Vânătorii de capete, Jo Nesbo

 ............................................

2-4

            Diana îmi lipise un bilet pe frigider, anunţându-mă că se vede cu amica ei, Cathrine, şi că se va întoarce cam pe la miezul nopţii. Mai erau, până atunci, aproape 6 ore.

    Am deschis o sticlă de San Miguel şi m-am aşezat în fotoliul de la fereastră, aşteptând-o. Am mai luat o sticlă şi m-am gândit la ceva ce-mi aminteam dintr-o carte de Johan Falkberget din care-mi citise Diana când avusesem oreion: „Bem cu toţii întocmai după de cât de sete ne este”.
   Zăcusem în pat, cu temperatură. Mă usturau obrajii, mă dureau urechile şi arătam ca un peşte-balon asudat. Doctorul verificase termometrul şi zisese un „nu-i aşa de grav”. Nici nu mi se părea că ar fi. Doar după ce-l bătuse Diana la cap îi scăpaseră vorbe urâte precum meningită şi orhită, pe care le tradusese apoi, şi mai fără tragere de inimă, drept inflamaţie a ţesuturilor care înconjoară creierul şi inflamaţie a testiculelor, grăbindu-se însă să adauge că erau „foarte puţin probabile în cazul de faţă”.
   Diana mi-a citit deci şi mi-a pus comprese reci pe frunte. Cartea se numea A patra strajă a nopţii şi, dacă tot n-aveam nimic care să-mi ocupe creierul pândit de inflamaţie, am ascultat atent. Două lucruri anume îmi atrăseseră atenţia. Mai întâi, o replică de-a preotului Sigismund, care ţinuse partea unui beţiv spunând „Bem cu toţii întocmai după cât de sete ne este”.
   A doua chestie era un citat din ceva cunoscut informal drept „Lămuririle lui Pontoppidan”, în care declară că o persoană este capabilă să ucidă sufletul alteia infectându-l, atrăgându-l spre păcat într-un asemenea fel încât mântuirea este întârziată. Şi gândul că pângăream aripi de înger însemna că nu îngăduiam ca Diana să afle cu ce mă ocup pentru un ban în plus.
   Patru zile şi patru nopţi m-a îngrijit, sursă atât de plăcere, cât şi de sâcâială. Fiindcă ştiam că n-aş fi putut face la fel pentru ea, cel puţin nu dacă ar fi avut un oreion de două parale. Astfel încât, când am întrebat-o în cele din urmă de ce făcuse asta, eram cuprins de-o curiozitate autentică. Mi-a răspuns simplu şi pe de-a dreptul.
   - Fiindcă te iubesc.
   - E doar un oreion.
   - Poate că altă dată n-o să mai am ocazia să-ţi arăt. Eşti sănătos mai mereu.
   Sunase ca o acuzaţie.
   Şi, evident, în zilele de după ce mă dădusem jos din pat, mă dusesem la un interviu de angajare la o agenţie de recrutare pe nume Alfa şi le spusesem că ar fi idioţi dacă nu m-ar angaja. Şi ştiu cum am reuşit să le-o trântesc cu asemenea neclintită încredere. Fiindcă nimic nu înalţă mai mult un bărbat decât o femeie care-i spune că îl iubeşte. Oricât l-ar minţi ea, mereu va exista în el o părticică recunoscătoare şi părticica asta va arăta ceva dragoste pentru ea.
   Am luat unul dintre albumele Dianei, am citit despre Rubens şi puţinul existent despre Vânătoarea mistreţului, apoi am cercetat cu multă atenţie pictura. Apoi am lăsat deoparte albumul şi am încercat să-mi desfăşor în cap, pas cu pas, planul operaţiunii din Oscarsgate din ziua următoare.
   Un apartament la bloc însemna desigur riscul de a da peste vecini pe casa scării. Martori potenţiali care ar fi putut să te vadă. Însă doar pentru câteva clipe. N-ar fi fost suspicioşi atunci, n-ar fi încercat să-şi întipărească în memorie faţa mea, fiindcă urma să port salopetă şi să intru într-un apartament care se renova. De ce mi-era, atunci, frică?
   Ştiam de ce.
   Mă citise ca pe o carte deschisă, la interviu. Dar câte pagini apucase să parcurgă? Ar fi putut bănui ceva? Nu. Recunoscuse o metodă de interogatoriu pe care o folosise şi el în armată, atâta tot.
   Am pus mâna pe mobil şi l-am sunat pe Greve ca să-i spun că Diana ieşise în oraş şi că găsirea unui eventual expert care să autentifice tabloul trebuia să aştepte până la întoarcerea sa din Rotterdam. Robotul telefonic al lui Greve a răspuns în engleză: „Vă rog să lăsaţi un mesaj”. Zis şi făcut.
   Sticla se golise. M-am gândit în treacăt la o duşcă de whisky, dar am alungat ideea, n-aveam chef să mă trezesc a doua zi mahmur. O ultimă bere, excelent.
   Eram cât pe ce să trimit mesajul când mi-am dat seama ce fac. Am lăsat deoparte receptorul şi am apăsat grăbit pe butonul roşu. Formasem numărul lui Lotte, cel de sub L-ul discret din agendă, un L care mă făcuse să mă cutremur în cele câteva dăţi când apăruse pe ecran, apelând. Regula noastră fusese că sun doar eu. Am intrat în agenda telefonului, am ajuns la litera buclucaşă şi-am apăsat pe „Şterge”.
   - Chiar vrei să-l ştergi? a întrebat telefonul.
   Am evaluat alternativele. Un „nu” laş, deznădăjduit şi un „da” nesincer.
   Am apăsat pe „da”. Ştiind totuşi că numărul acela mi-era întipărit în creier într-un fel care sfida radierea. Ce însemna asta nu ştiam şi nici nu voiam să ştiu. Dar avea să se estompeze. Să se destrame şi să dispară. Neapărat.
   Diana s-a întors acasă la 5 minute după miezul nopţii.
   - Ce-ai făcut azi, scumpule? a întrebat apropiindu-se de fotoliul meu, aşezându-se pe braţul lui şi îmbrăţişându-mă.
   - Nu mare lucru, am zis. Am făcut un interviu cu Clas Greve.
   - Cum a mers?
   - E perfect, cu excepţia faptului că-i străin. Cei de la Pathfinder ar fi vrut un norvegian ca şef; ba chiar se împăunează public cu faptul că-s norvegieni din creştet până-n tălpi. Deci o să am de dus muncă de lămurire.
   - Dar eşti cel mai bun din lume la asta, a zis aplicându-mi un pupic pe frunte. Am auzit lume vorbind despre recordul tău.
   - Care record?
   - De a fi cel care reuşeşte mereu să i se angajeze candidatul, presupun.
   - A, asta era, am zis, prefăcându-mă surprins.
   - O să-ţi iasă şi acum.
   - Cum a fost cu Cathrine?
   Diana şi-a trecut degetele prin părul des.
   - Fantastic. Ca de obicei. Ori chiar mai fantastic ca de obicei.
   - O să moară într-o zi de-atâta fericire.
   Diana şi-a lipit faţa de părul meu şi a vorbit în el.
   - Tocmai a aflat că-i însărcinată.
   - Deci n-o să mai fie aşa de fantastic o vreme.
   - Prostii, a îngânat Diana. Ai băut ceva?
   - Un pic doar. Să închinăm în sănătatea lui Cathrine?
   - Mă duc la culcare. Sunt extenuată de la atâta pălăvrăgeală fericită. Vii?
   Întins în pat, ghemuit în spatele ei, cuprinzând-o şi simţindu-i şira spinării lipită de pieptul şi stomacul meu, mi-am dat brusc seama de un lucru pe care-ar fi trebuit să-l ştiu încă de la interviul cu Greve. Că acum o puteam lăsa însărcinată. Mă aflam în sfârşit pe teren solid, la loc sigur; un copil n-ar mai fi fost o povară. Tabloul de Rubens avea să mă facă în sfârşit leul, stăpânul despre care vorbea Diana. Furnizorul de neînlocuit. Nu că Diana s-ar fi îndoit până acum, însă eu fusesem în dubiu. Mă întrebasem dacă pot fi străjerul cuibului pe care-l merita Diana. Şi dacă un copil, mai ales, ar fi putut să-i vindece binecuvântata orbire. Acum însă n-avea decât să vadă, să mă vadă cu totul. Sau, în orice caz, o halcă mai bună din mine.
   Aerul rece şi înţepător care venea pe fereastra deschisă îmi făcea pielea ca de găină pe deasupra plăpumii şi simţeam ivindu-se o erecţie.
   Însă răsuflarea ei era deja profundă, domoală.
   M-am dezlipit de ea. S-a întors pe spate, protejată şi neajutorată ca un copilaş.
   Eu m-am ridicat uşurel din pat.
   Altarul mizuko nu părea să fi fost, de ieri, atins. Era neobişnuit să treacă vreo zi fără ca ea să facă, în vreun fel sau altul, o schimbare vizibilă: înlocuitul apei, o lumânare nouă, flori proaspete.
   Am intrat în camera de zi şi mi-am turnat un whisky. Parchetul, în zona ferestrei, era rece. Whisky-ul era un Macallan vechi de 30 de ani, cadou de la un client mulţumit. Firma lui era, acum, cotată la bursă. Am coborât privirea spre garajul scăldat în lumina lunii. Ove era, probabil, pe drum. Urma să intre în garaj şi să urce în maşină cu cheile de rezervă pe care i le dădusem. Avea s-o scoată pe Eva Mudocci, s-o pună în mapă şi să se întoarcă la maşina lui, parcată la o distanţă liniştitoare, suficient de departe cât să nu se facă vreo legătură cu casa noastră. Îl aştepta un drum cu maşina până la Goteborg, unde trebuia să livreze pictura, apoi să se întoarcă până dimineaţa.
    Eva Mudocci nu mai era însă interesantă acum, ci o trebuşoară de umplutură iritantă, care trebuia făcută odată şi basta. La întoarcerea de la Goteborg, Ove ar fi trebuit să aibă cu el o reproducere utilizabilă a Vânătorii lui Rubens, pe care s-o vâre sub tavanul automobilului meu înainte ca noi sau vecinii noştri să facem ochi.
   Ove mai folosise maşina mea, în trecut, ca să meargă la Goteborg. Eu, unul, nu vorbisem niciodată cu dealerul şi speram să nu ştie că mai este cineva implicat în afară de Ove. Aşa şi voiam să fie, cât mai puţine contacte, cât mai puţini oameni care, la o adică, să mă arate cu degetul.
   Infractorii sunt prinşi mai devreme sau mai târziu, aşa că era absolut obligatoriu să pun distanţă maximă între ei şi mine. De aceea nu mă întindeam la discuţii cu Kjikerud în văzul lumii şi tot de aceea îl sunam de la telefoane publice. Nu voiam ca vreunul dintre numerele mele de telefon să se afle pe agenda de apeluri a lui Kjikerud când îl arestau. Împărţeala banilor şi planurile necesitând mai multă strategie se făceau într-o cabană izolată din zona Elverum. Ove închinase cabana de la un fermier-pustnic şi ne duceam acolo mereu, fiecare cu maşina lui.
   Spre cabana aceea mă îndreptam când mă lovise gândul cât de riscant era să-l las pe Ove să ducă cu maşina mea tablourile la Goteborg. Trecusem de-un radar şi-i văzusem Mercedesul vechi de aproape treizeci de ani, un 280SE negru, elegant, oprit lângă o maşină de poliţie. Şi-mi dădusem seama că Kjikerud era, vezi bine, unul dintre acei şoferi infami incapabili să se menţină în limita de viteză. Îl tocasem la cap să scoată întotdeauna vinieta de pe parbriz când îmi conducea Volvo-ul la Goteborg, fiindcă era scanată la fiecare folosire şi n-aveam chef să explic poliţiei de ce mă fâţâiam pe autostradă, în toiul nopţii, de câteva ori pe an.
   Trecând însă de Ove, care-şi încasa amenda pentru viteză, îmi dădusem seama care era de fapt riscul cel mai mare căruia ne supuneam: ca poliţia să oprească vitezomani şi vechi cunoştinţe precum Ove Kjikerud pe drumul spre Göteborg şi să se întrebe ce caută, pentru numele Providenţei, într-o maşină aparţinând respectabilului, hmm, agent de recrutări Roger Brown. Iar de aici veştile rele s-ar fi ţinut lanţ. Fiindcă Kjikerud contra Inbau, Reid şi Buckley nu putea duce decât la un singur rezultat.
   Mi s-a părut că desluşesc ceva mişcând în beznă, pe lângă garaj.
   Mâine era Ziua V. Ziua Visată. Ziua Victoriei. Dacă totul mergea după plan, lovitura asta avea să fie ultima. Voiam să se sfârşească odată, să fiu liber, să fiu cel care scapă cu prada.
   Departe, în vale, oraşul scânteia plin de promisiuni. Lotte a răspuns la al cincilea apel.
   - Roger?
   Cu voce grijulie, blândă. De parcă ea m-ar fi trezit pe mine din somn şi nu invers.
   Am închis.
   Şi-am dat peste cap paharul.

8. G11sus4

   M-am trezit în ghearele unei dureri de cap crunte.
   M-am ridicat în coate şi-am văzut dosul delicat al Dianei, în chiloţei, înălţându-se în aer. Scormonea prin poşetă şi prin buzunarele hainelor pe care le purtase în ziua precedentă.
   - Cauţi ceva? am întrebat.
   - Bună dimineaţa, scumpule, a zis, însă din tonul ei se simţea că dimineaţa nu-i dintre cele mai bune.
   Eram de acord.
   M-am ridicat chinuit din pat şi m-am târât spre baie. M-am văzut în oglindă şi am ştiut că restul zilei nu putea decât să aducă îmbunătăţiri. Musai îmbunătăţiri. Altfel nu era cu putinţă. Am dat drumul la duş şi am stat sub jetul de apă rece ca gheaţa, ascultând-o pe Diana cum înjură încetişor dincolo.
   - Şi o să fie... am răcnit cu sfidare pură...PERFECT!
   - Am plecat, am auzit vocea Dianei. Te iubesc.
   - Şi eu te iubesc, am urlat fără să ştiu dacă apucase să audă înainte ca uşa să se trântească după ea.
   La ora 10 eram deja în birou, la lucru, încercând să mă concentrez. Îmi simţeam capul ca pe un mormoloc transparent, pulsatil. Observasem că gura lui Ferdinand stătuse deschisă mai multe minute în şir, alcătuind ceea ce presupuneam că vor fi fost cuvinte prezentând mai mult sau mai puţin interes. Şi că, deşi rămăsese apoi tot cu gura deschisă, încetase să mai dea din ea şi se holba acum la mine cu ceva ce putea fi interpretat drept aşteptare în priviri.
   - Repetă întrebarea, am zis.
   - Am zis că e super că fac eu al doilea interviu cu Greve şi clientul, dar că ar trebui să-mi spui, mai întâi câte ceva despre Pathfinder. Nu mi s-a spus nimic din vreme şi-o să par tâmpit de-a binelea!
   Ajunsă aici, vocea lui a căpătat obligatoria piţigăială isterică.
   Am oftat.
   - Fac nişte transmiţătoare minuscule, aproape invizibile, care pot fi ataşate de persoane şi urmărite printr-un receptor conectat la cel mai avansat sistem GPS din lume. Servicii prioritare de la sateliţii din care deţin participaţiuni etc., etc. Tehnologie inovatoare, prin urmare potenţial mare de a fi preluată forţat. Citeşte raportul anual. Altceva?
   - L-am citit! Tot ce ţine de produs e trecut la secret. Şi cum e cu Clas Greve fiind străin? Cum o să-i fac eu pe clienţii ăştia care-s atât de evident naţionalişti să înghită găluşca?
   - N-o să ai de ce. O s-o fac eu. Tu nu-ţi face griji din cauza asta, Ferdy.
   - Ferdy?
   - Da, m-am gândit un pic şi Ferdinand e prea lung. E-n regulă aşa?
   S-a uitat la mine, nevenindu-i să creadă.
   - Ferdy?
   - Nu cu clienţii de faţă, evident, am zis radios, simţind cum durerea de cap se estompează. Am terminat, Ferdy?
   Terminaserăm.
   M-am dus, la prânz, o fugă până la magazinul de bijuterii aflat vizavi de Sushi & Coffee.
   - Aceia, am zis arătând spre cerceii cu diamante din vitrină.
   Aveam bani să acopăr creditul cardului, până se terminau. Şi interiorul de catifea stacojie al cutiei era moale ca blana unui căţeluş.
   Am continuat, după prânz, să mă tratez cu antinevralgic, cu privirea nedezlipită de ceas.
   La 5 fix am parcat maşina în Inkognitogata. Era uşor să găseşti un loc; atât cei care locuiau, cât şi cei care lucrau aici erau, vezi bine, în drum spre casă. Abia plouase şi tălpile pantofilor plescăiau pe asfalt. Mapa părea uşoară. Reproducerea fusese de calitate medie şi, fireşte, oferită la un suprapreţ oribil, 15 mii de coroane suedeze, însă nu acesta era, pentru moment, cel mai important lucru.
   Dacă se poate vorbi despre vreo stradă elegantă în Oslo, atunci Oscarsgate e aceea. Clădirile de apartamente sunt un talmeş-balmeş de stiluri arhitecturale, cel mai adesea construite în stil neorenascentist.
   Faţadele au modele neogotice, în faţă sunt grădini. Aici şi-au avut directorii şi funcţionarii publici de rang înalt reşedinţele pe la începutul secolului al nouăsprezecelea.
   Un bărbat cu un pudel în lesă se apropia. Pe-aici, prin centru, nu există câini de vânătoare. S-a uitat prin mine. Centrul oraşului.
   Am mers până la numărul 25, care era, potrivit căutării pe internet, un bloc cu „o variantă hanovreză de arhitectură cu influenţe medievale”. Mult mai interesant de citit era faptul că Ambasada Spaniei nu-şi mai avea sediul aici, prin urmare, speram să nu existe atât de enervantele camere de supraveghere. Nu se vedea niciuna în faţa clădirii, care m-a întâmpinat cu ferestre negre, tăcute. Cheia dată de Ove ar fi trebuit să se potrivească atât la uşa de intrare în clădire, cât şi la cea a apartamentului. A funcţionat pentru prima. Am apucat-o cu paşi mari pe scări în sus. Sigur pe mine. Cu paşi nici grei, dar nici furişaţi. O persoană care ştie încotro se duce şi nu are nimic de ascuns. Cheia o aveam pregătită, ca să nu încep să o caut prin buzunare la uşa apartamentului; genul ăla de zgomot răsună până departe într-un bloc vechi de apartamente.
   Al doilea etaj. Fără nume pe uşă, dar ştiam că aici e. Uşă dublă, cu geam ondulat. Nu eram pe cât de calm aş fi crezut, fiindcă inima îmi bubuia izbindu-se în coaste şi nu reuşeam să nimeresc gaura cheii.
   Ove îmi spusese odată că primul lucru care se duce pe copcă atunci când începi să te agiţi e coordonarea motorie. Citise asta într-o carte despre lupta corp la corp, că abilitatea de a încărca o armă te trădează când eşti ameninţat cu o altă armă.
   Am reuşit totuşi să găsesc gaura cheii din a doua încercare. Cheia s-a rotit în broască, fără sunet, fără asperităţi, perfect. Am apăsat pe clanţă şi-am tras uşa spre mine. Am împins-o. Nu se deschidea şi pace. Pe toţi dracii!! Îşi pusese Greve încă o încuietoare? Toate visurile şi planurile mele urmau să fie zdrobite de o broască în plus. Am tras de uşă cât de tare am putut, simţind că aproape intru în panică. S-a desprins din cadru cu un trosnet puternic şi sticla s-a zguduit, lăsând ecoul să răsune pe scară. M-am strecurat înăuntru, am închis cu grijă uşa după mine şi-am dat aerul afară din piept.
    Iar gândul care mă izbise cu o seară înainte mi s-a părut, dintr-odată, o neghiobie. Avea să-mi lipsească încordarea asta, cu care mă obişnuisem într-atât?
   Am inhalat şi mi-am umplut plămânii cu solvenţi: diluant pentru vopsea, lac şi adeziv.
   Am păşit peste recipientele cu vopsea şi peste rulourile de tapet din hol.
   Hârtie cenuşie, protectoare pe parchetul de stejar haşurat, lambriuri, praf de cărămidă, geamuri vechi care urmau, în mod clar, să fie înlocuite. Încăperi de mărimea unor saloane mai mici se înşiruiau una după alta.
   Am descoperit bucătăria pe jumătate finisată dincolo de camera din mijloc. Linii severe, metal şi lemn, neîndoielnic costisitoare; am ghicit că era vorba despre marca nemţească Poggenpohl. Am intrat în cămăruţa menajerei şi-am dat peste uşa de după rafturi. Luasem deja în calcul posibilitatea să fie încuiată, dar ştiam că, la nevoie, în casă existau unelte pe care le puteam folosi ca s-o forţez.
   N-a fost nevoie. Balamalele au scârţâit în semn de avertizare când am deschis-o.
   Am păşit într-o cameră întunecoasă, goală şi de formă dreptunghiulară, am scos lanterna din buzunarul salopetei şi-am luminat pereţii cu razele ei galbene, slabe. Erau, atârnate acolo, patru tablouri. Trei îmi erau necunoscute. Al patrulea nu.
   M-am oprit înaintea lui, simţind aceeaşi uscăciune în gură ca atunci când Greve îi rostise numele.
   Vânătoarea mistreţului Caledonian.
   Lumina părea să străbată dinspre pânză către afară printre straturile de vopsea vechi de 400 de ani. Împreună cu umbrele, dădea scenei de vânătoare formă şi consistenţă, o tehnică pe care mi-o explicase Diana şi care se numeşte chiaroscurro, clarobscur. Imaginea avea un impact aproape fizic, un magnetism care te atrăgea, era ca şi cum ai fi cunoscut o persoană charismatică pe care o ştiuseşi doar din poze şi din zvonuri. Nu eram pregătit pentru atâta frumuseţe. Am recunoscut culorile din lucrări mai bine cunoscute, având vânătoarea ca temă, care apăreau în albumele Dianei - Vânătoarea Leului, Vânătoarea Hipopotamului şi a Crocodilului, Vânătoarea Tigrului.
    În cartea citită cu o zi în urmă, se afirma că acesta era primul tablou având ca temă vânătoarea, punctul de pornire pentru capodoperele de mai târziu. Mistreţul Caledonian fusese trimis de Artemis să facă prăpăd în Caledonia ca răzbunare pentru felul în care omenirea îi neglijase pe zei. Însă cel mai iscusit vânător din cetate, Meleagru, ucisese în cele din urmă mistreţul cu suliţa. Mă holbam acum la trupul dezgolit şi musculos al lui Meleagru, la expresia de pe chip, de ură încrâncenată, care-mi amintea de cineva, la suliţa străpungând corpul fiarei. Extrem de dramatic şi totuşi reverenţios. Atât de despuiat şi totuşi secret. Simplu. Şi atât de valoros.
   Am apucat tabloul, l-am dus în bucătărie şi l-am pus pe blat. Vechea sa ramă avea, cum presupusesem, un întinzător de pânză prins la spate. Am scos la iveală singurele unelte pe care le adusesem şi care îmi trebuiau: o şurubelniţă şi un patent. Am tras afară majoritatea piunezelor, le-am pus deoparte pe cele pe care voiam să le refolosesc, am slăbit întinzătorul şi, cu ajutorul şurubelniţei, am desprins cuiele care fixau pânza.
   Am bâjbâit mai mult decât de obicei; poate că Olav avusese dreptate, până la urmă, cu coordonarea abilităţilor motorii. Însă, 20 de minute mai târziu, reproducerea era la locul ei, în ramă, iar originalul în mapa mea.
   Am pus tabloul la loc pe perete, am aruncat o privire pe fereastră şi-am privit, în treacăt, coroana aproape pleşuvă a unui copac. Frunzele rămase, de un roşu strălucitor, făceau copacul să arate ca şi cum ar fi luat foc în razele piezişe ale soarelui care se furişau printre nori. Rubens. Culorile.
   Erau culorile lui.
   Momentul era magic. Un moment de triumf. Un moment de metamorfoză. Într-un asemenea moment, vezi totul atât de limpede, încât decizii care ţi-au părut complicate înainte par, acum, de la sine înţelese.
   Urma să devin tată, plănuisem să-i spun în seara asta, însă ştiam acum că ar fi fost momentul potrivit. Aici, acum, la locul faptei, cu Rubens sub braţ şi arborele maiestuos, frumos, din faţă. Era un moment care ar fi trebuit turnat în bronz, amintirea veşnică pe care eu şi Diana ar fi trebuit s-o împărtăşim, s-o avem ca pavăză în zile mai înnorate. Decizia pe care ea, imaculată, avea să creadă că o luasem într-un moment de luciditate şi fără vreun alt motiv decât iubirea pentru ea şi viitorul nostru copil. Şi doar eu, leul, patriarhul familiei, aveam să ştiu secretul cel întunecat: că gâtlejul zebrei fusese sfâşiat în urma unei ambuscade, că pământul fusese stropit cu sânge înainte ca premiul, captura, să fie depus la picioarele lor, nevinovaţii mei. Da, aşa ar fi trebuit consolidată dragostea noastră.
    Am scos telefonul, mi-am tras mănuşa de pe mână şi am selectat numărul ei. Am încercat să-mi formulez în cap fraza în vreme ce aşteptam să se facă legătura. „Vreau să-ţi dăruiesc un copil, draga mea.” Ori: „Draga mea, dă-mi voie să-ţi ofer...”
   John Lennon şi acordul său de chitară, G11sus4. „Am muncit şi nopţi, am muncit şi zile...” Adevărat, cât de adevărat. Am zâmbit, cuprins de încântare.
   Însă, într-o străfulgerare, am priceput.
   Că îl puteam auzi.
   Că ceva nu era în regulă deloc.
   Am luat de la ureche mobilul. Şi undeva, dar nu prea departe şi îndeajuns de clar am auzit acordul de început al piesei Beatles „A Hard Day’s Night”.
   Soneria ei.
   Am simţit că picioarele îmi prind rădăcini în hârtia gri de pe jos. Apoi au început să se mişte în direcţia sunetului, iar inima să-mi bubuie.
   Sunetul se auzea din spatele unei uşi întredeschise pe coridor, de cealaltă parte a camerelor de primire.
   Am deschis uşa.
   Era un dormitor.
   Patul din mijlocul odăii era făcut, însă se vedea că dormise cineva în el.
   La picior se afla o valiză, iar lângă valiză un scaun cu nişte haine aşezate pe spetează. Un costum atârna pe un umeraş în şifonierul deschis. Costumul purtat de Clas Greve la interviu. De undeva din cameră, Lennon şi McCartney cântau la unison cu o energie de care n-aveau să mai dea dovadă la următoarele albume. Mi-am aruncat privirea în jur. Şi m-am lăsat în genunchi. M-am aplecat. Şi-am dat de el. Telefonul mobil marca Prada. Sub pat. Îi alunecase, probabil, din buzunar. Foarte posibil când el trăsese de pe ea pantalonii. Iar ea nu-şi dăduse seama că-i lipseşte telefonul decât... decât...
   Am văzut-o înaintea ochilor, căutând aplecată, scormonind cu furie prin haine şi poşetă.
   M-am ridicat în picioare. Mult prea iute, se pare, fiindcă încăperea a început să se învârtă. M-am sprijinit cu palma de perete.
   Mesajul de întâmpinare s-a declanşat şi i-am auzit vocea ciripind dulce.
   - Bună, sunt Diana şi nu am telefonul la îndemână...
   Chiar aşa.
   - Dar ştiţi ce trebuie să faceţi.
   Ştiam, cum să nu. Creierul meu băgase cumva de seamă că foloseam ca să mă sprijin palma fără mănuşă şi că nu trebuia să uit să şterg peretele.
   - Să aveţi o zi luminoasă!
   Asta s-ar fi putut dovedi dificil.
   Bip.

Partea a treia
Al doilea interviu
9. Al doilea interviu

   Tatăl meu, Ian Brown, a fost, dacă nu un jucător foarte bun de şah, cel puţin unul dedicat.
    Îl învăţase să joace tatăl lui, la vârsta de 5 ani, după care se apucase de citit manuale de şah şi studiase partide celebre. Pe mine însă nu m-a învăţat să joc decât după ce-am împlinit unsprezece ani, când anii în care-aş fi putut asimila cel mai uşor se scurseseră. Totuşi, nu-mi lipsea talentul pentru şah, iar când am împlinit 16 ani, l-am învins pentru întâia oară. A zâmbit ca şi cum ar fi fost mândru de mine, dar ştiu că i s-a părut odios. A aşezat iarăşi piesele pe tablă şi am început un meci revanşă. Jucam, ca de obicei, cu piesele albe; încercase să mă facă să cred că-mi oferă un avantaj. După câteva clipe, s-a scuzat şi s-a dus în bucătărie, unde l-am auzit trăgând o duşcă dintr-o sticlă cu gin. Până s-a întors, pusesem o piesă în locul alteia, dar nu şi-a dat seama. După patru mutări, a rămas cu gura căscată la regina mea albă ameninţându-i regele. Şi-a dat seama că următoarea mutare însemna şah mat. Arăta atât de amuzant, că nu m-am putut abţine şi m-a pufnit râsul. Şi, din expresia lui, mi-am dat seama că ştia ce se întâmplase. S-a ridicat şi-a măturat cu dosul palmei toate piesele de pe tablă. După care m-a pocnit. Genunchii mi-au cedat şi-am căzut, mai mult de groază decât de la forţa loviturii. Nu mă mai lovise niciodată până atunci.
   - Ai schimbat nişte piese, a şuierat. Fiul meu nu e un trişor.
   Simţeam sânge în gură. Regina albă zăcea pe jos, în faţa mea. Coroana i se ciobise. Am simţit cum ura îmi urcă pe gât, arzându-mă, şi în piept, amară ca bila. Am luat regina vătămată şi-am pus-o la loc pe tablă. Apoi celelalte piese. Una după alta. Le-am aşezat iarăşi pe toate cum fuseseră.
   - Tu muţi, tati.
   Fiindcă asta face jucătorul cu sânge-rece şi ură în suflet când, aproape fiind să câştige, a fost pe neaşteptate lovit în obraz de adversar, a fost atins unde-l doare, a simţit groaza. Nu pierde din ochi tabla, îşi lasă deoparte groaza şi se ţine de plan. Respiră adânc, reconstruieşte, continuă jocul, obţine victoria. Părăseşte scena fără să facă gesturi prin care să-şi arate triumful.
   M-am aşezat la capătul mesei şi am văzut cum mişcă falca lui Clas Greve. I-am văzut obrajii încordându-se, apoi relaxându-se şi alcătuind cuvinte pe care, era clar, Ferdinand şi cei doi reprezentanţi de la Pathfinder le înţelegeau foarte bine, erau în orice caz mulţumiţi toţi trei.
    Cu câtă patimă uram gura aia! Uram gingiile mov-cenuşii, dinţii zdraveni, da, mi-era silă chiar şi de forma acelui orificiu revoltător; o despicătură dreaptă între două colţuri îndreptate în sus care sugerau un zâmbet, acelaşi zâmbet sculptat cu care Bjørn Borg fermecase o lume întreagă. Şi cu care acum Clas Greve îşi seducea viitorul angajator, Pathfinder. Însă cel mai mult uram buzele acelea. Buzele care atinseseră buzele soţiei mele, pielea soţiei mele, probabil sfârcurile ei roşietice şi cu siguranţă vaginul ei umed, primitor. Mi-am imaginat că zăresc un fir de păr blond, pubian, pe buza lui cărnoasă.
   Aşteptasem în tăcere aproape jumătate de oră, timp în care Ferdinand, cu un devotament imbecil, îndrugase întrebări din ghidul de interviu de parcă ar fi fost ale lui.
   La începutul interviului, Greve mi se adresase exclusiv mie. Îşi dăduse însă seama, treptat, că eram acolo doar în chip de supraveghetor pasiv, neanunţat, şi pe ziua de azi sarcina lui era să-i lumineze pe ceilalţi trei în privinţa Evangheliei după Greve. Îmi trimisese totuşi, la intervale regulate, uitături scurte şi întrebătoare, ca şi cum ar fi căutat indicii în privinţa rolului meu.
   După o vreme, cei doi delegaţi ai Pathfinder, preşedintele companiei şi directorul de relaţii publice, se apucaseră şi ei să întrebe lucruri centrate, firesc, pe perioada petrecută de Greve la HOTE. Iar Greve le oferise o relatare despre cum el şi HOTE deveniseră lideri în dezvoltarea TRACE, un lac care conţinea aproximativ o sută de transmiţători pe mililitru şi care putea fi aplicat pe orice obiect. Avantajul era că această peliculă devenea aproape invizibilă şi, exact ca un adeziv normal, se lipea de obiecte cu atâta putere, încât era imposibil de îndepărtat, apoi, fără un răzuitor de vopsea.
   Avea şi dezavantajul totuşi că transmiţătorii erau atât de mici, că semnalele lor erau prea slabe şi nu reuşeau să pătrundă prin materiale mai dense decât aerul care ar fi putut să le acopere, ca de pildă apa, gheaţa, noroiul sau vreun strat foarte gros de praf, cu care au adesea de furcă vehiculele în deşert.
   Pe de altă parte, zidurile, chiar şi cele făcute din cărămizi groase, erau arareori o problemă.
   - Am aflat din experienţa noastră că soldaţii daţi cu TRACE au pierdut contactul cu receptoarele noastre când murdăria de pe ei a atins un anumit nivel, a zis Greve, încă nu avem tehnologia cu care să facem mai puternici nişte transmiţători microscopici.
   - O avem noi, la Pathfinder, a replicat preşedintele firmei.
   Era un bărbat cu părul rărit, trecut de 50 de ani, care-şi tot sucea gâtul, de parcă s-ar fi temut să nu-i înţepenească ori de parcă înghiţise vreun obiect voluminos care nu voia să-i coboare pe gâtlej. Bănuiam că era vorba de un spasm involuntar provocat de o boală a muşchilor care nu poate duce decât la un singur lucru.
   - Nu avem, din păcate, tehnologia TRACE.
   - Tehnologic vorbind, HOTE şi Pathfinder ar fi alcătuit un cuplu de însurăţei perfect, a zis Greve.
   - Întocmai, a întărit preşedintele. Cu Pathfinder pe post de casnică, primind doar bani de pâine la salariu.
   Greve a chicotit.
   - Cam aşa ceva. Pe lângă asta, ar fi mai uşor ca tehnologia de la HOTE să fie achiziţionată de Pathfinder decât invers. De aceea cred că pentru Pathfinder există o singură cale viabilă, şi anume de a face pe cont propriu întreaga călătorie.
   I-am văzut pe delegaţii Pathfinder schimbând priviri.
   - În orice caz, ai un CV impresionant, Greve, a zis preşedintele firmei. Dar noi, la Pathfinder, punem mare accent pe faptul că directorul nostru executiv trebuie să fie stabil... cum îi spuneţi în jargonul vostru de recrutori?
   - Un fermier, i-a venit în ajutor Ferdinand.
   - Fermier, da. O imagine nimerită. Cu alte cuvinte, cineva care cultivă ce este deja acolo, care clădeşte totul cărămidă cu cărămidă. Cu pielea groasă şi răbdător. Iar tu ai un palmares... hmm... spectaculos şi dramatic, care nu ne lămureşte însă dacă ai şi rezistenţa şi încrâncenarea necesară pentru genul de director pe care-l căutăm noi.
   Clas Greve, care-l ascultase cu o expresie serioasă pe preşedinte, a dat din cap a încuviinţare.
   - Aş vrea, mai înainte de orice, să vă spun că vă împărtăşesc opinia privitoare la genul de director pe care ar trebui să-l caute Pathfinder. În al doilea rând, vreau să vă spun că nu aş fi arătat interes pentru provocarea asta dacă nu aş fi fost genul respectiv de persoană.
   - Eşti genul? a întrebat grijuliu al doilea reprezentant al companiei, un tip cu un comportament diplomatic pe care-l bănuisem a fi şeful de la relaţii publice al firmei încă de dinainte să se prezinte ca atare. Am avut destule ocazii să nominalizez candidaţi pentru asemenea posturi, de aceea.
   Clas Greve a zâmbit. Un zâmbet cald, care nu doar că i-a înmuiat faţa ca de cremene, ci i-a şi modificat-o cu totul. Mai văzusem la el trucul ăsta, menit să arate că poate fi, la nevoie, şi-un şmecher de gaşcă. Avea acelaşi efect ca şi contactul fizic recomandat de modelul Inbau, Reid şi Buckley, contactul personal, votul de încredere, atitudine care spune uitaţi, mi-am deschis sufletul în faţa voastră.
   - Să vă spun o poveste, a zis Greve, zâmbind în continuare. E despre o chestie pe care-mi vine greu s-o admit. Sunt, adică, un pierzător groaznic. Sunt genul de persoană căreia îi vine greu să piardă la un joc de dat cu banul.
   Hilizeli în sală.
   - Dar sper că vă va spune câte ceva despre rezistenţa şi stabilitatea mea, a continuat Greve. Odată, când eram în forţele speciale, mi s-a întâmplat să mă aflu pe urmele unui traficant de droguri, unul nu tocmai important, în Surinam...
   I-am văzut pe cei doi delegaţi de la Pathfinder cum, fără să-şi dea seama, s-au aplecat un pic spre el. Ferdinand s-a apucat să umple din nou ceştile de cafea, aruncându-mi un surâs încrezător.
   Iar gura lui Clas Greve a început să se mişte. Să macine întruna. Să devoreze, lacomă, ce nu avusese voie să atingă. Oare ea ţipase? Păi sigur că ţipase. Diana pur şi simplu nu se putea reţine, fusese ca o plastilină în ghearele poftei lui. Prima oară când făcuserăm dragoste îmi amintise de sculptura lui Bernini din Capela Cornaro, Extazul Sfintei Tereza di Avila. În parte din cauza gurii pe jumătate deschise a Dianei, a expresiei faciale arătând aproape suferinţă, a venei încordate şi a cutei de concentrare de pe frunte. Şi în parte fiindcă Diana ţipase, iar eu am crezut întotdeauna că sfânta carmelită a lui Bernini ţipă când îngerul îi smulge săgeata din piept, gata să i-o împlânte iarăşi.
    Mie, în orice caz, aşa îmi pare acest du-te-vino, o imagine a penetrării divine, un futai dintre cele mai sublime, dar un futai totuşi. Însă nici măcar o sfântă nu ţipa ca Diana. Ţipătul Dianei era o delectare îndurerată, un vârf de săgeată în timpan care trimitea frisoane prin tot trupul. Era un vaiet şi un bocet stăruitoare, un ton care doar se înălţa şi cobora, ca un aeroplan de jucărie. Atât de ascuţit că, după ce făcuserăm prima oară dragoste, mă trezisem cu ţiuituri în urechi şi, după 3 săptămâni de dragoste trupească, începusem să mă tem că am căpătat tinitus, boala ţiuiturilor cronice, ca un torent de apă căzând continuu sau cel puţin un pârâu însoţit de un şuierat intermitent.
   Îmi exprimasem îngrijorarea în privinţa auzului, fireşte că în glumă, însă Diana nu văzuse nimic amuzant. Dimpotrivă, fusese îngrozită şi pe punctul să izbucnească în lacrimi. Apoi, când am făcut dragoste data următoare, am simţit peste urechi palmele ei moi, percepându-le mai întâi ca pe o mângâiere întru câtva neobişnuită. Dar când mi-au cuprins urechile, alcătuind două cupole calde, protectoare, mi-am dat seama ce dovadă de iubire reprezenta asta. Efectul propriu-zis nu era cine ştie ce, auditiv vorbind - ţipătul îmi sfredelea şi acum creierii - dar emoţional devenea cu atât mai special. Nu-s genul de bărbat care lăcrimează, când însă mi-am dat drumul, am început să bocesc ca un bebeluş. Poate fiindcă ştiam că nimeni, nimeni altcineva n-o să mă mai iubească vreodată ca femeia asta.
   Aşa că, privindu-l acum pe Greve, cu certitudinea că ţipase şi în îmbrăţişarea lui, am încercat să nu mă gândesc la întrebarea implicită. Însă, întocmai ca Diana, nu mă puteam abţine. Îi astupase şi lui urechile?
   - Cărarea ducea prin junglă deasă şi pe teren mlăştinos, zicea acum Greve. Marşuri de opt ore. Însă eram oricum un pic în întârziere, soseam mereu prea târziu. Ceilalţi, unul după altul, au cedat. Febră, dizenterie, muşcături de şarpe sau, pur şi simplu, extenuare. Iar tipul era, fireşte, neînsemnat. Jungla îţi devorează judecata. Eram cel mai tânăr, dar în cele din urmă mie mi s-a dat comanda. Şi maceta.
   Diana şi Greve. Când parcasem maşina în garaj, după ce mă întorsesem de la apartamentul lui Greve, mă gândisem, preţ de-o clipă, să cobor geamul, să las motorul pornit şi să trag în piept dioxidul de carbon, monoxidul sau ce mama dracului respiri acolo; ar trebui, oricum, să fie o moarte plăcută.
   - După ce am urmat poteca asta timp de şaizeci şi trei de zile, pe 320 de kilometri de teren, cel mai rău pe care vi-l puteţi imagina, haita noastră a fost redusă la mine şi la un tinerel din Groningen care era prea prostuţ ca să înnebunească. Am contactat comandamentul şi mi-au trimis un terrier dungat pe calea aerului. Ştiţi rasa? Nu? E cel mai bun câine de vânătoare din lume. Şi nespus de loial, atacă tot ce-i arăţi, oricât de mare ar fi. Un prieten pe viaţă. Literalmente. Elicopterul a lăsat câinele, un căţelandru nu mai mare de-un an, în mijlocul junglei din întinsul district Sipaliwini, în acelaşi loc unde se lasă transporturile de cocaină. Însă punctul respectiv s-a dovedit a fi la 10 kilometri de locul unde ne ascundeam noi. Doar un miracol ar fi făcut ca terrierul să supravieţuiască 24 de ore în junglă, darmite să ne mai dea de urmă. Numai că a avut nevoie de mai puţin de două ore ca să ne găsească.
   Greve s-a lăsat pe spate în scaun. Deţinea acum controlul total.
   - I-am zis Sidewinder. După racheta aia care se ghidează după căldură, o ştiţi? Am iubit câinele ăla. De aceea am şi azi un terrier dungat. Am fost ieri să-l aduc din Olanda; e, de fapt, nepotul lui Sidewinder.
   O găsisem pe Diana în camera de zi, uitându-se la ştiri, când mă întorsesem acasă după ce-l jefuisem pe Greve. Era o conferinţă de presă cu inspectorul Brede Sperre în spatele unei păduri de microfoane. Vorbea despre o crimă. Un caz rezolvat. Una pe care, după cum suna, o elucidase de unul singur.
    Vocea lui Sperre avea o hârâială masculină, ca un post de radio cu interferenţe, cu sunete lipsă ca la o maşină veche de scris a cărei literă uzată abia o desluşeşti pe pagină. „Făpta-ul va apă-a mâine în fa-a insta-ţei. Mai sunt întrebări?” Nu mai avea nicio urmă de accent din estul Oslo-ului, însă, dacă te luai după Google, jucase baschet la Ammerund vreme de opt ani. Terminase al doilea dintre absolvenţii clasei lui, la Academia de Poliţie. Într-un interviu personal dat unei reviste pentru femei refuzase să spună, din motive profesionale, dacă are vreo relaţie sentimentală relevantă. Cu oricine ar fi ales să trăiască, a zis, acea persoană ar fi ajuns să se „bucure” de atenţia media şi a elementelor criminale pe care le vâna. Nimic însă din fotografiile făcute pentru aceeaşi revistă - cu cămaşă descheiată pe jumătate, ochi mijiţi şi umbra unui surâs - nu dădea de înţeles că şi-ar fi împărţit existenţa cu cineva.
   Mă oprisem în spatele fotoliului Dianei.
   - A început în Kripos acum, a zis ea. Cu crime şi din astea.
   Ştiam asta, fireşte, îl căutam săptămânal pe internet pe Brede Sperre ca să văd ce mai face ori dacă nu anunţase ceva prin presă despre suprimarea vreunei bande de hoţi de tablouri. Pe lângă asta, eram interesat să strâng cât mai multe informaţii despre Sperre ori de câte ori se ivea ocazia. Oslo nu-i un oraş mare. Ştiam chestii.
   - Ce păcat de tine, am zis, uşurat. N-o să te mai viziteze la galerie.
   Ea râsese, ridicând privirea spre mine, iar eu mă uitasem la ea de sus, zâmbind, iar ochii ni se întâlniseră cu feţele poziţionate de-a-ndoaselea. Şi m-am gândit, o fracţiune de secundă, că toată afacerea cu Greve nici nu se întâmplase, doar îmi imaginasem în culori prea vii totul, cum fac câteodată oamenii, încercând să-şi zugrăvească cel mai rău lucru cu putinţă pentru niciun motiv decât ca să simtă cum este, să-şi dea seama dacă pot îndura.
   Şi, parcă pentru a confirma că nu fusese decât un vis, spusesem că m-am răzgândit, că avea dreptate ea, că trebuia neapărat să organizăm o excursie la Tokio în decembrie. Ea însă mă privise surprinsă, zicând că nu poate închide galeria chiar înainte de Crăciun, că era perioada de vârf, nu? Şi cine se ducea la Tokio iarna, când era ger năprasnic? Atunci la primăvară, insistasem eu. Puteam să fac rezervare. Iar ea răspunsese că parcă prea ne întindeam cu planurile, nu, vom trăi şi vom vedea? În regulă, răspunsesem şi anunţasem că mă duc direct la culcare, că sunt mort de oboseală.
   Apoi, ajuns la etaj, intrasem în camera copilului, mă apropiasem de figurina mizuko jizo şi îngenuncheasem. Altarul rămânea neatins. Prea multă planificare pe termen lung. Vom trăi şi vom vedea. Scosesem apoi cutiuţa stacojie din buzunar, îmi trecusem degetele peste suprafaţa netedă şi o aşezasem lângă micul Buddha de piatră care-l ţinea sub ochi pe copilul apei, copilul nostru.
   - La două zile după aceea l-am descoperit pe traficantul de droguri într-un sătuc. Era ţinut ascuns de o fată străină foarte tânără care, după cum a reieşit, era iubita lui. Îşi găsesc de obicei fete cu aspect nevinovat şi le folosesc drept curieri. Până ce fata e prinsă la graniţă şi capătă puşcărie pe viaţă. Şaizeci şi cinci de zile trecuseră de când se dăduse startul vânătorii, a zis Clas Greve şi-a inspirat adânc. În ce mă priveşte, alte 65 ar fi fost în regulă.
   La sfârşit, directorul de relaţii publice a rupt tăcerea care se lăsase.
   - Şi l-ai arestat?
   - Nu doar pe el. Împreună cu iubita lui, ne-a dat suficiente informaţii ca să mai arestăm, mai încolo, alţi douăzeci şi trei dintre amicii lor.
   - Dar cum... a început să spună preşedintele. Cum îl arestezi pe un asemenea tip?
   - N-a fost foarte dramatic, în cazul ăsta, a zis Greve sprijinindu-şi ceafa cu palmele. Egalitatea a ajuns şi în Surinam. Când am dat buzna în casă, am descoperit că omul pusese deoparte armele şi-şi ajuta iubita cu o maşină de tocat carne.
   Preşedintele a izbucnit în râs şi-a aruncat o privire spre directorul de relaţii publice, care s-a grăbit să i se alăture cu un hohot, e drept că mai şovăielnic. Corul a devenit o armonie pe trei voci când Ferdinand a adăugat la veselia generală hlizeala lui piţigăiată. Am cercetat cele patru chipuri lucioase, dorindu-mi din suflet să am la îndemână, în chiar momentul acela, o grenadă.
   După ce-a terminat Ferdinand cu interviul, am făcut în aşa fel încât să-l conduc afară din birou pe Greve, pe când ceilalţi luau o pauză înainte de a trage concluziile.
   L-am însoţit până la lift şi-am apăsat pe buton.
   - Convingătoare prestaţie, am zis, împreunându-mi braţele înaintea pantalonilor de la costum şi aţintindu-mi privirea spre indicatorul luminos al ascensorului. Te-ai descurcat minunat cu abilităţile tale de seducţie.
   - Seducţie... nu sunt prea sigur. Presupun că ţie nu ţi se pare dezonorant să te vinzi, Roger.
   - Absolut deloc. Aş fi făcut exact la fel în locul tău.
   - Mulţumesc. Când scrii raportul?
   - În seara asta.
   - Bun.
   Uşile liftului s-au deschis, am păşit înăuntru şi ne-am oprit, aşteptând.
   - Mă întrebam o chestie, am zis. Persoana pe care ai urmărit-o...
   - Da?
   - Nu era, întâmplător, una şi aceeaşi cu cel care te-a torturat în pivniţă?
   Greve a zâmbit.
   - Cum ai ştiut?
   - Am ghicit pur şi simplu.
   Uşile s-au închis la loc.
   - Şi te-ai limitat la a-l aresta?
   Greve a ridicat dintr-o sprânceană.
   - Ţi se pare greu de crezut?
   Am dat din umeri. Liftul s-a urnit.
   - Planul era să-l omor, a zis Greve.
   - Atât de multe aveai de răzbunat?
   - Da.
   - Cum se rezolvă cu acuzaţiile de omor în armata olandeză?
   - Te asiguri că nu eşti prins. Curacit?
   - Otravă? Cum e aia în care se înmoaie săgeţile?
   - Asta folosesc, în partea noastră de lume, vânătorii de capete.
   Am presupus că ambiguitatea e intenţionată.
   - O soluţie de curacit într-o biluţă de cauciuc cât o boabă de strugure, cu un ac ascuţit, pe care abia îl observi. Îl ascunzi în salteaua ţintei. Când se culcă, acul înţeapă pielea, iar greutatea forţează otrava din biluţa de cauciuc să intre în corp.
   - Dar era la el acasă, am zis. Şi fata asta a lui era martoră.
   - Tocmai.
   - Cum l-ai făcut să-şi toarne tovarăşii?
   - I-am oferit o înţelegere. L-am pus pe colegul meu să-l pironească la pământ, i-am vârât mâna în maşina de tocat şi i-am promis că i-o facem terci şi-l lăsăm după aceea să se uite cum o mănâncă câinele. Şi a vorbit.
   Am dat din cap, imaginându-mi scena. Uşile liftului s-au deschis şi ne-am îndreptat spre ieşire. Acolo, i-am ţinut uşa.
   - Şi după ce-a vorbit?
   - Ce să fie? a zis Greve, mijind ochii spre cer.
   - Ţi-ai ţinut partea de înţelegere?
   - Eu... a răspuns el, pescuind din buzunarul de la piept o pereche de ochelari de soare Maui Jim, pe care şi i-a pus la ochi, respect mereu partea mea de înţelegere.
   - Adică atât, o arestare amărâtă? A meritat două luni de hăituială, de riscat viaţa?
   Greve a scos un hohot slab.
   - Nu pricepi, Roger. Să renunţ la vânătoare nu e niciodată o opţiune pentru un tip ca mine. Sunt precum câinele meu, un rezultat al geneticii şi instrucţiei. Riscul nu există. Odată declanşat, devin un proiectil căutător de căldură care nu mai poate fi oprit, care nu face, propriu-zis, decât să-şi caute propria distrugere. Pune-ţi cursul de psihologie de anul întâi să cerceteze aşa ceva.
   Şi-a lăsat palma pe braţul meu, a surâs şi-a şoptit:
   - Dar să ţii pentru tine diagnosticul.
   Am zăbovit lângă uşa deschisă.
   - Şi fata? Cum ai făcut-o să vorbească?
   - Avea 14 ani.
   - Şi?
   - Ce crezi?
   - Nu ştiu.
   Greve a oftat adânc.
   - Habar n-am cum de ţi-ai făcut o asemenea impresie despre mine, Roger. Nu interoghez fete minore. Am luat-o cu mine la Paramaribo, i-am cumpărat din solda mea un bilet şi am trimis-o cu primul avion acasă la părinţii ei, înainte să apuce poliţia din Surinam să pună gheara pe ea.
   L-am urmărit cu privirea cum se îndreaptă cu paşi elastici spre un Lexus GS 430 gri-argintiu din parcare.
   Vremea de toamnă îţi tăia răsuflarea cu frumuseţea ei. În ziua nunţii mele plouase.

10. Afecţiuni cardiace

   Am apăsat, pentru a treia oară, pe butonul soneriei lui Lotte Madsen.
   Numele, de fapt, nu era trecut sub sonerie, însă sunasem la destule uşi de prin Eilert Sundst ca să ştiu că era a ei.
   Întunericul şi frigul se lăsaseră devreme şi cu repeziciune. Tremuram în pantofi. Ezitase îndelung când o sunasem de la lucru, după prânz, ca s-o întreb dacă-i pot face o vizită în jurul orei opt. Şi când, în cele din urmă, încuviinţase monosilabic, acordându-mi o audienţă, am ştiut că îşi încălcase, probabil, un legământ: să nu mai aibă nimic de-a face cu bărbatul care-o părăsise atât de hotărât.
   Încuietoarea s-a deschis cu un zumzet şi m-am împins în uşă, grăbit, parcă temându-mă că e ultima şansă. Am urcat pe scări; nu voiam să nimeresc în lift cu vreun vecin băgăcios, care să caşte gura, să ia notiţe şi să tragă concluzii.
   Lotte lăsase întredeschisă uşa apartamentului; i-am întrezărit chipul livid.
   Am intrat şi-am închis uşa după mine.
   - M-am întors.
   Nu mi-a răspuns. Cum făcea de obicei.
   - Ce mai faci? am continuat.
   Lotte Madsen a ridicat din umeri. Arăta exact ca prima oară când o văzusem: o căţeluşă timidă, mărunţică, cu ochi căprui şi temători. De-o parte şi de alta a feţei îi atârnau şuviţe lungi şi anemice de păr unsuros, stătea adusă de spate, iar hainele terne lăsau impresia că e o femeie care se străduieşte mai degrabă să ascundă decât să atragă atenţia asupra trupului său. Şi nu avea niciun motiv pentru asta; Lotte era zveltă, armonios alcătuită şi avea piele netedă, perfectă. Îţi inspira însă genul de supunere pe care-mi imaginez că îl au femeile acelea care sunt mereu bătute, mereu părăsite, care nu capătă niciodată ce-ar merita. Poate că asta trezise în mine ceva ce nici nu ştiusem, până la ea, că posed: un instinct protector. La fel ca şi sentimentele mai puţin platonice care declanşaseră scurta noastră relaţie.
   Sau combinaţie. Combinaţie. Relaţie e la prezent, combinaţie la trecut.
   Prima oară o văzusem pe Lotte la unul dintre vernisajele Dianei, în vară.
   Se oprise la celălalt capăt al sălii, cu privirea aţintită spre mine şi, când se văzuse observată, reacţionase o clipă prea târziu. Să prinzi asupra faptului o femeie, în acest fel, e întotdeauna măgulitor, apoi însă, văzând că privirea ei nu intenţiona să se întoarcă spre mine, am pornit agale spre tabloul pe care-l studia şi m-am prezentat. Mai mult din curiozitate, de vreme ce-i fusesem mereu - dată fiind firea mea - senzaţional de credincios Dianei. Gurile rele ar putea spune că fidelitatea mea se baza mai degrabă pe analiza riscului decât pe iubire. Că, perfect conştient de faptul că Diana nu era de nasul meu ca nivel de atractivitate, nu mă găseam într-o poziţie în care să-mi asum riscuri adulterine, asta dacă nu voiam să joc în liga secundă pentru tot restul zilelor mele.
   Poate. Însă Lotte Madsen era în liga mea.
   Arăta ca o artistă excentrică şi am presupus imediat că asta şi era, dacă nu iubita vreunui asemenea artist. Altfel nu puteam să-mi explic cum o pereche de blugi jerpeliţi, maro şi un pulover mulat, într-o nuanţă ternă, îi obţinuseră admiterea aici, la vizionarea privată. Se dovedise însă că era o cumpărătoare. Nu cu banii ei, evident.
    Făcea achiziţii pentru o companie din Danemarca interesată să-şi decoreze noul sediu din Odense. Era traducătoare liber-profesionistă din norvegiană şi spaniolă: broşuri, articole, manuale de utilizare, filme şi câte o carte de specialitate. Firma era unul dintre clienţii ei mai stabili. Vorbea domol, cu un surâs ezitant, de parcă n-ar fi înţeles de ce şi-ar pierde cineva vremea stând de vorbă cu ea. Lotte mă captivase pe loc. Da, cred că ăsta e cuvântul potrivit, mă captivase. Era dulce. Şi micuţă. Unu 59. Nu a fost nevoie să întreb, mă pricep la înălţimi. Am obţinut, în seara aceea, numărul ei de telefon, ca să-i trimit fotografii cu alte lucrări ale artistului care expunea. Posibil să fi crezut, pe-atunci, că intenţiile mele erau cinstite.
   Ne întâlniserăm apoi, pentru a doua oară, la un cappuccino, la Sushi & Coffee. Îi explicasem că aş prefera să-i arăt reproduceri imprimate ale lucrărilor în loc să i le trimit pe e-mail, fiindcă ecranele - exact ca mine - pot să mintă.
   După ce-am trecut rapid în revistă picturile, i-am spus că sunt nefericit în căsnicie, dar că o îndur din cauza iubirii neţărmurite pe care mi-o poartă soţia. E cel mai vechi clişeu din lume în scenariul bărbat-însurat-agaţă femeie-nemăritată sau viceversa, dar ceva îmi spunea că nu-l mai auzise până atunci. De fapt, nici eu, dar auzisem cu siguranţă de el şi am presupus că o să meargă.
   S-a uitat la ceas şi a zis că trebuie să plece, iar eu am întrebat-o dacă puteam să trec într-o seară pe la ea să-i arăt lucrările altui artist, pe care-l consideram o investiţie cu mult mai bună pentru clientul ei din Odense. A acceptat cu şovăială.
   Apărusem apoi cu nişte reproduceri proaste de la galerie şi o sticlă cu vin bun din pivniţă. A părut resemnată cu soarta ei din momentul în care, în seara aceea călduţă de vară, a deschis uşa.
   I-am spus poveşti amuzante cu gafe de-ale mele, genul care par că te pun într-o lumină proastă, dar care arată, de fapt, că eşti îndeajuns de sigur pe tine şi de succes ca să-ţi permiţi nişte batjocură autoadresată. Mi-a zis că e copil unic, că a călătorit de mică în jurul lumii cu părinţii şi că tatăl ei era inginer-şef la o companie internaţională din domeniul managementului apelor. Nu se simţea legată de nicio ţară anume. În Norvegia era la fel de bine ca aiurea. Atâta tot. Pentru cineva care ştia mai multe limbi străine, nu era prea vorbăreaţă. Traducătoare, mi-am zis. Prefera poveştile altora, nu pe ale ei.
   M-a întrebat de soţie. Soţia ta, aşa a zis, deşi trebuie s-o fi ştiut pe Diana, invitată fiind la vernisaj. Mi-a uşurat, cu siguranţă, situaţia. Şi şi-a uşurat-o şi pe a ei.
   I-am spus că mariajul meu suferise o lovitură când „soţia” rămăsese însărcinată, iar eu refuzasem să am un copil. Şi, potrivit versiunii ei, o convinsesem să facă avort.
   - Şi aşa a fost? a vrut Lotte să ştie.
   - Presupun că da.
   Am văzut ceva schimbându-se în expresia lui Lotte şi-am întrebat-o ce este.
   - Părinţii mei m-au convins să fac un avort. Fiindcă eram adolescentă şi copilul n-ar fi avut tată. Încă-i urăsc pentru asta. Pe ei şi pe mine.
   Începusem să înghit în sec. Iarăşi şi iarăşi, cât am explicat.
   - Fătul nostru avea sindromul Down. Optzeci şi cinci la sută dintre părinţii care trec prin experienţa asta aleg avortul.
   Aveam să regret pe dată că o spusesem. Ce-mi venise? Sindromul Down avea să facă lipsa mea de chef în a avea un copil cu soţia mea ceva mai acceptabilă?
   - Era o şansă mare, oricum, ca soţia ta să piardă copilul, a zis Lotte. Sindromul Down e adesea asociat cu afecţiuni cardiace.
   Afecţiuni cardiace, gândisem şi-i mulţumisem în sinea mea pentru că era jucătoare de echipă, pentru că simplifica iarăşi lucrurile pentru mine. Pentru noi. Aveam, după o oră, să ne dezbrăcăm, iar eu să celebrez o victorie care, pentru cineva mai obişnuit cu cuceririle ar fi părut cu siguranţă destul de ieftină, dar care pe mine m-a făcut să mă simt, zile întregi, în al nouălea cer.
   Săptămâni. Trei săptămâni şi jumătate, mai exact. Aveam, nici mai mult nici mai puţin, o iubită. Pe care o părăsisem după 24 de zile.
   Acum, uitându-mă la ea pe hol, în faţa mea, mi se părea ceva aproape ireal.
   Hamsun a scris undeva că noi, oamenii, ne săturăm curând de iubire. Nu vrem nimic care ne este servit în porţii din cale-afară de mari. Suntem chiar atât de banali? Aşa s-ar părea. Însă nu asta mi se întâmplase mie. Se întâmplase că mă măcina conştiinţa. Nu din pricină că nu puteam răspunde iubirii lui Lotte, ci fiindcă o iubeam pe Diana. Fusese o concluzie de neevitat, însă lovitura finală venise sub forma unui episod bizar. Era la finele verii, a douăzeci şi patra zi a păcatului meu, şi ne strecuraserăm în patul lui Lotte din apartamentul ei micuţ, cu două camere, din Eilert Sundtsgate. Stătuserăm de vorbă toată seara sau mai exact, vorbisem eu.
   Descriind şi explicând viaţa din perspectivă proprie. Sunt bun la asta, în felul lui Paulo Coelho, adică un fel care-i fascinează pe cei mai puţin pretenţioşi intelectual şi-i irită pe ascultătorii exigenţi. Ochii melancolici ai lui Lotte stăruiau pe buzele mele, îmi sorbeau fiece cuvinţel. O vedeam, literalmente, cum păşeşte în lumea fanteziilor mele, cum creierul ei îmi absoarbe judecăţile, cum se îndrăgosteşte de mintea mea.
    Eu, unul, mă îndrăgostisem de mult de dragostea ei, de ochii ei credincioşi, de tăcerea şi de sunetele joase, aproape imperceptibile, pe care le scotea când făceam dragoste, atât de diferite de scâncetul percutant ca o bormaşină al Dianei.
   Îndrăgosteala mă adusese, timp de 3 săptămâni şi jumătate, într-o stare de continuă aţâţare. Prin urmare, de îndată ce m-am oprit din monologat, ne-am aruncat o privire doar, m-am aplecat spre ea şi i-am pus o mână pe sân.
   A străbătut-o un fior. Sau poate pe mine - şi ne-am năpustit spre dormitor şi spre patul cu o lăţime de 1 metru de la IKEA purtând ispititorul nume de rekke, răgaz. În seara aceea, gemetele s-au auzit mai tare ca de obicei şi ea mi-a şoptit ceva în daneză la ureche, ceva ce n-am priceput, de vreme ce, obiectiv vorbind, daneza e o limbă dificilă - copiii danezi învaţă să vorbească mai târziu decât alţi copii europeni - însă mi s-a părut cu toate astea neobişnuit de erotic, aşa că am grăbit ritmul.
    Lotte, de obicei, nu se dădea în vânt după aceste creşteri de ritm, însă în seara aceea m-a apucat de fese şi m-a tras înăuntrul ei, lucru pe care l-am interpretat ca pe o dorinţă de intensificare atât a forţei, cât şi a frecventei mişcărilor. I-am făcut deci pe plac, concentrându-mă la chipul tatălui meu din sicriul deschis, la înmormântare, o metodă care se dovedise eficientă în prevenirea ejaculării premature. Sau, în cazul de faţă, al ejaculării de orice fel. Cu toate că Lotte mă anunţase că ia contraceptive, gândul la sarcină îmi dădea palpitaţii. Nu ştiam dacă Lotte, când o făceam, ajungea vreodată la orgasm; firea ei domoală şi felul controlat în care se manifesta îmi dădeau de înţeles că un orgasm s-ar fi putut arăta doar sub aspectul unor ecouri minuscule la suprafaţă, ecouri pe care-aş fi putut, foarte bine, să nu le observ. Şi era o creatură mult prea delicată ca să o supun vreunui stres întrebând-o.
    De aceea cele întâmplate apoi m-au luat cu totul prin surprindere. Am simţit că trebuie să mă opresc, dar mi-am îngăduit o ultimă penetrare în forţă. Şi-am simţit că ating ceva în adâncime. Trupul i-a înţepenit; a căscat larg ochii şi gura. A început să tremure şi, preţ de-o secundă nebunească, m-am temut să nu-i fi declanşat o criză de epilepsie. Apoi am simţit ceva fierbinte, mai fierbinte chiar decât vaginul ei, cuprinzându-mi organele genitale, apoi cum un val îmi scaldă stomacul, coapsele şi testiculele.
   M-am sprijinit pe braţe şi m-am uitat lung, îngrozit şi nevenindu-mi a crede, către locul unde luau contact corpurile noastre. Abdomenul i se contracta ca şi cum ar fi vrut să mă expulzeze din ea. A gemut tare, cum n-o mai auzisem până atunci, apoi a venit al doilea val. Apa a ieşit din ea, s-a prelins între şoldurile noastre şi-a curs pe saltea, care nu izbutise încă să absoarbă întâiul val. Dumnezeule, mi-am zis, am făcut o gaură în ea.
   Creierul, panicat, a început să facă legături cauzale. E însărcinată, mi-am zis. Şi îi rupsesem punga aia care conţinea fetusul, iar acum toată mizeria se scurgea în pat. Dumnezeule, înotăm în viaţă şi moarte, e un copil al apei, încă un copil al apei! Ei bine, citisem eu despre aşa-numitele orgasme ude, bun, poate că văzusem asemenea scene şi în vreun film porno ori două, însă mi se păruse un truc, o păcăleală, o fantezie masculină de a avea un partener cu drepturi egale la ejaculare. Nu mă puteam gândi, întins acolo, decât că asta e pedeapsa, osânda zeilor pentru că o convinsesem pe Diana să facă avort: uciderea încă unui copil nevinovat cu scula mea năbădăioasă.
   M-am grăbit să mă ridic din pat, luând şi pilota cu mine. Lotte a tresărit, însă nu i-am luat în seamă corpul gol, ghemuit, m-am uitat doar la cercul întunecat de umezeală care încă se întindea pe aşternut. Mi-am dat seama, cu greutate, ce se întâmplase. Sau, şi mai important, ceea ce, printr-o întorsătură norocoasă, nu se întâmplase. Paguba însă fusese făcută, era prea târziu, nu exista cale de întoarcere.
   - Trebuie să plec, am zis. Nu mai putem continua aşa.
   - Ce faci acolo? a şoptit Lotte, din poziţia ei fetală.
   - Îmi pare nespus de rău, am zis. Dar trebuie neapărat să mă duc acasă şi s-o rog pe Diana să mă ierte.
   - N-o să capeţi iertare, a şoptit Lotte.
   Nu se auzise niciun sunet dinspre dormitor cât mă clătisem pe mâini şi pe gură, în baie, de mirosul ei. Plecasem închizând uşa cu grijă.
   Şi acum - 3 luni mai târziu - eram iarăşi pe holul ei, ştiind că de data asta nu Lotte, ci eu aveam ochi imploratori, de căţel.
   - Mă poţi ierta? am întrebat-o.
   - Ea n-a putut? a replicat Lotte pe un ton inexpresiv, dar poate că asta era intonaţia daneză.
   - Nu i-am spus niciodată.
   - De ce nu?
   - Nu ştiu, am răspuns. E foarte probabil că am o afecţiune cardiacă.
   Mi-a aruncat o privire lungă, cercetătoare. Am surprins acolo, dincolo de ochii căprui şi mult prea melancolici, umbra unui zâmbet.
   - De ce-ai venit?
   - Fiindcă nu te pot uita.
   - De ce-ai venit? a repetat ea cu o fermitate pe care nu i-o ştiam.
   - Cred doar că ar trebui ca noi...
   - De ce, Roger?
   Am oftat.
   - Nu-i mai datorez nimic. Are un amant.
   A urmat o tăcere îndelungată.
   Lotte şi-a împins în faţă, o clipită doar, buza de jos.
   - Ţi-a frânt inima?
   Am dat din cap că da.
   - Şi vrei acum să ţi-o pun eu laolaltă iarăşi?
   N-o mai auzisem pe femeia asta de obicei rezervată să se exprime într-un fel atât de uşor, fără efort.
   - Nu poţi, Lotte.
   - Nu, presupun că nu. Ştii cine e amantul ei?
   - Un tip care a aplicat pentru un job pe care n-o să-l capete, ca să spun aşa. Putem vorbi despre altceva?
   - Să vorbim şi atât?
   - Tu decizi.
   - Da, o să decid. Doar să vorbim. Şi ăsta e domeniul tău.
   - Mda, am adus şi-o sticlă de vin.
   A încuviinţat cu o aplecare aproape imperceptibilă a capului. S-a răsucit pe călcâie şi am urmat-o înăuntru.
   Am stat de vorbă cât am băut vinul, apoi am aţipit pe canapea. Când m-am trezit, aveam capul în poala ei şi mă mângâia pe păr.
   - Ştii ce mi-a atras mai întâi atenţia la tine? m-a întrebat când şi-a dat seama că eram iarăşi treaz.
   - Părul, am zis.
   - Ţi-am mai spus?
   - Nu, am răspuns, aruncând o privire la ceas.
   Nouă şi jumătate. Se făcuse vremea să mă îndrept spre casă. Spre ce mai rămăsese din căminul meu. Mi-era groază de asta.
   - Pot să mă mai întorc? am întrebat.
   Am văzut-o ezitând.
   - Am nevoie de tine, am zis.
   Ştiam că un asemenea argument n-are greutate. Îl împrumutasem de la o femeie care alesese QPR deoarece clubul o făcuse să se simtă dorită. Însă alte argumente n-aveam.
   - Nu ştiu, a rostit. Mă mai gândesc.

   Diana era în camera de zi, pe fotoliu, şi citea dintr-o carte mare. Se auzea Van Morrison cântând „... cineva cum eşti tu face ca totul să merite”, aşa că nu m-a auzit decât când m-am oprit înaintea ei şi-am citit cu voce tare titlul de pe coperta cărţii.
   - „S-a născut un copil”?
   A tresărit, însă s-a luminat la faţă şi s-a grăbit să pună cartea înapoi pe raftul din spatele ei.
   - Ai întârziat, scumpule. Ai făcut vreo chestie plăcută sau doar ai muncit?
   - Ambele, am zis, îndreptându-mă spre fereastră.
   Garajul era scăldat în lumina albă a lunii, însă Ove avea să apară doar peste câteva ore ca să ia pictura.
   - Am răspuns la nişte apeluri telefonice şi m-am mai gândit la candidatul pe care să-l propun celor de la Pathfinder.
   A bătut entuziastă din palme.
   - Ce drăguţ... o să fie cel cu care te-am ajutat, cum îl cheamă...?
   - Greve.
   - Clas Greve! Am devenit aşa de uitucă. Sper să cumpere şi vreo lucrare foarte scumpă de la mine, după ce află. Merit asta, nu?
   A scos un râset cristalin, şi-a întins picioarele lungi, pe care le ţinuse strânse sub ea, şi a căscat. Simţeam cum o gheară îmi apucă inima şi mi-o strânge ca pe un balon umplut cu apă; a trebuit să-mi întorc repede faţa spre fereastră, ca să nu-mi vadă durerea zugrăvită pe chip. Femeia pe care o crezusem mai presus de înşelăciune nu doar că-şi păstra cu succes masca, dar îşi şi juca rolul la nivel profesionist.
   Am înghiţit nodul din gât şi-am aşteptat până ce am fost sigur că-mi pot controla iarăşi vocea.
   - Greve nu e persoana potrivită, am zis cercetându-i imaginea oglindită în geam. O să aleg pe altcineva.
   Semiprofesionist. Nu i-a căzut tocmai bine. Am văzut cum se schimbă la faţă.
   - Glumeşti, scumpule. E perfect! Chiar tu ai zis că-i aşa.
   - Am greşit.
   - Cum să greşeşti? a zis, spre marea mea satisfacţie, aproape ţipând. Ce vrei să spui, pentru numele lui Dumnezeu?
   - Greve e cetăţean străin. Şi are sub 1 metru 80. Plus că suferă de nişte tulburări grave de personalitate.
   - Sub 1 metru 80! Doamne, Roger, tu ai sub 1,70. Tu eşti cel cu tulburări de personalitate!
   M-a durut. Nu chestia cu tulburările de personalitate, fiindcă, evident, avea probabil dreptate. M-am străduit să-mi menţin un ton calm.
   - De ce te inflamezi aşa, Diana? Am avut şi eu speranţe cu Clas Greve, însă oamenii ne dezamăgesc, nu se ridică la înălţimea aşteptărilor, e o chestie care se întâmplă tot timpul.
   - Dar... greşeşti. Nu-ţi dai seama? E un bărbat adevărat!
   M-am răsucit spre ea, încercând să afişez un zâmbet condescendent.
   - Ştii ce, Diana, la ce fac eu mă număr printre cei mai buni. Şi treaba mea e să evaluez şi să selectez oameni. Poate că-n viaţa personală mai fac greşeli...
   Am văzut cum pe chip îi zvâcneşte un muşchi.
   - Dar nu când e vorba de meseria mea. Niciodată.
   A rămas mută.
   - Sunt mort de oboseală, am zis. Noaptea trecută n-am prea dormit. Noapte bună.
   Lungit în pat, am auzit, la etaj, paşii ei. Un du-te-vino agitat. Voci n-am auzit, însă ştiam că are tendinţa să se plimbe prin cameră când vorbeşte la telefon. Mi-a venit în minte că asta era o trăsătură a generaţiilor crescute cu comunicaţie fără fir, că ne preumblam vorbind la telefon de parcă am fi fost încă fascinaţi că aşa ceva este posibil.
    Citisem undeva că bărbatul modern petrece de 6 ori mai mult comunicând decât cei din generaţiile anterioare. Comunicăm aşadar mai mult, dar comunicăm mai bine? Pentru ce, de pildă, nu-i spusesem de la obraz Dianei că ştiu că se iubise cu Greve la el în apartament? Fiindcă eram conştient că n-ar fi fost capabilă să-mi comunice de ce, fiindcă aş fi rămas cu presupunerile şi bănuielile mele? Mi-ar fi putut spune, de pildă, că fusese vorba de o întâlnire oarecare, una şi gata, însă aş fi ştiut că nu e aşa. Nicio femeie nu încearcă să-şi manipuleze soţul, determinându-l să-i ofere altui tip o poziţie bine plătită doar pentru că s-a culcat o dată cu el.
   Erau totuşi şi alte motive ca să-mi ţin gura închisă. Câtă vreme mă prefăceam că nu am habar de relaţia lor, nu mă putea acuza nimeni de lipsă de obiectivitate în evaluarea candidaturii lui şi, în loc să las pe seama lui Ferdinand treaba de la agenţie, mă puteam bucura liniştit de jalnica-mi răzbunare. Mai era apoi şi problema legată de felul în care să-i explic Dianei cum ajunsesem să am bănuieli. Nu puteam, în ruptul capului, să-i dezvălui că sunt hoţ şi că sparg periodic locuinţe.
   M-am foit şi m-am sucit în pat, ascultând ţăcănitul tocurilor ei cum transmite semnale Morse monotone, de neînţeles. Voiam să dorm. Voiam să visez. Voiam o cale de scăpare. Şi voiam să mă trezesc fără să-mi mai amintesc nimic. Acesta era, desigur, motivul cel mai important pentru care nu-i suflasem o vorbă. Câtă vreme lucrurile rămâneau nespuse, încă exista şansa să putem uita. Să putem adormi, visa şi la trezire visul să se fi spulberat, să devină ceva abstract, scene dintr-o peliculă derulată doar în minţile noastre, la acelaşi nivel cu gândurile şi fanteziile trădătoare care reprezintă infidelităţi zilnice în mai toate - chiar şi în cele mai mistuitoare - relaţiile de iubire.
   Mi-am dat seama că, dacă vorbea la mobil acum, îşi cumpărase probabil unul nou. Şi că apariţia noului telefon avea să fie dovada concretă, de netăgăduit, banală că ceea ce se întâmplase nu fusese un vis şi atât.
   Când, în cele din urmă, a intrat în dormitor şi s-a dezbrăcat, m-am prefăcut că dorm. Însă, în lumina palidă a unei raze de lună strecurate printre draperii, am izbutit s-o zăresc o clipă cum închide telefonul şi-l strecoară în buzunarul pantalonilor. Şi că era acelaşi. Un Prada negru. Deci poate că visasem. Am simţit cum mă cuprind mrejele somnului. Ori poate că îşi cumpărase altul exact la fel. Cufundarea în toropeală s-a oprit. Sau poate că şi-l găsise pe cel vechi şi se întâlniseră iar.
    M-am ridicat la suprafaţă, am spart pelicula somnului şi am ştiut că n-o să pot dormi în noaptea aceea.
   Eram încă treaz la miezul nopţii şi, prin fereastra deschisă, mi s-a părut că aud un zgomot slab dinspre garaj. Putea fi Ove, care venise să ia pânza de Rubens. Cu toate că m-am străduit, nu l-am auzit plecând. Poate că, în cele din urmă, izbutisem să adorm. Am visat o lume sub ape. Lume veselă, zâmbitoare, femei şi copii tăcuţi, cu bule de dialog ieşindu-le pe guri şi umflându-se.
   Nimic care să anunţe coşmarul care mă aştepta la celălalt capăt al somnului.

11. Curacit

   M-am trezit la 8 dimineaţa şi am luat singur micul dejun.
    Pentru cineva împovărat de vinovăţie, Diana dormea neîntoarsă. Eu, unul, nu izbutisem să aţipesc decât vreo două ore. La nouă fără un sfert, am coborât şi am descuiat garajul. Am recunoscut, venind de pe o fereastră deschisă în vecini, acordurile trupei Turbonegro, nu după muzică, ci după pronunţia în limba engleză. Lumina s-a aprins automat, reflectându-se în caroseria automobilului meu Volvo S80, care-şi aştepta, maiestuos dar supus, stăpânul. Am apucat mânerul portierei şi pe loc, ca ars, am tras îndărăt mâna. Cineva era aşezat la volan! După ce mi-a trecut prima sperietură, am desluşit înăuntru mutra aducând cu latul unei vâsle a lui Ove Kjikerud.
   Lucratul de noapte din ultimele câteva zile îşi ceruse obolul, fiindcă zăcea acolo cu ochii închişi şi gura întredeschisă. Dormea tun, se vedea limpede, fiindcă n-a reacţionat nici când am deschis portiera.
   Mi-am folosit glasul căpătat la cursul de trei luni pentru sergenţi de instrucţie pe care-l urmasem cândva împotriva voinţei tatei şi-am rostit un răsunător:
   - Bună dimineaţa, Kjikerud!
   Nici n-a zvâcnit din pleoape măcar. Am tras aer în piept, gata să-i răcnesc la ureche, când am observat că tapiţeria de pe plafon era desfăcută şi că marginea pânzei de Rubens se iţea afară. M-a străbătut un fior rece, ca atunci când peste soare trece un nor sprinţar. Şi, în loc să fac zgomot, l-am apucat de umăr şi l-am zgâlţâit uşurel. Tot nicio reacţie.
   L-am zgâlţâit mai tare. Capul i s-a bălăngănit moale pe umeri, fără să opună vreo rezistenţă.
   Am pus arătătorul şi degetul mare pe locul unde credeam că trece artera principală, însă era cu neputinţă să-mi dau seama dacă pulsul pe care-l simţeam era al lui sau provenea de la bătaia năvalnică a inimii mele. Era însă rece. Cam prea rece. I-am căscat, cu degete tremurânde, pleoapele.
   Asta a lămurit situaţia. Am dat înapoi, fără voie, la vederea acelor pupile negre, neînsufleţite, care se holbau la mine.
   Mereu m-am socotit genul de persoană care poate gândi limpede în situaţii disperate, genul care nu intră în panică. Asta, fireşte, putea foarte bine să se datoreze faptului că nu mă găsisem, pe parcursul întregii mele vieţi, în nicio situaţie într-atât de gravă încât să-mi pierd cumpătul. În afară de data când rămăsese Diana însărcinată, fireşte: atunci nu mi se păruse greu să mă simt înspăimântat. Poate că eram totuşi genul care se panichează.
    În orice caz, în acea clipă, gânduri cu totul iraţionale au început să-mi umble prin cap. Că, de pildă, maşinii i-ar fi prins bine un drum la spălătorie. Că bluza lui Kjikerud - care avea cusută pe ea o etichetă Dior - fusese probabil cumpărată într-una dintre vacanţele sale în Thailanda. Şi că Turbonegro era de fapt exact ce credea lumea că nu este, adică o formaţie decentă. Ştiam însă ce se întâmplă, că eram pe cale s-o iau razna, aşa că am strâns cu putere din pleoape şi-am încercat să alung gândurile parazite. Am deschis iarăşi ochii, trebuind să recunosc că se ivise un dram de speranţă. Şi totuşi, realitatea rămânea neschimbată, cadavrul lui Ove Kjikerud era încă proţăpit acolo.
   Prima concluzie pe care am tras-o era simplă: Ove Kjikerud trebuia să dispară. Dacă-l găsea cineva aici, totul avea să fie dat în vileag. L-am împins pe Kjikerud cu pieptul în volan, m-am aplecat peste el, l-am cuprins cu braţele peste torace şi l-am târât afară. Era greu şi braţele i se ridicaseră de parcă ar fi încercat să se strecoare, ieşind din prinsoarea mea. L-am săltat iarăşi, apucându-l mai bine, însă s-a întâmplat la fel; braţele i-au căzut peste faţa mea şi un deget i s-a prins în colţul gurii mele. Am simţit pe limbă atingerea aspră a unei unghii roase şi am scuipat scârbit, însă gustul amar de nicotină stăruia. L-am lăsat să cadă pe podeaua garajului şi-am deschis portbagajul, însă când am încercat să-l salt acolo, doar geaca şi falsa bluză Dior au răspuns eforturilor mele; el a rămas lipit de podeaua de beton. Am înjurat, l-am apucat cu o mână de interiorul curelei de la pantaloni, l-am smucit şi l-am vârât, cu capul înainte, în portbagajul de 480 de litri. Capul i s-a izbit de fundul portbagajului cu un bufnet uşor. Am trântit capacul şi mi-am frecat palmele una de alta, cum se face adesea după o muncă manuală isprăvită cu bine.
   M-am întors apoi la locul şoferului. Nu se vedeau urme de sânge pe banchetă, acoperită cu una dintre acele huse cu biluţe de lemn, genul folosit de şoferii de taxi din lumea întreagă. Ce mama dracului îi provocase lui Ove moartea? Stop cardiac? Accident vascular? Vreo supradoză de ceva? Mi-am dat seama că pierd timp cu diagnostice amatoriceşti, am urcat şi, ciudat lucru, am observat că bilele de lemn încă păstrau căldură corporală.
    Husa aceea era singurul lucru de valoare pe care-l moştenisem de la tata, care-o folosise pentru că suferea de hemoroizi, iar eu îl urmasem în acest obicei din precauţie, în caz că hemoroizii se transmiteau genetic. O durere ascuţită într-o fesă m-a făcut să zvâcnesc şi să dau cu genunchiul de volan. Am coborât din maşină. Durerea dispăruse deja, însă ceva, neîndoielnic, mă înţepase.
    M-am aplecat asupra scaunului şi m-am holbat, însă nu vedeam nimic neobişnuit în lumina difuză a habitaclului. Să fi fost o viespe? Nu atât de târziu în toamnă. Am sesizat o scânteiere printre şirurile de biluţe de lemn. M-am dat mai aproape. Am văzut, ieşit la iveală, un vârf mic de metal, aproape invizibil. Creierul, uneori, procesează prea iute pentru ca raţiunea să ţină pasul. E singura explicaţie pe care o am pentru premoniţia vagă care a făcut ca inima să mi-o ia la galop încă dinainte să ridic husa şi să zăresc obiectul.
   Era cam cât o boabă de strugure. Şi făcut din cauciuc, după cum îmi explicase Greve. Nu rotund pe de-a-ntregul; baza era plată, făcând ca vârful acului să rămână întotdeauna îndreptat în sus. Am dus la ureche biluţa de cauciuc şi-am zgâlţâit-o, fără să aud însă nimic. Din fericire pentru mine, întregul conţinut fusese injectat în Ove Kjikerud, când se aşezase.
    Mi-am trecut palma peste fese, verificând un eventual efect. Mă simţeam un pic ameţit, dar cine n-ar fi fost după ce mutase corpul unui coleg şi fusese înţepat în fund cu mizeria aia de curacit, o armă a crimei care, cel mai probabil, îmi fusese menită mie? Simţeam că mă umflă râsul; când şi când, frica are efectul ăsta asupra mea. Am închis ochii şi-am inspirat profund.
   Adânc. Concentrat. Chicotelile au dispărut şi-n locul lor s-a instalat furia.
   Ce mama mă-sii, era de necrezut! Sau nu? Nu la asta te puteai aştepta, ca un psihopat violent de teapa lui Clas Greve să scape de povara soţului? Am izbit cu piciorul în roată. O dată, de două ori. O urmă cenuşie a apărut pe vârful pantofului meu marca John Lobb.
   Dar cum avusese Greve acces la maşină? Cum naiba...?
   Uşa garajului s-a deschis şi răspunsul a păşit înăuntru.

12. Nataşa

   Diana mă privea lung din uşa garajului.
   Se vedea limpede că se îmbrăcase în grabă, iar părul îi stătea în toate direcţiile. Când a vorbit, avea glasul şoptit:
   - Ce s-a întâmplat?
   M-am holbat la ea, cu aceeaşi întrebare străbătându-mi creierul. Şi am simţit că inima şi-aşa frântă mi se face bucăţele când am auzit răspunsul.
   Diana. Diana mea. Altcineva n-ar fi avut cum. Ea pusese sub husă otrava. Ea şi Greve erau în cârdăşie.
   - Am văzut acul ăsta ieşind din scaun chiar când voiam să mă aşez la volan, am zis şi i-am întins biluţa de cauciuc.
   A păşit spre mine ţinând arma crimei, cu grijă, în palmă. Cu extrem de multă grijă.
   - Ai văzut acul ăsta? a zis fără să-şi poată ascunde neîncrederea din voce.
   - Am ochi ageri, am răspuns, deşi nu cred că s-a prins, sau nu şi-a bătut capul cu aluzia amară din remarca mea.
   - Ai avut noroc, în cazul ăsta, că nu te-ai aşezat pe el, a zis ea examinând obiectul micuţ. Chiar, ce e de fapt chestia asta?
   Da, era cu siguranţă o profesionistă.
   - Nu ştiu, am zis absent. Tu ce voiai să faci pe-aici?
   M-a privit cu gura căscată şi, pentru o clipă, m-am uitat în neant.
   - Eu... ăă...
   - Da, scumpo?
   - Stăteam în pat şi te-am auzit coborând, dar n-am auzit maşina pornind. Şi, normal, m-am întrebat dacă nu s-a întâmplat ceva. Am avut, într-un fel, dreptate.
   - Păi... nu s-a întâmplat mai nimic, de fapt. E doar un acuşor, draga mea.
   - Acele de soiul ăsta pot fi periculoase, scumpule!
   - Da?
   - Nu ştii? Poţi să iei HIV, rabie, tot felul de virusuri şi infecţii.
   S-a apropiat şi mai mult, recunoşteam mişcările, felul galeş în care mă privea, ţuguierea buzelor; avea de gând să mă îmbrăţişeze. Însă nu şi-a dus gestul până la capăt, ceva o oprea, ceva din privirea mea poate.
   - Fir-ar, a zis, uitându-se la biluţa de cauciuc şi aşezând-o pe bancul de lucru pe care n-aveam să-l folosesc vreodată.
   A făcut apoi un pas iute spre mine, m-a cuprins cu braţele pe după gât, şi-a îndoit un pic genunchii ca să reducă din diferenţa de înălţime şi şi-a trecut degetele prin părul meu.
   - Sunt un pic îngrijorată din cauza ta, să ştii, scumpule.
   Parcă m-ar fi îmbrăţişat o străină. Totul era altfel la ea acum, până şi mirosul. Ori poate era mirosul lui? Mi se întorcea stomacul pe dos. Mâna ei a început să se mişte înainte şi înapoi, o mişcare lentă de masaj de parcă mi-ar fi întins şampon pe păr, de parcă entuziasmul ei pentru podoaba mea capilară ar fi atins noi culmi în exact momentul acela. Îmi venea s-o lovesc, să-i trag o palmă. Palmă, ca să simt contactul, plesnetul pielii pe piele, să simt durerea şi şocul.
   În schimb, am închis ochii şi-am lăsat-o să facă gestul acela, să mă maseze, să mă aline, să mă împace. E posibil să fiu un bărbat foarte bolnav.
   - Trebuie să plec la lucru, am zis, văzând că nu dă semne c-ar vrea să se oprească. Trebuie să rezolv cu desemnarea candidatului până la ora 12.
   Dar nu voia să-mi dea drumul, aşa că a trebuit să mă desfac din îmbrăţişare. I-am văzut un licăr în coada ochiului.
   - Ce este? am întrebat.
   N-a răspuns, mulţumindu-se să clatine din cap.
   - Diana...
   - Să ai o zi frumoasă, a şoptit cu un tremur uşor în voce. Te iubesc.
   Apoi a ieşit din garaj.
   Îmi venea să alerg după ea, dar am rămas pe loc. Să-ţi alini ucigaşa, ce noimă ar fi avut? Dar ce noimă avea, de-acum, totul? M-am urcat prin urmare în maşină, am dat afară aerul din piept cu putere şi m-am privit în oglinda retrovizoare.
   - Supravieţuieşte, Roger, am şoptit. Revino-ţi şi supravieţuieşte.
   Am împins pânza de Rubens înapoi în lăcaşul tapiţat, am pornit maşina, am auzit uşa garajului ridicându-se în spate, am ieşit în marşarier şi am pornit încet pe alee în jos, spre Oslo.
   Maşina lui Ove era parcată pe trotuar, la 400 de metri mai încolo.
   Foarte bine, putea să zacă acolo cu lunile înainte să reacţioneze cineva, până ce zăpada şi plugurile de curăţat zăpada aveau să sosească. Mă îngrijora mai degrabă că am în maşină un cadavru de care trebuia să scap. Am chibzuit.
   Paradoxal, precauţiile mele în ce priveşte interacţiunea mea cu Kjikerud aveau acum să-şi primească răsplata deplină. Odată ce mă descotoroseam de cadavru pe undeva, n-ar fi putut nimeni să facă vreo legătură între noi.
   Dar unde să-l arunc?
   Prima soluţie la care m-am gândit a fost centrul de incinerare a deşeurilor din Grønmo. Înainte să fac ceva trebuia totuşi să găsesc o învelitoare pentru cadavru; apoi aş fi putut să mă deplasez cu maşina până la centru, aş fi putut deschide portbagajul, manevra cadavrul până la rampă şi, de-acolo, l-aş fi putut arunca în vuietul mării de flăcări. Exista riscul ca şi alţii să mai fie prin preajmă, de pildă personalul de la centru, monitorizând incineratorul.
   Dar dacă mă duceam undeva, într-un loc îndepărtat, şi-l ardeam eu însumi?
   Corpurile umane, s-ar părea, nu se mistuie din cale-afară de bine. Citisem undeva că în India durează cam 10 ore pentru ca rugul funerar să fie consumat de flăcări. Dar dacă m-aş fi întors în garaj, după ce se ducea Diana la galerie, şi foloseam în cele din urmă bancul de lucru şi fierăstrăul pe care mi le făcuse cadou de Crăciun, fără vreo ironie sesizabilă, socrul meu? Puteam ciopârţi cadavrul în bucăţi acceptabile, le puteam înveli în plastic, adăugam şi-un bolovan, ceva, apoi aruncam pachetele prin câteva dintre sutele de lacuri din pădurile care înconjurau Oslo-ul?
   M-am lovit cu pumnul în frunte de mai multe ori. Ce naiba-mi venise?
   De ce să ciopârţesc cadavrul? Mai întâi de toate: nu văzusem totuşi suficiente filme poliţiste ca să ştiu că dacă procedam astfel era ca şi cum ceream să fiu descoperit? Un pic de sânge ici, urme de la lama fierăstrăului de la socru-meu colo, şi aş fi intrat în rahat până-n gât. În al doilea rând: de ce să-mi dau silinţa să ascund cadavrul? De ce n-aş fi găsit un pod necirculat şi să arunc de-acolo, peste parapet, trupul lui Kjikerud? Poate că ar fi plutit, s-ar fi ridicat la suprafaţă şi-ar fi fost găsit, dar ce-mi păsa?
   Nimic nu mă putea lega de crimă, nu cunoşteam niciun Ove Kjikerud şi nici măcar nu ştiam să scriu pe litere cuvântul „curacit”.
   Am ales, până la urmă, lacul Maridal. Era la doar 10 minute de mers cu maşina din oraş şi n-aveam să dau nas în nas cu nimeni, pe-acolo, într-o dimineaţă din mijlocul săptămânii. Am sunat-o pe Ida-Oda şi am anunţat-o că voi întârzia.
   Am condus timp de jumătate de oră, străbătând câteva milioane de metri cubi de pădure şi două aşezări rurale aflate la distanţă uimitor de mică de capitala Norvegiei. Aici însă, pe un drumeag lăturalnic, se găsea podul pe care-l voiam. Am oprit maşina şi-am aşteptat cinci minute. Nu se vedeau prin preajmă oameni, maşini sau case; se auzea doar un ţipăt strident de pasăre. Să fi fost un corb? Ceva negru, în orice caz. La fel de negru ca apa misterioasă, neclintită, aflată la un metru sub podeţul jos de lemn. Perfect.
   Am coborât din maşină şi-am deschis portbagajul. Ove zăcea cum îl lăsasem, cu faţa în jos, cu braţele pe lângă corp, şoldurile îndoite şi dosul înălţat. Am aruncat o ultimă privire împrejur, să mă încredinţez că sunt singur. Apoi am acţionat. Cu rapiditate şi eficienţă.
   Izbitura corpului, la contactul cu apa, s-a auzit surprinzător de slab, ca un plescăit mai degrabă, de parcă lacul decisese să-mi fie complice la fapta ticăloasă. M-am lăsat peste parapet şi m-am uitat pe îndelete la lacul tăcut, ferecat. M-am gândit la ce urma de-acum înainte. Şi în timpul acesta, Ove Kjikerud a părut să se ridice, să se apropie; am zărit un chip palid, cu ochi larg deschişi, care voia să se ridice la suprafaţă, o stafie cu noroi în gură şi ierburi în păr. M-am gândit că mi-ar prinde bine o duşcă de ceva tare ca să-mi oţelesc nervii, însă mutra lividă a străpuns suprafaţa apei şi a continuat să se ridice spre mine.
   Am ţipat. A ţipat şi cadavrul, un horcăit cavernos care parcă a golit de oxigen aerul din jurul meu. Apoi s-a cufundat iar, înghiţit de undele negre.
   M-am holbat în beznă. Se întâmplase cu adevărat totul? Păi ce naiba, fireşte că se întâmplase, ecoul încă răsuna printre copaci.
   Mi-am făcut vânt peste parapet. Mi-am ţinut răsuflarea, aşteptând să fiu cuprins de apa rece ca gheaţa. O undă de şoc m-a străbătut din creştet până în tălpi. Şi mi-am dat seama că stau în picioare, apa ajungându-mi doar până la brâu, iar sub una dintre tălpile mele se zvârcolea ceva. Mi-am înfipt mâna în apa noroioasă, apucând ceva ce am crezut mai întâi că sunt ierburi, apoi am dat, dedesubt, de ţeastă şi am tras.
    Faţa lui Ove Kjikerud a reapărut, clipind şi scoţând iarăşi din piept horcăitul acela de om care încearcă să soarbă cât mai mult aer cu putinţă.
   Era prea de tot. Mi-a venit, preţ de o clipă, să-l las în plata Domnului şi s-o şterg de acolo.
   Doar că, fireşte, nu puteam s-o fac.
   În orice caz, am început să-l târăsc spre mal, lângă capătul podului.
   Cunoştinţa lui Ove a luat altă pauză şi-a trebuit să mă chinuiesc să-i ţin capul deasupra apei. De mai multe ori aproape că m-am dezechilibrat pe fundul moale şi alunecos, care se tot mişca sub acum distruşii mei pantofi marca John Lobb. Dar am reuşit, în câteva minute, să mă caţăr pe mal şi să-l târăsc şi pe Ove după mine, apoi să-l salt cu chiu, cu vai în maşină.
   Mi-am lăsat capul pe volan şi-am expirat cu putere.
   Afurisita aia de pasăre a croncănit a batjocură în vreme ce roţile maşinii se învârteau în direcţia podului de lemn, ducându-ne departe de acolo.
   Cum am spus, nu fusesem niciodată la Ove acasă, îi aveam însă adresa.
   Am deschis torpedoul, am scos dispozitivul GPS negru şi-am tastat numele străzii şi numărul, izbutind la mustaţă să nu mă ciocnesc cu o altă maşină.
   Dispozitivul a calculat, a analizat şi a redus distanţa de condus. Analitic, fără vreo implicare emoţională. Vocea blândă şi fermă de femeie a început să mă ghideze, nepărând afectată de împrejurări. Aşa trebuie să fiu şi eu, mi-am zis. Să acţionez corect, ca o maşinărie, să nu fac greşeli prosteşti.
   O jumătate de oră mai târziu, am ajuns la adresă, pe o stradă îngustă, liniştită. La capătul ei se afla reşedinţa mică şi veche a lui Kjikerud, cu un zid verde de molizi pe fundal. Am oprit în faţa treptelor, am evaluat din priviri casa şi-am stabilit iarăşi că arhitectura hidoasă nu este o invenţie modernă.
   Ove stătea pe bancheta alăturată, şi el hidos ca dracu’, pământiu la faţă şi atât de ud, încât hainele i-au gâlgâit de apă cât l-am căutat prin buzunare, descoperind în cele din urmă cheile.
   L-am zgâlţâit ca să-l readuc puţin la viaţă. M-a fixat cu ochi mijiţi, tulburi.
   - Poţi merge? am întrebat.
   S-a holbat la mine de parcă eram extraterestru. Mandibula îi era mai proeminentă ca de obicei, făcându-l să arate ca o împerechere între statuile de piatră de pe Insula Paştelui şi Bruce Springsteen.
   Am dat roată maşinii, l-am scos şi l-am sprijinit de perete. Am descuiat uşa cu prima cheie de pe inel şi m-am gândit că poate mi se schimbă totuşi norocul, apoi l-am tras înăuntru.
   Făcusem vreo câţiva paşi în interiorul casei când mi-am amintit. Alarma.
   Cu siguranţă nu voiam ca agenţii de securitate de la Tripolis să dea buzna încoace, nici imagini în direct cu mine şi un Ove Kjikerud pe jumătate mort.
   - Care-i parola? am răcnit în urechea lui Ove.
   S-a lăsat moale, aproape scăpându-mi din strânsoare.
   - Ove! Parola?
   - Ce?
   - Trebuie să dezactivez alarma înainte să se declanşeze.
   - Nataşa... a bolborosit el cu ochii închişi.
   - Parola! am urlat şi i-am ars o scatoalcă.
   A făcut pe loc ochii mari.
   - Asta-ţi spun, jigodie. NATAŞA!
   I-am dat drumul, l-am auzit cum cade la pământ şi m-am năpustit spre uşa de la intrare; am găsit dispozitivul de alarmă ascuns după uşă.
   Ajunsesem, treptat, să înţeleg cum le plăcea celor de la Tripolis să le monteze. O luminiţă roşie clipea intermitent, semn al numărătorii inverse care avea ca final declanşarea alarmei. Am tastat numele târfei rusoaice. Şi mi-am dat seama, când eram pe cale să apăs „a”-ul final, că Ove era dislexic. Dumnezeu ştie cum îi scrisese numele! Însă cele 15 secunde de graţie se sfârşeau şi era prea târziu să-l mai întreb. Am apăsat pe „a” şi am închis ochii, pregătit de impact. Am aşteptat. Nu s-a auzit niciun sunet. Am deschis ochii iarăşi. Luminiţa roşie nu mai pâlpâia. Am respirat uşurat, abţinându-mă să mă gândesc că fusesem pe muchie de cuţit.
   M-am întors, însă Ove dispăruse. M-am ţinut după urmele ude până la un salonaş. Evident, servea drept loc pentru relaxare, muncă, mâncat şi dormit.
   În orice caz, se afla acolo un pat dublu, aşezat sub o fereastră la un capăt, un televizor agăţat pe perete în partea opusă a încăperii, iar în mijloc o măsuţă de cafea pe care se vedea o cutie de carton conţinând resturi de pizza. Lipit de peretele mai lung era un banc de lucru, cu o carabină cu ţeavă scurtată pe care, evident, se apucase s-o modifice. Ove se căţărase în pat şi zăcea acolo, gemând. De durere, am presupus. N-am nici cea mai vagă idee ce poate face curacitul unui organism uman, dar mă îndoiesc să fi fost de bine.
   - Cum te simţi? am întrebat apropiindu-mă.
   Am dat cu piciorul în ceva care se rostogolea pe parchet, m-am uitat în jos şi-am văzut că spaţiul din jurul patului era înţesat cu tuburi golite de cartuşe.
   - Sunt pe moarte, a gemut. Ce s-a întâmplat?
   - Te-ai aşezat pe o seringă plină cu curacit când ai urcat în maşină la mine.
   - CURACIT?! a zis, ridicând capul şi privindu-mă chiorâş. Otrava, adică? Am mizeria aia de curacit în mine?
   - Da, e clar că nu destulă.
   - Nu destulă?
   - Cât să te omoare. Cred că a greşit doza.
   - Cine?
   - Clas Greve.
   Capul lui Ove a căzut la loc pe pernă.
   - Căcat! Să nu-mi spui c-ai făcut-o de oaie! Ne-ai dat în vileag, Brown?
   - Deloc, am zis, trăgându-mi un scaun lângă piciorul patului. Acul de pe banchetă are de-a face... cu altă chestie.
   - Pe lângă că i-am tras-o gagiului? Ce dracului altceva ar putea să fie?
   - Aş prefera să nu vorbesc despre asta. Dar pe mine mă voia.
   Ove a scos un răcnet.
   - Curacit! Trebuie să mă duc la spital, Brown. Mor aici! De ce dracu’ m-ai adus acasă? Cheamă salvarea!
   A arătat cu bărbia spre ceva de pe noptieră, un obiect despre care crezusem că e doar un model de plastic înfăţişând două femei goale în aşa-numita poziţie 69. Mi-am dat seama că era, de fapt, un telefon.
   Am înghiţit în sec.
   - Nu te poţi duce la spital, Ove.
   - Nu pot? Ba trebuie! Nu vezi că mor, idiotule? Mor!
   - Ascultă-mă. Când o să descopere că ai otravă în tine, o să sune la poliţie tout de suite. Curacitul nu e un medicament care se eliberează cu reţetă. Vorbim de cea mai ucigătoare otravă din lume, la nivelul antraxului şi acidului prusic. O să ajungi pe mâinile celor de la Kripos.
   - Şi ce dacă? O să-mi ţin gura.
   - Şi cum o să explici treaba asta, mă rog?
   - Găsesc eu ceva.
   Am scuturat din cap.
   - N-ai nicio şansă, Ove. Nu când o să te supună modelului de interogatoriu Inbau, Reid şi Buckley.
   - Ce?
   - O să cedezi. Trebuie să rămâi aici, pricepi? Deja ţi-ai mai revenit.
   - Ce căcat ştii tu de asta, Brown? Eşti cumva doctor? Nu, eşti un prăpădit de vânător de capete corporatiste, iar eu simt, în clipa asta, că-mi ard plămânii. Mi-e ruptă splina şi într-o oră rinichii o să mă lase. Trebuie să ajung ACUM la un nenorocit de spital!
   A dat să se salte în capul oaselor, dar m-am grăbit să-l împing la loc.
   - Ascultă-mă, mă duc să iau nişte lapte din frigider. Laptele neutralizează otrava. Nici la spital nu ţi-ar putea face altceva.
   - În afară de să toarne lapte în mine?
   A încercat iarăşi să se ridice, însă l-am îmbrâncit înapoi şi, brusc, a părut să-şi piardă suflul. Ochii i s-au dat peste cap, gura i-a rămas întredeschisă şi capul i-a căzut pe pernă. M-am aplecat deasupra lui şi am avut confirmarea că respiră, cu iz puturos de tabac. Am început să caut prin casă ceva care să-i domolească durerea.
   Dar nu găseam decât muniţie. O grămadă. Dulăpiorul cu medicamente, ornat cu crucea roşie reglementară, era plin de cutii care, potrivit etichetei, conţineau cartuşe cu gloanţe de calibrul nouă milimetri. În sertarele din bucătărie am dat peste alte cutii cu cartuşe, unele însemnate cu „oarbe”, ceea ce numeam, la cursul de sergenţi de instrucţie, băşini roşii: cartuşe fără glonţ. Probabil pe astea le folosea Ove ca să tragă în emisiunile TV care nu-i erau pe plac. Bolnav la cap. Am deschis frigiderul şi-am văzut - pe acelaşi raft cu un recipient conţinând lapte cu conţinut scăzut de grăsime - un pistol lucitor, argintiu. L-am scos. Patul era rece ca gheaţa. Marca - Glock 17 - era gravată în oţel. Am cântărit în palmă arma. N-avea piedica pusă, însă pe ţeavă exista un glonţ. Cu alte cuvinte, arma putea fi apucată la repezeală şi folosită dintr-o mişcare, de pildă dacă erai în bucătărie şi aveai parte, pe nepusă masă, de un musafir nepoftit.
    Am aruncat o privire furişă la camerele de securitate montate pe tavan. Mi-am dat seama că Ove Kjikerud era mult mai paranoic decât îmi imaginasem, că puteam vorbi, aici, de o boală psihică în toată puterea cuvântului.
   Am luat cu mine pistolul împreună cu laptele. În cel mai rău caz, puteam folosi arma ca să-l ţin la respect dacă îl apuca iarăşi agitaţia.
   Am cotit pe culoar spre salonaş şi l-am descoperit ridicat în pat. Leşinul fusese doar teatru. Strângea în palmă o femeie de plastic, aplecată, dând limbi.
   - Am nevoie de o ambulanţă, a zis tare şi răspicat în receptor, aruncându-mi o uitătură sfidătoare.
   Părea să creadă că-şi poate îngădui asta, de vreme ce în cealaltă mână avea o armă pe care o recunoşteam din filme. Mi-au venit în minte ghetouri, răfuieli între găşti, omoruri între negri. Era, pe scurt, un Uzi. O mitralieră care-i atât de mică şi de uşor de folosit, atât de urâtă şi de mortală că nu-i nici măcar amuzantă. Şi o îndrepta spre mine.
   - Nu! am ţipat. Nu face asta, Ove! O să cheme poli...
   A tras.
   S-a auzit un sunet ca de floricele de porumb în ceaun. Am avut timp să gândesc asta, timp să-mi spun că pe coloana asta sonoră aveam să mor. Am simţit o împunsătură în stomac şi am coborât privirea. Am văzut jetul de sânge ţâşnindu-mi dintr-o parte, stropind cutia de lapte pe care o ţineam în mână. Sânge alb? Mi-am dat seama că e invers, că gaura era de fapt în cutia de lapte.
    Automat, cu un fel de disperare, am ridicat arma, surprins cumva că încă sunt în stare, şi am tras. Sunetul mi-a accelerat furia: pocnetul, cel puţin era mai puternic decât al nenorocitului de Uzi. Şi pistolul-mitralieră israelian a tăcut la rândul lui. Am coborât ţeava armei, la timp ca să-l văd pe Ove holbându-se la mine, cu o încruntătură pe frunte. Iar acolo, chiar deasupra ridului de expresie, apăruse o gaură mică, neagră şi elegantă.
   Apoi, cu un bufnet moale, capul i s-a prăvălit pe pernă. Furia mea se spulberase. Am clipit şi-am tot clipit, era de parcă îmi stăruia o imagine de la televizor pe retină. Ceva îmi spunea că, de data asta, Ove Kjikerud n-o să se mai întoarcă printre cei vii.

13. Metan

   Goneam pe autostrada E6, cu pedala de acceleraţie apăsată până în podea, ploaia izbind în parbriz şi ştergătoarele alunecând disperate de la dreapta la stânga, în Mercedesul 280SE al lui Kjikerud.
    Era 1 şi un sfert, 4 ore de când mă ridicasem din pat, şi deja izbutisem să supravieţuiesc unei tentative de asasinat săvârşite de soţia mea, să arunc într-un lac cadavrul partenerului meu, să salvez apoi mai sus-pomenitul cadavru, între timp bine-mersi, doar ca să-mi văd partenerul acum întors la viaţă încercând să mă împuşte. După care, trăgând la nimereală, izbutisem să-l transform la loc în cadavru, iar pe mine în ucigaş. Şi-acum mă îndreptam spre Elverum.
   Ploaia deasă ricoşa din asfalt ca laptele când îl baţi spumă, aşa că m-am aplecat automat asupra volanului ca să nu ratez ieşirea, fiindcă locul spre care mă îndreptam nu avea o adresă pe care s-o caut cu dispozitivul GPS de la Pathfinder.
   Singurul lucru pe care-l făcusem înainte să părăsesc locuinţa lui Kjikerud fusese să îmbrac nişte haine uscate din şifonierul lui şi să-i scot din portofel banii şi cardul de credit. Îl lăsasem lungit pe pat în starea în care se găsea.
   Dacă se declanşa alarma, patul era singurul loc din toată casa care nu se afla în raza camerelor de supraveghere. Luasem cu mine şi pistolul Glock, fiindcă mi se părea de bun-simţ să nu las arma crimei la locul faptei. Şi mănunchiul de chei care conţinea cheia casei lui şi cea a locului nostru obişnuit de întâlnire, cabana de lângă Elverum. Un loc pentru contemplare, pentru făcut planuri, un loc bun pentru visare. Şi totodată unul în care n-avea să mă caute nimeni, fiindcă nimeni nu mai ştia că ştiu de existenţa lui.
   Nu doar asta, dar era singurul loc în care mă puteam duce, asta dacă nu voiam s-o implic pe Lotte în întreaga tărăşenie. Şi tărăşenia, ce naiba era toată tărăşenia, de fapt? Ei bine, în acest moment nebunesc avea de-a face cu sâmbetele pe care mi le purta un olandez dement, a cărui profesie era să vâneze oameni. Nu peste mult timp aveau şi poliţiştii să intre pe fir, asta dacă se dovedeau un pic mai isteţi decât îi socoteam eu. Dacă era să am vreo şansă, trebuia să le îngreunez cât mai mult treaba. Era nevoie, de pildă, să-mi schimb maşina, fiindcă puţine lucruri te fac mai uşor de identificat decât o plăcuţă de înmatriculare.
   După ce auzisem ţiuitul alarmei, care se activase automat la ieşirea mea din casa lui Ove, pornisem cu maşina spre domiciliul propriu. Eram conştient că Greve m-ar fi putut pândi acolo, aşa că parcasem ceva mai departe, pe-o alee lăturalnică. Băgasem în portbagaj hainele ude, luasem din căptuşeala plafonului pânza de Rubens şi-o pusesem în mapa mea, încuiasem maşina şi-o luasem la picior spre maşina lui Ove, care se afla tot unde o văzusem mai devreme. Urcasem, aşezasem alături mapa cu pictura şi pornisem spre Elverum.
   Şi a apărut şi ieşirea. Parcă din senin, aşa că a trebuit să mă concentrez, să frânez fără să pierd controlul volanului. Vizibilitate proastă, acvaplanare, în condiţiile astea era foarte uşor să-ţi trimiţi în decor maşina, şi doar de poliţişti sau de-o spinare frântă n-aveam chef acum.
   Am ajuns apoi în zona rurală. Crâmpeie de ceaţă atârnau peste ferme şi câmpurile se întindeau, unduitoare, de ambele părţi ale şoselei care, treptat, se făcea tot mai îngustă şi mai şerpuitoare. După ce-am fost prins în plin de jetul aruncat de cauciucurile unui camion care făcea reclamă la Sigdal Kitchens, m-am simţit uşurat când, la următorul giratoriu, am rămas singur pe carosabil. Găurile în asfalt erau tot mai mari şi mai dese, iar fermele apăreau tot mai rar şi tot mai departe, în zare. Încă o ieşire pe un drum secundar. De pietriş. Şi încă un viraj, apoi sălbăticie infectă. Ramuri îngreunate de ploaie, cocârjate, zgâriau caroseria precum degetele unui orb care pipăie chipul unui necunoscut. Încă 20 de minute cu viteza melcului şi am ajuns la destinaţie, fără să mai fi zărit, între timp, vreo casă.
   Am tras pe cap gluga hanoracului lui Ove şi am luat-o repejor prin ploaie, pe lângă hambarul cu anexa aceea bizară, înclinată. Potrivit lui Ove, asta era din cauză că Sindre Aa, un fermier morocănos şi retras care locuia aici, se dovedise un asemenea zgârie-brânză, încât nu făcuse nicio fundaţie anexei, care, cu anii, se tot afundase în lut, centimetru cu centimetru. Eu, unul, nu vorbisem niciodată cu afurisitul de fermier, de partea asta se ocupase Ove, îl văzusem însă de la distanţă de vreo două ori, aşa că am recunoscut silueta sfrijită, gheboşată, care zăbovea pe treptele casei.
   Dumnezeu ştie cum de auzise, în ciuda ropotului ploii, că se apropia o maşină. O pisică grasă i se freca de picioare.
   - Salutare! am chiuit de la o distanţă bună.
   Niciun răspuns.
   - Salut, Aa, am repetat, dar tot fără vreo reacţie din partea lui.
   Am oprit în dreptul treptelor şi-am aşteptat în ploaie. Pisica a coborât spre mine. Şi eu care credeam că mâţele nu suportă ploaia. Avea ochi migdalaţi, exact ca ai Dianei, şi s-a lipit de mine de parcă am fi fost prieteni vechi. Sau ca şi cum aş fi fost o persoană complet străină.
    Fermierul a coborât ţeava puştii. Ove îmi spusese că bătrânul Aa îşi montase o lunetă pe-o flintă veche, să vadă cine trece prin preajmă, de vreme ce era prea cărpănos să-şi cumpere un binoclu ca lumea. Însă din acelaşi motiv nu-şi îngăduia nici muniţie, aşa că nu eram, probabil, în pericol. Am presupus că schema cu flinta avea şi efectul intenţionat asupra numărului de vizitatori.
   Aa a scuipat peste balustradă.
   - Când vine Kjikerud ăla, Brown? a zis cu un scârţâit de balama neunsă în voce, scuipând cuvântul „Kjikerud” ca şi cum ar fi fost o formă de exorcizare.
   De unde-mi ştia mie numele n-aveam idee, dar cu siguranţă nu de la Ove.
   - Vine mai târziu, am zis. Pot să las maşina în şopron?
   Aa a scuipat iarăşi.
   - Nu-i ieftin, să ştii. Şi aia nu-i maşina matale, e-a lui Kjikerud. El cum o să vină încoace?
   Am tras o gură bună de aer.
   - Pe schiuri o să vină. Cât costă?
   - Cinci sute pe-o zi.
   - Cinci... sute?
   A rânjit.
   - Poţi s-o laşi în drum, pe degeaba.
   Am scos 3 bancnote de 200 de-ale lui Ove şi am urcat pe trepte până la Aa, care mă aştepta cu mâna lui osoasă întinsă. A îndesat banii într-un portofel umflat şi a scuipat iarăşi.
   - Poţi să-mi dai restul mai târziu, i-am zis.
   N-a răspuns, ci s-a mulţumit să trântească uşa în urma lui.
   Am dat cu spatele până la hambar, cât pe ce să mă înfig în braţele de oţel ale unui încărcător de siloz. Din fericire, acesta, care era ataşat la un tractor Massey Ferguson, rămăsese în poziţia ridicat. Aşa că, în loc să-mi străpungă caroseria prin spate sau să-mi găurească anvelopele, cel mai jos dintre braţele metalice mi-a zgâriat vopseaua de pe portbagaj, avertizându-mă să opresc înainte să mă aleg cu 10 ţepuşe de oţel prin lunetă.
   Am parcat lângă tractor, am scos mapa cu tabloul şi-am dat fuga la cabană. Din fericire, pădurea de molid era atât de deasă încât aproape împiedica ploaia să treacă prin ea, aşa că, după ce-am intrat în adăpostul simplu de lemn, părul mi-era încă surprinzător de uscat. M-am gândit să fac focul, dar am renunţat. După ce-mi dădusem osteneala să ascund maşina, nu era tocmai o idee strălucită să trimit semnale de fum care să anunţe că în cabană e cineva.
   Abia în clipa aceea mi-am dat seama cât îmi era de foame.
   Am pus geaca de blugi al lui Ove pe-un scaun în bucătărie, am scormonit prin dulapuri şi-am găsit, până la urmă, o conservă singuratică de tocană, rămasă de ultima dată când fusesem pe-aici cu Ove. Nu exista niciun tacâm sau deschizător de conserve prin sertare, însă am reuşit să desfac capacul metalic izbindu-l cu patul pistolului. M-am aşezat la masă şi-am început să mă înfrupt, cu degetele, din conţinutul sărat şi unsuros.
   Apoi mi-am aruncat privirea pe fereastră, la ploaia ce cădea peste pădure şi la curticica dintre cabană şi toaleta de-afară. Am intrat în dormitor, am băgat sub saltea mapa cu Rubensul şi m-am întins pe patul de dedesubt ca să mă gândesc. N-am apucat să mă gândesc prea mult. Trebuie să fi fost din cauza adrenalinei pe care o produsesem în acea zi, pentru că am deschis brusc ochii şi mi-am dat seama că adormisem. M-am uitat la ceas. Patru după-amiaza.
    Am scos la iveală mobilul şi-am văzut că aveam 8 apeluri pierdute. Patru de la Diana, care voia probabil s-o facă pe soţioara îngrijorată, cu Greve ascultând peste umărul ei, şi să mă întrebe pe unde mama naibii umblu. Trei de la Ferdinand, care aştepta să afle nominalizarea mea ori măcar instrucţiuni despre cum să procedeze în chestiunea Pathfinder. Mai era unul pe care nu l-am recunoscut imediat, fiindcă pe ea o ştersesem din agendă. Însă nu şi din memoria afectivă.
    Examinând acest număr, m-a izbit gândul că eu - o persoană care pe parcursul celor 30 şi mai bine de ani petrecuţi pe planeta asta ajunsese să adune suficienţi foşti camarazi de şcoală, foste iubite, colegi şi relaţii de afaceri cât să înjghebe o listă ce ocupa, în Outlook, doi megabiţi - aveam o singură cunoştinţă în care mă puteam încrede. O femeie pe care, la drept vorbind, o cunoscusem doar vreme de trei săptămâni. În fine, i-o trăsesem timp de trei săptămâni. O daneză cu ochi căprui care se îmbrăca aidoma unei sperietori, răspundea monosilabic şi-avea un nume din cinci litere. Nu ştiu pentru care dintre noi era mai tragic asta.
   Am sunat la informaţii şi-am cerut un număr din străinătate. Majoritatea birourilor închid la patru în Norvegia, în principal fiindcă oamenii de la secretariate termină atunci programul şi se duc acasă, unde, potrivit statisticilor, au un partener care s-a îmbolnăvit, asta în ţara cu cel mai scurt program de lucru din lume, cel mai mare buget pentru sănătate şi cel mai mare număr de concedii medicale pe cap de locuitor. Cei de la HOTE au răspuns ca şi cum ar fi fost lucrul cel mai firesc de pe pământ. Nu ştiam niciun nume ori departament, însă am riscat.
   - Îmi faceţi legătura cu tipul cel nou, vă rog?
   - Tipul cel nou, domnule?
   - Ştiţi cine, şeful departamentului tehnic.
   - Felsenbrink nu-i tocmai nou aici, domnule.
   - Pentru mine e. Deci... e disponibil Felsenbrink?
   Vorbeam, 4 secunde mai târziu, cu un olandez care nu numai că era încă la serviciu, dar părea încă proaspăt şi politicos cu toate că ora 4 tocmai trecuse.
   - Sunt Roger Brown de la Alfa Recrutări.
   Adevărat.
   - Domnul Clas Greve ne-a dat numele dumneavoastră ca referinţă.
   Fals.
   - Aşa, a zis omul fără să pară defel surprins. Clas Greve este cel mai bun manager cu care am lucrat vreodată.
   - Aşadar... am dat să zic.
   - Da, domnule, vi-l recomand cu maximă sinceritate. E omul perfect pentru Pathfinder. Sau, de fapt, pentru oricare altă companie.
   Am ezitat. Apoi m-am răzgândit.
   - Vă mulţumesc, domnule Fenselbrink.
   - Felsenbrink. N-aveţi pentru ce.
   Am lăsat telefonul să-mi cadă în buzunarul pantalonilor. Nu ştiu de ce, dar aveam senzaţia că tocmai făcusem o gafă.
   Ploaia se dezlănţuia afară şi, în lipsă de altceva mai bun de făcut, am scos pictura de Rubens din mapă şi-am cercetat-o în lumina ce venea pe geamul bucătăriei. Chipul furios al vânătorului Meleagru în timp ce străpunge fiara cu suliţa. Şi am descoperit de cine îmi amintise când văzusem pentru prima oară pânza: de Clas Greve. M-a lovit un gând.
   Coincidenţă, fireşte, însă Diana îmi spusese cândva că numele Diana e de origine romană, al zeiţei vânătorii şi a naşterilor, cunoscută în Grecia drept Artemis. Şi Artemis îl trimisese pe Meleagru, nu? Am căscat, căutându-mi propriul rol în tablou, însă mi-am dat seama îndată că încurcasem lucrurile.
   Artemis, de fapt, trimisese fiara. M-am frecat la ochi. Încă eram obosit.
   În clipa aceea, mi-am dat seama că se întâmplase ceva, că se produsese o schimbare, dar că, absorbit fiind să studiez pictura, îmi scăpase. M-am uitat pe fereastră. Sunetul era. Ploaia se oprise.
   Am pus pânza la loc şi am decis să caut o ascunzătoare. Trebuia să ies din cabană, să fac nişte cumpărături şi alte câteva lucruri, iar în şarpele acela viclean, Sindre Aa, n-aveam pic de încredere.
   M-am uitat în jur şi privirea mi s-a îndreptat afară, spre toaletă. Avea un acoperiş făcut din scânduri nebătute în cuie. Mi-am dat seama, ieşind în curte şi străbătând-o, că aş fi făcut bine să iau pe mine geaca.
   Toaleta nu era decât o baracă primitivă: patru pereţi cu crăpături între scânduri pentru ventilaţie naturală şi o cutie de lemn în care fusese decupată o gaură circulară, peste care fusese pus un capac pătrăţos, grosolan. Am luat de pe capac trei role de hârtie igienică şi o revistă care se lăuda cu o poză înfăţişând-o pe Rune Rudberg, cântăreaţa, cu nişte pupile mici cât gămălia, apoi m-am suit pe el. M-am întins spre scândurile înşiruite peste grindă, dorindu-mi pentru a milioana oară să fiu cu câţiva centimetri mai înalt. Am reuşit până la urmă să urnesc o scândură, să îndes mapa sub acoperiş şi să aşez scândura la loc. Şi, stând aşa pe toaletă în vârful picioarelor, am îngheţat când am aruncat o privire printr-un spaţiu dintre leaţuri.
   Afară, se lăsase o linişte asurzitoare, întreruptă doar, când şi când, de picurii căzând de pe crengile îngreunate. Şi totuşi, nu auzisem niciun sunet, niciun vreasc trosnind, niciun pas lipăind prin noroi. Ori măcar vreun scheunat al câinelui care se oprise lângă stăpân la marginea pădurii. Din cabană nu i-aş fi văzut, fiindcă fereastra mi-ar fi oferit un unghi mort.
   Dulăul arăta ca o adunătură de muşchi, fălci şi colţi asamblate pe-un trup de boxer, doar că mai mic şi ceva mai îndesat. Ţin să repet: nu suport câinii.
   Clas Greve purta o manta în culori de camuflaj şi o caschetă verde, militară.
   În mâini n-avea nicio armă, iar ce ducea sub manta puteam doar să ghicesc.
   Mi-am dat seama că pentru Greve ăsta era un loc numai bun. Pustietate, fără martori, ar fi fost o joacă să ascundă un cadavru aici.
   Au pornit deodată, stăpân şi dulău, de parcă ar fi ascultat o comandă pe care eu n-o putusem auzi.
   Inima a prins să mi se zbată îngrozită, şi totuşi nu m-am putut opri să mă holbez, fascinat, la viteza tăcută cu care se apropiau dinspre marginea pădurii, pe lângă peretele cabanei şi cum, apoi - fără pic de ezitare - au intrat pe uşa cabanei, lăsând-o căscată în urmă.
   Ştiam că îmi rămâneau doar câteva secunde până ce Greve avea să observe că în cabină nu era nimeni, până ce avea să descopere geaca pusă pe spătarul scaunului, care să-l anunţe că eram prin preajmă. Avea... rahat!... avea să vadă şi pistolul Glock, aşezat pe policioară lângă cutia goală de tocană.
    Creierul a început să-mi lucreze febril, dar concluzia nu era decât una: n-aveam de niciunde, nici arme, nici posibilităţi de retragere, nici vreun plan, nici timp. Dacă o luam la fugă, în nici 10 secunde, 20 de kile de terrier dungat aveau să mă ajungă, dacă nu şi-un plumb de calibrul 9 milimetri în ţeastă. Pe scurt, lucrurile o luaseră la vale.
   Creierul meu era pe punctul de a intra în panică. Însă în loc de asta a făcut o chestie incredibilă. S-a oprit pur şi simplu şi a făcut un pas înapoi. Înapoi la „luat la vale”.
   O idee, una disperată şi pe deplin revoltătoare. O idee totuşi, care avea un mare avantaj: era singura la care mă putusem gândi.
   Am înhăţat una dintre rolele de hârtie igienică şi am prins-o între dinţi.
   Am încercat să văd cât de tare pot strânge fălcile împrejurul rolei. Apoi am ridicat capacul budei şi duhoarea s-a ridicat şi ea către mine. Un metru şi jumătate, atât, până la fundul haznalei pline cu un amestec vâscos de excremente, urină, hârtie igienică şi apă de ploaie care cursese de pe pereţi.
   Era nevoie de cel puţin doi bărbaţi ca să care recipientul până la groapa din pădure şi treaba asta se dovedise un coşmar. Literalmente. Ove şi cu mine n-o făcuserăm decât o dată, şi-apoi în următoarele trei nopţi nu visasem decât rahaţi plescăitori. Şi Aa neglijase să se ocupe de golire: recipientul de-un metru şi jumătate adâncime era acum plin până la buză. Lucru care, în clipa aceea, îmi convenea. Nici cel mai destoinic copoi n-avea să poată mirosi altceva decât împuţiciune.
   Mi-am potrivit capacul pe creştet, m-am sprijinit în palme de amândouă părţile găurii şi, uşurel, m-am lăsat înăuntru.
   E ireal sentimentul cufundării în rahat, să simţi presiunea uşoară a căcaţilor umani pe piele în vreme ce-ţi croieşti drum în jos. Capacul toaletei a rămas fixat când capul meu a trecut de marginea găurii. Simţul olfactiv îmi era suprasolicitat, cu siguranţă că-şi luase liber deja, şi n-am înregistrat decât o activitate sporită a canalului lacrimal. Deasupra, stratul cel mai fluid din hazna era rece ca gheaţa, însă mai în jos era destul de călduţ, poate din cauza variatelor procese chimice desfăşurate acolo. Nu citisem, parcă, ceva despre gazul metan care se formează în asemenea haznale? Şi că se poate muri dacă inhalezi prea mult?
   Aveam acum sub picioare pământ ferm, aşa că m-am ghemuit. Obrajii îmi erau brăzdaţi de lacrimi şi nasul îmi curgea şiroaie. M-am lăsat pe spate, asigurându-mă că tubul rolei de hârtie igienică e îndreptat direct în sus, am închis ochii şi-am încercat să mă relaxez, ca să-mi controlez reflexul de vomă, după care, cu grijă, m-am afundat de tot.
   Urechile îmi erau pline acum de căcat şi de tăcere. M-am străduit să respir prin tubul de carton. Funcţiona. Nu era nevoie să mă scufund şi mai tare. Ar fi fost, desigur, cu adevărat simbolic să mor cu gura şi urechile pline de mizerie, să mă înec în fecalele lui Ove şi-n rahaţii proprii, însă n-aveam poftă să mor ironic. Voiam să trăiesc.
   Mi s-a părut că aud uşa deschizându-se, ca de undeva din depărtare.
   Gata, începea.
   Am simţit vibraţiile unor paşi grei. Bocănind tare. Apoi linişte. Tropotul uşor al unor labe. Câinele. Capacul toaletei era ridicat. Ştiam că, tocmai în clipa aceea, Clas Greve se holbează la mine. Înăuntrul meu. Se uita în deschizătura unui tub de hârtie igienică ce ducea direct în măruntaiele mele.
   Am respirat cât de uşor puteam. Cartonul rolei se făcuse umed şi moale: în curând avea să se încreţească, să se strâmbe şi să se transforme într-un cocoloş ud.
   Am auzit un bufnet. Ce era oare?
   Următorul sunet era greu de confundat. O explozie bruscă, urmată de un vaiet subţirel de maţe golite, estompându-se spre final. A fost încununată de un geamăt de mulţumire.
   Lua-m-ar dracii, mi-am zis.
   Şi, cum altfel, în câteva secunde am auzit plescăitul şi-am simţit pe faţa îndreptată în sus o greutate nouă. Preţ de o clipă, moartea mi s-a părut o alternativă acceptabilă, însă momentul s-a scurs repede. Eram, de fapt, într-un paradox: niciodată n-avusesem mai puţine motive ca să trăiesc şi totuşi niciodată nu-mi dorisem cu atâta ardoare viaţa.
   Un geamăt prelung acum, era clar că se screme. Produsul efortului său nu trebuia să aterizeze în deschizătura tubului meu! Am simţit că panica sporeşte, că parcă nu mai aveam destul aer venit prin tubul rolei de hârtie.
   Încă un plescăit.
   Mă lua ameţeala şi muşchii încordaţi începeau deja să mă doară de la poziţia incomodă, cu spinarea curbată. M-am îndreptat puţin de şale. Am ridicat nasul la suprafaţă, apoi faţa. Clipeam fără oprire. Mi-am dat seama că aveam privirea înfiptă în dosul alb şi păros al lui Clas Greve. Şi se vedea şi conturul unei scule, ei bine, deloc neglijabile, ba chiar una impresionantă de-a binelea. Şi, de vreme ce nici măcar frica de moarte nu poate lecui invidia de penis a unui bărbat, m-am gândit la Diana. Şi-am ştiut, atunci şi acolo, că dacă n-o să mă omoare Greve primul, atunci o să-l omor eu pe el.
   Greve s-a ridicat de pe colac, lumina a pătruns prin gaură şi am văzut că ceva nu era în regulă acolo, că ceva lipsea. Am închis ochii şi m-am cufundat iar. Mă cuprinsese o năuceală aproape paralizantă. Muream oare de la vaporii de metan?
   Apoi, un timp, n-am mai auzit niciun zgomot. Se sfârşise? Eram în plin proces de tras aer în piept când mi-am dat seama că nu mai era nimic de inhalat, că trăgeam în piept nimicul. Sursa de oxigen se blocase. Instinctul de supravieţuire a preluat controlul. Începeam să mă sufoc şi trebuia să mă ridic de-acolo! Am trecut cu capul prin pelicula de la suprafaţă, când am auzit un bufnet. Clipeam fără oprire. Deasupra nu se zărea decât întuneric.
   Apoi am auzit paşi, cum se deschide uşa, umblet de labe pe duşumea şi uşa închizându-se. Am scuipat tubul rolei de hârtie igienică şi-am văzut ce se întâmplase. De-a latul găurii zăcea o chestie albă: hârtia igienică cu care se ştersese Greve.
   M-am săltat afară din fosă şi m-am uitat temător printre spaţiile dintre scânduri, la timp ca să-l văd pe Greve cum trimite spre pădure câinele şi cum el revine în cabană. Câinele a pornit spre vârful muntelui. L-am urmărit cu privirea până l-a înghiţit pădurea. Şi în acel moment - poate fiindcă mi-am îngăduit o clipă să mă simt uşurat, fiindcă mi-am permis un grăunte de nădejde în salvare - din gâtlej mi-a scăpat, fără să vreau, un suspin. Nu, mi-am zis. Nu spera. Nu simţi. Fără implicare emoţională.
   Analitic. Haide, Brown. Gândeşte. Numere prime. Privire de ansamblu asupra tablei de şah. OK. Cum de mă găsise Greve? Diana nu auzise niciodată de locul ăsta. Cu cine vorbise, atunci? Nu aveam răspuns.
   Aşadar... Care îmi erau opţiunile? Trebuia să scap de aici şi aveam, în asta, două avantaje: începea să se lase noaptea şi eram acoperit de rahat din creştet până-n tălpi, deci camuflat. Însă mă durea rău capul şi ameţeala se înrăutăţea. Nu puteam aştepta să se facă beznă.
   M-am tras din fosă cu totul şi picioarele mi-au aterizat pe panta din dosul budei. M-am ghemuit la pământ şi am evaluat distanţa până la pădure. De acolo puteam ajunge la şopron, unde mă aştepta maşina. Că doar aveam cheile în buzunar, nu? M-am scotocit. În buzunarul stâng am dat peste nişte bancnote, cartea de credit a lui Ove, a mea şi cheile de la casa lui Ove.
   Buzunarul din dreapta. Am răsuflat uşurat când degetele mele au pipăit, sub telefon, cheile de la maşină.
   Telefonul mobil.
   Fireşte.
   Telefoanele mobile sunt localizate prin relee. Zona adică, nu un loc exact, însă dacă una dintre staţiile Telenor îmi detectase aici telefonul, atunci opţiunile n-ar fi fost multe, de vreme ce casa lui Sindre Aa e singura pe o rază de un kilometru. Asta, evident, ar fi însemnat că Greve avea un contact la compania de comunicaţii Telenor, însă nimic nu mai izbutea să mă surprindă. Începeam să-mi dau seama ce se întâmplase. Şi Felsenbrink, care păruse că aşteaptă un telefon de la mine, îmi confirmase suspiciunile.
   Nu era vorba despre un triunghi amoros alcătuit din mine, soţia mea şi un olandez năbădăios. Dacă aveam dreptate, atunci beleaua în care mă aflam era mai mare decât mi-as fi putut imagina.

14. Massey Ferguson

   Am scos capul, cu grijă, pe după o latură a budei şi m-am uitat spre cabană. Geamurile erau negre şi nu trădau nimic.
    Aşadar, nu aprinsese lumina. Bun. Aici nu mai puteam zăbovi. Am aşteptat ca o pală de vânt să înfioare ramurile copacilor şi-am luat-o la fugă. În nici 7 secunde, ajungeam la marginea pădurii şi mă ascundeam printre copaci. Însă cele 7 secunde mai că mă doborâseră de pe picioare, plămânii mă dureau, tâmplele îmi zvâcneau şi eram la fel de ameţit ca în acea primă şi ultimă oară când tatăl meu mă dusese într-un parc de distracţii.
    Aveam 9 ani, acela fusese cadoul, iar eu şi tata fuseserăm singurii vizitatori în afară de trei adolescenţi pe jumătate beţi care îşi treceau unul altuia o sticlă de cola cu un lichid limpede. Vorbind norvegiana lui pripită, stricată, tata se târguise pentru un tur cu singura atracţie deschisă atunci: o maşinărie a iadului al cărei scop era, se părea, să te tot învârtă până ce verşi vata de zahăr şi părinţii te consolează cumpărându-ţi floricele de porumb şi băuturi carbogazoase. Refuzasem să-mi risc viaţa în agregatul acela şubred, însă tata o ţinuse pe-a lui şi strânsese chingile care-ar fi trebuit să mă protejeze.
   Acum, un sfert de secol mai târziu, mă întorsesem parcă în acelaşi parc de distracţii murdar, suprarealist, unde totul duhnea a urină şi-a gunoaie, iar eu eram tot timpul înfricoşat şi scuturat de spasme de vomă.
   Lângă mine, susura un pârâu. Am scos din buzunar mobilul şi l-am aruncat în apă. Acum să te văd cum mă mai urmăreşti, piele-roşie urbană!
   După care, pe pământul moale al pădurii, am luat-o la fugă spre fermă. Între timp, printre pini se lăsase întunericul, însă altă vegetaţie nu era şi îmi venea uşor să-mi croiesc drum. După nici 2 minute, am văzut casa de la fermă şi becul de-afară. Am mai alergat puţin, astfel încât, înainte de a ieşi din pădure, hambarul să se afle între mine şi casă. Aveam motive întemeiate să cred că Aa ar fi cerut o explicaţie văzându-mă într-un asemenea hal, după care pasul următor ar fi fost un apel la poliţie.
   M-am furişat spre uşa hambarului şi-am tras ivărul. Am împins uşa şi am intrat. Capul. Bieţii mei plămâni. Am clipit de câteva ori în beznă, abia dacă desluşeam contururile tractorului şi ale maşinii. Ce-ţi făcea, de fapt, gazul ăsta metan? Orbeai? Metan. Metanol. Pe undeva era o legătură.

...........................................