Lecții de dragoste, Barbara Cartland

 ............................................

2-3

         Domnișoara Whitcham asculta toate bârfele servitorilor și înmagazina în minte cel mai mic amănunt al indiscrețiilor culele.

   Evident că acesta era derivatul clasic al complexului de frustrare al fetei bătrâne, își zise Marisa întrebându-se dacă, într-o zi va face și ea același lucru, dacă viitorul ei va consta în a trăi, printr-o persoană interpusă, aventurile amoroase ale altora în loc să le aibă ea însăși. Nu, nu va fi așa, acum era doar puțin deprimată pentru că ducele îi dăduse limpede de înțeles că dezaproba metodele pe care le folosea ea cu Aline.

   Simțea că, mai devreme sau mai târziu, el o va împiedica să facă tot ceea ce ea plănuise pentru acest copil. Și poate chiar o va concedia.

   Exista în persoana lui ceva nemilos, și nimic nu-l putea opri când se hotăra să respingă pe cineva care-i tăia calea, sau i se opunea în mod deliberat.

   - Nu vreau să plec acum, zise cu voce tare fata.

   I-ar fi foarte greu să se lipsească de plăcerea imensă pe care i-o dădea biblioteca, de bucuria de a călări minunații cai ai ducelui, și de a nu se mai simți înconjurată de atâta frumusețe, de atâtea comori.

   Și, dacă voia să fie sinceră cu sine, mai exista ceva. În ciuda tuturor planurilor sale de a pleca repede de aici, se atașase de Aline. Copilul avea pentru ea mai multă importanță decât îndrăznea să recunoască. Fusese ceva ca și cum ai privi o plantă crescând, constatarea că Alinea putea să înflorească, să se dezvolte atunci când era îngrijită cum trebuie.

   - Așadar, n-o să-mi predai nicio lecție? o întrebase Aline pe Marisa la o săptămână de când aceasta venise la castel.

   Ea zâmbise.

   - Azi-dimineață am avut o lungă lecție de istorie, atunci când am vorbit despre acel frumos tablou al ducelui de Wellington, din salonul albastru.

   Așteptase câteva zile, pentru ca fetița să priceapă sensul cuvintelor ei, apoi continuase:

   - Și apoi, îți amintești, am privit împreună harta Belgiei, cea din bibliotecă, și am văzut unde a avut loc bătălia de la Waterloo. Am găsit în cărți ilustrații și chiar un desen al balului dat la Bruxelles în ajunul marii bătălii. A fost o lecție de geografie și istorie la un loc.

   - Adevărat? spuse Aline, neîncrezătoare. Dar n-a fost ca o adevărată lecție. Mai degrabă m-am distrat.

   - Sper ca toate lecțiile pe care ți le voi preda să te amuze. Pentru că eu nu știu să predau altfel.

   - Dar e minunat! exclamase fetița, înlănțuind cu brațele talia Marisei și strângând-o cu putere. Este atât de plăcut să fim împreună!

   Și Marisa simțise imediat un nod în gât. Nu, acum nu mai voia să plece prea curând de la castel. Îl detesta pe duce, dar iubea copilul și adora acest loc.

   - Spune-mi, cine vor fi invitații? o întrebă ea pe domnișoara Whitcham încercând s-o îndepărteze de subiectul ce privea amorurile ducale.

   - Nu-i nevoie să-ți mai spun că vor veni lordul și lady Brooke, răspunse ea cu un zâmbet malițios. Prințul nu s-ar duce nicăieri unde lady Brooke n-ar fi invitată. Se pare că niciodată n-a fost mai îndrăgostit ca acum.

   - Pare ceva extraordinar, remarcă Marisa, dacă ne gândim că Alteța Sa Regală face 50 de ani anul ăsta.

   - Iar lady Brooke are 31. Dar ce are a face vârsta aici? În afară de faptul că Alteța Sa Regală place mult femeilor, lady Brooke profită de toate avantajele care decurg din introducerea ei la Curte.

   Zâmbi iar,  insinuant.

   - Am auzit spunându-se că în timpul sezonului de curse, a călătorit împreună cu Prințul, în trenul lui special, firește, dacă nu soția Alteței Sale Regale, măcar regina inimii lui.

   - Va veni multă lume? întrebă iar Marisa.

   - Astă-seară vor fi paisprezece. Am aici lista cu toate numele. Mâine, la prânz, vor fi douăzeci, la cină vor fi treizeci, și aproape tot atâția duminică.

   - Este o muncă enormă pentru dumneata!

   Secretara se umflă în pene.

   - M-am obișnuit de mult cu asta. Evident, prezența Prințului schimbă multe lucruri. Trebuie să am grijă să se instaleze un serviciu poștal și pregătesc o întreagă aripă a castelului pentru suita sa.

   - Aduce mulți servitori cu el?

   - Aduce doi valeți, răspunse domnișoara Whitcham. Valetul lui personal care poartă livreaua regală și care stă în permanență în spatele scaunului său, la masă, și-l servește. Doi încărcători, pentru puștile sale, dacă se vânează. Un băiat de serviciu și unul sau doi scutieri. Dacă Alteța Sa Regală este însoțit de Prințesă, numărul se ridică la vreo douăzeci și cinci.

   - Dumnezeule! Dar este o adevărată armată!

   - Prințul este moștenitorul tronului, draga mea.

   Marisa aflase deja că și lordul și lady Wantage făceau parte dintre invitați, și spera să facă în așa fel încât Aline să nu afle.

   Dar, din nefericire, a doua zi dimineața pe când luau micul dejun, domnișoara Whitcham intră în sala de studiu.

   - Am uitat să-ți spun, domnișoară Mitton că, de obicei, atunci când avem oaspeți, Aline coboară în salon la ora 17.00, când se servește ceaiul. Va trebui s-o însoțești, firește, și să aștepți discret în colțul încăperii până ce va veni timpul să urcați din nou.

   - N-aș putea s-o las acolo? întrebă repede Marisa.

   - Nu, în niciun caz! răspunse cealaltă, șocată. O guvernantă așteaptă întotdeauna.

   Se întoarse să iasă din încăpere, apoi se răzgândi și, pe un ton pe care Marisa îl considera absolut inutil de sever, se adresă Alinei:

   - Va fi și lady Wantage aici, Aline. Sper că dacă te va întreba despre frumoasa păpușă pe care ți-a dăruit-o, nu-i vei spune modul rușinos în care ai distrus-o. Sunt sigură că ar fi profund rănită.

   Aline își lăsă jos cuțitul și furculița și se încruntă.

   - Îi voi spune adevărul, replică ea cu insolență. O să-i spun ce-am făcut cu păpușa ei imbecilă. Sunt prea mare ca să mă mai joc cu păpuși... mi-a spus domnișoara Mitton.

   - Ajunge, Aline, interveni Marisa, pe un ton calm. O să discutăm despre asta mai târziu... când vom fi singure.

   Spusese acestea privind-o pe secretara care înțelesese aluzia, dar crezu că este de datoria ei să-i mai spună Alinei:

   - Ai face bine să fii cuminte, sau altfel tatăl tău te va pedepsi.

   Abia ieși din cameră că Aline se ridică dintr-un salt.

   - O detest pe lady Wantage! zise ea. N-am nevoie de cadourile ei. Dacă o să-mi aducă altele, am să i le arunc în cap.

   Marisa știa din experiență că era inutil să discute cu ea când era într-o asemenea stare.

   - Dacă nu ne grăbim, caii or să ne aștepte, zise ea ridicându-se la rândul ei. Am programat pentru astăzi o plimbare lungă. Grăbește-te și pune-ți cizmele.

   Ieși din încăpere înainte ca Aline să mai apuce să spună ceva și, când amândouă terminară să se îmbrace, Marisa o conduse repede pe fetiță până la parter și apoi până la grajduri printr-o ușă laterală.

   Aline încă mai era îmbufnată, încruntată, dar Marisa nu ținu seama de asta.

   Plimbarea și aerul proaspăt erau cele mai bune remedii pentru proasta ei dispoziție și, după vreun sfert de oră de galop, Aline își regăsise într-adevăr zâmbetul.

   O luară într-o direcție diferită de cea în care mergeau de obicei, pentru că Marisa voia s-o țină pe Aline departe de casă toată dimineața.

   Avusese de gând să găsească momentul potrivit în decursul zilei ca să-i spună că tatăl său îi invitase pe lordul și lady Wantage. Dar acum, după ce domnișoara Whitcham o dăduse de gol, nu mai putea decât să spere că oboseala va face ca Aline să fie mai puțin agresivă.

   Călăreau de mai bine de o oră și peisajul se schimbase, devenise ceva mai abrupt. Deodată le apăru în fața ochilor un spectacol destul de neplăcut.

   Peretele dealului era găurit cam peste tot, de jur-împrejur se înălțau grămezi de zgură, unele acoperite de rugină erau sprijinite de enormele excavatoare din jur.

   - Ce-o fi asta? întrebă Marisa, surprinsă.

   Priveliștea era teribil de nepotrivită cu paradisul de verdeață pe care-l reprezenta restul domeniului.

   - Este vechea mină de fier, răspunse Aline.

   - Ce interesant! exclamă fata. Știam că în Sussex sunt multe mine de fier, încă de la începutul secolului, dar nu le văzusem niciodată și le credeam pe toate închise.

   - Și asta este închisă, îi explică Aline. Acum au plecat cu toții să se instaleze nu prea departe de aici. Le-am auzit pe doică și pe domnișoara Whitcham vorbind despre oamenii care lucrează în mină. Sunt grosolani și vulgari. În principiu, eu n-am dreptul să vin aici.

   - Și de ce nu mi-ai spus? Deși eu nu văd niciun rău în asta.

   - Nici eu. Dar doica este o maniacă bătrână, iar pentru domnișoara Whitcham, oricine nu este prieten al prințului de Wales, este vulgar.

   Marisa nu se putu abține să râdă.

   - Lumea este plină de snobi. Dacă tot suntem aici, hai să aruncăm o privire la noua mină.

   Mai merseră la trap vreun kilometru; apoi, ajunse în vârful unei pante linte, văzură în vale căruțe încărcate cu bate de fier, vagonete oprite în fața unor deschideri negre săpate în peretele dealului.

   Și aici era o grămadă de zgură și una de cărbuni alături de un cazan aparent foarte primitiv. Printre uneltele în dezordine, se aflau mulți bărbați, inactivi la prima vedere, care stăteau în picioare sau așezați.

   La câteva sute de metri de aici se zărea un cătun. Casele păreau mizerabile. Unele dintre ele abia dacă erau puțin mai mari decât o colibă. Acoperișurile crăpate fuseseră reparate cu bucăți de scândură iar cele mai multe dintre ferestre aveau geamurile sparte.

   - Asta aparține tatălui tău? o întrebă Marisa pe fetiță.

   - Bineînțeles. Totul este al lui pe o întindere de kilometri.

   - Nu-i un loc prea atrăgător, remarcă Marisa aproape în șoaptă.

   - Doica zice că oamenii aceștia nu sunt mai buni decât animalele.

   - Sunt totuși ființe umane, zise încetișor Marisa. Au și eu copii cărora trebuie să le dea mâncare, copii pe care-i iubesc, care plâng atunci când sunt nefericiți și care au foarte puține jucării, și niciunul dintre lucrurile frumoase pe care le ai tu, Aline. Cred că am găsit cui să-i trimitem jucăriile tale.

   - Ai spus că pot să le dăruiesc chiar eu.

   Marisa ezită.

   - Va trebui să întreb dacă se poate. Tatăl tău s-ar putea să nu-ți dea voie să mergi în satul minerilor.

   - Vreau să dau păpușile mele unei fetițe sărace, replică Aline. Vreau să văd dacă asta îi face plăcere.

   - O să ne mai gândim.

   Erau pe punctul de a se întoarce, când trei bărbați urcară dealul. Văzându-le pe Marisa și Aline călare, le priviră cu curiozitate evidentă. Aveau trăsături aspre, eșarfe legate în jurul gâtului, o caschetă decolorată peste părul în dezordine. Fumau pipe scurte de pământ.

   Trecură foarte aproape de cai și Marisa, care trăise întotdeauna la țară, știa că se obișnuiește să saluți când întâlnești pe cineva.

   - Bună ziua, zise ea.

   Bărbații părură surprinși că ea le vorbește, apoi unul dintre ei, cel mai în vârstă, își atinse cozorocul cu un gest respectuos.

   - Bună ziua, domnișoară. Frumoasă vreme!

   - Într-adevăr, răspunse Marisa.

   Altul mai tânăr, o privea pe Aline.

   - Asta nu-i puștoaica pe care o crește ducele?

   Aline reacționă înainte ca Marisa să le poată răspunde:

   - Ducele este tatăl meu!

   Bărbatul zâmbi în colțul gurii și aruncă:

   - Așa se crede!

   Când ajunseră jos, Marisa se întoarse și-i zări pe bărbați, siluete proiectate pe cer, care le priveau.

   - Par atât de brutali pentru că sunt obișnuiți să lucreze în condiții grele și în murdărie, îi explică ea copilei. Fie că sapă pentru a căuta fier, sau ardezie, sau cărbune, praful le intră în ochi și în nări, li se lipește de piele și de păr. Fierul este unul dintre metalele cele mai vechi cunoscute. S-a găsit într-o piramidă din Egipt o foaie de fier care avea cel puțin 5 mii de ani.

   Continuă să-i povestească Alinei cum primii englezi se foloseau de bare de fier ca monedă de schimb și că minunatul grilaj de la Vox era făcut din fier forjat.

   Ca întotdeauna, Aline era foarte interesată de spusele ei pentru că Marisa, practic, îi preda o lecție ca și cum i-ar fi spus o poveste.

   Ajunseră la castel exact la timp pentru prânz. Îndată ce se termină masa, Aline se duse să se odihnească iar Marisa urcă în camera ei.

   Se așezase și citea o carte deosebit de interesantă, când auzi apropiindu-se o trăsură și văzu coborând din ea o femeie îmbrăcată după ultima modă.

   Părea ciudat ca vreunul dintre invitați să vină atât de devreme, obiceiul fiind ca ei să nu apară înainte de ora 5 sau 6. Asta le lăsa timp servitorilor să le desfacă bagajele înainte de cină și n-o obliga pe gazdă la întâlniri suplimentare înaintea orei prevăzute pentru recepție.

   Faptul că-și punea întrebări, n-o ajută pe Marisa să ghicească identitatea noii-sosite. Așa că se așeză la loc să citească, dar fu nevoită să se întrerupă iar, pentru că domnișoara Whitcham intră în încăpere.

   - Te deranjez cumva, domnișoară Mitton? întrebă aceasta.

   De la prima vedere, Marisa înțelese că avea nevoie să vorbească cu cineva. În decursul ultimelor săptămâni, se obișnuise să-i fie confidentă la fiecare amenințare de criză. Era evident că domnișoara Whitcham găsea în ea o prietenă mult mai inteligentă decât bătrâna doică, și pe deasupra considera și că Marisa era singura persoană de la castel față de care se putea simți pe picior de egalitate.

   - Ce se întâmplă? întrebă Marisa, bănuind că trebuie să se fi produs ceva senzațional ca s-o facă pe domnișoara Whitcham să urce până-n camera ei.

   - N-o să-ți vină să crezi! Lady Wantage tocmai a sosit! Singură!

   - Singură? repetă Marisa.

   - Am auzit vorbindu-se, și dintr-o sursă sigură, zise domnișoara Whitcham aproape în șoaptă, că lordul Wantage s-ar fi purtat destul de dezagreabil cu ducele, în timpul șederii în Scoția. Atunci de ce i-ar arunca el în mod deliberat unul în brațele celuilalt?

   Marisa nu-și întrebă interlocutoarea de unde avea această informație. Știa bine că unul dintre valeții ducelui îi era devotat domnișoarei Whitcham.

   - Dar acest lucru îți încurcă planurile la masă!

   - Evident! Noroc însă că ducele mi-a spus că lordul Frederick Farrington se află în acest moment la un conac la vreo 10 kilometri de aici. Am expediat deja un mesager invitându-l să vină la cină și să-și petreacă noaptea aici.

   - Asta pentru că nu voiai să fie treisprezece la masă! zise Marisa zâmbind.

   Domnișoara Whitcham aproape țipă:

   - Nici nu se putea pune problema! Niciodată, niciodată Prințul n-ar accepta așa ceva. Alteța Sa Regală este foarte superstițioasă.

   - Chiar așa? Mi se pare puțin cum copilăresc.

   - Oh! Asta nu-i nimic, dar când Prințul stă mai mult timp aici, eu dau ordine precise să nu se întoarcă saltelele vinerea. Iar la oficiu, toată lumea are grijă cum așază cuțitele. În niciun caz nu trebuie încrucișate.

   Marisa începu să râdă.

   - Vorbesc serios, zise secretara. Prințul are idei foarte demodate în anumite privințe. Mi s-a spus că într-o seară când se dădea un dineu în onoarea lui, al paisprezecelea invitat era în întârziere și el a refuzat să se așeze la masă.

   Marisa izbucni din nou în râs.

   - N-aș vrea să fiu în locul dumitale.

   - Și eu mi-aș schimba în acest moment cu plăcere locul cu al dumitale. Dar îți dai seama de îndrăzneala lady-ei Wantage care a venit cu 3 ore mai devreme? Evident că toată lumea de la castel vorbește. Și dacă vor afla și ceilalți invitați, pot să te asigur că își vor pune întrebări.

   - Ducele știe că ea este aici?

   - Noroc că n-a plecat nicăieri. Era în biroul său. Cred că imediat ce s-a închis ușa în urma ei, el a primit-o cu brațele deschise și au petrecut un moment plăcut singuri. Dar n-am timp să stau de vorbă cu dumneata! Am atâtea de făcut.

   Se opri o clipă în prag.

   - Trebuie să mă asigur că totul este în ordine în apartamentul rezervat lady-ei Wantage, chiar vizavi de cel al ducelui, zise ea pe un ton acru.

   Ieși, închise ușa, și Marisa se sprijini de speteaza scaunului. Tocmai asemenea detalii vrusese să descopere înainte de sosirea la Vox. Trebuia să le noteze în caietul ascuns în geanta de piele încuiată cu cheia, din fundul dulapului.

   „N-am timp acum, își zise ea. Trebuie s-o duc pe Aline la plimbare.”

   Se duse în sala de studiu și, aruncând o privire pe fereastră, văzu că începuse să plouă. Apăru și Aline frecându-se la ochi.

   - Am adormit.

   Marisa îi zâmbi.

   - Mă așteptam la asta. Am călărit mult azi-dimineață.

   - Mergem la plimbare?

   - Plouă. Am putea face o lecție de muzică în locul plimbării.

   Pe fruntea fetiței apăru cuta obișnuită dintre sprâncene.

   - Nu-mi place muzica!

   - Ce păcat! Mie îmi place foarte mult.

   Tot vorbind, Marisa ajunsese lângă pian. Îl deschise și se așeză pe taburet. Fuseseră atâtea de făcut de la sosirea ei aici încât n-avusese timp să-i vorbească despre muzică elevei sale.

   Remarcase totuși partiturile de pe pian și bănuise că guvernantele dinainte o puseseră pe fetiță să facă numeroase game. În ceea ce-o privește, întotdeauna a crezut că acesta este cel mai bun mijloc de a dezgusta pe cineva de muzică.

   Se așeză la pian și începu să cânte melodia la modă lansată de Baxden Coffin, care se răspândise rapid în toate saloanele victoriene și pe care o fluierau toți comisionarii.

   „De ce să mai așteptăm până mâine?

   Astă-seară, tu ești regina inimii mele.”

   Marisa cântă cu o voce caldă, melodioasă și simți, fără a întoarce capul, că Aline se apropiase de pian. Continuă imediat cu melodia „Monkey on a Stick”, cu care Lettie Lynn avusese un mare succes, apoi cântă:

   „Atenție, atenție, vine bau-bau,

   Ascundeți-vă capul sub cearșaf,

   Căci, dacă poate, o să vă prindă...”

   Îl cântă până la capăt apoi, adresându-i-se Alinei, spuse:

   - Cântă cu mine.

   Reluă refrenul de două ori și Aline, timidă la început, apoi cu o voce din ce în ce mai sigură, i se alătură.

   Marisa își ridică mâinile de pe clape, apoi se întoarse complet spre Aline.

   - Ei, nu ți se pare amuzant?

   - Dar asta nu-i lecție de muzică!

   - De ce? Ia arată-mi mâinile.

   Aline le întinse, cu palmele-n sus. Marisa le examină o clipă, cu o expresie de surprindere pe chip.

   - Ai niște mâini foarte frumoase, Aline, zise ea în sfârșit. Și cu distanța asta dintre degetul mare și arătător, poți foarte ușor cuprinde o octavă. Ia încearcă împreună cu mine. Nu-i prea complicat.

   Marisa nu se înșelase. Aline avea ureche muzicală și, foarte repede, reuși să cânte cu un deget, acompaniată de ea.

   - Îmi place! exclamă copila, triumfătoare, după ce termină de cântat cântecul fără greșeală. Mă mai înveți și altul?

   - Bineînțeles. O să-i cerem domnișoarei Whitcham să ne comande de la Londra toate cântecele noi, și le vom cânta împreună.

   - N-o să fie nevoie să fac exerciții? întrebă Aline.

   - Nu, doar dacă vei voi să-ți mlădiezi degetele. Asta poate fi amuzant. Așa, de exemplu.

   Și Marisa execută un arpegiu rapid.

   - Oh! Mi-ar plăcea să faci și eu așa! exclamă fetița.

   - Ei bine, încearcă, îi sugeră Marisa.

   Copila se străduia s-o imite, când se auzi o bătaie în ușă.

   - Cine este? întrebă Marisa.

   Apăru un valet.

   - Domnul duce îi transmite complimentele sale domnișoarei Mitton și o roagă să binevoiască s-o aducă pe domnișoara Aline în salonul albastru.

   Marisa aruncă o privire pendulei și văzu că este ora 4 și 5 minute.

   - Mulțumesc, James, răspunse ea.

   De ce o chemau pe Aline atât de devreme? De n-ar fi avut lady Wantage ideea să-i mai aducă vreun cadou!

   „Mă întreb de ce se interesează atât de fetiță?” își zise ea.

   Dar, la urma urmei, nu era decât un truc vechi să încerci să câștigi favorurile unui văduv prin intermediul unui copil fără mamă.

   Aline fusese îmbrăcată în vederea plimbării. În câteva minute însă își schimbă rochia simplă de bumbac cu o toaletă mult mai complicată, împodobită cu volănașe și dantele.

   - Detest rochia asta, decretă Aline.

   - Și eu, recunosc Marisa, nu prea mai este pentru tine. După ce se va termina recepția dată de tatăl tău, o să mergem în oraș și o să văd dacă nu pot să-ți găsesc ceva mai potrivit.

   Privirea Alinei se lumină.

   - Adevărat? Vom putea s-o facem?

   - Cu o condiție. Când începi să porți rochii de fetiță mare, trebuie să te porți ca atare. Când încetezi să mai fii un bebeluș, încetezi să faci și scene. Iar dacă acum lady Wantage îți face un cadou, va trebui să-l accepți bucuroasă, mulțumindu-i așa cum se cuvine. Și dacă te întreabă de păpușă, spune-i că aceasta se odihnește. La urma urmei, asta și face în groapa aia cu nisip.

   Aline începu să râdă.

   - Îmi promiți? insistă Marisa.

   - Da... îți promit, așa o să-i spun.

   - Acum că tu ești gata, mă duc să mă pieptăn și eu puțin.

   Se grăbi în camera ei. Se gândise că n-o să aibă timp să se schimbe înainte de a coborî și purta o rochie de o simplitate elegantă, din muselină mov-pal, împodobită cu panglici de aceeași nuanță. Îi dădea o înfățișare foarte tinerească și-i accentua strălucirea părului.

   Se gândi o clipă la rochia ei cu guler și manșete sobre, mai potrivită rolului de guvernantă. Dar era prea târziu ca să și-o mai pună. Nu voia să-l facă pe duce să aștepte și, poate, să se supere pe Aline.

   Întoarsă repede în sala de studiu, o găsi pe Aline cu o poșetuță de mătase roz în mână, asortată cu rochia.

   - Ții neapărat să iei și asta? o întrebă Marisa.

   - Mi-am pus batista în ea.

   - Foarte bine că te-ai gândit să ți-o iei.

   Și, luând copila de mână, o conduse spre scară. I se păru că Aline se cam lasă târâtă.

   - Mi-ai făcut o promisiune, Aline.

   - Am să mi-o țin.

   - Îi vei mulțumi politicos lady-ei Wantage, dacă îți dăruiește ceva?

   Traversară galeria și unul dintre valeți le deschise ușa ce dădea spre salonul albastru. Ducele și lady Wantage erau așezați alături pe o canapea, în fața focului.

   Marisa fu frapată de expresia stăpânului casei. Părea întunecat, supărat chiar. În schimb, prietena lui era numai zâmbet și seducție.

   Își schimbase costumul de călătorie cu o rochie de după-amiază foarte elegantă și, Marisa trebui să recunoască, era foarte frumoasă. Mătasea bleu-pal îi punea în valoarea suplețea taliei și îi accentua albastrul ochilor, cu o privire, ce-i drept, cam goală.

   - Dar aceasta-i micuța Aline! exclamă ea cu afectare. A trecut atâta timp de când nu te-am văzut, comoara mea! Vino și spune-mi ce-ai mai făcut frumos de la ultima noastră întâlnire.

   Marisa, cu un ghiont ușor, îndemnă copila care încremenise pe loc. Lady Wantage întinse brațele într-un gest total lipsit de naturalețe.

   - Apropie-te, draga mea. Știu cât de izolată trebuie să te simți, singură în acest castel mare.

   Foarte încet, de parcă și-ar fi numărat fiecare pas, Aline înaintă spre femeie. Când ajunse în fața ei, își ridică ochii spre tatăl ei.

   - Azi-dimineață am făcut o plimbare lungă călare, tată.

   Marisa, care supraveghea scena, nu zări nicio licărire de interes în ochii ducelui.

   - Într-adevăr? făcu el, indiferent.

   Marisa l-ar fi pălmuit pentru asta. După tot ceea ce-i spusese, nu înțelesese el oare că n-ar fi trebuit sub nicio formă s-o cheme aici pe Aline ca să se întâlnească cu lady Wantage? Dar răul era de-acum făcut, și măcar ar fi putut să arate mai mult interes față de ceea ce-i spunea copila.

   - Am făcut kilometri întregi. Ne-am dus până la minele de fier.

   De data asta, el reacționă întorcând brusc capul spre Marisa.

   - La mina de fier! exclamă el. Nu exista niciun motiv s-o duci pe Aline acolo, domnișoară Mitton.

   - Îmi pare rău, domnule duce. Nu mi-am dat seama că am depășit granițele domeniului decât când am ajuns acolo. Nimeni nu m-a avertizat.

   - Oricum, era o plimbare mult prea lungă pentru o fetiță de vârsta Alinei.

   Îi vorbise pe un asemenea ton de reproș încât indignarea Marisei nu mai ținu seama de prudență.

   - Și dumneavoastră, la 9 ani, mergeați la vânătoare, domnule duce!

   - Nu se poate face comparație, răspunse el pe un ton sec.

   Lady Wantage își lăsase brațele în jos și asculta. Părea că abia acum o remarca pe Marisa.

   - Nu cred că o cunosc pe această tânără persoană, zise ea. Nu poate fi vorba, cred, despre noua guvernantă a Alinei!

   - Este domnișoara Mitton, zise ducele.

   Și Marisa făcu o mică reverență.

   - Mi se pare mult prea tânără pentru o asemenea funcție.

   Aceste cuvinte fuseseră spuse aproape în șoaptă, dar Marisa le auzi perfect.

   - Nu-i prea tânără, interveni Aline înainte ca tatăl său să spună ceva. De când este aici, m-a învățat o mulțime de lucruri. Este formidabilă!

   - Ei bine, atunci e perfect! zise lady Wanttage fără pic de entuziasm. Ia privește, Aline, ți-am adus ceva. Nu-i așa că este drăguț din partea mea că m-am gândit la tine?

   Luă pachețelul de pe măsuța de lângă canapea.

   - Iată. Este împachetat special pentru tine. Sper că toți cei care vor veni în seara asta aici își vor fi amintit de tine și că vei avea multe pachete de desfăcut.

   Îi întinse Alinei cadoul, dar aceasta nu manifestă nicio grabă să-l ia.

   - Ia-l și spune mulțumesc, îi ordonă ducele.

   - Mulțumesc.

   Luă pachetul și îl puse pe un scaun de lângă tatăl său.

   - Nu vrei să-l deschizi? se miră lady Wantage.

   Și, cum Aline nu-i răspundea, adăugă:

   - Evident, ești prea timidă, draga da tine. O să-l deschizi când ajungi în camera a. Sunt sigură că vei vrea să i-l arăți frumoasei tale păpuși de la Paris. Te-ai jucat frumos cu ea?

   Se făcu liniște totală. Marisa își ținu respirația.

   - Se... se odihnește acum, răspunse în sfârșit Aline.

   - Oh! Ai culcat-o! exclamă femeia. Ești adorabilă! Valerius, fetița ta este o comoară!

   În timp ce vorbea, se întoarse spre duce străduindu-se, Marisa ar fi putut să jure, ca ochii ei albaștri ridicați spre el să aibă o expresie blândă și maternă. Ducele însă nu o privea.

   - Acum, poți să te duci în camera ta, Aline. Dacă mai vrea și altcineva să te vadă, domnișoara Mitton te va aduce din nou aici mai târziu.

   - Dar toată lumea va voi s-o facă, Valerius! exclamă musafira cu un râs cochet.

   Aline, nemișcată, o privea fix și Marisa înțelese instinctiv că pune ceva la cale.

   - Vino să mă săruți înainte să pleci, puișorule. Apoi ascultă-l pe tatăl tău. Trebuie să faci întotdeauna ce-ți cere tatăl tău.

   Râse din nou cu acel râs pe care, într-o zi, un admirator în comparase cu un clinchet de clopoțel. Și lady Wantage nu uitase asta.

   Aline băgă mâna în poșetă și spuse încet:

   - Am... am și eu un cadou pentru dumneavoastră.

   - Oh! Ce drăguț din partea ta! N-am să mă despart niciodată de el.

   Aline îi întinse mâna cu pumnul strâns. Neliniștită, Marisa se întrebă ce putea să fie cadoul fetiței. Apoi, când lady Wantage își întinse mâna albă, Aline desfăcu degetele.

   Ceva mic și brun rămase o clipă nemișcat în palma fetiței, apoi sări pe genunchii tinerei doamnei. Se auzi un țipăt strident, un adevărat urlet de groază.

   Apoi lady Wantage de agăță de brațul ducelui țipând îngrozită:

   - Ia asta de pe mine...! Ia-l! Nu pot să suport!

   Marisa traversă repede încăperea îndreptându-se spre Aline care începuse să râdă.

   - Oh, Dumnezeule... unde este? Mi-a atât de frică de șoareci! Valerius, scapă-mă!

   Ducele se eliberă din strânsoarea ei.

   - Aline, urcă în camera ta! îi ordonă el cu o voce tunătoare. Îmi este rușine cu tine!

   Apoi se adresă Marisei care o luase pe copilă de mână:

   - Dacă acestea sunt rezultatele noii dumitale metode educative, felicitările mele!

   Marisa o luă în grabă pe fetiță și plecă. Ajunseseră la capătul unei scări și încă mai auzeau suspinele și țipetele lady-ei Wantage. Marisa nu scoase un cuvânt înainte să ajungă în sala de studiu.

   - Unde ai găsit șoricelul acela? întrebă ea.

   - În camera mea. Doica a pus o capcană de șoareci pentru că eu i-am spus că i-am auzit rozând în perete. Nu-i plac capcanele care omoară șoarecii. Urma să-l înece mai târziu.

   - Ce-aș mai putea să-ți spun? Știai că faci un lucru rău.

   - Ea mi-a făcut un cadou, i-am făcut și eu unul.

   - Știai că se teme de șoareci?

   - Da. Ultima oară când a fost aici, am auzit-o pe camerista ei spunându-i doicii că îi este o teamă nebună.

   - Atunci, e și mai rău, zise Marisa cu severitate. Fiecăruia îi este frică de ceva. Tu știai că domnișoara Graves se teme de șerpi, că lady Wantage se teme de șoareci... Ție de ce-ți este cel mai teamă, Aline?

   Urmă o tăcere lungă după care, cu o voce slabă, Aline răspunse:

   - Nu... n-ai să mă închizi niciodată într-un dulap întunecos, nu-i așa?

   - De ce aș face-o?

   - Domnișoara Thompson a făcut-o odată. Am țipat... nu mă mai puteam opri din țipat... Doica a spus că dacă o să-mi mai facă așa, trebuie să cheme doctorul.

   - Atunci, dacă tu îți amintești ce teamă ți-a fost în dulapul acela întunecos, știi foarte bine ce simt oamenii când le este frică.

   - Pe dumneata n-am să te sperii. Te iubesc.

   - Nu asta-i problema, Aline. Este vorba despre cruzime, față de oricine. Ce părere ai tu, ce pedeapsă ai merita?

   - Pot să aleg?

   - Poți să propui ceva. Dar trebuie să fie vorba despre o adevărată pedeapsă. Să nu trișezi.

   - Cred că ceea ce m-ar supăra cel mai mult, ar fi să nu-mi mai spui povești, răspunse Aline pe un ton jalnic.

   - Foarte bine. Fără povești timp de două zile. Cu siguranță astă-seară tatăl tău nu-ți va mai cere să cobori.

   - Crezi că este foarte supărat pe mine?

   - Nu numai pe tine, dar și pe mine. Acum, totul va fi mult mai greu. Nu vom mai putea face lucrurile amuzante pe care le făceam împreună, pentru că el nu va aproba metodele mele.

   - Vrei să spui că nu-mi va mai da voie să... trag cu pușca... să călăresc... să caut secrete în bibliotecă?

   - Este foarte posibil!

   - Oh! Regret! N-am vrut să-l supăr pe tata. Am făcut-o numai pentru că știam că o să înceapă să țipe când va vedea un șoarece și el își va da seama cât este de proastă. Se poartă așa cu mine numai pentru a-l face pe tata să creadă că mă iubește. Dar ea nu mă iubește cu adevărat.

   Marisa își ascunse un zâmbet. Era greu să-i spui povești unui copil atât de inteligent. Ea însăși își dăduse seama că lady Wantage juca teatru numai pentru a-i face o bună impresie ducelui. Marisei îi venea însă greu să-i spună că și ea era de aceeași părere.

   - Iartă-mă, te rog, iartă-mă!

   Pentru prima dată de când Marisa o cunoștea, îi văzu ochișorii umplându-se de lacrimi care acum nu mai erau de furie. Cu un gest impulsiv, îngenunche și îmbrățișă trupul firav.

   - Nu plânge, draga mea. N-ai făcut bine și tu știi asta. Vom face însă tot ce vom putea pentru ca tatăl tău să te ierte.

   Aline își aruncă brațele pe după gâtul ei.

   - Te iubesc, zise ea. Promite-mi că n-ai să pleci și n-ai să mă lași singură pentru că sunt rea.

   - Nu, n-am să plec pentru că tu ai fost rea. Dacă vreodată voi pleca, nu va fi din cauza asta.

   - Îmi... îmi promiți?

   - Da, îți promit.

   O strânse pe fetiță la piept și își dădu seama că, în ciuda hotărârilor ei la sosirea la castel, începuse să țină la acest copil. O iubea așa cum nu mai iubise vreodată vreun copil.

Capitolul 5

   Marisa își pieptăna părul care-i ajungea până la mijloc, când se auzi o bătaie în ușă.

   Fără să aștepte răspuns, domnișoara Whitcham năvăli în încăpere.

   - Repede, domnișoară! strigă ea. Trebui să cinați împreună cu invitații.

   - Cu invitații? repetă Marisa, surprinsă.

   - Da... da! răspunse secretara încă gâfâind după ce urcare în fugă scările. Lady Elcho are febră și s-a așezat în pat imediat ce a venit. Asta înseamnă iarăși treisprezece persoane la masă.

   Marisa zâmbi. Era conștientă de importanța ei de moment. Ar putea să refuze deoarece era chemată în ultima clipă și asta l-ar pune pe duce într-o încurcătură teribilă.

   - Nu mai avem timp să căutăm pe altcineva, îi explică domnișoara Whitcham. Și chiar Excelența Sa s-a gândit la dumneata. Domnul duce mi-a spus: „Spune-i domnișoarei Mitton să coboare. Presupun că are o rochie de seară”.

   Acest ultim comentariu o făcu să clocotească de furie. Cum îndrăznea ducele să vorbească despre ea ca și cum ar fi fost o sărăntoacă și n-ar mai fi luat parte niciodată la un dineu? Cum îndrăznea el s-o trateze ca pe o servitoare căreia putea să-i ordone orice fără ca măcar să catadicsească să spună „te rog”?

   „Refuz!” fu prima ei reacție. „Am să-i spun că mă doare capul și că o să mă culc.”

   Apoi însăși furia ei o făcu să se răzgândească.

   Îi va arăta ducelui că ea are într-adevăr o rochie de seară. Îi va dovedi că știe să se poarte în lume, chiar și în prezența prințului de Wales.

   Poate că el se gândea că-i ordonase să coboare unei umile guvernante. Ei bine! Își va da seama de greșeala lui...

   - Foarte bine, domnișoara Whitcham, răspunse ea. Voi coborî la dineu, așa cum a sugerat domnul duce.

   Secretara nu-și putea ascunde neliniștea.

   - Nu-ți face griji, voi fi punctuală. Dar trimite-mi o cameristă îndemânatică. Voi avea nevoie de ajutorul ei pentru rochia mea.

   - Am să trimit. Dar acum, trebuie să mă grăbesc să refac planul așezării la masă, pentru a mia oară!

   Ieși ca o vijelie și Marisa, plecând de la oglindă, se îndreptă spre șifonier. Deschise ușa și, cu un zâmbet pe buze, contemplă rochiile de seară incluse de mătușa sa în „trusoul” ei.

   Lady Barrington dăduse dovadă întotdeauna de extravaganță iar camerista ei o ascultase orbește când ea îi spusese să împacheteze toate rochiile colorate și să le pregătească pentru nepoata ei.

   Nu erau mai puțin de 7 rochii de seară, una mai elegantă decât alta și, cele mai multe, niciodată purtate.

   Marisa le privi câteva clipe, apoi se întoarse în fața oglinzii. Își răsuci părul roșcat și îl ridică în creștetul capului după moda lansată de prințesa Alexandra. Apoi, își deschise geanta de piele, ținută încuiată cu cheia până acum.

   În afara manuscrisului, geanta mai conținea o cutie cu bijuterii care aparținuseră bunicii ei.

   - Mama le păstrase pentru fiul ei cel mare, îi explicase contele când i le dăruise Marisei. Cum eu nu am niciun fiu căruia să i le dau, prefer să le porți tu mai degrabă decât cocheta aceea descreierată care este nevasta lui George.

   Vorbea întotdeauna disprețuitor despre cumnata lui pe care n-o iubea deloc.

   Nu numai că Marisa știa că era absolut inutil să discute cu tatăl său în privința drepturilor legitime ale unchiului George, dar fusese chiar fericită să primească bijuteriile.

   Pe de o parte, pentru că erau foarte frumoase, iar pe de altă parte, nu putea să nu se gândească la faptul că ele reprezentau o asigurare serioasă împotriva sărăciei.

   Scoase din micul sipet de catifea 3 steluțe de diamant. Deoarece la dineu asista și prințul de Wales, fiecare femeie va purta cu siguranță o diademă sau o agrafă cu diamant în păr.

   Marisa își înfipse cea mai mare dintre steluțe în mijlocul coafurii. Pe celelalte două le puse de o parte și de alta. Apoi își puse colierul, și acesta de diamante. Bijuteria aceasta nu era de o prea mare valoare, dar avea o lucrătură foarte frumoasă și strălucirea pietrelor rivaliza cu licărirea provocatoare a ochilor ei.

   Când camerista sosi grăbită, Marisa se duse iar la șifonier. Își alesese deja rochia. Nu și-ar fi imaginat niciodată că va avea ocazia să poarte rochia pe care hotărâse să și-o pună astă-seară. Era din tul verde, brodată în întregime cu strasuri, cu excepție trenei și a volanului care înconjura decolteul puțin cam îndrăzneț poate pentru o fată, dar n-avea importanță.

   Era pregătită pentru lupta ei cu ducele și imaginea din oglindă îi confirmă că este absolut încântătoare.

   Ducelui îi a fi greu să recunoască în ea pe micuța guvernantă intimidată atunci când o certase pentru purtarea necuviincioasă a fiicei sale. Nu exista nimic umil în înfățișarea Marisei care coborî fără grabă scara de onoare.

   Cu capul sus, cu gâtul elegant înconjurat de diamante, și cu verdele rochiei care dădea pielii sale albe strălucirea magnoliei, arăta în același timp rafinată și frumoasă.

   Își calculase intrarea în marele salon în care erau adunați invitații pentru exact ora 8 fără două minute. Când apăru, valetul o privi surprins. Deschise ușa și anunță:

   - Domnișoara Mitton.

   Marisa fu conștientă de liniștea care se făcu după apariția ei. Traversă covorul mare de Aubusson îndreptându-se spre grupul adunat în fața șemineului.

   Preț de câteva clipe, nu recunoscu niciun chip familiar, apoi ducele se desprinse de ceilalți și veni în întâmpinarea ei.

   - Trebuie să-ți mulțumesc, domnișoară Mitton, că ne-ai ajutat să ieșim dintr-o situație foarte delicată, zise el.

   Vorbise pe un ton convențional, dar Marisa avu un sentiment de triumf văzându-i surprinderea din privirea care înregistra coafura ei în formă dă coroană și extrema eleganță a rochiei.

   Apoi, el o conduse spre prințul de Wales.

   - Îmi permiteți să v-o prezint pe domnișoara Mitton, Monseniore? A avut amabilitatea să ne ferească să fim treisprezece la masă, astă-seară.

   Marisa își îndoi genunchii făcând o reverență adâncă.

   - Domnișoară Mitton, îți suntem îndatorați, zise Prințul cu sinceritate.

   Apoi, când Marisa se ridică, el adăugă, cu o strălucire în privire:

   - Ești foarte severă în privința disciplinei, domnișoară Mitton? Nu pari, în orice caz.

   - Nu, Monseniore. Urmez și eu exemplu Alteței Voastre în domeniul afacerilor externe. Mă străduiesc, în același timp, să-mi folosesc puterea de convingere și farmecul.

   Ca capul dat pe spate, Prințul izbucni în râs, vizibil încântat de complimentul făcut. Apoi, ducele o conduse pe Marisa ca s-o prezinte și celorlalți invitați. Pentru ea, nu erau decât o mulțime de chipuri cărora le era greu să le dea un nume. La masă, se trezi așezată lângă Arthurt Balfour.

   Îl recunoscu după fotografiile apărute în ziare și știa că el tocmai fusese ales șeful opoziției conservatoare din Camera Comunelor.

   Încercă să-și amintească tot ce auzise spunându-se despre el. Tatăl ei, deși avea opinii diferite, îi vorbise despre inteligența lui, și parcă o auzea și acum pe domnișoara Featherstonehaugh spunând: „Este un tip rece dar are farmec și un fel delicios de a-și înclina capul”.

   Mai auzise povestindu-i-se tatălui său că domnul Balfour era foarte îndrăgostit de vicontesa Elcho.

   Marisa ocupa tocmai locul acestei doamne la masă și fără îndoială că domnul Balfour era foarte dezamăgit s-o aibă pe ea ca vecină și nu pe femeia pe care o iubea.

   Domnișoara Featherstonehaugh o cunoscuse pe lady Elcho de mică.

   - Arthur Balfour o fascinează, îi povestise ea tatălui Marisei. Îl privește cu admirație și încântare. Și cine ar putea-o condamna? El este erudit, muzician, bine crescut și are o minte strălucită.

   Bătrâna domnișoară adăugase, clipind des:

   - Este un seducător înnăscut. Nicio femeie n-ar putea să-i reziste.

   - El reprezintă vulgaritatea acestei societăți depravate, bombănise contele de Barrington.

   - Ești deplasat, Lionel! Arthur Balfoul n-a fost niciodată vulgar. Este un gentleman și poveștile lui de dragoste au întotdeauna clasă.

   - Balzac zicea că marile povești de dragoste încep cu șampanie și se termină cu ceai. În Anglia, ele se termină prin căscături și, eventual, un joc de crochet!

   Marisa încă mai auzea răsunându-i în urechi râsul domnișoarei Featherstonehaugh. Ea era singura persoană care mai putea să-l facă pe tatăl Marise să-și uite posomoreala.

   Acum, fata privea cu interes și cu o oarecare curiozitate fruntea înaltă și privirea destul de insolentă a vecinului ei.

   - Vă place să predați? o întrebă el după ce li se servi aperitivul.

   - Foarte mult, pentru că și eu învăț multe ca să pot preda.

   În timp ce vorbea, se gândea la tot ce aflase despre Aline și cum trebuia să se poarte cu ea, de când sosise aici.

   - Aveți dreptate, încuviință el. Iar o curiozitate totală, universală, nepotolită mai ales, este o plăcere care durea mai mult decât oricare alta.

   - Sunt convinsă. Iar aici, în acest castel, această formă de plăcere este nemăsurată. Există biblioteca aceasta bogată, cea mai minunată din câte am văzut până acum.

   - Și, sunt sigur, gazda noastră o ține la zi. Să nu uitați, domnișoară Mitton, s-o învățați pe fiica lui să vorbească limbi străine la fel de bine ca el.

   Marisa păru atât de surprinsă încât el o întrebă:

   - Nu știați că ducele este un remarcabil lingvist? Este chiar excepțional, vă asigur. Această calitate a lui a fost deseori foarte utilă guvernului.

   - În ce fel?

   - Primul ministru și ministrul afacerilor externe v-ar răspunde mai bine decât mine la această întrebare. Dar nu trădez niciun secret spunându-vă că ducele este întotdeauna binevenit în cursul numeroaselor călătorii ale Alteței Sale Regale în străinătate. Nu numai din cauza prezenței în sine a ducelui, ci mai ales pentru cunoașterea perfectă a limbii țării vizitate.

   - Nu știam, murmură fata.

   Era stupefiată să audă un om politic atât de strălucit, atât de remarcabil, vorbind despre duce atât de călduros.

   Surprinderea ei vizibilă îl amuză pe domnul Balfour.

   - Este posibil, domnișoară Mitton, ca dumneavoastră să judecați un bărbat doar superficial?

   - Mă credeam perspicace, răspunse ea. Dar poate că, în ceea ce-l privește pe duce, nu mi-am dat seama.

   - Poate că vă temeți de el pentru că sunteți angajata lui. Dar, cunoscându-l de atâția ani, pot să vă asigur că impresia de suprafață nu trebuie luată în seamă. Căutați mai adânc și veți găsi un om care, dcă ar vrea ar putea aduce un imens serviciu țării sale și ar reprezenta o adevărat forță în Camera Lorzilor.

   În acel moment, atenția domnul Balfour fu reclamată de vecina din dreapta și Marisa, încă sub imperiul stupefacției față de acest aspect nou al caracterului ducelui, se întoarse spre vecinul din stânga.

   Marisa aruncă o privire în jurul mesei. Ce mină de aur ar fi adunarea aceasta pentru redactorul unui ziar de scandal!

   N-avea cum să te înșele licărirea din ochii Prințului când i se adresa lady-ei Brooke, așezată la dreapta sa, nici felul în care lady Wantage îi zâmbea ducelui. Aceasta nu-și ascunsese antipatia față de Marisa când ducele o prezentase invitaților săi înainte de cină.

   Fata își dăduse seama imediat că ochii albaștri și reci al lady-ei Wantage înregistrau fiecare detaliu al rochiei luxoase a Marisei, diamantele care străluceau la gâtul și în părul ei. Cu siguranță că nu va pierde ocazia să fie dezagreabilă.

   Marisa nu se înșelase. Abia se retrăseseră femeile în salon, că lady Wantage, cu o voce pe care puteau s-o audă toți, remarcă:

   - Îți admir diamantele, domnișoară Mitton și, ai să mă ierți, dar sunt puțin curioasă să știu cum le-ai obținut.

   Auzind-o, Marisa pricepu deodată la ce se gândea lady Wantage și poate și celelalte femei ca ea. Nu-i trecuse prin minte că apărând într-o rochie care trebuie să fi costat mai mult decât salariul anual al unei guvernante, și cu diamantele scânteietoare, toți își vor închipui că toaleta ei este datorată generozității ducelui.

   Chiar puteau să creadă că un gentleman, demn de acest nume, își va face amantă pe guvernanta fiicei sale? Dar înțelese, după expresia bănuitoare a lady-ei Wantage și după tăcerea în care celelalte femei așteptau răspunsul ei, că tocmai la asta se gândiseră.

   - Diamantele le am moștenire de la bunica mea, răspunse ea. Este prima oară când le pun și sunt încântată că s-a întâmplat să fie cu o ocazie atât de memorabilă.

   Cele ce-o ascultau aproape că oftară ușurate. Dar lady Wantage își continuă atacul veninos.

   - Și rochia? Este elegantă. Și ea este un cadou de la bunica dumitale?

   Marisa făcu un efort pentru a n-o sfătui să nu se mai amestece unde nu-i fierbe oala. Așa că, încet, îi spuse cu toată sinceritatea:

   - Rochia este cadou de la o prietenă, obligată să poarte doliu anul acesta. Mi-a mai dat multe altele. Dar, recunosc, nu credea că voi avea ocazia să port ceva atât de elegant.

   Ca prin minune, văzu cum bănuiala se șterse de pe chipurile din jur. Apoi lady Brooke, cu farmecul ei deosebit, veni și se așeză lângă ea.

   - Îți place la Vox? întrebă aceasta. Castelul a fost întotdeauna unul dintre preferatele mele.

   Marisa se lăsă imediat fermecată de ochii frumoși ai lady-ei Brooke, în care părea să joace o scânteie veselă dar care erau, în același timp, plini de înțelegere și compasiune. Așa că mai sporovăiră puțin.

   - N-ar fi bine ca eu să trec la pian? întrebă în sfârșit fata.

   Era, după părerea ei, momentul să-i ofere lady-ei Brooke o scuză pentru a o abandona și a se alătura prietenelor ei. Era perfect conștientă de amabilitatea pe care i-o arătase această femeie după grosolănia lady-ei Wantage.

   - Ar fi drăguț din partea dumitale, îi răspunse lady Brooke, dar să nu-ți pese dacă nimeni n-o să te asculte.

   - Vreau doar să ofer un fond muzical conversațiilor, zise Marisa cu un zâmbet căruia lady Brooke îi răspunse atunci când se ridică pentru a se duce la pian.

   Era cel mai frumos instrument la care cântase vreodată și, foarte repede, uită unde se află, degetele alergându-i pe clape într-un vals de Chopin.

   Fu surprinsă să constate că bărbații se alăturaseră femeilor și că toată lumea trăncănea în jurul șemineului. Oare, dar fiind că Prințul era aici, ea ar trebui să se oprească din cântat și să se ridice? Dar, la urma urmei, nimic n-ar fi mai stânjenitor decât să stea în afara cercului în care toată lumea se cunoștea.

   Se hotărî deci să continue să cânte și-l văzu pe duce întorcând capul spre ea.

   Distanța dintre ei nu-i permitea să-și dea seama dacă el aproba sau nu ceea ce făcea ea, dar nu putea să nu constate în ce măsură el se deosebea de ceilalți.

   Exista ceva în felul de a-și ține capul, în lărgimea umerilor, în echilibrul trăsăturilor, ce îl distingea ce ceilalți. Sigur, îi era antipatic, dar ducele nu era dintre aceia pe care poți să-i ignori.

   Fata înțelegea acum de ce găsise în bibliotecă ultimele apariții din autorii francezi, fără a mai vorbi de germani, spanioli și italieni.

   De două ori pe săptămână, venea un domn în vârstă pentru a pune catalogul la zi și a așeza în rafturi ultimele publicații.

   „Ar fi trebuit să bănuiesc că ducele le-a ales” gândi ea, întrebându-se cum putuse să fie atât de mărginită și să atribuie alegerea lucrărilor bătrânului bibliotecar.

   Și-ar fi dorit mult să vorbească cu Milverley despre ultimele lui achiziții, dar existau puține șanse ca o asemenea discuție să aibă loc. Și Marisei i se strânse inima la gândul că ar fi foarte posibil ca, luni, s-o concedieze. Nu-i va ierta niciodată atitudinea Alinei față de lady Wantage.

   Va trebui să-i dea o explicație, să-și justifice comportamentul față de eleva sa și să încerce să-l convingă pe duce să n-o pedepsească prea aspru. Cu aceste gânduri în minte, îi dispăru tot interesul pe care-l manifestase până acum față de petrecere.

   Fusese o aventură destul de extraordinară să coboare, să asiste la dineul la care participa prințul de Wales, să vadă somptuoasele bijuterii ale tuturor femeilor care semănau cu tot atâtea flori. Ele fuseseră podoaba unei mese care depășise în măreție tot ce-și putuse imagina Marisa.

   Termină de cântat și, cu degetele încă pe clase se gândea la următoarea piesă. Deodată simți mirosul puternic al unei țigări și auzi în spatele ei vocea odioasă a lordului Frederick.

   - Văd că ai tot atâta talent pe cât ești de frumoasă! zise el.

   Ea îi aruncă o privire furioasă. El se apropie atât de mult încât Marisa îi simți corpul lângă umărul ei gol.

   Începu repede să cânte o melodie vioaie care, spera ea, îi va acoperi glasul.

   - Trebuie să te revăd, zise el. Sunt nerăbdător să-ți văd părul desfăcut peste pielea albă.

   - În acest caz, veți fi dezamăgit, îi replică ea sec.

   - Ascultă-mă. Am să-ți spun cum o să fac...

   Nu avu timp să spună mai mult.

   - Vrei să joci bridge, Freddie? îl întrerupse ducele.

   Se apropiase de pian fără ca Marisa să-și dea seama, și ea se întreba dacă nu cumva el o suspecta că-l încurajează pe lordul Frederick.

   - Alteța Sa Regală nu vrea să joace deocamdată, continuă Milverley, dar lordul Brooke vrea, și sunt sigur că vei dori să ni te alături.

   - Bineînțeles, răspunse lordul Frederick.

   Se îndreptă spre locul în care se instalează mesele de bridge. Marisa continuă să cânte. Avu impresia, fără să ridice ochii, că ducele o privește, dar n-ar fi putut spune dacă o făcea cu dezaprobare, așa cum se temea ea.

   Mai cântă cam vreo jumătate de oră. Apoi, spre ușurarea ei, observă că Prințul, căruia îi plăcuse întotdeauna să se culce devreme, se ridicase.

   Era aproape miezul nopții, și invitații spunându-și noapte bună, Marisa se îndreptă și ea spre ușă,. Aproape că ajunsese când ducele o văzu.

   - Noapte bună, domnișoară Mitton. Și mulțumesc.

   - Noapte bună, domnule duce.

   Se întreba dacă el mai era supărat pe ea tot atât de mult cât fusese după ceea ce făcuse Aline în salon, când își dădu seama că lordul Frederick îi tăie calea.

   - Noapte bună, domnișoară Mitton, zise el întinzându-i mâna.

   Firește, i-o întinse și ea pe-a ei și el i-o strânse cu putere apoi îi gâdilă palma cu degetul. Marisa ridică privirea și constată că el o privea cu insistență.

   Nu era decât o părere poate, dar ceva în ochii lui ușor bulbucați și în buzele lui groase o făcu să se înfioare. Își smulse mâna și ieși repede din salon.

   Ajunsese aproape la scara mare când, brusc, se răzgândi și, întorcându-se din drum, o luă pe culoarul ce ducea într-o altă aripă a castelului, până la sala armelor.

   Găsind ceea ce căutase, urcă la ea în cameră pe o scară secundară. Totul era calm. Focul mai ardea încă în camera de studiu. Deschise ușa la camera Alinei. Cum copilei îi era teamă de întuneric, dormea cu o veioză aprinsă. Respira regulat și era bine învelită.

   Marisa lăsă ușa de la camera fetiței întredeschisă așa cum făcea de obicei, apoi pe cea de la sala de studiu larg deschisă și, întoarsă în camera ei, răsuci cheia în broască.

   Puse obiectul ascuns din sala armelor pe birou. Apoi traversă încăperea ca să se privească în oglindă.

   Își examină părul roșcat și steluțele de diamant care scânteiau, rochia verde care-i venea mai bine decât tot ce purtase ea până acum, și începu să râdă.

   Nu era de mirare că-i surprinsese. Cine s-ar fi așteptat ca o guvernantă să semene cu o pasăre a paradisului? Dar acum, balul se sfârșise și Cenușăreasa se întorsese acasă. Totuși, n-avea niciun chef să fie dorită de lordul Frederick. Omul acesta era îngrozitor, atât de îngrozitor încât tot disprețul pentru înalta societate insuflat de tatăl ei se transformă dintr-o dată într-un val de silă față de acesta.

   Dacă ar fi fost într-adevăr o biată guvernantă venită cine știe de unde, ar fi fost ea oare cucerită, emoționată de complimentele acestui bărbat grosolan, de felul lui de a fi, de felul în care căutase s-o atingă?

   Existau oare femei care ar fi apreciat toate astea, sau care s-ar fi lăsat păcălite, crezând că este un interes real din partea lordului Frederick și nu doar o dorință trecătoare?

   Marisa își scoase rochia, o agăță în șifonier și continuă să se dezbrace. Părul ei lung eliberat de agrafe căzu ca o cascadă pe umeri, ca un fluviu de foc.

   Era pe punctul să se culce când auzi un țipăt. Se repezi imediat la ușă și ascultă. Țipătul se repetă - era Aline. Înainte să iasă, Marisa ezită o clipă și se întoarse spre birou, unde pusese obiectul adus. Îl luă, se întoarse spre ușă și ascultă iar. Nicio îndoială, Aline țipa cerând ajutor.

   Fata ieși, traversă alergând culoarul și se repezi în sala de studiu. Se opri o clipă, cât să aprindă o lampă pusă pe o masă. Îi trebuiră câteva secunde luminii aurii ca să umple încăperea și să risipească umbrele.

   Apoi Marisa se duse la fetiță. Aline avea un coșmar. Aprinse două lumânări și o luă încetișor pe copilă în brațe.

   - Totul e-n ordine, iubito, zise ea. Trezește-te. Nu-i decât un vis.

   - Ajutor... ajutor! striga Aline. Vrea... vrea... să mă prindă.

   Deschise ochii și o zări pe Marisa.

   - Oh, domnișoară Mitton! A fost oribil! Ea voia să... să mă prindă... încerca să mă bată cu păpușa...

   - Ai visat. N-a fost decât un vis urât și idiot, atâta tot, o liniști cu blândețe Marisa.

   Aline suspina încet.

   - Uită-te la mine. Sunt aici. Nu mai este nimeni altcineva în camera ta.

   - Am visat că lady Wantage încerca să... mă prindă, murmură fetița.

   - Cred că și ea visează acum același lucru.

   Aline râse ușor.

   - Sper ca și ea să țipe și să plângă!

   Marisa nu-și putu reține un zâmbet.

   - E prea târziu ca să fii răzbunătoare. Și apoi, nu uita că regreți că n-ai fost cuminte.

   Aline se ghemui la pieptul ei.

   - Spune-mi o poveste, ca să pot adormi, o imploră ea.

   - Nu pot. Îți amintești ce-am hotărât: fără povești timp de două zile, îi răspunse Marisa.

   - Este... este într-adevăr prea lung timpul.

   - O pedeapsă n-ar servi la nimic dacă nu pedepsește.

   În timp ce vorbea, strângea copila la piept și o săruta pe frunte.

   - Dacă mi-ai citi ceva, n-ar fi același lucru, îi sugeră Aline, malițioasă.

   - Mai vorbim mâine. Acum culcă-te și să nu mai visezi prostii.

   - Vrei să lași o lumânare aprinsă? Este îngrozitor de întuneric aici, chiar și cu veioza.

   - Da, am s-o las. Dar știi că n-ai voie s-o atingi?

   - Da, da, știu: nu mă ating niciodată de lumânări.

   - În cazul acesta, ți le las pe amândouă aprinse, murmură Marisa. Dar bagă-te în cearșafuri pentru ca lumina să nu te împiedice să dormi.

   Aline o ascultă imediat. De fapt, îi era teribil de somn.

   Marisa o înveli și așteptă să audă respirația regulată a fetiței. Asigurându-se că adormise, ieși tiptil din încăpere.

   Lampa pe care o lăsase aprinsă era în sala de studiu, dar abia după ce închise ușa Alinei, fata simți miros de țigară și-l zări pe lordul Frederick în picioare în fața șemineului.

   Instinctiv, ascunse la spate obiectul pe care-l ținea în mână. Apoi, strângându-și bine capul pe lângă ea, îl privi.

   - Ce doriți? îl întrebă ea, cu voce joasă.

   - Știi foarte bine ce vreau, replică el.

   În timp ce vorbea, își aruncase țigara în foc.

   - Părul dumitale este și mai frumos decât mi l-am imaginat. Sunt șuvițe de mătase cu care să legi inima unui bărbat, să-l faci prizonier.

   - Plecați! Nu aveți dreptul să veniți aici, și știți foarte bine.

   - Când o femeie este atât de frumoasă ca dumneata, draga mea, trebuie să se aștepte ca bărbații să se intereseze de ea, și chiar cu înflăcărare.

   - Faceți o greșeală, lord Frederick, zise ea cu o voce plină de dispreț. Veți găsi femei care să aprecieze atențiile unui desfrânat ca dumneavoastră, dar eu nu sunt dintre acestea! Sau ieșiți imediat din această încăpere, sau trag.

   - Glumești, făcu el.

   Dar nu mai înaintă și în ochii lui se zărea o licărire de îngrijorare.

   - Nicidecum. Și să știți că trag foarte bine. N-am să vă omor, pentru că n-am de gând să fiu spânzurată pentru un individ atât de demn de dispreț ca dumneavoastră. Dar vă voi împușca în picior, ceea ce vă va împiedica, câteva luni de acum încolo, să urcați două etaje urmărind cine știe ce biată fată care ar fi prea speriată încât să se plângă cuiva de atitudinea dumneavoastră dezgustătoare.

   - Devii ridicolă. Un sărut și o mică mângâiere n-a făcut niciodată rău nimănui și eu te-aș putea învăța cum se face dragoste, cum n-ar putea-o face niciunul dintre ageamii cu care probabil că îți petreci zilele.

   - Faceți o greșeală grosolană dacă vă închipuiți că eu aș aprecia orice ați putea dumneavoastră să mă învățați. Acum plecați până nu-mi pierd răbdarea.

   Vorbise pe un ton sec, ridicând un pic glasul.

   În aceeași clipă auzi un zgomot de pași pe palier și, tocmai când își încheiase fraza, ducele apăru în pragul ușii rămase deschise.

   Fetei i se păru că acestuia îi fusese de ajuns o privire ca să-și dea seama de situație. Apoi spuse, cu un calm aproape lipsit de expresie:

   - Oh! Aici erai, Freddie! Cred că te-ai rătăcit căutându-ți camera. Mă tem că ai greșit etajul.

   Cei doi bărbați se priviră lungă. Apoi, lordul Frederick capitulă.

   - Ești foarte amabil, Valerius! zise el, cu o ușoară notă de sarcasm. Mărturisesc că te poți rătăci ușor în castelul tău.

   - Bănuiam că aceasta este explicația prezenței tale aici, zise ducele.

   Spunând acestea, se dădu la o parte pentru a-l lăsa pe celălalt să treacă și să i-o ia înainte, ceea ce lordul Frederick făcu,, cu o demnitate prefăcută.

   Înainte să-l urmeze, Milverley se întoarse spre Marisa. Aceasta avu impresia că, în privirea cu care el o învăluia văzând-o îmbrăcată în capotul de muselină pus peste cămașa de noapte, cu șuvoiul luminos al părului căzut pe umeri, nu era decât dispreț și dezaprobare.

   - Ar fi mult mai eficace și cu siguranță mult mai puțin dramatic, domnișoară Mitton, zise el cu răceală, dacă ți-ai închide ușa cu cheia.

   Apoi ieși, lăsând-o pe Marisa atât de furioasă încât acesteia îi trecu o clipă prin minte să-l împuște în spate. Înfuriată peste măsură, încuie ușa, răsucind cheia în broască și aruncă pistolul pe jos.

   Cum putea el s-o acuze că lăsase special ușa descuiată? Că nu-și luase toate măsurile ca să prevină o scenă ca aceea pe care tocmai o trăise!

   Dacă Aline n-ar fi avut acel coșmar, lordul Frederick ar fi putut să bată toată noaptea la ușă. N-ar fi avut până la urmă altceva de făcut decât să se retragă.

   Se întreba dacă ducele remarcase cumva manevrele lordului Frederick de a o aborda, în timpul dineului. I se păruse că era prea ocupat cu ladyy Wantage ca să mai privească în direcția ei.

   Poate că bănuielile i se treziseră când lordul Frederick se apropiase de pian în timp ce ea cânta. Căutase oare un pretext pentru a se duce mai târziu în camera prietenului său și, negăsindu-l, ghicise unde putea să fie?

   Atâtea întrebări la care nu găsea răspuns! Știa însă un lucru: încă o dată, ducele o umilise și o pusese într-o situație neplăcută. Ca un făcut, trebuia ca, în ochii lui, ea să apară mereu într-o lumină proastă.

   Marisa începu să-și scoată capotul. În aceeași clipă, auzi zgomot afară, pe alee. Curioasă, întrebându-se cine putea să fie la ora asta, se duse la fereastră.

   Era lună plină și cerul era spuzit de stele. Sub clarul de lună, parcul și lacul erau o minune de frumusețe. Era un spectacol atât de frumos încât Marisa îl contemplă o clipă, aproape subjugată. Apoi auzi din nou zgomot în curte.

   Privi și, spre marea ei uimire, văzu un faeton condus de un bărbat cu joben. Alături de el, destul de înghesuiți, alți doi bărbați, cu melon. Atelajul trase la scară și valetul din spate sări jos și alergă în fața cailor.

   Cel ce conduse faetonul coborî încet și, cum se îndrepta spre ușă, Marisa îl văzu clar la lumina lunii.

   Nu era nicio îndoială. Felul în care își purta pălăria, enorma lui mustață ale cărei vârfuri îi depășeau și-n dreapta și-n stânga fața îngustă... Din locul în care se afla, fata putea să-i vadă și garoafa galbenă de la butonieră, la fel de galbenă ca și trăsura cu roțile negre.

   Era lordul Wantage! Îl văzuse destul de des în caricaturi și o auzise și pe domnișoara Whitcham descriindu-l, râzând de mustața lui și de dragostea lui pentru culoarea galbenă. „I se spune Wantage-viespea, precizase secretara. Și după câte știu eu, își merită pe deplin porecla.”

   Fascinată, Marisa îl privea urcând treptele de la intrare. Ceilalți doi bărbați îl urmau respectuoși, și ea se întrebă despre ce o fi vorba. Brusc, înțelese!

   Doar lordul Wanrtgade se putea gândi să sosească la castel în toiul nopții, însoțit de doi detectivi!

   O clipă, se gândi că asta-i va fi învățătură de minte lui Milverley. N-o să capete decât ce merită atunci când lordul Wantage, cu cei doi martori, va da peste el în dormitorul soției lui.

   Apoi, ca o străfulgerare, rațiunea avu câștig de cauză. Trebuia neapărat să împiedice această dramă, când la castel se afla însuși prințul de Wales și domnul Arthur Balfour.

   Ce scandal ar ieși dacă lordul Wantage va cere divorțul împotriva soției sale citându-l pe duce drept complice!

   Povestea ar apărea cu titluri mari în toate ziarele. Întreaga presă îl va condamna nu numai pe duce, dar și pe Prinț pentru că un alt prieten de-al lui va fi compromis. S-ar putea chiar să fie citată însăși Alteța Sa Regală ca martor și, Marisa era aproape sigură, lordul Wantage cu dorința lui de publicitate nu-l va cruța nici pe viitorul rege, nici pe prietenii lui, dacă va dori să-și pedepsească soția și pe amantul acesteia.

   Marisa înțelese ce avea de făcut. Tremurând toată, își strânse capotul în jurul ei, deschise ușa și se repezi pe scări.

   Drumul era lung până la scara de onoare, dincolo de care se afla apartamentul ducelui și, chiar în față, de cealaltă parte a culoarului, cel al lady-ei Wantage.

   Când Marisa ajunse în capul scării, îl auzi pe paznicul de noapte traversând încet holul ca să răspundă la clopoțelul pe care-l trăgea necontenit lordul Wantage.

   Marisa alergă de-a lungul palierului, apoi pe culoar. Știa unde este dormitorul lui Milverley, așa că se opri la ușa de vizavi.

   Bătu încet. Niciun răspuns! Bătu din nou.

   Când auzi murmur de voci de cealaltă parte a culoarului, înțelese că lady Wantage se dusese ea în camera ducelui.

   O fracțiune de secundă, ezită înainte să bată în ușă. Se făcu liniște, apoi se auzi vocea aspră a lui Milverley:

   - Cine este?

   - Lordul Wantage și doi detectivi tocmai au sosit! răspunse Marisa cu sufletul la gură. Urcă scara chiar în acest moment.

   Se auzi un țipăt ascuți, dar fatta nu mai așteptă să vadă ce se întâmplă. Se întoarse și porni în fugă pe unde venise.

   Când ajunse în capul scării, îi văzu pe lordul Wantage și pe ceilalți doi bărbați care-l însoțeau, apropiindu-se de palier. Marisa se ascunse în umbra tocului unei uși.

   La capătul celălalt al culoarului, zări o umbră care ieșea din camera ducelui și intra repede pe ușa de vizavi.

   Cu un oftat de ușurare, o luă pe scara ce ducea la etajul de deasupra, fără să se mai grăbească de această dată.

Capitolul 6

   Ducele își luă la revedere de la ultimul dintre invitații săi și, în timp ce trăsurile se îndepărtau, îi spuse valetului:

   - Spune-le să pună șaua pe Samson.

   După vreo 20 de minute, galopând prin parc, avea asemenea senzație de libertate încât i se părea că tocmai ieșise din închisoare.

   Ultimele 3 zile fuseseră insuportabile. Urând șiretlicurile, disprețuindu-se pentru propria ipocrizie, trebuise să facă un efort imens ca să se arate surprins la vederea lordului Wantage, vineri dimineața, și să dea dovadă de multă abilitate pentru a evita o scenă cu lady Wantage pe tot parcursul weekendului.

   La fel ca toate femeiele, Hetty Wantage vrusese să vorbească despre ceea ce se întâmplase, să justifice comportamentul soțului ei și să se asigură că ducele, în ciuda acestor fapte, va rămâne amantul ei.

   Dar el era hotărât să n-o lase să-și facă iluzii. Ținuse de un fir de păr să nu izbucnească un nou scandal, care i-ar fi afectat pe toți prietenii lui și îndeosebi pe prințul de Wales. Nu putea înțelege cum de fusese atât de prost încât să nu bănuiască nimic atunci când lordul Wantage îi permisese soției sale să vină singură la Vox.

   „Chiar și unui tâmpit i s-ar fi părut ciudat”, se acuza el.

   Știa bine că lordul Wantage nu era omul care să se lase înșelat fără să pedepsească. N-ar fi dat înapoi în fața publicității create de un divorț și chiar s-ar fi complăcut în rolul soțului batjocorit, înșelat nu numai de soția sa, dar și de un membru foarte distins al lumii pe care o frecventau amândoi.

   „I se potrivește de minune porecla”, murmură el.

   Îi dădu pinteni lui Samson, porni în galop și viteza îl mai eliberă în sfârșit de încordarea care-l chinuia.

   Ajuns la marginea parcului, ducele își umplu plămânii cu aerul proaspăt de octombrie și își conduse armăsarul, printr-o mică plantație, spre o pistă de călărie tocmai bună pentru antrenament.

   Concepută de tatăl său, pista era rar folosită de când ducele își mutase herghelia la Newmarket. Astfel că fu surprins, atunci când ieși de sub poala pădurii, să vadă 2 cai venind în viteză spre el.

   Cel mai mic dintre cai părea că este călărit de un jocheu. Cum deja se apropiase, constată că nu era vorba despre un băiat, ci de fiica sa. Aceasta era călare pe un cal pe care el l-ar fi crezut prea mare pentru ea. Cu o caschetă de catifea, aplecată peste gâtul animalului, Aline călărea, trebuia să recunoască, extrem de bine.

   Ceva mai în spate, dându-i evident un ușor avans fetiței, venea Marisa pe un cal nervos, o corcitură de arab. Remarcabilă călăreață, se vedea bine că nu este o începătoare. Era într-un costum negru de amazoană, un pic cam uzat, dar care-i ședea bine. Trusoul dat de lady Barrington nu cuprindea și ținuta de călărie.

   Același tul alb al jaboului se regăsea în voalul care-i lega pălăria cu calotă înaltă și care-i plutea în spate când galopa. Părul roșcat, prins într-un coc, făcea o pată de culoare pe care ducele o remarcă atunci când ea trecu prin fața lui fără să-l vadă, ocupată să supravegheze fetița din față.

   Când ajunseră la un țăruș înfipt în pământ și de care era prinsă o batistă albă, Marisa își îndemnă calul astfel că amândouă animalele trecură linia de sosire în același timp.

   - Am câștigat! Am câștigat! strigă Aline când se opriră, și ducele o auzi.

   Mai galopară la celălalt capăt al pistei, apoi se întoarseră. Milverley putea să-și audă fiica repetând:

   - Am câștigat, nu-i așa, domnișoară Mitton?

   - Cu o jumătate de caă, îi răspunse Marisa zâmbind.

   - Și l-am condus bine pe Kingfisher?

   - Foarte bine. Faci progrese în fiecare zi.

   - Crezi că tata... începu Aline.

   Se întrerupse brusc, văzându-l pe tatăl său. Acesta ieșise de sub copaci și venea pe pistă. Se apropie de ele, își ridică pălăria în fața Marisei și se adresă fiicei sale pe un ton rece:

   - Călărești la fel cum m-aș fi așteptat să călărească un băiat de la grajd.

   Aline resimți reproșul și strălucirea luminoasă a ochilor ei se stinse. Ducele se întoarse spre Marisa, dar aceasta nu-i lăsă timp să vorbească.

   - Pot să v explic. Dar prefer s-o fac fără martori. Aline și cu mine ne putem continua plimbarea, sau doriți să ne întoarcem imediat la castel?

   Tonul ei glacial contrasta cu obrajii îmbujorați și cu buclele mici ce scăpaseră din coc.

   - Terminați-vă plimbarea, domnișoară Mitton. O să vorbim în biroul meu, după dejun.

   Își ridică din nou pălăria și se îndepărtă. Marisa și fetița îl urmăriră cu privirea, fără să scoată o vorbă. Bărbatul și calul, puternici amândoi, inspirau respect.

   - Pare să facă corp comun cu calul său, murmură Marisa, mai mult pentru sine.

   - Este supărat, remarcă Aline în șoaptă.

   - Numai pentru că te-a văzut îmbrăcată în pantaloni. Am crezut că a plecat și el o dată cu invitații. Dar nu-i nimic, astăzi trebuie să ajungă și fusta-pantalon pe care am comandat-o, croitorul a promis că-i gata.

   - Nu știam că tata vine să călărească aici.

   În vocea fetiței era atâta dezamăgire încât Marisa îl dădu dracului pe duce, în sinea ei. Întotdeauna se întâmpla așa. La fiecare apariție a lui bucuria fetiței dispărea.

   După dejun, Marisa, simțindu-se mai degrabă ca un elev decât ca un profesor, coborî în birou.

   Avusese grijă să îmbrace rochia neutră cu guler și manșete albe. Își strânse părul cât putuse de tare și-l prinsese într-un coc atât de strâns încât o durea pielea capului. Dar nervozitatea și emoția făceau ca ochii ei să fie mai verzi ca niciodată și fața foarte palidă.

   Ducele era așezat în spatele mesei de lucru. Când Marisa sosi el ridică privirea și ocoli încet biroul.

   - Vino, domnișoară Mitton, zise el. Cred că avem de discutat mai multe subiecte.

   Cu un efort teribil, Marisa se îndreptă spre scaunul din fața biroului, conștientă de privirea lui Milverley ațintită asupra sa.

   Se așeză, foarte țeapănă, și își împreună  mâinile pe genunchi, ca un copil gata să-și spună lecția. Urmă un moment de tăcere, apoi ducele întrebă:

   - Așadar, domnișoară Mitton, cu ce să începem?

   Ei i se păru că percepe o notă de amuzant în vocea lui.

   Nemulțumită, își zise că el o punea în mod deliberat într-o situație stânjenitoare. Cuprinsă de furie, reuși să pună întrebarea pe un ton agresiv:

   - Care dintre explicații dorește Excelența Voastră s-o audă mai întâi?

   - Am putea începe cu șoricelul?

   - Aline regretă mult ceea ce a făcut, dar Excelența Voastră îmi va ierta impertinența dacă-i voi spune că nu a fost prea înțelept știind ce i se întâmplase păpușii, să- ceară Aline să coboare atunci când era singur cu lady Wantage.

   Apoi cum se așteptase, ducele ridică sprâncenele uimit auzind acest răspuns. Apoi zise liniștit:

   - N-aveam de ales. Lady Wantage dorea să-i dea personal cadoul pe care i-l adusese. Insista, și nu era cuviincios să-i spun că fiicei mele nu-i plac cadourile ei.

   - Fără îndoială că ar fi fost greu să-i spuneți asta... dar nu neapărat imposibil, murmură Marisa.

   - Deci, eu sunt de condamnat pentru tot ce s-a întâmplat?

   - Excelența Voastră va înțelege cu siguranță că există circumstanțe atenuante pentru comportamentul extrem de necuviincios, recunoscu, al Alinei.

   - Mă bucur că recunoști. Și acum, aș putea să te întreb de ce fiica mea călărește într-un fel pe care și oamenii mai îngăduitori l-ar califica drept deplasat?

   - Aline nu-i decât un copil, răspunse repede Marisa.

   - Dar un copil destul de mare ca să tragă cu pușca?

   - Am descoperit că, deși este foarte dotată pentru călărie, ani de zile Aline a călărit doar pe un cal priponit cu coardă. Acest lucru i-a întreținut sentimentul de nesiguranță, de teamă. De asemenea, eu am crezut întotdeauna că, pentru o fetiță, este greu să învețe să controleze animalul călărind ca amazoanele. Așa că, pentru a-i da puțină încredere în sine, i-am dat voie să încalece bărbătește.

   Ducele tăcea; Marisa își continuă discursul.

   - Îmi pare rău că Excelența Voastră a văzut-o astăzi. Mâine va avea o fustă-pantalon pe care i-am comandat-o. Va părea mult mai feminină și poate că astfel va mai crește în ochii dumneavoastră.

   - N-o să-mi spui totuși că ar fi trebuit s-o felicit pentru comportamentul ei de joi după-amiază?

   - Putem fi nemulțumiți de ceea ce face un copil, dar nimic nu rănește mai mult decât indiferența.

   - Cea pe care eu o manifest de obicei față de fiica mea? întrebă ducele pe un ton din care răzbătea cinismul.

   Marisa ezită o clipă, apoi fără să-l privească, cu pleoapele lăsate și cu genele-i lungi umbrindu-i pielea albă, îi spuse:

   - Aline... vă seamănă mult. Are aceeași franchețe, aceeași... hotărâre, atunci când vrea să facă ceva.

   - Chiar crezi că-mi seamănă?

   De data aceasta, era imposibil să se înșele asupra cinismului amar din glasul lui.

   - Eu cred că de anumite caracteristici familiale nu poți scăpa.

   Îl privi pe duce pentru prima oară, și în ochi îi apăru o privire provocatoare când continuă:

   - De exemplu, eu am părul roșcat ca mama, ca bunica și ca străbunica. Este o moștenire preluată de femei în familia noastră. Bărbații în general sunt bruneți. Și cei din familia Milverley au o trăsătură comună.

   Ducele nu-și putu ascunde surprinderea.

   - Trebuie s-o fi remarcat și dumneavoastră în portretele strămoșilor, adăugă fata.

   - Habar n-am despre ce vorbești, răspunse el pe un ton indiferent, ca și cum discuția ar fi deviat de la subiect.

   Marisa se ridică.

   - Aș vrea să-ți arăt ceva.

   Traversă încăperea. Fără să privească în urmă, simți că ducele o urmează.

   Se opri în fața șemineului. Deasupra acestuia se afla portretul primului duce de Milverley, pictată de Van Dyck. Purta un costum complicat, după moda de pe vremea lui Charles II, și o perucă întunecată ondulată până la umeri încadra un chip interesant, cu trăsături fine, aristocratice.

   Era o operă minunată. Având Vox Castle drept fundal, ducele era reprezentat sprijinit nonșalant de o mobilă stil. Mâna lui stângă ieșea cu eleganță de sub o manșetă de dantelă.

   - Constatați că are aceeași particularitate ca dumneavoastră? întrebă Marisa, încetișor.

   Ducele privi tabloul cu portretul strămoșului său.

   - Este cumva o ghicitoare? Poate că avem trăsături comune, dar...

   - Nu vă uitați la fața lui, ci la mână. Van Dyck picta admirabil mâinile. Asta se poate remarca în toate portretele.

   Ducele examină mai îndeaproape mâna pictată.

   - Și acum priviți-o pe-a dumneavoastră, zise Marisa.

   El își întinse degetele lungi, fine, bine formate.

   - Chiar nu vedeți?

   - Îmi pare rău, explică-mi. Fără îndoială că sunt obtuz, dar nu înțeleg absolut nimic.

   - Priviți-vă degetul arătător, zise Marisa. Nu vedeți că este exact de aceeași lungime cu mijlociul? Este un lucru total neobișnuit la cei mai mulți dintre oameni; arătătorul este mai scurt, așa cum este al meu.

   În timp ce vorbea, întinse mâna și o puse alături de cea a ducelui. Era foarte mică în comparație cu a lui, dar și ea avea degete lungi și elegante. Așa cum spusese, arătătorul ei era mult mai scurt decât mijlociul.

   - Dacă veți privi portretele rudelor dumneavoastră, care se află peste tot în castel, continuă fata, în vreme ce ducele își contempla nedumerit mâna, veți constata, atunci când artistul a pictat mâna cu grijă, că arătătorul are mereu aceeași lungime cu mijlociul.

   Ea arătă spre tablou.

   - Un lucru ciudat este că această caracteristică se găsește doar la mâna stângă a celor din neamul Milverley... Mâna Alinei este absolut asemănătoare cu a dumneavoastră. Degetul ei arătător are aceeași lungime cu cel mijlociu și are aceleași unghii bombate.

   Ducele păstră tăcerea câteva clipe. Continua să-și privească mâna.

   - Este adevărat? întrebă el în sfârșit cu o voce răgușită.

   - Veți constata chiar dumneavoastră.

   - Dumnezeule! murmură el.

   Se îndepărtă de ea, traversă încăperea și, încremenit înaintea ferestrei, privea în grădină.

   Marisa nu se clinti din loc. Știa că acum ducele privea de fapt în adâncul sufletului său și își dădea seama că timp de 9 ani își pedepsise propriul copil pentru că femeia cu care fusese căsătorit vrusese să-l pedepsească pe el și să-l umilească.

   Ducele tăcu atât de multă vreme încât fata se gândi să iasă din încăpere, fără zgomot.

   Apoi, însă, fără să se întoarcă, el o întrebă:

   - De unde ai știut, în noaptea aceea, că venise lordul Wantage?

   Marisa nu-i răspunse imediat.

   - Nu dormeam, zise în sfârșit, cu o voce surdă. Camera mea dă spre curtea din față. Am auzit o trăsură apropiindu-se.

   - Și de unde ai știut că a adus și detectivii cu el?

   - Am... am bănuit, se bâlbâi ea. Am auzit vorbindu-se că lordul Wantage... n-a privit cu ochi buni faptul că-i faceți curte soției lui... pe timpul cât ați stat la Dunrobin.

   Ducele se răsuci brusc, fără să-și ascundă surprinderea.

   - Ai auzit vorbindu-se despre asta? Dar cum de s-a putut?

   Marisa îl privi îndelung înainte de a-i răspunde:

   - Excelența Voastră nu-i atât de naiv să creadă că tot ceea ce face rămâne secret. Abia vă întorseseți, că domnișoara Whitcham a și fost pusă la curent de ceea ce s-a întâmplat.

   - E de necrezut! exclamă el. Chiar vrei să mă faci să cred că lucruri atât de intime, atât de personale, nu mai sunt un secret pentru nimeni?

   - Nu-i chiar așa, dar, oricât de ciudat vi s-ar părea, servitorii sunt și ei oameni. Vorbesc, trăncănesc, și ceea ce fac stăpânii lor îi interesează foarte mult!

   Ducele traversă încăperea și își reluă locul la birou.

   - Mă uluiești cu ce-mi spui. Așadar, dumneata te așteptai la venirea lordului Wantage?

   - Nici gând! Nu mă așteptam la nimic de felul acesta, îi răspunse ea pe un ton sec. Doar că, atunci când l-am văzut venind... am înțeles de ce... a venit.

   Ea se apropie încet și ducele o privi pătrunzător.

   - Deci, m-ai salvat, zise el. De ce?

   Fără să-și dea seama ce face, Marisa se așeză pe scaun. Trebuia să-i răspundă și să-i spună adevărul.

   - Nu cunosc răspunsul la această întrebare, zise ea pe un ton ezitant. Și eu m-am întrebat... Vă... uram pentru felul în care vă purtați cu Aline... și din alte motive... și totuși, n-am putut să aștept să vă văd dezonorat... Poate pentru că nu doream să-l văd pe tatăl Alinei amestecat într-un scandal.

   - Ești foarte sinceră, domnișoară Mitton.

   - Mi-ați pus o întrebare, v-am răspuns.

   - Da, te-am rugat să-mi spui adevărul, recunoscu el. Acum mă întreb cum pot să-mi exprim mulțumirea și cum aș putea să scuz comportamentul unui bărbat care, până acum, fusese printre prietenii mei.

   - Este absolut inutil să vă exprimați mulțumirea sau să-l scuzați pe lordul Frederick, replică Marisa. El s-a comportat exact cum mă așteptam.

   - Și te-ai dus la culcare luând cu dumneata un pistol! Ți-a spus că va urca la dumneata?

   - Nu în termeni preciși, dar am auzit povestindu-se atâtea despre felul în care, în casele mari, domnii care nu au nimic altceva mai bun de făcut decât să urmărească femeile fără apărare, le asaltează pe guvernante și chiar pe cameriste!

   Vorbise pe un ton furios, cu ochii scânteind.

   - Ai motive serioase să te simți ofensată de ceea ce s-a petrecut atunci. Dar exagerezi dacă crezi că majoritatea bărbaților din înalta societate tratează astfel o femeie în situația dumitale.

   - Eu am auzit spunându-se că asta se întâmplă foarte des, mult prea frecvent pentru a clasa ceea ce s-a întâmplat joi noaptea în categoria incidentelor izolate.

   - Nu pot decât să regret și mai mult că acest lucru s-a petrecut sub acoperișul meu, și să sper că nu te-a marcat prea mult.

   - Pot s-o asigur pe Excelența Voastră că purtarea lordului Frederick nu mi-a schimbat cu nimic părerea pe care o am despre bărbați, răspunse Marisa.

   Vorbise cu o asemenea violență încât ducele își manifestă surprinderea.

   - Vorbești ca și cum ai disprețui toți bărbații!

   - Așa și este! Disprețuiesc și detest toți bărbații!

   Vorbise fără să judece și se grăbi să adauge:

   - Îmi pare rău... sentimentele mele personale nu cred că vă interesează...

   - Ba dimpotrivă, te asigur că mă interesează foarte mult. Dumneata ocupi un loc important în casă, domnișoară Mitton și, cum dumneata îmi educi fiica, impresiile și convingerile dumitale nu-mi pot fi indiferente.

   - Până acum Aline n-a cunoscut decât ura, zise mai liniștită Marisa. N-a știut ce-i aceea dragoste și asta am încercat să vă fac să înțelegeți de când am sosit la castel. Vă promit că n-am să-i bag în cap propriile mele antipatii.

   Vorbea cu o evidentă sinceritate, căutând să-l convingă cu ochii ei mari.

   - Dar continui să-i detești pe semenii mei.

   - N-am ce face!

   - Într-o zi, poate că-ți vei schimba părerea. Te vei îndrăgosti și dumneata, domnișoară Mitton, și-ți vei da seama atunci că un bărbat nu este creatura abjectă pe care dumneata ți-o închipui.

   - Pot s-o asigur pe Excelența Voastră că asta nu se va întâmpla niciodată.

   - Cum poți fi atât de sigură? întrebă el, cu o notă amuzată în glas.

   - Sunt sigură, declară ea. Credeți că pot aprecia genul de emoții scârboase, obscene, exprimate de bărbați ca lordul Frederick sau chiar...

   Se întrerupse brusc dându-și seama că, purtată de violența ei, era pe punctul de a fi extrem de grosolană.

   - ...sau chiar ca mine, încheie ducele în locul ei.

   Apoi, deodată, spre surprinderea Marisei, el lovi cu pumnul în masă.

   - Dar, pentru numele lui Dumnezeu! Nu asta-i dragostea! zise el cu furie. Mă crezi sărac cu duhul încât să-mi închipui că un sentimentalism plângăcios, sau un interludiu amoros, sau o dorință fizică abia ascunsă, pot fi demne să se numească dragoste? Toate astea n-au nimic de-a face cu iubirea! Ar trebui să fii destul de inteligentă ca să înțelegi că sunt lucruri total diferite. Eu mă refer la adevărata dragoste. Cea pe care un bărbat și o femeie n-o întâlnesc decât o dată în viață, dacă au noroc, dar care pentru marea majoritate rămâne un vis de neatins.

   Ducele vorbea cu o asemenea înflăcărare, încât Marisa nu putea decât să-l privească, cu ochii dilatați de uimire.

   - Dragostea, domnișoară Mitton, continuă el, este ceva irezistibil, ceva ce nu poți nici să controlezi nici să eviți. Este un foc care mistuie totul. Este un val care te poartă pe fundul unei mări de unde ne te mai poți salva. Este un extaz care e pe jumătate agonie și pe jumătate încântare și căruia nu-i poți scăpa.

   Privirea lui o susținea pe cea a Marisei și ea se simți subjugată de felul lui de a vorbi și de cuvintele pe care nu se așteptase să le audă rostite vreodată de el. Deodată, în timp ce se priveau cu intensitate, într-o tăcere încărcată de înțelesuri, el se ridică, își împinse scaunul și se întoarse la fereastră.

   - Aceasta este dragostea, domnișoară Mitton, zise el cu o voce mai potolită. Și sper că într-o zi o vei întâlni și dumneata.

   Marisa se ridică la rândul ei. Își simțea răsuflarea tăiată, de parcă ar fi înotat mult timp într-o mare agitată. Umerii ducelui se profilau, largi, în lumina ferestrei.

   Ar fi vrut să-i mai pună și alte întrebări, avea atâtea lucruri de învățat, dar simțea că el încheiase discuția cu ea și n-avea decât să se retragă. Mai așteptă o clipă, nehotărâtă.

   - Eu plec în după-amiaza asta, zise el în sfârșit. Mă duc mâine la vânătoare cu lordul Acton, dar mă întorc marți seara. Spune-i Alinei că o voi lua la o plimbare călare, miercuri.

   Marisa nu-și putu reține un țipăt ușor.

   - Oh! Cât mă bucur. Aline va fi încântată.

   - Invitația este valabilă pentru amândouă, preciză el întorcându-se. Aș vrea să te provoc la un galop, domnișoară Mitton. Voi fi foarte mulțumit să te întrec!

   - Sunt sigură că veți reuși cu ușurință.

   - Chiar așa? Mă întreb și eu...

   Marisa avea ciudata impresie că buzele lor pronunțau cuvinte, dar că ei se gândeau la cu totul altceva. Cuprinsă de o criză bruscă de timiditate, zise repede:

   - Excelența Voastră... mai are să-mi spună ceva?

   - Deocamdată, nu.

   Cum Marisa se pregătea se plece, el se apropie și, cu un gest care o surprinse, îi luă mâna.

   - Îți datorez mii de mulțumiri, zise el și îi sărută mâna.

   Marisa îi simți căldura buzelor pe piele și, cu obrajii în flăcări, cu răsuflarea tăiată fără să știe de ce, ieși repede din încăpere fără să se mai uite înapoi.

   I se păru că tot restul zilei trecu precum un vis.

   Când îi spuse Alinei că tatăl ei o iertase și că se vom plimba călare împreună cu el, emoția fetiței fu impresionantă. Copila avea să-i pună o mulțime de întrebări.

   - A fost foarte supărat pe mine? Ce-a zis de faptul că am călărit ca băieții? M-a iertat că i-am dat șoricelul lady-ei Wantage?

   Voia amănunte, punea de mai multe ori aceeași întrebare sub forme diferite, încât Marisa era complet buimăcită.

   Ieșiră să facă o plimbare, dar acest lucru nu înfrână curiozitatea Alinei și când, în sfârșit, o duse la culcare, Marisa dispăru și ea în camera ei, cu o senzație de ușurare. Încercă atunci să tragă concluziile întrevederii cu ducele. Îi era foarte greu să-și înțeleagă propriile sentimente.

   Îl urâse și, totuși, atunci când îi dovedise că Aline era cu adevărat copilul lui, simțise pentru el o profundă compasiune.
   Fusese înșelat timp de 9 ani! Cum de putuse o femeie să comită o asemenea crimă? Să-l lipsească de sentimentul de tată, să-și condamne propria fiică la o viață lipsită de bucurii, la o viață pustiită așa cum fusese a ei, la pedeapsa de a se simți un copil nedorit de unicu-i părinte. Era o cruzime pe care doar un monstru de egoism putea s-o arate.

   Marisa nu simțea decât dispreț pentru acea femeie care, în fond, trebuie să fi fost dezechilibrată, așa cum spuneau unii.

   „Dar pe el tot îl detest, își zise ea. El reprezintă perfect mediul social din care face parte și, orice-ar zice, este la fel de puțin interesant ca și prietenii lui.”

   Totuși, i se părea că toate astea sună fals. Încercase să-și reaprindă furia împotriva lui aducându-și din nou în minte prostia și răutatea lady-ei Wantage. Căuta să-și amintească ura pe care i-o purtase atunci când îl auzise bătându-și joc de ea, cu câțiva ani în urmă, la debutul ei în societate.

   Dar focul acela parcă se stinsese și, în locul lui, nu simțea decât un ciudat interes față de duce, care n-avea nimic de-a face cu aventurile lui amoroase. Nu putea să uite căldura cu are Arthur Balfour îi vorbise despre el și, toată ziua, i se păru că-i vibrează în urechi vocea gravă a ducelui vorbind despre dragostea căreia nimeni nu-i scapă.

   „Am înnebunit! Nu este decât un bărbat și toți bărbații sunt demni de dispreț!”

   Se gândi la el închipuindu-și-l cum o îmbrățișează pe lady Wantage și cum, probabil, o sărutase și o strânsese la piept în timp ce lordul Wantage se apropia cu trăsura.

   „De ce am fost atât de proastă și l-am prevenit?” se întrebă ea. „Ar fi trebuit să-l las pe lord să-l pedepsească pentru purtarea lui necuviincioasă. Ar fi trebuit să-l las să suporte consecințele actelor sale. Auzi! Să se culce cu nevasta unui prieten!”

   Dar ea îl salvase și se întreba acum care o fi fost surpriza, poate dezamăgirea, lordului Wantage când își găsise soția singură în camera ei.

   „Sunt respingători cu toții.”

   Cu toate astea, Marisa își dădea seama că furia ei se îndrepta mai mult către lordul Wantage decât către duce.

   La ora 5, îi trimise un bilet domnișoarei Whitcham pentru a-i spune că se simțea obosită și că nu va lua masa cu ea. Nu se simțea în stare să asculte bârfele secretarei, comentând recepție, și întrebându-se care o fi fost motivul pentru care lordul Wantage sosise în mijlocul nopții.

   Bineînțeles că paznicul de noapte vorbise despre asta.

   Vineri dimineața, toată lumea de la castel știa că lordul Wantage venise însoțit de doi necunoscuți care plecaseră aproape imediat. Noroc însă că nimeni nu era la curent cu rolul jucat de Marisa în toată povestea asta.

   Domnișoara Whitcham trăsese concluzia că, ori manifestările amoroase ale ducelui se încheiaseră înainte de sosirea lordului Wantage, ori celor doi porumbei le fusese teamă având în vedere atitudinea rece a lordului în timpul șederii la Dunrobin Castle, și nu vruseseră să riște.

   „Nu vreau să mai aud nimic”, își zise Marisa.

   Așa că, după ce mâncă ceva ușor în sala de studii se întoarse în camera ei cu intenția să se culce. Nu era însă decât ora 9 și, deodată, se hotărî să-și deschidă geanta de piele și să scoată manuscrisul de care nu se mai atinsese de la sosirea ei aici.

   Îl întinse pe covor în fața focului. Fără să știe de ce, simți dintr-o dată un oarecare dezgust citindu-l.

   Scrisese deja mai multe sute de pagini inspirându-se din jurnalul mătușii Augusta. Mai descoperise, în biblioteca tatălui său niște cărți care o ajutaseră mult. Acum însă știa că putea adăuga alte numeroase elemente grație biblioteci aflate la parter. Contemplă îndelung paginile scrise.

   „Trebuie să-l termin și, după aceea, voi putea pleca de la castel”, își zise ea, și doar gândul la această plecare i se păru dureros.

   N-avea chef să plece dar fără îndoială că nu va putea rămâne guvernantă tot restul vieții.

   Mătușa ei avea dreptate, era o situație umilitoare și degradantă pentru cineva de condiția ei. Va pleca și se va duce să locuiască cu domnișoara Gillingham, vechea ei guvernantă. Apoi, va scrie. Îndată ce cartea aceasta va fi terminată și publicată, succesul pe care cu siguranță că-l va avea îi va ușura publicarea altor lucrări.

   Simți brusc dorința să fugă, să nu-l mai vadă niciodată pe duce, să nu-l mai audă vorbind despre dragoste. Se temea de el. Dar teama asta era foarte diferită de altele pe care ea le cunoscuse. Era o senzație pe care n-o înțelegea.

   Adună foile manuscrisului și, hotărâtă, ieși din încăpere și coborî. Avea încă multe de făcut și, cu cât va termina mai repede, cu atât mai repede va putea pleca.

   În bibliotecă încă mai era lumină, servitorii ceilalți se obișnuiseră s-o vadă lucrând până târziu.

   Puse manuscrisul pe biroul din mijlocul încăperii și urcă pe scara ce ducea la galerie ca să atingă rafturile de sus.

   Voia să caute niște amănunte despre Wilhelm IV și cei zece copii nelegitimi pe care acesta îi avusese cu doamna Jordan. Cu siguranță că aici trebuie să fi existat niște lucrări despre acest subiect, pe care tatăl ei nu le avusese.

   Cum tocmai se îndrepta spre locul în care credea că va găsi respectivele cărți, remarcă, în secțiunea de lucrări franțuzești, o nouă carte a lui Guy de Maupassant. Se intitula „Mai tare ca moartea” și apăruse doar de câteva luni.

   O scoase din raft cu încântare. După părerea ei, nimeni nu mai scria atât de bine și dorea, mai mult decât orice, să aibă și ea un stil atât de vioi, de scânteietor ca al scriitorului francez.

   Deschise cartea cu gândul să arunce doar o privire pe prima pagină. O jumătate de oră mai târziu, cufundată în lectură, nu auzi ușa deschizându-se și pe duce intrând în încăpere.

   Se întorsese pe neașteptate; prietenul la care fusese invitat se îmbolnăvise și vânătoarea se amânase. Când sosise, valetul în înștiințase că domnișoara Mitton era în bibliotecă. Covorul gros înăbușea zgomotul pașilor.

   Își ridică privirea și o zări pe Marisa pe galerie și, în clipa când vru să-i vorbească, remarcă manuscrisul pus pe birou.

   Era așezat în mai multe teancuri și, aproape reflex, ducele citi pagina de deasupra teancului cel mai apropiat:

   Scandalurile din înalta societate

   - un secol de depravare - 

   1. Scrisori de dragoste ale prințului de Wales către o actriță

   2. Viața scandaloasă de la Carlton House

   3. Lordul Nelson vrăjit de Emma Hamilton

   4. Prostituatele, paraziții și nobilii regatului

   5. Cei zece bastarzi ai lui Wilhelm IV

   Mai existau și diverse alte titluri care indicau, în mod evident, un alt capitol. Privirea ducelui alunecă în josul paginii unde putu să citească:

   20. Admirația exagerată a prințului de Wales pentru Lily Iangtry

   21. Obișnuiții dela Marlborough House

   22. Înșelătorie la Tranby Croft

   23. Cum se compromite un duce

   Milverley fără îndoială că scosese o exclamație involuntară, pentru că Marisa își ridică privirea din carte și îl văzu.

   Apoi își dădu seama ce avea el în mână și se repezi de-a lungul galeriei, coborî și traversă încăperea.

   - Puneți-l jos imediat! strigă ea. Nu ar trebui să-l citiți... este... este al meu!

   El o privi, cumplit de furios.

   - Așadar, din asta-mi ești? O spioană! O scormonitoare în mocirlă, care ascultă la uși și se uită pe gaura cheii? Ce ziar te plătește ca să faci așa ceva?

   - Nimeni... nu-i adevărat ce spuneți, bâigui ea. Scriu doar... așa... pentru mine.

   - Și speri să cred asta? Ai intrat în serviciul meu cu singurul scop de a descoperi cel mai mic scandal, de a asculta cele mai murdare bârfe, cele mai nerușinate josnicii pe seama mea sau a prietenilor mei. Cum de-ai îndrăznit?

   - Nu... nu-i adevărat.

   - Minți. Citesc în ochii dumitale că minți. Dar acum, știu cine ești... o calomniatoare, o căutătoare de scandaluri. Ai de gândi să-mi împroști prietenii cu murdăriile din cartea dumitale dezgustătoare și răuvoitoare, fără să le dai nicio șansă să se apere.

   - Nu... Nu! strigă Marisa.

   - Iar minți. Credeam că ești altfel decât celelalte. Bănuiam că nu ești o guvernantă oarecare, bănuiam că trebuie să existe un motiv ca să te afli aici. Dar așa ceva nu-mi imaginam!

   Vocea lui avea inflexiuni teribile și amenințătoare. Îngrozită, fata tremura, cu ochii ridicați spre el.

   Cu un gest disprețuitor și furios, el îi arătă manuscrisul.

   - Toate aceste obscenități trecute și aceste sandaluri actuale, ai căutat cumva să le înțelegi? Mintea dumitale otrăvită a încercat, vreo clipă să înțeleagă dacă bărbați și femei fac asemenea lucruri, le fac pentru că sunt nefericiți?

   El nu-și desprinse privirea de a ei.

   - Te-ai gândit vreodată că poate ei caută ceva anume, ceva ce nu găsesc niciodată? Nenumărate dintre aceste scandaluri care fac deliciul existenței dumitale, de cele mai multe ori au loc pentru că oamenii implicați au fost forțați de împrejurări să se căsătorească cu cineva pe care nu-l iubeau!

   Continuă, cu privirea întunecată de furie:

   - Dumneata, ca femeie, nu poți înțelege că oamenii aceștia sunt condamnați la o viață plină de tristețe și de singurătate dacă dragostea, sub o formă sau alta, nu le face viața mai suportabilă? Te-ai gândit la toate astea atunci când i-ai urmărit și i-ai împroșcat cu noroi?

   Ultima frază i-o aruncase scârbit în față, apoi văzând-o tremurând, cu ochii dilatați de spaimă, cu buzele fremătând, își schimbă complet atitudinea.

   - Te respectam, zise el cu brutalitate. Te-am crezut atunci când mi-ai spus că urăști bărbații și că ei te dezgustă. Încep să cred că poate l-ai atras intenționat pe lordul Frederick în camera dumitale pentru a avea plăcerea să povestești în carte felul lui de a se comporta și performanțele lui sexuale.

   - Nu-i adevărat! strigă Marisa. Nu.... nu-i adevărat.

   - Și ți-ai etalat apoi în fața mea părul roșcat și pielea albă, continuă el cu trăsăturile schimonosite de furie. Ce idiot am fost că n-a jucat rolul pe care dumneata îl așteptai din partea unui nobil libertin!

   Marisa începu să spună ceva, dar nu fu în stare.

   - Dar mai putem încă să recuperăm timpul pierdut. Vei mai avea încă ceva de adăugat porcăriei tale de carte.

   În timp ce vorbea, o prinse cu brutalitate în brațe. Ea scoase un țipăt de surprindere.

   Apoi, el puse stăpânire pe buzele ei și o strânse atât de tare încât abia mai putea respira. O sărută cu o furie care-i răni buzele. Încercă să scape, dar el o imobiliză.

   Violența sărutului lui o făcu pe Marisa aproape să leșine. El continuă apoi s-o sărute pe pleoape, pe obraji și, aplecându-se, îi acoperi gâtul cu sărutări.

   - Vă implor... dați-mi drumul!

   Dar el o împiedică să vorbească, sărutând-o din nou pe gură.

   Marisa avu dintr-o dată senzația că este cuprinsă de un foc. Îi era atât de teamă încât nu mai era în stare să gândească, fremătând toată sub sărutările lui pătimașe.

   Nimeni n-o mai sărutase până acum și nu știa că un bărbat poate pune stăpânire pe o femeie doar sărutând-o. Știa că furia care-l cuprinsese pe duce îl făcuse pe acesta să-și piardă orice control. Acum însă, el era pradă unei alte emoții de care ea se temea chiar mai mult decât de furie.

   - Vă rog... vă rog, murmura ea, conștientă că orice ar fi făcut ducele, era mult prea slabă pentru a se lupta cu el.

   Brusc, el o respinse.

   - Să te a dracu`! Să nu te mai văd!

   În clipa următoare, ieși trântind ușa.

   Preț de câteva clipe, Marisa rămase privind fix biroul, convinsă că va cădea.

   Apoi, cu un suspin, își adună foile împrăștiate ale manuscrisului, îl strânse la piept, ieși din bibliotecă în fugă și urcă în camera ei.

   Cu sufletul la gură, rămase o clipă sprijinită de ușa închisă în urma ei, apoi se îndreptă spre șemineu și aruncă manuscrisul în foc. Flăcările îl cuprinseră imediat și filele acoperite cu scrisul ei regulat se făcură scrum.

   Scuturată de hohote de plâns, Marisa se prăbuși pe covor.

Capitolul 7

   Marisa plânse până la epuizare totală și apoi, tremurând de frig și supărare, se dezbrăcă și se culcă.

   Cu ochii deschiși, în întuneric, își înțelese greșelile și consideră că ducele avusese motive întemeiate să-i vorbească așa cum o făcuse.

   „Cum am putut să mă înjosesc atât, se întrebă ea, încât să devin, așa cum spune el, o scormonitoare în mocirlă, o calomniatoare?”

   Niciodată nu-și imaginase că vreun bărbat ar fi putut să-i vorbească așa cum îi vorbise ducele și totuși onestitatea o obliga să recunoască faptul că el avea dreptate.

   Dar ceea ce el nu știa și ceea ce Marisa înțelegea acum pentru prima oară, era faptul că ea nu fusese decât un instrument al ranchiunei și criticii aspre a tatălui său. Îl mai auzea și acum spunându-i, pe când ea avea doar 5 ani:

   - Să nu uiți niciodată, Marisa, că bărbații sunt dezgustători și bestiali. Evită-i, urăște-i, pentru că se vor preface că-ți sunt prieteni și te vor înjunghia pe la spate.

   Înțelegea acum că, din cauză că n-avea prea mulți prieteni și pe nimeni cu care să stea de vorbă, tatăl ei discuta cu ea ca și cum ea ar fi fost un bărbat de vârsta lui.

   În fața ei, el ataca înalta societate, atribuindu-i toate viciile și depravările, iar ea era prea tânără ca să-și dea seama că de fapt el nu viza decât un singur om: pe lordul Geltsdale.

   Tatăl său fusese acela care, după ce ea crescuse, îi sugerase să scrie articole la ziare, la reviste, și-i băgase în cap ideea de a scrie o carte.

   Ar fi putut s-o facă el însuși dar, când scria, stilul lui devenea greoi și pompos.

   Când Marisa, după ce descoperise jurnalul mătușii Augusta, i-l arătase, el exclamase:

   - Interesant! Foarte interesant, Marisa. De ce n-ai transforma tu jurnalul acesta în pamflet, sau chiar într-o carte? Pe vremea când mătușa noastră a scris aceste pagini, existau atâtea scandaluri sordide încât cartea ta ar fi o lectură instructivă pentru generațiile viitoare. Nobilii de toate categoriile, cu care regele George IV se distra pe vremea când era prinț de Wales și regent, erau niște creaturi desfrânate și povestea vieții lor ar servi de lecție tuturor oamenilor cinstiți.

   - Presupun că există lucrări care povestesc tot ce au făcut ei, spusese Marisa, mărturisindu-și ignoranța totală asupra acestui subiect.

   - Am să ți le găsesc și tu vei putea continua să descrii comportamentul acestei societăți până-n zilele noastre. Pretinșii noștri gentlemani au ruinat țara. Ar trebui spânzurați, până la ultimul.

   Vorbise cu o furie stăpânită care ascundea toată durerea lui. Marisa era prea tânără ca să-și dea seama că el își întreținuse suferința și ura față de lordul Geltsdale cu fiecare scandal auzit, cu toate anecdotele de prost-gust despre mediul frecventat de către seducătorul soției sale.

   Abia acum, cu obrajii uzi de lacrimi pe pernă, Marisa începea să întrevadă adevărul.

   Opiniile radicale ale tatălui său, simpatia sa atât de des exprimată față de mineri, de muncitorii din uzine, de persoanele în vârstă și de săraci nu erau decât niște săgeți trase împotriva aristocraților care-i asupreau. Nu se putea spune că nutrește vreun sentiment deosebit pentru cei oprimați și se preocupa prea puțin de cei care sufereau. Nu avea decât o țintă și se concentra asupra ei: distrugerea structurii sociale existente.

   „Ce proastă am fost să nu înțeleg toate astea” își zise ea.

   Fusese întotdeauna supărată profund pe mama ei care plecase și o abandonase. Acum însă se întreba dacă nu cumva aceasta nu avusese circumstanțe atenuante.

   Foarte frumoasă și cu un temperament pătimaș, mama Marisei se căsătorise, la 17 ani, cu un bărbat mai în vârstă cu 20 de ani decât ea. Era într-adevăr un om învățat, un literat, un singuratic căruia, chiar pe vremea aceea, nu-i plăcea viața mondenă.

   Părinții fetei, încântați s-o vadă căsătorită cu un bărbat distins, de vârstă matură, cu un titlu nobiliar și relativ bogat, acceptaseră în grabă cererea contelui. Își duseseră fiica la altar înainte ca aceasta să aibă timp să înțeleagă că, chiar dacă era interesant să fie logodnica unui astfel de bărbat, va fi îngrozitor de plictisitor să fie soția lui.

   Marisa îi auzise pe servitori spunând că mamei sale îi plăcea la nebunie să danseze, că ar fi vrut mult să meargă și ea la vânătoare dar că foarte rar i se dădea voie să facă una sau alta.

   Contele detesta dansul și vânătoarea. Când totuși se mai ducea din când să împuște ceva, nu-și lua soția să-l însoțească. Abia mai târziu, când începuse s-o trateze pe Marisa ca pe fiul său, o învățase pe această să tragă și o ducea, pe jos, kilometri întregi în urmărirea vreunui vânat.

   În orice caz, după 6 ani de plictiseală, când lordul Geltsdale, cu foarte puțin mai în vârstă decât ea, intrase în viața ei, era evident că mama Marisei fusese incapabilă să-i reziste. Se întâlniseră la o vânătoare și, odată cu venirea verii, continuaseră să se vadă în secret, mama Marisei furișându-se în fiecare zi din casa cea mare și tristă, lăsându-și soțul indiferent îngropat în cărți.

  Acesta habar n-avusese de nimic până ce fusese prea târziu. Ea trebuie să-l fi iubit pe lordul Geltsdale foarte mult, gândea Marisa care parcă-l auzea și acum pe duce spunându-i că nu poți scăpa de dragoste.

   „De unde știe el atâta?” se întrebă Marisa.

   Apoi își aminti că și el fusese nefericit în căsnicie. Încercă să și-l imagineze suferind cum suferise tatăl ei și, pentru prima oară, oamenii pe care vrusese să-i descrie prinseră viață, încetară să fie doar simple marionete știute numai după imaginea lor aflată pe o pagină tipărită.

   „Există întotdeauna două fațete ale aceleași imagini” îi spusese domnișoara Gillingham Marisei.

   Revăzându-și copilăria, trebuia să recunoască faptul că guvernanta ei fusese cea care-i dăduse stabilitate și simțul realității, lucruri pe care nu le găsise niciodată la tatăl său. Domnișoara Gillingham o învățase să cunoască și să iubească natura. Guvernanta ei era o femeie de la țară și, deși foarte instruită și bună lingvistă, ceea ce era foarte rar, aceasta iubea cu adevărat natura. O ducea pe Marisa la plimbări lungi și-i explica despre copaci și flori tot așa cum ea însăși încerca s-o facă acum cu Aline.

   „Mintea dumitale otrăvită a încercat vreodată în înțeleagă măcar o clipă că dacă bărbați și femei fac asemenea lucruri, înseamnă că sunt nefericiți?”

   Auzea din nou furia din glasul ducelui.

   Doar faptul că își amintea cuvintele lui o făcea să tremure din cap până-n picioare. Nu, nu se gândise niciodată la asta! Pur și simplu copiase ceea ce citise, ca o elevă cuminte.

   Acum însă, înțelegea. Nu va fi niciodată un bun scriitor, cu oricâtă docilitate ar fi acceptat ideile sugerate de către tatăl său.

   Cum ar fi putut să scrie despre subiecte pe care nu le cunoștea? Cum ar putea să descrie, sau chiar să-și imagineze, sentimente pe care nu le cunoscuse niciodată?

   Ceea ce scrisese până acum nu era decât o adunătură de cuvinte. Cuvinte scrise deja de altcineva, fraze copiate dintr-o carte sau alta și lipsite de interes dacă nu alimentau ura care-l măcina pe tatăl său.

   Dar ea, și numai ea, copiase poveștile murdare care atrăseseră asupra ei furia ducelui.

   Și, ca și cum n-ar fi fost destul de umilită de vorbele lui... o și sărutase.

   „Asta va fi încă ceva de adăugat porcăriei dumitale de carte!”

   Apoi, după ce ea aproape că-și pierduse cunoștința, o respinsese.

   „Să te ia dracu`! Să nu te mai văd niciodată!”

   Asprimea glasului lui încă îi mai răsuna în urechi și senzația ei de umilință era atât de puternică încât ochii i se umplură iar de lacrimi.

  Avusese de gând să plece de la castel, e adevărat, dar nu așa, ca un proscris, ca o persoană despre care lumea își va aminti mereu ca de o ființă murdară, demnă de dispreț.

   „Dumnezeule, cum aș putea să-l fac să înțeleagă? Cum să-i dovedesc că nu voiam să fac așa ceva?”

   Știa însă că niciodată nu va putea să-i explice împrejurările care o determinaseră să facă tot ce-i ceruse tatăl ei și, pentru asta, să caute în biblioteca lui elementele scandaloase necesare.

   Dar, dacă voia să fie sinceră, trebuia să recunoască faptul că avusese de gând să scrie despre duce însuși.

   Îl ura de multă vreme pentru ceea ce spusese despre ea la acel bal îngrozitor la care nimeni nu-și manifestase dorința să danseze cu ea și la care tinerii care-și îndepliniseră obligația de a dansa, se grăbeau s-o lase baltă pentru a porni în căutarea unor fete mai atrăgătoare. Îl urâse, sigur, dar el o tulburase. Exista ceva în vocea lui gravă, ceva ce ea nu putuse uita niciodată.

   De aceea îi căuta fotografiile prin revistele pe care le răsfoia. Din aceste reviste adunase o grămadă de informații despre Vox, cu mult înainte de a veni aici.

   Trebuia chiar să recunoască și că frumosul chip al lui Milverley, deși cu o expresie cinică, îi rămăsese în minte de prima dată când îi văzuse fotografia. Și nu-i putuse uita nici vocea, pentru că îl auzea parcă neîncetat comparând-o, râzând, cu un morcov. Atunci începuse să-l urască cu o ferocitate care aproape că o egala ppe cea pe care tatăl său o arăta față de înalta societate.

   Când îl văzuse în carne și oase, atât de înalt, atât de puternic, dominând-o de pe armăsarul lui negru, cu sprâncenele încruntate, cu buzele strânse de furie, inima ei tresărise de spaimă și își spusese că exact așa se așteptase să-l vadă.

   „Da, dar când i-am vorbit despre Aline, îmi părea rău pentru el.”

   Marisa își amintea că mătușa ei îi spusese că ducele a fost obligat să se căsătorească printr-un joc de intrigi.

   Era oare așa? Reușise oare o mamă abilă și ambițioasă să-l plaseze într-o poziție din care, ca să-și salveze onoarea, nu-i mai rămânea decât să facă o cerere în căsătorie a fiicei acestuia?

   Domnișoara Featherstonehaugh afirmase adesea că nimic nu era mai ușor, pentru o astfel de mamă hotărâtă să-și mărite fiica, decât să prindă un bărbat în capcană.

   - Nu-i de mirare că celibatarii preferă compania femeilor măritate, adăugase ea râzând. Aceste mame sunt exact ca niște păsări de pradă care-i pândesc, gata să se năpustească asupra lor. Dacă un bărbat ajunge să danseze de două ori la rând cu o fată, această atitudine echivalează practic cu o cerere în căsătorie. Dacă se plimbă singur cu ea într-o grădină sau sunt găsiți discutând într-o cameră goală, atunci el este bun de dus la altar, fie că vrea sau nu!

   Oare ducele se lăsase prins în capcană astfel?

   Pe de altă parte, poate că nici soției lui nu-i plăcuse să se vadă legată de el printr-o căsătorie.

   Toate astea erau atât de complicate, atât de greu de înțeles și totuși, Marisa era aproape sigură că ducele trebuie să fi vorbit despre el când spusese:

   „De cele mai multe ori, numeroase dintre aceste scandaluri care-ți plac atât de mult, nu se produc decât pentru că oamenii implicați au fost obligați de împrejurări să se căsătorească cu cineva pe care nu-l iubeau.”

   Probabil că acest lucru i se întâmplase și lui determinându-l să devină atât de cinic. Dovadă mai era și asprimea privirii lui și cele două cute care-i brăzdau obrajii până-n colțul gurii.

   Erau semnele care arătau că bărbatul acesta își pierduse încrederea în viață și nu mare are nicio speranță că viitorul ar putea fi diferit de trecut.

   - Dar poate că nu-i pierdută orice speranță pentru el! murmură fata.

   Își aminti de violența sărutărilor lui, de felul în care brațele lui o strânseseră făcându-i imposibilă orice mișcare, aproape sufocând-o.

   Era înfuriat pe ea și totuși vrusese s-o atingă. Ar fi înțeles dacă ar fi pălmuit-o, dar el o sărutase.
   Se înfioră la această amintire și-i mai auzea parcă vocea înăbușită de furie:

   - Du-te dracului! Să nu te mai văd!

   Marisa trebuia să plece de la castel. Nu era nicio îndoială în privința asta. Dacă nu va pleca de bunăvoi, ducele o va da afară.

   Va trebui să părăsească Vox Castle. S-o părăsească pe Aline... Să-l părăsească... pe el!

   Dintr-o dată, adevărul îi apăru limpede. Nu voia să plece. Doar gândul că, în câteva ore, va fi obligată s-o facă și astfel să nu-l mai vadă niciodată, îi provoca o suferință pe care n-o mai simțise niciodată.

   Și, în acea clipă, înțelese de ce perspectiva aceasta era atât de dureroasă. Îl iubea...

   Indiscutabil că ceea ce simțise pentru el era dragoste. Această durere, această neliniște din adâncul sufletului ei ca și cum cineva i-ar fi înfipt un pumnal în inimă... era dragoste.

   El o prevenise, dar ea nu-l crezuse. Îi spusese că dragostea era un foc ce mistuia totul, un val care te trage în adâncul unei mări unde nu mai ai scăpare.

   Era exact ce simțea ea acum, dar mult mai intens, mult mai tumultuos decât îi dăduse el de înțeles. Îl iubea. Părea imposibil, dar acum înțelegea. Deși îngrozită de violența sărutărilor lui, de brutalitatea cu care o strânsese la piept, ea nu se simțise nici revoltată, nici măcar ofensată.

   Îi fusese teamă, pentru că nu mai fusese niciodată sărutată. Nu știa că buzele unui bărbat pot fi atât de violente sau că ea se va simți atât de slabă, atât de dezarmată în brațele lui și, totuși, doar gândul la el o făcea acum să se înfioare de emoție.

   Simțea că în adâncul ființei ei ardea o flacără aprinsă de privirea lui. Îl iubea. Îl iubea cu mult înainte de a veni aici, la Vox.. dar crezuse că de fapt îl ura. Îl iubea deja atunci când vorbiseră pentru prima oară despre Aline și, mai târziu, când el îi explicase ce-i dragostea.

   Nu era milă ceea ce simțise cuprinzând-o ca un val cald atunci când îi spusese că Aline era copilul lui... ci dragoste.

   O dragoste care vrusese să șteargă amărăciunea pe care soția lui o lăsase să mocnească în el timp de 9 ani. Marisa simțea acum că ar fi vrut să alerge spre el cu brațele deschise și să-l implore să uite trecutul.

   Simțise dintr-o dată o tandrețe, o afecțiune aproape maternă pentru acest bărbat care suferise atât de nedrept. Dar era prea timidă, prea lipsită de experiență ca să se înțeleagă chiar pe sine.

   Împinsă de o nevoie bruscă de a pleca, Marisa se așeză pe marginea patului și se strădui să-și facă un plan de acțiune.

   Nu avea curajul să-i spună Alinei că pleacă, hotărârea ei ar tulbura-o pe fetiță. Era sigură că Aline s-ar agăța de ea, ar implora-o să rămână. O asemenea scenă ar însemna o cruzime inutilă pentru copil și ar fi insuportabilă pentru ea. Va trebui să acționeze cu precauție.

...........................................