Lecții de dragoste, Barbara Cartland

 ....................................

3.

          Domnișoara Whitcham îi spusese într-o zi că toate trenurile ce mergeau spre Londra puteau să oprească la gara castelului Vox, cu condiția să se pună semnal de oprire.

   „O voi trimite pe Aline să facă o plimbare călare”, se hotărî Marisa.

   Așteptă ca pendula să bată de 5 ori și, coborând din pat, trase draperiile. Încă nu se luminase de ziuă și Marisa aprinse lumânările de pe toaletă.

   Apoi începu să-și împăturească hainele și le așeză în grămăjoare pe pat. În felul acesta cuferele vor putea fi făcute repede.

   „Va trebui să fiu prudentă, să n-o las pe Aline să-mi vadă bagajele, altfel o să bănuiască ceva.”

   La ora 7 și jumătate, pregătise totul, își făcuse toaleta și se îmbrăcase.

   Ieși din camera ei, închise cu grijă ușa și se duse în sala de studiu. Galdys, servitoarea care se ocupa de menaj, tocmai aprindea focul.

   - Oh! Sunteți matinală astăzi, domnișoară! exclamă ea văzând-o pe Marisa.

   - Da, Gladys, și vreau să vorbesc cu dumneata.

   Se asigură dintr-o privire că ușa Alinei era închisă, ca să nu poată fi auzite.

   - Ascultă, Gladys. Sunt obligată să plec și n-aș vrea ca domnișoara Aline să fie tulburată de plecarea mea. După ce vom lua micul dejun, o voi trimite să facă o plimbare călare însoțită de unul dintre rândași. Îndată ce va fi plecat, roagă doi valeți să-mi aducă cuferele în cameră.

   Gladys o privea cu o oarecare teamă și Marisa adăugă:

   - Roagă apoi două cameriste să te ajute să împachetezi. Vei găsi toate lucrurile mele împăturite pe pat. Nu va trebui decât să le pui în cufere și să le cobori. Voi pleca să încerc să prind un tren imediat ce totul va fi gata.

   - Bine, domnișoară, dar domnișoara Aline va fi totuși supărată. Nu mai departe de ieri vorbeam între noi și remarcam că ține foarte mult la dumneavoastră. De când sunteți aici, totul s-a schimbat pentru ea.

   Gladys se întrerupse, înainte să întrebe, cu o licărire îngrijorată în ochi:

   - Vă veți întoarce, nu-i așa, domnișoară?

   Își dorea din tot sufletul să se poată întoarce într-o zi.

   Dar știa că acest lucru este imposibil. Acesta era sfârșitul. Tocmai încheiase un capitol al vieții ei și nici nu se punea problema să se întoarcă.

   De teamă ca Gladys să nu-i poată citi tristețea din ochi, se duse să deschidă ușa Alinei. Fetița, așezată pe pat, era cufundată în citirea unei cărți.

   - Oh! Cât mă bucur că ai venit, domnișoară Mitton! exclamă ea. Credeam că a venit doica să mă îmbrace.

   - Va veni curând și ea. Dar ai vrea să te ajut eu să te îmbraci în dimineața asta?

   - O vei face? Oh! Sigur că mi-ar plăcea, dar doica o să fie geloasă.

   - Putem să-i facem surpriza să te găsească gata îmbrăcată când va veni, îi sugeră Marisa.

   Aline lăsă cartea jos, se cățără în pat și își întinse brațele.

   - Privește! strigă ea. Sunt o zână și acum zbor către dumneata!

   Făcu un salt și se agăță de gâtul Marisei.

   - Te iubesc, declară ea. M-am trezit cu gândul la toate poveștile minunate pe care mi le vei spune.

   - Mai întâi ai să faci o plimbare călare și, Aline, te-ar supăra prea mult dacă te va însoți Hanson sau unul dintre lachei? Pe mine mă cam doare capul.

   - Oh! Îmi pare rău, domnișoară Mitton.

   - Mulțumesc.

   - Ți-ar fi mai rău dacă te-ar scutura calul?

   - Mă tem că da. Am să anunț la grajduri și am să-i spun unuia dintre lachei să te însoțească.

   - Aș prefera să rămân cu dumneata.

   - Oh! Nu, nu. Te-ai plictisi repede și apoi ție îți place să călărești. Pe de altă parte, trebuie ca astăzi să mai exersezi pentru ca tatăl tău să constate mâine cât de bine călărești.

   Aline zâmbi.

   - Oh! Sunt nerăbdătoare. Chiar crezi că tata va fi de acord cu noua mea fustă-pantalon?

   - Bineînțeles, răspunse Marisa.

   Își aminti însă că el le promisese că le va însoți, înainte să descopere că ea era o ipocrită demnă de dispreț.

   - Se pare că într-adevăr nu te simți bine, remarcă Aline în timp ce Marisa o ajuta să se îmbrace.

   - Din cauza durerii de cap.

   Ar înțelege oare copila dacă ea i-ar spune adevărul și anume că, de fapt, inima era cea care o durea?

   Era pentru ultima oară când călătorea într-o trăsură ce aparținea ducelui, însoțită de servitori, ultima oară când profita de asemenea lux.

   Dar, ceea ce-i va lipsi cel mai mult, va fi frumusețea castelului.
   Sub soarele de octombrie, lacurile păreau a fi de argint topit iar frunzele căzute din copacii parcului așternuseră pe jos un covor ruginiu. Un stol de porumbei albi își luă zborul și un bâtlan se înălță încet dintre trestii.

   Fără să aibă nevoie să privească înapoi, Marisa vedea în spatele ei turnul normand și zidurile roase de vreme, vegheate de acoperișuri cu creste elegante. Ferestrele mici ale castelului contrastau cu acelea, mult mai mari, construite pe vremea domniei reginei Anne.

   Vox Castle! Un loc unde ea găsise dragostea pentru a o pierde apoi imediat. O dragoste care, știa sigur, va dura toată viața.

   Coborî treptele să urce în trăsură, când îl văzu pe Turner, alături de ea, privind mirat înspre parc. Instinctiv, ea îi urmări privirea.

   Un bărbat se îndrepta spre ei în galop, îndemnându-și calul cu pintenii. În prima clipă, ea nu-l recunoscu. Apoi, văzu că era vorba de Jim, lacheul care plecase călare cu Aline, și că acesta era singur.

   - Dar este Jim! strigă ea.

   - Da, într-adevăr, răspunse Turner.

   - Poate că s-a întâmplat un accident! Ce-o fi pățit domnișoara Aline?

   Îngrijorată, îi ieși în întâmpinare călărețului. Când Jim o văzu, trase de hățurile calului care era numai spumă și sări jos.

   - Domnișoară! Domnișoara Aline, făcu el, cu sufletul la gură.

   - Ce s-a întâmplat? 

   - Au răpit-o! Au răpit-o, domnișoară! N-am putut să-i opresc.

   - Dar explică-mi mai clar!

   - Greviștii, domnișoară. Șase dintre ei! Trei erau călare, dacă aceia pot fi numiți cai! Au apucat hățurile calului domnișoarei Aline și mi-au spus să-i aduc ducelui un bilet. Domnișoara Aline a țipat, m-a rugat să n-o las acolo, dar n-am putut să fac nimic și m-am gândit că cel mai bun lucru este să vin și să vă spun ce s-a întâmplat.

   Marisa abia mai respira.

   - Dă-mi biletul, zise ea cu o voce înăbușită de spaimă.

   Jim scoase din buzunar o bucată de hârtie destul de murdară. Nu era sigilată, așa că o despături.

   Erau scrise, destul de stângaci, doar câteva cuvinte cu litere mari de tipar:

   „O AVEM PE FETIȚĂ. ÎI VA FI ȘI EI FOAME ȘI FRIG CA ȘI CELORLALȚI DACĂ NU VEȚI FACE CE VI SE VA CERE.”

   Marisa privi atent mesajul, încercând să-i înțeleagă sensul.

   - Ai vorbit despre greviști? întrebă cu o voce pe care nici ea nu și-o recunoscu. Ce greviști?

   - Oamenii de la mina de fier. De 3 săptămâni sunt în grevă. Sunt niște brute; de nu i-ar face vreun rău domnișoarei Aline!

   Marisa se întoarse spre Turner care aștepta lângă trăsură.

   - Unde se află domnul duce? întrebă ea.

   - La vânătoare cu colonelul Fitzgerald, domnișoară. Aseară când s-a anunțat că lordul Acton s-a îmbolnăvit, colonelul i-a invitat pe cei ce urmau să fie oaspeții lordului, să vină să vâneze pe proprietatea lui. Domnul duce a plecat azi-dimineață la ora 8.

   - Trebuie să-l anunțăm. Să se întoarcă imediat acasă. Cât timp trebuie ca să ajungă mesajul la el?

   - O oră bună pentru un bărbat călare, și aproape încă o oră și jumătate până ce ducele se întoarce cu trăsura. I s-a întâmplat vreo nenorocire domnișoarei Aline?

   - Da. Trebuie să-l anunțăm pe duce cât mai repede cu putință. Îi voi scrie eu un bilet. Cheamă lacheul.

   Turner nu-și putu ascunde surprinderea auzind-o că dă ordine. Dar răspunse imediat:

   - Am înțeles, domnișoară. Îndată.

   Marisa se îndepărtă ca să intre în castel, apoi ezită.

   - Vreau se asemenea și un cal și pe cineva care să mă însoțească. Spune-i lui Gladys să coboare și întreab-o în care dintre cufere mi-a pus costumul de călărie.

   - Bine, domnișoară, răspunse Turner. Ce i s-a întâmplat domnișoarei Aline? întrebă el, neputându-și stăpâni curiozitatea.

   - O să-ți spună Jim ce s-a întâmplat, răspunse Marisa care, traversând culoarul, se duse direct spre bibliotecă.

   Găsi aici hârtiile de scris, cerneală și tocuri, toate pe biroul din mijlocul încăperii.

   Preț de o clipă, își aminti de scena din ajun. Alungă însă acest gând, concentrându-se asupra problemei Alinei. Fetița trebuie să fi fost îngrozită. Dacă măcar ar fi fost cu ea!

   Dar cine ar fi putut să prevadă un asemenea eveniment la Vox? Auzise de copii răpiți de țigani și vânduți cerșetorilor, dar niciodată nu-i trecuse prin minte că niște greviști, de oriunde ar fi fost, pot face un asemenea lucru.

   Dintr-o dată, încremeni de groază și se întrebă care va fi reacția ducelui. El i-o încredințase pe Aline și ea nu-i confirmase această încredere. O va învinui oare? Și, admițând că o va face, ce mai conta! Singurul lucru important acum era Aline... probabil moartă de frică, singură.

   Marisa îi văzuse pe răpitori săptămâna trecută, când fusese împreună cu fetița prin preajma minei și când vorbise cu cei trei mineri. Își amintea că unul dintre ei întrebase dacă aceasta era fata ducelui.

   Probabil că, văzând-o, le-a venit ideea s-o răpească pentru a-l constrânge pe duce să cedeze în fața revendicărilor lor.

   „Toate astea sunt din vina mea!” își zise Marisa.

   O chinuia gândul de a o ști pe Aline în mâinile acelor oameni și fu cât pe-aci să înceapă să plângă.

   Trebuia să-și păstreze cumpătul. Nu folosea la nimic să aștepte întoarcerea ducelui. Ar fi durat cel puțin 2-3 ore și, pentru nimic în lume, nu trebuia ca, până atunci, s-o lase pe micuță singură și îngrozită.

   Scrise în grabă un mesaj:

   „Aline a fost răpită. Vă rog să veniți imediat.

   Marisa Mitton”

   Îndoi foaia marcată cu coroana ducală și o introduse într-un lic pe care scrise „Excelenței Sale ducele de Milverley”.

   Apoi se repezi pe culoar și i-o dădu lui Turner care aștepta.

   - Trimite imediat acest plic domnului duce.

   - Un lacheu e gata de plecare, domnișoară, răspunse Turner. Gladys a identificat cufărul în care se află costumul dumneavoastră că călărie. Un valet l-a dus în camera dumneavoastră.

   - Perfect! Ai grijă să-mi înșeueze un cal până mă schimb eu.

   Niciodată, de când sosise la Voc, nu vorbise cu o asemenea autoritate. Fără să mai aștepte răspunsul lui Turner, se repezi spre scară și o urcă în fugă până la etajul la care era camera ei.

   În 5 minute, se schimbă și coborî. Calul pe care avea obiceiul să călărească o aștepta în fața ușii. Alături, pe un armăsar superb, se afla Hanson.

   După expresia de pe chipurile servitorilor care-o înconjurau, își dădu seama că erau cu toții profund îngrijorați, dar ea n-avea timp acum de explicații.

   Turner așteptă ca ea să urce în șa pentru a spune, cu o voce reținută:

   - Omul cu mesajul dumneavoastră a plecat, domnișoară. Sperăm cu toții ca domnișoara Aline să nu fi pățit nimic grav.

   - Și eu sper.

   Odihnit și proaspăt, calul Marisei nu aștepta decât să pornească în galop și ea traversă parcul foarte repede, urmată de Hanson. Când ajunseră în pădure, copacii îi obligară să încetinească și Marisa își întoarse capul către însoțitorul ei.

   - De ce sunt minerii în grevă?

   - Ei spun că mina a devenit periculoasă. Un bărbat a fost zdrobit de o prăbușire de pietre. Stâlpii de susținere sunt în stare proastă.

   - A murit?

   - Da, domnișoară. Dar, după câte am înțeles, domnul Nicholson a refuzat să dea vreo despăgubire familiei lui.

   - Cine este domnul Nicholson?

   - Administratorul domnului duce. El gestionează domeniul și a fost întotdeauna împotriva minerilor. De ani de zile vrea să închidă minele, dar Excelența Sa nici nu vrea să audă.

   - De ce?

   - Excelența Sa spune că aceste mine de fier au fost exploatate din vremuri străvechi de către bunicul său, apoi de tatăl său și că dacă minerii vor fi concediați, cum ei nu știu să facă altceva, vor muri de foame sau vor cădea în grija parohiei.

   - Despre ce fel de oameni este vorba?

   - Primitivi și aspri, domnișoară. Nici n-au avut ocazia să fie altfel.

   Rămase o clipă tăcut, apoi adăugă:

   - Tatăl meu a lucrat de mic copil într-unul din puțurile de mină de pe domeniu. Pe vremea aceea, minerii erau de neînlocuit.

   - Cred că au existat multe mine de fier aici.

   - Da. Dar cazanele lor erau încălzite cu lemne și asta ducea la tăierea multor copaci. Așa că s-au închis multe puțuri.

   - Dar se mai folosește și cărbune. Am văzut o grămadă mare, deunăzi, când am trecut pe lângă mină.

   Hanson îi aruncă o privire Marisei și păru pe punctul de a comenta faptul că ea se încumetase să meargă în acel loc. Apoi spuse:

   - Tatăl domnului duce a cumpărat cărbune pentru a fi folosit la mină. A construit o cale ferată de la șosea încoace și minerii împing vagoanele pe șine până la puțuri.

   - Mi s-a părut că sunt mulți oameni care lucrează acolo.

   - Vreo treizeci-patruzeci.

   - Nu-s prea mulți?

   - Este un puț important. Este în activitate de foarte multă vreme, dar domnul Nicholson nu a investit nimic de ani de zile și grinzile de susținere sunt uzate. Se prăbușesc sau se scufundă, și oamenii se plâng adesea că n-au unelte potrivite.

   - Acum ce s-a întâmplat de sunt în grevă?

   - Sunt flămânzi, răspunse Hanson cu amărăciune.

   Traversă pădurea și Marisa dădu pinteni calului. Nu mai avea timp de vorbă. Trebuia să ajungă cât mai curând posibil la mină. Când o zări, trase de hățuri și se opri la umbra unui pâlc de copaci.

   - Vreau să rămâi aici, Hanson.

   - Doar n-o să vă duceți singură, domnișoară?

   - Voi fi mult mai în siguranță decât cu dumneata de față. Voi vorbi cu acești oameni și dacă mă vor împiedica să mă întorc ca să-i spun doleanțele lor ducelui, ei bine, atunci voi rămâne cu domnișoara Aline.

   Aruncă o privire spre mină și adăugă:

   - Așteaptă aici cam vreo oră și, dacă nu mă voi întoarce, du-te la castel și spune-i ducelui ce s-a întâmplat.

   - Bine, domnișoară... dar fiți prudentă.

   - Mă voi strădui.

   Marisa se îndepărtă, lăsându-l pe Hanson s-o urmărească cu privirea, contrariat.

   Probabil că fusese observată mai de mult, pentru că atunci când ajunse la mină o așteptau vreo douăzeci de oameni. Opri calul, remarcând cu o strângere de inimă că păreau brutali și agresivi. Mulți dintre ei țineau în mână bâte.

   - Eu sunt domnișoara Mitton, guvernanta Alinei, zise ea cu o voce calmă și blândă. Am venit să văd cum vă pot ajuta. Am zis bine „cum vă pot ajuta”.

   - Și ce puteți dumneavoastră să faceți? întrebă un bărbat mai în vârstă, pe un ton aspru.

   - Da, chiar, ce poate ea să facă? repetară ceilalți în cor.

   - Mai întâi, spuneți-mi dacă domnișoara Aline se simte bine și nu este prea speriată. Este doar un copil și, chiar dacă aveți toate motivele din lume să vorbiți despre greutățile voastre, nu există niciunul ca să faceți un copil să sufere inutil.

   - Copiii noștri suferă și ei. Nu mai au nimic de mâncare de 3 zile, declară unul dintre bărbați.

   Ceilalți repetară ca un ecou:

   - Da, așa este.

   - Atunci, cu cât vom rezolva mai repede problemele, cu atât va fi mai bine, le răspunse Marisa.

   - Da, cu condiția să ni se dea ceea ce cerem, răspunse bărbatul care vorbise primul. Dacă nu, fiica ducelui va gusta și ea din viața pe care o duc copiii noștri.

   - Duceți-mă la ea, apoi îmi veți spune exact ce revendicări aveți. Am înțeles că mina nu-i prea sigură.

   - Adevărat, de periculoasă este periculoasă! Șid acă ducele apare aici cu poliția sau cu armata, ei bine, pe puștoaică o s-o vârâm într-o galerie și mai adâncă decât cea în care mucegăiește acum.

   - Doar n-ați încuiat-o în mină! strigă Marisa, îngrozită. Îi este teribil de teamă de întuneric.

   - Atunci, este exact ce-i trebuie.

   - Ajutați-mă să cobor de pe cal, zise brusc Marisa.

   O clipă, crezu că oamenii vor refuza. Dar mai multe mâini se întinseră spre ea. Ajunsă jos, totuși, avu un moment de panică văzându-i atât de înalți și atât de aproape de ea. Apoi își ridică privirea către cel mai în vârstă dintre ei și spuse liniștit:

   - Duceți-mă la domnișoara Aline, ca să-mi dau seama că nu i-ați făcut niciun rău. După aceea vom discuta despre ce se poate face pentru voi. Ducele nu este în acest moment la castel. Am trimis după el, dar nu va ajunge înainte de cel puțin 3 ore.

   - Acesta este adevărul?

   - Da. Vă asigur.

   Bărbatul o privi cu atenție. Apoi, mulțumit de analiza lui, zise pe un ton brusc:

   - Veniți cu mine.

   Se auziră câteva proteste din partea celorlalți, dar el nu ținu cont de ele și o conduse pe Marisa până la mină. Aici, ea își ridică fustele și intrară amândoi în întuneric.

   De un perete atârna un felinar cu o lumânare în el. Omul îl luă și porni printr-un tunel întunecat și fără aer ce cobora în măruntaiele pământului. Marisa îl urmă, încovoiată ca să nu se lovească la cap de bolta prea joasă. Domnea un miros de pământ și de cărbune ars, un miros de sudoare de asemenea, și poate și altceva, care ar fi putut să fie mirosul fricii.

   În timp ce înainte, fata se întreba dacă bolta se va prăbuși și o va zdrobi sau dacă pereții vor cădea și o vor îngropa. Încerca să-și imagineze ce însemna să lucrezi într-o asemenea atmosferă ani de zile. Trebuie să fi fost cumplit de greu, fără să mai pună la socoteală întrebarea de fiecare zi, dacă va ieși viu la suprafață sau nu.

   În sfârșit, tocmai când începuse să se întrebe dacă o ducea într-adevăr la Aline sau într-o închisoare unde s-o încuie, tunerul se mai lărgi, apăru licărirea unui felinar și Marisa zări o mică adâncitură.

   Aline stătea pe o bancă de lemn, și un bărbat alături de ea.

   La vederea Marisei, copila scoase un adevărat țipăt de bucurie. Sări în picioare și se repezi la ea.

   - Oh! Ai venit! strigă ea. Îmi era atât de teamă că nu mă vei găsi.

   Izbucni în hohote de plâns și, înghenunchind lângă ea, Marisa o luă în brațe și o strânse cu putere.

   - Totul e în ordine, draga mea. Sunt aici.

   Bărbatul care stătuse lângă Aline se ridică greoi.

   - N-are nimic, zise el cu o voce răgușită. Nu i-am făcut niciun rău.

   - Bineînțeles că nu, zise Marisa. Dar fetiței îi este teamă de întuneric. Ai fost amabil că ai stat cu ea.

   - Am făcut-o doar ca s-o împiedic s-o șteargă. A încercat de mai multe ori.

   - Am încercat... să scap, murmură Aline între două suspine. Dar... m-a prins.

   - Nu-ți face griji, draga mea, îi răspunse Marisa. Sunt sigură că acești domni te vor lăsa să ieși acum, în timp ce îmi vor povesti ce s-a întâmplat.

   Se adresă celui mai în vârstă dintre bărbați:

   - Se poate, nu-i așa?

   Vizibil stânjenit, acesta își feri privirea.

   - N-are decât 9 ani, insistă cu blândețe Marisa. Să ieșim afară și să vorbim.

   - Păi... presupun că s-ar putea, zise omul fără tragere de inimă. Dar nici nu se pune problema s-o luați de aici. O ținem cu noi până ce ducele ne va da toate drepturile.

   - Oh, domnișoară Mitton, fă-l pe tata să fie de acord! o imploră Aline.

   - Sunt sigură că ducele va fi de acord cu revendicările voastre dacă acestea sunt rezonabile, zise Marisa.

   - De rezonabile sunt rezonabile, răspunseră cei doi bărbați într-un singur glas.

   - Am impresia că ducele nu știe nimic despre greutățile voastre. S-ar putea chiar să nu știe că sunteți în grevă.

   - Dar domnul Nicholson știe foarte bine, replică cel mai în vârstă dintre bărbați.

   - Domnul Nicholson nu este ducele, răspunse Marisa, și știți și voi la fel de bine ca mine că, atunci când un mesaj trece de la o persoană la alta, este foarte ușor să se dea o imagine falsă a ceea ce se întâmplă.

   Vorbind, se îndreptase și o luase pe Aline de mână.

   - Acum, ce-ar fi să ieșim afară la soare? La fel ca fetița, și eu detest acest loc sinistru.

   - Noi ne descurcăm aici, zise sarcastic băiatul care o păzise pe Aline.

   - Dar presupun că nu vă aduceți prea des copiii, îi replică Marisa, iar el nu răspunse.

   Porniră încet pe drumul de întoarcere. Când ajunseră la lumină, Aline, orbită de soare, se frecă la ochi, murdărindu-și obrajii cu mâinile înnegrite de fum. Ceilalți oameni așteptau așezați în cerc în fața intrării.

   - Acum, putem să ne așezăm și să vorbim? sugeră Marisa pe un ton amabil pe care le-ar fi vorbit unor oaspeți la ceai. Va fi mult mai comod decât să stăm în picioare.

   Vorbind, se îndrepta, printre două rânduri de oameni ostili, dincolo de grămezile de zgură și alte resturi ce acopereau împrejurimile imediate ale minei, către o movilă unde iarba părea cât de cât curată.

   Se așeză, trăgând-o pe Aline lângă ea. Minerii, vizibil impresionați de atitudinea ei, le înconjurară, poate pentru a discuta, dar și pentru a le împiedica să fugă, Marisa era sigură.

   - Așezați-vă și voi, vă rog, zise ea. Sunteți atât de înalți încât mă simt copleșită.

   Ei se supuseră, puși pe ceartă. Apoi, dându-i Alinei o batistă ca să-și șteargă fața, Marisa adăugă pe un ton egal:

   - Acum, spuneți-mi cu exactitate ce doriți.

   Începură toți să vorbească deodată și, neînțelegând nimic, Marisa insistă să-l asculte mai întâi pe bătrân. Ascultându-l, se convingea cu fiecare cuvânt că ei aveau motive reale de a face grevă.

   Relatarea bătrânului luă ceva timp. Așa cum îi spusese și Hanson, nu se făcuse nicio modernizare de foarte multă vreme. N-a fost cheltuit pentru investiții niciun bănuț, iar măsurile de protecție erau practic inexistente.

   Bărbatul care murise zdrobit de prăbușirea grinzilor, lăsase în urma lui o văduvă și cinci copii. Aceștia n-ar fi avut cu ce trăi, dacă ceilalți mineri nu le-ar fi dat câte puțin din salariile lor, și așa foarte mici, în fiecare săptămână.

   Oamenii aceștia, era evident, intraseră în grevă ca să protesteze. iar Nicholson, care nu-i iubea și credea fără îndoială că-i va înhenunchea, îi lăsase în plata Domnului.

   Faptul că mina nu mai producea niciun minereu părea să nu fi deranjat pe nimeni și, nevrând să plece de aici, minerii mureau încet de foame.

   Reușiseră de bine de rău să prindă în capcane câțiva iepuri, mâncaseră toate găinile care le dădeau ouă înainte de grevă, și ajunseseră într-o stare disperată.

   După ce le văzuseră pe Marisa și Aline călare, câțiva dintre cei mai tineri avuseseră ideea să răpească fetița, ca un ultim efort de a atrage atenția tatălui său. Cei mai tineri erau și cei mai revoltați.

   - Dacă nu ne dă ce-i cerem, o s-o ascundem pe puștoaică în mină într-un loc în care n-o va găsi nimeni. Chiar dacă o să plângă până o să crape, numai voi sunteți de vină.

   Băiatul care vorbea o făcuse cu atâta sălbăticie încât Aline începu să tremure de frică și își ascunse fața în umărul Marisei.

   - Este ridicol! răspunse Marisa zâmbind. În fond, voi sunteți niște oameni prea buni ca să faceți o asemenea cruzime. Vă voi sugera ceva mai bun. Eu mă voi întoarce la castel pentru a-i povesti ducelui, îndată ce acesta va sosi, tot ce mi-ați spus. Apoi, îl aduc să vadă și el mina și să discute cu voi despre toate necazurile pe care le aveți.

   - Pun pariu că-l va trimite aici pe Nicholson cu poliția!

   - Vă promit că n-o va face, răspunse Marisa. Eu nu pot decât să vă cer să aveți încredere în mine.

   - Pe ea n-o luați cu dumneavoastră, hotărî unul dintre mineri arătând-o cu degetul pe Aline.

   - Nu, evident! Vă înțeleg perfect că vreți s-o opriți ca ostatic.

   - Ia-mă de aici! Ia-mă! strigă fetița.

   - Ascultă-mă, Aline, zise Marisa astfel încât să poată fi auzită de toți, tu îl reprezinți aici pe tatăl tău. Acești oameni au probleme pe care eu le înțeleg perfect și pe care tatăl tău, sunt sigură, le va înțelege și el.

   Strânse copilul la piept.

   - Poate că nici nu știe cât de mult suferă acești oameni și unul dintre ei a murit pentru că s-a neglijat înreținerea minei. Îl voi aduce aici ca să constate el însuși starea lucrurilor.

   - Vreau... să merg cu dumneata, murmură Aline, pe un ton jalnic.

   - Nu poți să mergi. Acești oameni se tem că am putea pleca și nu se vom mai întoarce. Dar îl voi ruga pe unul dintre ei să te ducă acasă la el. Sunt sigură că acolo vei găsi o fetiță de vârsta ta.

   Îi zâmbi încurajator copilului.

   - Vreau ca tu să-i vorbești despre acele jucării pe care noi le-am pus deoparte și, dacă-i face plăcere să le vadă, i le-ai putea aduce chiar tu în trăsurica ta trasă de ponei.

   - Nu vreau... să rămân aici... fără dumneata.

   - Vrei astfel să-l faci pe tatăl tău să creadă că ești o fricoasă?

   - Tata... ar vrea ca eu să rămân?

   - Evident, pentru că tu îl reprezinți. N-am să întârzii prea mult. Mă întorc la castel, îl aștept pe tatăl tău și ne întoarcem cât mai repede cu putință. Dar pentru început îi voi ruga pe acești domni să-mi arate unde vei putea sta până mă întorc.

   Se ridică, imitată imediat de oamenii din jur.

   - Cred că am putea accepta, zise unul dintre ei. Dacă o ținem pe micuță, el n-o să vină cu oameni înarmați.

   - Firește că n-o va face, răspunse Marisa. Vă dau cuvântul meu! Vă mai promit de asemenea că ducele va veni doar cu mine. Nimeni nu-l va însoți, nici poliția, nici gărzile, nici lacheii. Doar ducele și cu mine. Vă convine?

   - Dacă vine! zise suspicios unul dintre oameni, dar ceilalți acceptau propunerea ei, era evident.

   - Acum arătați-mi unde poate să mă aștepte domnișoara Aline. Care dintre voi are o fetiță de 9 ani?

   - Eu, răspunse unul. Și încă alți cinci copii.

   - Bun, hai să facem cunoștință cu ei, hotărî Marisa zâmbind.

   Încet, împărțiți în grupuri, minerii porniră spre casele lor.

   Unele dintre care erau foarte murdare și prost întreținute, și Marisa răsuflă ușurată când constată că aceea a tatălui fetiței de 9 ani părea mai îngrijită. Avea chiar și geamuri la ferestre.

   Femei și copii stăteau în pragul ușilor, cu câinii culcați la picioarele lor.

   Marisa fu frapată de calmul neobișnuit care domnea peste tot. Copiii ar fi trebui să strige, să se joace, câinii să latre. Unul dintre ei săltă capul, shelălăind slab, dar nu se ridică.

   Apoi, cu un sentiment de groază, fata înțelese. Cu toții, femei, copii, câini, erau într-o stare de slăbiciune extremă provocată de lipsa de hrană. Adevărul se putea citi pe fețele lor pământii, în ochii lor tulburi. Erau prea slăbiți ca să mai și plângă.

   Interiorul casei era oribil. Într-o sobă încălzită cu crengi adunate din pădure, ardea un foc anemic. Pereții erau înnegriți de fum, tencuiala desprinsă pe suprafețe mari. O masă goală, 3 scaune vechi și, pe jos, o mulțime de saltele acoperite cu zdrențe.

   O femeie, așezată lângă foc, îi dădea să sugă unui bebeluș. Marisa remarcă ușurată că are un chip blând.

   În încăpere mai erau alți patru copii, dintre care două fetițe, una de vârsta Alinei și cealaltă cu vreo 2 ani mai mare. Erau cu toții desculți și, deși îmbrăcați în zdrențe, acestea erau relativ curate.

   Când o văzură pe Marisa intrând cu Aline de mână, rămaseră cu toții cu gura căscată.

   Bărbatul îi explică pe scurt femeii că Aline va sta cu ei până la sosirea ducelui. Femeia își luă copilul de la sân și se ridică.

   - Nu prea avem confort aici, domnișoară, îi zise Marisei.

   - Îmi dau seama.

   - Celor mici le este foame. Unii dintre bărbații noștri se mai duc să caute câte ceva de-ale gurii.

   - Dacă sunt prinși, se cheamă că au furat, zise bărbatul ei pe un ton dur.

   - Cum te numești dumneata? întrebă Marisa.

   - Crake, domnișoară.

   - V-aș fi recunoscătoare, doamnă Crake, dacă ați avea grijă de Aline până ce mă întorc eu de la castel.

   - Vom face ce vom putea, răspunse femeia, nu prea încântată.

   - Eu am să văd ce pot face în privința hranei pentru toți copiii, promise Marisa.

   Apoi se aplecă spre Aline.

   - Rămâi cu fetițele astea și eu îți promit că mă voi întoarce cu tatăl tău cât mai repede cu putință. Amintește-ți că vreau să te văd curajoasă și să le arăți tuturor că ești bine crescută.

   Brusc, ochii Alinei se umplură de lacrimi. Nu spuse nimic dar, trecându-și brațele pe după gâtul Marisei, o strânse cu putere.

   - Sunt mândră de tine, îi șopti încetișor aceasta.

   Apoi se întoarse și se adresă minerului:

   - Acum, dacă îmi va fi adus calul, mă întorc la castel să-l caut pe duce.

   Ieși din casă și constată că deja calul o aștepta. Ceilalți bărbați o priveau curioși și bănuitori, dar o ajutară să urce în șa. Când se îndepărtă, îi strigară:

   - Mult noroc, domnișoară!

   Cel care strigae o făcuse pe un ton de admirație involuntară.

   - Norocul va fi ceea ce sper eu să vă aduc, răspunse ea.

   Și dădu pinteni calului.

Capitolul 8

   Când ajunse la castel, Marisa îi găsi pe jumătate din ocupanții acestuia așteptând în vestibulul de la intrare.

   Cum coborî de pe cal, domnișoara Whitcham se repezi spre ea.

   - Ce face Aline? întrebă aceasta foarte agitată. Spune-mi repede ce s-a întâmplat.

   - Aline este bine, răspunse fata.

   Se întoarse apoi spre Turner.

   - Cât e ceasul?

   - Aproape 1 și jumătate, domnișoară. Domnul duce trebuie să fie în drum spre castel.

   - Sper, murmură Marisa.

   - Evident, trebuie să punem la socoteală și timpul pentru găsirea vânătorilor. Dacă or fi fost prea departe de castel, domnul duce n-a putut porni la drum imediat ce a fost anunțat.

   - Nu. Firește că nu.

   Aruncă o privire circulară peste chipurile îngrijorate din jurul ei, și o văzu pe intendentă, văzu cameristele, valeții, valetul personal al ducelui, bucătarul și mulți alți servitori pe care nu-i cunoscuse.

   - Domnișoara Aline este sănătoasă, spuse ea vorbind mai tare. Și, îndată ce ducele se va întoarce, am promis că el se va duce să viziteze mina și să asculte revendicările minerilor.

   Pe fețele celor ce o ascultau apăru ușurarea.

   - Până atunci, îi zise Marisa lui Turner, vreau ca toată mâncarea disponibilă la bucătărie să fie pusă într-o căruță, pentru familiile minerilor.

   - Domnișoară Mitton! interveni domnișoara Whitcham. Eu nu sunt de acord. Ar trebui să-l așteptăm pe domnul duce sau, cel puțin, să-l anunțăm pe domnul Nicholson. Dumnealui va vrea să știe ce se întâmplă, și cu siguranță că i se va părea purtarea noastră cel puțin ciudată.

   - Nu-mi pasă de ceea ce va crede domnul Nicholson, răspunse Marisa cu răceală. Și îmi asum întreaga responsabilitate pentru ceea ce vă cer. Vreau ca hrana să ajungă la femei și la copii cât mai curând posibil.

   Se întrerupse ca să se gândească o clipă.

   - Trebuie să existe multe jamboane în cămară și sunt sigură că au mai rămas iepuri de la vânătoarea de sâmbătă. Să se pună în căruță și toată pâinea existentă la castel. O să se poată coace alta.

   Văzu expresia de pe chipul secretarei și adăugă punându-i o mână pe braț:

   - Vă asigur pe toți că este urgent ce vă cer și de asta depinde siguranța Alinei.

   Știuse să folosească aici cuvinte magice. Instantaneu, domnișoara Whitcham se arătă gata să coopereze.

   - Mă voi duce chiar eu la bucătărie, zise ea. Evident că vor trebui duse și ouă.

   - Și tot untul pe care-l puteți găsi.

   Domnișoara Whitcham se îndepărtă fără să mai zăbocească o clipă și Marisa i se adresă lui Turner.

   - În afară de vizitiu, mai trimite și doi lachei și, te rog, ai grijă să pună și câteva cuțite bine ascuțite la carne. Am de gând să fac porții și să le împart chiar eu.

   - Cam de câte persoane este vorba, domnișoară? întrebă valetul personal al ducelui.

   Dacă Marisa n-ar fi fost atât de preocupată, ar fi zâmbit, pentru că el folosise tonul pe care-l adopta când se organiza un dineu monden.

   - Cred că trebuie să fie vreo 50 de adulți și vreo 30 de copii. E greu de spus, dar un lucru este sigur: acești oameni mor de foame.

   Pe drum se gândise la ce-ar mai trebui să le ducă și își aminti dintr-o dată:

   - Oh! Încă ceva, Turner! Trimite pe cineva la fermă. Curând trebuie să înceapă mulsul. Dă instrucțiuni ca tot laptele de astăzi să fie adus imediat la mină, precum și încă niște ouă și unt.

   - Așa voi face, domnișoară.

   Începu să dea instrucțiuni unuia dintre valeți să se ducă la grajduri și să pregătească o căruță, când Marisa îl întrerupse amintindu-și de valetul care o însoțea.

   - Hanson este afară.

   - Voi vorbi chiar eu cu el, zise Turner.

   - Încă un lucru: îndată ce va sosi domnul duce, spune băieților de la grajd să-l aducă pe Samson și un alt cal odihnit pentru mine.

   Valetul coborî demn treptele de la intrare pentru a vorbi cu Hanson, iar Marisa se repezi pe scară, gândindu-se că va avea timp să se spele pe mâini înainte de sosirea ducelui.

   - Vreți să vă aduc ceva, domnișoară Mitton? o întrebă intendenta trecând pe lângă ea. N-ați mâncat nimic de prânz.

   - Îți mulțumesc, dar nu vreau nimic de mâncare.

   - Nici măcar o ceașcă de ceai?

   - Ar fi binevenită, dar am s-o beau aici, jos. Vreau să-l aștept pe duce.

   Nu-i trebuiră decât câteva minute pentru a-și pune în ordine îmbrăcămintea și a se spăla pe mâini. Apoi se duse în sala de studiu ca să ia biletul pe care i-l scrisese Alinei.

   Îl ascunse într-un sertar din camera ei, rugându-se ca nimeni să nu facă prostia să-i spună ceva copilei despre bagajele ei, deja coborâte la trăsură. Apoi, alungându-și acest gând din minte ce i se părea acum de o minimă importanță, coborî în grabă scările.

   O aștepta o ceașcă de ceai fierbinte. Tocmai începuse să-l bea când domnișoara Whitcham veni de la bucătărie.

   - Am adunat atâta mâncare cât să hrănești un regiment! exclamă ea.

   - Sper să ajungă pentru minerii morți de foame și pentru familiile lor! răspunse Marisa.

   - Mă întreb ce-o să zică domnul duce, continuă secretara dând din cap. Iar în ceea ce-l privește pe domnul Nicholson...

   - Îți repet, îmi asum întreaga responsabilitate, zise fata pe un ton dur.

   Și ce mai conta dacă ducele se va supăra sau domnul Nicholson va turba de furie? își zise ea.

   Pe drumul de întoarcere de la mină, se simțise cuprinsă de un val de furie împotriva ducelui. Revedea enorma cantitate de hrană pregătită săptămâna trecută în timpul vizitei prințului de Wales, platourile luxoase care se succedaseră la nesfârșit în cursul dineului la care și ea fusese invitată.

   Îi trecuseră prin fața ochilor prepelițe, potârnichi, pateu de ficat în aspic, trufe, caviar și alte delicateze pe care nici nu și le-ar fi imaginat că pot exista. Și în tot acest timp, doar la câțiva kilometri de aici, niște copii plângeau de foame!

   Nu era de mirare, gândi fata, că tatăl său denunțase egoismul înaltei societăți. Dar pentru că ea îl iubea pe duce, își dorea ca el să nu fi știut ce se întâmplă pe domeniul lui.

   Era sigură că Nicholson nu-i spusese că-i lasă pe mineri să moară de foame. Era sigură că el n-ar fi acceptat așa ceva. Când va vedea chipurile emaciate, livide, ale copiilor, își va da seama că trebuia să facă ceva, și cât mai repede.

   Cu toate astea, era destul de lucidă să recunoască, că dacă fusese atât de grăbită să trimită căruța cu hrană, o făcuse pentru că nu era absolut sigură că ducele va accepta planul ei.

   - A plecat căruța? o întrebă ea pe domnișoara Whitcham.

   - Dacă încă n-a plecat, va porni foarte curând. Bucătarul și ajutoarele lui au fost cuceriți de ideea dumitale... a fost o adevărată frenezie la bucătărie! N-a mai rămas nicio firmitură de pâine la castel și aproape că sunt fericiți să mai coacă un rând, chiar dacă este târziu!

   - Sper să fie fie ajuns, murmură Marisa mai mult pentru sine.

   - Oh, da! o liniști domnișoara Whitcham. Mai era în cămară aproape o jumătate de cerb și am spus să-l pună pe și pe acesta.

   Marisa îi zâmbi.

   - Mulțumesc. Știam că pot conta pe dumneata când îți vei da seama ce este în joc.

   - M-am gândit la Aline. Trebuie să fie îngrozită, mititica, singură cu brutele acelea.

   - Nu sunt brute! Sunt primitivi, de acord, fără educație și evident stupefiați să vadă că ei nu contează în această lume. În acest moment, cred că le este și puțin teamă de manifestarea lor de curaj.

   Domnișoara Whitcham nu înțelese, dar Marisa nu făcuse decât să-și formuleze propriile gânduri. Era perfect conștientă de faptul că minerii o trataseră cu un respect și o amabilitate pe care poate că nu și le-ar fi manifestat în alte împrejurări.

   Nu erau brute, ci oameni ajunși la disperare. Încercaseră să atragă atenția asupra lor și asupra suferințelor lor, prin singurele mijloace de care dispuneau, dar nu erau în măsură să lupte cu viclenia lui Nicholson care-i distrusese ignorându-i pur și simplu.

   „Doamne, fă ca ducele să înțeleagă și să-i ajute!”

   Niciodată nu i se păruse că timpul trece atât de încet. Nu-și desprindea ochii de la pendula instalată într-un colț al vestibulului. Avea impresia că acele rămăseseră nemișcate.

   Era ora două fără un sfert... două... și niciun semn că Milverley sosește.

   Era două și 20 de minute când în sfârșit un valet de serviciu la ușă scoase o exclamație.

   - Iată-l!

   Marisa ieși repede afară. La capătul aleii principale, zări o trăsură cu 4 cai, ce traversa parcul. Deodată, Marisa simți că tot curajul ei se topește și o cuprinde neliniștea.

   - Când domnul duce va ajunge aici, vreau să-i vorbesc între patru ochi, îi zise ea încet lui Turner. Spune-i să vină imediat în birou, te rog.

   - Bine, domnișoară.

   Fata o privi pe domnișoara Whitcham.

   - Cred că cel mai bine este să-i povestesc domnului duce exact ce s-a întâmplat, zise ea.

   Secretara înțelese aluzia și spuse:

   - Bine. Urc și eu în biroul meu. Dar, Dumnezeule, sunt sigură că Excelența Sa s-ar fi așteptat să facem mai mult pentru a o salva pe Aline!

   Marisa nu-i răspunse. Se mulțumi să pornească pe culoarul care ducea la biroul ducelui.

   Lăsă ușa întredeschisă și traversă încăperea până la fereastră. Dintr-o dată, i se făcuse foarte frig.

   Nu bănuise că-l va mai revedea pe duce. Dimineața, când se trezise și se îmbrăcase, se gândise că va fi foarte puțin probabil să-l mai vadă vreodată, chiar de departe, și oricum era de neconceput să se mai întâlnească și să vorbească vreodată.

   „Du-te dracului!” îi spusese el în ajun, și ea vrusese să-l asculte.

   Dar împrejurările hotărâseră altfel și acum, ea îl aștepta, cu teamă în suflet. Auzise murmur de voci pe palier, și totuși, când el intră în încăpere, ea avut un adevărat șoc. El era aici, dominând-o cu înălțimea lui și, vizibil după sprâncenele încruntate, profund nervos.

   - Ce s-a întâmplat, domnișoară Mitton? întrebă el pe un ton dur. Din biletul dumitale am înțeles că Aline a fost răpită iar băiatul de la grajd îmi spune că ea este în mâinile minerilor.

   - Este exact. Azi-dimineață, când a ieșit să se plimbe călare, ei o așteptau și, după ce au reținut-o, l-au trimis înapoi la castel pe lacheul care o însoțea, cu un mesaj pentru dumneavoastră. Iată-l.

   Marisa scoase din buzunar foaia de hârtie și i-o întinse. El nu făcu însă niciun gest ca s-o ia.

   - De ce nu erai dumneata cu Aline? întrebă el pe un ton care ei i se păru acuzator.

   - Mă... mă durea capul, răspunse Marisa, simțind că în acest moment nu-i putea spune adevărul.

   Vorbind, ea își plecase privirea și el, în sfârșit, făcu un pas ca să ia biletul. Îl citi și-l aruncă pe birou.

   - Fir-ar să fie! exclamă el. De ce n-am fost anunțat că sunt în grevă?

   - Nu știați?

   - Nicholson mi-a spus doar ceva cum că ei ar fi nemulțumiți. Dar nu-mi închipuiam că este ceva atât de serios.

   El se întoarse și porni spre ușă.

   - Unde vă duceți? întrebă Marisa.

   - Să-mi adun oamenii și să trimit pe cineva să anunțe poliția.

   - Vă rog, nu faceți asta, îl imploră ea. Le-am promis minerilor că veți veni singur la mină, că le veți asculta revendicările și că nimeni nu vă ca însoți în afară de mine.

   Ducele se răsuci brusc, cu o expresie de intensă stupoare pe față.

   - Dumneata le-ai promis?! Cui?

   - Minerilor.

   - Când? Cum?

   - Am fost la mină. Am vorbit cu ei.

   - Ai fost singură?

   - Hanson mă aștepta în pădure. Am fost singură pentru că era singurul mijloc de a o vedea pe Aline și de a o salva. Ei o ascunseseră într-o galerie a minei.

   - În mină!

   Scoase un adevărat răcnet.

   - Cum au îndrăznit?! Am să-i omor pe toți pentru că au făcut un asemenea lucru!

   - Nu se mai află acolo, îi explică Marisa. Am scos-o și ne așteaptă într-un din casele lor alături de o fetiță de vârsta ei. Nu-i mai este teamă și a înțeles că joacă un rol de ostatic.

   - Dumneata ai făcut toate astea! exclamă el. Nu pot să înțeleg ce s-a întâmplat și care a fost rolul dumitale. Toate astea mi se par o adevărată nebunie!

   Vorbea cu o asemenea iritare încât Marisa simți că o apucă furia.

   - Oamenii aceia au motive serioase să se plângă, zise ea. Poată că nu vi s-a spus ce se petrece pe pământurile dumneavoastră și aș vrea să cred că nu cunoașteți gravitatea situației. Mina este periculoasă. Dar domnul Nicholson a refuzat să asculte plângerile minerilor, chiar și atunci când unul dintre ei a murit după o cădere de pietre provocată de prăbușirea grinzilor de susținere care sunt complet putrede!

   Văzu cum furia se șterge de pe chipul celui din fața ei.

   - Este adevărat?

   - Am văzut cu ochii mei starea în care se află mina și am promis că o veți vedea și dumneavoastră.

   - Te aștepți să mă duc acolo singur?

   - Nu vă vor face niciun rău. Încercați doar să le înțelegeți suferințele. Și, sinceră să fiu, nu există alternativă: vă veți duce și vă veți convinge singur de condițiile lor de muncă, așa cum le-am promis.

   - Și ca să fii sigură că voi face ce vrei dumneata, le-ai lăsat-o pe Aline ostatic?

   - Ce credeți că aș fi putut să fac, din moment ce era în mâinile lor? Să mă lupt cu vreo 20 de bărbați? Iar dacă aduceați poliția, așa cum de fapt se așteptau ei din partea dumneavoastră, la început, este foarte puțin probabil să vă mai fi găsit fiica în viață la sfârșitul luptei.

   Marisa tăcu și se făcu linște.

   - Înțeleg că ai acționat așa cum ai crezut că e mai bine, zise el în sfârșit, pe un ton total diferit de cel dinainte. Mă duc să mă schimb. Vrei să rogi să-mi pregătească un cal?

   - Am făcut-o deja, răspunse ea. Încă ceva... am trimis la mină toată hrana disponibilă la castel.

   Nici de data asta, ducele nu-și putu ascunde stupoarea.

   - Sunt în grevă de mai bine de 3 săptămâni. N-au bani și n-au absolut nimic de mâncare.

   - Ai fi putut să aștepți ca eu să vorbesc cu acești oameni.

   Nu mai părea iritat, dar în vocea lui era o nuanță de dezaprobare care o răni pe fată.

   - Copiii suferă, n-au timp să aștepte, zise ea. Așadar, tot nu înțelegeți? Pur și simplu mor de foame! Pentru ei, câteva ore în plus sunt o veșnicie.

   Îl simți în continuare supărat pe ea, și își ridică sfidător bărbia.

   - I-am spus domnișoarei Whitcham că îmi asum întreaga responsabilitate. Dacă dumneavoastră considerați că ceea ce am făcut este o extravaganță inutilă, sunt gata să plătesc totul din buzunarul meu.

   O străfulgerare de furie trecu prin ochii ducelui.

   - Și cum ai putea dumneata, domnișoară Mitton, să-ți permiți să plătești? Poate că te oferi să-mi achiți banii din câștigul de pe vânzarea cărții dumitale?

   Marisa avu impresia că încasează o lovitură de crevașă. Era deja palidă, dar acum deveni lividă, apoi se împurpură.

   - Îmi pare rău, scuză-mă, zise el pe un cu totul alt ton, înainte ca ea să poată spune ceva. N-ar fi trebuit să spun asta, iartă-mă.

   Marisa nici nu putu să-i răspundă, doar îl privea. Câteva clipe se fixară reciproc cu privirea, într-o liniște totală. Apoi el se întoarse și, fără un cuvânt, ieși din încăpere ca să se ducă să se schimbe.

   Câteva minute mai târziu, galopau unul lângă altul prin parc. La început, Marisei îi fu greu să-și controleze calul plin de elan.

   N-avea niciun chef să vorbească cu însoțitorul ei care, cu buzele strânse, părea foarte îngândurat. Abia când, din cauza copacilor, își încetiniră mersul, el îi puse o întrebare:

   - Aline este foarte speriată?

   - A fost uimitor de curajoasă, răspunse Marisa. Este convinsă că vă așteptați să se poarte astfel pentru că eu i-am spus că vă reprezintă.

   Răspunsul lui Milverley o surprinse.

   - Mulțumesc, zise el simplu.

   Nu mai vorbiră până la următorul pâlc de copaci care-i despărțea de mină, la dreapta căreia se grupau casele minerilor. Instinctiv, își opriră caii sub copaci.

   - A trecut multă vreme de când n-am mai fost pe aici, remarcă ducele. N-am lăsat mina asta deschisă decât din sentimentalism. Poate că ar trebui s-o închid.

   - Cei mai mult oameni de aici sunt prea bătrâni ca să mai învețe altă meserie, zise Marisa. Dar, încetul cu încetul, în timp, ați putea s-o închiseți și să-i folosiți pe cei tineri la alte munci, pe domeniu. Aveți tot felul de meseriași: zidari, dulgheri, fierari. Celor tineri le este ușor să învețe o nouă meserie. Pentru copii ar trebui să existe o școală.

   Ducele nu spuse nimic, așa că Marisa continuă:

   - Poate că există vreuna, dar m-aș mira.

   - Asta vrea să însemne că este o problemă de care ar fi trebuit să mă ocup mai de mult, tot eu?

   - Cine altcineva? Oamenii aceștia depind de dumneavoastră.

   - Așa cum ți-am mai spus, domnișoară Mitton, ești de o remarcabilă franchețe, zise el pe un ton rece.

   Își îndemnă apoi calul cu cravașa și Marisa îl urmă.

   Așa cum prevăzuse, minerii îi așteptau, dar mult mai numeroși, adunându-se între timp și cei care fuseseră plecați în căutarea unei aprovizionări iluzorii. Probabil că pământurile din apropiere fuseseră golite de multă vreme de tot ce-ar fi putut fi comestibil.

   Pe măsură ce se apropiau, Marisa putea să citească pe fețele lor o expresie de surprindere aproape copilărească. Știa că ei n-o crezuseră atunci când le promisese că se va întoarce singură, doar cu ducele. Se așteptaseră evident să aibă de înfruntat autoritățile și fără îndoială că cei mai tineri le reproșaseră vârstnicilor că o lăsaseră să plece.

   Acum, exista o oarecare slugărnicie în felul în care se repeziseră să țină hățurile calului lui Milverley și s-o ajute pe fată să coboare.

   Ducele se îndreptă imediat spre bărbatul cu care Marisa avusese de-a face prima oară și care-i conducea pe ceilalți. Îi întinse mâna.

   - Te numești Cobbler, nu-i așa? L-am cunoscut pe tatăl dumitale când eram copil. Și bunicul dumitale a lucrat tot aici.

   - Exact, domnule duce.

   - Mi s-a spus că aveți necazuri. Cel mai bine ar fi să-mi poveștești totul, începând chiar cu dumneata, Cobbler. Voi asculta după aceea ce au de spus și ceilalți.

   Minerii îl înconjurară imediat și Marisa se adresă omului care ținea caii.

   - Mă duc s-o văd pe domnișoara Aline. Ai vrea să mă ajuți să încalec?

   El se execută imediat și, foarte repede, Marisa străbătu distanța care-i despărțea de case.

   În fața uneia dintre ele ședea un băiat de vreo 15 ani. Marisa îi făcu semn să se apropie și el veni imediat să apuce hățurile calului.

   Ea coborî, ușa se deschise imediat și Aline se repezi alergând spre ea.

   - Te-ai întors... te-ai întors! strigă ea. Oh! Cât mă bucur! Tata unde este?

   - Un pic mai departe. Va veni în câteva clipe să te vadă.

   Cu un braț în jurul umerilor fetiței, Marisa se adresă, pe deasupra capului ei, doamnei Crake care apăruse în prag.

   - Vă mulțumesc că v-ați ocupat de ea.

   - A fost o plăcere, domnișoară. Este o adevărată domniță.

   În aceeași clipă, Marisa auzi zgomot de roți și, întorcându-se, zări căruța care se apropia pe drumul desfundat ce despărțea cele două rânduri de case.

   Alături de vizitiu mai era un băiat de la grajd și un altul în spatele lui. Marisa le ieși în întâmpinare și căruța se opri.

   Ca prin minune, toate ușile se deschiseră și femeile cu copiii se repeziră afară. Servitorul care stătea în față dădu la o parte prelata și Marisa văzu hrana îngrămădită în căruță.

   Una dintre femei scoase un strigăt de uimire și, aproape imediat, urmă un concert de exclamații, de comentarii asurzitoare.

   Mergând pe lângă căruță, Marisa se adresă omului, care se ridicase în picioare:

   - Spune-le să mă asculte, zise ea.

   - Liniște! tună el. Domnișoara vrea să vă vorbească!

   Avea o voce puternică și autoritară. În clipa următoare, nu se mai auzeau decât țipetele câtorva copii și plânsetele sugarilor.

   - V-am adus de mâncare, zise Marisa. Pentru început voi distribui tuturor femeilor care au copii, câte un ou pentru fiecare, o bucată de pâine și unt. Le veți spune acestor domni câți copii aveți și vă sfătuiesc să vă duceți apoi repede să fierbeți ouăle până ce noi vom tranșa carnea. Va fi detul pentru toată lumea, iar laptele pentru cei mici va sosi în curând.

   O adevărată explozie de bucurie salută acest anunț.

   - Cinci dintre voi să-mi aducă aici mesele lor de bucătărie și să mă ajute să tai carnea. V-am adus și vânat care trebuie jupuit și pus la fiert. Din iepurii pe care vi i-am adus, fiecare familie poate să-și facă tocană.

   Aruncă o privire conținutului căruței și adăugă:

   - Nu mai știu ce s-a mai pus aici, dar contez pe voi ca totul să fie împărțit echitabil. Până mâine, sunt sigură, totul se va schimba și veți avea bani să vă cumpărați ce vă mai trebuie. Dar deocamdată, tot ce putem face este să ne asigurăm că toată lumea are de mâncare.

   De data asta, femeile o aplaudară și, în ciuda glasurilor lor slabe, Marisei i se umplură ochii de lacrimi.

   Reușise să organizeze o operație care s-ar fi putut transforma în haos.

   Oamenii de la conac împărțiră ouăle, bucățile de pâine și porțiile de unt. Femeile începură să taie jjamboanele și să porționeze vânatul.

   Marisa se felicita că avusese ideea să aducă cuțite ascuțite pentru a ușura munca.

   Din proprie inițiativă, domnișoara Whitcham adăugase proviziilor cutii mari cu pateu de porc, o putină cu brânză și mai mulți pui proasăt fripți.

   Marisa tăie puii și-i împărți mamelor cu copii foarte mici. Felul în care acestea îi mulțumiră avea ceva patetic.

   Când începuseră să se împartă primele porții de unt, ouă și pâine, Marisa văzu copii de 5-6 ani smulgând din mâinile mamelor bucățile de pâine și devorându-le, fără să mai aibă răbdare și aștepte și restul.

   În sfârșit, căruța se goli, dar Marisa avea acum certitudinea că în fiecare casă există destulă mâncare pentru o masă bună. Poate că pentru un adult care nu mâncase ca lumea de mai multe săptămâni nu era prea mult dar oricum, astă-seară, nimănui nu-i va mai fi foame.

   Femeile tocmai tranșau ultimul jambon când ducele, însoțit de Cobbler și camarazii lui, se întoarseră de la mină.

   Aline fu prima care îl văzu.

   - Tată! strigă ea. Tată!

   Lăsând-o pe Marisa, de care nu se dezlipise până acum, se repezi înaintea lui.

   Marisa fusese prea ocupată ca să se mai gândească la felul cum arăta copila și se întrebă deodată ce-o zice el de fața ei mânjită și de mâinile murdare.

   La urma urmei, își zise ea, asta o să-i facă bine. La castel, ei privea viața printr-un geam colorat. Vedea sărăcia și lipsurile, dar nu era în contact direct cu ele, nu putea să înțeleagă ce însemna suferința umană.

   Și Aline, la fel ca și ceilalți copii și femeile din rândul aristocrației, habar n-avea ce înseamnă „poporul”, habar n-avea despre condițiile lamentabile în care trăia majoritatea acestor dezmoșteniți ai sorții. Și totuși, gândi Marisa, ea însăși învățase că luxul nu era sinonim cu fericirea, și un stomac sătul, cu mulțumirea sufletească.

   Ea însăși își dăduse seama că îi fusese îngrozitor de greu să vadă suferințele morale și fizice ale celorlalți și că n-avea decât o singură dorință: să le ușureze durerea, oriunde s-ar fi aflat aceasta.

   „N-ai putea tu să-l ajuți pe duce?” o întreba inima ei.

   „Nu pe el, nu... niciodată!” gândi ea cu amărăciune, amintindu-și de disprețul, de condamnarea din glasul lui atunci când îi spusese să plece.

   O privi pe Aline alergând spre tatăl ei și, cu surprindere, îl văzu pe acesta întinzând brațele spre fiica sa și ridicând-o atunci când ea se repezi să-l îmbrățișeze.

   Era evident un gest spontan și, Marisa era sigură, era pentru prima oară când își săruta copila. Aline își încolăci brațele pe după gâtul lui și, cu ea în brațe, el se apropie de Marisa.

   - Văd că ai fost ocupată, zise el când ajunse în dreptul ei.

   - Am împărțit totul cât s-a putut de echitabil, răspunse ea fără să-l privească. Cel puțin, copiii vor avea ce să mănânce astă-seară.

   Aruncă o privire spre minerii care-l urmaseră pe duce.

   - Laptele nu va întârzia să sosească, adăugă ea adresându-i-se lui Cobbler. Evident, este destinat celor foarte mici. Am cerut să mai trimită ouă și poate că va mai fi și niște unt, dar mă îndoiesc că vom mai găsi pâine.

   - O să ne descurcăm, răspunse Cobbler. Domnul duce a fost foarte generos.

   Marisei i se păru că Milverley o privește ironic, provocând-o să-i găsească ceva de reproșat.

   - Mă bucur, se mulțumi ea să zică.

   - Acum, am să-mi duc fiica acasă, zise ducele. A avut o zi lungă.

   O puse jos și întinse mâna.

   - La revedere, Cobbler. Și data viitoare, dacă ceva nu merge, vino chiar dumneata la mine la castel. Va fi mult mai bine dacă ne vom rezolva problemele între noi.

   - Am înțeles, domnule duce. Și mulțumim pentru ceea ce ne-ați promis.

   - Veți avea banii mâine la prima oră și mă voi ocupa imediat și de celelalte lucruri despre care am vorbit.

   - Vă mulțumim mult, răspunse Cobbler, iar camarazii lui murmurară și ei aprobator.

   Li se aduseră caii ducelui și Marisei.

   - Trebuie s-o iau pe Aline cu trăsura? întrebă fata.

   - Cred că preferă să vină cu mine.

   Îi spuse câteva cuvinte unui valet care i-o întinse pe Aline după ce el urcă în șa. Fetița se așeză călare în fața tatălui său.

   - Ce amuzant este, tată! Niciodată n-am încălecat pe un cal atât de mare.

   Celălalt servitor o ajută pe Marisa să încalece și ducele își luă la revedere de la mineri.

   - Mă bucur că v-am putut vedea pe toți. La revedere.

   Se îndepărtară însoțiți de aplauzele lor și, încă o dată, Marisa simți lacrimile înțepându-i ochii.

   „Probabil că sunt obosită”, gândi ea.

   Și chiar așa era.

   Nu dormise deloc noaptea trecută și nu mâncase nimic la cina frugală din seara când bocorâse în bibliotecă, cu manuscrisul sub braț. Aproape că uitase de întâmplarea îngrozitoare din ajun, pentru că fusese foarte ocupată toată ziua, căutând s-o salveze pe Aline și să-i ajute pe copiii minerilor.

   Acum însă, umilința provocată de furia ducelui și felul insultător în care o sărutase, o învăluiau ca o ceață neagră.

   Timp de câteva ore, avusese responsabilitatea unei situații foarte delicate. Luase hotărâri, obligase oamenii să i se supună, și reușise până la urmă ceea ce ținea aproape de un miracol.

   Dar clipa ei de glorie trecuse. Nu mai era decât femeia surprinsă într-o situație rușinoasă. O creatură abjectă, atrasă de latura murdară a lucrurilor, de disprețuit pentru un om demn de acest nume. Încă mai resimțea șocul pe care-l avusese în clipa când, privind de pe galeria de sus a bibliotecii, îl văzuse pe duce cu manuscrisul ei în mână.

   Drumul de întoarcere i se păru extrem de lung. Aline avea multe lucruri să-i spună tatălui său și acesta nu apucă să vorbească cu Marisa.

   Intraseră pe sub copaci când acesta îi spuse pe un ton sarcastic:

   - Sper că ești mulțumită, domnișoară Mitton.

   - Ce le-ați promis?

   - O creștere de salariu și că vor fi plătiți pentru săptămânile de grevă. Noi fonduri pentru susținerea minei, tot materialul necesar pentru siguranța minei, o casă și o pensie pe viață pentru văduva și copiii celui mort.

   - E minunat!

   - Am sugerat de asemenea ca dulgherii de pe domeniu să facă reparațiile importante ale caselor. Dacă dumneata, împreună cu Aline, mai ai de gând să calci prin asemenea locuri, atunci ele trebuie să fie ameliorate.

   - Trebuie să fie în primul rând pentru locatarii lor.

   - Intențiile mele sunt de bună-credință, domnișoară Mitton, deși, sunt sigur, dumneata vei găsi ceva de criticat la ele.

   - Nu am deloc această intenție, răspunse ea cu voce scăzută. Eram sigură că dumneavoastră nu știați ce se întâmplă.

   - Dar, așa cum ai remarcat dumneata, era o greșeală în sine faptul că nu eram la curent.

   - Sunt foarte săraci, tată, interveni Aline. Dorm pe jos, au numai scaune foarte tari și de multe ori sunt chiar rupte.

   Tatăl ei nu răspunse și, o clipă mai târziu, Aline adăugă:

   - Le-am promis jucăriile mele fetițelor de aici, dar nu știu dacă ele au înțeles exact ce este aia o jucărie. N-au așa ceva, n-am văzut nici măcar una.

   - O să facem în așa fel încât, pe viitor, lucrurile să se schimbe, promise ducele, și Marisei i se păru că percepe o notă de stânjeneală în glasul lui.

   Traversară pădurea și el îl lansă pe Samson într-un trap rapid spre castel. Mai aveau însă un drum destul de lung de străbătut și, când intrară în sfârșit pe aleea principală, Aline nu spuse nimic. Marisa își dădu seama că trebuie să fi fost foarte obosită.

   Nu mâncase nimic de prânz, nu se odihnise și probabil că-ii fusese foarte frică. Când tatăl său opri calul, ea dormea deja. Un valet care le ieșise în întâmpinare o luă în brațe de pe șa.

   - Du-o direct în camera ei, ordonă ducele.

   Un valet o ajută pe Marisa să descalece. Când atinse pământul, se simți dintr-o dată amețită. Era teribil de obosită și se întreba dacă va mai avea puterea să urce scările de la intrare.

   Ducele i-o luase înainte și, când ea ajunse în holul de la intrare, el era deja înconjurat de o mulțime de lume.

   Marisei i se păru că aude vocea surescitată a domnișoarei Whitcham venind de foarte departe, și deodată parcă nu mai avu aer.

   Instinctiv, fără să-și dea seama ce face, își scoase pălăria. Apoi, totul se învârti în jurul ei și se cufundă în întuneric.

   Mergea printr-un tunel lung la capătul căruia licărea o lumină foarte slabă.

   Se gândi că poate era călare și apoi înțelese că era în brațele cuiva. Probabil că leșinase și, brusc, își dădu seama cine o poartă-n brațe.

   Avu un sentiment de siguranță, de confort, necunoscut până acum. Ducele o ținea strâns în brațe, dar cu o asemenea ușurință încât ea era conștientă că pentru el asta nu însemna niciun efort.

   El mergea cu pași regulați și, fără să deschidă ochii, Maria înțelese că urca scara spre etajul doi.

   Ieri, el o sărutase și ei îi fusese teamă de ce va urma; acum era minunat să fie atât de aproape de el, să-i simtă forța brațelor.

   Ar fi vrut să-și ascundă fața pe umărul lui. Dar rămase nemișcată, gândindu-se că niciodată nu va mai avea parte de un asemenea moment, niciodată nu-i va mai simți bătăile inimii atât de aproape de obraz.

   Cineva deschise ușa camerei și Marisa se simți transportată în încăpere.

   El o culcă încetișor și ea rezistă impulsului absurd de a-și întinde brațele și de a se agăța de el.

   - Așezați-o în pat, îl auzi ea ordonând cu vocea lui gravă. Este complet epuizată. Și încercați s-o convingeți să mănânce ceva.

   - Da, domnule duce.

   Era vocea intendentei. Marisa crezu că ducele se îndepărtase și bătu ușor din pleoape. Îi simți însă imediat mâna pe mâna ei și îl auzi spunând încet:

   - Îți sunt profund recunoscător, domnișoară Mitton.

   „Și-a dat seama că sunt contșientă” gândi ea neliniștită.

   Apoi îi auzi pașii străbătând încăperea și coborând scara.

   Ea era într-o asemenea stare de oboseală încât se lăsă dezbrăcată. Una dintre cameriste îi puse o cămașă de noapte și îi scoase agrafele din păr. Îi aduseră apoi de mâncare și, ca să le facă plăcere, ea bău puțină supă și înghiți o bucățică de pui.

   Asta îi ceru însă un efort atât de mare încât se simți ușurată când în sfârșit o lăsară singură. Imediat se cufundă într-un somn fără vise.

   Trebuie să fo dormit mult pentru că, atunci când se trezi, camera era cufundată în întuneric. Rămase întinsă pe pat gândindu-se la ceea ce se întâmplase, amintindu-și cel mai clar de atingerea brațelor ducelui atunci când o dusese în camera ei.

   În ajun, când se hotărâse să plece de la castel, crezuse că ultima amintire care-i va rămâne despre el va fi felul în care o insultase, furia din glasul lui atunci când îi ordonase să dispară.

   Acum însă, știa, nu va putea uita niciodată senzația de siguranță pe care i-o dăduse îmbrățișarea lui, atunci când o urcase pe scări ca pe un copil adormit, nici blândețea cu care o pusese pe pat.

   „Îți sunt pround recunoscător”, îi spusese el.

   Percepuse în gasul lui atâta bunătate, atâta recunoștință încât Marisei îi venea să plângă. Apoi, inundată de dragostea ce i-o purta, își aminti brusc de reproșurile lui usturătoare la adresa cărții.

   Auzea din nou tonul acela disprețuitor și își dădu seama că el nu-și manifestase toată această amabilitate decât pentru felul în care ea știuse să se ocupe de mineri. De fapt, între ei nu se schimbase nimic: el continua s-o disprețuiască și nimic nu-i va schimba părerea, orice ar face ea.

   Nu, era sigură, nu va avea puterea să mai dea ochii cu el.

   Trebuie să plece de la castel așa cum plănuise. Dacă n-o va face de bunăvoie, el o va alunga, nu exista nicio îndoială în această privință. Iar ea nu va fi în stare să suporte umilința.

   Cu gândul la condamnarea pe care i-o citise pe față, la asprimea vocii lui când o izgonise, Marisa se ridică în pat și întinse mâna după chibrituri.

   Aprinse o lumânare și pendula de pe șemineu îi arătă că era aproape ora 5. Curând se va lumina de ziuă; trebuia să plece înainte ca oamenii de la castel să se trezească.

   Se sculă din pat și se îmbrăcă. Nu se simțea încă prea sigură pe picioare și gândurile îi erau încă un pic confuze, dar somnul îi risipise o mare parte din oboseală.

   Își puse costumul albastru de călătorie. Unul dintre cufere fusese urcat din nou în cameră, fără îndoială pentru a permite cameristelor să-i găsească o cămașă de noapte.

   Se mai gândi câteva clipe apoi hotărî că rochiile pe care i le dăduse mătușa sa nu mai aveau nicio importanță pentru ea. Ele fuseseră destinate unui lucru deosebit. Totul însă era acum de domeniul trecutului. Nu va mai lua nimic cu ea.

   Poate că mai târziu, îi va scrie domnișoarei Whitcham ca s-o roage să-i trimită bagajele la adresa mătușii sale in Londra. Până una-alta, nimic din conținutul cuferelor nu-i mai era necesar.

   Își puse pieptenele și peria de păr în geanta de piele în care se aflau bijuteriile ei și care conținuse manuscrisul.

   Când fu gata, Marisa scoase din sertar scrisoarea pe care i-o scrisese Alinei.

   Cu o lumânare în mână, traversă palierul și puse plicul pe masa din sala de studiu. Apoi coborî și, printr-o ușă lăturalnică, ieși și se îndreptă spre grajduri.

   Auzi voci la bucătărie dar nu se întâlni cu nimeni.

   Doi rândași tineri măturau prin grajd. O priviră cu surprindere.

   - Vreau să-mi pregătiți imediat o trăsură care să mă ducă la gară. Trebuie să ajungla Londra.

   - Foarte bine, domnișoară.

   Chiar dacă li se părea ciudat ca un locatar al castelului să vină el însuși la grajduri în loc să trimită un servitor, nu spuseră nimic. Foarte repede, scoaseră trăsura și înhămară caii.

   Un vizitiu, punându-și grăbit livreaua, urcă pe scaunul din față și apucă hățurile. O ajutară pe Marisa să se așeze, apoi unul dintre rândași sări alături de vizitiu.

   Trăsura se urni din loc și Marisa se lăsă pe pernele moi. De data asta, nu mai privi nici castelul, nici frumusețea peisajului. Avea impresia foarte clară că fugea.

   Nu pleca pur și simplu, fugea de ceva prea stăruitor care parcă se agăța de ea, insista să nu plece. Era o senzație absurdă, pe care nici măcar nu putea să și-o explice, dar indiscutabil prezentă. Simțea o nevoie intensă să mâne caii mai repede.

   N-ar fi fost surprinsă dacă ar fi auzit în urma ei un zgomot de galop și răsunând un ordin către vizitiu să oprească iar ei, să se întoarcă. Avea impresia că plutește într-un vis, dar un vis atât de real, încât era perfect conștientă de bătăile violente ale inimii ei. Gâfâia de parcă străbătuse o distanță lungă în fugă.

   Ajunseră la gară și rândașul îi deschise ușa trăsurii.

   - La ce oră sosește primul tren? întrebă ea.

   - Nu cred că trenul cu lapte a trecut, domnișoară.

   În timp ce vorbea, băiatul se apropiase de semnal ca să-l pună în funcțiune.

   „Repede, să vină mai repede!” abia se abținea să strige.

   Pe peron era frig și începuse să tremure. Vântul de noiembrie îi mușca obrajii și i se strecura prin haine. Această mușcătură îi întărea hotărârea de a pleca, de a fi liberă, de a lăsa în urmă acest trecut apropiat care se agăța de ea cu încăpățânare.

   Rezistase ispitei de a privi în urma ei pe drum. Cine ar fi putut s-o urmărească? Cine ar fi putut dori cu adevărat s-o împiedice să plece?

   Apoi auzi șuieratul trenului și zări rotocoale de frum dincolo de o curbă îndepărtată.

   - Este trenul lăptarilor, doamnă, îi zise băiatul de la grajd. De obicei are și două vagoane de călători, dar la ora asta nu-i prea multă lume.

   Privi convoiul înainte să adauge:

   - Vă întoarceți diseară, nu-i așa, domnișoară? Aveți vreo idee cam la ce oră va trebui să venim să vă luăm?

   O clipă, Marisa fu surprinsă de întrebare. Apoi, înțelese că absența bagajelor îl făcu să creadă că nu va rămâne decât peste zi la Londra.

   Fără să știe de ce, îi veni greu să-i spună adevărul, dar până la urmă reuși.

   - N-am să mă mai întorc, zise ea pe un ton ferm.

Capitolul 9

   Marisa traversă biroul tatălui său și rămase o clipă la fereastră, privind grădina neîngrijită.

   Era o zi tristă de noiembrie. Noaptea fusese foarte rece și ultimele frunze ale copacilor căzuseră. Ramurile golașe se profilau pe cerul cenușiu. Și în inima fetei totul era cenușiu.

   Străbătută de un fior se depărtă de fereastră și se apropie de foc. Cu mâinile întinse spre flăcările din șemineu, se întreba de ce nimic nu-i putea veni de hac frigului ce-i înghețase parcă sângele.

   „Are inima înghețată” îi spusese ea mătușii sale odată.

   Era îmbrăcată într-una dintre rochiile negre pe care le cumpărase dintr-un magazin din Saint-Alban, la moartea tatălui său. Materialul din care era făcută era sărăcăcios dar nu-i putea ascunde contururile perfecte ale corpului, și îi scotea în evidență albul strălucitor al pielii și părul roșcat ca focul.

   Dimineață, când se sculase, și-l strânsese într-un coc la ceafă, și-l prinsese în grabă cu agrafe și se depărtase de oglindă.

   Știa prea bine că n-ar fi văzut decât o privire abătută și nefericită, cearcăne adânci după o noapte nedormită, și niște buze încă fremătând la amintirea lacrimilor amare vărsate pe pernă.

   Se întorsese acasă ca un animal rănit, căutând un sanctuar de liniște și lucruri ce-i erau familiare, dar găsind prea puțină consolare în amintirea trecutului.

   Îi era imposibil să nu se simtă urmărită de vocea tatălui său, proclamându-și ura împotriva înaltei societăți, pornit împotriva tuturor celor ce purtau un nume nobil, repezindu-se cu sete asupra tuturor detaliilor scandaloase și afirmând, pentru a-și susține convingerile, că toate relele de care suferă țara sunt doar din vina aristocrației.

   „Cum am putut să fiu atât de proastă și să-l cred?” se întreba ea acum.

   Dar el îi transmisese în așa măsură animozitatea lui încât ar fi fost un miracol ca ea să fie atât de puternică încât să nu se lase influențată.

   Acum însă avea impresia că toată ura pe care o acumulase, toate convingerile pe care și le însușise cu o asemenea sete, toate dorințele de răzbunare, dispăruseră ca prin minune.

   Nu avea nevoie să se întrebe ce anume provocase o asemenea schimbare, știa prea bine: dragostea.

   Pe drumul de întoarcere spre Londra, sperase că, din moment ce fugise, va putea să șteargă din viața ei săptămânile petrecute la Vox Castle, să le uite. Dar cu cât creștea distanța care o despărțea de duce, cu atât durerea ei creștea.

   Cum va putea să uite vreodată că el o ținuse de două ori în brațe, o dată de furie, altă dată de milă? Îi era de ajuns să închidă ochii ca să se simtă purtată în brațe pe scări, să-i simtă iar atingerea, amabilitatea și sinceritatea din glas atunci când îi mulțumise.

   Doar gândul la toate aceste lucruri îi umplea ochii de lacrimi. Făcuse un efort teribil ca să nu se prăbușească și să izbucnească în plâns înainte de a ajunge acasă, în patul ei cel mic din Barrington Park.

   Servitorii, bătrânul Bates și soția lui, nu fuseseră surprinși să o revadă.

   - Ne întrebam când o să avem vești de la dumneavoastră, milady, spusese Bates.

   Îi pregătiseră cina, dar ea nu fusese în stare să se atingă de nimic. Se ridicase grăbită de la masă pentru a urca să se încuie în camera ei și să plângă până la epuizare.

   Dimineața, când se trezi, își promise să fie curajoasă.

   Viața mergea înainte, și chiar și cei care sufereau pentru că aveau inima zdrobită trebuiau să găsească ceva de făcut ca să poată uita de-a lungul anilor. Cu toate astea, Marisa se întreba cum va putea trăi cu aceste amintiri.

   Nu numai că dragostea pentru Milverley era atât de mare încât doar gândul la el o făcea să izbucnească în lacrimi, dar îi lipsea și Aline.

   Se atașase profund de fetiță și simțise o bucurie imensă schimbând-o, atât în aspectul exterior când și în comportament, educând-o și culegând atât de repede roadele eforturilor sale.

   Aline era cu adevărat fiica lui Milverley. Avea încăpățânarea și spiritul lui de deicizie, dar avea mult și din farmecul și generozitatea lui. Moștenise de la el și acea calitate de care dăduse dovadă discutând cu minerii: capacitatea de a înțelege greutățile altora.

   Aline avea toate aceste calități, poate mai puțin pronunțate; dar dacă, în copilărie, va fi supusă unor influențe pozitive, ea va deveni cu siguranță o femeie cu o personalitate puternică. Vor ști însă s-o educe așa cum trebuie?

   Gândul că o nouă guvernantă va risipi tot binele pe care ea i-l făcuse, era o tortură în plus pentru Marisa. Cel puțin, putuse să-i redea fetiței afecțiunea tatălui său.

   În această privință nu exista nicio îndoială; atitudinea ducelui față de Aline se schimbase din clipa în care își dăduse seama că ea era într-adevăr copilul lui și că minciuna în care crezuse atâția ani nu era decât invenția, din dorință de răzbunare, a unei femei bolnave. Cu timpul, tatăl și fiica se vor apropia din ce în ce mai mult.

   Avu o strângere de inimă la gândul că ea nu va fi acolo să vadă cum, datorită ei, cei doi vor fi foarte uniți.

   Întinse mâinile spre flăcări și se strădui să se gândească la problemele ei imediate. Auzi ușa deschizându-se în spatele ei și pe bătrânul Bates, care trecuse de mult de vârsta pensionării, intrând în încăpere târându-și picioarele.

   - Am venit s-o întreb pe milady ce i-ar plăcea să mănânce la prânz, zise el cu o voce tremurată.

   - Nu vreau nimic, mulțumesc.

   - Milady, nu vă folosește la nimic să vorbiți astfel, răspunse cu familiaritatea dojenitoare a unui bătrân servitor de familie. Doamna Bates și cu mine suntem îngrijorați pentru milady. N-ați mâncat nimic aseară și nici nu v-ați atins de micul dejun, deși doamna Bates și-a dat toată silința să gătească pentru dumneavoastră, un ou de rață!

   - Știu, Bates. Mulțumește-i din partea mea, te rog, dar nu mi-e foame.

   - Ne întrebăm dacă nu cumva sunteți bolnavă.

   - Nu. Mă simt bine. Sunt doar obosită.

   - Văzându-vă, milady, ne-am putea teme că vă suflă vântul ca pe un fulg.

   Bătrânul se opri o clipă și, dacă Marisa tăcu, el continuă:

   - Doamna Bates s-a gândit să gătească pentru prânz friptură de mile în aluat. Domnului conte, Dumnezeu să-l odihnească, îi plăcea foarte mult.

   - Sunteți foarte drăguți. Mă voi strădui să mănânc un pic.

   - Am să-i spun doamnei Bates, și va fi foarte bucuroasă!

   Bătrânul se pregătea să iasă când Marisa îl strigă:

   - Bates, ce se mai aude cu casa? Nu știu ce a hotărât unchiul meu.

   - Cred că domnul conte George vrea să facă multe reparații și se spune că muncitorii vor fi aici peste vreo două săptămâni, dar nu cunosc amănunte. Am aflat doar printr-o scrisoare că domnul conte a angajat un nou administrator.

   - A venit un nou administrator?

   - Da, milady. S-a instalat la ferma Combe săptămâna trecută. Este un om bine crescut și sper că va face unele îmbunătățiri. Ar fi și nevoie de așa ceva.

   - Într-adevăr. Dar ce veți face voi, doamna Bates și dumneata?

   - Domnul conte ne oferă o căsuță în sat, milady. Suntem nerăbdători să ne retragem și noi la pensie. De aproape 60 de ani suntem în acest serviciu și, ca să vă spun sincer, suntem prea bătrâni ca să mai facem față.

   - O să-mi lipsiți, Bates. Casa nu va mai fi aceeași fără voi.

   - Milady va locui aici?

   Ea scutură din cap.

   - Nu. Am de gând să mă duc s-o văd pe domnișoara Gillingham în după-amiaza asta. Sper să pot sta o vreme cu ea, până ce îmi voi găsi ceva de lucru.

   - Oh! Sunt sigură că va fi foarte bucuroasă să vă vadă, milady. A venit pe-aici la vreo câteva zile după ce ați plecat la Londra.

   - Adevărat?! exclamă Marisa. Îmi pare rău că n-am fost aici s-o văd.

   - Și ei i-a părut rău că nu v-a găsit. Ca să vă spun adevărul, domnișoara Gillingham se plictisește foarte tare singură.

   - Dar dorința ei cea mai mare era să se retragă la pensie! Nu pentru că ar fi prea bătrână. Cred că n-are mai mult de 60 de ani. Dar întotdeauna a spus că, după ce va pleca de aici, nu va mai preda nicăieri.

   - Așa vorbesc oamenii, comentă Bates cu înțelepciunea omului în vârstă. Dar se întâmplă, milady, că atunci când nu mai au nimic de făcut, timpul li se pare interminabil. Și n-ar zice că domnișoara Gillingham ar fi bolnavă. După spusele ei, cred că ar avea de gând să-și mai ia niște elevi, dacă va găsi așa ceva la Little Minus.

   - Ei bine! Nu se va mai plictisi dacă am să stau cu ea.

   - Nu, așa este, recunoscu Bates. Domnișoara Gillingham ține atât de mult la milady încât adeseori ne-am gândit, doamna Bates și cu mine, dacă nu cumva ea s-a pensionat pentru că n-a mai vrut să aibă alt elev după dumneavoastră.

   - Nu prea-mi vine să cred, răspunse Marisa zâmbind.

   - Păcat, milady, că n-au mai fost și alți copii în familie, de care ea s-ar fi putut ocupa după ce dumneavoastră v-ați făcut prea mare ca să mai luați lecții.

   - Este un lucru pe care l-am regretat și eu toată viața, oftă Marisa. Am fost un copil foarte singur.

   - Oh! Așa este. Cu domnul conte căruia nu-i plăceau vizitele și care nu voia să-i intre nimeni în casă... Se poate spune că n-a fost o viață potrivită pentru o fată.

   - Poate că-i așa, într-adevăr...

   Marisa se întoarse spre foc.

   - Milady poate să fie sigură că domnișoara Gillingham o va primi cu brațele deschise. Acum, dacă milady vrea să mă scuze, mă duc să-i spun doamnei Bates că veți gusta din mielul ei în aluat. Asta a fost întotdeauna specialitatea ei.

   Bătrânul se îndepărtă și Marisa rămase așezată, să contemple flăcările. Se va duce să-și vadă fosta guvernantă. Se va stabili și va căuta să găsească ceva de făcut.

   „Orice, în afară de scris!”

   Pentru ea, acesta era de acum încolo un domeniu interzis în care nu se va mai aventura niciodată. Se gândi la manuscrisul ce arsese în camera ei de la Vox, cu paginile chircite de căldură, apoi înnegrindu-se și făcându-se scrum în flăcări. Revedea și acum resturile calcinate, când se trântise pe jos în fața șemineului, roasă de remușcări.

   „Scormonitoare în mocirlă! Calomniatoare!”

   Aceste oribile cuvinte îi rămăseseră gravate în memorie și-n suflet. Cum de putuse să cadă atât de jos? Cum de-l lăsase pe tatăl său s-o influențeze într-o asemenea măsură încât să facă din ea o persoană atât de rea?

   Toate poveștile de pe vremea aceea veneau în întâmpinarea viselor ei romantice, a dragostei pe care o purta lumii sălbatice care înconjura casa părintească și care fusese consolarea adolescenței ei solitare.

   Pe vremea aceea, i se păreau reale nimfele ce apăreau din ceața de deasupra râului din fundul grădinii.

   Crezuse în spiridușii rătăcitori din umbrele copacilor, în fiecare noapte visase la înaltele fapte de arme și de istorie, din legendele a căror lectură o entuziasma.

   Toată această lume a ei fusese mult prea reală, ca și „marionetele” abstracte ce dansau la ordinul tatălui său dar care, de fapt, nu fuseseră niciodată altceva decât cuvinte înșirate pe hârtie de cerneala ce se prelingea din pana lui.

   Auzi ușa deschizându-se în spatele ei și vocea lui Bates anunțând-o:

   - Un domn dorește s-o vadă pe milady.

   Marisa se gândi că trebuie să fie vorba de noul administraotr și, nedorind ca acesta să observe că plânsese, își scoase repede batista și își șterse ochii înainte să se întoarcă.

   Apoi, foarte încet, sperând că noul-venit nu-i remarcase gestul, se întoarse... și încremeni.

   Ducele era în fața ei.

   Dimensiunile mici ale încăpperii îl făceau să pară extraordinar de înalt și voinic. Era îmbrăcat într-un costum de oraș clasic, de culoare închisă, pe care ea nu i-l văzuse niciodată. Cuprinsă de panică, își zise că nu-i va putea vorbi, că ar fi bine să fugă, să se ascundă.

   Dar el se afla între ușă și ea iar orgoliul recunoscut al Marisei îi veni în ajutor. Făcu apel la tot curajul ei și își înălță bărbia.

   - De ce sunteți aici...? începu ea.

   Apoi, străfulgerată de un gând atroce, strigă:

   - Aline?

   - Aline este bine, răspunse el cu blândețe. Mi-a cerut să te aduc înapoi la Vox.

   O clipă, ea îl privi fix, apoi se întoarse.

   - Nu!

   Vorbise mai tare decât ar fi vrut și pereții biroului parcă îi trimiseră înapoi cuvintele, ca un ecou.

   - Ieri dimineață, când am descoperit că plecaseși, Aline mi-a spus: „Te iubesc, tată, dar fără domnișoara Mitton aici, totul pare foarte pustiu. Nu vrei să ne-o aduci înapoi?”

   Marisei i se păru că, în timp ce vorbise, el se mai apropiase și, speriată, se îndepărtă de șemineu și se duse spre biroul așezat între cele două ferestre.

   - Este... imposibil, zise ea cu o voce gâtuită.

   - De ce?

   Ea nu-i răspunse și, după câteva clipe, el o întrebă:

   - De ce ai fugit?

   - Mi-ați spus... să plec.

   - Am vorbit furios fiind, dar dumneata știai că nu mă gândeam la așa ceva. Am crezut că ai uitat de furia aceea după tot ce s-a întâmplat a doua zi... când ai salvat-o pe Aline.

   Marisa nu spuse nimic. Își puse ambele mâini pe birou și privea mapa de scris ca și cum n-o mai văzuse niciodată.

   - N-ai vrea să uiți neînțelegerile noastre și să te întorci la castel? Avem teribil nevoie de dumneata... Aline și cu mine.

   Era îngrozitor de greu să reziste blândeții vocii lui, mai greu decât tot ce întâmpinase până acum. Își ținea capul plecat și o lacrimă pe care nu putuse să și-o rețină căzu pe birou, în fața ei. Încercă să-și regăsească stăpânirea de sine ca să poată vorbi, când el o întrebă:

   - De ce plângi?

   - Nu... nu plâng, răspunse ea repede, dar o altă lacrimă i se alătură primei.

   - Privește-mă, Marisa, zise el.

   Ea nici nu remarcă faptul că el îi spusese pe nume.

   - Dacă nu plângă, continuă el cum ea nu se mișca, vreau să mă privești.

   - Nu... nu pot, murmură ea.

   - De ce? Și de ce nu vrei să te întorci la Vox? Știi bine câtă nevoie avem de dumneata.

   - Nu... nu! strigă ea, speriată.

   - Spune-mi motivul, zise el cu blândețe.

   Acum se afla exact în spatele ei și Marisa îi simțea apropierea.

   Tremura și, cu ochii înecați în lacrimi, cu un efort imens, îi spuse adevărul:

   - Îmi... îmi este rușine.

   Îi simți imediat mâinile pe umerii ei. El o întoarse cu fața și Marisa închise ochii.

   Lacrimile îi curgeau nestăvilie pe obrajii palizi, buzele îi tremurau apoi, deodată, fără să știe cum, se trezi plângând în hohote, cu capul pe umărul lui, cu părul sub buzele lui.

   - Nu vrei să încerci să-mi ierți toate răutățile pe care ți le-am spus, toate cuvintele acelea neadevărate și crude? o întrebă el cu voce gravă. Pe atunci, nu știam nimic despre tatăl dumitale, Marisa, despre viața pe care ai dus-o aici. Eram doar furios pentru că o ființă atât de nobilă ca dumneata poate fi amestecată în ceva atât de neplăcut.

   - L-am... l-am ars... Mi-am ars cartea, zise ea între două suspine. Dar... aveți dreptate! Eu nu făceam altceva decât să... scormonesc în mocirlă. Este un lucr demn de dispreț... murdar... și mă simt atât de umilită.

   - Draga mea, draga mea, uită toate astea. Trebuia să fi înțeles că te-am iubit din prima clipă în care te-am văzut!

   Marisei i se păru că tot ce se întâmplase până acum nu fusese decât un vis. Acum însă, trăia cu adevărat, îl auzea spunând cuvinte pe care crezuse că nu-l va auzi niciodată rostindu-le.

   - Nu-i... adevărat, murmură ea.

   - Ba da, este adevărat.

   Cu o extremă tandrețe, cu vârful degetelor, el îi ridică fața. Lacrimile se agățaseră de genele ei lungi și ochii îi păreau imenși. Se priviră îndelung, întrebător.

   Ca și cum ar fi înțeles întrebarea ei nerostită, el spuse iar:

   - Te iubesc.

   Atunci o sărută ușor, foarte ușor, ca și cum s-ar fi temut să n-o rănească, apoi buzele lui deveniră mai exigente, mai pasionate, până când o simți fremătând în brațele lui, ca și cum ar fi pus stăpânire pe însuși sufletul ei. Toată încăperea începu să se învârtească în jurul lui. Lumea dispăruse.

   Tristețea, spaima, nefericirea nu mai existau. Totul nu mai era decât un spațiu plin de vrajă unde erau doar ei singuri: un bărbat și o femeie ieșind dintr-un nor de ceață cenușie pentru a se întâlni, a se regăsi.

   - Dumnezeule, cât te iubesc! zise el cu o voce răgușită.

   O conduse pe Marisa spre sofaua din fața șemineului, fără să-i dea drumul, de teamă parcă să nu-i scape.

   - Este... chiar... adevărat? întrebă ea după o clipă.

   - Și eu mă întreb! Dacă ai ști în ce stare am fost când am aflat că ai plecat și habar n-aveam unde te pot găsi.

   - Trebuia să plec. Credeam că... mă disprețuiești.

   - Cu de ți-a venit o idee atât de stupidă? N-am încetat nicio clipă să mă gândesc la tine, să te doresc, să te iubesc, din momentul când te-am văzut împreună cu Aline vânând fazanul. Dar m-ai privit cu atâta ură! N-am înțeles de ce.

   - M-am străduit să... te urăsc, cu mult timp înainte de a veni la Vox. Și apoi... când te-am văzut...

   - Ce s-a întâmplat?

   - Am încercat să continuu să te urăsc... dar n-am reușit, murmură ea. Cred că, probabil, te-am iubit... de la început... dar nu știam că... asta-i dragoste.

   Buzele ducelui puseră din nou stăpânire pe ale ei și Marisa nu mai spuse nimic minute în șir. În sfârșit, cu capul pe umărul lui, îl întrebă:

   - Cum... m-ai găsit?

   - Singura mea speranță de a-ți da de urmă era lady Barrington care-mi scrisese ca să te recomande. Era plecat și nu s-a întors decât pe la ora 5 după-amiază, altfel aș fi venit chiar de aseară încoace. Evident, nu bănuiam că este mătușa ta.

   Marisa nu-și putu ascunde surprinderea.

   - Și ea ți-a spus cine sunt?

   - La început, m-a mințit foarte convingător, răspunse el zâmbind. Ai terorizat-o pur și simplu cu cartea pe care plănuiseși s-o scrii.

   - Îmi pare rău, murmură Marisa ascunzându-și fața în umărul lui.

   - Cred că vom putea s-o liniștim asupra acestui subiect. Dar era atât de speriată încât multă vreme a pretins că nu știe nimic despre tine.

   - Cum ai făcut de-ai convins-o să vorbească?

   - I-am spus că vreau neapărat s-o găsesc pe domnișoara Mitton pentru că am de gând să mă căsătoresc cu ea.

   - Ce i-ai spus?! exclamă Marisa.

   - Că trebuie să te măriți cu mine, draga mea, pentru că nu pot trăi fără tine.

   O strânse mai tare în brațe și adăugă pe un ton vesel:

   - Dacă ai cumva de gând să refuzi, domnișoară Mitton, te anunț că nu ești deloc potrivită pentru a fi guvernantă.

   Marisa râse ușor, neîncrezătoare.

   - Dar nu se poate să vrei... să te căsătorești cu mine când știi... ce cred eu despre înalta societate.

   - Despre care tu nu știi absolut nimic! În afara scandalurilor sordide relatate de tatăl tău. Mi-a spus Kitty Barrington cât de fanatic era în această privință și-l înțeleg perfect dacă mama ta era la fel de frumoasă ca tine.

   - Oh! Era mult mai frumoasă.

   - Nu cred că putea fi mai frumoasă ca tine și înțeleg foarte bine ce trebuie să fi simțit tatăl tău când a pierdut-o.

   O strânse cu putere pe Marisa.

   - N-am să te mai pierd niciodată, comoara mea adorată. Dacă ai ști cât de disperat eram pe vremea când eram spre Londra și când, la început, am crezut că mătușa ta spune adevărul când pretindea că nu știe unde să te găsească.

   - Și... când ai aflat unde sunt... ce-ai simțit?

   - Chiar vrei să-ți spun? Sunt convins, draga mea, că tu ai înțeles perfect că ești femeia pe care am căutat-o toată viața mea, femeia care mi-a fost sortită, femeia care face parte din ființa mea. Ne-am găsit unul pe altul și Dumnezeu îmi este martor că n-am destule cuvinte pentru a-i spune cât îi sunt de recunoscător.

   Privi chipul mic ridicat spre el, ochii strălucind de fericire, și o sărută din nou. Îi sărută ochii, obrajii, gâtul. Marisa se simți străbătută de un fior.

   - Nu, nu, murmură ea. Nu...

   - Nu? se miră el. Nu-ți place?

   - Nu... nu-i asta... Dimpotrivă, mă tulbură... mă înnebunește.

   Ezită o clipă, înainte să întrebe:

   - Este... ceva rău?

   - Rău? repetă el. Dar câți ani ai, draga mea?

   - Douăzeci, aproape douăzeci și unu.

   - Oh! Iubito! exclamă el. Domnișoara Whitcham mi-a spus că ai 24 și eu am crezut-o. Eram îngrozitor de gelos pe toți bărbații care trebuie să te fi iubit și să te fi sărutat.

   - Nimeni nu m-a mai sărutat... în afară de tine.

   - Așadar, ești încă o fetiță inocentă. Am atâtea lucruri să te învăț, comoara mea iubită... vreau să afli ce înseamnă dragostea.

   - Mi-ai spus că sunt lucruri... pe care le-am putea învăța unul de la altul.

   - Când am stat de vorbă în biroul meu, mă gândeam că ești creatura cea mai încântătoare pe care am întâlnit-o vreodată. Aveai ceva ce mă atrăgea irezistibil, ceva ce-mi spunea să te păstrez, să nu te pierd niciodată, să fii a mea. Dar răceala din glasul tău, condamnarea pe care o citeam în ochii tău mă speriau.

   - Și eu mă simțeam atrasă de tine, murmură Marisa. Dar îmi repetam la nesfârșit că detest tot ceea ce tu reprezinți.

   - Și acum, ce sentimente ai față de mine?

   Ea îi zâmbi. Niciodată până acum el nu văzuse pe cineva manifestându-și bucuria atât de radios.

   - Te iubesc. Te iubesc... din toată inima.

   El o înlănțui din nou și, în timp ce întreaga ei ființă vibra în așteptarea sărutărilor, el zise:

   - Când i-am spus mătușii tale că vreau să mă căsătoresc cu tine, imediat a început să facă planuri pentru o nuntă fastuoasă.

   - Oh, nu! zise Marisa. Nu! N-aș putea suporta!

   - Peste 1 ani, după ce vei ieși din doliu, continuă el.

   - Suntem... obligați... să așteptăm atât de mult?

   - Chiar crezi că eu aș putea să te aștept atât? Crezi că aș risca să te mai pierd din nou? Te vreau acum! Imediat. Pentru că te ador! Te vreau alături de mine, să știu că ești a mea, că-mi aparții, că ești soția mea.

   - Dar ce putem face?

   Spre surprinderea Marisei, el se ridică, și o îndemnă să facă la fel.

   - Du-te și pune-ți costumul de călătorie, zise el. Nu ai de făcut valize pentru că ele au rămas la Vox.

   - Unde mergem?

   - La Londra. Să ne căsătorim.

   - Acum... Astăzi?

   - Voi obține o dispensă specială și ne vom putea căsători la Londra, într-un birou de stare civilă sau în capela de la Vox.

   - Oh, te rog, la Vox! exclamă Marisa. De altfel, trebuie mai întâi s-o anunțăm pe Aline. N-aș vrea să fie geloasă și pe mine cum a fost pe toate femeile pe care le-ai iubit.

   - N-am iubit niciodată pe nimeni în afară de tine. Nu-ți permit să faci nici cea mai mică comparație în acest sens, mă auzi?

   Ridică spre el chipul fetei apoi, privind-o în adâncul ochilor, spuse:

   - Avem amândoi de uitat mai multe lucruri. Să le uităm, să le îngropăm! Sunt atâtea altele pe care le putem face împreună.

   - Împreună, murmură ea.

   Apoi se desprinse de el și porni în fugă pe scări.

   Ducele o aștepta în birou și, când ea intră, întinse brațele spre ea. Marisa alergă, radioasă, în brațele lui.

   - Te iubesc, te iubesc, zise el.

   Și buzele lui îi confirmară spusele într-un sărut pătimaș. Erau deja uniți și nimic nu-i mai putea despărți.

   Nu ajunseră la castel decât pe la sfârșitul după-amiezii.

   Milverley trimisese o telegramă ca să anunțe ora sosirii trenului șor și o trăsură îi aștepta la gară. Marisa își strecură mâna în mâna iubitului ei.

   - Ești fericită, draga mea?

   - Foarte fericită.

   - Și nu ești obosită? Mi s-a părut că aveai atâtea de făcut la Londra.

   - Voiam doar să-mi cumpăr o rochie de mireasă, ceva care să fie cu adevărat al meu și de asemenea, pentru Aline, o rochie specială pentru nunta noastră și încă vreo câteva mai potrivite pentru vârsta ei.

   - Dacă te gândești atât de mult la fiica mea, am impresia că voi deveni gelos pe ea, zise el glumind.

   - Mă tem ca ideea ta de a te căsători cu mine să nu-i displacă. Dar sunt sigură că va fi bucuroasă s-o aibă pe domnișoara Gillingham guvernantă. Ai putut să vezi și tu că n-a ezitat nicio clipă când am rugat-o să vină să se ocupe de Aline.

   - Cred mai degrabă că se bucura la gândul că va fi aproape de tine.

   - Mi-a promis că va veni mâine dimineață. Aș vrea să i-o prezint pe Aline înainte să plecăm.

   - Vom face exact așa cum vei vrea tu, draga mea. Din moment ce pot să te duc în Franța și Italia unde vom putea să fim singuri, nu am nimic de obiectat.

   - Toată lumea va fi furioasă că n-a avut loc o nuntă fastuoasă.

   - Și ce ne pasă nouă? Esențialul este că vor fi cu atât mai puține bârfe. Vom lipsi cel puțin 3 sau 4 luni, și doar cu puțin timp înainte de a ne întoarce, voi anunța că nunta noastră a avut loc.

   - Crezi că putem să ne bazăm pe mătușa Kitty să păstreze un asemenea secret? întrebă Marisa zâmbind.

   - Cred că este atât de încântată că tu vei deveni o persoană respectabilă căsătorindu-te cu mine încât va accepta toate condițiile pe care i le vom impune.

   - Pe cuvântul meu, te crezi foarte important!

   El râse și o sărută.

   Când intrară pe aleea principală și când castelul apăru în fața lor, Marisa redeveni serioasă. Ferestrele luminate aveau o strălucire aurie dată de apusul de soare, iar clădirea imensă părea caldă și primitoare.

   Marisa simți că viitorul său cămin ocupa deja un loc important în inima ei.

   Trăsura se opri și Aline se repezi pe scările de la intrare. Alergă spre Marisa și o înlănțui cu brațele-i mici.

   - Tata te-a adus înapoi! strigă ea.

   - Da, draga mea, m-a adus înapoi acasă.

   - Cât mă bucur! Mă temeam atât de tare că nu te va găsi. Tată, ești formidabil!

   În timp ce vorbise, se întoarse spre tatăl ei, dar oarecum cu timiditate. El se aplecă spre ea să o sărute.

   Chipul grav al lui Turner era lumina de un zâmbet când intrară cu toții în vestibul. Aline, ținându-l pe duce cu o mână și pe Marisa cu cealaltă, îi conduse în salon.

   - Turner ți-a pregătit ceva de băut, tată. Este și ceai pentru domnișoara Mitton. Știu că-i place ceaiul.

   Marisa zâmbi.

   - Este foarte drăguț că te-ai gândit la asta, zise ea.

   Când însă ducele închise ușa și veni spre canapeaua pe care ele se așezaseră, Marisa îl urmări cu o privire neliniștită.

   Urmă o clipă de tăcere și Aline, ca și cum ar fi simțit că se întâmplă ceva neobișnuit, își ridică fața cu o expresie întrebătoare spre Marisa.

   - Tatăl tău are să-ți spună ceva, draga mea.

   - Ce?

   - M-ai rugat să o găsesc pe domnișoara Mitton și să ți-o aduc, începu ducele.

   - Și iată că ai găsit-o, îl întrerupse fetița, foarte emoționată. Sunt atât de bucuroasă, tată!

   - Da, am găsit-o, dar sunt puțin îngrijorat, Aline. Ne-a părăsit deja o dată, poate s-o facă din nou.

   Pe chipul copilului apăru o expresie de consternare. Se întoarse repede spre Marisa.

   - Oh, n-o să ne mai părăsești! Trebuie să juri!

   - Eu am o idee mai bună, îi explică tatăl ei.

   - Care?

   - Vezi tu, continuă el alegându-și cu grijă cuvintele. O guvernantă poate să-și dea demisia, poate să plece când vrea ea și nimeni n-are dreptul s-o rețină. Așa că, m-am gândit că singurul mijloc de a fi siguri că o vom ține pe domnișoara Mitton cu noi este să-i cer să se căsătorească cu mine.

   - Să se căsătorească...? repetă Aline. Vrei să spui că va fi soția ta?

   - Va fi soția mea, repetă el liniștit.

   Aline îi privi pe rând.

   - Atunci, dacă tu ești tatăl meu, domnișoara Mitton va fi mama mea?

   - Da, Aline, exact.

   - Oh, cât mi-ar plăcea! Mi-ar plăcea enorm! exclamă fetița aruncându-se de gâtul Marisei și strângând-o cu putere.

   Marisa o strânse la rândul ei în brațe și își ridică ochii umezi de lacrimi spre duce. El îi zâmbi.

   - Acum, Aline, spuse ea fericită și ușurată, avem o surpriză pentru tine. Tatăl tău și cu mine ne vom căsători astă-seară, iar tu vei fi singura invitată.

   - Vă căsătoriți aici, la castel?! strigă copila.

   - În capelă. Ți-am cumpărat o rochie specială și multe alte toalete, diferite de rochiile tale obișnuite de fetiță mică.

   Aline o îmbrățișă din nou.

   - Oh! Cât te iubesc! Te iubesc atât de mult!

   - Nu avem prea mult timp, interveni tatăl ei. Așa că, Aline, fii drăguță și roagă-l pe Turner să le spună grădinarilor să decoreze capela cu flori din seră.

   - Da! Da, am să-i spun! Și o să-i spun și bucătarului să vă pregătească tortul de nuntă.

   - Mă îndoiesc că va avea timp, dar cu siguranță că ne va pregăti ceva bun.

   - Mă duc să-i spun! Mă duc să le spun tuturor!

   Brusc, Aline își înlănțui brațele pe după mijlocul tatălui său.

   - Oh, tată, este formidabil! Și sunt atât de bucuroasă că te căsătorești cu domnișoara Mitton!

   Apoi ieși alergând din încăpere.

   - Vezi, draga mea, zise Milverley întinzând mâinile spre Marisa, îți făceai griji degeaba.

   - O iubesc pe fiica ta.

   - Și m-ați învățat și pe mine s-o iubesc. Mi-ai dat o formidabilă lecție de viață.

   - Trebuie să mă duc să mă pregătesc. Le ce oră are loc cununia?

   El își scoase ceasul din buzunarul vestei.

   - I-am expediat din Londra o telegramă pastorului, rugându-l să fie aici la 7 și jumătate. Asta îți va lăsa destul timp să te faci frumoasă.

   - Am să încerc.

   - N-o să fie prea greu, zise el, cu ochii în ochii ei. Cere-i doamnei Whitcham volanul de dantelă al familiei și diadema cu flori pe care o poartă toate ducesele la ocazii speciale.

   Ea îl privi, foarte serioasă.

   - Ești sigur... ești cu adevărat sigur... că ai luat o hotărâre bună?

   - Căsătorindu-mă cu tine? Este singura hotărâre bună pe care am luat-o vreodată. Și, draga mea, avem atâtea lucruri de făcut, bune și drepte, nu numai în ceea ce ne privește, dar și pentru cei de care suntem răspunzători.

   Marisa știa că el se gândea la mineri. Se apropie de el și îl lăsă, bucuroasă, s-o strângă la piept.

   - Dar înainte de a ne gândi la alții, mi se pare normal să ne gândim la noi. De aceea vreau să plecăm amândoi, singuri. Am atâtea lucruri încă de aflat despre tine.

   - Și eu despre tine. Nu știam cât ești de inteligent și cultivat înainte ca Arthur Balfour să-mi fi spus.

   - Nu va fi numai o lună de miere ci și o călătorie de descoperiri, după câte se pare, zise el zâmbind.

   O sărută cu tandrețe și ea se desprinse de el ca să urce în cameră. Ajunse în capul scării când îl auzi, în hol, dând ordine. Vocea lui gravă avea parcă un accent nou, vesel.

   Marisa o găsi pe domnișoara Whitcham pe palier.

   - Oh, domnișoară Mitton! Aline ne-a spus vestea cea bună. Nici nu-mi vine să cred. Totul este atât de emoționant, atât de minunat! Sper să fiți foarte fericiți împreună.

   - Da, cu siguranță vom fi.

   - De acum încolo, veți dormi aici, îi explică secretara.

   Traversând culoarul, deschise ușa unei camere care făcea parte din apartamentul stăpânilor.

   Pe când explorase castelul, Marisa aflase că această încăpere fusese întotdeauna dormitorul soțiilor ducilor de Milverley. Conținea faimosul mobilier sculptat și aurit făcut special pentru castel pe vremea domniei lui Charles II.

   - Simt că multe mirese tinere au fost fericite aici, zise încetișor fata după ce aruncă o privire circulară.

   - Și vei fi și dumneata, declară domnișoara Whitcham.

   Se opri o clipă, adăugând cu o voce șovăitoare:

   - Poate că nu veți vrea să mă mai găsiți aici după ce vă veți întoarce din voiajul de nuntă... Evident, era altceva, nu avea o soție care să dirijeze totul...

   În ochi ei se citea neliniștea și, pusă brusc în fața unor noi probleme, Marisa înțelesese teama ce se ascundea în spatele  acestor cuvinte. Dintr-o dată fu conștientă de faptul că, fără această dragoste care-i deschisese ochii, nu și-ar fi dat seama că vorbăria și plăcerea de a trăncăni a domnișoarei Whitcham se datorau singurătății ei, stării ei de fată bătrână frustrată.

   Conștientă că tot viitorul secretarei depindea de răspunsul ei, îi zise cu blândețe, așa cum o făcuse și mama ducelui înaintea ei:

   - Și ce ne-am face fără dumneata, domnișoară Whitcham?

   Apoi se întoarse ca să nu vadă lacrimile din ochii femeii.

   În clipa aceea, cameristele năvăliră în încăpere, cu felicitările lor. Domnișoara Whitcham scoase voalul de mireasă ce părea țesut de degetele unei zâne.

   Niciodată Marisa nu mai văzuse o piesă de bijuterie mai frumoasă ca diadema cu diamante.

   Cameristele scoaseră din cutie rochia albă cumpărată la Londra și o întinseră pe pat. Apăru și Aline, țopăind de bucurie și emoție aducându-și și ea rochia pe care voia să și-o pună.

   - Aș vrea să fac o baie, îi zise Marisa primei cameriste.

   Focul ce ardea în șemineul de marmură și lumânările aprinse dădeau un reflex auriu întregului mobilier. Sub draperiile grele, brodate, ale imensului pat domnea o umbră dulce. În spatele pernelor cu dantele, cupidonii auriți susțineau o inimă.

   - Trebuie să mă duc și eu să mă schimb, spuse secretara pe un ton stânjenit. Excelența Sa a dat ordin ca numai Aline să asiste la ceremonie, dar cred că va înțelege că toată lumea de la castel va fi profund rănită dacă nimeni nu va putea participa. Vezi dumneata, mulți dintre cei care au lucrat aici toată viața lor au impresia că fac parte din familie.

   Marisa nu spuse nimic și domnișoara Whitcham reluă foarte repede:

   - Poate că n-ar fi trebuit să spun nimic. O rog pe domnișoara să mă ierte!

   - Așteaptă o clipă. Așteaptă-mă aici, mă întorc imediat.

   Marisa ieși repede și coborî scara în fugă. Îl găsi pe duce în biroul său, vorbind cu Turner. La intrarea grăbită a Marisei, valetul se retrase.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă Milverley.

   - Nimic grav, tocmai mi-am dat seama că toată lumea de aici vrea să asiste la căsătoria noastră.

   Cum el nu răspunse, ea continuă:

   - Vezi tu, dragul meu, ei locuiesc aici de atâta vreme încât au sentimentul că fac parte din familie... familia ta pe care au servit-o de generații.

   El zâmbi, apoi o corectă:

   - Familia noastră. A mea și a ta, draga mea.

   O sărută și, cu o notă de veselie în glas pe care Marisa nu i-o mai auzise niciodată, adăugă:

   - Să vină atunci cu toții! La urma urmei, cum spui tu, este o afacere de familie!

   Zeci de lumânări aprinse luminau capela din epoca Tudor, și aerul era înmiresmat cu parfum de crini și garoafe aduse în grabă de la sere.

   Nu era nimeni care s-o ducă pe Marisa la altar, așa că ducele însuși îi oferi brațul conducând-o, cu Aline în urma lor.

   Cu părul strălucind sub voalul subțire, cu ochii la fel de luminoși și strălucitori ca diadema cu diamante, Marisa era extrem de frumoasă.

   Viitorul ei soț o aștepta în hol.

   Când Marisa apăru pe scară, cu trena rochiei albe foșnind în urma ei, el își ținu răsuflarea. Când ajunse în dreptul lui, preț de câteva clipe nici unul nici celălalt nu rosti un cuvânt, până când în sfârșit, cu o voce vibrând de emoție, el spuse:

   - Nu-mi închipuiam că poți fi atât de fermecătoare.

   Personalul castelului se așezase în capelă, fiecare după rangul lui. Domnișoara Whitcham ocupa locul de onoare și în spatele ei veneau servitorii, absolut toți până la cel care ceruia cizmele și care nu mai găsise un scaun, rămânând în picioare, sprijinit de ușă.

   Marisei i se păru slujba foarte emoționantă.

   Nimeni n-ar fi putut să se îndoiască de sinceritatea ducelui atunci când acesta repetă frazele rituale și, conștientă de timiditatea propriei voci, Marisa se ruga din tot sufletul să nu-l dezamăgească vreodată.

   Simți când îi puse pe deget inelul care fusese cel al mamei lui. Apoi, împreunându-le mâinile, pastorul îi declară soț și soție.

   Marisa își ridică privirea spre chipul soțului ei și citi atâta dragoste încât uită de toate, fericită să-l știe al ei.

   De la capelă, ducele o conduse în sala cea mare de banchete unde, în ciuda timpului scurt de care dispusese, bucătarul reușise să facă un tort care o entuziasmă pe Aline.

   Era șampanie pentru toată lumea, și băură cu toții în cinstea tinerilor căsătoriți.

   Turner ținu un mic discurs și le ură multă fericire, iar ducele le mulțumi tuturor.

   Apoi Milverley o conduse pe Marisa în sufrageria mică în care obișnuia să cineze când era singur sau când primea câțiva oaspeți mai intimi.

   Era o încăpere ovală, cu pereții împodobiți de tablouri foarte frumoase. Masa, acoperită cu orhidee albe, era împodobită cu cele mai frumoase sfeșnice de aur din colecția Milverley.

   - Domnișoara Whitcham mi-a zis că acum eu ar trebui să mă duc la culcare, zise Aline, care-i urmase.

   - Este cam târziu, constată tatăl ei. Și probabil că ești și tu obosită.

   - Sunt prea bucuroasă ca să mă simt obosită. Dar tot o să mă duc la culcare pentru că voi trebuie să aveți chef să rămâneți singuri.

   - Mâine dimineață îți vom spune ceva senzațional, o anunță Marisa.

   - Dar mâine plecați amândoi, remarcă fetița, întristată dintr-o dată.

   - Despre asta vreau să-ți vorbesc. Am găsit pe cineva care va veni să stea cu tine cât timp vom fi noi plecați. Cineva care o să-ți placă foarte mult. Se numește domnișoara Gillingham și ea este cea care m-a învățat toate poveștile pe care ți le-am spus.

   - Toate? întrebă Aline, intrigată.

   - Da. Și încă multe altele pe care n-am avut timp să ți le spun. Vreau ca tu să te ocupi de ea și s-o rogi să te învețe tot ce m-a învățat pe mine când eram mică. Și, cât timp vom lipsi noi, tatăl tău s-a înțeles cu domnișoara Whitcham ca și alți copii să vină aici în fiecare zi, să ia lecții împreună cu tine.

   În timp ce vorbise, Marisa îi aruncase o privire malițioasă soțului ei ai cărui ochi străluceau de iubire.

   - Mi-ai luat vorbele din gură, zise el. Într-adevăr, asta am rugat-o pe domnișoara Whitcham să facă. O să-ți placă mult.

   - Da, cred că va fi bine, răspunse Aline. Dar n-o să mă uitați cât timp veți fi plecați?

   - Nu, îți promit, răspunse Marisa. Și o să-ți trimitem ilustrate din toate locurile prin care vom trece. În felul acesta, vei ști unde suntem. Domnișoara Gillingham va avea să-ți povestească sute de întâmplări despre orașele și țările prin care vom călători.

   - O să număr zilele până la întoarcerea voastră.

   - Bun, acum du-te în pat, îi zise tatăl său. Altfel, mâine vei fi prea obosită ca să ne conduci.

   Aline îi întinse obrazul și el o sărută. Apoi, fetița își încolăci mâinile pe după obrazul Marisei.

   - Noapte bună... mamă, șopti ea.

   După care, intimidată dintr-o dată, ieși alergând.

   - Vino să mănânci ceva, draga mea, propuse ducele.

   Tocmai se așezaseră la masă când apăru Turner, urmat de valeți, aducând primul dintr-o serie de feluri de mâncare delicioase.

   Mai târziu, ajutată să se dezbrace de către prima cameristă, Marisa, rămasă singură în dormitorul nupțial, se așeză pe jos, pe blana albă din fața șemineului.

   Stinse lumânările, dar lumina focului dădea părului ei, lăsat să cadă pe umeri, strălucirea flăcărilor.

   Ducele intră în cameră foarte încet. Ea nu se mișcă dar își ridică fața spre el. Îmbrăcat în halatul de brocart cu guler și manșete de catifea, el o contemplă îndelung.

   - În felul acesta voiam să te văd, zise el cu voce gravă. Dacă ai ști ce-am simțit în seara când am urcat în sala de studiu și te-am găsit ținându-l cu pistolul pe porcul acela de Farrington!

   - Am crezut că te-ai supărat pe mine atunci.

   - Chiar am fost! Eram nebun de furie! Și îngrozitor de gelos că un alt bărbat a putut să-ți vadă minunatul păr risipit pe umeri.

   - Închisesem ușa camerei mele, dar Aline a avut un coșmar și am fost nevoită să mă duc s-o liniștesc.

   - M-am gândit eu că despre așa ceva trebuie să fi fost vorba. Doar n-o să-ți închipui că am crezut măcar o clipă că o fată ca tine ar putea să-l încurajeze pe un tip ca Farrington.

   - Era totuși unul dintre prietenii tăi.

   - Orice om are mai multe feluri de prieteni. Dar, Marisa, nu mă aflu aici ca să vorbesc despre prietenii mei ci despre dragostea noastră.

   - Eu m-am gândit foarte mult la tine...

   - Și ce credeai despre mine?

   Tot vorbind, el se așezase alături, privindu-i cu dragoste chipul frumos, nasul mic, ochii verzi în care dansau flăcări.

   - Mă gândeam că te iubesc, zise ea intimidată. Te iubesc atât de mult încât mi-e teamă să nu mă trezesc și să descopăr că a fost doar un vis... mult dintre acele vise frumoase care dispar atât de repede.

   - Nu va dispărea niciodată... îți promit. Ești acum a mea, Marisa. Și acesta a fost primul meu gând când te-am văzut. Întotdeauna am știut că vieții mele îi lipsește ceva și, când te-am cunoscut, am înțeles că tu erai acel ceva.

   - De unde puteai ști?

   - Din instinct, dar instinctul era atât de puternic încât a devenit o convingere de nezdruncinat. Tu nu crezi, comoara mea, că ne suntem sortiți unul altuia încă de la naștere?

   - Oh, sunt sigură! Și este minunat că, amândoi, l-am găsit pe cel pe care-l căutam.

   Se întrerupse câteva clipe, apoi continuă:

   - Tu mi-ai spus, dar eu n-am înțeles atunci că, de cele mai multe ori, bărbații și femeile care caută adevărata dragoste trebuie să se mulțumească doar cu un înlocuitor. Noi, care am fost atât de norocoși, noi ar trebui să încercăm să aducem fericire... și altora.

   - Acesta este un lucru pe care va trebui să-l învăț de la tine.

   Se ridică, întinse brațele și, ajutând-o să se ridice, o atrase pe Marisa spre el, simțindu-i căldura trupului sub cămașa fină de noapte.

   - Sunt dispus să învăț orice de la tine, adăugă el. Dar tu, draga mea?

   - Știi bine că da, murmură ea.

   - Te iubesc. Te iubesc mai mult decât sunt în stare să-ți spun dar știu totuși că, pentru noi doi, nu este decât începutul. Începutul unei vieți noi... o viață plină, bogată în dragoste. Oh! Iubirea mea, fă în așa fel încât să nu te dezamăgesc niciodată.

   Vorbise cu buzele lipite de ale ei și, în timp ce o săruta; ea se simți din ce în ce mai aproape de el.

   Deodată, întregu-i trup fu parcă cuprins de flăcări.

   Era acel val atotputernic, irezistibil, acel extaz care-i transforma pe amândoi într-o singură ființă în fața lui Dumnezeu.

   - Te iubesc, murmură ea lângă buzele lui.

   El își înălță capul, privi buzele întredeschise, pleoapele grele de pasiunea pe care o trezise în ea și părul roșcat căzându-i ca o cascadă pe brațe.

   - Te ador, zise el cu o voce răgușită.

   O sărută din nou. Buzele-i calde întârziară pe gura ei, apoi porniră să caute mătase fină a gâtului.

   - Te simți tulburată? o întrebă el.

   - Da... da, șopti ea.

   - Simți că înnebunești de pasiune?

   - Da... da...

   - Oh! Iubita mea! Dragostea mea! Soția mea!

   O ridică în brațe și, în timp ce el o ducea spre pat, ea i se abandonă, trup și suflet.

SFÂRȘIT