61 de ore, Lee Child

 1-7
Capitolul 1

          Trei fără 5 minute, după-amiaza. Exact 61 de ore înainte să se întâmple.

   Avocatul intră cu maşina în parcarea pustie şi opri motorul. Se aşternuse un strat de două degete de zăpadă pe jos şi zăbovi un pic ca să-şi pună galoşii. Coborî, îşi ridică gulerul şi se îndreptă spre intrarea vizitatorilor. Vântul bătea amarnic dinspre nord. Fulgi dolofani şi leneşi îngroşau aerul. Auzise la radio că la nici o sută de kilometri distanţă era furtună.
   Avocatul intră pe uşă şi-şi scutură zăpada de pe picioare.
   Nu era coadă, pentru că nu era zi de vizite. În faţa lui nu erau decât o încăpere goală, o instalaţie de raze X, un detector de metale şi trei gardieni care nu făceau nimic. Îi salută cu o mişcare din cap, cu toate că nu-i cunoştea. Dar se considera ca făcând parte din aceeaşi tabără cu ei.
   Închisoarea era o lume binară. Erai ori întemniţat, ori nu.
   Ei nu erau. Nici el.
   Încă.
   Luă o cutie din plastic dintr-o stivă aflată într-un echilibru precar şi îşi puse în ea paltonul bine îndoit. Sacoul de costum îl aşeză împăturit peste palton. În închisoare era foarte cald. Era mai ieftin să arzi ceva gaz în plus decât să le dai puşcăriaşilor două rânduri de haine, unul pentru vară, altul pentru iarnă.
   Auzea în faţa lui gălăgia pe care o făceau, clănţănitul obiectelor metalice pe beton, ţipetele şi urletele răzleţe şi murmurul jos al altor glasuri nemulţumite, toate estompate de coridoarele întortocheate şi numeroasele uşi închise.
   Îşi goli buzunarele pantalonilor de chei, portofel, celular şi monede, aşezând acele obiecte personale curate şi calde deasupra sacoului. Luă cutia din plastic cenuşiu, dar n-o duse la instalaţia de raze X. O cără până în cealaltă parte a camerei, la o ferestruică din perete. O femeie în uniformă luă cutia şi îi dădu în schimb un tichet numerotat.
   Se opri în faţa detectorului de metale. Îşi pipăi buzunarele şi privi înainte, ca şi cum ar fi aşteptat o invitaţie.
   Comportament învăţat de la zborurile cu avionul.
   Gardienii îl lăsară să aştepte 1 minut: un bărbat scund şi neliniştit, doar în cămaşă, cu mâinile goale. Fără servietă. Fără blocnotes. Nici măcar un stilou nu avea. Nu se afla acolo ca să acorde consultanţă. Ci ca să primească ordine. Nu să vorbească, ci să asculte, iar lucrurile care urmau să i se spună nu aveau ce să caute pe o foaie de hârtie.
   Gardienii îi făcură semn să treacă. Se aprinse o lumină verde, fără niciun sunet, dar totuşi primul gardian îl controlă cu detectorul de sus până jos, iar al doilea îl percheziţionă. Al treilea îl escortă în interiorul clădirii, prin uşi proiectate astfel încât să nu poată fi deschise decât dacă uşa următoare şi cea precedentă erau închise, ocolind colţuri menite să încetinească fuga unui om şi trecând pe lângă geamuri verzi din spatele cărora îi urmăreau chipuri atente.
   Anticamera avusese un aer instituţional, cu linoleum pe podea, pereţi vopsiţi în vernil şi tuburi fluorescente pe tavan. În plus, avea legătură cu exteriorul, cu pale de aer rece ce pătrundeau înăuntru când se deschidea uşa şi pete de sare şi băltoace de zăpadă topită pe podea, închisoarea propriu-zisă era altfel. Nu avea legătură cu lumea de-afară. Fără cer, fără intemperii. Nicio intenţie decorativă. Totul era beton gol, tocit şi slinos în locurile frecate de mâneci şi umeri, încă palid şi prăfuit acolo unde nimic nu-l atinsese. Pe podea, un strat de vopsea aderentă de culoare gri, ca în garajul unui automobilist entuziast. Pantofii avocatului scoteau zgomote stridente la contactul cu podeaua.
   Vorbitoarele erau în număr de patru.
   Fiecare era un cub din beton fără ferestre, împărţit exact în două de o tejghea ce unea doi pereţi opuşi, cu un geam de siguranţă deasupra. Pe tavan, în dreptul tejghelei, erau aprinse becuri protejate de abajururi din sârmă. Tejgheaua era din beton armat.
   Încă se puteau distinge pe suprafaţa ei fibrele lemnului folosit la cofraj. Geamul de siguranţă verzui era gros şi împărţit în trei panouri suprapuse astfel încât să formeze nişte fante de ascultare piezişe. Panoul central avea un decupaj în partea de jos, pentru documente. Ca la bancă.
   Fiecare jumătate de cameră avea propriul scaun şi propria uşă. Perfect simetrice. Avocaţii intrau pe o uşă, clienţii lor, pe cealaltă.
   Ulterior, plecau pe unde veniseră, fiecare spre o destinaţie diferită.
   Gardianul deschise uşa dinspre coridor şi făcu un pas în încăpere ca să verifice din priviri că totul era aşa cum ar fi trebuit să fie. Apoi se dădu într-o parte şi-l lăsă pe avocat să intre.
   Acesta aşteptă până când gardianul închise uşa în spatele lui şi-l lăsă singur. Apoi se aşeză şi se uită la ceas.
   Întârziase 8 minute. Vremea neprielnică îl făcuse să conducă mai încet. În condiţii normale, ar fi privit ca pe un eşec faptul că întârziase la o întâlnire cu clientul. Total lipsit de profesionalism şi de respect. Dar vizitele la închisoare erau diferite. Pentru deţinuţi, timpul nu însemna nimic.
   După alte 8 minute, se deschise cealaltă uşă din peretele aflat îndărătul geamului. Un alt gardian intră, verifică încăperea, după care ieşi şi un deţinut intră târşâindu-şi picioarele.
    Era un bărbat alb, obez, tapetat cu grăsime şi complet spân. Era îmbrăcat într-un trening portocaliu. Lanţurile de la încheieturile mâinilor şi de la glezne arătau ca nişte bijuterii delicate. Avea ochii lipsiţi de viaţă şi o faţă docilă şi absentă, dar gura i se mişca uşor, încât ai fi zis că e un ins cam nătâng care se chinuie să reţină informaţii complexe.
   Uşa de dincolo se închise.
   Deţinutul se aşeză.
   Avocatul îşi trase scaunul mai aproape de tejghea.
   Deţinutul făcu la fel.
   Simetric.
   - Scuze de întârziere, spuse avocatul.
   Deţinutul nu-i răspunse.
   - Ce mai faci? întrebă avocatul.
   Deţinutul nu-i răspunse. Avocatul rămase tăcut. În cameră era foarte cald. După 1 minut, deţinutul începu să vorbească, recitând listele, ordinele, frazele şi paragrafele pe care le încredinţase memoriei. Din când în când, avocatul îl ruga să vorbească mai rar şi, de fiecare dată, individul se oprea, aştepta, după care pornea din nou, reluând de la capăt fraza anterioară, fără să-şi schimbe nici ritmul, nici recitarea monotonă. Era ca şi cum n-ar fi cunoscut alt mod de a comunica.
   Avocatul avea o memorie pe care o considera destul de bună, mai ales pentru detalii, ca majoritatea avocaţilor, şi era cât se poate de atent, căci faptul că se concentra pe procesul memorării îl distrăgea de la conţinutul efectiv al instrucţiunilor pe care le primea. Dar, chiar şi aşa, un colţişor al minţii numărase 14 propuneri criminale separate înainte ca deţinutul să termine ce avusese de spus.
   Avocatul nu zise nimic.
   - Ai reţinut tot? îl întrebă deţinutul.
   Avocatul încuviinţă cu o mişcare a capului şi deţinutul căzu într-o stare de nemişcare bovină. Sau cabalină, ca un măgar pe câmp, infinit de răbdător. Timpul nu însemna nimic pentru deţinuţi. Mai ales pentru acesta. Avocatul împinse scaunul în spate şi se ridică. Uşa rămăsese descuiată.
   Ieşi pe coridor.
   Patru fără cinci după-amiaza.
   Încă 60 de ore.
   Avocatul îl găsi pe acelaşi gardian aşteptându-l. Două minute mai târziu era în parcare.
   Îmbrăcat, cu lucrurile în buzunare, toate având o greutate, o prezenţă şi o normalitate liniştitoare.
   Ningea mai tare, era mai frig şi vântul se înteţise. Se întuneca, repede şi devreme.
   Avocatul aşteptă un moment, cu motorul şi încălzirea pentru scaune pornite, în timp ce ştergătoarele măturau zăpada de pe parbriz. Apoi porni din loc, făcu o întoarcere lentă şi largă, pneurile scârţâind pe zăpada proaspăt căzută şi farurile tăind arce luminoase prin forfoteala albă a fulgilor. Se îndreptă spre ieşire, porţile din plasă de sârmă, aşteptarea, verificarea portbagajului, apoi lungul drum drept care ducea prin oraş spre autostradă.
   Paisprezece propuneri criminale.
   Paisprezece fărădelegi, de fapt, dacă transmiteau mai departe propunerile şi acestea erau puse în aplicare, lucru care avea să se întâmple fără doar şi poate. Sau 15 delicte, pentru că atunci şi el ar fi devenit complice. Sau 28 de fărădelegi, dacă procurorul alegea să considere separat complicitatea la fiecare dintre delicte, ceea ce un procuror ar fi putut să facă, aşa, de amorul artei. Sau pentru glorie. Douăzeci şi opt de drumuri separate spre ruşine, infamie şi excluderea din barou, urmate de proces, condamnare şi trimiterea la închisoare.
   Închisoare pe viaţă, aproape sigur, dată fiind natura uneia dintre cele paisprezece propuneri, şi asta numai după o negociere reuşită cu procurorul. Perspectiva unei negocieri eşuate era prea urâtă ca să se gândească la ea.
   Avocatul pătrunse pe autostradă şi rămase pe prima bandă. Totul în jurul lui era cenuşiu de la ninsoarea care cădea în după-amiaza târzie. Nu era cine ştie ce trafic. Doar când şi când câte-un automobil sau camion care mergea în aceeaşi direcţie cu el, unele mai rapide, altele mai lente, la fel de rare fiind şi maşinile care veneau din sens opus, dincolo de separatorul de drum.
   Ţinu volanul cu o mână şi, desfăcându-şi centura de siguranţă, scoase telefonul din buzunar. Îl cântări în palmă. Avea 3 variante. Prima, să nu facă nimic. A doua, să sune la numărul indicat. A treia, să sune la numărul la care ar fi trebuit să sune de fapt, în împrejurările date fiind vorba de 911, după care să dea repede de veste şi la poliţia locală, la Patrula Autostrăzii, la şerifii de district şi la Asociaţia Avocaţilor, pentru ca în final să-şi caute un avocat.
   Alese a doua variantă, lucru pe care ştia c-o să-l facă.
   Prima variantă nu l-ar fi dus nicăieri, decât ceva mai târziu, când ei i-ar fi dat de urmă. Varianta cu numărul 3 i-ar fi adus moartea, o moarte lentă, la capătul unor ore sau chiar zile de suferinţă oribilă. Era un omuleţ fricos, nici pe departe un erou.
   Formă numărul pe care primise ordin să-l formeze.
   Îl verifică de două ori şi apăsă butonul verde. Duse telefonul la ureche, gest care în multe state ar fi fost considerat a douăzeci şi noua fărădelege.
   Dar nu în Dakota de Sud.
   Nu încă.
   Ar fi putut fi şi mai rău, aşadar.
   Îi răspunse o voce pe care o mai auzise până atunci de 4 ori. Răguşită, aspră şi încărcată de un soi de ameninţare animalică şi brutală. O voce provenită parcă dintr-o cu totul altă lume.
   - Scuipă tot, amice, spuse vocea, cu un zâmbet şi un ton de plăcere amestecată cu cruzime, de parcă vorbitorul îşi savura puterea şi controlul absolute, iar disconfortul, teama şi repulsia avocatului îi sporeau plăcerea.
   Avocatul înghiţi în sec şi începu să vorbească, recitând listele, ordinele, frazele şi paragrafele cam în aceeaşi manieră în care-i fuseseră transmise.
   Începu a vorbi cam de la 11 kilometri distanţă de un pod la care urma să ajungă în 7 minute. Podul nu prea arăta a pod. Terasamentul drumului continua absolut orizontal, dar terenul de sub el se lăsa uşor în jos într-o vâlcea largă şi puţin adâncă. Râpa era secată în cea mai mare parte a anului, dar peste 5 luni, la primăvară, apa rezultată din topirea gheţii şi a zăpezii avea să năvălească prin ea într-un torent. Inginerii care construiseră autostrada neteziseră vâlceaua într-un canal de evacuare şi trecuseră pe sub terasament 40 de tuburi gigantice din beton, ca să împiedice fundaţia să fie luată de ape o dată pe an.
   Era un sistem care funcţiona bine primăvara. Avea un singur dezavantaj, care se manifesta iarna. Pentru a-l contracara, inginerii postaseră indicatoare pe ambele sensuri de mers. Pe indicatoare scria: Atenţie! Podul îngheaţă înainte de drum.
   Avocatul conducea şi vorbea la telefon.
   După 7 minute de monolog, ajunse la cea mai făţiş brutală, grosolană şi scandaloasă dintre cele 14 propuneri. O recită în microfonul telefonului la fel cum o auzise în închisoare: neutru şi fără emoţie. Vocea aspră de la celălalt capăt al convorbirii râse, făcându-l pe avocat să se înfioare. Un spasm moral răsări, la propriu, din adâncul fiinţei sale. Îi făcu umerii să se cutremure sesizabil şi telefonul să se frece de ureche.
   Şi-i mişcă mâna pe volan.
   Roţile din faţă alunecară puţin pe gheaţa de pe pod, iar el corectă mişcarea cu stângăcie, roţile din spate se duseră în direcţie opusă şi maşina se balansă o dată, de două, de trei ori. Derapă peste toate cele trei benzi. Zări un autobuz apropiindu-se din faţă prin ninsoarea care continua să cadă. Era alb. Imens. Se mişca repede.
   Venea direct spre el. Partea din spate a creierului îi spunea că o ciocnire era inevitabilă. Partea din faţă însă îi spunea că nu, că avea spaţiu şi timp şi culoarul de iarbă intermediar, pe lângă cele două bariere metalice dintre el şi orice vehicul care venea din sens opus. Îşi muşcă buza, slăbi strânsoarea pe volan şi îndreptă maşina, iar autobuzul trecu de-a dreptul paralel cu el, la 6 metri distanţă.
   Răsuflă uşurat.
   Vocea din telefon întrebă:
   - Ce-i?
   - Am derapat, spuse avocatul.
   - Termină raportul, tâmpitule! replică tăios vocea.
   Avocatul înghiţi din nou în sec şi îşi reluă discursul, de la începutul frazei precedente.
   Şoferul autobuzului alb ce venea din direcţia opusă era un veteran al volanului, cu o vechime de 12 ani. În lumea mică a profesiei sale specializate era cât se poate de priceput. Avea toate autorizaţiile necesare, era bine pregătit şi cu o experienţă pe măsură. Nu mai era tânăr, dar nici bătrân nu era. Din punct de vedere mental şi fizic era la înălţime, îndeplinind cerinţele de bun-simţ, maturitate şi îndemânare. Nu era în întârziere. Nu se grăbea. Nu era băut. Nici droguri nu luase.
   Dar era obosit.
   De aproape 2 ore, privea fix înainte, în ninsoarea monotonă care cădea aproape orizontal. Văzu maşina derapând la 100 de metri în faţa lui. O zări venind în diagonală direct spre el. Oboseala îl făcu să reacţioneze cu o întârziere de o fracţiune de secundă. Apoi încordarea surdă din corpul lui provocă un răspuns exagerat. Trase de volan ca şi cum s-ar fi ferit de o lovitură. Prea mult şi prea târziu.
   Şi, oricum, total fără rost. Maşina care derapase revenise la normal şi era deja în urma lui înainte ca roţile din faţă ale autobuzului să se îndrepte. Sau măcar să încerce. Atinseră gheaţa de pe pod exact în clipa în care volanul le comanda să se întoarcă. Pierdură aderenţa şi derapară.
   Toată greutatea se afla în spatele vehiculului. Blocul motor uriaş, din fontă.
   Rezervorul de apă. Toaleta. Era ca un pendul. Spatele autobuzului se puse în mişcare încercând să depăşească partea din faţă. Nu cu mult. Doar câteva grade esenţiale.
   Şoferul făcu tot ce ar fi trebuit să facă, întocmai ca la carte. Se luptă cu derapajul. Dar volanul era uşor ca fulgul şi cauciucurile din faţă pierduseră tracţiunea.
   Nu răspundeau comenzilor în niciun fel.
   Spatele autobuzului reveni în linie apoi pendulă în cealaltă direcţie.
   Şoferul se luptă din răsputeri cale de 300 de metri.
   Douăsprezece secunde lungi cât 12 ore. Roti volanul mare din plastic la stânga, îl roti la dreapta, încercând să oprească derapajul. Fără să reuşească. Momentul mecanic al vehiculului crescu. Greutatea mare a pendulului din spate se hâţână într-o parte şi-n alta. Arcurile moi se comprimară şi se destinseră. Corpul înalt se înclină şi reveni.
   Spatele autobuzului pendulă cu 45 de grade la stânga, apoi cu tot atâtea la dreapta. Podul îngheaţă înainte de drum. Autobuzul trecu peste ultimele tuburi din beton şi roţile din faţă prinseră din nou aderenţă, dar tocmai în timp ce erau întoarse oblic spre acostament.
   Autobuzul se întoarse cu totul în acea direcţie, ca şi cum ar fi respectat o comandă legitimă. Ca şi cum ar fi redevenit dintr-odată obedient. Şoferul frână cu forţă. Zăpada proaspăt căzută se adună ca un dig în faţa pneurilor. Autobuzul îşi menţinu direcţia, încetinind.
   Dar nu suficient.
   Pneurile din faţă trecură peste dunga de siguranţă, peste acostament şi părăsiră asfaltul ajungând în şanţul puţin adânc plin de zăpadă şi noroi îngheţat. Fundul vehiculului se izbi zgomotos şi hârjâi pe asfalt cale de 3 metri înainte de consumarea momentului mecanic.
   Autobuzul se opri pieziş, uşor înclinat, cu treimea din faţă în şanţ, cele două treimi din spate încă pe acostament şi compartimentul motor ieşit în banda de trafic. Roţile din faţă atârnau la limita cursei. Motorul se oprise şi nu se mai auzea nimic în afară de sfârâitul componentelor fierbinţi în zăpadă, şuierul frânei pneumatice, ţipetele şi gemetele pasagerilor, după care se aşternu tăcerea.
   Pasagerii erau un grup omogen, cu excepţia unuia dintre ei. Douăzeci de persoane vârstnice plus un bărbat mai tânăr, într-un autobuz cu patruzeci de locuri. Dintre persoanele în vârstă, douăsprezece erau femei văduve. Restul de opt erau cupluri căsătorite.
   Veneau din Seattle. Un grup religios plecat într-o excursie culturală. Văzuseră Little Town on the Prairie, iar acum se aflau pe lungul drum spre vest îndreptându-se spre Mount Rushmore. Li se promisese o excursie suplimentară până la centrul geografic al Statelor Unite.
   Pe drum, urmau să viziteze parcuri naţionale şi pajişti. Un itinerar minunat, dar într-un anotimp nepotrivit. Pe timp de iarnă, statul Dakota de Sud nu era vestit pentru ospitalitate. Din acest motiv, doar jumătate din locuri erau ocupate, deşi biletele fuseseră ieftine.
   Pasagerul diferit de grup era un bărbat cu cel puţin 30 de ani mai tânăr decât cel mai tânăr dintre ceilalţi.
   Stătea singur cu trei rânduri în spatele ultimilor vârstnici.
   Îl considerau un fel de pasager clandestin. Se urcase în autobuz chiar în ziua aceea, la un popas situat la marginea estică a oraşului Cavour. După Little Town on the Prairie şi înainte de Dakotaland Museum. Nu li se dăduse nicio explicaţie.
   Bărbatul se urcase pur şi simplu în vehicul.
   Unii îl văzuseră înainte discutând cu şoferul. Alţii spuneau că la mijloc fusese şi un schimb de bani. Nimeni nu ştia ce să creadă. Dacă-şi plătise drumul, atunci era mai degrabă un pasager ocazional decât unul clandestin. Ca un autostopist, dar nu tocmai.
   În orice caz, era considerat un ins cumsecade. Era tăcut şi politicos. Cu un cap mai înalt decât toţi pasagerii şi în mod evident foarte puternic. Nici frumos ca o vedetă de cinema, dar nici urât. Poate ca un sportiv care tocmai se retrăsese din viaţa competiţională.
   Probabil, jucător de fotbal. Nu era cel mai bine îmbrăcat dintre oameni. Purta o cămaşă şifonată scoasă din pantaloni sub o geacă matlasată din tercot. Nu avea nicio geantă, ceea ce era ciudat. Dar una peste alta, era cumva liniştitor să ai un astfel de bărbat la bord, mai ales după ce se dovedise a fi civilizat şi în niciun fel ameninţător. Un comportament ameninţător din partea unui individ atât de solid ar fi fost necuviincios.
   În schimb, bunele maniere arătate de un astfel de personaj erau fermecătoare.
   Câteva văduve mai îndrăzneţe se gândiseră să iniţieze o conversaţie. Dar bărbatul părea să descurajeze orice asemenea încercare. Cea mai mare parte a drumului o petrecuse dormind şi toate răspunsurile la tentativele de a face conversaţie fuseseră cât se poate de amabile, dar scurte şi complet lipsite de substanţă.
   Dar măcar ştiau cum îl cheamă. Pe când se întorcea pe culoar de la toaletă, unul dintre bărbaţii vârstnici se prezentase.
   Străinul înalt ridicase privirea spre el şi ezitase puţin, ca şi cum ar fi evaluat costurile şi beneficiile unui răspuns. Apoi strânsese mâna întinsă a celuilalt şi spusese:
   - Jack Reacher.

Capitolul 2

   Reacher se trezi când impulsul imprimat de derapaj îi izbi capul de geam.
   Instantaneu, ştiu unde se afla. Într-un autobuz. În următoarea fracţiune de secundă calculă şansele. Zăpadă, gheaţă, viteză rezonabilă, trafic redus. Ori izbim parapetul separator, ori ieşim peste acostament. Cazul cel mai rău: ne răsturnăm. Nu ar fi fost foarte grav pentru el. Dar poate nu la fel de bine pentru bătrânii din faţa lui. Însă probabil că aveau să supravieţuiască. Era mai îngrijorat de ce-avea să se întâmple după. Douăzeci de bătrâni şocaţi, poate răniţi, tăieturi, vânătăi, oase rupte, blocaţi la mulţi kilometri de orice localitate în furtuna care se înteţea.
   Nu era bine.
   Apoi petrecu următoarele 11 secunde şi jumătate ţinându-se bine, opunându-se inerţiei alternante a derapajului. Era pasagerul aşezat cel mai în spate, fiind cel mai afectat. Cei aflaţi pe locurile din faţă se balansau pe arcuri de cerc mai mici. Dar erau fragili. Le vedea gâturile mişcându-se brusc într-o parte şi-n alta. Vedea faţa şoferului în oglinda retrovizoare. Tipul rezista eroic.
   Nu se descurca rău. Dar avea să piardă. Un autocar era un vehicul foarte greu de manevrat. Ai grijă ce-ţi doreşti.
   Fusese în Marshall, Minnesota, fără vreun motiv anume, după care luase o maşină de ocazie cu un ins care mergea spre vest, la Huron, Dakota de Sud, dar dintr-un motiv numai de el ştiut nu voise să-l ducă până la capătul drumului şi-l lăsase la un popas de lângă Cavour. Iniţial, asta nu păruse să fie de bun augur, căci oraşul nu lăsa impresia să zumzăie de trafic transcontinental. Dar, două ceşti de cafea mai târziu, un autocar alb cu 40 de locuri oprise la popas şi din el coborâseră doar 20 de oameni, ceea ce însemna că mai erau locuri libere.
   Şoferul părea să fie un om dintr-o bucată, aşa încât
   Reacher îl abordase direct.
   Douăzeci de dolari pentru un drum până-n Rapid City?
   Tipul ceruse 40 şi se înţeleseră la 30, iar Reacher se urcase în autocar şi se simţise foarte bine toată ziua. Dar confortul fusese asigurat de suspensiile moi şi stilul lin de condus al şoferului, elemente care, în momentul de faţă, nu mai serveau nimănui.
   După alte 7 secunde, Reacher îşi recăpătă optimismul.
   Dacă pedala acceleraţiei nu mai era apăsată, autocarul încetinea. Nu dădea această senzaţie, dar trebuia să fie adevărat. Fizică simplă.
   Legile newtoniene ale mişcării. Dacă nu-i loveau alte maşini, urma să se bălăngănească un timp, după care avea să se oprească, poate de-a curmezişul, poate întors cu faţa în direcţie opusă, dar fără să se răstoarne şi în continuare manevrabil.
   După care simţi cum roţile din faţă îşi recăpătară aderenţa şi văzu că urmau să părăsească drumul. Ceea ce era rău. Dar şoferul frână din nou cu forţă şi ţinu tare de volan cât timp vehiculul zdrăngăni şi hârjâi asfaltul, rămânând suspendat jumătate în şanţ, jumătate pe drum, ceea ce era bine, în afară de faptul că stăteau cu fundul ieşit în carosabil, ceea ce nu era deloc bine. Dintr-odată, nu se mai auzi niciun zgomot mecanic, ca şi cum autocarul murise, ceea ce fără doar şi poate nu era deloc în regulă.
   Reacher aruncă o privire în spate şi nu văzu faruri care să se apropie. Nu în acel moment. Se ridică şi se apropie de locul şoferului. Văzu în faţă un câmp neted, alb de zăpadă.
   Fără povârniş, fără rambleu.
   Prin urmare, nu exista pericolul unui transfer de greutate.
   Aşa că se întoarse şi începu să-i îndemne pe bătrânei să se deplaseze spre partea din faţă a autobuzului. În felul ăsta, dacă îi lovea un tir, ar fi putut să smulgă doar spatele autobuzului, fără ca nimeni să fie omorât.
   Dar bătrânii erau zdruncinaţi şi nu prea le dădea inima ghes să se mişte. Stăteau pe locurile lor. Reacher se duse din nou în faţă. Şoferul stătea inert în scaun, clipind uşor şi încercând să-şi recapete calmul.
   - Te-ai descurcat bine, amice, îi spuse Reacher.
   - Mulţumesc, zise individul dând aprobativ din cap.
   - Poţi să scoţi namila asta din şanţ?
   - Nu ştiu.
   - O estimare realistă?
   - Probabil că nu.
   - În regulă, ai nişte torţe de semnalizare?
   - Ce?
   - Torţe de semnalizare. În clipa asta, spatele autobuzului este ieşit în carosabil.
   O clipă, tipul nu avu nicio reacţie. Era năuc. Apoi se aplecă şi descuie un dulăpior din spatele picioarelor sale şi scoase de acolo 3 torţe de semnalizare, tuburi de carton roşii cu vârfuri de oţel la capete.
   Reacher le luă şi spuse:
   - Ai o trusă de prim-ajutor?
   Şoferul dădu din nou din cap, în chip afirmativ.
   - Ia-o şi treci pe la pasageri ca să vezi care au tăieturi şi vânătăi. Îndeamnă-i să se mute cât mai în faţa autocarului. Ideal ar fi să se adune toţi pe culoar. Dacă ne loveşte vreun camion, în fundul maşinii o să ne lovească.
   Şoferul dădu din cap a treia oară, apoi se scutură ca un câine ieşit din apă şi se puse pe treabă. Scoase trusa de prim-ajutor din alt compartiment încuiat şi se ridică de pe scaun.
   - Deschide uşa mai întâi, îi zise Reacher.
   Tipul apăsă un buton şi uşa se deschise, lăsând să pătrundă aer îngheţat cu fuioare groase de zăpadă. Ca un viscol.
   Reacher spuse:
   - Închide uşa după mine. Să păstrezi căldura.
   Sări în şanţ şi se luptă cu gheaţa şi noroiul ca să ajungă pe acostament. Păşi pe asfalt şi alergă spre colţul din spate al vehiculului. Rafale de zăpadă îi biciuiau faţa. Se orientă după marcajele de benzi şi alergă treizeci de paşi înapoi, spre sensul din care veniseră. O traiectorie curbă.
   Treizeci de paşi, cam 26 de metri. Douăzeci şi şase de metri pe secundă însemnau aproape 95 de kilometri pe oră şi o droaie de nebuni ar fi condus cu viteza asta chiar şi pe o furtună de zăpadă. Se lăsă în jos şi înfipse vârful unei făclii în asfalt. Flacăra stacojie se aprinse automat şi începu să ardă violent. Continuă curba şi mai parcurse 30 de paşi. Folosi a doua făclie. Alergă alţi 30 de paşi şi o folosi şi pe-a treia completând secvenţa de avertizare: 3 secunde, 2, 1, mişcă-te dracului dincolo.
   Apoi alergă înapoi, trecu prin şanţ şi bătu cu pumnii în uşă până când şoferul îşi întrerupse îngrijirile medicale şi-i deschise.
   Reacher se urcă în autocar. Deja îngheţase serios. Faţa îi amorţise. Picioarele i se făcuseră bocnă. Şi interiorul autobuzului începea să se răcească. Pe geamurile de pe o latură se lipiseră deja cocoloaşe de zăpadă. Îi spuse şoferului:
   - Trebuie să laşi motorul pornit, să ţină în funcţiune încălzirea.
   - Nu pot, răspunse şoferul. Conducta de combustibil ar putea fi spartă. De când s-a hârjâit fundul maşinii de asfalt.
   - N-am simţit niciun miros când am ieşit, insistă Reacher.
   - Nu pot să risc. În momentul ăsta, toată lumea trăieşte. N-aş vrea să ardem toţi într-un incendiu.
   - Şi vrei să moară îngheţaţi în schimb?
   - Ocupă-te tu de primul ajutor. O să-ncerc să dau nişte telefoane.
   Reacher începu să-i verifice pe bătrâni.
   Şoferul rezolvase primele două rânduri.
   Asta era clar. Toţi cei patru pasageri de pe locurile de la geam aveau plasturi pe tăieturile provocate de ramele metalice ale geamurilor. Ai grijă ce-ţi doreşti. Vedere mai bună pentru peisaje, dar riscurile erau mai mari. O femeie avea un al doilea plasture pe partea dinspre culoar a feţei, probabil pe locul unde capul soţului o lovise după ce se bălăngănise ca o păpuşă de cârpe.
   Prima fractură de os era în rândul al treilea. O bătrânică delicată, cu o constituţie ca de pasăre. Se balansase chiar când autocarul îşi schimbase direcţia şi o luase spre stânga. Geamul o lovise tare în umăr. Lovitura îi fracturase clavicula.
   Reacher putea să vadă asta după felul în care femeia îşi proteja braţul.
   - Doamnă, îmi daţi voie să mă uit puţin? o întrebă el.
   - Nu eşti doctor, replică bătrâna.
   - Am făcut ceva pregătire în armată.
   - Ai fost sanitar?
   - Poliţist militar. Am avut parte şi de ceva pregătire medicală.
   - Mi-e frig.
   - E şocul, spuse Reacher. Şi, în plus, ninge.
   Femeia întoarse partea de sus a corpului spre el.
   Consimţământ implicit. Apăsă cu vârfurile degetelor pe claviculă, prin bluză.
   Osul era delicat ca un creion. Era rupt la jumătatea lungimii. O ruptură curată. Nu complicată.
   - E rău? întrebă bătrâna.
   - E bine, spuse Reacher. Şi-a făcut treaba. Clavicula este ca un întrerupător de circuit. Se rupe astfel încât umărul şi gâtul să fie OK. Se vindecă repede şi uşor.
   - Trebuie s-ajung la spital.
   - Vă vom duce acolo, spuse Reacher.
   Merse mai departe. Pe rândul al patrulea, o încheietură scrântită, iar pe rândul al cincilea, o încheietură fracturată. Plus un total de 13 tăieturi, multe contuzii minore şi multe reacţii de şoc.
   Temperatura scădea vertiginos.
   Reacher vedea făcliile de semnalizare prin geamurile din spate. Continuau să ardă, 3 bulgări stacojii luminând în vârtejurile de zăpadă. Nu se vedeau faruri apropiindu-se. Niciun fel de trafic. Merse pe culoar în faţă, cu capul plecat, şi-l găsi pe şofer. Omul stătea pe scaunul lui, cu telefonul celular deschis în mâna dreaptă, privind lung prin parbriz, bătând darabana pe volan cu degetele de la mâna stângă.
   - Avem o problemă, îl anunţă el pe Reacher.
   - Ce problemă?
   - Am sunat la 911. Patrula Autostrăzii e ori la 100 de kilometri spre nord, ori la 100 de kilometri spre est. Se apropie două furtuni mari. Una din Canada, alta dinspre Marile Lacuri. Sunt tot felul de accidente. Toate vehiculele de tractare au plecat cu poliţiştii. Au de rezolvat caramboluri de sute de maşini. Autostrada asta e închisă în spatele nostru. Şi în faţă, la fel. Niciun fel de trafic.
   - Unde suntem acum?
   - În Dakota de Sud.
   - Asta ştiu.
   - Atunci ştii ce vreau să spun. Dacă nu ne aflăm în Sioux Falls sau în Rapid City, suntem în pustietate. Şi nu suntem nici în Sioux Falls, nici în Rapid City.
   - Trebuie să fim undeva.
   - GPS-ul îmi arată un orăşel în apropiere. Se numeşte Bolton. Cam la 35 de kilometri. Dar e mic. Doar un punct pe hartă.
   - Poţi să obţii un autobuz de înlocuire?
   - Sunt plecat din Seattle. Aş putea obţine unul poate la 4 zile după ce încetează ninsoarea.
   - Există departament de poliţie în Bolton?
   - Aştept un telefon.
   - Poate că au maşini de tractare.
   - Sunt sigur că au. Cel puţin una. Poate la benzinăria din colţ, bun să care camionete stricate, de-o jumătate de tonă. Dar nu şi pentru un vehicul de mărimea asta.
   - Poate că au tractoare agricole.
   - Ar fi nevoie de vreo 8. Şi lanţuri groase.
   - Poate că au un autobuz şcolar. Am  putea să-i transferăm pe pasageri.
   - Patrula Autostrăzii n-o să ne abandoneze. O să ajungă aici.
   - Cum te cheamă? îl întrebă Reacher.
   - Jay Knox.
   - Trebuie să gândeşti în perspectivă, domnule Knox. Patrula Autostrăzii e la o oră de mers în condiţiile cele mai bune. Două ore, pe vremea asta. Trei ore, ţinând cont de problemele cu care se confruntă. Aşa că trebuie s-o ştergem de-aici. Pentru că peste o oră autocarul ăsta o să fie ca un congelator. Peste două ore, bătrâneii ăştia o să pice ca muştele. Poate chiar mai devreme.
  - Deci, pentru ce votezi?
   Reacher se pregătea să răspundă când celularul lui Knox sună. Tipul răspunse şi se mai lumină la faţă. Mulţumi şi închise telefonul. Se uită la Reacher şi zise:
   - Se pare că în Bolton există un departament de poliţie. Ne trimit un om. Dar au şi ei problemele lor şi va mai dura un pic.
   - Cât?
   - Cel puţin o oră.
   - Ce fel de probleme?
   - Nu mi-au zis.
   - Va trebui să porneşti motorul.
   - Au haine groase.
   - Nu-s de-ajuns.
   - Mi-e teamă de-un incendiu.
  - Motorina e mult mai puţin volatilă decât benzina.
   - Dar ce, eşti vreun expert?
   - Am lucrat în armată. Camioanele şi transportoarele de infanterie erau pe motorină. Dintr-un motiv precis.
   Reacher se uită înapoi, spre culoar.
   - Ai o lanternă? Şi un extinctor?
   - De ce?
   - Merg să mă uit sub maşină. Dacă totul e în regulă, bat de două ori în podea. Porneşti motorul şi, dacă ia foc ceva, sting incendiul şi bat din nou, ca să opreşti motorul.
   - Nu ştiu ce să zic.
   - E cel mai bun lucru pe care-l putem face. Şi trebuie să facem ceva.
   Knox rămase tăcut o vreme, apoi ridică din umeri şi scoase din alte compartimente o lanternă Mag-lite argintie şi un extinctor.
   Reacher le luă, aşteptă să se deschidă uşa şi ieşi în lumina stacojie a făcliilor de semnalizare. Din nou în şanţ. De data asta, ocoli partea din faţă a vehiculului pentru că înclinarea piezişă lăsase deasupra asfaltului o porţiune mai mare din partea stângă a maşinii decât din partea dreaptă.
   Să meargă târâş prin şanţul îngheţat nu era o perspectivă atrăgătoare. Era ceva mai bine să se târască pe acostament.
   Găsi uşa ţevii de alimentare cu carburant şi se aşeză pe zăpadă, după care se răsuci, se întinse pe spate şi se târî cu capul sub laterala autocarului. Aprinse lanterna. Găsi ţeava groasă care unea gura de alimentare cu rezervorul.
   Părea intactă. Rezervorul era un butoi imens pătrăţos. Era puţin îndoit şi zgâriat în urma impactului. Dar nu curgea nimic din el. Conducta de carburant care ajungea înapoi la motor părea să fie în regulă. Zăpada pătrunse prin geacă şi cămaşă şi simţi pe piele o umezeală glacială.
   Se înfioră.
   Cu capătul lanternei lovi de două ori întrun lonjeron.
   Auzi clănţănitul releelor iar pompa de motorină porni, zumzăind şi scârţâind.
   Verifică rezervorul şi conducta, atât cât îi permitea fasciculul lanternei. Se sprijini cu picioarele în zăpadă şi se împinse mai mult sub autocar.
   Nu curgea nimic.
   Motorul auxiliar prinse viaţă şi motorul principal porni.
   Huruind şi zdrăngănind, se stabiliză într-un ritm greoi.
   Nicio scurgere.
   Niciun incendiu.
   Nu se vedeau vapori.
   Se împotrivi frigului şi mai zăbovi un minut, ca să verifice alte lucruri.
   Cauciucurile mari păreau a fi OK. Câteva elemente de suspensie din faţă erau uşor lovite. Podeaua compartimentului de bagaje era îndoită pe alocuri. Câteva ţevi şi furtunuri mici erau zdrobite, rupte sau sparte. O companie de asigurări din Seattle avea să primească o factură frumuşică.
   Ieşi de sub vehicul, se ridică în picioare şi se scutură de zăpadă. Avea hainele îmbibate de apă. Fulgii mari şi grei de nea se învolburau în jurul lui. Pe jos se aşternuse un strat proaspăt de 5 centimetri. Urmele pe care le lăsase cu 4 minute în urmă erau deja acoperite cu alb. Se întoarse pe unde venise şi, trecând prin şanţ, ajunse la uşă. Knox îl aştepta.
   Uşa se deschise şi Reacher se urcă la bord. Viscolul urla în spatele lui, făcându-l să se înfioare.
   Uşa se închise.
   Motorul se opri.
   Knox se aşeză şi apăsă butonul de pornire. În spatele vehiculului, Reacher auzi motorul de pornire dând să se rotească, poticnindu-se, opintindu-se iar şi iar.
   Nu se-ntâmplă nimic.
   - Ce-ai văzut acolo jos? îl întrebă Knox.
   - Stricăciuni, spuse Reacher. Multe chestii lovite.
   - Ţevi zdrobite?
   - Câteva.
   Knox dădu din cap.
   - Conducta de alimentare e ciupită. Am folosit ce mai rămăsese în ţeavă, iar acum nu mai trece nimic. Plus că frânele ar putea fi defecte. Poate că-i mai bine că motorul nu porneşte.
   - Sună din nou la poliţia din Bolton, zise Reacher. Situaţia e gravă.
   Knox formă numărul şi Reacher se duse din nou la pasageri. Trase de hainele groase din compartimentele de deasupra şi le spuse bătrânilor să le pună pe ei. Şi căciuli, mănuşi, fulare, eşarfe şi orice altceva mai aveau cu ei. El, unul, nu avea nimic. Doar hainele de pe el, iar acelea erau deja ude şi îngheţate. Căldura corpului său se stingea încetul cu încetul.
   Şi el tremura, doar puţin, dar continuu.
   Mici frisoane care-i străbăteau toată pielea. Ai grijă ce-ţi doreşti. O viaţă fără bagaje avea multe avantaje. Dar şi dezavantaje cruciale.
   Se întoarse la şofer. Uşa nu era etanşă.
   În partea din faţă a autocarului era mai frig decât în spate.
   Spuse:
   - Ei bine?
   - Trimit o maşină cât de curând posibil, răspunse Knox.
   - O maşină n-o să fie de-ajuns.
   - Le-am spus. Le-am descris situaţia. Au spus că vor găsi ei o soluţie.
   - Ai mai văzut furtuni ca asta?
   - Asta nu-i o furtună. Furtuna e la 100 de kilometri distanţă. Aici e doar marginea ei.
   Reacher se cutremură.
   - Vine spre noi?
   - Fără discuţii.
   - Cât de repede?
   - Nu întreba.
   Reacher îl lăsă acolo şi se întoarse pe culoar, până la ultimele scaune. Se aşeză pe podea în dreptul toaletei, cu spatele lipit de peretele despărţitor din spate, sperând să mai simtă ceva căldură reziduală de la motorul care se răcea.
   Aşteptă.
   Cinci fără 5 după-amiaza.
   Încă 59 de ore.

Capitolul 3

   Trei sferturi de oră mai târziu, avocatul ajunse acasă. Un drum lung şi încet. Aleea era plină de zăpadă şi o clipă se temu ca nu cumva uşile de la garaj să fie îngheţate.
   Dar acţionă telecomanda şi motorul montat în tavan ridică uşa pe şinele metalice şi reuşi să bage maşina la adăpost.
   Uşa refuză să se închidă la loc pentru că bulgării de zăpadă aduşi în interior de roţile maşinii declanşaseră siguranţa pentru copii a instalaţiei. Aşa că îşi puse din nou galoşii, luă o lopată şi împinse zăpada afară.
   Uşa se închise. Avocatul îşi scoase galoşii şi rămase un moment în faţa uşii de la vestibul, ca să se liniştească, să se cureţe şi să facă un duş mental. Şase fără 20.
   Ajunse în căldura bucătăriei sale şi-şi salută familia, ca şi cum ar fi fost o zi obişnuită.
   La 6 fără 20 în autobuz era întuneric şi rece ca gheaţa, iar Reacher îşi strânsese braţele în jurul corpului şi tremura violent. În faţa lui, cei douăzeci de bătrâni şi şoferul Knox făceau cam acelaşi lucru. Geamurile aflate în direcţia de bătaie a vântului erau acum toate întunecate de la zăpada care se lipise pe ele. Prin geamurile de pe cealaltă latură se putea vedea o panoramă cenuşie. Un viscol, suflând dinspre nord şi dinspre est, mânat cu forţă neobosită de vântul de iarnă, lovindu-se de obstacolul aerodinamic al vehiculului mort, clocotind deasupra, dedesubt şi pe lângă el şi învârtejindu-se în vidul dindărătul acestuia, fulgi uriaşi şi imponderabili dansând la întâmplare în sus şi-n jos, la stânga şi la dreapta.
   Deodată, nişte lumini palide în panorama cenuşie.
   Lumini albe, roşii şi albastre, sfere luminoase palide apărând şi dispărând şi deplasându-se prin întunecime.
   Păcănitul slab al lanţurilor de zăpadă în liniştea stranie, estompată. O maşină de poliţie, apropiindu-se de ei pe sensul lor de mers pe autostradă, înaintând încet şi prudent prin vremea vrăjmaşă.
   După ceea ce păru un minut foarte lung, un poliţist urcă în autocar. Venise prin şanţ şi intrase pe uşă, dar tocmai coborâse din maşina încălzită, avea bocanci de iarnă, pantaloni şi mănuşi impermeabile, o canadiană şi o manta de ploaie din plastic peste căciula cu urechi îmblănită, aşa că era în formă bună.
   Era înalt şi slab şi avea ochi albaştri bine conturaţi pe un chip care văzuse din belşug soarele verii şi vânturile iernii. Le spuse că-l cheamă Andrew Peterson şi că era comandantul adjunct al departamentului de poliţie din Bolton. Îşi scoase mănuşile şi trecu pe rând pe la fiecare individ şi pe la fiecare cuplu, strângându-le mâinile şi prezentându-se cu nume şi grad de fiecare dată, într-un stil menit să pară franc şi entuziast, ca un băiat vrednic de la tară încântat să dea o mână de ajutor într-o situaţie de urgenţă.
   Dar Reacher îi privea cu atenţie ochii albaştri conturaţi şi se gândea că această faţadă era falsă. În opinia lui Reacher.
   Peterson era de fapt un individ viclean, ce avea în minte mai multe lucruri decât o simplă operaţie rutieră de salvare.
   Impresia i s-a întărit când Peterson a început să pună întrebări. Cine erau? De unde veneau? Încotro porniseră de dimineaţă? Unde voiau să ajungă în seara aceea? Aveau făcute rezervări la vreun hotel? Răspunsuri uşoare pentru Knox şi cei douăzeci de bătrâni, un grup turistic din Seattle, deplasându-se de la o oprire programată la Dakotaland Museum la următoarea oprire la Mount Rushmore, şi da, aveau rezervări confirmate la un motel turistic din vecinătatea monumentului, 13 camere, pentru cele 4 cupluri căsătorite, plus 4 camere duble pentru cei dispuşi să împartă camerele, plus 4 camere single pentru cei care plătiseră suplimentar ca să doarmă singuri, plus una pentru şofer.
   Toate fiind informaţii reale, dar nu tocmai necesare, având în vedere împrejurările.
   Peterson îi ceru lui Knox să-i arate documentele de la motel.
   Apoi se întoarse spre Reacher şi-l întrebă zâmbind:
   - Domnule, sunt comandant adjunct Andrew Peterson, de la departamentul de poliţie din Bolton. Vreţi să-mi spuneţi cine sunteţi?
   O mulţime de poliţişti din regiunea centrală a Americii erau foşti militari, dar Reacher nu credea că Peterson făcea parte dintre aceştia. Nu recepta vibraţia potrivită, îl ghici ca fiind un ins care nu călătorise mult, un băiat onest şi corect care absolvise cu bine un liceu local şi după aceea rămăsese prin preajmă ca să lucreze în folosul comunităţii sale. Destul de priceput când venea vorba de toate problemele locale, puţin cam depăşit de orice altceva, dar hotărât să facă o figură bună în orice situaţie cu care s-ar fi confruntat.
   - Domnule? spuse din nou Peterson.
   Reacher îi spuse cum îl cheamă. Peterson îl întrebă dacă făcea parte din grup.
   Reacher îi spuse că nu. Aşa că Peterson îl întrebă ce făcea în autocar. Reacher îi spuse că plecase din Minnesota şi mergea spre vest, sperând să o poată lua spre sud în timp scurt, unde trăgea nădejde să găsească o vreme mai favorabilă.
   - Nu-ţi place vremea de la noi?
   - Până acum, nu.
   - Şi te-ai gândit să te urci într-un autocar cu excursionişti?
   - Am plătit.
   Peterson se uită la Knox şi acesta încuviinţă cu o mişcare din cap.
   Uitându-se din nou la Reacher, Peterson îl întrebă:
   - Eşti în vacanță?
   - Nu, răspunse Reacher.
   - Atunci, care e exact situaţia dumitale?
   - Situaţia mea nu contează. Nimic din toate astea nu contează. Niciunul dintre noi nu se aştepta să se afle în locul în care suntem acum. Toată povestea asta a fost întru totul imprevizibilă. A fost un accident. Prin urmare, nu există nicio legătură între noi şi ceea ce te frământă pe tine. Nu poate fi.
   - Cine-a spus că mă frământă ceva?
   - Eu.
   Peterson îi aruncă lui Reacher o uitătură lungă şi aspră.
   - Ce s-a-ntâmplat cu autocarul?
   - Gheaţa, cred, spuse Reacher. Dormeam în momentul ăla.
   Peterson încuviinţă din cap.
   - Într-adevăr, e un pod care nu seamănă a pod, dar sunt indicatoare de avertizare.
   - O maşină care venea din sens opus a intrat în derapaj, spuse Knox pe un ton uşor defensiv. Am tresărit, din reflex.
   Tonul şoferului era uşor defensiv.
   Peterson îl privi cu compasiune şi fără să-l judece, încuviinţând din nou din cap şi zicând:
   - De regulă, e de-ajuns o mică ezitare. Mulţi păţesc asta. Inclusiv eu.
   - Trebuie să-i scoatem pe oamenii ăştia din autobuz, interveni Reacher. Altfel, vor muri de frig. Şi eu la fel.
   Peterson rămase tăcut o secundă lungă.
   Nu există nicio legătură între noi şi ceea ce te frământă pe tine. Apoi mişcă din nou aprobativ din cap, definitiv, ca şi cum tocmai luase o hotărâre, şi strigă:
   - Oameni buni, vă vom duce în oraş, unde vă putem îngriji cum se cuvine. Doamna cu clavicula şi doamna cu problema la încheietura mâinii vor veni cu mine în maşină şi imediat vom aduce mijloace de transport pentru toţi ceilalţi.
   Coborârea în şanţ era prea dificilă pentru femeile rănite, aşa că Peterson o cără pe una dintre ele, iar Reacher, pe cealaltă.
   Maşina de poliţie se afla cam la 10 paşi distantă, dar ninsoarea era atât de deasă încât Reacher abia o vedea, iar când după plecarea lui Peterson se întoarse, nu mai văzu deloc autocarul. Se simţi complet singur în pustietatea albă.
   Zăpada îl lovea pe faţă, în ochi, în urechi, pe gât, învârtejindu-se în jurul lui şi orbindu-l. Îi era foarte frig.
   O fracţiune de secundă simţi că-l cuprinde panica. Dacă dintr-un motiv oarecare s-ar fi întors şi s-ar fi îndreptat într-o direcţie greşită, nu şi-ar fi dat seama. Ar fi mers înainte până ar fi murit îngheţat.
   Dar făcu un lung pas lateral şi zări halourile stacojii ale făcliilor de semnalizare, care încă mai ardeau vitejeşte. Cu ajutorul lor, calculă cam unde-ar fi trebuit să se afle autocarul şi se duse într-acolo. Ajunse la partea protejată de vânt a vehiculului şi-l ocoli prin faţă, din nou în bătaia vântului, prin şanţ şi ajunse la uşă. Knox îl lăsă să intre şi amândoi şezură ghemuiţi pe culoar, privind lung în întuneric, aşteptând să vadă ce fel de vehicul avea să vină ca să-i salveze.
   Şase fără 5 seara.
   Încă 58 de ore.
   La ora 6, cele 14 propuneri criminale ajunseră în sfârşit pe hârtie.
   Tipul care răspunsese la apelul telefonic al avocatului era înzestrat din belşug cu acea deşteptăciune atât de necesară vieţii de la limita legalităţii, dar întotdeauna îşi zisese că cea mai bună parte a inteligenţei era să-ţi cunoşti limitele, iar printre limitările lui se număra tendinţa de a nu reţine exact detaliile când se afla sub presiune. Şi acum urma să se confrunte cu ceva presiune.
   Asta era cât se poate de sigur. Să transpui propunerile în acţiuni urma să necesite sancţiunea unor oameni deosebit de precauţi.
   Aşa încât trecu totul pe hârtie, 14 paragrafe separate, după care extrase din încărcător un telefon celular cu cartelă, imposibil de urmărit, şi începu să formeze numere.
   Vehiculul trimis pentru transport semăna cu un autobuz şcolar, dar nu întocmai. Era fără doar şi poate un autobuz Blue Bird standard, de mărime şi formă normale, proporţii obişnuite, dar gri, nu galben, cu panouri din plasă solidă sudate peste geamuri şi având pe flancuri imprimate cuvintele: Departamentul de corecţie.
   Părea aproape nou.
   - Mai bine decât nimic, remarcă Knox.
   - Aş merge şi cu un dric, dacă ar avea încălzire, îi răspunse Reacher.
   Vehiculul execută o întoarcere din 3 mişcări peste toate cele 3 benzi şi parcurse de câteva ori o distanţă înainte şi-napoi până când se alinie paralel cu autobuzul imobilizat, cu treapta de acces cam la jumătatea lungimii autobuzului.
   Reacher văzu care era motivul. Autocarul avea o ieşire de urgenţă, care era un geam gata să fie demontat. Peterson văzuse şanţul, pasagerii şi panoul de geam şi luase de la bun început decizia corectă.
   Peterson se dovedea un individ destul de isteţ.
   În condiţii normale, ar fi fost nevoie de ceva muncă de convingere ca să determini optsprezece bătrâni să iasă pe o trapă deschisă în viscol şi în braţele unui străin, dar frigul amarnic le domolise inhibiţiile.
   Knox îi ajuta să se urce, iar Reacher îi primea jos. O treabă uşoară, dacă nu ţineai cont de frig şi de ninsoare.
   Cel mai uşor dintre pasageri era un bătrânel care n-avea mai mult de 43 de kilograme. Cea mai grea era o femeie care se apropia de 90. Toţi bărbaţii au ţinut să parcurgă singuri distanţa scurtă dintre vehicule. Femeile s-au mulţumit să se lase cărate.
   Autobuzul închisorii poate că era aproape nou, dar era departe de a fi luxos. Zona pentru pasageri era separată de şofer printr-o cuşcă din oţel lustruit. Scaunele erau înguste şi tari şi acoperite cu plastic lucios. Podeaua era din cauciuc. Plasele de la geamuri erau intimidante. Dar era cald înăuntru. Nu neapărat un act de bunăvoinţă a statului faţă de condamnaţii săi. Dar constructorul dotase cu încălzire vehiculul pentru elevii pe care autobuzul fusese proiectat să-i transporte. Iar autorităţile nu demontaseră sistemele de climatizare. Asta era tot. Un fel de bunăvoinţă pasivă. Şoferul reglase temperatura şi ventilatorul la maximum.
   Peterson era bun de trimis în avangardă.
   După ce-i aşezară pe pasageri la locurile lor, Reacher şi Knox ieşiră din nou în frig şi scoaseră valizele din compartimentul de bagaje al autocarului. Bătrânii aveau nevoie de pijamale, de medicamente, de obiectele de toaletă şi de haine de schimb.
   Erau o mulţime de valize. Ocupară locurile libere ale autobuzului de închisoare şi cea mai mare parte a culoarului. Knox se aşeză pe o valiză. Reacher rămase în picioare lângă şofer, cât mai aproape de aerotermă.
   Vântul izbea autobuzul cu forţă, dar lanţurile fixate pe roţi făceau ca vehiculul să înainteze constant. Părăsiră autostrada cam după 11 kilometri şi trecură pe lângă un indicator de cedare a priorităţii care fusese ciuruit de o rafală de gloanţe.
   O luară pe un drum lung şi drept cu 2 benzi de circulaţie. Trecură de un semn care anunţa că se îndreptau spre o instituţie corecţională. Nu luaţi autostopişti, mai preciza indicatorul nou-nouţ şi frumos scris cu vopsea reflectorizantă. Pe Reacher nu-l încântă vederea indicatorului. Plecarea de-acolo avea să-i fie îngreunată a doua zi dimineaţa mai mult decât ar fi fost necesar.
   Întrebarea inevitabilă se făcu auzită un minut mai târziu.
   O femeie de pe un scaun din faţă se uită în stânga, se uită în dreapta şi, uşor jenată, îndrăzni să vorbească:
   - Sper că nu ne duceţi la închisoare, nu?
   - Nu, doamnă, spuse Reacher. Probabil că la un motel. Cred că ăsta era singurul autobuz disponibil în seara asta.
   - Motelurile sunt pline toate, îi lămuri şoferul autobuzului şi nu mai spuse nimic.
   Şapte fără 5 seara.
   Încă 57 de ore.
   Drumul districtual cu două benzi o ţinu drept cale de peste 16 kilometri.
   Vizibilitatea nu depăşi nicio clipă 10 paşi.
   Ninsoarea strălucea în bătaia farurilor şi mai departe trebuia să ghiceşti. Teren de câmpie, se gândi Reacher, judecând după tonalitatea neschimbată a motorului. Fără dealuri, fără văi. Doar prerie, aplatizată şi mai mult de un strat de zăpadă care până dimineaţa cu siguranţă că avea să atingă 30 de centimetri.
   Apoi trecură de un alt indicator: Limita oraşului Bolton. Populaţie 12 261. Până la 49 urmă, nu era o localitate aşa de mică. Nu era doar un punct pe hartă. Şoferul nu încetini. Lanţurile continuară să clănţăne cale de încă 3 kilometri. Deodată se văzu strălucirea unui bec de iluminat stradal.
   Apoi încă unul. Apoi o maşină de poliţie parcată pieziş la intrarea unei străzi laterale, blocând-o. Luminile roşii de pe acoperişul maşinii clipeau leneş. Maşina staţiona de mult timp. Asta era limpede.
   Zăpada umpluse pe jumătate urmele roţilor.
   Autobuzul mai merse încă 400 de metri, încetini şi coti de 3 ori. Dreapta, stânga, dreapta. Apoi Reacher văzu un zid jos, cu o coamă de zăpadă deasupra şi o firmă luminoasă pe lungime:
   Departamentul de poliţie Bolton. În spatele zidului, o parcare mare plină pe jumătate de vehicule civile.
   Sedanuri, camioane, camionete cu 5 locuri. Toate păreau să fi fost de curând parcate. Urme proaspete de roţi, parbrize curate, zăpada topindu-se pe capote. Autobuzul trecu pe lângă ele, încetini şi se opri în faţa unui hol de intrare luminat. Motorul trecu într-un ralanti zgomotos.
   Aeroterma continuă să funcţioneze. Secţia de poliţie era lungă şi joasă. Nu era deloc mică. Acoperişul era orizontal şi o pădure de antene se iţea din zăpada aşternută. Uşa holului era flancată de 2 tomberoane de gunoi, ca 2 santinele mândre.
   În hol părea să fie cald.
   Şoferul trase de un mâner şi deschise uşa autobuzului. Un ins în canadiană de poliţist ieşi din hol cu o lopată pentru zăpadă şi se porni să croiască potecă între tomberoane.
   Reacher şi Knox începură să care valizele de pe culoar, ducându-le în clădire.
   Ninsoarea se mai domolise, dar aerul era mai rece ca oricând.
   Apoi se făcu transferul pasagerilor. Knox îi ajuta să coboare din vehicul, Reacher îi ajuta să meargă pe alee, apoi insul în canadiană îi conducea dincolo de uşă. Unii se aşezară pe banchete, alţii stăteau în picioare, alţii se plimbau de colo-colo.
   Holul era un spaţiu pătrat simplu cu linoleum pe podea şi vopsea lucioasă pe pereţi. În partea din spate era un birou de recepţie, peretele din spatele acestuia fiind acoperit cu panouri din plută, care, la rândul lor, erau pline de bileţele de diferite mărimi şi tipuri, prinse în piuneze. În faţa lor, pe un taburet, stătea un tip vârstnic în haine civile. Nu era poliţist, ci un fel de ajutor.
   Insul îmbrăcat în canadiană dispăru o clipă şi reveni însoţit de un bărbat pe care Reacher îl luă drept şeful departamentului de poliţie din Bolton. Avea la brâu o centură cu toc pentru pistol şi o uniformă cu două petliţe metalice prinse de ambele vârfuri ale gulerului cămăşii. Ca însemnele unui căpitan de armată.
   Individul era ceea ce Peterson avea să devină cam peste 15 ani, un câmpean înalt, uşor adus de spate şi înmuiat de vârstă. Părea obosit şi preocupat, asaltat de probleme şi uşor melancolic, ca un om mulţumit mai mult de trecut decât de prezent, dar în acelaşi timp şi fericit momentan, pentru că i se încredinţase o problemă simplu de rezolvat.
   Se aşeză cu spatele rezemat de biroul de recepţie şi ridică mâinile solicitând să se facă linişte, deşi nimeni nu scotea o vorbă.
   - Bine-aţi venit în Bolton, oameni buni, spuse el. Mă numesc Tom Holland, sunt şeful poliţiei de-aici şi mă voi îngriji ca în seara asta toţi să vă simţiţi confortabil şi să fiţi bine îngrijiţi. Vestea proastă e că toate motelurile sunt ocupate, dar vestea bună e că locuitorii din Bolton nu sunt genul de oameni care să lase un grup de călători aflaţi la necaz, cum sunteţi dumneavoastră, să doarmă o noapte pe paturi improvizate în sala de sport a liceului. Aşa că am dat sfoară-n ţară după camere de oaspeţi goale şi mă bucur să vă spun că reacţia a fost bună şi avem aici mai bine de zece oameni în acest moment, gata să vă invite la ei acasă ca pe nişte musafiri de onoare şi prieteni regăsiţi.
   După asta, urmară câteva discuţii cu glas scăzut. Puţină surprindere, puţină nesiguranţă, urmate de multă mulţumire.
   Bătrânii se înseninară, zâmbiră şi prinseră curaj. Şeful de poliţie Holland le invită pe gazde dintr-o cameră lăturalnică, cinci cupluri, patru bărbaţi şi patru femei care veniseră singuri. Dintr-odată, holul se aglomeră.
   Oamenii îşi strângeau mâinile şi se prezentau, grupându-se şi căutându-şi valizele.
   Reacher ţinu socoteala în minte.
   Treisprezece grupuri de oameni, care însemnau treisprezece camere de oaspeţi goale, tot atâtea cât camerele de motel rezervate la Mount Rushmore conform documentelor oficiale ale lui Knox.
   Peterson era bun de trimis în avangardă.
   Reacher nu figura în documentele oficiale ale lui Knox.
   Holul se goli sub privirile lui. Valizele erau ridicate, braţe erau oferite drept sprijin, uşile se deschiseră şi perechi, grupuri de câte trei sau de câte patru ieşiră la vehiculele care-i aşteptau. Totul se încheie în mai puţin de 5 minute.
   Reacher rămase singur. Apoi tipul în canadiană se întoarse şi închise uşile.
   Dispăru în lungul unui coridor întortocheat.
   Şeful Holland reveni. Se uită la Reacher şi spuse:
   - Hai să aşteptăm la mine în birou.
   Opt fără 5 seara.
   Încă 56 de ore.

Capitolul 4

   Biroul lui Holland nu se deosebea cu nimic de o mie de alte birouri pe care Reacher le văzuse până atunci.
    Decor municipal simplu, amenajat de firma care oferise preţul cel mai mic la licitaţie. Peste tot, vopsea lucioasă aplicată neglijent, în straturi groase, neuniforme şi încreţite, linoleum pe podea, un birou furniruit, 6 fişete de ultimă generaţie aliniate imperfect lângă perete, sub un ceas instituţional. Sub ceas, centrată faţă de fişete, atârna o fotografie înrămată. Îl arăta pe şeful Holland mai drept, mai puternic, mai tânăr, zâmbind alături de o femeie şi un copil. Un portret de familie, vechi de 10 ani sau mai bine.
   Femeia era atrăgătoare, cu tenul palid, părul blond şi trăsături puternice. Soţia lui Holland, probabil. Copilul era o fetiţă de 8-9 ani, cu faţa albă şi trăsături vagi, încă nu prea bine definite. Fiica lor, probabil. Pe birou, o pereche de zaruri.
   Cuburi mari din os pe care vârsta şi utilizarea lăsaseră urme, cu punctele şterse, iar materialul brăzdat de vine acolo unde calciul mai moale se dusese şi rămăseseră mineralele mai dure. Dar, în afară de fotografie şi de zaruri, în cameră nu mai era niciun obiect personal. Toate celelalte ţineau de profesie.
   Holland se aşeză la birou într-un fotoliu din piele uzat. În spatele lui, o fereastră mare, fără draperii, din termopan triplu, cu protecţie termică. Din sticlă transparentă.
   Afară se întunecase. Zăpadă pe pervazul exterior, un calorifer sub pervazul interior.
   Reacher se aşeză pe un scaun aflat în faţa biroului.
   Holland nu spuse nimic.
   - Eu ce-aştept aici? întrebă Reacher.
   - Am vrut să-ţi oferim aceeaşi ospitalitate ca şi celorlalţi.
   - Dar ce, am fost mai greu de plasat?
   Holland afişă un zâmbet obosit.
   - Nu tocmai. Andrew Peterson s-a oferit să te ia la el acasă. Dar acum e ocupat. Aşa că va trebui să aştepţi.
   - Ocupat cu ce?
   - Cu ce au poliţiştii de făcut.
   - E un oraş mai mare decât m-aş fi aşteptat. GPS-ul din autocar îl arăta ca pe un punct pe hartă, spuse Reacher.
   - Ne-am dezvoltat. Cred că datele din GPS-ul ăla trebuie actualizate.
   Biroul era supraîncălzit. Reacher nu mai tremura, dar acum începea să asude.
   Hainele i se uscau, ţepene şi murdare.
   - V-aţi dezvoltat pentru că aveţi o închisoare construită aici, spuse Reacher.
   - De unde ţi-ai dat seama?
   - Autobuzul închisorii e nou. Indicatorul de după autostradă era nou-nout.
   Holland încuviinţă din cap şi zise:
   - Avem o închisoare federală nou-construită. Am câştigat licitaţia. Era dorită de toată lumea. Ca şi cum i-ai aduce pe cei de la Toyota să-şi deschidă o uzină de asamblare. Sau de la Honda. Multe joburi, mulţi bani. Pe urmă, noul penitenciar al statului s-a construit în acelaşi complex, ceea ce a adus şi mai multe joburi şi mai mulţi bani, iar închisoarea districtuală e şi ea acolo.
   - Ăsta-i motivul pentru care motelurile sunt pline în noaptea asta? Mâine e zi de vizită?
   - În total, sunt 3 zile de vizită pe săptămână. Şi la modul în care circulă autobuzele, cei mai mulţi trebuie să rămână 2 nopţi în oraş. Şase nopţi pe săptămână locurile sunt complet ocupate. Proprietarii de moteluri huzuresc. Şi cârciumile, şi pizzeriile, şi microbuzele de navetă. Cum ziceam, joburi şi bani.
   - Unde-i complexul?
   - La 8 kilometri spre nord. Un izvor nesecat de bunăstare.
   - Noroc mare pe capul vostru, spuse Reacher.
   Holland ezită o fracţiune de secundă, apoi spuse:
   - Calul de dar nu se caută la dinţi, am învăţat asta cu mult timp în urmă.
   Insul în canadiană bătu la uşă, intră şi se duse direct la Holland ca să-i înmâneze un dosar. Ceasul de perete arăta opt seara, ceea ce corespundea cu ora indicată de ceasul din capul lui Reacher. Holland îşi roti fotoliul, deschise dosarul la 90 de grade şi-l ţinu înclinat astfel încât Reacher să nu-i poată vedea conţinutul.
   Dar imaginea era reflectată clar în geamul din spatele lui Holland. Erau poze de la locul unei crime, fotografii color lucioase cu etichete lipite în colţurile de jos.
   Holland le frunzări. O imagine de ansamblu, apoi o succesiune de prim-planuri. Un corp mătăhălos îmbrăcat în negru, probabil bărbat, probabil mort, zăpadă pe jos, o traumă provocată cu un obiect contondent la tâmpla dreaptă. Fără urme de sânge.
   În autocar, după ce închisese telefonul, Knox spusese: în Bolton există un departament de poliţie. Ne trimit un om. Dar au şi ei problemele lor şi va mai dura un pic.
   Holland închise dosarul. Nu spuse nimic.
   Un om rezervat, taciturn. Ca şi Reacher. În final, rămaseră de-o parte şi de alta a biroului, fără să vorbească. Nu era o tăcere ostilă, dar chiar şi aşa se simţea o tensiune în aer.
   Holland ţinea palma pe dosarul închis şi în răstimpuri privea când la el, când la musafirul lui, ca şi cum n-ar fi fost sigur care era problema lui mai mare.

   Ora 8 seara în Bolton, Dakota de Sud, însemna 9 seara în Ciudad de Mexico.
   Cu 2700 de kilometri mai la sud şi cu 33 de grade mai cald.
   Individul care preluase apelul de la celularul cu cartelă preplătită se pregătea să dea el însuşi un telefon, din vila lui împrejmuită cu ziduri din oraş către un complex rural protejat de ziduri, situat la 160 de kilometri distanţă. Acolo, un alt individ avea să asculte fără să comenteze şi apoi să promită luarea unei decizii în decurs de 12 ore. Aşa mergeau lucrurile de obicei. Fără reflecţie şi chibzuinţă nu se putea realiza nimic valoros. Când reflectezi şi chibzuieşti, poţi să eviţi erorile şi poţi să dai lovituri cutezătoare.

   În biroul lui Holland era linişte şi uşa era închisă, dar Reacher auzea o rumoare în restul secţiei de poliţie.
   Oameni venind şi plecând timp de aproape 30 de minute. Apoi se făcu din nou linişte. Bănuia că se schimbase tura. O oră neobişnuită pentru un sistem de lucru în 3 schimburi.
   Mai degrabă, un sistem în 2 schimburi.
   Schimbul de zi terminase tura, schimbul de noapte o începea, câte 12 ore fiecare, probabil de la 8 şi jumătate dimineaţa până la 8 şi jumătate seara.
   Ceva neobişnuit şi probabil fără caracter permanent.
   Sugera probabil o situaţie presantă, dar de scurtă durată.
  Au şi ei problemele lor.
   Andrew Peterson se întoarse la secţie cu puţin înainte de 9 şi 20. Vârî capul în biroul lui Holland şi acesta îl urmă pe hol să-i arate dosarul cu fotografiile de la locul crimei.
   Şedinţa improvizată nu dură mult. Mai puţin de 5 minute.
   Reacher bănuia că Peterson văzuse mortul la faţa locului şi prin urmare nu avea nevoie să studieze pozele. Cei doi poliţişti se întoarseră în birou şi rămaseră în centrul încăperii, limbajul lor nonverbal dând de înţeles că sosise ora plecării.
  Fusese o zi lungă şi probabil că avea să urmeze o altă zi lungă, dar, până atunci, nimic. O senzaţie pe care Reacher o recunoştea din anii când avusese un job. O senzaţie pe care o avusese şi el în unele zile. Dar nu în cele în care în jurisdicţia lui murea cineva.
   - Să mergem, spuse Peterson.
   Nouă şi 25 seara.
   Încă 54 de ore şi jumătate.

   Nouă şi 25 seara în Dakota de Sud însemna 10 şi 25 seara în complexul protejat cu ziduri aflat la 160 de kilometri de Ciudad de Mexico.
    Proprietarul complexului era un bărbat extrem de scund, cunoscut sub numele de Plato. Unii presupuneau că Plato ar fi brazilian şi respectase tradiţia braziliană de a alege un nume scurt şi uşor de ţinut minte în locul cine ştie cărei lungi secvenţe de patronime care-i umpleau certificatul de naştere. Aşa cum celebrul fotbalist Edson Arantes de Nascimento îşi zisese Pele. Sau aşa cum un altul, pe care-l chema Ricardo Izecson dos Santos Leite, îşi zisese Kaka. Alţii susţineau că Plato ar fi Columbian, ceea ce ar fi fost mai logic în multe privinţe, dată fiind ocupaţia aleasă.
   În fine, mai erau şi cei care insistau c-ar fi de fapt mexican.
   Dar toţi căzuseră de acord că Plato era mic de statură, nu că ar fi îndrăznit cineva să i-o spună în faţă. În permisul lui de conducere local scria că ar avea 1 metru 60. În realitate, avea 1 metru 55 încălţat în pantofi platformă şi 1 metru 50 desculţ.
   Motivul pentru care nimeni nu îndrăznea să pomenească în faţa lui de statură era un fost asociat numit Martinez.
    În cursul unei dispute cu Plato, Martinez îşi pierduse cumpătul şi-l făcuse pitic. Martinez a fost transportat la cel mai bun spital din Ciudad de Mexico inconştient. Acolo a fost dus într-o sală de operaţii, întins pe o masă şi anesteziat. L-au măsurat începând din creştetul capului în jos şi, în locul în care ruleta arăta 1 metru 47, au trasat nişte linii pe fluierele picioarelor, mai aproape de genunchi decât de glezne.
   Apoi o echipă completă de chirurgi şi asistente au efectuat o amputare dublă, cu mare precizie şi atenţie şi în condiţii corespunzătoare. L-au ţinut în spital două zile, după care o ambulanţă l-a adus acasă la el. Plato i-a trimis un cadou „de însănătoşire”, însoţit de un bilet în care-şi exprima dorinţa ca darul să fie apreciat, preţuit şi ţinut la vedere tot timpul.
    În condiţiile date, dorinţa lui a fost interpretată în mod corect ca un ordin.
   Oamenii lui Martinez au crezut, judecând după dimensiuni şi greutatea aparentă, că era vorba de un acvariu cu peşti tropicali, fiind vorba fără dubii de un recipient plin cu lichid. Când au desfăcut ambalajul, au văzut că într-adevăr era un acvariu. Dar nu conţinea peşti. Era plin cu formaldehidă şi conţinea labele picioarelor, gleznele şi o parte din gambele lui Martinez, în lungime totală de 25 de centimetri.
   Drept urmare, nimeni n-a mai îndrăznit vreodată să vorbească de înălţimea lui Plato.
   Preluase apelul venit de la vila din oraş şi promisese luarea unei decizii în 12 ore, dar în realitate nu merita să investească atâta timp într-o chestiune relativ minoră privind un avanpost relativ minor al unei organizaţii internaţionale atât de extinse şi complexe.
   Aşa că, după doar o oră şi jumătate, luase o decizie: avea să autorizeze reducerea la tăcere a martorului. Avea să-şi trimită omul de îndată ce acest lucru devenea practic.
   Şi avea să facă un pas suplimentar, adăugând un al cincisprezecelea punct pe listă. Era chiar uşor consternat că nu fusese deja propus. Dar, pe de altă parte, el era Plato, iar ei nu.
   Avea să şteargă toate urmele, pentru o mai mare siguranţă.
   Avea să-l reducă la tăcere şi pe avocat.

Capitolul 5

   Peterson îl conduse pe Reacher afară, în noaptea îngheţată, şi-l întrebă dacă-i era foame. Reacher îi răspunse că da, îi era o foame de lup. Aşa că Peterson conduse maşina la un restaurant de lângă o benzinărie pe drumul principal care ducea la autostradă.
   Maşina lui era un Ford Crown Victoria cu dotări standard pentru poliţie, cu cauciucuri de iarnă în faţă şi lanţuri montate pe roţile din spate.
   Înăuntru mirosea a căldură, cauciuc, grăsime de hamburger şi circuite electronice încălzite. Afară, ninsoarea aproape că încetase.
   - S-a făcut prea frig ca să mai ningă, spuse Peterson.
   Ceea ce părea să fie adevărat. Cerul nocturn se înseninase parţial şi o vastă cupolă glacială de aer arctic se aşternuse peste împrejurimi. Frigul pătrunse prin îmbrăcămintea neadecvată a lui Reacher, făcându-l să tremure pe drumul scurt pe jos prin parcarea restaurantului.
   - Parcă era vorba să vină o furtună mare, remarcă el.
   - Două furtuni vin încoace, zise Peterson. Asta se-ntâmplă acum. Împing înaintea lor aerul rece.
   - Cât mai durează până ajung aici?
   - Nu mai durează mult.
   - Şi după aia o să se-ncălzească?
   - Puţin. Atât cât să-nceapă să ningă.
   - Bun. Mai bine să ningă decât frigul ăsta.
   - Ţi se pare că-i frig acum? întrebă Peterson.
   - Păi nu e cald.
   - Asta nu-i nimic.
   - Ştiu, spuse Reacher. Am petrecut o iarnă în Coreea. Mai frig ca aici.
   - Dar?
   - Armata mi-a dat haine ca lumea.
   - Şi?
   - Măcar Coreea era interesantă.
   Asta îl cam deranjă pe Peterson.
   Restaurantul era gol şi părea gata de închidere. Dar intrară oricum. Luară o masă pentru două persoane, cu tăblia pătrată cu latura de 75 de centimetri, ce părea prea mică faţă de statura celor doi.
   - Bolton este cât se poate de interesant, spuse Peterson.
   - Te referi la tipul mort?
   - Da, spuse Peterson.
    Apoi avu o ezitare şi zise:
    - Ce mort?
   - E prea târziu să dai înapoi, spuse Reacher zâmbind.
   - Nu-mi spune că Holland ţi-a spus.
   - Nu, dar am stat în biroul lui mult timp.
   - Singur?
   - Nicio clipă.
   - Dar te-a lăsat să vezi fotografiile?
   - A încercat din răsputeri să nu mă lase. Dar personalul de serviciu i-a curăţat foarte bine fereastra.
   - Le-ai văzut pe toate?
   - N-am putut să-mi dau seama dacă individul era mort sau inconştient.
   - Deci m-ai tras în piept cu înţepătura aia legată de Coreea.
   - Îmi place să ştiu lucruri. Sunt însetat de cunoaştere.
   O chelneriţă veni la masă, o femeie obosită, trecută de 40 de ani, încălţată în pantofi sport şi purtând o uniformă având ca elemente distinctive o cravată înnodată peste o cămaşă kaki.
   Peterson comandă friptură de vită înăbuşită. Reacher îi imită alegerea şi ceru şi o cafea.
   - Cât timp ai lucrat în armată? se interesă Peterson.
   - Treisprezece ani.
   - Şi ai fost în poliţia militară?
   Reacher confirmă cu o mişcare a capului.
   - Ai avut parte şi de pregătire medicală?
   - Ai vorbit cu pasagerii din autobuz.
   - Şi cu şoferul.
   - M-ai verificat.
   - Bineînţeles. Cu înverşunare. Ce altceva crezi că am făcut?
   - Şi totuşi mă iei la tine acasă în noaptea asta.
   - Ai un loc mai bun unde să te duci?
   - Ca să poţi să stai cu ochii pe mine.
   - Dacă zici tu.
   - De ce?
   - Există nişte motive.
   - Vrei să-mi spui care-ar fi alea?
   - Doar aşa, pentru că eşti însetat de cunoaştere?
   - Cred că da.
   - Iar eu o să-ţi spun că în clipa asta trebuie să ştim cine vine şi cine pleacă.
   Peterson nu mai spuse nimic şi, după un minut, sosi cina.
   Farfurii umplute zdravăn, cu piure de cartofi şi sos din belşug.
   Cafeaua era veche de o oră şi lăsa de dorit în privinţa gustului, dar câştigase în privinţa tăriei.
   - Şi ce anume făceai în poliţia militară? dori să ştie Peterson.
   - Tot ce mi se cerea, răspunse Reacher.
   - Delicte grave?
   - Uneori.
   - Omucideri?
   - De tot felul, de la tentative la multiple.
   - Câtă pregătire medicală ai făcut?
   - Eşti îngrijorat de mâncarea de-aici?
   - Şi mie-mi place să ştiu lucruri.
   - De fapt, n-am avut parte de cine ştie ce pregătire medicală. Încercam să-i ajut pe bătrâni să se simtă mai bine, atâta tot.
   - Au vorbit frumos despre tine.
   - Nu trebuie să-i crezi. Nu mă cunosc.
   Peterson nu avu nicio replică, aşa că Reacher găsi de cuviinţă să întrebe:
   - Unde-a fost găsit mortul? Acolo unde maşina de poliţie bloca strada?
   - Nu. Acolo era altceva. Mortul a fost în altă parte.
   - N-a fost ucis acolo.
   - De unde ştii?
   - Nu era sânge pe zăpadă. Dacă loveşti pe cineva în cap îndeajuns de tare încât să-l omori, scalpul plesneşte. Şi scalpurile sângerează groaznic. Ar fi trebuit să se vadă ditamai balta de sânge.
   Peterson mâncă în tăcere un minut, apoi întrebă:
   - Unde locuieşti?
   Asta era o întrebare dificilă. Nu pentru Reacher.
   Răspunsul lui era simplu. Nu locuia nicăieri şi aşa stătuseră lucrurile dintotdeauna. Se născuse ca fiu al unui militar de carieră, într-o infirmerie din Berlin, şi, începând din ziua în care ieşise de-acolo înfăşurat în pături, fusese purtat prin toată lumea, printr-un şir nesfârşit de baze militare şi locuinţe închiriate ieftine, după care se înrolase în armată şi dusese acelaşi tip de viaţă pe cont propriu. Cei 4 ani de la West Point fuseseră perioada lui cea mai lungă de stabilitate rezidenţială şi nu se dăduse în vânt nici după West Point, nici după stabilitate.
   Acum, după ce părăsise serviciul militar, îşi continua deplasările. Era tot ce ştia şi totodată o obişnuinţă la care nu putea renunţa.
   Nu că ar fi încercat vreodată cu adevărat.
   - Sunt un nomad, zise el.
   - Nomazii au animale, spuse Peterson. Se mută din loc în loc, în căutare de păşuni. Asta-i definiţia.
   - Fie, sunt un nomad fără partea cu animalele.
   - Eşti un hoinar.
   - Posibil.
   - N-ai bagaje.
   - Te deranjează chestia asta?
   - E un comportament bizar. Poliţiştilor nu prea le plac oamenii care au un astfel de comportament.
   - Dar de ce e mai ciudat să te muţi de colo-colo decât să-ţi petreci toate zilele în acelaşi loc?
   Peterson tăcu o vreme apoi spuse:
   - Orice om are bunuri personale.
   - Eu n-am ce să fac cu ele. Fără bagaje, ajungi departe.
   Peterson nu-i răspunse.
   - Oricum, zise Reacher, nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa mea. N-am auzit niciodată de Bolton. Dacă şoferul autobuzului n-ar fi reacţionat cum a făcut-o, în noaptea asta aş fi fost la Mount Rushmore.
   Peterson încuviinţă din cap, părând însă neconvins.
   - N-am cum să te contrazic, spuse el.
   Zece fără 5, seara.
   Încă 54 de ore.

   La 2700 de kilometri spre sud, în complexul protejat de ziduri aflat la 160 de kilometri de Ciudad de Mexico, Plato mânca şi el un antricot de vită adus cu avionul tocmai din Argentina.
   Ora locală era aproape 11 seara.
   O cină târzie. Plato era îmbrăcat în pantaloni largi din bumbac, cămaşă albă şi mocasini din piele neagră, toate făcând parte din colecţia pentru băieţi de la Brooks Brothers. Pantofii şi hainele i se potriveau foarte bine, dar arăta nefiresc în ele. Fuseseră concepute pentru copiii albi şi graşi ai americanilor din clasa mijlocie, iar Plato era bătrân, oacheş şi îndesat, pe lângă că era ras în cap. Dar pentru el era important să-şi poată cumpăra haine care să i se potrivească fără să fie nevoie de modificări.
    În mod evident, lucrul pe comandă ieşea din discuţie. Croitorii l-ar fi măsurat cu centimetrul şi ar fi repetat măsurile mici cu o neutralitate studiată şi artificială. Modificarea unor obiecte vestimentare cumpărate din magazin era la fel de contraindicată. Vizitele din partea cusătoreselor locale şi eliminarea pe furiş a surplusului de material textil îl deranjau teribil.
   Puse jos cuţitul şi furculiţa şi-şi tamponă buzele cu un şervet mare şi alb. Luă celularul şi apăsă de două ori butonul verde, ca să apeleze ultimul număr care-l sunase. Când i se răspunse, vorbi:
   - N-avem de ce să aşteptăm. Trimite omul şi aranjează-l pe martor.
   - Când? întrebă omul din vila din oraş.
   - Cât de curând ar fi sigur.
   - În regulă.
   - Şi rezolvă-l şi pe avocat. Ca să fim siguri că am şters orice urmă.
   - Bine.
   - Şi vezi cum faci să afle idioţii ăia că-mi sunt datori până-n gât.
   - OK.
   - Şi spune-le să facă bine să nu mă mai deranjeze niciodată cu tâmpenii de-astea.

   Pe la jumătatea cinei, Reacher întrebă:
   - Şi de ce era blocată strada aia?
   - Poate căzuse vreun cablu de curent, spuse Peterson.
   - Sper că nu. Pentru că ar indica o ordonare bizară a priorităţilor. Adică, laşi douăzeci de bătrâni să-ngheţe de frig pe autostradă timp de o oră ca să păzeşti un cablu electric pe-o stradă secundară?
   - Poate c-a fost un carambol de maşini.
   - Acelaşi răspuns.
   - Contează? Deja intraţi în oraş la momentul ăla.
   - Maşina stătea acolo de mai bine de două ore. Urmele roţilor erau acoperite de zăpadă. Dar tu ne-ai spus că n-ai nicio maşină disponibilă.
   - Ceea ce era adevărat. Ofiţerul ăla nu era disponibil, îndeplinea o misiune.
   - Ce misiune?
   - Nu te priveşte.
   - Cât de mare e departamentul ăsta?
   - Destul de mare.
   - Şi toţi erau ocupaţi?
   - Corect.
   - Câţi dintre ei erau ocupaţi nefăcând nimic în maşini parcate?
   - Dacă te frământă problema, îţi sugerez să te muţi aici, să începi să plăteşti impozite şi pe urmă să stai de vorbă cu primarul sau cu comandantul Holland.
   - Puteam să răcesc.
   - Dar uite că n-ai păţit nimic.
   - E prea devreme ca să ştim.
   Se întoarseră din nou la farfuriile cu mâncare. Până când telefonul lui Peterson sună. Răspunse, ascultă, închise convorbirea şi împinse farfuria într-o parte.
   - Trebuie să plec, spuse el. Tu aştepţi aici.
   - Nu pot, zise Reacher. Localul ăsta se închide. E 10 seara. Chelneriţa vrea să ne vadă plecaţi. Vrea să se ducă acasă.
   Peterson nu spuse nimic.
   - Nu pot să merg pe jos, zise Reacher. Nu ştiu unde-ar trebui să ajung şi oricum e prea frig pentru o plimbare.
   Peterson nu spuse nimic.
   - Rămân în maşină, insistă Reacher. Nu trebuie decât să mă ignori.
   - Bine, spuse Peterson, dar nu părea mulţumit de situaţie.
   Poliţistul lăsă pe masă o bancnotă de 20 de dolari.
   Chelneriţa îi zâmbi.
   Ceea ce şi trebuia să facă, se gândi Reacher. Pentru două fripturi şi o cafea la preţurile din Dakota de Sud însemna că-i lăsase un bacşiş de 60%. Sau poate că toată suma era un bacşiş, dacă Bolton era unul dintre oraşele alea în care poliţiştii mâncau gratis.
   Căldura nu se risipise cu totul din maşina Crown Vic.
   Peterson apăsă pe acceleraţie şi lanţurile muşcară din zăpada aşternută pe pământ. Nu circulau alte maşini în afară de pluguri, care profitau de domolirea ninsorii. Reacher avea o problemă cu plugurile de zăpadă. Nu cu maşinile în sine, ci cu denumirea lor. Un plug răscoleşte pământul şi îl lasă în acelaşi loc. Un plug de zăpadă nu face acelaşi lucru. Mai degrabă acţionau ca nişte buldozere. În orice caz, Peterson le depăşi pe toate, nu încetini la intersecţii, nu acordă prioritate, nu aşteptă lumina verde a semafoarelor.
   - Unde mergem? întrebă Reacher.
   - În suburbia din vest.
   - De ce?
   - Intruşi.
   - Într-o casă?
   - Pe stradă. E o chestie ce ţine de Paza Cartierului.
   Nu oferi alte explicaţii. Peterson se mulţumi să conducă maşina, aplecat peste volan, încordat şi agitat. Reacher se lăsă pe spate în scaunul din dreapta lui, întrebându-se ce fel de intruşi puteau să-l facă pe adjunctul şefului unui departament de poliţie să reacţioneze atât de urgent la telefonul unui băgăreţ.

   La 2700 sute de kilometri sud, bărbatul din vila înconjurată de ziduri din Ciudad de Mexico dădea un telefon internaţional în Statele Unite ale Americii.
   Era ultima lui misiune din acea zi. Ora locală 11, ora 10 în regiunea centrală a ţării întinse de la nord.
   Când i se răspunse la apel, bărbatul din vilă repetă ordinele lui Plato, încet şi precis. Nu era loc de interpretări greşite. Nu era loc pentru erori. Aşteptă confirmarea şi apoi închise.
   Nu-l mai sună pe Plato. N-avea rost. Plato nu înţelegea conceptul de confirmare.
   Pentru Plato, după comandă urma supunerea în acelaşi mod în care după noapte urma ziua. Era ceva inevitabil.
   Singura situaţie în care nu s-ar fi întâmplat aşa ar fi fost cea în care Pământul nu s-ar mai fi rotit în jurul axei sale.

Capitolul 6

   Peterson avea staţia radio a maşinii pornită şi dată tare, iar Reacher desluşi patru voci diferite din patru maşini separate. Toate patrulau suburbiile vestice şi niciuna nu-i văzuse pe intruşii reclamaţi.
   Peterson o luă pe străzile neverificate încă.
   Întoarse la dreapta, apoi la stânga, intră pe drumuri înfundate, ieşi de-acolo şi plecă mai departe. Luna era sus pe cer şi Reacher văzu construcţii suburbane bine aranjate, case mici în şiruri drepte, cu lumini calde în spatele geamurilor, toate trotuarele, aleile de acces şi curţile albăstrite, aplatizate şi uniformizate de pătura groasă de nea.
   Acoperişurile erau vârfuite cu alb. Unele străzi fuseseră traversate de pluguri şi aveau nămeţi înalţi de zăpadă în rigole. Altele erau încă acoperite de un strat proaspăt nederanjat, adânc, dar nu la fel de adânc ca în curţi şi pe alei. Era clar că ninsoarea curentă era a doua sau a treia în decurs de o săptămână.
   Drumurile erau acoperite şi curăţate, acoperite şi curăţate, într-un nesfârşit ritm hibernal.
   - Câţi intruşi sunt? întrebă Reacher.
   - Au fost reclamaţi doi, zise Peterson.
   - Într-un vehicul?
   - Pe jos.
   - Şi ce făceau?
   - Se plimbau prin zonă.
   - Atunci rămâi pe străzile pe care-au trecut plugurile deja. Nimeni nu se plimbă prin zăpadă de 15 centimetri doar aşa, de amorul artei.
   Peterson încetini o secundă şi se gândi la asta. Apoi întoarse fără un cuvânt şi merse pe traseul parcurs de un plug, care făcuse un zigzag pe străzile principale şi pe cele secundare, cu care se intersectau. Zăpada fusese mărunţită şi aşternută într-un strat subţire alb. Excesul era strâns în grămezi mari pe laterale, încă moale şi curat.
   Îi găsiră pe intruşi 4 minute mai târziu.
   Erau doi, umăr lângă umăr într-o confruntare indecisă cu un al treilea bărbat. Cel de-al treilea era comandantul Holland. Avea maşina parcată la şase metri mai încolo. Era un Crown Vic fără însemne.
   Ori negru, ori bleumarin. La lumina lunii, era greu de spus. Specificaţii pentru poliţie, cu antene pe portbagaj şi lumini de urgenţă discrete montate pe zona din spatele maşinii. Uşa şoferului era deschisă şi motorul mergea. Două băltoace de vapori negri se condensaseră şi se acumulaseră în zăpada de sub cele două ţevi de eşapament. Holland coborâse din maşină şi le ieşise drept în faţă celor doi indivizi. Asta era limpede.
   Cei doi indivizi erau înalţi, masivi şi neîngrijiţi. Bărbaţi albi, cu bocanci Frye negri, jeans negri, cămăşi negre din denim, haine negre din piele, mănuşi negre cu un singur deget şi capetele înfăşurate cu bandane negre. Pe deasupra, fiecare avea câte o haină. Arătau exact ca mortul din fotografiile de la locul crimei.
   Peterson frână, opri şi lăsă maşina în ralanti la o distanţă de circa 10 metri.
   Scena era iluminată de farurile maşinii.
   Lucrurile nu păreau să stea prea bine pentru Holland.
   Părea neliniştit. Nu era şi cazul celor doi. Holland bătuse în retragere şi avea în spate un troian de zăpadă.
   Indivizii intraseră în spaţiul lui vital, aplecându-se spre el.
   Holland părea înfrânt. Neajutorat.
   Reacher văzu şi de ce.
   Tocul de la centura lui Holland era desfăcut şi gol, dar în mâna lui nu se vedea pistolul. În schimb, omul privea în jos şi în stânga lui.
   Scăpase pistolul în zăpadă.
   Sau i-l zburaseră din mână.
   Oricum ar fi fost, nu era bine.
   - Cine sunt ăştia? întrebă Reacher.
   - Indezirabili, răspunse Peterson.
  - Atât de indezirabili încât şeful poliţiei ia parte la vânătoare?
   - Vezi şi tu ce văd eu.
   - Ce vrei să faci?
   - E delicat. Probabil că sunt înarmaţi.
   - Şi tu eşti.
   - Nu pot să-l pun pe şef într-o postură penibilă.
   - Nu e vina lui, zise Reacher. Poţi să spui că avea mâinile îngheţate.
   - Abia s-a dat jos din maşină.
   - Nu chiar de curând. Maşina aia stă pe loc de 10 minute. Uită-te la băltoacele de sub ţevile de eşapament.
   Peterson nu-i răspunse. Şi nici nu se mişcă.
   - Cine sunt ăştia? întrebă din nou Reacher.
   - Ce te priveşte pe tine?
   - Eram doar curios. Te sperie.
   - Crezi?
   - De n-ar fi fost aşa, până acum erau legaţi cu cătuşe în spatele acestei maşini.
   - Sunt motociclişti.
   - Nu văd nicio motocicletă.
   - E iarnă, spuse Peterson. Iarna folosesc camionete.
   - Şi asta e ilegal acum?
   - Sunt tweakeri.
   - Ce sunt ăia?
   - Utilizatori de droguri sub formă de cristale.
   - Amfetamine?
   - Amfetamină metilată. Fumată. Sau, ca să fim exacţi, vaporizată sau inhalată. Din pipe de sticlă sau becuri electrice sparte sau linguriţe din folie de aluminiu. Încălzeşti marfa şi tragi pe nară. Te face să ai un comportament capricios şi imprevizibil.
   - Oamenii sunt întotdeauna capricioşi şi imprevizibili.
   - Nu ca ăştia.
   - Îi cunoşti?
   - Nu pe ăştia doi. În general.
   - Locuiesc în oraş?
   - La 8 kilometri spre vest. Sunt mulţi. Au un fel de tabără. În general, nu se-amestecă în treburile altora, dar oamenii nu-i suferă.
   - Mortul era unul dintre ei, spuse Reacher.
   - Aşa se pare, zise Peterson.
   - Atunci poate că-l caută pe tovarăşul lor.
   - Sau caută să-şi facă dreptate.
   Peterson privea şi aştepta. Zece metri mai încolo, baletul limbajului nonverbal continua ca înainte. Şeful Holland tremura.
   De frig sau de teamă.
   Sau din ambele motive.
   - Ar fi bine să faci ceva, fu de părere Reacher.
   Peterson nu făcu nimic.
   - Interesantă strategie, constată Reacher. Aştepţi până mor îngheţaţi.
   Peterson nu spuse nimic.
   - Problema e însă că Holland o să-ngheţe primul, continuă Reacher.
   Peterson nu spuse nimic.
   - Vin cu tine, dacă vrei.
   - Eşti civil.
   - Doar după o definiţie strictă.
   - Nu eşti îmbrăcat corespunzător. E frig afară.
   - Cât poate să dureze?
   - Eşti neînarmat.
   - Contra unor inşi ca ăştia, n-am nevoie de arme.
   - Nu-i de glumă cu metamfetamina. Dispar inhibiţiile.
   - Asta doar ne face să fim chit.
   - Cei care-o folosesc nu simt durerea.
   - Nu trebuie să simtă durere. Trebuie să se simtă doar conştienţi sau inconştienţi.
   Peterson nu spuse nimic. Reacher continuă:
   - Tu te duci în stânga şi eu, în dreapta. Îi fac să se întoarcă şi tu te bagi în spatele lor.
   Zece metri în faţă Holland spuse ceva şi cei doi indivizi se înghesuiră înainte, făcându-l pe Holland să se retragă şi să cadă greoi cu fundul în zăpadă. Acum se afla la mai mult de o lungime de braţ de locul în care trebuie să-i fi căzut pistolul.
   Zece şi jumătate seara.
   - Nu mai e de aşteptat, spuse Reacher.
   Peterson încuviinţă dând din cap şi deschise uşa.
   - Nu-i atingi, spuse el. Nu începi nimic. În momentul ăsta, sunt nevinovaţi.
   - Cu Holland căzut în fund?
   - Nevinovaţi până la proba contrară. Aşa spune legea. Vorbesc serios. Nu-i atingi!
   Peterson coborî din maşină. Rămase o secundă în spatele portierei deschise, apoi o ocoli şi porni înainte. Reacher îi imită mişcările pas cu pas.
   Cei doi tipi îi văzură venind.
   Reacher se duse în dreapta şi Peterson, în stânga, în maşină fusese o temperatură confortabilă de 21 de grade. Afară era cu vreo 33 de grade mai frig. Poate chiar mai mult. Reacher îşi trase fermoarul gecii până sus şi-şi înfundă mâinile în buzunare, aplecându-se din umeri astfel încât gulerul să-i protejeze gâtul. Chiar şi aşa, începu să tremure după 5 paşi. Era mai mult decât frig. Era rece ca-n congelator.
   Cei doi indivizi din faţă făcură un pas înapoi, îndepărtându-se de Holland. Îi lăsară spaţiu. Holland se ridică cu greu în picioare. Peterson se apropie de el. Avea încă pistolul în toc. Reacher păşi peste pojghiţa subţire albă şi se opri cam la 2 metri în spatele celor doi. Holland începu să caute în zăpadă şi-şi recuperă arma din dotare. O curăţă, verifică ţeava să nu fi pătruns zăpada şi-l vârî în toc.
   Toţi stăteau nemişcaţi.
   Zăpada de pe stradă era parţial pudră albă strălucitoare şi parţial cristale de gheaţă. Acestea luceau şi scânteiau în lumina lunii. Peterson şi Holland priveau ţintă la cei doi indivizi şi, cu toate că se afla în spatele lor, Reacher era sigur că cei doi inşi le susţineau privirile. El tremura din toate încheieturile, dinţii începeau să-i clănţăne şi respiraţia forma norişori de aburi în faţa lui.
   Nimeni nu scotea o vorbă.
   Tipul din dreapta lui Reacher avea peste 1 metru 80 înălţime şi aproape 1 metru 20 lăţime. O parte din volum se datora căptuşelii din fulgi de gâscă a gecii negre de iarnă, dar în cea mai mare parte era vorba de carne şi oase. Tipul din stânga lui Reacher era ceva mai mic în ambele privinţe, dar mai activ. Era agitat, se muta de pe un picior pe altul, se răsucea din mijloc, îşi rotea umerii. Îi era frig, cu siguranţă, dar nu tremura de-a binelea.
   Reacher bănuia că agitaţia era cauzată de reacţii chimice, nu de temperatură.
   Nimeni nu zise nimic.
   - Băieţi, spuse Reacher, ori plecaţi de-aici imediat, ori unul dintre voi vă trebui să-mi dea haina cu împrumut.
   Cei doi indivizi se întoarseră încet spre el.
   Insul mătăhălos din dreapta avea o faţă lătăreaţă îngropată adânc într-o barbă, mărginită de chiciură. Ca un explorator polar sau un alpinist. Tipul mai mărunt din stânga avea barba nerasă de 2 zile şi ochi neliniştiţi. Gura i se deschidea şi i se închidea ca a unui peştişor de acvariu care ciuguleşte la suprafaţă. Buze subţiri şi mobile, dinţi stricaţi.
   - Tu cine eşti? întrebă individul din dreapta.
   - Mergeţi acasă, spuse Reacher. E prea frig pentru nebunii pe stradă.

.....................................