61 de ore, Lee Child

 .................................................

3-7

          Ofițerul de poliție era un ins cu înfăţişare ageră, aproape de vârsta mijlocie. Solid, musculos, competent. Un departament cu două jumătăţi, una mai bună, una mai rea.

   Un angajat nou la capătul străzii, unul cu vechime în faţa casei. Reacher îşi depărtă picioarele şi-şi desfăcu fermoarul hanoracului, stând cu braţele deschise larg. Aerul rece năvăli pe sub haină.
   Poliţistul îl percheziţionă bătând uşor cu palmele şi strânse buzunarele hanoracului din ambele părţi deodată.
   - Poţi să mergi, spuse el. Te aşteaptă.
   Aleea de acces era lungă, iar casa era ornamentată. Ai fi zis că aterizase pe calea aerului direct din Charleston sau San Francisco. Avea toate elementele decorative necesare. O verandă cu balansoare de jur-împrejur, zeci de ferestre, pereţii acoperiţi cu şindrilă aranjată în solzi de peşte. Avea turnuleţe şi mai multe vitralii decât o biserică.
   Reacher urcă treptele spre verandă şi bătu din picioare pe duşumeaua de scândură ca să-şi cureţe zăpada de pe bocanci. Uşa din faţă era alcătuită din panouri sculptate. Avea un lanţ de clopoţel lângă ea, o greutate din fontă la capătul unui cablu care trecea peste scripeţi şi pătrundea în casă printr-un ochi mic din bronz. Probabil comandat prin poştă de la Sears Roebuck în urmă cu un secol, trimis cu poştalionul într-o ladă de lemn umplută cu paie şi montat de un meseriaş mai obişnuit cu rotile de căruţă şi potcoavele de cai.
   Reacher trase de mâner. Auzi un dangăt undeva în casă, cu o întârziere de o secundă, jos, politicos şi sonor. După încă o secundă, o poliţistă deschise uşa. Era măruntă, brunetă şi tânără, fiind îmbrăcată în uniformă completă. Avea pistolul în toc, dar tocul era descheiat şi tipa părea să fie vigilentă.
    Poliţiste în casă, spusese Peterson, cele mai bune pe care le-avem, minimum patru în orice moment, două stau de veghe, două dorm.
   - Tu eşti Reacher? întrebă femeia.
   Reacher confirmă cu o mişcare din cap.
   - Intră.
   Holul era întunecos, lambrisat şi de-a dreptul magnific. Pe pereţi, picturi în ulei.
   În faţă era o scară solidă, care se înălţa ascunsă vederii. Peste tot în jur erau uşi închise, probabil din lemn de castan, fiecare dintre ele fiind lustruită de un veac de utilizare. Un covor persan mare întins pe jos.
   Calorifere antice cu abur conectate cu ţevi groase.
   Funcţionau. În cameră era cald. Se vedea şi un cuier din lemn încărcat cu patru hanorace noi de iarnă, lucrate special pentru poliţie. Reacher îşi dezbrăcă haina şi o atârnă de un cui liber. Arăta aşa cum se simţea şi el, un obiect bătrân şi uzat înconjurat de modelele curente.
   - Doamna Salter e în bibliotecă, spuse poliţista. Te aşteaptă.
   - Care e biblioteca? întrebă Reacher.
   - Vino după mine.
   Poliţista o luă înainte ca un majordom.
   Reacher o urmă până la o uşă de pe stânga. Femeia bătu şi intră. Biblioteca era o cameră mare pătrată, cu tavan înalt.
   Avea un şemineu şi uşi din sticlă ce dădeau în grădină. În rest, mii de cărţi aşezate pe rafturi. În faţa uşilor din sticlă era o altă poliţistă. Stătea în poziţie relaxată, cu mâinile la spate, privind afară. Nu se mişcă. Doar privi scurt în urmă, văzu încuviinţarea din cap a colegei şi continuă să privească afară.
   Era şi o femeie în vârstă într-un fotoliu.
   Doamna Salter, probabil. Profesoara pensionată. Bibliotecara. Martorul. Se uită la Reacher şi zâmbi politicos.
   - Tocmai mă pregăteam să mănânc ceva de prânz, spuse ea. Vrei să-mi ţii companie?
   Unu fără 5 după-amiaza.
   Încă 39 de ore.

Capitolul 14

   Janet Salter pregăti singură prânzul.
   Reacher o urmări cu privirea. Stătea în bucătăria spaţioasă în timp ce ea se mişca între frigider, blatul de bucătărie, aragaz şi chiuvetă. Impresia pe care şi-o formase din descrierea superficială a lui Peterson nu se potrivea cu realitatea. Avea peste 70 de ani, cu siguranţă, cu părul cărunt, nici înaltă, nici scundă, nici grasă, nici slabă, dar pe lângă toate astea avea ţinuta dreaptă şi o atitudine vag aristocratică. Arăta ca o persoană obişnuită cu respectul şi supunerea, posibil din partea unui personal numeros şi important. Iar Reacher se îndoia că era o bunică adevărată. Nu avea verighetă şi casa arăta ca şi cum niciun copil nu călcase pe-acolo de cel puţin o jumătate de secol.
   - Eşti unul dintre ghinioniştii din autocar, spuse ea.
   - Cred că ceilalţi au avut mai mult ghinion decât mine, răspunse Reacher.
   - Mi-am pus casa la dispoziţie, bineînţeles. E loc destul aici. Dar comandantul Holland nici n-a vrut s-audă. Nu în aceste circumstanţe.
   - Cred c-a fost înţelept.
   - Pentru că persoanele suplimentare din casă ar fi complicat acţiunile poliţiştilor?
   - Nu, pentru că persoanele suplimentare din casă ar fi putut deveni victime colaterale în eventualitatea unui atac.
   - Ei bine, iată un răspuns sincer, măcar. Dar, pe de altă parte, mi-au spus că eşti expert. Ai fost în armată. Comandant, parcă.
   - O vreme.
   - Al unei unităţi de elită.
   - Aşa ne plăcea să credem.
   - Crezi că sunt înţeleaptă? întrebă ea. Sau fac o prostie?
   - În ce privinţă, doamnă?
   - A faptului că depun mărturie la proces.
   - Depinde de ce aţi văzut.
   - Cum aşa?
   - Dacă aţi văzut destul ca să-l căptuşească pe individ, cred că faceţi ceea ce trebuie. Dar dacă ceea ce aţi văzut este neconcludent, atunci cred că vă asumaţi un risc inutil.
   - Am văzut ceea ce am văzut. Şi toate părţile interesate m-au asigurat că este suficient pentru obţinerea unei condamnări. Sau ca să-l căptuşească pe individ, cum ai zis dumneata. Am văzut conversaţia, am văzut inspectarea mărfii, am văzut numărarea şi transferul banilor.
   - De la ce distanţă?
   - Cam 20 de paşi.
   - Printr-o fereastră?
    Da, din interiorul restaurantului.
   - Geamul era curat? Aburit?
   - Da şi nu.
   - Vedere directă?
   - Da.
   - Cum era vremea?
   - Rece şi cer senin.
   - Ora?
   - Pe la mijlocul serii.
   - Parcarea era luminată?
   - Puternic.
   - Staţi bine cu vederea?
   - Am o uşoară hipermetropie. Uneori îmi pun ochelari pentru citit. Dar niciodată când privesc la distanţă.
   - În ce consta marfa?
   - O cărămidă de pudră albă ambalată etanş în hârtie cerată. Hârtia era uşor îngălbenită de vreme. Avea imprimat un însemn grafic, de forma unei coroane, o bandă cu trei vârfuri, fiecare vârf având pe el o bilă, probabil ca să reprezinte o bijuterie.
   - Aţi văzut asta de la 20 de paşi?
   - Avantajele hipermetropiei. Iar însemnul grafic era mare.
   - Fără nicio îndoială? Nicio interpretare, nicio lacună, nicio presupunere?
   - Niciuna.
   - Cred că veţi fi un martor excelent.
   Bătrâna aduse prânzul la masă. Era o salată într-un castron de lemn. Trecerea timpului şi uleiul închiseseră vasul la culoare, iar salata era făcută din frunze şi legume diferite, plus ton dintr-o conservă şi ouă fierte care încă mai erau călduţe.
   Janet Salter avea mâinile mici. Pielea palidă, subţire. Unghii îngrijite, fără nicio bijuterie.
   - Câţi oameni erau în restaurant în acel moment? întrebă Reacher.
   - Cinci, plus chelneriţa, spuse ea.
   - A mai văzut cineva ce se-ntâmplă?
   - Cred c-au văzut toţi.
   - Dar?
   - După aceea, au pretins că n-au văzut. Cei care locuiesc în comunitatea aflată la vest de noi sunt bine cunoscuţi aici. Îi sperie pe oameni. Prin simplul fapt că sunt acolo, cred, şi prin felul diferit de-a fi. Ei sunt ceilalţi. Ceea ce se pare că este implicit tulburător. În realitate, nu ne fac rău pe faţă. Coexistăm într-un echilibru precar. Dar nu pot să neg existenţa unei senzaţii de ameninţare.
   - Vă amintiţi de perioada în care a fost construită acolo tabăra militară? întrebă Reacher.
   Janet Salter clătină din cap.
   - Comandantul Holland şi adjunctul Peterson mi-au pus la nesfârşit aceeaşi întrebare. Dar nu ştiu mai multe decât ştiu şi ei. Eram plecată la şcoală când a fost construită.
   - Oamenii spun că a durat câteva luni construirea ei. Probabil, mai mult de un semestru. N-aţi auzit nimic când v-aţi întors în oraş?
   - Am fost la şcoală peste Ocean. Călătoriile internaţionale erau scumpe. Nu mă întorceam în vacanţe. De fapt, nu m-am întors timp de 30 de ani.
   - Unde peste Ocean?
   - La Universitatea Oxford, în Anglia.
   Reacher nu spuse nimic.
   - Te surprinde asta? îl întrebă Janet Salter.
   Reacher ridică din umeri.
   - Peterson mi-a zis că aţi fost profesoară şi bibliotecară. Cred că m-am gândit la o şcoală locală.
   - Domnul Peterson are o aversiune faţă de grandoare, specifică celor din acest stat. Şi are dreptate, în orice caz. Am fost profesoară şi bibliotecară. Am fost profesor de Ştiinţa Bibliotecii la Oxford şi apoi am ajutat la coordonarea Bibliotecii Bodleian de acolo, după care m-am întors în ţară ca să conduc biblioteca de la Yale, iar pe urmă m-am pensionat şi m-am întors acasă în Bolton.
   - Care e cartea dumneavoastră preferată?
   - Nu am una. A dumitale care este?
   - Nici eu n-am una.
   - Ştiu tot despre planul de criză de la închisoare, spuse Janet Salter.
   - Mi-au spus că nu s-a apelat niciodată la el.
   - Dar, la fel ca toate lucrurile, ne putem imagina că va fi o primă dată şi că aceasta va veni, mai devreme sau mai târziu.

   Plato sări peste masa de prânz, ceea ce era neobişnuit la el.
   În mod normal, îi plăceau ritualul şi ceremonia celor trei mese zilnice. Personalul lui a pregătit la timp mâncarea, dar el n-a venit s-o mănânce. În schimb, s-a plimbat pe o potecă sinuoasă prin tufărişul de pe proprietatea lui, mişcându-se repede şi vorbind la telefonul celular, pete întunecate de transpiraţie apărând pe cămaşa lui. Omul său de la Administraţia Antidrog americană făcuse o verificare de rutină a tuturor transcrierilor de convorbiri ascultate şi sunase cu un avertisment. Lui Plato nu-i plăceau avertismentele. Îi plăceau soluţiile, nu problemele.
   Tipul de la DEA ştia asta şi deja apelase la un coleg. Nu exista nicio posibilitate să oprească arestarea nefericitului de rusnac, dar lucrurile puteau fi întârziate până când se încheia afacerea, astfel încât banii să se poată evapora în siguranţă, iar Plato să poată dispărea îmbogăţit şi nepătat. Nu avea să-l coste decât 4 ani de taxe de colegiu. Colegul avea un băiat de 16 ani şi nu economisise niciun ban. Plato întrebase cât costă colegiul şi fusese puţin cam şocat de răspuns. Cu banii ăia, puteai să cumperi o maşină decentă.
   Plato mai avea o singură problemă. Locul din Dakota de Sud era o amenajare multifuncţională. În cea mai mare parte, conţinutul ei putea fi vândut, dar nu în totalitate. Unele dintre elemente trebuiau să fie mai întâi mutate de-acolo. Ca atunci când vinzi o casă. Laşi aragazul, iei canapeaua.
   Nu avea încredere în nimeni. De cele mai multe ori, asta-i era de folos. Dar uneori îi crea dificultăţi. Ca acum. Cui să ceară să împacheteze şi să expedieze? Nu putea să sune la Allied Van Lines. Iar Fedex sau UPS nu erau potrivite pentru aşa ceva.
   Concluzia la care ajunse fără tragere, de inimă era că, dacă voiai să faci ceva cum se cuvine, trebuie să te descurci singur.

   Janet Salter îi făcu semn cu mâna lui Reacher să rămână pe scaun şi începu să debaraseze masa.
   - Ce ştii despre metamfetamine? îl întrebă ea.
   - Probabil că mai puţin decât dumneavoastră, spuse Reacher.
   - Nu sunt genul ăla de fată.
   - Dar sunteţi genul ăla de bibliotecar. Sunt sigur că aţi cercetat serios subiectul.
   - Zi tu mai întâi.
   - Am lucrat în armată.
   - Iar asta presupune ce?
   - Anumite situaţii şi anumite operaţii cereau ceea ce manualele de instrucţie descriu ca vigilenţă, concentrare, motivaţie şi claritate mentală, pentru perioade prelungite. Doctorii au tot felul de pastile cu stimulente. Când am intrat în armată, metamfetamina era pe cale să fie abandonată, dar fusese folosită vreme de decenii, înainte de asta.
   Janet Salter încuviinţă cu o mişcare a capului.
   - Se numea Pervitin. Germanii au rafinat o descoperire a japonezilor. S-a folosit pe scară largă în cel de-al Doilea Război Mondial. Era preparat sub formă de batoane de ciocolată. Fliegerschokolade, care înseamnă ciocolata aviatorilor, şi Panzerschokolade, ciocolata tanchiştilor. Şi aliaţii au avut aşa ceva. În aceeaşi măsură, de fapt. Poate chiar mai multă. I se spunea Desoxyn. Sunt surprinsă că a mai putut cineva să doarmă.
   - Pentru somn aveau morfină.
   - Dar acum e controlată. Pentru că provoacă probleme groaznice celor care abuzează de ea. Aşa că trebuie fabricată ilegal. Ceea ce e relativ uşor de făcut, în mici laboratoare artizanale. Dar ca să fabrici orice, ai nevoie de materii prime. Pentru metamfetamină ai nevoie de efedrină şi pseudoefedrină. Poţi să le cumperi angro, dacă reuşeşti să păcăleşti autorităţile. Sau le poţi extrage din medicamentele decongestive, care se vând la liber. Pentru asta ai nevoie de fosfor roşu şi iod. Sau litiu, din baterii de un anumit tip. Asta-i o metodă alternativă, denumită reducerea Birch.
   - Se poate obţine direct din arborii de salcâm, din vestul Texasului, spuse Reacher. Plus mescalină şi nicotină. Un arbore minunat, salcâmul.
   - Dar aici nu suntem în vestul Texasului, spuse Janet Salter. Suntem în Dakota de Sud. Ce vreau să spun e că nu poţi să faci chirpici fără paie. Dacă expediază cantităţi mari de produs finit, trebuie să aducă materiile prime în cantităţi la fel de mari. Iar asta e o chestie care se vede. Trebuie să fie implicate camioane de marfă. De ce nu-i poate prinde astfel comandantul Holland, fără să mă implice pe mine?
   - Nu ştiu.
   - Cred că Holland s-a lenevit.
   - Peterson spune că v-au oferit opţiunea de a face un pas înapoi.
   - Dar nu pricepi? Asta nu-i deloc o opţiune. N-aş putea trăi cu mine însămi. E o chestiune de principiu.
   - Peterson mai zice că vi s-a oferit protecţie federală.
   - Şi poate c-ar fi trebuit s-o accept. Dar prefer să rămân în casa mea. Sistemul de justiţie ar trebui să penalizeze infractorii, nu martorii. Şi asta-i tot o chestiune de principiu.
   Reacher privi spre uşa bucătăriei. O poliţistă în hol, una la fereastra din spate, alte două care dormeau la etaj, gata pentru tura de noapte, o maşină afară, altă maşină care bloca la un cvartal distanţă şi a treia la capătul străzii. Plus vecini vigilenţi şi o secţie de poliţie paranoică.
   Plus zăpadă peste tot.
   Toate bune, în afară de cazul în care suna sirena.
   - Sunteţi bunică? întrebă Reacher.
   - N-am avut copii, spuse Jane Salter clătinând din cap. Am aşteptat, iar apoi soţul meu a murit. Era englez şi mult mai în vârstă ca mine. De ce întrebi?
   - Peterson vorbea de credibilitatea pe care o aveţi ca martor. Spunea că arătaţi ca o bunicuţă din cartea de poveşti.
   - Şi aşa arăt?
   - Nu ştiu. Cred că eu n-am avut cărţile alea de poveşti.
   - Unde-ai crescut?
   - În baze ale Corpului de Marină.
   - În care?
   - Am avut senzaţia că în toate.
   - Eu am crescut aici, în Dakota de Sud. Tatăl meu a fost ultimul dintr-un lung şir de magnaţi. Am făcut comerţ, am cumpărat terenuri de la băştinaşi cu 12 cenţi acrul, am cumpărat mii de obligaţiuni emise de guvern prin companii-surogat, am avut exploataţii aurifere, am investit în căi ferate. La preţuri preferenţiale, fireşte.
   - Aşa a apărut casa asta, spuse Reacher.
   Janet Salter zâmbi şi zise:
   - Nu, aici ne-am mutat când am trăit vremuri grele.
   Clopoţelul din hol se auzi sunând o dată, liniştit şi civilizat.
   Reacher se ridică şi se duse la uşă, aşteptând. Poliţista de serviciu şedea pe treapta de jos a scării. Se ridică, traversă spaţiul întunecat şi deschise uşa din faţă. Comandantul Holland intră cu un vârtej mic de zăpadă şi un nor de aer rece.
   Îşi bătu picioarele pe covoraş şi avu un frison când îl lovi căldura. Îşi scoase haina.
   Poliţista i-o agăţă în cuier, peste haina de împrumut a lui Reacher.
   Holland traversă holul, îl salută pe Reacher cu o mişcare a capului şi trecu pe lângă el spre uşa bucătăriei, îi spuse lui Janet Salter că nu avea veşti importante pentru ea şi că trecuse pe-acolo doar ca s-o salute. Ea îl rugă să aştepte în bibliotecă, zicându-i că-i va pregăti o cafea. Reacher o văzu cum umple un percolator vechi din aluminiu gros şi mat.
   Cablul de alimentare era izolat cu material textil. Practic, era o antichitate. Posibil să fi fost turnat din materialul topit al unui avion B-24 Liberator după cel de-al Doilea Război Mondial. Reacher stătea gata s-o ajute, dar ea îl expedie cu un gest al mâinii şi-i spuse:
   - Du-te şi aşteaptă în bibliotecă, cu Holland.
   Aşa că Reacher se duse în camera plină cu cărţi şi-l întrebă pe Holland:
   - Cum merg lucrurile?
   - Care lucruri? i-o întoarse Holland.
   - Maşina de la limita estică a oraşului. Cu mortul în ea.
   - Nu suntem siguri că supoziţia noastră iniţială a fost corectă. Mă refer la ştergerea urmelor. Se poate să fi fost un simplu jaf care s-a sfârşit prost.
   - Cum aşa?
   - Tipul era avocat, dar în maşină nu s-a găsit nicio servietă. Ai mai auzit de-aşa ceva? Un avocat fără servietă? Poate i-a luat-o cineva.
   - Avea portofelul în buzunar?
   - Da.
   - Ceasul la mână?
   - Da.
   - Era aşteptat la închisoare?
   - Conform listei de vizitatori, nu. Clientul lui n-a făcut nicio solicitare. Dar cei de la biroul lui ne-au spus că a primit un telefon.
   - Atunci n-a fost un jaf simplu. A fost ademenit acolo. N-avea servietă pentru că nu plănuia să scrie nimic. Nu în linia lui actuală de activitate.
   - Posibil. O să ţinem deschisă ancheta.
   - Cine a dat telefon la biroul lui?
   - O voce masculină. Aceeaşi ca în primele 5 rânduri. De pe un telefon celular pe care nu-l putem identifica.
   - Cine era clientul cu care se vedea la închisoare?
   - Un imbecil, vai de mama lui, de la care n-o să obţinem niciodată nimic. L-am arestat acum 2 luni pentru c-a incendiat o casă. Încă mai aşteptăm rezultatele evaluării psihologice. Pentru că nu vrea să vorbească cu nimeni, dacă n-are chef. Niciun cuvinţel.
   - Se pare că amicul motociclist a ales bine.
   Percolatorul începu să gâlgâie în bucătărie. Era zgomotos. Reacher îl auzea foarte clar.
   Mirosul de cafea se strecură şi umplu aerul. Columbiana, se gândi Reacher, măcinată la granulaţie mare, rezonabil de proaspătă.
   - Am vorbit cu doamna Salter, spuse Reacher, despre aprovizionarea cu materii prime a laboratorului pe care v-aţi gândit că-l au acolo.
   - Crezi c-am fost neglijenţi? Crezi că am fi pus-o într-o situaţie riscantă când am fi avut o alternativă viabilă?
   - N-am spus asta.
   - Am încercat, crede-mă. Nimic nu trece prin Bolton. Suntem cât se poate de siguri de asta. Prin urmare, sunt aprovizionaţi din vest. De autostradă răspunde Patrula Autostrăzii. Nu avem jurisdicţie acolo. Tot ce controlăm este drumul districtual care trece pe la nord de tabără. Am postat maşini acolo, aleatoriu. În sensul propriu al cuvântului. Dau cu zarurile pe birou.
   - Le-am văzut acolo, spuse Reacher.
   Holland încuviinţă cu o mişcare din cap.
   - Procedez aşa pentru că nu ne putem permite ca modelul repetitiv să fie previzibil în vreun fel. Dar până acum n-am avut noroc. Se pare că ne supraveghează cu mare atenţie.
   - OK.
   - Procesul o să rezolve problemele. Sau negocierea din seara de dinaintea procesului. N-o să aibă loc mai devreme de asta. Încă o lună, atât.
   - Peterson mi-a spus că nu există nicio posibilitate de a evita planul de criză.
   - Are dreptate. Am obiectat, fireşte, dar înţelegerea a fost încheiată de primar. Mulţi bani, multe condiţii. I-am avea pe inspectorii de la Departamentul de Justiţie pe capul nostru o veşnicie.
   - Un cal de dar.
   - Mai mare daraua decât ocaua, spuse Holland. Dar, pe de altă parte, eu nu deţin un motel.

   Complexul împrejmuit de ziduri al lui Plato se întindea pe o suprafaţă de 40 de hectare. Drumul său şerpuit prin tufăriş era lung de vreo 5 kilometri. Următoarea idee îi veni în minte pe când se afla în cel mai îndepărtat punct de casă.
   Caracteristic pentru el, era o idee cutezătoare. Cei de la Antidrog urmau să-l salte pe rusnac. Ăsta era un fapt stabilit deja. Plato n-avea să se pună de-a curmezişul. Agenţii trebuiau să-l vadă pe individ intrând în posesia a ceva. Dar care era exact conţinutul acelui lucru? Suficient ca să dea substanţă acuzaţiilor, cu siguranţă. Dar nu neapărat tot ceea ce individul se pregătea să plătească. Ţinând cont de circumstanţe, asta ar fi fost excesiv de generos. O marjă mică putea fi reţinută.
   La drept vorbind, o marjă mai mare. Posibil, cea mai mare parte a cantităţii convenite. Pentru că ce mama dracului ar fi putut să facă rusnacul? Să tune şi să fulgere într-o celulă de maximă securitate despre cât e de nedreaptă viaţa?
   Oricum avea să facă asta. Aşa încât Plato putea să-i ia banii şi apoi să vândă din nou marfa altcuiva. Ca atunci când vinzi o casă, doar că de data asta iei aragazul, becurile şi geamurile de la ferestre.
   Stratagema urma să-i crească de peste două ori cheltuielile de transport, dar putea să se-mpace cu ideea. Era sigur că o soluţie avea să apară singură. Detaliile aveau să se clarifice.
   Pentru că el era Plato, iar ei nu.

   Janet Salter aduse cafeaua în bibliotecă pe o tavă de argint. Un ibric din porţelan, frişcă, zahăr, 3 ceşti minuscule, 3 farfurioare şi 3 linguriţe.
    Era clar că poliţistele aflate la post nu fuseseră incluse. Probabil că se discutase în prealabil despre separarea obligaţiilor profesionale de cele sociale. Probabil că poliţistele erau mulţumite de rezultatul final. Reacher se aflase în situaţia lor de multe ori. Întotdeauna era mai bine să separi lucrurile şi să te concentrezi.
   Janet Salter turnă cafeaua. Ceşcuţa era mult prea mică pentru mâinile lui Reacher, dar cafeaua era bună.
   Adulmecă aburul şi luă o sorbitură. Apoi telefonul lui Holland sună. Holland ţinu ceaşca în echilibru şi-şi scoase telefonul din buzunar, verificând ecranul. Deschise telefonul cu o singură mână şi răspunse. Ascultă timp de 8 secunde. Apoi închise telefonul şi zâmbi larg, recunoscător şi fericit.
   - Tocmai l-am prins pe individul care l-a împuşcat pe avocat, spuse el.
   Două fără 5 minute după-amiaza.
   Încă 38 de ore.

Capitolul 15

   Reacher se întoarse la secţie împreună cu Holland. Maşina Crown Vic fără însemne părăsi străduţa laterală şi se alinie pe făgaşele formate, înaintând lin şi uşor.
   Peterson îi aştepta în sala de operaţiuni.
   Zâmbea şi el, la fel de larg, de recunoscător şi de fericit ca Holland.
   Reacher nu zâmbea. Avea îndoieli serioase.
   Bazate pe o experienţă amară. O rezolvare rapidă şi uşoară la o problemă serioasă era ceva prea frumos ca să fie adevărat. Iar lucrurile care erau prea frumoase ca să fie adevărate de obicei nu erau. O lege fundamentală a naturii.
   - Deci, cine a fost făptaşul? întrebă el.
   - Jay Knox, răspunse Peterson. Şoferul autocarului.
   Reacher auzi istorisirea la mâna a doua, stând deoparte şi ascultându-l pe Peterson punându-l pe Holland la curent cu ce se întâmplase.
    Cu 40 de minute în urmă, o maşină de patrulare văzuse un pieton care înainta cu greu prin zăpada de pe marginea unui drum rural la 1 kilometru şi jumătate de oraş. Peterson preciză numele poliţistului din maşină, zicând că e „de-ai noştri”. Un angajat vechi, probabil. Din jumătatea bună a departamentului. Poate cineva pe care Holland chiar îl cunoştea bine.
   Conform ordinelor, poliţistul din maşină acţiona la un nivel de alertă maximă, dar chiar şi aşa, s-a gândit că tipul era mai degrabă un şofer care dăduse de necaz decât un criminal. A oprit şi s-a oferit să-l ia cu maşina. Răspunsul individului a fost cumva în neregulă. Omul era morocănos, necooperant şi evaziv. Prin urmare, poliţistul i-a pus cătuşele şi l-a percheziţionat.
   Şi a găsit în buzunar un pistol Glock 17 de nouă milimetri. Mirosea ca şi cum se trăsese de curând cu el, iar din încărcător lipsea un cartuş.
   Poliţistul l-a arestat şi l-a adus l-a secţie.
   La registratură a fost recunoscut ca fiind şoferul autocarului. S-au luat probe de pe mâini şi haine pentru depistarea reziduurilor de la împuşcătură. Testele au ieşit pozitive.
   Jay Knox trăsese cu un pistol cândva în ultimele ore.
   Pistolul era plin de amprentele lui. I s-au citit drepturile.
   Acum era în arest într-o celulă. Nu ceruse un avocat. Dar nici nu voia să vorbească.
   Holland se duse să se uite la Knox în celulă. Era un imbold cu care Reacher se mai întâlnise. Era ceva similar cu mersul la grădina zoologică. După o captură importantă, oamenii vin să se zgâiască la individ. Stau în faţa zăbrelelor un moment şi absorb imaginea. După aceea vor spune că citiseră pe chipul individului ceva despre care ştiuseră că e ceva necurat.
   Dacă nu, vor vorbi despre banalitatea răului. Despre faptul că nu există semne pe care să te poţi bizui.
   Peterson rămase în sala de operaţii.
   Încerca să lege în minte firele răzleţe. Un alt imbold pe care Reacher îl cunoştea. Un imbold periculos. Dacă o iei înapoi pe firul evenimentelor, ajungi să vezi ceea ce vrei să vezi.
   - Câte gloanţe s-au găsit în victimă? întrebă Reacher.
   - Unul, răspunse Peterson. În cap.
   - Nouă milimetri?
   - Aproape sigur.
   - E un glonţ răspândit.
   - Ştiu.
   - Geografia corespunde?
   - Knox a fost săltat cam la 6 kilometri de locul crimei.
   - Pe jos? E prea departe, în mod cert.
   - Trebuie să fi fost implicat un vehicul.
   - De ce?
   - Aşteaptă până vezi fotografiile.
   Fotografiile sosiră după o jumătate de oră. Erau în acelaşi tip de dosar pe care Reacher îl văzuse în biroul lui Holland, cu o seară înainte. Acelaşi tip de fotografii.
   Lucioase, 20 pe 25 de centimetri, cu etichete imprimate lipite pe colţurile de jos. Erau foarte multe. Erau imagini color, dar dominau nuanţele de gri şi de alb. Zăpadă pe jos, zăpadă în aer.
   Obturatorul camerei surprinsese căderea fulgilor în forme suspendate stranii şi întunecate, precum cenuşa de la un vulcan, ca pete şi impurităţi.
   Prima era o imagine de ansamblu, luată de la distanţă, pe direcţia vest-est. Arăta drumul acoperit de zăpadă cu două perechi de făgaşe grupate aproape de creasta carosabilului. O maşină singuratică stătea fix în centrul făgaşelor orientate spre vest.
   Avea farurile aprinse. Nu cotise, nu derapase. Se oprise din rulare, ca un tren pe şine.
   A doua imagine fusese obţinută de la o distanţă mai mică cu vreo 30 de metri.
   Trei lucruri săreau în ochi.
   Mai întâi, în spatele volanului se zărea o siluetă. Un bărbat, ţinut drept în scaun de centura de siguranţă, cu capul căzut în faţă. Al doilea, geamul din dreapta-spate era împroşcat cu o pată roz întinsă. Şi al treilea, nu se vedea absolut nimic pe drum, în afară de zăpada virgină şi 4 făgaşe formate de roţile maşinilor. Nimic altceva în plus.
   A treia fotografie confirma acest lucru.
   Pentru a treia imagine, camera ignorase complet maşina.
   Obiectivul fusese îndreptat direct de la vest la est, de-a lungul drumului, chiar deasupra locului în care banda galbenă stătea îngropată sub zăpadă. Era o imagine lipsită de trăsături caracteristice. Nu era nimic de văzut.
   Maşinile care trecuseră săpaseră nişte şanţuri, baza făgaşelor fusese presată în jos, mici pereţi laterali fuseseră aruncaţi în sus, avalanşe minuscule se rostogoliseră spre exterior de pe vârfurile pereţilor laterali, iar acele mici fragmente căzute fuseseră netezite de o crustă de omăt proaspăt.
   Nimic altceva.
   - Bune imagini, remarcă Reacher.
   - M-am străduit, spuse Peterson.
   - Frumos lucrat.
   - Mulţumesc.
   - Nu se văd urme de paşi, spuse Reacher.
   - De acord, confirmă Peterson.
   A patra fotografie era un prim-plan al unuia dintre făgaşele ce mergeau spre est.
   Nici aici nu era nimic de văzut, în afară de fragmente desprinse şi amestecate din urmele de cauciucuri, aceleaşi vafe şi structuri reticulare pe care Reacher le văzuse peste tot în oraş. Nicio şansă să reconstitui ceva care să merite să fie trimis la un laborator.
   A cincea imagine era un prim-plan al maşinii, luată din dreapta-faţă. Era un Sedan mic şi cochet, o marcă pe care Reacher nu o recunoscu.
   - Infiniti, spuse Peterson. E japoneză. Divizia de lux a firmei Nissan. Modelul ăla are un motor V-6 şi tracţiune permanentă pe 4 roţi. Toate cele 4 pneuri sunt de iarnă. Este o maşină practică şi e suficient de arătoasă pentru un avocat din Dakota de Sud. Vopseaua era argintiu-deschis. În esenţă, era curată, dar murdară de la călătoriile recent efectuate pe timp de iarnă. Felul în care lumina era reflectată de zăpadă şi de vopseaua maşinii o făcea să pară fantomatică, lipsită de substanţă. Geamul şoferului era complet deschis. Mortul era prins de scaun cu centura de siguranţă.
   Vântul suflase ceva zăpadă spre el. Avea bărbia proptită în piept. Ai fi zis că aţipise, dacă făceai abstracţie de gaura din cap.
   Gaura era subiectul celei de-a cincea fotografii. Se afla chiar în centrul frunţii.
   Ca un al treilea ochi. Era clar că individul se uitase pe fereastră, cu capul întors la jumătatea distanţei dintre lateral şi drept înainte. Fusese împuşcat drept de-a lungul axei câmpului său vizual. Privise către armă. Rana de ieşire împrăştiase resturi pe toată suprafaţa geamului aflat pe diagonală în spatele lui. După aceea, capul i se lăsase în jos şi se rotise înapoi la o poziţie centrală.
   Restul imaginilor prezentau cadavrul şi interiorul maşinii din toate unghiurile posibile. Fă cât mai multe fotografii, spusese Reacher, iar Peterson se conformase întru totul. În spaţiul pentru picioare din dreapta şoferului se găsea o pereche de galoşi aşezaţi ordonat. În centrul bordului era montat un mic ciocan cromat, multifuncţional. Reacher văzuse produsul în broşurile de reclamă din avioane. Cu ele puteai să spargi geamurile dacă portierele rămâneau blocate în urma unui accident rutier. Un accesoriu ideal pentru oamenii prudenţi, meticuloşi şi organizaţi, interesaţi de maşini. Dar Reacher se întreba dacă un astfel de obiect fusese vreodată folosit în mod serios în întreaga istorie a transporturilor rutiere.
   Bănuia că nu.
   Schimbătorul maşinii era în poziţia Parcare. Cheia de igniţie era întoarsă în poziţia de funcţionare. Tahometrul arăta un ralanti de 800 de rotaţii pe minut.
   Kilometrajul arăta mai puţin de 16.000 de kilometri.
   Temperatura de interior era fixată la 20 de grade. Radioul era acordat pe un post local de unde medii. Indicatorul butonului de volum era dat la minimum.
   Indicatorul nivelului de carburant arăta că rezervorul era aproape plin.
   - Spune-mi povestea, zise Reacher.
   - OK, spuse Peterson, Knox e într-un vehicul pe care-l conduce. Se îndreaptă spre est. Avocatul merge spre vest. Amândoi circulă cu viteză mică, condiţiile de deplasare fiind rele. Knox îl vede pe avocat apropiindu-se. Îşi coboară geamul portierei. Scoate braţul afară şi-i face semn avocatului să oprească. Avocatul reduce viteza şi opreşte. Coboară şi el geamul. Se gândeşte, poate, că Knox vrea să-l avertizeze cu privire la un pericol aflat în faţă. Ca de la şofer la şofer, cum fac oamenii în condiţii meteo adverse. În loc de asta, Knox îl împuşcă şi-şi continuă drumul cu maşina.
   - Cine-a găsit cadavrul?
   - Un alt tip care mergea spre est. Cred că la 5 sau 10 minute după ce s-a întâmplat. A încetinit, s-a uitat şi ne-a sunat de la o benzinărie aflată la 3 kilometri distanţă. Nu avea telefon celular.
   - Knox e dreptaci?
   - Nu ştiu. Dar cei mai mulţi oameni sunt.
   - Aţi găsit cartuşul gol?
   - Nu.
   - Dacă Knox e dreptaci, înseamnă că a tras pe diagonală, cu braţul petrecut peste corp. Avea nevoie de o alungire rezonabilă a braţului. Probabil că vârful ţevii ieşea doar puţin pe geam. Portul de ejecţie al Glockului e pe partea dreaptă. Aşa că trebuia să-şi aleagă cu mare atenţie poziţia. Trebuia să ţină portul de ejecţie în interiorul maşinii. Cam înghesuit. Nu ai cum să iei linia de ochire de-a lungul ţevii. Şi totuşi glonţul l-a lovit pe mort drept între ochi. Nu-i aşa uşor. E chiar aşa de bun trăgător Knox ăsta?
   - Nu ştiu.
   - Ar trebui să încerci să afli.
   - Mă gândesc că, poate, cartuşul gol s-a lovit de cadrul uşii sau de parbriz, pieziş, şi a ricoşat în interiorul vehiculului lui Knox.
   - Zi-mi despre vehiculul lui Knox.
   - Aranjat dinainte. A ajuns în oraş ieri şi s-a întâlnit cu cineva azi. Poate cu un motociclist, care i-a dat o maşină, probabil o camionetă. Knox şi-a îndeplini misiunea, a returnat vehiculul şi se ducea pe jos acasă când l-am arestat.
   Reacher nu spuse nimic, aşa că Peterson continuă:
   - Cei la care l-am cazat aseară mi-au spus că a ţinut morţiş să spună că avea să fie plecat în oraş toată ziua. Au mai zis că n-a fost o companie plăcută. De parcă l-ar fi frământat nişte gânduri.
   - M-am întâlnit cu el azi-dimineaţă la cafenea.
   - Şi cum ţi s-a părut?
   - N-a fost o companie plăcută. Mi-a zis că urma să nu fie plătit începând de ieri. Poate că se temea că-şi va pierde slujba.
   - Era agitat din pricina misiunii sale.
   - De unde ştia că avocatul vine cu maşina?
   - I-a spus cel care i-a dat maşina.
   - De unde ştia că avocatul avea să fie pe acel drum şi la acea oră?
   - Aritmetică simplă. Întâlnirea falsă era pentru la prânz. Destul de uşor să calculezi retrospectiv în materie de timp. La fel de simplu şi în privinţa poziţiei, dat fiind că toată lumea ştia că autostrada e închisă.
   - Nu mă-mpac cu felul în care a ajuns aici, din capul locului. A fost mult prea complicat. Şi a spus că o maşină se îndrepta direct spre el. Nu putea să aranjeze asta dinainte. Nici nu putea să o inventeze. Avea 21 de martori potenţiali la bord.
   - Niciunul dintre ei n-a văzut-o.
   - Nu putea să ştie asta în avans.
   - Să zicem că într-adevăr o maşină venea spre el, spuse Peterson. Poate că a luat instantaneu decizia de a o exploata în loc să simuleze o defecţiune aproape de intersecţie. A avut vreo întârziere în reacţie?
   - Nu ştiu, dormeam, spuse Reacher.
   Peterson nu spuse nimic.
   - Cred că aţi arestat pe cine nu trebuia, fu de părere Reacher.
   - Poliţiştilor nu le place să audă aşa ceva.
   - Ştiu. Şi eu am fost poliţist. Ceea ce nu face să fie mai puţin adevărat.
   - I-am găsit în buzunar un pistol cu care a tras.
   - Caz rezolvat? întrebă Reacher.
   - Ăsta-i un pas mare.
   - Dar?
   - În acest moment, da, cred că-i rezolvat.
   - Atunci fii consecvent şi cheamă poliţiştii de la casa lui Janet Salter.
   - Nu eu iau decizia asta, spuse Peterson.
   - Şi dacă ai lua-o, ce-ai face?
   - Nu ştiu.
   - Holland o va lua?
   - Trebuie să vedem.
   Trei fără 5 după-amiaza.
    Încă 37 de ore.

Capitolul 16

   Holland n-a luat decizia.
   Nu pentru că l-ar fi crezut pe Knox nevinovat, cel puţin aşa susţinea. Ci pentru că miza era îndeajuns de mare ca răufăcătorii să aibă justificare pentru o a doua tentativă, apoi pentru a treia şi, dacă era necesar, a patra şi a cincea. Prin urmare, protecţia pentru Janet Salter avea să rămână în vigoare până la terminarea procesului.
   Şi, deodată, Jay Knox a început să vorbească, iar lucrurile s-au schimbat din nou.
   Knox a spus că purta asupra lui un pistol pentru protecţie personală şi că aşa făcuse întotdeauna. A spus că era abătut, deprimat şi frustrat din cauza incidentului cu autocarul, temându-se că patronii lui aveau să-l fenteze la plată. Nu-i plăceau ciudaţii la care fusese cazat. Zăbovise cât putuse de mult la micul dejun din cafenea, dar Reacher îl deranjase, aşa că, de nervi, plecase într-o plimbare lungă.
   Încerca astfel să-şi domolească sentimentele. Dar a ajuns la un mic pod sprijinit pe capre de lemn peste un pârâu îngheţat şi a văzut un indicator rutier: Podul îngheaţă înainte de drum. Şi-a pierdut cumpătul, a scos pistolul şi a tras în indicator. Faptă pentru care era gata să-şi ceară scuze, adăugând că mai toate indicatoarele rutiere pe care le văzuse în zonă erau ciuruite de gloanţe sau alice. Îşi amintea unde era podul. Îşi amintea poziţia în care se aflase. A fost destul de exact în privinţa asta. Putea chiar să aprecieze binişor unde trebuie să fi căzut cartuşul gol.
   Evident, Peterson ştia unde se afla podul.
   Poziţia lui era logică din punct de vedere geografic, dat fiind locul în care fusese arestat Knox. Se gândi că, dacă Knox fusese într-adevăr acolo, urmele paşilor lui puteau fi văzute încă vag, sub acumularea nouă de zăpadă. Cu siguranţă că nimeni altcineva nu se plimbase pe-acolo.
   Localnicii aveau mai multă minte. Trimise o maşină de patrulare să verifice. În portbagajul vehiculului era un detector de metale.
   Echipament standard în jurisdicţiile cu delicte armate şi zăpadă.
   După 10 minute, poliţistul trimis în recunoaştere sună de la pod. Găsise urme de paşi. Şi cartuşul gol. Era îngropat în zăpadă la capătul unui şănţuleţ lung de-un deget. Glonţul ajunsese acolo sfârâind şi topind zăpada. Fulgii căzuţi între timp acoperiseră parţial şanţul, care era încă vizibil, dacă ştiai ce cauţi. Iar poliţistul a confirmat că în indicatorul de avertizare era o gaură nouă, provocată aproape sigur de un glonţ de 9 milimetri, în spaţiul dintre h-ul de la „îngheaţă” şi d-ul de la „drum”.
   Peterson se sfătui cu Holland şi conveniră că omul pe care-l căutau rămânea neidentificat şi se afla deja în vecinătate.
   Şi nu-şi terminase treaba decât pe jumătate.
   Cinci minute mai târziu, Jay Knox era eliberat. Dar i se spuse că pistolul avea să rămână la secţia de poliţie, pentru orice eventualitate, până când putea să plece din oraş. Knox acceptă cu dragă inimă înţelegerea. Reacher îl văzu ieşind din hol în zăpadă, graţiat, dar tot înfrânt, uşurat, dar tot frustrat. După o nouă rundă de consultări, Peterson şi Holland puseră departamentul în stare de alertă maximă.
   Chiar şi Kapler şi Lowell reveniră la sarcini active.
   Întregul personal primi ordin să se urce în maşini şi să patruleze străzile în căutare de feţe ciudate, vehicule nelalocul lor, comportamente bizare, o expresie mobilă a temerii primare a oricărui departament de poliţie: e cineva în preajmă.
   Peterson prindea în piuneze pozele de la noul loc al crimei pe panourile din micul birou de pe coridorul de lângă sala de operaţiuni. Le aşeza pe peretele opus celui cu fotografiile cu tipul în negru descoperit mort în zăpadă.
   Reacher îl găsi acolo.
   Peterson spuse:
   - Tocmai ne-am făcut de baftă şi am irosit o grămadă de timp.
   - Nu chiar o grămadă de timp, zise Reacher.
   - Ce-ar face unitatea ta de elită în continuare?
   - Ar face speculaţii legate de transmisiile automobilelor şi oamenii precauţi.
   - Ce înseamnă asta?
   - În afară de faptul că Knox n-a fost omul căutat, cred că ai intuit corect cum s-au întâmplat lucrurile. Absenţa urmelor în zăpadă o dovedeşte. Două maşini s-au oprit una lângă cealaltă, aproape la nivel. Ucigaşul i-a făcut semn cu mâna avocatului. Acesta a oprit. Întrebarea este, de ce a oprit?
   - Este lucrul evident de făcut.
   - De acord, spuse Reacher, pe un astfel de drum. Vara, la viteze normale, nu s-ar întâmpla. Dar pe zăpadă, sigur, înaintezi greu, te gândeşti că celălalt ori are nevoie de ajutor, ori deţine informaţii care-ţi sunt necesare. Aşa că te opreşti. Dar dacă eşti un tip îndeajuns de prudent ca să-ţi iei la tine galoşii şi să-ţi montezi pe bord un ciocan de urgenţă şi asculţi radioul local ca să auzi buletinul meteo şi îţi ţii rezervorul plin mai tot timpul, atunci întreaga poveste nu prea-ţi inspiră încredere. Aşa că păstrezi transmisia în viteză şi ţii piciorul pe frână. Ca să poţi, la nevoie, s-o iei rapid din loc. Poate c-ai deschide geamul un pic. Dar avocatul vostru n-a făcut asta. Şi-a pus maneta pe Parcare şi şi-a deschis geamul până jos.
   - Şi ce înseamnă asta?
   - Înseamnă că era pregătit pentru o tranzacţie în toată regula. O conversaţie, o discuţie, tot tacâmul. A dat volumul radioului la minimum, pregătindu-se. De unde reiese că poate-l cunoştea pe cel care l-a oprit. Lucru ce pare plauzibil, ţinând cont de genul de oameni cu care pare să fi avut de-a face.
   - Voi ce-aţi fi făcut acum?
   - Până acum, i-am fi întors deja viaţa cu susul în jos.
   - E mai greu să facem asta. Locuieşte în districtul învecinat. Nu intră-n jurisdicţia noastră.
   - Trebuie să pui mâna pe telefon şi să cooperezi.
   - Cum făceai tu cu agenţii federali?
   - Nu tocmai, spuse Reacher.

   Plato îşi încheie plimbarea de după-amiază cu o vizită la prizonierul său.
    Tipul era prins cu un lanţ de gleznă, în aer liber, fixat de un stâlp metalic ancorat adânc în pământ.
   Era un hoţ. Se lăcomise. În mod evident, operaţiunile lui Plato erau tranzacţii cu bani lichizi, astfel că importante cantităţi de bancnote trebuiau depozitate pe perioade lungi, în pământ, în pivniţe, ascunse ici şi colo, până la punctul la care daunele provocate de umezeală şi rozătoare se ridicau la aproximativ 10% din venituri. O sută de mii din fiecare milion pur şi simplu erau distruse şi dispăreau. Doar că divizia acestui individ susţinea că pierderile fuseseră de doisprezece la sută. Ceea ce era o anomalie. La o cercetare atentă, a reieşit că individul obişnuia să dea cu jula, un sfert de milion ici, un sfert de milion colo.
   Până la un punct, Plato era tolerant cu greşelile, dar nu şi cu lipsa de loialitate.
   Acesta fiind motivul pentru care individul fusese legat cu lanţul de un stâlp.
   Pe timpul iernii, la 160 de kilometri de Ciudad de Mexico, vremea nu era teribil de caldă. Nu erau insecte periculoase în aer sau pe pământ, şerpii erau adormiţi, iar micile mamifere nocturne erau în general sfioase. Aşa încât individul avea să moară fie de sete, fie de foame, în funcţie de precipitaţii.
   În afară de cazul în care alegea alternativă. O secure se afla la îndemână.
   Lama era ascuţită şi tibia individului, aproape. Încă n-o folosise. Dar Plato credea că avea s-o facă. De obicei, şansele erau de 50%. Dovada acestei afirmaţii era peste tot în regiune, exprimată într-un număr de femei rămase văduve şi un număr egal de bărbaţi care se deplasau în cârje.

   În sala de operaţiuni din Dakota de Sud ceasul arăta 4 fără 5 după-amiaza.
   Încă 36 de ore.
   - Patru fără 5 aici înseamnă 5 fără 5 pe Coasta de Est, spuse Peterson. Ora închiderii. E timpul să suni la vechea ta unitate. Încă avem nevoie de informaţia aia.
   Reacher se duse la biroul din colţul sălii.
   Se aşeză, dar nu formă numărul. Ora închiderii în Virginia era 5, nu 5 fără 5. Precizia era importantă. Conta pentru el şi nu avea nicio îndoială că şi pentru actualul lui succesor era la fel.
   - Ce părere ţi-ai făcut despre doamna Salter? întrebă Peterson.
   - Probabil că e o persoană care a citit mult.
   - Ca martor?
   - Excelent.
   - Va rezista?
   - E speriată.
   - N-o putem învinui.
   - Care-i treaba cu aprovizionarea cu materii prime a laboratorului? Şi, că veni vorba, de ce nu interceptaţi produsul finit când îl expediază?
   - Încercăm. Dar ca să putem garanta ceva, ar trebui să fim pe drumul acela zi şi noapte, 7 zile din 7.
   - Şi cu oamenii potriviţi, spuse Reacher. Unii dintre oamenii voştri par cam adormiţi la schimbul de tură. Dar, în orice caz, trebuie să-i spui doamnei Salter că faceţi tot ce vă stă în putinţă. În momentul ăsta are senzaţia că toată povara e pe umerii ei.
   - I-am spus că nu e obligată să facă nimic.
   - Unii oameni au modul lor propriu de a înţelege obligativitatea.
   Reacher luă telefonul şi apăsă tasta nouă. Formă numărul pe care şi-l amintea şi aşteptă să înceapă mesajul înregistrat.
   Dacă ştiţi interiorul serviciului căutat, puteţi să-l formaţi în orice moment. Tastă 110. Îi răspunse aceeaşi voce masculină.
   Căpitanul, din Sud. Aceeaşi întâmpinare dintr-un singur cuvânt.
   - Da?
   - Cu Amanda, te rog, spuse Reacher.
   Urmă un clic şi un tors ca de pisică şi un al doilea ton de apel, după care se auzi glasul. Cald, răguşit, murmurat, intim.
   - Eşti o mare belea, rosti vocea.
   - Sunt? spuse Reacher.
   - De parcă n-aveam destule pe cap.
   - Care-i problema?
   - Locul tău aflat la 8 kilometri vest de Bolton nu ocupă un loc central în arhive. În registrul unităţilor nu apare nicio menţiune.
   - Nici n-are cum. E abandonat. Poate că nici n-a fost folosit vreodată.
   - A fost vândut?
   - Nu ştiu. Poate doar retrocedat. Se află pe ceea ce poliţiştii de-aici numesc teren public.
   - Am căutat pe o perioadă de 50 de ani în urmă în registrul titlurilor de proprietate şi n-am găsit niciun transfer.
   - Atunci poate că încă e al nostru.
   - Caz în care am avea nişte costuri. Inspecţii bianuale şi ceva cheltuieli de întreţinere, măcar. Dar nu sunt consemnate nicăieri astfel de cheltuieli.
   - Trebuie să fie ceva. Nici măcar armata nu construieşte lucruri ca să uite cu totul de ele apoi.
   - E împrejmuit cu gard?
   - Nu ştiu. Sunt la 8 kilometri de el. De ce?
   - Pentru că nici măcar armata nu construieşte lucruri ca să uite cu totul de ele apoi. Prin urmare, absenţa înregistrărilor ar putea să însemne că e pe altă listă. Se poate să fi fost o unitate secretă.
   - Toate erau, spuse Reacher.
   - Unele mai mult decât altele.
   - Bătrânii de-aici îşi amintesc de un cordon de securitate.
   - Întotdeauna au existat cordoane de securitate.
   - Cât de secret poate să fie? Au adus lucrători de construcţii aici.
   - Secretă atunci, abandonată acum. Poate pentru că era foarte bizară. Ceea ce ar putea fi important pentru tine. Dar dacă vrei într-adevăr să ştii, va trebui să mai fac nişte săpături.
   - Poţi?
   - O să te coste.
   - Ce?
   Cald, răguşit, murmurat, intim.
   - Vreau să ştiu povestea din spatele îndoiturii din birou.
   - Nu ai timp. Ai destule de făcut.
   - În momentul ăsta, ard gazul, aşteptând un telefon.
   - Ceva interesant?
   - Destul.
   - Povesteşte-mi despre asta.
   - Nu aşa era înţelegerea. Tu trebuie să-mi povesteşti.
   - Nu vreau să vorbesc prin centrală.
   - Nu ai de ce să-ţi faci griji. E evident că treaba cu capul colonelului a fost îndreptăţită, altfel te-ar fi arestat pe loc atunci. Iar dauna produsă unei proprietăţi a guvernului s-a prescris de mult.
   - Cât de mult te vei strădui cu săpăturile alea?
   - Atât de mult cât vei dori tu.
   - Când urmează să primeşti telefonul ăla?
   - Curând, sper.
   - Vezi? N-avem timp pentru poveste. Află lucrul de care am nevoie până mâine şi-o să-ţi spun atunci.
   - Greu se mai negociază cu tine.
   - Speram să obţin ceva gratis.
   - Măcar dă-mi un indiciu.
   - OK, spuse Reacher. N-a fost vorba de un colonel. Era general cu o stea.

   Plato se hotărî să ia cina devreme, pentru că sărise peste prânz şi acum îi era foame.
   Aşa că-şi făcu apariţia în bucătărie. Era un lucru pe care-i plăcea să-l facă din când în când. Credea că astfel îşi demonstrează solidaritatea cu oamenii care lucrau pentru el. Simţea că e un gest cuprinzător şi democratic. Dar întotdeauna se transforma într-o chestie de tip feudal. Oamenii lui lăsau capetele-n jos, se foiau, se agitau, roşeau şi se fâstâceau. Probabil fiindcă se temeau de el. Dar n-aveau niciun motiv. Nu făcuse niciodată victime în rândul personalului domestic. Niciunul dintre ei nu avusese vreodată de suferit. În orice caz, nu cei din actuala generaţie. Doi dintre predecesorii lor fuseseră îngropaţi pe proprietate, dar nimeni dintre actualii săi angajaţi nu ştia nimic despre asta.
   Comandă un apetitiv rece şi un antreu fierbinte şi-şi luă o bere din frigider, după care se duse să aştepte în sufrageria mai mică de afară.
   Luă telefonul celular şi formă numărul de la vila protejată cu ziduri aflată în oraş, la peste 160 de kilometri distanţă. Întrebă:
   - Cum merge treaba în Dakota de Sud?
   Omul din vilă răspunse:
   - Avocatul a fost rezolvat încă de-acum 6 ore.
   - Şi martorul?
   - Încă nu.
   - Deci, când?
   - Curând.
   - Cât de curând?
   - Foarte curând.
   Plato simţi cum îi creşte tensiunea şi i se umflă venele de la tâmple. Văzu cu ochii minţii următoarele 24 de ore. Îi plăcea să gândească vizual. Îi plăcea să vadă intervalele cronologice aranjate liniar, ca gradaţiile de pe o riglă.
   Le inspectă îndeaproape, ca o pasăre care se lasă jos în zbor deasupra mării, pe unele le completă, iar pe altele le lăsă goale.
   - Sună-ţi omul şi spune-i că treaba cu martorul nu mai poate să aştepte.
   - O să-l sun, spuse omul din vilă.
   Plato închise şi formă din nou un număr. La aerodrom. Ceru să i se pună avionul în aşteptare.
   Trebuia alimentat cu carburant şi gata de decolare în orice moment. Planul de zbor trebuia să arate Canada, dar aia era o rută falsă. În realitate, avea să fie un drum de 2700 de kilometri dus şi 2700 de kilometri întors. Trebuia să se asigure combustibil la punctul intermediar pentru cursa de întoarcere.
   Apoi dădu un al treilea telefon. Avea nevoie de şase oameni care să meargă cu el. Oameni buni, dar nu atât de buni încât să nu-şi permită să-i abandoneze acolo.
   Dacă se ajungea la asta.
   Ceea ce, spera el, avea să se-ntâmple.

   Reacher încetă să se gândească la femeia cu glasul interesant când auzi strigăte în holul de la intrarea în secţie.
   Strigăte dintr-o singură parte. O convorbire telefonică, începuse pe un ton oficial, devenind politicoasă, apoi uşor defensivă şi, în final, exasperată. Se sfârşi cu ţipete. Urmară câteva mişcări: bătrânul de la recepţie merse în biroul lui Holland, Peterson veni şi el la Holland, bătrânul se întoarse în hol, Peterson se întoarse în sala de operaţiuni.
   - Probleme cu motocicliştii, spuse Peterson. Unul dintre ei tocmai a sunat. Spune că trei dintre oamenii lor lipsesc şi de ce nu facem nimic în privinţa asta.
   - Ce le-aţi spus?
   - Că ne ocupăm de povestea asta.
   - Şi?
   - Au spus că să facem bine să ne dăm silinţa mai mult, altfel vin în oraş şi rezolvă singuri problema. Ne-au dat termen până mâine.
   Cinci fără 5 după-amiaza.
   Încă 35 de ore.

Capitolul 17

   Peterson plecă din nou şi Reacher rămase singur în sala de operaţiuni, privind pe fereastră.
    Continua să ningă. Fulgii cădeau prin conurile de lumină gălbuie ale lămpilor cu sodiu. Cerul era întunecat. Ziua era pe terminate. Douăsprezece mii de suflete din apropiere se adăposteau în case, la căldură, uitându-se la televizor, pregătindu-se de masa de seară. La nord, închisoarea dădea-n foc. La vest, motocicliştii făceau numai ei ştiau ce. Şi undeva un ucigaş necunoscut îşi pregătea a doua lovitură.
   Peterson se întoarse şi spuse:
   - Comandantul Holland crede că indivizii blufează. Că toată strategia lor de până acum a fost să rămână în limitele legii ca să nu ne dea un motiv de acţiune împotriva lor.
   Reacher nu spuse nimic.
   - Tu ce crezi? întrebă Peterson.
   - Nu putem afla decât într-un singur mod.
   - Şi care-ar fi acela?
   - Recunoaştere.
   - Vrei să ne ducem acolo?
   - Nu, mă duc eu, spuse Reacher. Oricum trebuie să văd locul. Ca să aflu ce e.
   - Ai oameni care lucrează la asta.
   - Nimic nu poate înlocui ceea ce vezi cu ochii tăi.
   - Pur şi simplu te duci acolo?
   - Am să spun că sunt de la armată. O inspecţie bianuală a proprietăţii noastre.
   - De unul singur?
   - De ce nu?
   - N-o să meargă. Vor vrea să-ţi vadă legitimaţia.
   - Nu. Ăştia nu sunt cetăţeni obişnuiţi.
   - Când vrei să te duci? întrebă Peterson.
   - Cât de curând posibil, spuse Reacher. N-are niciun rost să merg pe întuneric. Să zicem, de cum se luminează de ziuă.
   Peterson îi spuse că departamentul avea o maşină nemarcată de rezervă, pe care Reacher o putea folosi.
   Momentul în care avea să se lumineze de ziuă depindea de vreme, dar avea să fie undeva între orele 7 şi 8.
   - Acum te duc acasă, spuse în concluzie Peterson. Trebuie să te odihneşti.
   Reacher clătină din cap şi spuse:
   - Ar trebui să mă duci acasă la Jane Salter. Are camere libere. Mi-a spus că le-a pus la dispoziţia voastră după accidentul cu autocarul. Apoi mi-a zis că ştie totul despre planul de criză al închisorii. A fost ca un mesaj codificat. Vrea să fie acolo cineva care să nu plece când sună sirena. Imaginează-ţi cum s-ar simţi într-o astfel de situaţie.
   Peterson se gândi la asta o secundă şi încuviinţă cu o mişcare a capului. Dădu să spună ceva şi se opri.
   - Am vrut să-ţi zic că-ţi aduc eu bagajele acolo, dar n-ai aşa ceva.
   - Spune-i lui Kim că mi-am luat haine noi. Că m-ai văzut îmbrăcat cu ele. Cred că era puţin îngrijorată. Şi mai spune-i c-o să am grijă de haina tatălui ei. Şi că-i mulţumesc din nou pentru ospitalitate.
   Ninsoarea nu se oprise, dar pe drumurile dintre secţia de poliţie şi locuinţa lui Janet Salter încă se mai putea circula. Plugurile trecuseră pe-acolo cel puţin o dată în timpul zilei.
   Lamele strânseseră zăpada în maluri abrupte pe părţile laterale, astfel încât făgaşele formate de roţi erau acum patru şanţuri mici în interiorul unui şanţ gigantic. Sunetele erau înăbuşite. Lumea era tăcută. Fulgii cădeau invizibili până când intrau în fasciculele farurilor. Se aşterneau vertical şi implacabil înaintea maşinii care înainta lent.
   Felul în care plugurile îngustaseră drumurile însemna că Peterson nu putea să întoarcă pe strada lui Janet Salter.
   Maşina de poliţie parcată ocupa în întregime lăţimea acesteia. Luminile roşii ale maşinii se roteau leneş şi dădeau fulgilor o nuanţă roz, ca de granate sau ca de sânge împroşcat. Reacher coborî din maşina lui Peterson şi se înghesui stângaci printre fundul vehiculului parcat şi nămetele de zăpadă din spatele său.
   Poliţistul din maşină nu-i dădu nicio atenţie. Reacher merse singur pe mijlocul străzii. Urmele de la schimbul de tură din dimineaţa aceea dispăruseră de mult sub zăpadă.
   Aerul era rece. O zi răcoroasă era pe terminate şi o noapte aprigă venea să-i ia locul.
   Reacher urcă treptele de la veranda casei lui Jane Salter şi trase de lanţul clopoţelului. Şi-o imagină pe poliţista dinăuntru ridicându-se de pe prima treaptă a scării şi traversând covorul persan. Uşa se deschise.
   Poliţistele schimbaseră între ele posturile. Asta era cea de la fereastra bibliotecii. Era înaltă şi avea părul blond prins într-o coadă ca de sportivă. Îşi ţinea mâna pe mânerul pistolului. Era vigilentă, dar nu încordată. Prudentă, din motive profesionale, dar bucuroasă de mica întrerupere a rutinei.
   Reacher îşi atârnă haina de împrumut şi căciula în cuier şi se îndreptă spre bibliotecă. Janet Salter şedea în acelaşi fotoliu ca mai devreme. Nu citea. Doar stătea acolo.
   Cealaltă poliţistă se afla în spatele ei. Cea care mai devreme fusese în hol. Cea mică şi brunetă. Privea afară pe fereastră. Draperiile erau larg deschise.
   - A trebuit să pleci în grabă mai devreme şi nu ţi-ai terminat cafeaua, spuse Janet Salter. Vrei să-ţi mai fac una?
   - Întotdeauna, spuse Reacher.
   O urmă în bucătărie şi o privi cum umple percolatorul antic. Robinetele chiuvetei erau la fel de vechi. Dar nimic în acea cameră nu arăta decrepit sau neîngrijit.
   Lucrurile de calitate rămâneau lucruri de calitate, indiferent cât de mult trecuse de la punerea lor în funcţiune.
   - Am înţeles c-o să înnoptezi aici, spuse femeia.
   - Doar dacă nu vă deranjează, spuse el.
   - Nu te-ai simţit în largul tău acasă la Peterson?
   - A fost foarte bine. Dar nu-mi place să stau prea mult pe capul oamenilor.
   - O noapte a fost prea mult?
   - Au şi-aşa destule pe cap.
   - Văd că nu ai bagaje.
   - N-am nimic de ascuns.
   - Domnul Peterson mi-a spus.
   - V-a spus sau v-a avertizat?
   - Este o fobie? Sau o „filie”? Ori o decizie existenţială conştientă?
   - Nu cred că am mers atât de departe cu cercetarea problemei.
   - Fobia ar fi o teamă, desigur, poate că de angajament sau de încurcături. Filia ar implica dragoste, poate de libertate sau de oportunitate. Deşi, strict vorbind, filia înclină spre probleme de apetit anormal, în cazul tău fiind vorba, poate, de secretomanie. Trebuie să ne întrebăm cu privire la oamenii care zboară sub linia radarului, de ce, exact? Este radarul în sine inacceptabil sau terenul de jos exercită o atracţie unică?
   - Poate că există o a treia variantă, spuse Reacher. Cea existenţială.
   - Străşnicia cu care dezavuezi posesiunile e puţin cam extremă. Istoria ne-nvaţă că ascetismul poate fi foarte atrăgător, dar chiar şi-aşa, cei mai mulţi dintre asceţi au avut măcar nişte haine. Cămăşi, în orice caz, chiar dacă erau făcute numai din fire de păr.
   - Mă luaţi peste picior?
   - Cred că puteai să-ţi permiţi să ai măcar o geantă mică. Asta nu te-ar face să fii alt om.
   - Ba mă tem că da. În afară de cazul în care-ar fi fost goală, ceea ce n-ar mai fi avut nicio logică. Să umpli o geantă mică înseamnă să selectezi, să alegi şi să evaluezi. Este un proces care n-are nicio noimă. În scurt timp aş avea nevoie de o geantă mare, apoi de două sau trei. După o lună, aş fi ca restul lumii.
   - Şi asta te îngrozeşte?
   - Nu, cred că să fii ca toţi ceilalţi este confortabil şi liniştitor. Dar unele lucruri pur şi simplu nu pot fi făcute. M-am născut altfel.
   - Ăsta-i răspunsul tău? Că te-ai născut altfel?
   - Cred că e clar că nu ne-am născut toţi la fel.
   Janet Salter turnă cafeaua, de data asta direct în căni mari de porţelan, ca şi cum ar fi găsit de cuviinţă că pentru un ascet erau nepotrivite tăvile de argint şi ceremonialul şi, pe de altă parte, ar fi observat că mai devreme Reacher nu prea se împăcase cu ceşcuţele ei minuscule.
   - Ei bine, oricare ar fi diagnosticul tău exact, mă bucur că eşti aici, spuse ea. Eşti binevenit să rămâi atât cât doreşti.
   Şase fără 5 seara.
   Încă 34 de ore.

   După ce băură cafeaua, Janet Salter începu să pregătească cina. Reacher se oferi să meargă în oraş să mănânce, dar ea îi spuse că-i era la fel de uşor să gătească pentru 6 în loc de 5, de unde el înţelese că cele două poliţiste din schimbul de noapte aveau să se trezească şi să formeze un cvartet pentru cea mai mare parte a serii. Iar ăsta era un aspect liniştitor.
   Cu permisiunea ei, folosi timpul de pregătire a mesei ca să inspecteze locuinţa. Nu-l interesa nici parterul, nici etajul. Voia să vadă în schimb subsolul.
   Dakota de Sud era un stat măturat din când în când de tornade şi Reacher era sigur că orice casă construită cu simţ de răspundere ar fi avut o zonă de siguranţă subterană. Coborî un şir de trepte din micul hol de la ieşirea din bucătărie şi găsi o situaţie mulţumitoare. Solul de prerie era prea adânc pentru ca excavaţia să ajungă la stratul de stâncă aşa încât întregul spaţiu era în esenţă o imensă ladă de lemn cu şase pereţi, construită din buşteni masivi întăriţi cu şine de fier. Pereţii şi podeaua erau groase ca să asigure stabilitate, iar tavanul era şi el gros ca să prevină prăbuşirea restului casei după ce ar fi primit o lovitură directă. Era acolo un adevărat desiş de stâlpi înalţi din podea până-n tavan şi răspândiţi în tot spaţiul, la distanţe de nici doi metri între ei, fiecare fiind cioplit şi rindeluit dintr-un trunchi de arbore. Patru dintre ei erau uniţi prin panouri din fibră, alcătuind o mică sală a centralei termice. Centrala era o instalaţie vopsită în verde. Era alimentată cu combustibil printr-o ţeavă subţire, probabil de la un rezervor de petrol îngropat în curte. Avea o pompă şi o reţea complicată de ţevi groase din fier ieşea prin tavan. O instalaţie veche. Poate prima din oraş. Dar funcţiona excelent. Arzătorul duduia, pompa huruia şi ţevile şuierau.
   Făcea cald în tot subsolul.
   Scara care ducea sus putea fi închisă la bază cu o uşă solidă care se deschidea în afară. Se putea bloca din interior cu un drug de fier proptit pe nişte furci metalice.
   Fără doar şi poate era un excelent adăpost pentru tornade.
   Probabil că un bun adăpost antiatomic. Ar fi rezistat aproape cert la orice tir de arme de calibru mic.
   Reacher văzuse cum gloanţele trase cu mitraliere de calibrul 50 puteau să ciuruiască majoritatea obiectelor, dar stâlpii groşi de 30 de centimetri, din lemn de esenţă tare şi vechi de 100 de ani ar fi rezistat probabil până când ţevile mitralierelor s-ar fi supraîncălzit şi s-ar fi deformat.
   Încurajat de ceea ce descoperise, urcă înapoi scările şi le găsi pe poliţistele din tura de noapte treze şi gata de datorie.
   Erau în bucătărie, împreună cu partenerele din tura de zi.
   Janet Salter se fâţâia în interiorul cordonului alcătuit de cele patru poliţiste. Domnea o atmosferă de
familiaritate şi confort. Era limpede că mica şi neobişnuita comunitate se obişnuise să trăiască împreună. Maşina de gătit era pornită şi încălzea încăperea.
   Umezeala aburise geamurile. Reacher se duse în bibliotecă şi verifică priveliştea din spate. Nimic de văzut. Doar senzaţia vagă de teren plat care se pierdea într-o depărtare îngheţată.
   Ninsoarea se domolea. Până şi fulgii care cădeau păreau înmărmuriţi de ger.
   Reacher se întoarse de la fereastră şi o văzut pe Janet Salter intrând chiar atunci pe uşă.
   - Putem vorbi? întrebă ea.
   - Desigur, răspunse Reacher.
   - Ştiu motivul adevărat pentru care eşti aici, bineînţeles. Ştiu de ce ai inspectat casa. Te-ai oferit voluntar ca să mă aperi, dacă se-ntâmplă să sune sirena, şi vrei să te familiarizezi cu terenul. Şi-ţi sunt foarte recunoscătoare pentru bunătatea ta. Cu toate că imperativele tale psihologice ar putea să-ţi impună să nu zăboveşti îndeajuns de mult. S-ar putea ca procesul să nu aibă loc decât peste o lună. Câte cămăşi noi ar însemna asta?
   - Opt, spuse Reacher.
   Ea nu zise nimic.
   - Să ştiţi că n-ar fi nicio ruşine să vă retrageţi, o asigură Reacher. Nimeni n-ar putea să vă acuze pentru asta. Şi, mai devreme sau mai târziu, indivizii ăia vor fi arestaţi pentru altceva.
   - Un asemenea gest ar aduce cu sine o ruşine considerabilă, replică ea. Şi n-am să-l fac.
   - Atunci nu-mi mai vorbiţi de imperative psihologice, spuse Reacher.
   Ea zâmbi şi-l întrebă:
   - Eşti înarmat?
   - Nu.
   - De ce?
   - Oare instalatorii pensionaţi cară după ei trusa de scule toată viaţa?
   Ea arătă către un raft jos.
   - Uite o carte care s-ar putea să te intereseze. O lucrare de istorie. Volumul ăla mare, legat în piele.
   Era un obiect impozant, înalt de aproape 50 de centimetri şi gros de 10. Pe cotorul din piele se vedeau nişte nervuri orizontale şi un titlu neobişnuit, scris cu litere aurite: O istorie ilustrată şi riguroasă a pistoalelor produse de dl. Smith şi dl. Wesson. Era un titlu cu sonoritate victoriană, dar ceva nu se potrivea. Domnii Smith şi Wesson produseseră o mulţime de pistoale la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, dar nici pe departe atât de multe încât să umple o carte groasă de 10 centimetri.
   - Aruncă o privire, îl îndemnă Janet Salter.
   Reacher scoase cartea din raft. Era grea.
   - Cred c-ar trebui s-o citeşti în pat la noapte, spuse femeia.
   Era atât de grea pentru că nu era o carte.
   Reacher deschise coperta legată în piele aşteptându-se să vadă pagini îngălbenite cu gravuri în semitonuri sau desene lucrate cu peniţa, poate alternând cu file de hârtie de calc care să protejeze grafica. De fapt, coperta era un capac care ascundea în interior o cutie cu două cavităţi îmbrăcate în catifea maro.
    Cuibărite în cele două cavităţi erau două revolvere Smith & Wesson identice, în poziţii reciproc inverse, cu vârful unuia în dreptul patului celuilalt. Revolverele erau modele realizate pentru poliţie şi armată, cu ţevi de 10 centimetri. Puteau fi vechi de 100 de ani sau poate de 50. Mecanisme simple din oţel, cu paturi striate din lemn de nuc, concepute pentru gloanţe de calibru 38 Special, ochi pentru şnur la baza patului, prevăzut pentru ofiţeri, fie ei militari sau civili.
   - I-au aparţinut bunicului meu, spuse Janet Salter.
   - A fost militar? întrebă Reacher.
   - A fost comisar onorific, pe vremea când în Bolton s-a înfiinţat departamentul de poliţie. Pistoalele i-au fost oferite cadou. Crezi că mai funcţionează?
   Reacher încuviinţă cu o mişcare din cap.
   De obicei, revolverele rămâneau funcţionale o veşnicie. Ca să se strice, trebuiau lovite zdravăn sau să ruginească serios.
   - Au fost folosite vreodată? întrebă el.
   - Nu cred.
   - Aveţi nişte ulei în casă?
   - Am uleiul de la maşina de cusut.
   - E bun.
   - Mai avem nevoie de altceva?
   - Nişte gloanţe ar fi de folos.
   - Am câteva.
   - De când sunt?
   - De o săptămână.
   - V-aţi făcut lecţiile.
   - Aşa mi s-a părut că trebuie.
   - Câte gloanţe?
   - O cutie de o sută.
   - Bravo!
   - Acum pune te rog cartea la loc, spuse ea. Nu trebuie să ştie şi poliţistele. Din experienţa mea, profesioniştii se simt deranjaţi de planurile amatorilor.
   După cină, sună telefonul. Era Peterson, de la secţia de poliţie. Îi spuse lui Janet Salter că telefonul de pe biroul din spate sunase. De la Unitatea 110 de poliţie militară. Femeia n-a vrut să discute cu el.
   Voia ca Reacher s-o sune.
   Telefonul lui Janet Salter era în hol. Era mai nou decât casă, dar nu fusese instalat de curând. Numerele se formau prin apăsarea butoanelor, dar avea fir şi era cam de mărimea unei maşini de scris portabile. Era aşezat pe o măsuţă cu un fotoliu lângă ea.
   Aşa cum erau telefoanele pe vremea când un aparat era de-ajuns pentru toată familia şi folosirea lui era un fel de ceremonie.
   Reacher formă numărul pe care-l păstrase în memorie. Aşteptă mesajul înregistrat şi formă 110.
   - Da?
   - Cu Amanda, te rog.
   Urmă un clic. Apoi vocea. Fără ton de apel. Ea aştepta deja cu telefonul în mână.
   - Ori tu eşti nebun, ori ceilalţi! zise ea.
   - Sau ambele variante, spuse Reacher.
   - Oricum ar fi, nu mai am mult şi te las baltă.
   - De ce?
   - Pentru că locul despre care mă tot baţi la cap nu există.
   Şapte fără 5 seara.
   Încă 33 de ore.

Capitolul 18

   Foindu-se în fotoliul de pe hol, Reacher spuse:
   - Locul există. Cu siguranţă. Am mai multă încredere în piatră şi în relatările martorilor oculari decât în documentele armatei.
   - Dar încă n-ai văzut cu ochii tăi piatra, răspunse glasul.
   - Nu încă. Dar de ce ar inventa cineva o poveste ca asta?
   - Atunci locul trebuie să fi fost incredibil de secret. L-au construit, dar nu l-au înregistrat niciodată nicăieri.
   - Şi apoi au lăsat să se construiască o tabără de construcţii chiar deasupra ei? Cum se poate una ca asta?
   - Pentru că totul se schimbă, de-aia se poate. A fost o unitate ultrasecretă cu 50 de ani în urmă şi până acum 5 ani era totalmente defunctă. Un scenariu tipic pentru Războiul Rece. Probabil c-a fost declasificată la începutul anilor 90.
   - Nu mă interesează când a fost declasificată. Vreau doar să ştiu ce este.
   - Aş putea să mă urc într-un avion, dar tu eşti mai aproape.
   - Cum merge cazul tău? întrebă Reacher.
   - Mai aşteaptă. Ceea ce nu e încurajator. Probabil că se va nărui până dimineaţă.
   - Lucrezi toată noaptea?
   - Ştii cum este.
   - Atunci foloseşte-ţi timpii morţi. Verifică, te rog, pentru mine, alocările de fonduri ale Congresului. Scopul va fi şters din documente, desigur, dar sumele de bani vor fi acolo. Întotdeauna sunt. În felul ăsta, putem începe de undeva.
   - Ştii cât era de mare bugetul pentru apărare în urmă cu 50 de ani? Ştii cât de multe erau elementele listate?
   - Ai la dispoziţie toată noaptea. Caută documentele în care era vorba despre Dakota de Sud, la Camera Reprezentanţilor sau la Senat. Nu văd nicio valoare strategică aici, aşa că s-ar putea să fie vorba de nişte sume cheltuite în scopuri politice.
   - Verificarea acelor documente înseamnă o grămadă de muncă.
   - Te aşteptai cumva să duci o viaţă de huzur? Mai bine te înrolai la marina militară.
   - Avem o înţelegere, Reacher, mai ţii minte? Povesteşte- mi de generalul tău.
   - Îţi iroseşti timpul.
   - Am timp de irosit. Se pare că tu eşti cel care n-are.
   - E o poveste lungă.
   - Aşa sunt poveştile cele mai reuşite. Fă un rezumat, dacă vrei, dar ai grijă să atingi toate aspectele principale.
   - Vorbesc de la telefonul altcuiva aici. Nu vreau să-i măresc factura.
   - Aşteaptă puţin, spuse glasul.
   Se auzi un clic şi o secundă de linişte, după care glasul reveni.
   - Acum vorbeşti pe banii guvernului.
   - Ai putea să lucrezi pentru mine de banii ăştia.
   - Lucrez. Am pus deja pe cineva să verifice acum 35 de minute. Crede-mă, menţin nişte standarde ridicate aici. Oricât ai fi fost de bun, eu sunt mai bună.
   - Sper sincer să fie aşa.
   - Deci, odată ca niciodată, ce s-a-ntâmplat?
   - Am fost în Rusia, spuse Reacher după o scurtă pauză. La ceva timp după căderea regimului comunist. Am primit o invitaţie bizară să le inspectăm închisorile militare. Nimeni n-avea nici cea mai vagă idee de ce. Dar sentimentul general era „de ce nu?” Aşa că am luat avionul până la Moscova şi apoi un tren cu o destinaţie îndepărtată spre est. Era o măgăoaie veche din era sovietică, cu cuşete şi un vagon restaurant. Călătoria a durat zile-n şir. Mâncarea era groaznică. Dar groaznică într-un mod pe care-l simţeam familiar. Aşa că într-o noapte m-am dus să mă plimb prin tren şi m-am oprit la bucătărie. Indivizii ne serveau la masă raţii militare semipreparate de provenienţă americană.
   - Raţii ale armatei americane? Într-un tren sovietic?
   - Strict vorbind, atunci era un tren rusesc. În vagonul-cantină aveau maşini de gătit cu cărbuni. Samovare şi toate cele. Încălzeau apă în cratiţe, rupeau pungile cu raţii şi le amestecau. Aveau lăzi peste lăzi de raţii.
   - Au încercat să le ascundă?
   - Bucătarii nu ştiau ce erau. Nu ştiau să citească în engleză. Probabil că nu ştiau să citească deloc.
   - Deci, cum au ajuns raţiile noastre militare acolo?
   - Asta-i episodul de mâine. Trebuie să te-ntorci la muncă.
   - Aştept un telefon.
   - De unde?
   - Nu pot să-ţi spun.
   - Ştii că vrei să-mi spui.
   - Fort Hood.
   - În legătură cu ce?
   - Un căpitan de infanterie şi-a omorât nevasta. Se mai întâmplă. Dar nu era o nevastă oarecare. Lucra la Homeland Security. E posibil ca individul să aibă legături în străinătate. Şi mai e posibil să fi furat documente de la ea şi s-o fi ucis ca să-şi acopere fapta.
   - Unde în străinătate?
   - E vorba de ceea ce numim actori nestatali.
   - Terorişti?
   - În orice caz, organizaţii teroriste.
   - Drăguţ. Te aşteaptă o Stea de Bronz.
   - Dacă-l prind pe individ. Acum e dat dispărut.
   - Să-mi spui dacă vine spre Dakota de Sud.
   Ea râse şi-l întrebă:
   - Câţi ani ai, apropo?
   - Mai puţini decât biroul tău.

   La 8 kilometri distanţă, în cantina închisorii, toate urmele mesei de seară fuseseră curăţate.
    Dar peste cincizeci de bărbaţi rămăseseră aşezaţi pe băncile lungi. Unii erau albi, alţii tuciurii şi alţii negri. Toţi purtau uniforme portocalii.
   Şedeau în trei grupuri separate, departe unii de ceilalţi, ca trei naţiuni insulare întrun ocean de linoleum.
   Până când un alb se ridică de la masă, traversă sala şi-i vorbi unui negru.
   Albul era alb doar cu numele. Pielea lui era în cea mai mare parte albastră de la câte tatuaje avea. Era clădit ca o casă.
   Avea părul până la brâu şi barba-i cobora până la piept.
   Bărbatul de culoare era ceva mai scund, dar probabil mai solid. Avea bicepşii de mărimea unor mingi de rugby şi scalpul perfect ras îi lucea.
   - Mexicanii ne datorează două cartuşe de ţigări, spuse albul.
   Negrul nu reacţionă în niciun fel. De ce-ar fi făcut-o? Albii şi tuciuriii nu aveau nicio legătură cu el.
   - Mexicanii spun că voi le datoraţi două cartuşe de ţigări.
   Nicio reacţie.
   - Aşa că le vom lua direct de la voi. Cumperi, vinzi, negustor te numeşti.
   Ceea ce, tehnic vorbind, era o propunere acceptabilă.
   Închisoarea e un sistem economic în care moneda de schimb sunt ţigările. Aşa cum dolarii dobândiţi din vânzarea unei maşini în New York pot fi folosiţi pentru cumpărarea unui televizor în Los Angeles. Dar cooperarea economică presupunea existenţa unor legi, a unor tratate şi unei atitudini relaxate, toate trei lipsind, practic, între albi şi negri.
   Apoi bărbatul alb spuse:
   - O să le luăm sub formă de buci. Ceva gingaş. Cele mai tinere şi mai plăcute la pipăit pe care le-aveţi. Două nopţi, şi pe urmă le primiţi înapoi.

   În casa lui Janet Salter, cele patru poliţiste predau tura.
   Schimbul de zi lua pauză, iar schimbul de noapte intra în pâine. Una dintre poliţistele din tura de noapte ieşi din bucătărie şi-şi ocupă postul din hol. Cealaltă se îndreptă spre biblioetcă. Cele din schimbul de zi urcară la etaj. Janet Salter anunţă că se duce în salon. Reacher se gândi că voia să petreacă ceva timp singură. Asigurarea unei protecţii permanente era ceva epuizant din punct de vedere social pentru toate părţile implicate. Dar bătrâna îl invită să i se alăture.
   Salonul nu era diferit de bibliotecă prin nimic semnificativ.
   Mobilier similar, decor similar, rafturi similare, alte mii de cărţi.
   Fereastra oferea vedere spre partea din faţă a casei, peste verandă. Ninsoarea aproape că încetase. Poliţistul din maşina de pe stradă ieşise din când în când să-şi cureţe geamurile. Pe acoperiş, pe capotă şi pe portbagaj se formase un strat zdravăn de zăpadă groasă de 30 de centimetri, dar geamurile erau curate. Poliţistul era încă treaz şi vigilent. Reacher îl vedea întorcând capul. Se uita înainte, în oglindă, jumătate la stânga, jumătate la dreapta.
   Deloc rău, pentru ceea ce trebuie să fi fost a douăsprezecea oră din douăsprezece.
   Jumătatea bună a departamentului de poliţie din Bolton forma o unitate merituoasă.
   Janet Salter era îmbrăcată cu un cardigan. Era lung pentru ea şi buzunarele erau umflate. A reieşit că avea în ele o cârpă şi o cutie cu ulei. Le puse pe o măsuţă laterală. Cârpa era albă, iar cutia era mică, verde şi avea imprimat pe ea numele Singer.
   - Du-te şi-adu cartea pe care ţi-am arătat-o, spuse ea.
   Poliţista din bibliotecă se întoarse spre Reacher când acesta îşi făcu apariţia. Era o persoană scundă, drăguţă, cu umeri rotunjiţi, pe care echipamentul de la centură o făcea să pară mai lată. Mişcă ochii în sus, în jos, într-o parte. Niciun pericol. Se întoarse din nou spre fereastră, în spatele ei, Reacher luă cartea falsă de pe raft şi o puse la subsuoară.
   O duse în salon. Janet Salter închise uşa în urma lui.
   El deschise cutia îmbrăcată în piele pe podea şi luă primul revolver. Modelul Smith & Wesson pentru armată şi poliţie fusese produs prima dată în 1899 şi modificat ultima oară după 3 ani, în 1902. Pe atunci, înălţimea medie a bărbaţilor americani era de 1 metru 70, iar mâinile lor aveau dimensiuni direct proporţionale. Reacher era înalt de 1 metru 95, aşa încât arma era mică pentru el. Dar degetul arătător intra lejer în garda trăgaciului şi asta era tot ceea ce conta. Apăsă siguranţa cu degetul mare şi rabată în exterior butoiul pentru cartuşe.
   Era gol. Îl fixă la loc şi trase în gol. Totul funcţiona. Dar simţi hârjâitul microscopic şi zgomotul de oţel care fusese uns în fabrică în urmă cu multe decenii şi de-atunci nu mai fusese atins.
   Aşa încât se apucă să-l aranjeze cu cârpa şi uleiul din cutie şi încercă din nou după 5 minute, de data asta fiind mult mai mulţumit de rezultat. Repetă procesul şi cu al doilea pistol. Strânse capacul cutiei şi împături cârpa.
   - Unde-i muniţia? întrebă el.
   - La etaj, în dulăpiorul cu medicamente, răspunse Janet Salter.
   - Nu e locul cel mai logic, ţinând cont că pistoalele erau în bibliotecă.
   - M-am gândit că voi avea timp, dacă se ajunge la asta.
   - O mulţime de oameni au murit pentru că au crezut asta.
   - Vorbeşti serios, nu-i aşa?
   - Asta-i o treabă serioasă.
   Fără să-i răspundă, femeia se ridică şi ieşi din cameră.
   Reacher auzi treptele scârţâind. Se întoarse cu o cutie nouă cu o sută de cartuşe Federal.38 Specials, cu vârful bont şi scobit. O alegere bună.
   Primise de la cineva sfaturi competente.
   Încărcătura de 158 grain nu era cea mai puternică din lume, dar efectul de împrăştiere al vârfurilor scobite compensa pe deplin acest neajuns.
   Reacher încărcă şase gloanţe în primul pistol, lăsându-l pe-al doilea neîncărcat.
   Apoi spuse:
   - Priviţi într-o parte şi apoi priviţi din nou la mine şi îndreptaţi degetul direct spre mine.
   - Poftim? zise Janet Salter.
   - Faceţi cum vă spun. Ca şi cum aş fi un elev care vorbeşte în timpul orei.
   - N-am fost genul ăla de profesor.
   - Prefaceţi-vă că sunteţi.
   Femeia făcu aşa cum i se spusese şi se descurcă bine. Poate că studenţii de la Universitatea Oxford nu erau exact aşa cum şi-i imagina lumea. Degetul ei arăta fix spre un punct situat între ochii lui.
   - Bun, spuse el. Acum, repetaţi gestul, dar cu degetul îndreptat spre pieptul meu.
   Femeia făcu din nou mişcarea, îndreptând de data asta degetul spre centrul lui de masă.
   - OK, spuse el. Aşa se trage. Ţeava pistolului este degetul dumneavoastră. Nu încercaţi să ochiţi. Nici măcar nu vă gândiţi la asta. Faceţi-o, pur şi simplu, instinctiv. Ţintiţi spre piept, pentru că e ţinta cea mai mare. Chiar dacă nu-l ucideţi, o să-i stricaţi ziua.
   Janet Salter nu spuse nimic. Reacher îi dădu pistolul neîncărcat.
   - Încercaţi trăgaciul, o îndemnă el.
   Femeia apăsă pe trăgaci, percutorul se ridică, butoiul se roti, percutorul căzu.
   Frumos şi uşor.
   - Presupun că o să fie un oarecare recul, zise ea.
   Reacher încuviinţă cu o mişcare din cap şi spuse:
   - Doar dacă nu cumva legile fizicii s-au schimbat peste noapte.
   - O să fie rău?
   Reacher clătină din cap.
   - Modelul.38 Special este un glonţ destul de prietenos. Pentru cel care trage, ca să fim exacţi. Nici zgomotul nu e prea mare, nici reculul prea puternic.
   Femeia încercă din nou trăgaciul.
   Percutorul se ridică, butoiaşul se roti, percutorul căzu.
   - Acum, trebuie s-o faceţi de mai multe ori, îi zise Reacher.
   Ceea ce Janet Salter şi făcu. De 4, de 5, de 6 ori.
   - E obositor, spuse ea.
   - N-o să fie, dacă se ajunge la asta. E ceea ce aveţi de făcut. Să trageţi 6 gloanţe în tipul ăla. Nu vă opriţi până când arma nu e complet descărcată.
   - E îngrozitor, spuse bătrâna.
   - N-o să fie, dacă se-ajunge la asta. Veţi fi care pe care. Veţi fi surprinsă să vedeţi ce repede îţi schimbă perspectiva acest detaliu.
   Janet Salter îi înapoie pistolul.
   - Unde-o să-l ţineţi? o întrebă Reacher.
   - În carte, cred.
   - Răspuns greşit. O să-l ţineţi în buzunar. Iar noaptea, o să-l ţineţi sub pernă.
   Încărcă 6 gloanţe în pistol. Blocă siguranţa cilindrului şi i-l dădu înapoi, spunând:
   - Nu atingeţi trăgaciul până când nu sunteţi pregătită să-l omorâţi pe individ.
   - N-o să pot.
   - Ba eu cred c-o să puteţi.
   - Pe celălalt, îl ţii la tine? întrebă ea.
   - O să am grijă să-l înapoiez la plecare, răspunse el, confirmând cu o mişcare a capului.
   Opt fără 5 seara, încă 32 de ore.
   Sirena închisorii începu să urle.

Capitolul 19

   Deşi se afla la opt kilometri spre nord, sunetul sirenei se auzi foarte clar în noaptea îngheţată. Era undeva între sonoră şi distantă, undeva între jalnică şi urgentă, undeva între banal şi straniu. Ţipa şi urla, creştea şi scădea, zbiera şi şoptea.
   Se rostogolea peste terenul întins şi de-a lungul străzilor înzăpezite şi învăluite în tăcere, sfărâmând aerul de cristal prin care trecea.
   Poliţistele din casă reacţionară instantaneu. Făcuseră repetiţii, probabil fizice, cu siguranţă mentale. Se pregătiseră pentru această variantă dură. Femeia din hol băgă capul pe uşa salonului. Pe faţă i se citea starea conflictuală. De la etaj, se auzeau zgomote de paşi. Schimbul de zi se pregătea în grabă. Femeia din bibliotecă alergă să-şi ia haina şi căciula din cuier.
   Afară, pe stradă, maşina de poliţie cea mai apropiată întorcea deja. Troiene de zăpadă alunecau de pe acoperiş şi de pe portbagaj.
   Maşina de la capătul străzii dădea repede înapoi. Paşi grăbiţi pe trepte.
   Femeia din hol spuse:
   - Îmi pare rău!
   După care dispăru. Îşi luă haina şi o zbughi pe uşă, fiind ultima plecată.
   Maşinile de poliţie aveau portierele deschise. Reacher auzea comunicaţiile radio furioase. Poliţistele din casă se aruncară în maşini, care porniră în mare grabă, răscolind zăpada de pe drum.
   Reacher le privi plecând. Apoi se duse să închidă uşa de la intrare. Haina lui de împrumut căzuse la podea în agitaţia plecării. O agăţă la loc în cârlig. Acum stătea singură în cuier.
   Sirena continua să urle.
   Dar în casă se aşternu o linişte absolută.
   Casa rămase tăcută mai puţin de 1 minut. Apoi, peste sunetul sirenei, Reacher auzi zgomotul de lanţuri pe zăpadă şi huruitul unui motor puternic turat într-o treaptă de viteză mică. Se uită pe fereastra salonului.
   Faruri puternice. Un Crown Vic.
   Fără însemne. Negru sau bleumarin. Greu de spus, în lumina lunii. Se opri la capătul aleii şi din ea coborî şeful de poliţie Holland. Haină groasă, căciulă, bocanci.
   Reacher îşi vârî revolverul la spate, în betelia pantalonilor, şi îl acoperi cu puloverul. Ieşi în hol şi deschise uşa tocmai când Holland ajunsese pe verandă.
   Poliţistul se arătă surprins.
   - Nu ştiam că eşti aici, spuse el.
   - A fost mai logic aşa, zise Reacher. Sunt paturi libere aici şi Kim Peterson n-are nevoie de protecţie.
   - A fost ideea lui Andrew sau a ta?
   - A mea.
   - Doamna Salter e bine?
   - E bine.
   - Lasă-mă s-o văd.
   Reacher se dădu la o parte şi Holland intră, apoi închise uşa. Janet Salter ieşi din salon.
   - Sunteţi bine? o întrebă Holland.
   Ea confirmă cu o mişcare din cap şi spuse:
   - Sunt foarte bine. Şi-ţi sunt recunoscătoare c-ai venit. Apreciez asta foarte mult. Dar, serios, cred c-ar trebui să fii în drum spre închisoare.
   - Acolo mă duceam, zise Holland, dând din cap, dar n-am vrut să rămâneţi singură.
   - Regulile sunt reguli.
   - Chiar şi aşa.
   - O să fiu bine. Sunt sigură că domnul Reacher se va dovedi mai mult decât capabil.
   Holland aruncă o privire spre Reacher. Pe chip i se citea o stare conflictuală jalnică, la fel ca în cazul poliţistei din hol.
   - Ce se-ntâmplă acolo? îl întrebă Reacher.
   - Negrii şi albii s-au încăierat, răspunse Holland. O răzmeriţă obişnuită în închisoare.
   - Prima care-a izbucnit până acum?
   - Corect.
   - Momentul a picat la ţanc.
   - Mie-mi spui?
   - În concluzie, ce se-ntâmplă dacă nu te duci?
   - Departamentul se face de ruşine, iar eu voi fi concediat. După asta, nimeni nu ştie exact.
   - Atunci, du-te.
   - Nu vreau.
   O declaraţie simplă. Modul în care o rostise Holland şi felul în care rămăsese acolo după aceea îl făcură pe Reacher să creadă că avea în minte mai multe lucruri decât grija faţă de doamna Salter. Voia să rămână în casă, comod, la căldurică, întrun loc lipsit de riscuri.
   Holland era speriat.
   - Ai avut de-a face vreodată cu o puşcărie? îl întrebă Reacher.
   - Nu.
   - Nu-i nicio scofală. O să fiţi lângă ziduri şi în turnurile de pază. Oricine încearcă să tragă îl împuşti. Simplu ca bună ziua. Deţinuţii ştiu regulile. Şi oricum n-or să încerce. Nu pe nepregătite şi nu pe vremea asta. Vor rămâne înăuntru, ocupaţi cu încăierarea. În cele din urmă, se vor potoli. Întotdeauna se-ntâmplă aşa. O să-ngheţi de frig şi-o să te plictiseşti, dar atât.
   - Tu ai avut de-a face cu puşcăriile?
   - Am avut de-a face cu de toate. Inclusiv cu protecţia persoanelor. Şi, cu tot respectul cuvenit, mă descurc cel puţin la fel de bine ca tine. Aşa că ar trebui să mă laşi pe mine aici. În felul ăsta, toată lumea câştigă.
   - Nu ştiu ce să zic.
   - Eu pot să mă ocup de situaţia de-aici, tu poţi să ai grijă de oamenii tăi acolo.
   - Ar putea să dureze ore. Chiar zile.
   - De fapt, ar putea să dureze săptămâni. Dar, dacă aşa pare să se-ntâmple, te poţi regrupa.
   - Crezi?
   Reacher încuviinţă cu o mişcare a capului.
   - Nu puteţi lucra non-stop, zile-n şir. Nu cu tot efectivul. Nimeni nu se poate aştepta la aşa ceva. După ce se termină prima stare de panică, poţi să stabileşti un grad de flexibilitate.
   Holland nu-i răspunse. Afară sirena tăcu deodată. Se întrerupse la mijlocul vaietului şi liniştea absolută se prăvăli brusc peste întreaga aşezare. O absenţă desăvârşită a sunetelor, ca şi cum aerul însuşi se congelase.
   - Asta-nseamnă probabil că în momentul ăsta ar trebui să fiţi toţi acolo, zise Reacher.
   Holland încuviinţă dând din cap, lent şi nesigur, o dată, apoi a doua oară. Se uită la Janet Salter şi spuse:
   - Măcar veniţi cu mine în maşină. Trebuie să ştiu că sunteţi în siguranţă.
   - Asta nu-i permis, domnule Holland. Regulile sunt reguli. Dar nu-ţi face griji. O să fiu în siguranţă aici, cu domnul Reacher.
   Holland rămase nemişcat încă un moment. Apoi dădu din cap a treia oară, mai hotărât.
   Luase o decizie. Se întoarse brusc şi ieşi din casă. Maşina avea motorul pornit. Un nor firav de gaze se acumulase în spatele portbagajului. Se urcă în maşină, făcu o întoarcere din trei mişcări şi dispăru. Vapori albi zăboviră în urma lui, dispersându-se lent. Sunetul plăpând al lanţurilor pe zăpada bătătorită amuţi.
   Reacher închise uşa.
   Liniştea domnea din nou în casă.

..................................................