1943 erau minus 20 de grade pentru ca efectiv după 2 minute temperatura să crească la 7 grade. Un salt de aproape 30 de grade în 120 de secunde. Cel mai spectaculos salt înregistrat vreodată în America. Toată lumea s-a ales cu geamuri sparte din pricina şocului termic.
   - Vreme de război, spuse Reacher.
   - Roata destinului, spuse Janet Salter. Exact în acea zi, germanii au pierdut controlul asupra aerodromurilor de la Stalingrad, la multe mii de kilometri distanţă. Pentru ei, a fost începutul sfârşitului. Poate că vântul ştia.
   Îşi continuară înaintarea anevoioasă.
   Peterson mergea în faţă, una dintre poliţiste îi urma la o oarecare distanţă, iar cealaltă se deplasa în dreptul lor pe cealaltă parte a străzii. Ajunseră în dreptul parcării restaurantului. Era plin de oameni care intrau sau ieşeau. Cei mai mulţi erau îmbrăcaţi inadecvat şi toţi păreau teribil de nefericiţi.
   - Vizitatori la închisoare, spuse Janet Salter. Se pare că avem acum cel mai înfloritor comerţ de tranzit din stat, exceptând Mount Rushmore.
   Ceea ce-l făcu pe Reacher să se gândească la autobuzul de rezervă din Minneapolis, care urma să plece din oraş la ora două. Nu-l interesau cine ştie ce sculpturile supradimensionate, dar ştia că e acolo un drum care ducea spre sud. Iar sudul însemna Nebraska, apoi Kansas, apoi Oklahoma şi, în sfârşit, Texas, unde era cald. Sau, ca alternativă, puteai s-o iei la stânga în Kansas, apoi să străbaţi Missouri, vârful sudic al statului Illinois, să treci de Kentucky şi să ajungi în Virginia.
   - Te gândeşti la ea, aşa-i? îl întrebă
   Janet Salter.
   - Nu, zise Reacher.
   Se întoarse spre stânga şi spre dreapta din mijloc. Scană locul de jur-împrejur. În faţă erau mai mulţi oameni decât văzuse în ultima vreme. Şi mai multe maşini. Se deplasau cu viteza melcului pe drumurile îngheţate. Straturi uriaşe de gheaţă pârâiau şi crăpau sub greutatea lor.
   Ameninţări multiple, dar pe toate vremea le ţinea prizonierele unei mişcări lente şi greoaie. Şi printre ele erau şi maşini de poliţie. Fiecare al zecelea sau al doisprezecelea vehicul era o maşină a poliţiei, deplasându-se încet pe o buclă fără sfârşit, prudente şi vigilente.
   - Unde mergem? întrebă Reacher.
   - Unde-ai vrea să mergi? întrebă Janet Salter.
   - E plimbarea dumneavoastră.
   - Bolton e un orăşel relativ plicticos. Ne lipsesc destinaţiile interesante.
   - Am putea să luăm prânzul.
   - E prea devreme.
   - Atunci un brunch.
   - Brunch este o combinaţie între mic dejun şi prânz, iar eu mi-am luat deja micul dejun. Prin urmare, brunch nu mai e o opţiune pentru astăzi.
   - O cafea?
   - Peste tot e plin. E mai greu în zilele de vizită. N-am reuşi să găsim o masă pentru cinci persoane.
   - Atunci să ne-ntoarcem.
   - Deja?
   Reacher nu răspunse. Pentru o clipă, ai fi zis că ea va merge înainte, poate la nesfârşit, dar deodată se opri şi aprobă cu o mişcare a capului. Reacher încercă să-l fluiere pe Peterson, dar avea buzele prea îngheţate şi crăpate ca să scoată vreun sunet. Aşa că aşteptară unul lângă celălalt până când Peterson se întoarse ca să verifice. Reacher îi făcu semn cu mâna, toată lumea se întoarse şi mica procesiune se deplasă în sens invers, cu poliţista în frunte şi Peterson în spate.
   Douăsprezece fără 5.
   Încă 16 ore.

   La 2700 sute de kilometri spre sud era ora prânzului.
    Pentru a doua zi la rând, Plato nu mânca. Şi, pentru a doua zi la rând, îşi trăda un obicei de-o viaţă. Îl sună pe omul lui din Dakota de Sud. Iar acesta îi răspunse.
   Ceea ce avu darul să-l irite teribil pe Plato, fiindcă asta însemna că omul lui avea telefonul pornit, de unde reieşea că omul lui nu se afla în acel moment în actul uciderii nenorocitului de martor.
   - N-a fost în casă, spuse omul lui.
   - Găseşte-o! zise Plato.

   Schimbarea sensului de mers adusese vântul de vest pe celălalt obraz al lui Reacher, ceea ce, în privinţa confortului, nu aducea nicio schimbare. Altfel, în comparaţie cu plecarea de acasă, drumul de întoarcere era şi mai bun, şi mai rău.
   Mai bun, pentru că se îndepărtau de zonele populate, un număr redus de oameni însemnând mai puţine pericole. Mai rău, pentru că pericolele rămase se aflau în spatele lui Reacher. Nu se putea uita cu uşurinţă peste umăr. Jumătate de sus a corpului tindea să se mişte independent în interiorul gecii lui masive. O privire aruncată înapoi nu făcea decât să-i ascundă cu totul faţa în glugă. Aşa încât era obligat să se bazeze pe vigilenţa lui Peterson, care se afla în spatele lui.
   Merse mai departe, privind fiecare pas completat în siguranţă ca pe un mic triumf separat.
   - Îmi pare rău, spuse Janet Salter.
   - De ce?
   - Am fost nesăbuită. V-am creat tuturor o mulţime de probleme.
   - Toate fac parte dintr-o zi obişnuită de muncă. Nu există niciun motiv să nu ieşiţi din casă din când în când.
   Înaintară mai departe, alunecând din loc în loc, mergând unul în spatele celuilalt acolo unde poteca se îngusta la trecerea pe lângă obstacole. Între Reacher şi partea carosabilă a drumului era grămada înaltă de zăpadă împinsă de pluguri. După majoritatea paşilor, piciorul lui stâng ajungea pe panta descendentă. Era ca şi cum ar fi şchiopătat. Nu pierdea din ochi maşinile care veneau. Nu erau prea multe.
   Câteva camionete, câteva modele vechi de SUV, câteva autoturisme mânjite cu soluţia salină de pe jos. Nimic îngrijorător. Apoi Lowell trecu pe lângă ei cu maşina de patrulare şi încetini surprins, făcându-le cu mâna. Janet Salter îi răspunse la fel.
   Lowell acceleră din nou. Apoi o vreme nu mai veni nicio maşină şi deodată apăru un Sedan mare şi închis la culoare, îndreptându-se spre nord, către ei. Un Ford Crown Victoria. Bleumarin, în lumina puternică, era uşor de distins. Maşina comandantului Holland. Omul opri pe banda lui de trafic şi coborî geamul. Îl ignoră pe Reacher cu desăvârşire. Se uită direct la Janet Salter, cu un soi de îngrijorare pe faţă.
    Ea se opri şi se întoarse cu faţa la el, spunând:
   - Am ieşit la o plimbare. Atâta tot. Nimic de care să-ţi faci griji. Domnul Peterson se descurcă de minune.
   - Mergeţi acasă acum? întrebă Holland.
   - Într-acolo mergem.
   - Vreţi să vă duc cu maşina?
   - Mulţumesc, dar prefer să merg pe jos. Rostul acestei aventuri a fost să fac puţină mişcare şi să iau o gură de aer proaspăt.
   - Bine.
   - Dar, te rog, vino şi tu să ne ţii companie la o cafea, dacă vrei.
   - Bine, spuse din nou Holland.
   Se uită în oglinzi şi întoarse la 180 de grade pe lăţimea drumului.
   Făgaşele îngheţate se sfărâmară sub greutatea maşinii. Se alinie pe banda orientată spre sud, dar n-o luă înainte.
   Mergea cu viteză redusă, menţinând o linie dreaptă între el, scaunul pasagerului, troianul de zăpadă, apoi Reacher şi în sfârşit Janet Salter. Cauciucurile din faţă erau dintr-un material dur, special pentru temperaturi scăzute, şi scrâşneau la contactul cu zăpada. Pe cauciucurile din spate avea lanţuri. Fiecare legătură ajungea pe poziţie şi scotea propriul sunet distinct. Aprinse girofarul, ca să-i avertizeze pe cei din urma lui că se deplasează cu viteză mică.
    Avea stroboscoapele ascunse pe poliţa din spate şi altele asemănătoare în spatele grilei radiatorului. Reacher bănuia că-şi vor face treaba. De la distanţă, maşina fără însemne arăta ca o maşină de poliţie normală.
   - E ridicol! protestă Janet Salter.
   - Face ceea ce trebuie să facă, o linişti Reacher.
   - Nu-mi place toată atenţia asta.
   - Sunteţi importantă pentru el.
   - Doar pentru că se poate folosi de mine.
   - Sunteţi un cetăţean de vază. Sunteţi genul de persoană pentru care şeful poliţiei îşi face griji.
   - Singurii cetăţeni de vază din oraşul ăsta sunt angajaţii închisorii, spuse ea. Crede-mă. Aşa merg lucrurile acum.
   Îşi continuară drumul, flancaţi de maşina lui Holland.
   Când nu aveau clădiri în dreptul lor, vântul bătea cu putere şi neîntrerupt, o masă de aer îngheţat şuierând neostoit peste câmpia întinsă, neieşindu-i în cale nimic care să creeze turbulenţe. Aducea în continuare spiculi minusculi de gheaţă. Veneau orizontal şi răpăiau pe partea laterală a glugii lui Reacher. Poate călătoriseră pe calea aerului sute de kilometri, venind tocmai de la Munţii Stâncoşi.
   - Ţi-e frig? îl întrebă Janet Salter.
   Reacher zâmbi, atât cât îi permitea faţa amorţită.
   - Ştiu, spuse el. Asta nu-i nimic.
   Ajunseră în casă şi se descotorosiră de straturile de haine, îndurând apoi durerile dezgheţului. Lui Reacher îi ardeau urechile şi simţea mâncărimi şi înţepături pe nas şi pe bărbie. Peterson şi cele două poliţiste trebuie să fi avut aceleaşi senzaţii, dar nu trădau niciun pic de suferinţă.
   Probabil că era ceva care ţinea de mândria localnicilor.
   Comandantul Holland n-avea nicio problemă de felul ăsta. Venise într-o maşină încălzită, la adăpost de vânt. Dar tot se înfioră teatral de îndată ce ajunse în hol. Reacher se gândi că omul se simţea uşurat acum că Janet Salter nu mai era expusă pericolului şi trecuseră cu bine peste acest episod.
   Poliţistele îşi ocupară posturile prestabilite. Janet Salter se duse să pună de cafea. Reacher, Peterson şi Holland o urmăreau din hol.
   Deodată, telefonul sună.
   Janet Salter le spuse să răspundă careva la apel. Peterson ridică receptorul şi, după ce ascultă o secundă, i-l întinse lui Reacher.
   - E pentru tine, spuse el. E tipa aia de la Unitatea 110.
   Reacher luă telefonul. Peterson şi Holland plecară în bucătărie şi-l lăsară singur. Politeţe instinctivă. Reacher duse receptorul la ureche şi glasul din Virginia spuse:
   - Am sunat pe cineva de la forţele aeriene.
   - Şi?
   - Ajungem acolo. Încet, dar nu pentru c-ar fi vreun secret. Ba dimpotrivă. Pentru că locul a fost abandonat şi uitat cu ani în urmă. A picat de pe lista activă încă de pe vremea lui Pazvante Chioru. Nimeni nu-şi mai aminteşte nimic despre el.
   - Nici măcar ce-a fost?
   - Toate detaliile sunt arhivate. Tot ce-a văzut omul meu până acum este un raport despre cât de greu a fost să-l construiască. Proiectul a fost compromis de câteva ori în timpul construcţiei din cauza unui anumit tip de teren. Un fel de şist. Ştii ce-i aia?
   - Cred că e o rocă de bază, spuse Reacher. Probabil că e dură, dacă a creat probleme.
   - Dovedeşte că s-au făcut excavaţii subterane.
   - Asta-i sigur. Rezultatul nu-i aşa de rău, pentru primele două ore.
   - O oră, răspunse glasul. Mai întâi am aţipit puţin.
   - Eşti o persoană rea.
   - Ultima dată când am verificat, tu nu erai şeful meu.
   - Altceva?
   - Am obţinut ceva şi despre un poliţist din Florida pe nume Kapler. Departamentul de poliţie din Miami, născut acolo în urmă cu 36 de ani, a demisionat acum 2 ani, fără vreun motiv anume. Nu avea probleme de sănătate şi nici datorii. O să aflu mai multe când o să intru în arhivele departamentului de poliţie din Miami.
   - Poţi să faci asta cu Google?
   - Nu, folosesc alte câteva resurse. Îţi dau de ştire.
   - Mulţumesc, spuse Reacher. Altceva?
   - Omul meu nu vorbeşte, spuse glasul după o scurtă pauză.
   - Cel din Fort Hood?
   - Nicio vorbă nu scoate.
   - Unde e acum?
   - Înapoi în cazarmă, închis în celulă.
   - Înainte locuia în cazarmă sau în afară?
   - În afară.
   - Deci acum îl aşteaptă legea din Texas pentru omucidere sau Codul Uniformei pentru trădare. E între ciocan şi nicovală. Şi într-un caz, şi-n celălalt, va fi prăjit pe scaunul electric. Nu-l stimulează nimic să vorbească.
   - Tu ce-ai face?
   - Pe tine ce te interesează?
   - Actorii nestatali. Cu cine vorbeşte, cum şi de ce.
   - „De ce”-ul e uşor. Probabil că a luptat în Irak sau Afganistan şi s-a lăsat sedus de toată vorbăria umanitară, şi-a făcut prieteni şi l-au ademenit uşor. „Cum” va fi prin telefonie celulară, e-mail sau un site de internet criptat. Sunt de acord că va fi interesant să aflăm cu cine.
   - Deci, cum îl fac să vorbească?
   - Ordonă-i. Ai grad mai mare. E antrenat să respecte ordinele.
   - N-o să fie suficient. Niciodată nu e.
   - Părinţii lui trăiesc?
   - Da.
   - Fraţi, surori?
   - Un frate mai mic, se pregăteşte cu cei de la SEAL.
   - Asta-i bine. De fapt, e aproape perfect. Trebuie să-l aduci pe băiatul tău în Nord, să-i spui să stea jos şi să-i oferi varianta unui târg.
   - Nu pot să fac asta.
   - Ba poţi, în termeni de publicitate. Spune-i că, fără doar şi poate, îl aşteaptă scaunul electric. Dar depinde de el pentru care motiv. Violenta domestică în rândurile ofiţerilor întorşi acasă a ajuns la cât? O mie la sută? Nimeni nu o tolerează, dar cei mai mulţi o înţeleg. Prin urmare, spune-i că, dacă e cooperant, asta-i tot ce va afla lumea despre el. Dar, dacă nu cooperează, o să faci public actul lui de trădare. Părinţii lui vor fi acoperiţi de ruşine, fratele lui va trebui să plece de la SEAL, vechiul lui liceu îl va repudia.
   - O să ţină chestia asta?
   - Nu i-a mai rămas decât numele. Face parte din Divizia a Patra de Infanterie. Treaba asta contează acolo.
   Niciun răspuns.
   - Crede-mă, spuse Reacher. Lasă-l să scape cu onoarea nepătată.
   - Violenţa domestică e ceva onorabil?
   - În comparaţie cu alternativă.
   - OK, o să-ncerc.
   - Şi nu mă uita, spuse Reacher. Trebuie să ştiu ce-au construit acolo cei de la forţele aeriene. Amploarea, scopul şi arhitectura, aşa cum am cerut întotdeauna. Şi cât mai curând posibil.
   - Altceva?
   - Eşti căsătorită?
   Ea închise fără să-i răspundă.

   Toţi cei şase oameni treji aflaţi în casă primiră cafea. Janet Salter însăşi, Holland, Peterson Reacher şi cele două poliţiste.
   Probabil că veniseră şi ele, pentru că simţeau nevoia să se încălzească. Abia ajunseră la jumătatea primei ceşti că telefonul lui Holland sună. Ţinu cana în echilibru şi deschise telefonul cu o singură mână, apoi ascultă un minut. După care închise telefonul şi-l băgă în buzunar.
   - Patrula Autostrăzii, spuse el. Motocicliştii pleacă. Chiar acum. Treizeci şi şase de camionete tocmai au intrat pe autostradă.
   Unu fără 5 după-amiaza.
   Încă 15 ore.

Capitolul 25

   Reacher se întoarse împreună cu Holland la secţia de poliţie şi află povestea pe drum.
    Cei de la Patrula Autostrăzii ieşiseră în număr mare pe magistrală ca să verifice dacă toate problemele create de vreme fuseseră rezolvate. Una dintre maşinile lor parcase pe acostamentul sensului de mers spre est. Urmărea desfăşurarea traficului, dar deodată văzu cu coada ochiului stâng un convoi lung care se deplasa rapid pe panglica acoperită de zăpadă ce venea dinspre tabăra de construcţii. Era o imagine impresionantă.
   Între 30 şi 40 de camionete aliniate, fiecare cu câte trei oameni în cabină şi o motocicletă acoperită cu prelată şi stive de cutii prinse de platformă cu curele. Convoiul a încetinit, a întors, a şerpuit pe banda de racord, după care maşinile au intrat pe autostradă şi au accelerat spre vest.
   Ca un tren, spusese poliţistul. Ai fi zis că-i Northern Pacific, lung de vreo patru sute de metri şi având nevoie de cam 20 de secunde ca să treacă pe lângă orice punct dat.
   Sergentul de serviciu confirmă vestea.
   Maşinile de la Patrula Autostrăzii sunau una după alta ca să raporteze. Convoiul ajunsese la 15 kilometri de Bolton şi se deplasa repede. Dar nu îndeajuns de repede ca să fie amendaţi pentru depăşirea vitezei legale.
    Se menţineau lejer la circa 105 kilometri pe oră, înaintând direct către ţintă, evitând cu străşnicie să intre în conflict cu legea.

..................................................