61 de ore, Lee Child

 ......................................

5-7

               Se duseră în biroul cu pozele de la locul crimei. Patru birouri adunate laolaltă, 4 scaune.

   Holland şi Peterson stăteau unul lângă celălalt, iar Reacher faţă în faţă cu Holland, cu spatele spre imaginile cu mortul îmbrăcat în negru.
   - Te mulţumeşti să-i laşi să plece? întrebă Reacher.
   - De ce nu? zise Holland.
   - Vindeau droguri.
   - Bolton e un oraş mic, în esenţă. Funcţionăm după regulile oraşelor mici. Dacă o problemă îşi ia tălpăşiţa, atunci e o problemă rezolvată.
   - Şi cu asta basta, adăugă Peterson.
   - Nu-i chiar aşa, zise Reacher. Au făcut curat şi au plecat, pentru că tranzacţia imobiliară e pe cale să aibă loc. Şi o astfel de tranzacţie are nevoie de un titlu de proprietate valabil. Janet Salter e ultima pată pe acel titlu. Acum pericolul care o pândeşte e mai mare ca oricând. Este singurul lucru care stă între cineva şi un purcoi de bani.
   - Plato mexicanul.
   - Oricine-ar fi.
   - Facem tot ceea ce putem, zise Holland. Avem şapte ofiţeri la faţa locului, care rămân acolo. O să ne descurcăm.
   - În afară de cazul în care sirena se declanşează iar.
   - Ai spus că n-o să se-ntâmple.
   - O presupunere avizată rămâne o presupunere, spuse Reacher. Doar să ţii minte că acum e momentul să începi să-ţi faci griji, nu să te opreşti.
   - Când o să mă vezi relaxat, zise Holland, îţi dau permisiunea să-mi tragi un şut în cur. Om avea noi problemele noastre şi n-om fi noi Armata SUA, dar până acum ne-am străduit şi ne-am descurcat. Ar fi bine să nu uiţi asta.
   - Ştiu, zise Reacher încuviinţând cu o mişcare a capului. Îmi cer scuze. Nu e vina ta. E vina primarului. Cine şi-ar pune semnătura pe un plan ca ăla?
   - Oricine, spuse Holland. Vorbim de slujbe care nu pot fi transferate în străinătate. Pentru că aşa se fac jocurile chiar acum.
   În cameră se lăsă liniştea un moment.
   - Motelurile sunt toate pline, zise Peterson.
   - Ştiu asta, replică Reacher.
   - Atunci, unde doarme omul cel rău?
   - În maşină. Sau în districtul învecinat.
   - Unde mănâncă?
   - Acelaşi răspuns.
   - Ar fi bine să punem bariere pe drum? Sunt doar 3 căi de intrare în oraş.
   - Nu, spuse Holland. Premisă falsă. Dacă organizăm un perimetru static, s-ar putea ca individul să fie deja în spatele nostru. Trebuie să rămânem mobili.
   Apoi tăcu din nou, ca şi cum ar fi trecut în revistă o agendă mentală şi ar fi verificat toate punctele de pe listă. Şi se părea că aşa stăteau lucrurile, pentru că imediat după aceea se ridică şi ieşi din încăpere fără să mai zică nimic. Reacher auzi paşii lui pe linoleum şi apoi o uşă trântită. De la biroul lui, probabil. Avea treburi de făcut.
   - Ar fi bine să mâncăm de prânz. Ai putea să vii la noi acasă, să-i ţii companie lui Kim. S-ar bucura, să ştii.
   - Pentru că se simte singură?
   - Da.
   - Atunci noi doi n-ar trebui să fim singurele specimene umane pe care le vede toată ziua. Du-te şi adu-o şi luăm masa în oraş, toţi trei.
   - Greu de găsit o masă.
   - O să stau la coadă cât timp eşti tu pe drum.
   - Unde?
   - La cafeneaua unde m-ai găsit ieri. Dincolo de piaţă.
   - Dar... zise Peterson, după care tăcu.
   - Ştiu, spuse Reacher. De acolo pot să văd secţia de poliţie. Pot să văd când e gata de plecare autobuzul.

   Traversarea pieţei până la cafenea a durat puţin, dar a avut loc direct în bătaia vântului.
   La primii paşi, Reacher simţi durerea provocată de particulele de gheaţă aduse de vânt, dar apoi faţa i-a amorţit şi nu le-a mai sesizat. Coada pentru o masă liberă era în faţa uşii. Reacher îşi ocupă locul în spatele unei femei cu un copil înfăşurat în pături împrumutate probabil de pe paturile de motel.
    Dacă un ins comite un delict federal în Florida sau Arizona şi ajunge într-o puşcărie din Dakota de Sud, familia trebuie să vină după el. În primul şi al doilea an, în orice caz. După aceea, mai puţin. Multe de pierdut.
   Coada se mişca încet, dar sigur şi Reacher ajunse în dreptul ferestrei aburite.
   Înăuntru desluşea siluete vagi care se agitau de colo-colo.
   Două chelneriţe.
   Salarii constante, poate nu prea multe bacşişuri. Rudele deţinuţilor nu se scaldă în bani. Dacă au, nu sunt rude ale deţinuţilor. Sau, în cel mai rău caz, omul lor era într-o închisoare cu regim mai blând, unde avea de lucrat timp de un an la atelierul de tâmplărie sau citea cărţi.
   Mama şi copilul se strecurară cu pături cu tot pe uşă.
   Reacher îşi aşteptă rândul pe trotuar. Stătea lipit de clădire şi la adăpost de vânt. Deodată, o femeie cu trei copii ieşi din local şi Reacher se grăbi să intre.
   Aşteptă la casă până când o chelneriţă îi aruncă o privire.
   Articulă pe muteşte cuvântul 3 şi ridică 3 degete.
   Chelneriţă încuviinţă cu o mişcare a capului, şterse cu cârpa o masă şi-l chemă cu un gest. Reacher îşi lăsă haina pe spătarul unui scaun şi-şi scoase căciula şi mănuşile. Ocupă un loc şi văzu maşina lui Peterson oprindu-se lângă bordură, o formă lungă, albă şi neagră, abia desluşită prin geamul aburit. Îl văzu pe poliţist traversând. Soţia lui nu era cu el. Peterson merse direct la capătul cozii şi intră pe uşă. Nimeni nu protestă. Peterson era îmbrăcat în uniformă.
   Reacher rămase pe scaun şi Peterson îşi dezbrăcă haina şi se aşeză într-o tăcere jenată, întreruptă doar de sosirea chelneriţei cu un dispozitiv pentru preluarea comenzilor. Nu era genul de local care să ofere clienţilor minute suplimentare pentru studierea meniului.
   Peterson comandă un hamburger şi apă, iar Reacher alese brânză la grill şi cafea.
   Reacher stătea cu faţa la fereastră, iar Peterson se întoarse să se uite la ea, după care se întoarse la loc cu un zâmbet satisfăcut.
   - Ştiu, spuse Reacher. E aburit tot. Dar un autobuz e o chestie destul de mare. O să reuşesc să-l disting.
   - N-o să pleci.
   - Încă nu m-am hotărât.
   - Kim n-a vrut să vină. Nu prea se dă în vânt nici după mulţimi.
   - Mulţimi, în general, sau genul ăsta de mulţime?
   - Ambele.
   Erau doi oameni aşezaţi la o masă de patru, coada ieşea încă afară din local, dar nimeni nu voia să stea lângă ei. Oamenii veneau, priveau către ei, poate schiţau gestul de a se apropia, după care renunţau şi se uitau în altă parte. Lumea era împărţită în două: oameni cărora le plac poliţiştii şi oameni cărora nu le plac. Şi în privinţa militarilor lucrurile stăteau la fel.
   Reacher mâncase de foarte multe ori lângă scaune goale.
   - Ce-ai face dac-ai fi în locul meu? îl întrebă Peterson.
   - În legătură cu ce?
   - Cu departamentul.
   - Nu-i al tău.
   - Eu urmez la rând.
   - Aş începe să fac antrenamente serioase. Pe urmă, aş renegocia contractul cu închisoarea. Planul lor de criză este complet nerealist.
   - Noaptea trecută a fost în regulă, în afară de povestea cu doamna Salter.
   - Asta-i ideea. E ca şi cum ai spune c-a fost OK, atât doar că n-a fost. Trebuie să faci planuri pentru situaţii neprevăzute.
   - Nu prea sunt bun de politician.
   - Te rog, spune-mi că este prevăzută în contract o perioadă de revizuire.
   - Există. Dar vor spune că se-ntâmplă rar să aibă nevoie de ajutorul nostru. Şi dacă trecem de luna asta cu doamna Salter, n-o să mai avem ce să le arătăm la capitolul exemple negative.
   Conversaţia se încheie. Peterson rămase tăcut, iar Reacher nu mai avea nimic de spus. Fără Kim acolo, întreaga întrevedere lâncezea. Dar mâncarea era bună. Cafeaua, proaspătă. Nu prea aveai alternativă, dată fiind dinamica clienţilor. Erau trei cafetiere în spatele tejghelei şi toate trei funcţionau la capacitate maximă.
   Sandvişul era bine preparat, iar Reacher era pregătit să-şi înghită caloriile. Ca şi cum ai alimenta cuptorul cu cărbuni. Când te confrunţi cu frigul, e ca şi cum ai ţine dietă, înţelegea acum de ce toţi localnicii pe care-i întâlnise arătau în esenţă la fel, toţi slabi, blonzi şi zvelţi. Blonzi, ca urmare a moştenirii genetice. Slabi şi zvelţi pentru că jumătate de an era un frig de crăpau pietrele.
   Reacher termină primul de mâncat, apoi Peterson, şi imediat simţiră privirile jinduitoare ale oamenilor aflaţi la coadă în local. Aşa că Reacher achită consumaţia şi lăsă un bacşiş generos, ceea ce-i aduse un zâmbet ostenit de la chelneriţă. Apoi ieşi cu Peterson pe trotuar, la timp ca să vadă un autobuz mare şi galben oprind în parcarea secţiei de poliţie.
   Două fără cinci după-amiaza.
   Încă paisprezece ore.

  Autobuzul era de aceeaşi mărime, formă şi stil ca vehiculul care avusese accidentul cu două zile în urmă. Aceleaşi facilităţi.
   Avea geamurile opace în spate, unde era toaleta. Acelaşi număr de scaune. Acelaşi tip de uşă. Intrase în parcare venind dinspre nord, astfel încât uşa era pe partea opusă celei dinspre holul secţiei de poliţie.
   Reacher stătea cu Peterson în piaţă, cu vântul bătându-i în spate, şi privea şirul firav de bătrânei înfofoliţi ieşind din secţie şi mergând spre autobuz. Îşi luau rămas-bun recunoscători de la localnici, se îmbrăţişau, îşi strângeau mâinile, făceau schimb de adrese şi de numere de telefon.
   O văzu pe doamna cu clavicula ruptă. Era îmbrăcată într-o haină cu o mânecă goală.
   O văzu pe femeia cu încheietura mâinii fracturată. Îşi ferea mâna rănită şi altcineva îi căra valiza. Cei mai mulţi dintre ceilalţi nu mai avuseseră nevoie de plasturi, după ce tăieturile li se vindecaseră. Noul şofer stătea aplecat şi aranja valizele în compartimentul de sub podea. Bătrânii îl ocoleau pe rând şi, ţinându-se cu grijă de balustradă, urcau încetişor treptele. Reacher îi văzu în maşină prin geamuri, capete încărunţite mişcându-se pe culoar, oprindu-se, alegându-şi locurile, aşezându-se.
   Ultimul urcă Jay Knox, cândva şofer, acum un simplu pasager. Înaintă pe culoar şi ocupă un loc la geam cu 3 rânduri în spatele ultimului dintre seniori. Locul lui Reacher. Aproape de roţile din spate, unde condiţiile de deplasare erau cele mai aspre.
   La ce bun să călătoreşti dacă nu simţi drumul?
   Şoferul cel nou încuie cala autocarului şi urcă treapta de acces. După o secundă, uşa se închise în urma lui. Motorul porni.
   Reacher auzi duduitul greu de diesel. Apoi auzi fâsâitul frânei pe aer şi zgomotul cutiei de viteze. Motorul hurui şi autocarul se puse în mişcare, ieşind din parcare şi intrând pe drum. Vântul îngheţat îl izbea cu tărie. Vehiculul o luă spre sud, spre autostradă. Reacher îl urmări cu privirea până când nu se mai văzu.
   Peterson îl bătu pe spate.
   - Un mijloc de transport viabil tocmai a plecat din oraş fără mine. Tocmai mi-am încălcat un obicei vechi de-o viaţă.

   Plato îl sună din nou pe omul lui. Direct.
   Un risc, dar era un analist îndeajuns de subtil ca să ştie că uneori trebuie să laşi deoparte prudenţa. Şi că nu te pui cu cronologia. Pentru că sincronizarea e totul.
   Ceasul bate mai departe, oricine-ai fi. Chiar dacă eşti Plato.
   Omul lui răspunse.
   - Ai veşti pentru mine? întrebă Plato.
   - Încă nu. Îmi pare rău.
   Plato făcu o pauză.
   - Aş zice că-i mai uşor pentru tine să-ţi faci treaba decât să tot găseşti motive s-o întârzii.
   - Nu-i chiar aşa.
   - Am impresia că te străduieşti din greu să salvezi viaţa cui nu trebuie.
   - Nici vorbă.
   - Concentrează-te pe viaţa pe care vrei de fapt s-o salvezi.
   - Aşa o să fac. Asta fac.
   - Ai un termen-limită. Te rog să nu mă dezamăgeşti.

   Reacher se întoarse pe jos la secţie.
   Peterson duse maşina în parcare. Se întâlniră în holul tăcut şi rămaseră acolo o secundă. Nu aveau nimic de făcut şi amândoi ştiau asta. Deodată, Holland ieşi din birou şi spuse:
   - Ar fi bine să mergem la tabără. Să vedem ce-i pe-acolo, acum ca a rămas pustie. Cât încă nu s-a terminat ziua.

Capitolul 26

   Plecară cu maşina lui Holland. Era mai potrivită pentru trei oameni decât maşina lui Peterson, deoarece nu avea paravanul de siguranţă dintre scaunele din faţă şi partea din spate.
    Reacher se tolăni pe bancheta, întins comod, privind la drumurile pe care mersese la volanul maşinii de dimineaţă.
   Condiţiile erau rele în continuare. Vântul sufla cu putere. Zăpada devenise atât de tare îngheţată, încât ai fi zis că face parte din pământ şi era modelată în creste şi canale lungi şi ascuţite. Totul era de un alb orbitor în lumina palidă a soarelui de după-amiază.
   Ca în Epoca de Gheaţă.
   Cotiră pe drumul vechi paralel cu autostrada şi apoi pe drumul şerpuitor cu două benzi ce ducea la tabără. Primii 13 kilometri se arătară la fel de dificili ca mai devreme. Hârtoape şi şănţuleţe, înclinaţii ale drumului inversate, abateri constante de la linia dreaptă. Apoi, ca şi mai devreme, orizontul se schimba.
   Betonul cenuşiu şi curat, impresionant de lat, infinit de lung, vârtejurile de zăpadă cu forme aerodinamice, vântul vizibil suflând la o oarecare înălţime faţa de suprafaţă.
   Holland încetini şi urcă pe noua suprafaţă, oprind maşina cu piciorul pe pedala frânei, ca un avion care aşteaptă lansarea.
   - Vezi ceea ce vrei să vezi, nu-i aşa? spuse el. Am fost aici de peste 10 ori în viaţa mea şi am crezut că e vorba doar de-un drum. Poate cam extravagant, dar mi-am zis, ce naiba, aşa se lucrează în armată.
   - Era mai îngust, spuse Peterson. De-aia era mai greu să-ţi dai seama. Vântul l-a acoperit cu pământ. Doar partea de mijloc a fost folosită mereu. Oamenii ăştia l-au curăţat pentru prima oară în 50 de ani. Nu doar de zăpadă. Au împins şi pământul în părţi.
   - E o lucrare ca lumea, zise Holland. Asta-i sigur.
   - Al dracului de sigur, spuse Reacher. Trebuie să aibă un metru grosime. Judecând după volum, probabil că este cea mai mare lucrare făcută de mâna omului în Dakota de Sud.
   Se mai uitară la întinderea de beton un minut, apoi Holland ridică piciorul de pe frână şi lanţurile de zăpadă începură să clănţăne, iar maşina se puse în mişcare cale de peste 3 kilometri. Formele maronii ale barăcilor îşi făcură apariţia, cu acoperişul din ardezie al clădirii din piatră înălţându-se în spatele lor, sub cuşma de zăpadă. Holland parcă în acelaşi loc în care se oprise şi Reacher. Scena din faţa lor era diferită. Fără oameni. Fără camionete. Fără motociclete. Doar spaţiile goale din care zăpada fusese îndepărtată şi, între ele, barăcile din lemn lăsate în părăsire.
   Coborâră cu toţii din maşină. Îşi puseră căciulile, mănuşile, îşi traseră fermoarele gecilor. Temperatura continua să scadă.
   Mult sub zero grade, iar vântul înrăutăţea senzaţia. Frigul lovea de jos în sus, prin tălpile bocancilor lui Reacher. Faţa îi amorţi în câteva secunde. Holland şi Peterson făceau pe eroii, prefăcându-se că nu le pasă, dar Reacher ştia că şi ei suferă.
   Aveau amândoi feţele pline de pete albe şi roşii, clipeau des, tuşeau şi gâfâiau puţin.
   Merseră direct spre clădirea din piatră.
   Nu părea să arate diferit faţă de cum arătase de dimineaţă.
   În parte inaccesibilă, în parte de-a dreptul bizară. Peterson încercă uşa. Nu se clinti. Frecă cu degetul promoroaca adunată între timp pe şild, aşa cum făcuse şi Reacher.
   - Nu sunt zgârieturi aici. Broasca asta n-a fost folosită în mod curent.
   - Nici nu era nevoie să fie, spuse Reacher. Au descuiat-o cu un an în urmă şi a încuiat-o din nou azi-dimineaţă.
   - Atunci unde-i cheia?
   - Asta-i o întrebare bună.
   - Au luat-o cu ei, fu de părere Holland.
   - Nu cred, spuse Reacher.
   - De ce n-ar fi făcut-o?
   - Pentru că locul ăsta se vinde. De bună seamă că li s-a spus să lase cheia pentru noul proprietar.
   - Atunci unde e?
   - Sub preş, probabil.
   - Nu e niciun preş.
   - Poate sub ghiveciul de flori.
   - Ce ghiveci?
   - Era o figură de stil, spuse Reacher. Oamenii lasă cheile în locuri prestabilite.
   Toţi trei se întoarseră lent într-un cerc, uitându-se la tot ce-ar fi fost de văzut. Şi nu erau multe. Doar zăpadă, beton, barăci şi clădirea însăşi.
   - Cum ar trebui să arate? întrebă Peterson. Ca orice cheie?
   - Mare, spuse Reacher. E o uşă blindată, rezistentă la explozii, deci încuietoarea trebuie să fie complexă. Multe componente, greu de rotit. Deci, cheia trebuie să fie mare şi solidă. Probabil în formă de T, ca o cheiţă de ceas, făcută probabil dintr-o marcă de oţel aparte. Probabil că Pentagonul a plătit numai pentru cheie o mie de dolari.
   - Poate-au îngropat-o în zăpadă. Avem un detector de metale în maşină.
   - Dar cred că rusnacul din Brooklyn n-are aşa ceva. Ceea ce-nseamnă că nu-i în zăpadă. Nu aşa te porţi cu clienţii. Nu poţi să-i ceri cuiva să caute o oră într-un morman de zăpadă.
   - Atunci unde e?
   Pe toată clădirea erau pervazuri din piatră, muluri sculptate şi ornamente gotice. La nivelul ochiului şi mai jos era prea la vedere. Reacher făcu ocolul clădirii şi îşi plimbă mâna pe toate denivelările aflate până la o înălţime de doi metri şi jumătate faţă de sol. Nu găsi nimic. Iar orice altceva s-ar fi aflat mai sus ar fi fost inaccesibil, în afară de cazul în care rusul s-ar fi gândit să-şi aducă o scară extensibilă.
   Reacher se opri în loc şi se uită în jurul lui din nou, zicând:
   - Trebuie să fie într-un loc bine definit. Ca, de exemplu, sub al treilea lucru de la stânga sau al patrulea lucru de la dreapta.
   - Ce fel de lucru? întrebă Peterson.
   - Baracă, pat, orice.
   - N-am putea să forţăm uşa cu levierul?
   - E o uşă blindată. Proiectată să reziste la o undă de presiune serioasă.
   - Dar noi am trage-o în afară, n-am împinge-o spre interior.
   - Undele de presiune sunt urmate de vid. Mai întâi compresie, apoi rarefiere. Compresia împinge spre interior, vidul o trage spre exterior, cu aceeaşi forţă. O uşă puternică trebuie să reziste în ambele sensuri.
   - Păi atunci să-ncepem s-o căutăm, spuse Peterson.
   - Care-i numărul tău norocos?
   - Trei.
   - Începi atunci cu a treia baracă, sub a treia saltea.
   - Începând de unde?
   Reacher făcu o pauză.
   - Asta-i altă întrebare bună. Rândul din faţă, de la stânga, probabil. Dar în ultimă instanţă orice sistem de numărare poate fi considerat subiectiv. Şi, prin urmare, potenţial generator de confuzie. Singurul mod obiectiv ar fi să spui cea mai apropiată sau cea mai depărtată.
   - De unde?
   - De aici. De la uşa încuiată.
   - Asta presupunând că e într-o baracă.
   - Nu e în zăpadă şi nu poate fi în clădire. Unde altundeva ar mai putea să fie?
   Peterson se duse la cea mai apropiată baracă. Prima de pe rândul din spate, vizavi de a doua de pe rândul din fată.
   Prima pe care Reacher o verificase de dimineaţă. Uşa era descuiată. Peterson o deschise şi intră, urmat de Reacher şi Holland. Draperiile din pânză de sac rămăseseră la ferestre. Toate celelalte lucruri portabile dispăruseră. Nu era nimic de văzut în afară de d12 paturi, acum fără aşternuturi, lăsând la vedere doar saltelele în dungi albastre şi cadrele din metal mat. Locul arăta trist, abandonat şi gol.
   Dar era cald.
   Soba cu parafină avea arzătorul în poziţia oprit, însă continua să emane căldură remanentă din belşug. Era minunată.
   Reacher îşi scoase mănuşile şi-şi ţinu mâinile aproape de sobă. Fizica simplă spunea că trebuie să se răcească încontinuu şi poate că în vreo trei ore avea să fie călduţă, pentru ca după alte 3 ore să fie rece ca gheaţa, dar deocamdată era complet magnifică. De fapt, încă prea fierbinte pentru a fi atinsă. Combinaţia dintre fontă şi recenta ardere a hidrocarburilor era un lucru minunat.
   Reacher spuse:
   - Voi mergeţi să căutaţi în alte locuri. Eu rămân aici.
   - Cu puţin noroc, toate vor fi la fel, spuse Peterson.
   Şi aşa erau. Toţi trei se grăbiră să verifice baraca cea mai îndepărtată şi găsiră aceeaşi situaţie. Încăperea goală, paturile fără aşternuturi, soba caldă. Începură să caute serios chiar acolo. Căldură îi făcea să fie răbdători şi meticuloşi. Verificară fiecare saltea, fiecare cadru de pat, fiecare ungher, fiecare cotlon. Controlară rezervorul toaletei din zona delimitată pentru baie. Căutară scânduri slăbite, ascultară după goluri în pereţi şi deschiseră fiecare abajur din tavan.
   Nu găsiră nimic.
   Trei fără 5 după-amiaza.
   Încă 13 ore.

   După aceea, căutară în bucătărie.
   Reacher se gândea că ar fi fost şanse mai mari să găsească acolo cheia. Bucătăria e un loc lipsit de ambiguităţi. O singularitate.
   Nu exista decât una. Chiar mai bine definită decât prima sau ultima baracă. Dar cheia nu era acolo. Borcanele cu făină, zahăr sau cafea erau încă acolo, dar erau prea goale ca să ascundă un obiect metalic, chiar dacă erau supuse la o scuturare neglijentă.
   Nu era ascunsă în partea din spate a rafturilor, nici lipită de tăblia mesei, nici în pungile de cereale ca o jucărie, nu era pitită într-un teanc de castroane.
   După ce terminară în bucătărie, o luară înapoi spre clădirea de piatră, baracă după baracă. Cu fiecare pas, deveneau mai buni şi mai iuţi la căutat, prin practică şi repetiţie, fiindcă fiecare baracă era asemănătoare cu toate celelalte. Ajunseră la punctul la care ar fi putut să caute legaţi la ochi sau adormiţi. Dar chiar şi aşa, rezultatul a fost acelaşi peste tot. Adică, niciun rezultat.
   Reveniră în locul din care începuseră, în baraca cea mai apropiată de clădirea din piatră. Nu-i trăgea inima să înceapă căutarea, fiind siguri că vor fi dezamăgiţi, iar lipsa de rezultate în ultimele 15 căutări adusese cu ea un fel de final. Reacher merse prin spaţiul din interior, oprindu-se la sobă şi ajungând la ultimul pat de pe dreapta.
   - Azi-dimineaţă aici stătea o fată, spuse el.
   - Ce fată? întrebă Holland, care venise lângă el.
   - O motociclistă, cam de 19-20 de ani. Singura pe care-am văzut-o înăuntru. Ceilalţi erau cu toţii afară, ocupaţi cu zăpada.
   - Era bolnavă?
   - Mi s-a părut că era bine.
   - Era încuiată?
   - Nu, uşa era deschisă.
   - Poate că păzea cheia. Poate că asta era sarcina ei.
   - Posibil. Dar unde-a lăsat-o?
   - Cum arăta?
   - Înaltă, slabă şi blondă, aşa cum sunteţi voi toţi.
   - Crezi că era localnică?
   - Metamfetamina e o chestie cu specific rural, spuse Reacher.
    Deodată se gândi: înaltă, slabă şi blondă.
   - Ai semnal de celular aici? îl întrebă el pe Holland.
   - Desigur, răspunse acesta. De jur-împrejur e numai câmpie. Vânt, praf şi microunde, toate sunt la fel pentru noi.
   - Dă-mi telefonul tău.
   Holland îi dădu aparatul şi Reacher formă numărul pe care şi-l amintea.
   - Da?
   - Cu Amanda, te rog.
   Un clic. Un tors ca de pisică.
   - Unde naiba eşti?
   - Ce s-a-ntâmplat? zise Reacher. Acum eşti maică-mea?
   - Am tot încercat să dau de tine.
   - Sunt la clădirea forţelor aeriene. Încerc să intru. Caut cheia. Am nevoie să-mi spui cele mai ingenioase 20 de locuri în care ai găsit vreodată un mic obiect ascuns.
   - Fanta videocasetofonului, ceainic, pantof, în interiorul unui televizor, compartimentul pentru baterii al unui aparat radio, o carte scobită la interior, în buretele scaunului de la maşină, într-un săpun, într-o cutie de brânză cu smântână.
   - Sunt doar 9 locuri. Ce mă fac eu cu tine?
   - Am nevoie de timp.
   - Nimic din ce-ai zis nu se găseşte pe-aici.
   - Păi ce ai acolo?
   Reacher se plimbă prin baracă descriind tot ce vedea.
   - Vasul toaletei, spuse glasul.
   - Le-am verificat pe toate.
   - Vreo saltea ruptă?
   - Nu.
   - Scânduri slăbite?
   - Nu.
   - Atunci dă foc la toată şandramaua şi caută în cenuşă. O cheie de la forţele aeriene probabil că e făcută din acelaşi material ca focoasele de rachete. În mod cert o să supravieţuiască incendiului.
   - De ce încercai să dai de mine?
   - Pentru că ştiu ce e locul ăla.

Capitolul 27

   Peterson şi Holland auziseră chiţăitul vorbelor ei emis de difuzor. Veniră mai aproape.
    Reacher se aşeză pe pat, în locul în care fusese fata de dimineaţă. Glasul din telefon spuse:
   - Locul ăla a fost construit ca orfelinat.
   - Sub pământ? întrebă Reacher.
   - Se-ntâmpla cu 50 de ani în urmă, la apogeul Războiului Rece. Toată lumea o luase razna. Omul meu mi-a trimis dosarul prin fax. Previziunile privind numărul victimelor erau apocaliptice. Se presupunea că sovieticii aveau sute de rachete pe care să le expedieze. Dacă le-ar fi lansat pe toate, le-ar fi fost greu să găsească suficiente ţinte. Am simulat diverse scenarii şi totul s-a redus la ziua din săptămână şi la perioada din an. Sâmbătă sau duminică ori în timpul vacanţelor şcolare, se presupunea că toţi vor suferi la fel. Dar în zilele de lucru ale săptămânii din timpul semestrelor se preconiza o separare semnificativă între populaţia adultă şi cea juvenilă, în ceea ce priveşte poziţia fizică. Părinţii aveau să fie într-un loc, iar copiii altundeva, poate întrun adăpost la subsolul şcolii.
   - Sau sub pupitre, spuse Reacher.
   - Nu contează, spuse glasul. Ideea e că ratele de supravieţuire la două săptămâni după lansare erau foarte inegale. Ar fi supravieţuit mult mai mulţi copii decât adulţi. Cineva de la Comisia de Alocare a Fondurilor a Camerei Reprezentanţilor a făcut o obsesie pe tema asta. Voia să se construiască locuri în care copiii să fie adăpostiţi. S-a gândit că aceştia ar putea cumva să ajungă la aeroporturile regionale rămase neatinse şi să fie duşi cu avioanele în regiuni izolate. Voia să se construiască o combinaţie între adăposturi contra radiaţiilor şi cămine de cazare. A vorbit cu cei de la forţele aeriene. Şi-au făcut favoruri reciproc. Individul era din Dakota de Sud, aşa că acolo au început.
   - Pe-aici circulă zvonuri despre un scandal, spuse Reacher. Construirea unui orfelinat nu mi se pare ceva teribil de scandalos.
   - Nu înţelegi. S-a pornit de la supoziţia că nu vor mai fi rămas adulţi în viaţă. Poate un pilot sau doi, bolnavi şi pe moarte, atât. Vreun birocrat cu agendă, hărţuit. Ideea era ca aceşti copii să fie aduşi cu avioanele şi lăsaţi singuri să se încuie sub pământ, unde să se descurce cum or putea. De capul lor. Ca nişte animale sălbatice. Nu era o imagine prea drăguţă. Au primit rapoarte de la psihologi în care se spunea că urmau să aibă loc scene de tribalism, lupte, ucideri, poate chiar canibalism. Iar vârsta medie a supravieţuitorilor se presupunea că ar fi fost 7 ani. Apoi psihologii au stat de vorbă cu adulţii şi a reieşit că teama lor cea mai mare era că ei aveau să moară şi copiii lor vor continua să trăiască fără ei. Aveau nevoie să audă că lucrurile vor fi OK, ştii, cu doctori şi infirmiere şi cearşafuri curate pe paturi. Nu voiau să audă despre cum aveau să se desfăşoare lucrurile în realitate. Aşa că, după toată agitaţia, ideea a fost abandonată, ca o chestiune care ar fi afectat moralul populaţiei civile.
   - Deci locul ăsta a rămas pur şi simplu aici timp de 50 de ani?
   - Ceva legat de compromisurile din timpul construirii lui l-au făcut de nefolosit în alte scopuri.
   - Ştim care au fost acele compromisuri?
   - Nu. Planurile de execuţie lipsesc.
   - Aşadar, locul e gol?
   - L-au umplut cu deşeurile pe care aveau nevoie să le depoziteze şi apoi au uitat cu totul de el.
   - Şi deşeurile alea sunt tot înăuntru?
   - Bănuiesc că da.
   - Despre ce e vorba?
   - Încă nu ştiu. E într-un alt dosar. Dar nu poate fi ceva foarte interesant. E ceva care era deja un surplus faţă de nevoile din urmă cu 50 de ani.
   - O să afli?
   - Omul meu a cerut dosarul.
   - Cum e vremea la mine?
   - Scoate capul pe uşă să vezi!
   - Ce urmează, la asta mă refeream.
   - Mâine o să ningă din nou, spuse glasul după o scurtă pauză. Până atunci, senin şi rece.
   - Unde-ar fi putut să ascundă cheia o gaşcă de motociclişti?
   - Nu ştiu. N-am cum să te ajut.
   Patru fără 5 după-amiază.
   Încă 12 ore.

   Reacher îi înapoie telefonul lui Holland.
   Lumina de la fereastră scădea. Soarele se deplasase mult spre vest şi clădirea din piatră arunca o umbră lungă.
   Începură să caute prin baracă. Ultima lor şansă. Fiecare saltea, fiecare cadru de pat, vasul de toaletă, scândurile duşumelei, pereţii, abajururile din tavan. Căutară încet şi meticulos şi, pe măsură ce se apropiau de capătul încăperii, căutarea devenea şi mai înceată şi mai meticuloasă, pentru că opţiunile erau pe terminate.
   Nu găsiră nimic.
   - Am putea s-aducem un lăcătuş, poate din Pierre, spuse Peterson.
   - Un spărgător de seifuri ar fi mai bun, zise Reacher. Unul care se pricepe la aşa ceva. S-ar putea să fie unul la puşcărie.
   - Nu-mi vine să cred că n-au folosit niciodată locul. Trebuie să fi costat o avere.
   - Pe atunci, bugetul apărării era practic nelimitat.
   - Nu-mi vine să cred că n-au putut să-i găsească o utilizare alternativă.
   - Proiectul a fost cumva compromis.
   - Chiar şi aşa. Cineva ar fi putut s-o folosească.
   - Prea mult uscat de jur-împrejur ca să poată fi folosit de marina militară. Suntem aproape de centrul geografic al Statelor Unite ale Americii. Sau cel puţin aşa se spunea în autocar.
   - Cei de la marină puteau să-l folosească pentru antrenamentul de iarnă.
   - Nu într-un stat care are în denumire cuvântul „sud”. Prea laş pentru ei. Sunt sigur că ar fi insistat pentru Dakota de Nord. Sau pentru Polul Nord.
   - Poate că n-au vrut să doarmă sub pământ.
   - Cei de la marină dorm unde li se spune. Şi când.
   - La drept vorbind, am auzit că-şi fac pregătirea de iarnă aproape de San Diego.
   - Am lucrat în armată, spuse Reacher. Antrenamentele puşcaşilor marini n-au nicio logică pentru mine.
   Înfruntară din nou frigul şi aruncară o ultimă privire la clădirea din piatră şi la uşa ei îndărătnică. Apoi se întoarseră la maşină şi plecară. Trei kilometri pe pista de aterizare unde avioanele rablagite ar fi urmat să-i aducă pe copiii oropsiţi. Apoi 13 kilometri pe vechiul drum cu două benzi, pe care niciun adult nu venise să-i salveze pe copii. Războiul Rece. O perioadă urâtă.
    În retrospectivă, probabil mai puţin periculoasă decât îşi imaginaseră oamenii. Unele rachete sovietice erau doar ficţiuni, unele erau copaci vopsiţi, altele erau defecte. Iar sovieticii avuseseră şi ei psihologi, care scriau rapoarte în alfabetul chirilic despre copiii lor în vârstă de şapte ani şi despre tribalism, lupte, ucideri şi canibalism. Dar în acele vremuri, lucrurile păreau cât se poate de reale. Reacher avea doi ani în timpul crizei rachetelor din Cuba.
   Se afla în Pacific. N-a ştiut nimic despre asta. Dar mai târziu mama lui i-a spus că ea şi tatăl lui calculaseră deplasarea spre sud a vântului otrăvit. Credeau că avea să ajungă în două săptămâni. Aveau pistoale în casă. Iar pe teritoriul bazei erau sanitari care aveau pilule.
   - Cât de exacte sunt buletinele voastre meteo? întrebă Reacher.
   - De obicei, sunt destul de bune, răspunse Peterson. Pentru mâine e anunţată iar ninsoare.
   - Pare corect.
   - Atunci cineva o să-şi facă apariţia în curând. Doar n-au curăţat pista de pomană.

   Departe spre est şi ceva mai la sud, un avion ateriza pe o altă pistă lungă, la Baza Andrews a Forţelor Aeriene din statul Maryland.
    Nu era un avion mare, ci unul din clasa business, închiriat de armată, repartizat unei companii de escortă a deţinuţilor din custodia poliţiei militare.
   Avea la bord şase oameni. Pilotul, copilotul, deţinutul şi trei oameni din escortă. Prizonierul era căpitanul din Divizia a 4-a de Infanterie de la Fort Hood.
   Era îmbrăcat în haine civile şi avea lanţuri standard prinse la încheieturi, la mijloc şi la glezne, toate legate între ele.
   Avionul opri, scara fu coborâtă şi cei din escortă îl duseră pe deţinut la o maşină parcată în apropiere, împingându-l pe bancheta din spate. Acolo îl aştepta o doamnă ofiţer îmbrăcată în uniformă de armată Clasa A, având gradul de maior în poliţia militară.
   Era o femeie zveltă, de înălţime uşor peste medie. Avea părul lung, legat la spate.
   Pielea bronzată, ochi căprui-închis. Pe chipul ei se citeau simultan inteligenţă, autoritate, tinereţe şi o răutate jucăuşă.
   Purta decoraţiile Steaua de Argint şi două Inimi Purpurii.
   Şoferul lipsea de la volanul maşinii.
   - Bună ziua, domnule căpitan, spuse femeia.
   Căpitanul nu răspunse.
   - Sunt maior Susan Turner, comandantul Unităţii 110 de poliţie militară şi mă ocup de cazul tău. Noi doi vom purta o discuţie de 1 minut, după care te vei întoarce în avion şi vei ajunge ori înapoi în Texas, ori direct la Fort Leavenworth. Una sau alta. Ai înţeles?
   Glasul ei era cald. Uşor răguşit, uşor murmurat, uşor intim. Totul pornea din gât. Era genul de voce care putea să scoată de la interlocutor tot felul de mărturisiri.
   Căpitanul de infanterie ştia asta.
   - Vreau un avocat, spuse el.
   Susan Turner încuviinţă cu o mişcare a capului.
   - O să primeşti unul, spuse ea. O să primeşti pe săturate. Crede-mă, în scurt timp o să fii năpădit de avocaţi. O să fie ca şi cum te-ai fi rătăcit la o convenţie a Baroului Avocaţilor cu o bancnotă de 100 de dolari prinsă de gât.
   - Nu poţi să vorbeşti cu mine în absenţa unui avocat.
   - Nu-i chiar aşa. Tu nu eşti obligat să-mi spui nimic fără să ai un avocat. Dar eu pot să vorbesc cu tine cât vreau. Vezi diferenţa?
   Bărbatul nu spuse nimic.
   - Am o veste proastă pentru tine, spuse Susan Turner. O să mori. Ştii asta, da? Eşti terminat. Eşti mai terminat decât cel mai terminat individ care-a trăit vreodată. Este absolut imposibil să te poată salva cineva. Este exact lucrul pe care-o să-l auzi de la avocaţi. Indiferent câţi o să ai. Toţi îţi vor spune acelaşi lucru. Vei fi executat şi probabil că foarte curând. Nu vreau să-ţi dau speranţe false. Eşti un mort ambulant.
   Bărbatul nu spuse nimic.
   - De fapt, eşti un mort care stă jos, în acest moment. Stă pe bancheta maşinii şi mă ascultă. Ceea ce şi trebuie, pentru că vei avea de făcut două alegeri foarte importante. A doua este ceea ce vei mânca la ultima ta masă. Friptură şi îngheţată sunt alegerile cele mai populare. Nu ştiu de ce. Nu că aş da doi bani pe aspectele dietetice. Pe mine mă interesează prima ta alegere. Vrei să ghiceşti care e?
   Bărbatul nu spuse nimic.
   - Prima ta alegere se referă la motivul pentru care vei fi executat. Ori statul Texas te va ucide pentru că ţi-ai omorât nevasta, ori cei de la Leavenworth te vor ucide pentru că ţi-ai trădat ţara. O să fiu sinceră cu tine şi-o să-ţi spun că, în opinia mea, niciuna dintre variante nu-ţi face cinste. Dar, dacă alegi varianta Texas, poate că oamenii vor da dovadă de oarecare înţelegere. Stresul războiului, misiuni de luptă multiple, genul ăsta de lucruri. Toate chestiile alea posttraumatice. Unii oameni s-ar putea să te considere un fel de victimă.
   Bărbatul nu spuse nimic.
   - Dar, în privinţa trădării, lucrurile stau altfel. N-ai nicio scuză pentru asta. Mama şi tatăl tău vor trebui să-şi vândă casa şi să se mute. Poate chiar să-şi schimbe numele. Poate nici nu vor reuşi să vândă şi atunci o să se spânzure în pivniţă.
   Bărbatul nu spuse nimic.
   - Iar în pivniţă tavanul nu-i prea înalt. Moartea o să fie lentă. Ca o strangulare. Poate vor muri ţinându-se de mână.
   Omul nu spuse nimic.
   Turner îşi schimbă poziţia în scaun.
   Picioare lungi, în ciorapi subţiri negri.
   - Şi gândeşte-te la frăţiorul tău. Toţi anii ăia în care s-a uitat la tine ca la un exemplu? S-au dus. Va trebui să plece din marina militară. Cine din echipa lui ar mai putea avea încredere în el? Fratele unui trădător? Şi pentru el ar fi ca o condamnare pe viaţă. Va ajunge să lucreze în construcţii. O să se-apuce de băut. Îţi va blestema numele nenorocit în fiecare zi pe care o va mai avea de trăit. Poate c-o să-şi ia şi
el zilele. Cu un foc de armă, probabil, în gură sau în spatele urechii.
   Bărbatul nu spuse nimic.
   - Deci, uite ce-ţi propun. Vorbeşti cu mine acum, îmi răspunzi la toate întrebările, faci dezvăluiri complete, cu toate detaliile, şi vom ţine ascunsă treaba cu trădarea.
   Bărbatul nu spuse nimic.
   - Dar, dacă nu vorbeşti cu mine, vom face publică ancheta. Totul la vedere. Le vom spune celor de la CNN unde locuiesc părinţii tăi şi vom suna la marina militară ca să le spunem de fratele tău. Nu ofiţerilor. Îi vom suna mai întâi pe camarazii lui.
   Urmă un lung moment de tăcere. Apoi bărbatul spuse:
   - OK.
   - OK, ce?
   - OK, o să vorbesc cu dumneavoastră.
   - OK, o să vorbeşti cu mine şi mai cum?
   - OK, o să vorbesc cu dumneavoastră, doamnă maior.
   Turner coborî geamul maşinii şi strigă:
   - Spuneţi-i pilotului să meargă să-şi ia cina.

   Plato îi trânti telefonul în nas pilotului său.
    Individul sunase să-i spună că vremea în Nord urma să se înrăutăţească în următoarele 24 de ore. Mai multă zăpadă.
   Lucru pe care Plato îl ştia deja. Avea televiziune prin satelit. Pe un postament de beton din apropierea casei era înălţată o antenă parabolică uriaşă.
   Antena era conectată la o cutie, iar cutia era conectată la un ecran LCD Sony enorm pe peretele din spate al livingului.
   Televizorul era deschis pe Weather Channel.
   Ecranul Sony nu era singurul lucru de pe peretele din spate. Lângă el erau optsprezece picturi în ulei, toate concurând pentru spaţiu.
   Pe cei 2 pereţi lungi mai erau alte 43 de tablouri. Şi încă douăzeci pe ultimul perete. În total, 81 de opere de artă. În majoritate, lucrări de mâna a doua ale unor pictori de mâna a patra. Sau lucrări de mâna a treia ale unor pictori de mâna a treia. Sau lucrări de mâna a patra ale unor pictori de mâna a doua. Una dintre ele era semnată de Monet, chipurile, dar Plato ştia că trebuie să fie un fals.
   Monet fusese un artist prolific. Larg distribuit, adesea copiat. Cineva îi spusese odată că dintre cele 2 mii de picturi pe care Monet le realizase în timpul vieţii, 6 mii erau numai în Statele Unite ale Americii. Plato nu era prost. Ştia ce are. Şi ştia de ce are.
   Nu prea se dădea în vânt după operele de artă. Nu erau pasiunea lui. Fiecare pânză era un suvenir al unei vieţi distruse, atâta tot.
   În spaţiile dintre picturi bătuse ace cu gămălie subţiri din alamă, în formă de potcoavă întoarsă. Erau zeci de asemenea formaţii, poate chiar sute. Nu le mai numărase de multă vreme. Peste fiecare formaţie erau atârnate brăţări şi coliere atâtea câte încăpuseră. Erau acolo diamante, smaralde, rubine şi safire. Lanţuri din aur, din argint sau din platină.
   Avea cercei agăţaţi câte unul pe ac. Avea inele puse la fel pe câte un ac. Verighete, inele de logodnă, inele cu sigiliu, inele de absolvire a clasei, inele cu câte-un diamant mare.
   Sute şi sute de bijuterii.
   Poate chiar mii.
   Totul era o chestiune de timp.
   Era un subiect care-l interesa. Era dominat de clasă. Cât puteau să reziste oamenii, după ce rămâneau fără bani, până să-nceapă să-şi vândă trupurile? Câte straturi aveau oamenii între înfrângere şi capitulare, între problemă şi ruină? Pentru oamenii săraci, nu rămânea nici timp, nici straturi. Aveau nevoie de produsul lui, aşa că de îndată ce amărâtele lor de salarii se terminau, lucru care de regulă se întâmpla în ziua în care primeau leafa, începeau să se bată, să fure şi să înşele, după care ieşeau în stradă şi făceau ceea ce trebuiau să facă. De la ei nu obţinea decât bani.
   Oamenii bogaţi erau altfel. Salarii mai mari, care durau mai mult, dar nu la nesfârşit. Apoi începeau să-şi epuizeze lent conturile de economii, acţiunile, obligaţiunile, investiţiile de toate felurile. După care mâinile începeau a scotoci cu înfrigurare prin sertare şi casete cu bijuterii. Mai întâi veneau piesele care fuseseră uitate, care nu le erau pe plac sau pe care le moşteniseră. Obiectele acelea ajungeau la el după călătorii lungi şi lente, pornite din suburbiile elegante ale unor oraşe precum Chicago, Minneapolis, Milwaukee, Des Moines şi Indianapolis.
   Erau urmate de picturi smulse de pe pereţi, inele trase de pe degete, lanţuri desfăcute de la gât. Urma un al doilea val, după ce părinţii erau jefuiţi, apoi al treilea, după vizite la bunici. Când nu mai rămânea nimic, şi bogaţii sucombau. Poate mai întâi în hoteluri, păcălindu-se, dar în final întotdeauna ajungeau pe străzi, în frig, îngenunchind pe alei murdare, bărbaţi şi femei deopotrivă, făcând ceea ce era nevoie să facă.
   Totul era o chestiune de timp.

   Holland lăsă maşina în parcare şi se duse în biroul lui.
   Peterson şi Reacher se îndreptară spre sala de operaţiuni.
   Era goală, ca de obicei. Niciun mesaj pe biroul din colţul din spate, nimic în mesageria vocală. Reacher ridică telefonul şi-l puse la loc. Bătu bara de spaţiu a tastaturii şi pe ecran apăru imaginea unui ecuson de poliţie pe care scria Departamentul de Poliţie Bolton. Imaginea grafică era mare şi avea contururile zimţate. Uşor digitalizată. O unitate-turn aflată la niciun metru distanţă începu să zumzăie şi să huruie. Un hard-disc trezit din amorţire.
   - Aveţi baze de date aici? întrebă Reacher.
   - De ce? întrebă Peterson.
   - Am putea să vedem ce-i cu Plato ăsta. Pare să fie actorul principal aici, oricine-ar fi el.
   Peterson se aşeză la biroul învecinat şi bătu în tastatură.
   Un clic ici, un clic colo, apoi introduse o parolă. Apoi pe ecran apăru probabil o fereastră de căutare, pentru că Reacher îl văzu folosindu-şi arătătorul stâng pe tasta Shift, apoi arătătorul drept pe litera P majusculă, apoi pe literele mici l, a, t şi o.
   Plato.
   - Nimic, spuse Peterson. Doar o redirecţionare către Google, care spune că e un filosof grec.
   - Ai o listă cu poreclele?
   Peterson bătu alte nouă taste. Probabil aka, apoi un spaţiu şi în sfârşit Plato.
   - Sud-american, spuse el. Cetăţenie necunoscută. Numele real necunoscut. Vârstă necunoscută. Se crede că locuieşte în Mexic. Se crede că deţine magazine de amanet în cinci oraşe mari din SUA, suspectat de trafic de droguri, suspectat de implicare în prostituţie.
   - Un tip simpatic.
   - Fără cazier judiciar. Nici în Mexic nu are nimic.
   - Asta-i tot?
   - Bazele de date federale ar putea avea mai multe informaţii. Dar nu le pot accesa.
   Reacher luă din nou telefonul, apoi îl puse la loc. Rock Creek avea şi alte lucruri pe cap în afară de problema lui banală. Se întrebă dacă nu cumva începea să devină o bătaie de cap. Sau plictisitor. Asemenea subofiţerilor bătrâni şi cărunţi care continuau să trăiască în preajma unităţilor militare şi îşi petreceau nopţile prin barurile frecventate de soldaţi, plictisindu-i pe ceilalţi cu vorbărie goală şi alte stupizenii de pe vremea lui tataie.
   Sau ca poliţiştii de la oraş pensionaţi, cei care nu economisiseră destul ca să se mute în Sud şi continuau să umble prin aceleaşi cârciumi, băgându-se neinvitaţi în orice conversaţie.
   - Am putea merge la puşcărie, spuse Peterson. Face parte din sistemul federal. Au computere. Îi ştiu pe câţiva dintre cei de-acolo.
   Cinci fără 5 după-amiaza.
   Încă 11 ore.

Capitolul 28

   Închisoarea era la 8 kilometri spre nord, la capătul aceluiaşi drum care venea dinspre autostradă în oraş.
   Drumul era drept, ca şi cum proiectantul l-ar fi trasat cu rigla pe o hartă. Plugurile şi utilajele de împrăştiat sarea, precum şi utilizarea constantă îl făcuseră să fie foarte curat.
   Era zi de vizită. Autobuzele de navetă fuseseră ocupate.
   Drumul dură 8 minute. În primele 7 minute, Reacher nu văzu nimic în faţă în afară de cerul mohorât şi de gheaţa din aer. Apoi zări închisoarea.
    Pe orizontul îndepărtat apăru mai întâi o lumină difuză, care apoi se transformă în sute de globuri pufoase şi separate de o lumină alb-albastră mult deasupra unui gard scânteietor din sârmă ghimpată. Gardul era lung şi înalt de peste 3 metri şi jumătate. Şi cam tot atât de gros. La interior şi la exterior avea paravane din sârmă întinsă pe stâlpi. Spaţiul dintre paravane era umplut până sus cu colaci de sârmă desfăcuţi. Alţi colaci desfăcuţi erau fixaţi la partea de sus a gardului. Se mişcau şi se unduiau în bătaia vântului, sclipind şi licărind în lumină. Lumina venea de la reflectoare ca de stadion fixate pe stâlpi înalţi din nouă în 9 metri. Boluri metalice imense, întoarse cu susul în jos, în grupuri de câte patru, cu becuri puternice montate în ele. La fiecare 30 de metri erau instalate turnuri de pază, structuri înalte cu piloni înclinaţi, ce susţineau cabine din sticlă iluminate şi pasarele exterioare. Pe pasarele erau montate reflectoare de căutare. Luminile de pe stâlpi erau orbitoare, iar zăpada neatinsă reflecta razele dublând strălucirea becurilor. În spatele gardului se vedea întinderea de 300 de metri a curţii iluminate şi acoperite de zăpadă, iar apoi, cuibărit în centrul dreptunghiului gigantic, se afla un grup de clădiri noi din beton. Acopereau o suprafaţă de mărimea unui sat mare.
   Sau a unui oraş mic.
   Clădirile erau toate iluminate, înăuntru şi afară. Ferestrele mici de pe faţadele masive şi anoste semănau cu hublourile de pe partea laterală a unei nave.
   Acoperişurile erau toate acoperite cu zăpadă, ca o pătură groasă şi uniformă.
   - Calul de dar, spuse Peterson. Vaca bună de muls.
   - Impresionant, spuse Reacher.
   Şi era. În ansamblu, locul era uriaş. Sute de hectare.
   Uriaşa pată de lumină pe fondul întunecat al preriei o făcea să arate ca o navă spaţială extraterestră, care plutea acolo, nesigură dacă să aterizeze sau să plece din nou spre locuri mai primitoare.
   La capătul îndepărtat, drumul se lărgea într-o piaţă lată de formă pătrată în faţa porţii principale. Piaţa era mărginită de bănci de aşteptare pentru autobuze şi tomberoane de gunoi.
    Peterson traversă zona. Poarta era de fapt un tunel, cu pereţii şi acoperişul din sârmă, suficient de înalt pentru autobuzele de închisoare, suficient de lat pentru a cuprinde două benzi separate, una de intrare şi alta de ieşire. Fiecare bandă avea trei porţi care formau două ţarcuri. Peterson intră în primul ţarc şi se văzu blocat pentru moment, cu o poartă închisă în spate şi altă poartă închisă în faţă. Un gardian echipat de iarnă ieşi pe o uşă, îi cercetă din priviri, apoi se întoarse înăuntru, şi poarta din faţă se deschise.
   Peterson rulă maşina nouă metri înainte. Întreaga procedură se repetă. Apoi ultima poartă se deschise şi Peterson se îndreptă spre clădiri pe un drum pe care roţile vehiculelor formaseră făgaşe bătătorite apoi de paşii trecătorilor.
   Era clar că autobuzele de navetă îi lăsau pe pasageri în faţa porţii. Reacher şi-i imagină pe femeia şi pe copilul pe care-i văzuse la cafenea, înfăşuraţi în păturile împrumutate de la motel, păşind prin zăpadă spre clădire şi apoi întorcându-se.
   Peterson opri maşina cât mai aproape de uşa de intrare a vizitatorilor. În spatele uşii era un hol pustiu, trist şi instituţional, cu linoleum ud pe podea, vopsea vernil pe pereţi şi tuburi fluorescente pe tavan.
   Acolo erau o instalaţie cu raze X şi un detector de metale, păzite de trei gardieni care ardeau gazul cam de pomană.
   Peterson îi cunoştea. Şi ei îl cunoşteau pe el. După un minut, el şi Reacher intrară pe o uşă laterală într-o cameră de aşteptare.
   Deşi nouă, construcţia purta deja semnele unei uzuri premature. Era foarte cald. Mirosea a cafea veche, a transpiraţie nouă, a haine din lână ude şi uniforme ieftine din poliester. Erau cinci scaune joase în sală şi un birou cu un computer. Un gardian îl porni, tastă o parolă şi apoi ieşi din încăpere.
   - Închisoare federală, baze de date federale, spuse Peterson.
   Era evident că acele baze de date îi erau puţin cam nefamiliare, pentru că avu nevoie de multe clicuri şi tastări înainte să ajungă undeva. Ţuguie buzele şi respiră adânc de câteva ori până când, în sfârşit, se lăsă pe spate ca să citească ce apăruse pe ecran.
   - Cam aceleaşi lucruri la prima vedere, spuse el. Sud-american, origine exactă necunoscută, identitate reală necunoscută, vârsta exactă necunoscută, dar se crede că ar avea peste 40 de ani, se crede că locuieşte în Mexic, magazine de amanet în Chicago, Minneapolis, Milwaukee, Des Moines şi Indianapolis, suspectat de trafic de droguri în aceleaşi 5 oraşe, suspectat de prostituţie în aceleaşi 5 oraşe.
   - Ceva nou? întrebă Reacher.
   - Înainte n-aveam numele celor 5 oraşe.
   - În afară de asta.
   - Nimic dovedit. Apare avertismentul standard legat de cât dur e tipul. A ajuns în fruntea listei şi nu reuşeşti asta fiind cuminte ca un băiat din corul bisericii. În opinia lor, probabil că a ucis sute de oameni. Asta pare să fie o cerinţă de nivel elementar. Des Moines nu impresionează pe nimeni, dar Chicago sigur da. Nu e un amator.
   Apoi Peterson începu să dea clicuri şi să deruleze imaginea pe ecran. Alte buze ţuguiate, alte oftaturi.
   - Individul are avion personal, spuse el.
   - La fel ca mulţi alţii.
   - Este un Boeing 737. Un avion de linie transformat pentru uz privat. Se presupune că l-a cumpărat de la o companie aviatică mexicană care a dat faliment.
   Reacher nu spuse nimic.
   Peterson continuă să caute.
   - E foarte scund, spuse el. Un metru 50.
   - Serios?
   - Tu cât ai?
   - Un metru 95.
   - Eşti cu patruzeci şi cinci de centimetri mai înalt decât el.
   - Practic, e un pitic, spuse Reacher.
   - Cineva l-a făcut cândva pitic şi s-a trezit a doua zi la spital cu picioarele tăiate, spuse Peterson.

   Susan Turner se întoarse în biroul ei din Rock Creek după un drum lung şi încet prin traficul de la ora de vârf. Parcă în spaţiul rezervat şi intră pe uşa din faţă şi pe scara din piatră.
   Balustrada era tot din metal.
   Coridorul de la etaj era la fel de îngust.
   Podeaua era tot acoperită cu linoleum.
   Aceleaşi şiruri de uşi cu geamuri mate pe stânga şi pe dreapta, îndărătul cărora se aflau birouri. Totul rămăsese neschimbat, îşi zise ea, de pe vremea lui Reacher.
   Revopsit, probabil, dar fără alte modificări fundamentale.
   Fiecare birou era echipat în continuare conform protocolului actual al Departamentului Apărării. Al ei avea şi el celebrul birou metalic, cu trei telefoane şi cu un total de treizeci de linii, un scaun ergonomic pe rotile, fişete pentru dosare şi pentru vizitatori două scaune cu picioare din tubulatură elastică. Abajurul pentru iluminat era făcut din sticlă, avea formă de castron şi era atârnat de tavan cu trei lanţuri metalice. Sursa de lumină era un bec economic.
   Avea un computer de tip desktop, cu o conexiune rapidă şi sigură de intranet guvernamental. Mai avea şi un laptop conectat wireless la o reţea separată. Pe perete era atârnată o hartă a lumii adusă la zi.
   Se aşeză. Niciun mesaj. Nimic de la forţele aeriene. Reacher n-o mai sunase.
   Conectă aparatul de înregistrare digitală de voce la hub-ul USB. Conversaţia ei cu deţinutul era încărcată într-un fişier audio.
   Softul de recunoaştere vocală avea să-l transforme într-un document scris. Ambele fişiere aveau să fie expediate la destinaţiile corespunzătoare. Urmau arestări în Texas, Florida şi New York City. Şi după toate astea, o citare prin ordin de zi a unităţii, plus o recomandare pentru Steaua de Bronz pentru ea, aşa cum noaptea urmează după zi.
   Reacher fusese decorat cu Steaua de Bronz atunci, demult. Ştia asta, pentru că avea pe birou dosarul lui personal. Era o chestie veche şi groasă, abia ţinută-n frâu de coperta din carton. Îl răsfoise de multe ori. Jack-nimic-Reacher, născut pe 29 octombrie. Familie de militari, dar cariera nu fusese moştenită, pentru că tatăl lui fusese puşcaş marin. Mama lui fusese franţuzoaică. Absolvise Academia Militară West Point. Petrecuse treisprezece ani în serviciul militar.
   Fusese poliţist militar de la bun început, ceea ce, din perspectiva lui Susan, îl aşeza în rândul îngerilor, dar chiar şi-aşa intrase şi ieşise din situaţii delicate tot timpul.
   Spunea ceea ce trebuia spus şi nu-i păsa cine auzea. Făcea ceea ce trebuia făcut şi nu-i păsa cui îi făcea.
   Folosise scurtături pentru rezolvarea problemelor şi luase câteva capete. Fusese degradat de la maior la căpitan pentru că-i rupsese piciorul unui civil. Retrogradarea fusese întotdeauna un mesaj codificat. E timpul să pleci, amice. Dar el rămăsese în armată.
   Rămăsese şi se bătuse ca să ajungă din nou maior. Aceasta fiind, de bună seamă, cea mai mare revenire din toate timpurile. Pe urmă condusese Unitatea 110. Primul ei comandant.
   Fondatorul ei, de fapt.
   Predecesorul ei, dar nici pe departe un model de urmat.
   Totuşi, în cei 13 ani, la diferite intervale, dobândise o Stea de Argint, o Medalie pentru Servicii Superioare aduse Apărării, Legiunea de Merit, Medalia Soldatului, o Inimă Purpurie şi Steaua de Bronz. Era clar că avea talent din belşug.
   Iar asta însemna că, dacă ar fi avut o atitudine mai corporatistă, cu un tată din cadrul armatei şi o mamă americancă, acum ar fi putut să ajungă şef al statului major.
   O carieră bizară.
   Steaua de Argint şi Inima Purpurie proveneau din Beirut. Reacher fusese ofiţer de legătură al armatei lucrând în cadrul Corpului de Marină în momentul când a fost bombardată cazarma. Fusese rănit grav în timpul atacului şi imediat după aceea dăduse dovadă de eroism.
   Toate celelalte ordine de zi referitoare la medalii fuseseră şterse, ceea ce însemna că implicau secrete.
   Fusese spitalizat în Beirut şi apoi transportat cu avionul în Germania pentru convalescenţă.
   Fişa lui medicală se afla în dosar. Era un om sănătos. Rana se vindecase repede şi complet. Lăsase ceea ce armata numise o cicatrice „desfigurantă”, asta însemnând că fusese gravă de tot. Era înalt de 1 metru 95 şi, la data raportului din Germania, cântărea 109 kilograme.
   Nu fusese descoperită nicio afecţiune internă. Vederea era considerată excelentă.
   Avea multe calificări oficiale. Era considerat expert în toate armele mici.
   Câştigase o competiţie interservicii de tir cu arma la o mie de metri cu un scor-record. Anecdotic, rapoartele privind condiţia fizică îl situau mult peste media clasei sale, excelent pe teren, vorbitor fluent de engleză şi franceză, acceptabil în spaniolă, excepţional în toate tipurile de armament portabil şi dincolo de excepţional în lupta om la om. Susan ştia ce putea să însemne această ultimă apreciere. Era ca şi cum cineva ar fi aruncat spre tine un ferăstrău mecanic în funcţiune.
   Un om dur, dar inteligent.
   Fotografia lui era prinsă în capse pe coperta interioară a dosarului. Era o poză color, puţin ştearsă de la trecerea anilor.
   Avea părul scurt şi ciufulit. Ochi albaştri, luminoşi, uşor ascunşi de pleoapele grele.
   Privirea era directă şi neclintită. Avea două cicatrici vizibile. Una era la colţul ochiului stâng. Cealaltă, pe buza de sus. Chipul lui părea cioplit din piatră de un sculptor priceput, dar care nu avusese prea mult timp la dispoziţie. Numai planuri drepte şi dure. Avea un gât. Gros, desigur, dar era acolo. Umerii erau laţi. Braţe lungi şi mâini mari.
   Pe chip avea un zâmbet ambiguu, la jumătatea distanţei între răbdător şi exasperat. Ca şi cum ştia că trebuie să-şi facă această fotografie, dar tocmai îi spusese fotografului că mai are la dispoziţie 3 secunde până să-i fie îndesat pe gât aparatul foto.
   Jack-nimic-Reacher.
   Una peste alta, Susan simţea că ar fi interesant să-l cunoască, fiind probabil avantajos să-l ai prieten, dar cu siguranţă periculos ca inamic.
   Luă telefonul şi-l sună pe omul ei de la forţele aeriene. Îl întrebă dacă avea veşti.
   Nu avea. Îl întrebă când aveau să apară.
   Omul îi spuse că în curând. Ea îi spuse că în curând nu era suficient de curând.
   - Încerci să impresionezi pe cineva? întrebă tipul.
   - Nu, zise ea şi închise.
   Ultima pagină a dosarului lui Reacher era ocupată de un index standard de referinţe încrucişate care lista menţiunile conexe din alte dosare. Erau 73 de puncte. Toate erau clasificate, ceea ce nu însemna mare lucru. Practic, toate documentele militare erau clasificate.
   Primele 72 de puncte erau datate în diferite momente ale serviciului său de 13 ani şi erau clasificate la un nivel peste care i-ar fi fost greu să treacă. Rapoarte operaţionale, desigur. A şaptezeci şi treia menţiune era clasificată la un nivel mai scăzut, dar era foarte veche. Datată cu mult timp în urmă. Atât de veche, de fapt, încât la acea dată Jack-nimic-Reacher ar fi avut doar 6 ani. Un băieţel. Ceea ce era ciudat. Un raport contemporan despre probleme familiale ar fi trebuit să se afle în arhivele Corpului de Marină, nu în cele ale armatei. Datorită tatălui său.
   Atunci de ce armata deţinea un document despre un băieţel de 6 ani?
   Trimise prin e-mail o cerere către Comandamentul de Resurse Umane pentru o parolă de folosinţă unică, permiţându-i astfel accesul temporar la dosar.
   Plecarea din închisoare presupunea aceleaşi manevre în sens invers, la care se adăugă o inspecţie fizică meticuloasă a vehiculului care pleca.
   Peterson opri în prima cuşcă încuiată şi doi gardieni ieşiră cu lanternele, iar unul dintre ei controlă portbagajul, şi celălalt, bancheta din spate.
   Apoi cei doi schimbară responsabilităţile şi repetară verificarea. Poarta din mijloc se deschise şi Peterson se mută în a doua cuşcă. Un al treilea gardian le verifică documentele de identitate şi le făcu semn cu mâna să plece.
   - Ce părere ai? întrebă Peterson.
   - Despre? întrebă Reacher.
   - Despre securitatea lor.
   - Adecvată.
   - Doar atât?
   - Atât trebuie să fie.
   - Eu cred că e foarte bună.
   - Natura umană îşi va face în final simţită prezenţa. A trecut doar 1 an şi ceva de când lucrează aici. Nu va fi nevoie decât ca pe doi dintre gardieni să-i lovească lenea în acelaşi timp. E menit să se întâmple, mai devreme sau mai târziu. Întotdeauna se-ntâmplă.
   - Pesimist.
   - Realist.
   Peterson zâmbi şi conduse maşina prin zăpadă spre oraş.

   La 2700 de kilometri spre sud un mic convoi alcătuit din trei maşini Range Rover rula prin arşiţă spre complexul lui Plato.
    Camionetele aveau toate mai puţin de o lună vechime, toate cu geamurile fumurii şi toate erau modelul Sport, care era de fapt un Land Rover LR3 recarosat, având sub capotă un motor Jaguar cu supercompresie. Minunate vehicule pentru drumuri accidentate, dar nu foarte dificile, aşa cum erau în porţiunea din statul Michoacan deţinută de Plato. În fiecare maşină se aflau câte doi bărbaţi. Toţi şase erau localnici trecuţi de 30 de ani, cu experienţă de 20, toţi îmbrăcaţi în costume negre şi toţi înarmaţi până-n dinţi.
   Toţi mai lucraseră înainte pentru Plato.
   Ceea ce însemna că tuturor le era puţin teamă.
   Cele trei maşini trecură de ultima curbă şi începură să parcurgă ultima bucată de drum prăfuită până la poartă. Toţi cei trei şoferi ştiau că erau deja urmăriţi cu binoclurile. Trecuseră de punctul de la care ar mai fi existat cale de întoarcere.
   Menţineau o viteză constantă de 80 la oră, în formaţie strânsă, şi încetiniră de la o distanţă suficient de mare ca să nu pară ameninţătoare. Lumea spunea că oamenii lui Plato care păzeau poarta aveau rachete antitanc. Sau grenade propulsate cu rachete, cel puţin. Plus rachete sol-aer pentru elicopterele guvernamentale.
   Adevărat sau nu, nimeni nu avea dispoziţia necesară ca să afle cu certitudine.
   Cele 3 maşini opriră la o distanţă sigură de poartă şi cei şase bărbaţi coborâră de la adăpostul geamurilor fumurii şi rămaseră nemişcaţi în arşiţa începutului de seară. Nimeni nu se apropie de ei. Ştiau că erau identificaţi de la distanţă. În afară de asta, nu avea să mai fie nicio intervenţie. Ştiau că buna lor conduită nu era garantată de o percheziţie fizică, ci de faptul că toţi aveau surori, mame, bunici şi verişoare la care se putea ajunge uşor. Nu era deloc plăcut să vezi cum e jupuită pielea de pe faţa unei rude.
   Dar să trăieşti după aceea cu acea rudă era şi mai rău.
   Un motor cu benzină porni şi acţionă poarta care se dădu la o parte. După 1 minut, ultima dintre maşini ajungea în interiorul complexului, iar poarta se închidea la loc.

   Peterson îl lăsă pe Reacher acasă la Janet Salter. Era noua lui destinaţie implicită, noapte şi zi.
   Străbătu aleea înzăpezită şi poliţista din hol îi deschise uşa. Janet Salter era în bibliotecă, în fotoliul ei, ca de obicei, citind la lumina unei veioze.
   Cealaltă poliţistă stătea la fereastră, cu spatele la încăpere.
   Situaţie normală. Totul era liniştit.
   Janet Salter ţinu cartea ridicată şi spuse:
   - Citesc un Sherlock Holmes.
   - Câinele care n-a lătrat noaptea? întrebă Reacher.
   - Întocmai.
   - M-am gândit deja la asta. Vecina dumneavoastră locuieşte în direcţia din care bate vântul. E drept, câinele ei n-a simţit niciun miros, dar asta nu-nseamnă că n-a fost nimeni aici.
   - Există un volum însoţitor al acestei cărţi, pe care-ar trebui să-l vezi, în salon, spuse Janet Salter.
   Puse cartea jos şi se ridică din fotoliu.
   Reacher o urmă în camera din faţă. După ce închise uşa, ea nu-i arătă nicio carte, spunându-i în schimb:
   - Chiar au plecat motocicliştii?
   - Da, răspunse Reacher.
   - Se mai întorc?
   - Nu cred.
   - Deci, acum sunt în siguranţă?
   - Nu chiar.
   - De ce i-a lăsat Holland să plece?
   - Regulile oraşelor mici, spuse Reacher.
   - Asta-nseamnă că acum, dacă eu mă duc şi depun mărturie, aşa cum am plănuit, un singur om va fi căptuşit, cum ai spus tu.
   - Adevărat.
   - Păi înţelegerea n-a fost nici pe departe aşa. Ideea era să-i căptuşim pe toţi. Acum indivizii vor deveni problema altui oraş.
   - Şi-al următorului, şi-al următorului.
   - Nu e corect.
   - Aşa merg lucrurile.
   - Adică nu-i corect să mă supui la un risc atât de mare pentru o recompensă atât de măruntă.
   - Vreţi să vă retrageţi?
   - Da, cred că da.
   Şase fără 5 seara.
   Încă 10 ore.

Capitolul 29

   Janet Salter şedea într-un fotoliu din salon.
    Reacher verifică vederea de la fereastră. Nu era nimic acolo. Doar poliţistul în maşina lui, unul bun, care-şi mişca la stânga şi la dreapta capul, după care se uita în oglinda retrovizoare.
   - Cred că e prea târziu ca lucrurile să se schimbe în sens practic, spuse Reacher.
   - De ce? întrebă Janet Salter.
   - Puteţi să vorbiţi cu Holland chiar acum, dar Holland nu poate vorbi cu procurorul decât mâine, iar procurorul nu poate depune hârtiile necesare decât a doua zi şi s-ar putea să mai treacă o zi până când vestea va ajunge unde trebuie. Dar răufăcătorii sunt în mare grabă. Locul ăla le aduce bani. Nu-şi pot permite timpi morţi.
   - Prin urmare, am intrat, dar nu mai pot să ies? zise Janet Salter.
   - Nu vă descurajaţi, spuse Reacher. O să fie bine.
   - Dacă nu erai tu, noaptea trecută n-aş fi fost deloc bine. Şi tu n-o să rămâi aici o veşnicie.
   - Nici n-o să fie nevoie, spuse Reacher. Răufăcătorii nu vor aştepta atâta.
   Janet Salter se duse să pregătească cina.
   Spunea că gătitul o relaxează. Poliţistele din tura de noapte se treziră şi coborâră la parter. În casă domnea o stare de siguranţă. Întuneric şi frig afară, lumină şi căldură înăuntru. Oalele şi cratiţele de pe plita maşinii de gătit aburiseră ferestrele bucătăriei, aşa că Reacher patrulă între bibliotecă, salon şi hol. Nu văzu nimic de la ferestre în afară de zăpadă, gheaţă şi umbre mişcătoare. Vântul continua să bată. Nu erau condiţii pentru o supraveghere atentă, dar Reacher simţea că situaţia era acceptabilă. Şapte poliţişti alocaţi cazului, cu el însuşi ca rezervă.
   Îndeajuns de sigur.
   Deodată sună telefonul. Reacher era în hol în acel moment şi Janet Salter strigă din bucătărie cu rugămintea să răspundă cineva. Era Peterson, care spuse:
   - Am ceva ce trebuie neapărat să vezi.
   - Unde?
   - La secţie, pe un computer.
   - Nu poţi să-l aduci aici?
   - Nu.
   - Nu pot să plec de-aici.
   - Ai spus că s-ar putea să nu mai auzim niciodată sirena aia. Că nu vor mai fi evadări sau răzmerite.
   - O presupunere avizată rămâne o presupunere.
   - Vin să te iau şi te aduc imediat înapoi.
   - Nu poţi să promiţi asta. Dacă sună sirena când sunt eu acolo?
   - Tot te-aduc înapoi. Îţi jur pe viaţa copiilor mei.
   - O să dai de necaz.
   - O să mă lupt şi-o să înving.
   - Trebuie să obţii departamentul, ştii asta? spuse Reacher. Cu cât mai repede, cu-atât mai bine.
   Peterson sosi după 5 minute. Vorbi cu oamenii săi şi apoi o găsi pe Janet Salter şi-i spuse că-l împrumută pe Reacher pentru un sfert de oră. O privi drept în ochi şi-i promise că niciunul dintre poliţiştii lui nu avea să părăsească locuinţa ei până la întoarcerea lui Reacher. Deşi neliniştită, femeia păru să-i dea crezare. Reacher îşi puse haina pe el şi se urcă în maşina lui Peterson. Cinci minute mai târziu, erau amândoi în sala de operaţiuni.
   Peterson se aşeză la un birou cu computer şi începu să dea clicuri pe ecran, ţuguindu-şi buzele şi inspirând şi expirând apăsat. În mijlocul ecranului apăru un pătrat cenuşiu, care avea în porţiunea centrală o săgeată pentru „play”.
   - Supraveghere video, spuse Peterson. Din vorbitorul închisorii. E un fişier digital. Ni l-au trimis prin e-mail.
   - OK.
   - E motociclistul şi avocatul lui. Din după-amiaza asta. N-am anulat niciodată supravegherea. Ştii de ce?
   - De ce?
   - Ineficienţă.
   Peterson mută cursorul şi dădu clic pe săgeata de play.
   Pătratul gri se schimbă într-o imagine color granulară a vorbitorului filmat de sus. Camera era ascunsă probabil într-un abajur din tavan, în partea dinspre avocat a geamului despărţitor.
    În imagine se vedea un bărbat în costum gri stând aplecat pe scaun cu coatele pe pervazul din beton şi faţa la 30 de centimetri de sticlă. În faţa lui, de cealaltă parte a geamului, era un individ în salopetă portocalie. Era înalt şi clădit solid. Avea părul negru lung şi o barbă încărunţită. Poziţia lui o reflecta pe a avocatului. Coatele pe pervaz, faţa la 30 de centimetri de sticlă.
   Conspirativ.
   - Acum ascultă, spuse Peterson.
   Avocatul spuse ceva în şoaptă. Reacher nu auzi nimic.
   - Unde-i microfonul? întrebă el.
   - În abajur, cu camera video.
   Peterson apăsă pe o tastă şi volumul computerului crescu la maxim. Apoi trase de un punct roşu o fracţiune înapoi şi segmentul se derulă din nou. Reacher se dădu mai aproape. Calitatea audio era foarte slabă, dar de data asta propoziţia avocatului era inteligibilă.
   Avocatul spunea: „Ştii, grecii antici ne spun că o aşteptare de 6 ore ne rezolvă toate problemele”.
   Peterson opri redarea filmului.
   - Vasăzică, greci antici? Ca filosofii greci din Antichitate? Ai spus că Plato a fost un filosof grec din Antichitate. E un cod. E un mesaj.
   Reacher încuviinţă cu o mişcare din cap.
   - Când a fost asta? întrebă el.
   - La ora 2 după-amiază. Deci, o aşteptare de 6 ore ne duce la ora 8 seara. Acum e 6. Ceea ce le mai dă 2 ore. Deja au irosit două treimi din timp.
   Reacher privi lung la ecran.
   - Dă filmul de la început, spuse el.
   Peterson trase de punctul roşu înapoi.
   Dădu clic pe play. Capul avocatului, mişcându-se puţin în faţă. Sunetul scrâşnit, cuvintele rostite-n şoaptă. Grecii antici ne spun că o aşteptare de 6 ore ne rezolvă toate problemele.
   - Eu înţeleg asta altfel. Nu spune că am avea o perioadă de 6 ore în care, la un moment aleatoriu, toate problemele noastre ar putea fi rezolvate. Cred că spune că peste 6 ore începând din acel moment ceva anume o să se întâmple, ceva care o să le rezolve.
   - Aşa crezi?
   - E doar părerea mea.
   - Ce fel de lucru se va întâmpla?
   - Sirena va suna. E singura modalitate prin care ar putea ajunge la doamna Salter.
   - Cum poate un avocat să facă sirena să sune?
   - Nu poate. Dar poate că împreună pot.
   - Cum?
   - Ce se întâmplă acolo la ora 8? Iau masa de seară? Ora mesei la zoo e întotdeauna un moment potrivit pentru o revoltă.
   - Mănâncă mai devreme.
   - Se uită la televizor? O ceartă pe canale, CBS sau NBC?
   - Ai spus că nu va avea loc o altă revoltă.
   - Ceva o să se-ntâmple. Avocatul ăla vorbeşte cu convingere despre un eveniment viitor.
   Peterson se albi la faţă. Ca hârtia, sub pielea înroşită de iarnă.
   - Dumnezeule! spuse el. La 8 se face apelul de seară, îi încuie în celule pentru noapte şi îi verifică. Să zicem că individul a evadat în după-amiaza asta şi ei nu ştiu încă? O să le iasă un om în minus. La 8 şi 1 minut vor acţiona butonul de panică.
   Se întoarseră imediat acasă la Janet Salter. Cina era aproape gata. Mai dura zece minute. Spaghetti cu sos şi brânză, cu salată în castronul vechi din lemn. Janet Salter se oferi să pună un scaun în plus pentru Peterson, care acceptă. Dar nimic mai mult. Acceptă invitaţia şi apoi îl luă pe Reacher de cot şi-l duse în salon.
   - O să rămân chiar aici când se declanşează sirena, spuse el.
   - Bine, zise Reacher.
   - E mai bine să fim doi decât unul singur.
   - Întotdeauna e mai bine.
   - Eşti înarmat?
   - Da. Şi doamna Salter e la fel.
   - Pe unde-o să vină individul?
   - Prin faţă, într-o maşină. E prea frig pentru orice altă manevră.
   - Putem face ceva în prealabil?
   - Nu, zise Reacher.
   - Am putea să-i avertizăm pe cei de la închisoare, cred, spuse Peterson. Dacă sirena s-ar declanşa chiar acum, s-ar putea ca individul să fie prins pe picior greşit.
   - Nu vrem să fie prins pe picior greşit, spuse Reacher. Vrem să vină pe alee la 8 şi 2 minute. Exact când şi unde îl aşteptăm. Cum ai spus şi tu, vrem ca povestea asta să se termine.

   La 2700 de kilometri spre sud, Plato ieşi din casă şi găsi 3 camionete Range Rover parcate într-un şir frumos aliniat, cu motoarele în ralanti.
    Cei şase bărbaţi care veniseră cu ele stăteau relaxaţi în perechi, cu capetele ridicate, ochelari de soare la ochi, mâinile la spate.
   Plato îi cercetă cu atenţie din priviri. Îi cunoştea. Îi mai folosise înainte. Erau executanţi solizi, dar nespectaculoşi. Competenţi, dar lipsiţi de inspiraţie. Nu erau cei mai buni din lume. De mâna a doua, elevi de nota B, adecvaţi. Termenii cu care puteau fi descrişi erau numeroşi.
   Se uită la camionete. Trei la număr, identice. Britanice.
   Fiecare costa cât 4 ani de colegiu. Poate nu la Harvard. Le numără din faţă în spate, 1, 2, 3.
   Apoi de la spate, 3, 2, 1. Trebuia să aleagă. Nu ocupa niciodată aceeaşi poziţie relativă într-un convoi de două ori la rând.
   Previzibil din cale-afară. Prea periculos.
   Voia să aibă două şanse din trei de supravieţuire după primul proiectil tras în direcţia lui, dacă era să fie unul. Se gândea că al doilea glonţ avea să-şi rateze ţinta.
   Motoarele cu supracompresie aveau o acceleraţie excelentă. Mai bună decât motoarele cu turbocompresie. Nu aveau întârziere.
   Alese maşina numărul 3. Într-un fel, era o cacealma dublă. Uşor contraintuitivă.
   Dacă numărul 1 sau numărul 2 erau aruncate în aer, numărul 3 putea fi prins în capcana carcaselor cuprinse de flăcări.
   Era previzibil ca el să se aştepte la asta.
   Tocmai din acest motiv, se va presupune că va fi în maşina numărul 1. Ceea ce dădea un pic de lustru şanselor sale de două din trei. Convoaiele se deschid la creşterea vitezei.
   Sistem de direcţie cu cremalieră şi roată dinţată, reacţii rapide, şoferul de pe maşina numărul 3 putea să le ocolească din timp.
   Îşi înclină capul spre cea de-a treia maşină. Unul dintre bărbaţii de lângă ea se mişcă repede şi deschise uşa din spate.
   Plato se urcă. Maşina avea o treaptă. Care era necesară, ţinând cont de statura lui. Se aşeză pe banchetă. Piele crem, mărginită cu negru. O cotieră pe portiera din dreapta lui, o altă cotieră trasă în jos în centrul banchetei Aer condiţionat, discret. Foarte confortabil.
   Cei doi bărbaţi se urcară în faţă.
   Portierele închise, motorul băgat în viteză.
   Convoiul se puse în mişcare. Poarta culisă într-o parte când se apropiară. Maşinile încetiniră, trecură de poartă, accelerară.
   Parcurseră cu viteză moderată prima milă prăfuită.
   Plato se uită la oamenii din faţa lui.
   Puteau fi descrişi cu numeroşi termeni.
   Cea mai bună descriere: dispensabili.

   Cu şapte oameni în ea, bucătăria lui Janet Salter era ticsită.
    Peterson şi cele patru femei aveau pistoalele la şolduri, ceea ce-i făcea să fie laţi. Reacher însuşi nu era îngust, privit de la un cot la celălalt. Dar, 4poate tocmai de-aceea, atmosfera era plăcută. La început, Janet Salter se arătă încordată, aşa cum erau şi Reacher şi Peterson, din alte motive. Cele patru femei erau fericite că puteau vorbi.
   Apoi Janet Salter începu să se relaxeze, iar Reacher şi Peterson luară tacit decizia de a păstra vestea pentru când avea să conteze. Se alăturară discuţiei. Toată lumea spunea poveşti. Janet Salter predase cu mult timp în urmă la o şcoală elementară locală.
   Copiii fermierilor aveau lenjeria intimă cusută pe ei pentru iarnă în noiembrie şi erau eliberaţi de ea abia în martie. În ianuarie, mirosul era groaznic. În februarie, era insuportabil.
   Experienţa lui Peterson fusese diferită.
   Avea jumătate din vârsta lui Janet Salter.
   Şcoala lui era exact la fel ca cele pe care le văzuse în toate emisiunile de televiziune pe care le urmărise. Simţea că face parte din America până când s-a uitat la o hartă.
   O mie o sută de kilometri până la cea mai apropiată echipă din Major League.
   Departe de orice. Ceva timid i-a spus în minte că nu avea să plece niciodată de acolo. Făcu mărturisirea fără reţineri.
   Două dintre poliţiste erau din Dakota de Nord. Veniseră în Sud pentru slujbe. Şi pentru o vreme mai caldă, spuse una dintre ele zâmbind.
   Educaţia lor fusese similară cu a lui Peterson.
    Reacher nu spuse prea mult. Dar ştia despre ce vorbeau. Vestiare, sala de sport, cancelaria. Fusese în şapte şcoli elementare, toate pe teritoriul bazelor militare din străinătate, dar importate direct din SUA, ca ansambluri standardizate de învăţământ. În străinătate, fusese în căldura înăbuşitoare din Manila sau Leyte, ori în frigul umed din Germania sau Belgia, dar în ţară ar fi putut să fie în Dakota de Nord sau Dakota de Sud, ori în Maine sau în Florida. Au fost şi perioade când s-a aflat la 19 mii de kilometri distanţă de cea mai apropiată echipă din Major League. Ceva în minte îi spusese că nu avea să stea niciodată prea mult într-un loc.
   La desert mâncară fructe şi, după cafea, curăţară masa şi spălară vasele, cu toţii împreună, parte din profesionalism, parte din colegialitate. Femeile din tura de zi ieşiră din schimb şi se duseră la etaj.
   Femeile din tura de noapte ocupară posturile din hol şi din bibliotecă. Janet Salter îşi luă cartea. Reacher şi Peterson se duseră în salon să aştepte.
   Şapte fără 5 seara.
   Încă 9 ore.

Capitolul 30

   Peterson se tot uita la ceas. Reacher socotea în minte scurgerea timpului. Ora 7. Şapte şi 5. Şapte şi 10.
   Şapte şi un sfert. Nicio activitate pe stradă.
   Imaginea văzută de sub streaşină verandei rămânea neschimbată. Zăpadă, gheaţă, vânt, maşina parcată a lui Peterson, maşina de supraveghere cu poliţistul vigilent la volan. Peterson scoase Glock-ul din toc, îl verifică şi-l puse la loc. Reacher avea pistolul Smith & Wesson în buzunarul pantalonilor. Nu avea nevoie să verifice că e acolo. Îi simţea greutatea.
   Peterson era la fereastră. Reacher şedea în fotoliul lui Janet Salter. Se gândea la pista de aterizare, la vechea clădire din piatră şi la barăcile din lemn.
   Mai exact, la prima baracă.
   - Kim are o soră? întrebă el.
   - Nu, răspunse Peterson.
   - Vreo nepoată sau verişoară?
   - Nu are nepoate. Are câţiva veri. De ce?
   - Fata pe care-am văzut-o în baracă, stând pe pat. Mi s-a părut familiară. La început am crezut c-am mai văzut-o înainte. Dar nu văd cum. Aşa că încerc acum să mă lămuresc. Ori era doar o reprezentantă a tipului fizionomie local, ori semăna cu altă persoană pe care-am văzut-o.
   - Nu există un tip fizionomie local.
   - Crezi? Tu şi Holland arătaţi la fel.
   - El e mai bătrân.
   - În afară de asta.
   - Poate semănăm puţin. Dar nu există un tip local.
   - Atunci fata arăta ca o persoană pe care-am văzut-o. În prima mea seară aici, cred. Şi singura femeie pe care-am văzut-o în prima seară aici a fost Kim.
   - Şi bătrânele din autocar.
   - Nicio asemănare.
   - Chelneriţa de la restaurant?
   - Nu.
   - Kim nu are surori. Nici nepoate. Şi cred că toţi verii ei sunt băieţi.
   - OK, spuse Reacher.
   - Poate c-ai văzut un bărbat. Fraţii şi surorile pot să semene între ei. Lowell are o soră care seamănă cu el. Îl mai ţii minte?
   Ofiţerul pe care l-ai întâlnit.
   - Greu de ea, spuse Reacher.
   - Dar cum arăta fata asta misterioasă până la urmă?
   - Înaltă, slabă şi blondă.
   - Păi noi toţi suntem înalţi, slabi şi blonzi.
   - Exact ce spuneam.
   - Dar poţi să ne deosebeşti.
   - Dacă mă concentrez, spuse Reacher.
   Peterson zâmbi scurt şi se întoarse cu faţa la geam.
   Reacher veni lângă el. Şapte şi 20. Linişte totală.

   Departe spre est şi puţin mai la sud, Susan Turner formă iar un număr pe telefon.
    Omul ei de la forţele aeriene răspunse de la primul apel. Îi spuse că tocmai se pregătea să o sune şi el. Pentru că avea noutăţi.
   Tocmai îi sosise dosarul relevant.
   - Deci, ce-i acolo sub pământ? întrebă Susan.
   Individul îi spuse.
   - E vag, zise ea. Există vreo posibilitate să afli mai multe detalii?
   - Mi-ai spus că treaba asta e privată şi neoficială.
   - Aşa este.
   - Laşi impresia că promovarea ta depinde de asta.
   - Încerc să ajut pe cineva, atâta tot. Şi informaţiile vagi nu ajută.
   - Pe cine încerci s-ajuţi?
   - Un prieten, spuse Susan Turner, după o scurtă ezitare.
   - Cât de bun prieten îţi este?
   - Încă nu ştiu.
   - Cât de bun vrei să-ţi fie?
   - Îndeajuns de bun ca să merite să mai verifici.
   - OK, spuse tipul. O să mai verific. Revin eu c-un telefon.

   La 7 şi jumătate, Janet Salter începu să se agite prin casă. Reacher o auzi în hol.
   O auzi pe poliţista de la baza scării spunându-i că cina a fost excelentă. O auzi pe Janet Salter răspunzându-i politicos.
   Apoi femeia veni în salon. Reacher voia s-o ascundă în subsol, dar hotărî să aştepte până când suna sirena. Se gândi că acela avea să fie momentul când ar fi fost cel mai probabil să se supună, când va auzi din nou vaietul sirenei.
   - Ce e pe cale să se-ntâmple? întrebă ea.
   - De ce credeţi că e pe cale să se-ntâmple ceva? o întrebă Peterson.
   - Pentru că tu eşti aici, domnule Peterson, în loc să fii acasă, cu doamna Peterson şi copiii tăi. Şi pentru că domnul Reacher a fost şi mai tăcut decât e de obicei.
   - N-o să se-ntâmple nimic, o asigură Peterson.
   - La 8, se face apelul de seară la puşcărie, zise Reacher. Credem că vor ieşi cu un om lipsă. Vor acţiona butonul de panică.
   - La ora 8?
   - Poate la şi un minut.
   - O evadare?
   - Credem că deja a avut loc, spuse Peterson. Vor afla când vor face numărătoarea.
   - Înţeleg.
   - N-o să plec de-aici, spuse Peterson.
   - Îţi sunt recunoscătoare pentru grijă. Dar te voi face să pleci. Tu eşti următorul şef de poliţie. Pentru binele oraşului, nimic nu trebuie să stea în calea acestui lucru.
   - E o nebunie.
   - Nu, aşa se iau deciziile bune. Trebuie să te scoţi pe tine din ecuaţie.
   - Nu pot s-o fac.
   - O înţelegere e o înţelegere, chiar dacă domnul Holland nu s-a ţinut de cuvânt faţă de mine.
   - N-o să plec.
   - Ba o să pleci.

   Forţele de Securitate ale Forţelor Aeriene ale SUA aveau cartierul general la Baza Aeriană Lackland din Texas.
    Nu aveau un echivalent direct al Unităţii Speciale 110 a Corpului de Poliţie Militară al armatei. Cel mai apropiat de aşa ceva era Programul Phoenix Raven, care era un set integrat de echipe specializate. Una dintre acele echipe era condusă de un tip care tocmai terminase de vorbit la telefon cu Susan Turner din Virginia şi îl sunase din nou pe un funcţionar de la arhivă aflat la o distanţă de peste 1500 de kilometri, într-un depozit al arhivelor.
   - Ce ţi-am dat e tot ce am, spuse funcţionarul.
   - Prea vag.
   - Asta e.
   - Trebuie să mai fie ceva.
   - Nu este.
   - Cât de atent te-ai uitat?
   - Poţi să te holbezi cât vrei la o foaie de hârtie, că n-o să apară cuvinte pe ea.
   - Care a fost originea livrării?
   - Vrei să urmăresc un anumit transport aerian de-acum 50 de ani?
   - Poţi?
   - Nicio speranţă. Îmi pare rău, domnule maior. Dar aici e vorba de istorie antică. Aţi putea la fel de bine să mă întrebaţi ce a mâncat la prânz omul din Neanderthal întro zi de joi, acum un milion de ani.

   La 8 fără 10, în casa lui Janet Salter era o linişte absolută.
    Un fel de puls al groazei trecuse de la un locatar la următorul. Poliţista din hol se ridicase de pe treapta de jos a scării şi stătea acum în spatele uşii. Poliţista din bibliotecă se dăduse mai aproape de fereastră. Peterson supraveghea strada. Janet Salter îndrepta cărţile de pe rafturile din salon. Le aranja cotoarele în linie. Mişcări mici, neliniştite, dar precise, cu nodurile degetelor de la mâna dreaptă.
   Reacher lenevea într-un fotoliu. Cu ochii închişi. Nimic nu se putea întâmpla înainte să sune sirena.
   Ceasul ticăia neabătut.
   Opt fără 5 seara.
   Încă 8 ore.

Capitolul 31

   Ceasul din capul lui Reacher ajunse la 8 fix.
    Nu se întâmplă nimic. Lumea de afară rămase îngheţată şi liniştită. Nu se auzea nimic în afară de sunetul vântului, de hârjâitul şi răpăiala coniferelor îngheţate, de pârâitul şi agitaţia crengilor de copaci şi de cutremurările tectonice primare ale pământului care se răcea şi mai mult.
   Opt şi un minut.
   Nu se întâmplă nimic.
   Opt şi două minute.
   Nu se întâmplă nimic.
   Niciun sunet.
   Nicio sirenă.
   Nu veni nimeni.
   Peterson se uită la Reacher, care ridică din umeri. Janet Salter se uită pe fereastră. Nicio mişcare pe stradă. Poliţista din hol se foi.
   Reacher auzi scândurile scârţâind sub paşii ei.
   Opt şi 3 minute.
   Nu se întâmplă nimic.
   Opt şi 4 minute.
   Şi 5.
   Şi 6.
   Şi 7.
   Nu se întâmplă nimic.
   Niciun sunet, nicio sirenă.
   Absolut nimic.
   La 8 şi-un sfert renunţară să-şi mai facă griji. Peterson era sigur că numărătoarea efectivelor nu putea fi întârziată atât.
   Închisorile funcţionează pe baza unor rutine fixe. Dacă celulele nu erau încuiate pentru noapte la opt fix, trebuiau făcute menţiuni în registrele operaţionale, rapoartele să fie îndosariate în triplu exemplar şi supraveghetorii chemaţi să dea explicaţii. Mult prea mult deranj pentru orice alt motiv în afară de o revoltă în desfăşurare, iar dacă ar fi avut loc o revoltă, sirena ar fi sunat oricum. Prin urmare, tentativa eşuase. Sau avocatul aruncase pur şi simplu nişte vorbe-n vânt.
   Totul era în regulă.
   - Eşti sigur? întrebă Reacher.
   - Absolut, spuse Peterson.
   - Atunci, dovedeşte-o. Pune-n practică ceea ce ai spus.
   - Cum?
   - Du-te acasă.
   Ceea ce Peterson făcu. Mai trase de timp până la 8 şi 20 şi apoi îşi puse haina şi o luă în jos pe alee, se urcă în maşină şi plecă.
   Janet Salter terminase de îndreptat cărţile şi acum citea.
   Poliţista de pe hol se întoarse la poziţia ei de pe treapta de jos a scării. Poliţista din bibliotecă se dădu înapoi de la fereastră.
   Reacher şedea în bucătărie şi încerca să se hotărască dacă să o deranjeze pe Janet Salter cerându-i permisiunea sau să se-apuce să-şi facă singur cafea. Ştia cum funcţionează un percolator. Mama lui avusese unul, chiar dacă era franţuzoaică.
   În final, se duse şi-l porni nepoftit. Ascultă cum gâlgâie şi şuieră şi, când se linişti, îşi turnă o cană. O ridică în semn de salut ironic către reflecţia lui din fereastră şi luă o gură.
   La 8 şi jumătate sună telefonul din hol.
   Poliţista de la baza scării se ridică şi răspunse. Era pentru Reacher. Glasul din Virginia. Poliţista duse două degete sub ochi şi apoi le îndreptă spre uşă. Fii atent la intrare şi te las să vorbeşti liniştit.
   Reacher încuviinţă cu o mişcare a capului şi luă receptorul.
   Glasul spuse:
   - Patruzeci de tone de surplus de efecte militare rămase din al Doilea Război Mondial.
   - E vag.
   - Mie-mi spui? Omul meu a făcut tot ce-a putut, dar mai mult de-atât nu ştie.
   - Ce fel de surplusuri au avut după al Doilea Război Mondial?
   - Glumeşti? Tot felul de lucruri. Bomba atomică a schimbat totul. Au trecut de la multe avioane care cărau bombe mici la câteva avioane care transportau bombe mari. Numai chiloţi şi maiouri se poate să fi avut în plus vreo 40 de tone. Plus că au trecut de la avioanele cu elice la cele cu reacţie. Aveau căşti. Ar putea să fie 40 de tone de căşti din acelea de pe vremuri, din piele.
   - Ce bine mi-ar fi prins una de-aia chiar acum.
   - Nu te mai văicări.
   - Care-i temperatura aici?
   O pauză.
   - Minus 25 de grade.
   - Se simte mai rău de-atât.
   - Şi-o să fie şi mai rău. Radarul de pe Weather Channel arată groaznic.
   - Mulţumesc pentru veştile bune.
   - Hei, tu m-ai întrebat.
   - Deci, căşti şi chiloţi?
   - Trebuie să fie ceva legat de schimbarea de echipament între generaţii sau de reducerea numărului de aviatori. Sau ambele.
   - Ceva despre mărimea sau arhitectura locului?
   - Chestia asta a dispărut cu mult timp în urmă.
   - OK, spuse Reacher. Mulţumesc.
   - Omul meu a vorbit. Cel de la Fort Hood. Aşa cum ai spus.
   - Mă bucur.
   - Îţi rămân datoare.
   - Nu, suntem chit.
   - Ba nu. A fost prima mea reuşită importantă.
   - Serios? De cât timp eşti în acest post?
   - De două săptămâni.
   - Nu mi-am închipuit. Pari să fii acolo de-o veşnicie.
   - Nu sunt sigură că e un compliment.
   - Aşa am vrut să fie, spuse Reacher.
   - Atunci, mulţumesc.
   - Ar trebui să fii în oraş, să sărbătoreşti.
   - Mi-am trimis oamenii în oraş.
   - Bună mişcare. Dă-le lor tot creditul. Ei vor aprecia, dar şefii vor şti mereu cine-a făcut de fapt treaba. Vei câştiga pe ambele fronturi.
   - Aşa ai procedat şi tu?
   - Întotdeauna. Am dat de înţeles că n-am făcut mare lucru. De multe ori era adevărat, bineînţeles.
   - Nu aşa sugerează dosarul tău.
   - Tot te mai uiţi la vechitura aia?
   - E o adevărată saga.
   - Nu-i corect. Este o relaţie foarte asimetrică din perspectiva informaţiilor.
   - Băiete, viaţa-i naşpa.
   - Cum mi-ai zis?
   - Încercam să vorbesc ca o blondă din California.
   - Înţeleg.
   - Chiar înţelegi?
   - Nu eşti nici blondă, nici din California.
   - Şi e bine?
   - Dac-ai fi brunetă, s-ar putea să-mi placă. Ochi căprui?
   - Te-ai prins.
   - Părul lung, aşa-i?
   - Mai lung decât ar trebui.
   - Excelent.
   - Vrei să reluăm şi chestia cu numărul de la sutien?
   - Trebuie să fiu sincer. Pur şi simplu nu aud ce spui.
   - OK, spuse ea râzând. Mărturisesc. Ai dreptate.
   - Înălţimea?
   - Un metru 70.
   - Tenul deschis sau închis?
   - Nici aşa, nici aşa. Dar mă bronzez frumos.
   - Vrei să vezi Dakota de Sud iarna?
   - Prefer plaja, spuse ea râzând din nou.
   - Şi eu. De unde eşti?
   - Montana. Un orăşel de care n-ai mai auzit.
   - Pune-mă la încercare. Am fost în Montana.
   - Hungry Horse?
   - N-am auzit în viaţa mea de el.
   - Ţi-am zis eu, spuse ea. E aproape de Whitefish.
   - Îţi place armata?
   - Ţie ţi-a plăcut?
   - Ai dosarul meu, spuse Reacher.
   - Şi jumătate din timp mă gândesc, Doamne, dacă ai urât-o atât de mult, ar fi trebuit să pleci când treaba mergea bine.
   - N-am urât-o niciodată. Nicio clipă. Am vrut doar să repar ce nu era în regulă.
   - Ţi-ai depăşit treapta de salarizare.
   - Mi-am dat seama de asta.
   Reacher se uită în jurul lui, în hol. Uşa închisă, lambriurile închise la culoare, picturile în ulei, covorul persan. Esenţele rare de lemn, ceara, luciul, patina. Primise toate informaţiile pe care avea să le primească vreodată de la sau prin Unitatea 110. N-avea niciun motiv întemeiat să continue să vorbească.
   Glasul îl întrebă:
   - Apropo, ce faci tu în Dakota de Sud?
   - M-am aflat într-un autobuz care a fost implicat într-un accident. Am rămas blocat aici.
   - Viaţa e un joc de noroc.
   - Dar cărţile sunt măsluite. Niciun autobuz în care-am fost eu vreodată nu s-a defectat într-un loc cald.
   - Te porţi frumos acolo?
   - De ce m-aş purta altfel?
   - Dosarele astea sunt marcate dacă cineva de-afară cere să arunce o privire la ele. Ştii, FBI-ul sau un departament de poliţie local, ceva de genul. Iar al tău este marcat din plin. S-au tot interesat oamenii de tine în ultimii 12 ani.
   - Ceva de-aici în ultimele două zile?
   - O copie a plecat la cineva numit Thomas Holland, de la Departamentul de Poliţie Bolton.
   - E şeful poliţiei de-aici. Probabil ceva de rutină. A vrut să ştie dacă sunt calificat, fiindcă mi-a cerut să-l ajut. Pe vremea când credea că acea clădire din piatră ar fi a armatei. Şi, vreo urmare?
   - Nu.
   - Asta pentru că m-am purtat frumos.
   O pauză lungă.
   Era timpul să încheie.
   - Cum te cheamă?
   - Contează?
   - Aş putea să aflu. Aşa cum stau lucrurile acum în armată, probabil că apari undeva pe internet.
   - Glumeşti? 110? Nicio şansă. Nu existăm.
   - Deci, cum te cheamă.
   - Susan.
   - Drăguţ nume.
   - Şi eu cred la fel.
   Altă pauză lungă.
   Era timpul să încheie.
   - Omul tău de la forţele aeriene e la Lackland? întrebă el.
   - Da. Vorbeşte cu omul lor de la arhiva din Colorado.
   - Roagă-l să mai facă o încercare. Este evident că marfa aia a fost adusă aici cu avionul. Trebuie să existe pe undeva un document de transport.
   - O să-ncerc.
   - Mă suni? întrebă el.
   - Desigur, spuse ea.
   Reacher se întoarse în bucătărie şi-şi umplu din nou cana cu cafea. În casă era linişte. Niciun sunet semnificativ din afară.
   Nici dinăuntru nu venea vreun sunet semnificativ, cu excepţia vibraţiei subliminale a oamenilor calmi şi vigilenţi care se concentrau intens pe ceea ce aveau de făcut. Era genul de linişte pe care Reacher o auzise de sute de ori înainte. Îşi duse cana în salon şi o găsi pe Janet Salter citind acolo. Ea ridică privirea din carte şi spuse:
   - Bei cafea.
   - Sper că nu vă deranjează, spuse Reacher.
   - Absolut deloc. Dar nu te ţine treaz?
   - Până când o să vreau să dorm, zise el.
   - Cum a fost?
   - Cine?
   - Femeia din Virginia.
   - A fost în regulă.
   Reacher se apropie de fereastră şi aruncă o privire la stradă. Zăpadă, gheaţă, maşina de poliţie parcată, frunzişul îngheţat mişcându-se ţeapăn în bătaia vântului.
   Ceva lumină de la lună, ceva nori înalţi, o lumină oranj îndepărtată de la lămpile cu vapori de pe străzile aflate la nord şi la est.
   - Linişte peste tot, spuse el.
   - Crezi că penitenciarul de stat şi închisoarea federală au aceeaşi oră a stingerii ca şi puşcăria districtuală?
   - Aşa-mi imaginez.
   - Atunci o vreme suntem în siguranţă, nu-i aşa? Efectivele au fost numărate şi nu mai există vreun prilej de turbulenţe în masă până dimineaţă.
   - În principiu.
   - Dar?
   - Speră că va fi bine, pregăteşte-te de ce-i mai rău.
   - Asta-i motoul tău?
   - Unul dintre multe altele.
   - Care ar fi altele?
   - Niciodată să nu uiţi, niciodată să nu ierţi. Fă-o o dată şi fă-o bine. Culegi ce-ai semănat. Planurile se duc pe copcă de îndată ce s-a tras primul foc. Apără şi slujeşte. Mereu la datorie.
   - Eşti la fel de dur cu tine cum eşti şi cu ceilalţi.
   - Crud, dar drept.
   - Nu mai pot să suport genul ăsta de tensiune.
   - Sper că nu veţi mai fi nevoită.
   - E pentru prima oară în viaţă când mi-e frică. Este o chestie fundamentală, nu-i aşa?
   - E o alegere, spuse Reacher. Atâta tot.
   - Cu siguranţă că toată lumea se teme de moarte.
   - Ăsta era un alt moto: Nu mi-e frică de moarte. Moartea se teme de mine.
   - Parcă ai încerca să te convingi pe tine însuţi.
   - Cu toţii încercăm, tot timpul. Credeţi-mă.
   - Deci, ţi-e frică de moarte.
   - Cu o moarte toţi suntem datori. Depinde ce formă ia, cred.
   Janet Salter rămase tăcută un moment. Apoi spuse:
   - Acum 2 ani l-am cunoscut pe cel care m-a succedat la Yale. La o conferinţă a bibliotecilor. A fost o experienţă interesantă. Îmi închipui că şi tu simţi la fel când vorbeşti cu femeia din Virginia.
   - Nu e succesoarea mea. Nu direct. Se poate să fi fost şase sau şapte oameni între mine şi ea. Poate mai mulţi. E o legătură îndepărtată. Aproape arheologică.
   - E mai bună decât tine?
   - Probabil.
   - Aşa am simţit şi eu. La început, asta m-a deprimat. Pe urmă, mi-am dat seama că ar trebui să mă simt încurajată de acest lucru. Progresul este menţinut. Lumea continuă să meargă înainte.
   - Cât a trecut de când v-aţi pensionat?
   - Ceva mai mult de 10 ani.
   - Deci v-aţi întors aici înainte ca închisoarea să se fi construit.
   - Cu câţiva ani mai devreme. Pe atunci era un oraş diferit. Dar cred că nu foarte diferit. Adevărata schimbare urmează să se producă. Încă suntem într-o fază de tranziţie. Adevărata schimbare se va produce când ne vom obişnui cu situaţia. Deocamdată, suntem un oraş cu o închisoare în el. În curând o să fie un oraş-închisoare.
   - Şi cum era înainte?
   - Blând, spuse Janet Salter. Liniştit. Jumătate ca mărime. Fără localuri fast-food, un singur motel. Comandantul Holland era un bărbat tânăr cu familie. Aşa cum e Andrew Peterson acum. Nu ştiu de ce, dar asta simbolizează schimbarea pentru mine. Totul era plin de tinereţe, vesel şi lipsit de griji. Nu era îmbătrânit, obosit şi plin de amărăciune, cum e acum.
   - Ce s-a întâmplat cu soţia lui Holland?
   - Cancer. Dar, din fericire, s-a dus repede. Fiica lor, Liz, avea 15 ani atunci. Ceea ce ar fi putut să fie tare dureros, dar se pare că a depăşit cu bine momentul. A avut acelaşi nume ca mama sa. Mamei i se spunea Betty, iar fiicei, Liz. Semănau în toate privinţele. Ceea ce se poate să fi fost durezos şi pentru domnul Holland, dar şi el a depăşit momentul. Pe atunci era deja implicat în primele faze ale planificării închisorii şi asta i-a ţinut mintea ocupată.
   - Şi care-a fost povestea cu divorţul soţilor Lowell?
   - Ţi-am spus că nu ştiu. Dar faptul că niciunul dintre ei nu vorbeşte despre asta te face să-ţi imaginezi tot felul de lucruri, nu-i aşa?
   - Vina lui sau a ei?
   - Oh, a lui, cred.
   - Peterson zicea că are o soră care seamănă mult cu el.
   - Într-un fel. Dar e mult mai tânără decât el. Mai mult ca o nepoată.
   - Aveţi de gând să rămâneţi aici, chiar şi când o să fie un oraş-închisoare?
   - Eu? Sunt prea bătrână ca s-o iau de la zero în altă parte. Dar tu?
   - Eu n-aş putea să stau aici. E prea frig.
   - În cele din urmă, o să vrei să te aşezi undeva.
   - Până acum, nu s-a-ntâmplat.
   - Vezi ce-o să simţi peste 30 de ani.
   - E un orizont îndepărtat.
   - O să vină mai repede decât te-aştepţi.
   Reacher puse cana goală pe o măsuţă joasă. Nu era sigur dacă să rămână în cameră sau s-o lase să citească singură.
   Nu ştia ce-ar fi preferat.
   - Stai, spuse ea. O să am timp din belşug pentru citit după ce-o să se termine agitaţia asta.
   Reacher rămase.
   - Ţi-e destul de cald? îl întrebă ea.
   - Mă simt bine, spuse el.
   Şi aşa şi era. Radiatorul vechi de sub fereastră făcea căldură din belşug. Apa fierbinte din conducte se plimba neobosit prin casă. O auzea. Auzea cum îmbinarea în unghi drept ascunsă din capul scării şuiera ceva mai tare decât celelalte. Îşi imagină arzătorul din subsol huruind şi pompa trăgând din greu. Căldură nelimitată, disponibilă în permanenţă. Mult mai bine decât aranjamentul din casa lui Andrew Peterson. Vechea sobă metalică cu lemne, cu tirajul oprit şi răcindu-se în timpul nopţii, abia călduţă dimineaţa.
   Se uită în gol o secundă.
   - Prostule! spuse el.
   - Cine? întrebă Janet Salter.
   - Eu.
   - De ce?
   - Trebuie să dau un telefon.
   Se ridică şi ieşi în hol. Vorbi cu poliţista aşezată pe prima treaptă a scării:
   - Îmi trebuie numărul de-acasă al lui Andrew Peterson.
   - Nu sunt sigură că am permisiunea să ţi-l dau, spuse aceasta.
   - Atunci formează-l pentru mine. Nu mă uit.

......................................