61 de ore, Lee Child

 .............................................

2-7

 

           Niciun răspuns.

   În spatele indivizilor, Peterson şi Holland nu făceau nimic.
   Aveau pistoalele în tocuri şi tocurile închise. Reacher îşi plănui mişcările următoare. E-ntotdeauna mai bine să fii pregătit. Nu anticipa vreo dificultate majoră. Ar fi preferat ca individul mai mare să fi fost în stânga lui, pentru că asta ar fi maximizat impactul unei lovituri aplicate cu dreapta permiţând o cursă ceva mai lungă a braţului şi întotdeauna prefera să-l doboare mai întâi pe cel mai mare dintr-o pereche. Dar era pregătit să fie flexibil. Poate că individul agitat trebuia doborât primul. Tipul mai solid era probabil mai lent sau poate mai puţin hotărât în absenţa ajutorului chimic.
   - Haina sau valea, băieţi! spuse Reacher.
   Niciun răspuns din partea celor doi.
   Atunci, în spatele lor, şeful Holland se trezi la viaţă. Făcu mânios un pas în faţă şi spuse:
   - Plecaţi dracului din oraşul meu!
   După care îl împinse în spate pe tipul mai mărunt.
   Individul se dezechilibră înspre Reacher, dar se împotrivi mişcării şi, răsucindu-se cu o sută optzeci de grade, porni în aplicarea unei lovituri fulgerătoare către Holland, cu pumnul strâns la spate ca un aruncător de baseball care-şi propune să doboare recordul de viteză al mingii.
   Reacher îl prinse de încheietură şi-l ţinu o fracţiune de secundă, după care îi dădu drumul şi individul, dezechilibrat, necoordonat şi ineficient, sfârşi prin a trimite un swing slab şi întârziat, care nu-l nimeri pe Holland.
   Dar apoi se întoarse imediat şi tinti un al doilea swing direct spre Reacher. Ceea ce, în opinia lui Reacher, anulă instantaneu povestea cu „nevinovat până la proba contrară”. Păşi în stânga şi pumnul care-l avea ca destinatar trecu milimetric pe lângă bărbia lui. Forţa din spatele loviturii îl împinse pe individ în faţă şi Reacher îi seceră picioarele de sub el, făcându-l să cadă cu faţa-n jos pe gheaţă. Moment în care individul mai solid începu să se apropie, coapse imense, paşi scurţi şi agitaţi, pumnii ca
nişte jamboane, trâmbiţe de aburi ieşindu-i din nări de-ai fi zis că-i un taur furios dintr-o carte desenată pentru copii.
   Pradă uşoară.
   Reacher ripostă la asaltul individului cu un elan propriu şi o lovitură orizontală cu cotul drept în mijlocul spaţiului alb, între barbă şi linia părului. Ca şi cum ar fi intrat cu toată viteza într-o ţeavă de schelărie.
   Final de joc, doar că individul mai mic se ridicase deja în genunchi şi se chinuia să se salte, în patru labe, ca un alergător în blocstarturi. Prin urmare, Reacher îl lovi tare cu piciorul în cap. Individul dădu ochii peste cap şi se prăbuşi într-o parte, rămânând nemişcat, cu picioarele îndoite sub el.
   Reacher îşi vârî din nou mâinile în buzunare.
   - Dumnezeule! exclamă Peterson.
   Cei doi indivizi zăceau unul lângă altul, movile negre pe gheaţa luminată de lună, un nor de aburi ridicându-se dinspre ei.
   Peterson nu mai spuse nimic. Holland se întoarse la maşina lui şi folosi staţia radio.
   Se întoarse după un minut lung şi spuse:
   - Am chemat două ambulanţe.
   Se uita direct la Reacher.
   Acesta nu avu nicio reacţie.
   - Vrei să explici de ce a trebuit să chem două ambulanţe? îl întrebă Holland.
   - Pentru c-am alunecat, răspunse Reacher.
   - Poftim?
   - Pe gheaţă.
   - Asta-i explicaţia ta? Ai alunecat şi pur şi simplu te-ai lovit de ăştia doi?
   - Nu, am alunecat când l-am lovit pe tipul mai solid. Din cauza asta lovitura a fost mai slabă. Dacă n-aş alunecat, n-ai mai fi chemat două ambulante. Ai fi chemat o ambulanţă şi o maşină de pompe funebre.
   Holland se uită în altă parte, iar Peterson îi spuse:
   - Du-te şi-aşteaptă în maşină.

   Avocatul se duse la culcare la 11 fără un sfert.
   Copiii i-o luaseră înainte cu 2 ore în urmă, iar soţia lui era încă în bucătărie. Îşi puse pantofii pe suport, cravata într-un sertar şi costumul pe umeraş. Cămaşa, ciorapii şi chiloţii ajunseră în coşul de rufe murdare.
   Îmbrăcă pijamaua, urină, se spălă pe dinţi, apoi se urcă în pat şi, cu pătura trasă peste el, se uită la tavan. Încă îi răsuna în cap râsul din convorbirea telefonică de dinainte de-a ieşi de pe autostradă. Un lătrat, un schelălăit plin de entuziasm. Plin de anticipaţie. Plin de încântare.
   Eliminaţi martorul, spusese el, iar omul care-l asculta râsese fericit.

   Reacher se întoarse în maşina lui Peterson şi închise portiera. Avea faţa amorţită de frig.
   Orientă fantele aerotermei în sus şi dădu ventilatorul la maximum.
   Aşteptă. După 5 minute, apărură ambulanţele, cu girofarurile pulsând în roşu şi albastru pe fondul imaculat al zăpezii, îi săltară pe cei doi indivizi, care încă nu-şi reveniseră. Comoţii şi, probabil, ceva vătămări minore ale maxilarului. Nu era mare scofală. Trei zile la pat şi o săptămână de convalescenţă prudentă aveau să-i pună pe picioare. Plus analgezice.
   Reacher aşteptă în maşină. La 10 metri în faţa lui, prin aerul îngheţat, îi vedea pe Holland şi Peterson discutând.
   Stăteau aproape unul de celălalt, întorşi pe jumătate, vorbind cu voce joasă. Judecând după faptul că nu se uitară deloc spre el, Reacher bănuia că despre el vorbeau.
   - Ar putea fi el omul? întrebă comandantul Holland.
   - Dacă el e, tocmai i-a băgat în spital pe doi dintre prezumtivii lui aliaţi. Ceea ce ar fi ciudat.
   - Poate că treaba asta a fost la vrăjeală. Poate c-au pus-o la cale. Sau poate că unul dintre ei era pe cale să spună ceva compromiţător. Aşa că a trebuit să le-nchidă gura.
   - Şefu’, te proteja pe dumneata.
   - La început, da.
   - Pe urmă a fost legitimă apărare.
   - Cât eşti de sigur că nu e el?
   - Sută la sută. Pur şi simplu nu e posibil. E o şansă infimă ca omul pe care îl aşteptăm să fie deja aici.
   - E imposibil ca el să fi provocat accidentul autocarului?
   - Doar dacă ar fi alergat pe culoar şi l-ar fi atacat fizic pe şofer. Şi nimeni n-a zis c-ar fi făcut-o. Nici şoferul, nici pasagerii.
   - Bine, spuse Holland. Atunci şoferul ar putea fi omul? A provocat accidentul intenţionat?
   - Ar fi fost un risc foarte mare.
   - Nu neapărat. Să zicem că ştie drumul, pentru că a mai mers pe-aici, vara şi iarna. Ştie unde îngheaţă. Aşa că a făcut autocarul să derapeze.
   - O maşină venea direct spre el.
   - Asta spune acum.
   - Dar putea să fie rănit. Putea să omoare oameni. Putea să ajungă la spital sau la puşcărie pentru omor prin imprudenţă, nu să umble liber prin oraş.
   - Poate că nu. Vehiculele astea moderne au tot felul de sisteme electronice. Control de tracţiune, frâne ABS, chestii de-astea. Tot ce-a avut de făcut a fost să intre puţin în derapaj şi să o ia peste acostament. N-a fost mare brânză. Şi pe urmă l-am primit cu braţele deschise, ca pe bunul samaritean.
   - Aş putea să vorbesc cu Reacher în seara asta. A fost martor în autobuz. Discut cu el şi poate obţinem o imagine mai exactă.
   - E un psihopat, zise Holland. Vreau să plece de-aici.
   - Drumurile sunt închise.
   - Atunci vreau să-l văd în celulă.
   - Serios? întrebă Peterson. Să-ţi spun sincer, şefu’, mie îmi face impresia unui tip deştept. Gândeşte-te. Te-a salvat dintr-o situaţie dificilă, şi pe mine m-a scutit să-mpuşc doi oameni. Prin ceea ce a făcut în seara asta, ne-a făcut amândurora un mare serviciu.
   - Întâmplător.
   - Poate că intenţionat.
   - Crezi că ştia ce face? Pe loc, în acel moment?
   - Da, cred că ştia. Cred că e genul de om care vede lucrurile cu cinci secunde înainte de restul lumii.
   - Vorbeşti serios?
   - Da, şefu’. Am petrecut ceva timp cu el.
   Holland ridică din umeri.
   - Fie, vorbeşte cu el. Dacă asta vrei cu adevărat.
   - Putem să-l folosim la mai multe? A lucrat în armată. S-ar putea să ştie câte ceva.
   - Despre ce?
   - Despre ce e acolo, la vest.
   - Îţi place de el?
   - Nu contează dacă ne place sau nu de el. Îl putem folosi. În situaţia de faţă, ar fi o neglijenţă să n-o facem.
   - Asta-i o recunoaştere a înfrângerii.
   - Nu, şefu’, e o chestie de bun-simţ. Mai bine să cerem ajutor din timp, decât să primim şuturi în cur dup-aia.
   - Cât de multe va trebui să-i spunem?
   - Aproape tot, zise Peterson. Poate chiar tot. Şi probabil c-o să-şi dea seama şi singur, oricum.
   - Tu aşa ai proceda dacă ai fi şef de poliţie?
   - Da, categoric.
   Holland reflectă un moment. Apoi încuviinţă cu o mişcare din cap.
   - Bine, spuse el din nou. Din partea mea, poţi să vorbeşti cu el.
   Unsprezece fără 5 seara.
   Încă 53 de ore.

Capitolul 7

   Peterson ajunse acasă cu maşina de serviciu. Ceea ce lui Reacher i se păru neobişnuit. Din experienţa lui, poliţiştii îşi lăsau maşinile de serviciu la garaj şi se duceau acasă cu maşinile personale.
   Vehiculele lăsate la garaj erau preluate de cei din tura următoare, cu scaunele şi motoarele calde. Dar Peterson îi spusese că departamentul de poliţie din Bolton avea o mulţime de maşini. Fiecărui membru al departamentului i se repartizase una. Şi fiecărui membru al departamentului i se cerea să locuiască pe o rază de 10 minute de mers cu maşina faţă de sediul poliţiei.
   Până la Peterson acasă se putea ajunge în 2 minute; trăia la 1 kilometru şi jumătate în afara oraşului, spre est, într-o casă aşezată pe rămăşiţele unei vechi ferme.
   Casa era o construcţie solidă din lemn, în formă de chec, vopsită în roşu cu borduri albe, cu lumină caldă gălbuie la unele dintre geamuri. Lângă casă era şi un şopron asemănător. Ambele acoperişuri erau acoperite de un strat gros de zăpadă.
   Terenul înconjurător era alb, îngheţat, neted şi tăcut. Avea formă pătrată. Poate un pogon. Era îngrădit cu sârmă ghimpată întinsă pe stâlpi de lemn uscat. Gardul se înălţa cam cu treizeci de centimetri deasupra zăpezii.
   Pârtia de pe alee era săpată în formă de Y. Un braţ ducea la şopron, altul, la intrarea în casă. Peterson parcă în şopron.
   Era o construcţie mare, veche, cu partea frontală deschisă, despărţită în trei compartimente. Unul era ocupat de o camionetă Ford cu o lamă de plug ataşată, iar celălalt era plin cu lemne de foc.
   Reacher se dădu jos din maşină şi, însoţit de Peterson, merseră înapoi pe pârtie şi, la punctul de joncţiune, o luară spre casă.
   Uşa de la intrare era o placă simplă de lemn vopsită în roşu, la fel ca restul casei.
   Se deschise exact când Peterson şi Reacher ajunseră aproape de ea. O femeie stătea în hol, având în spate lumina şi aerul cald al locuinţei. Era cam de vârsta lui Peterson, mai înaltă decât media şi zveltă. Avea părul blond prins într-o coadă de cal şi purta pantaloni negri şi un pulover de lână tricotat cu un model complicat.
   Soţia lui Peterson, probabil.
   Toţi trei ezitară într-o pantomimă mută de politeţe, Peterson nerăbdător să scape de frigul de-afară, soţia lui dornică să nu lase căldura să iasă din casă, în vreme ce Reacher nu voia să dea buzna neinvitat.
   După o ezitare de-o secundă, femeia deschise uşa larg şi Peterson puse mâna pe spatele invitatului său, iar Reacher păşi în casă. Holul avea podeaua din lemn lăcuit, tavanul jos şi pereţii acoperiţi cu tapet. În stânga era un salon, iar în dreapta, sufrageria.
   Drept înainte, în spatele casei, era bucătăria. Undeva ardea o sobă cu lemne. Reacher îi simţea mirosul de fontă închisă şi o urmă de fum.
   Peterson făcu prezentările. Vorbea încet, ceea ce-l făcu pe Reacher să se gândească că undeva, la etaj, dormeau nişte copii. Pe soţia lui Peterson o chema Kim şi părea să ştie totul despre accidentul autocarului şi nevoia urgentă de cazare. Îi anunţă că pregătise un pat retractatul în studio. O spuse pe un ton de scuză, ca şi cum un dormitor adevărat ar fi fost mai bun.
   - Doamnă, şi podeaua ar fi fost de-ajuns. Îmi pare sincer rău că vă deranjez.
   - Nu-i niciun deranj, îl asigură ea.
   - Sper să pot pleca mâine-dimineaţă.
   - Nu cred că va fi posibil. Până se crapă de ziuă, o să înceapă să ningă zdravăn.
   - Atunci, poate mai târziu.
   - Mă tem că autostrada va rămâne închisă. Nu-i aşa, Andrew?
   - Probabil, spuse Peterson.
   - Eşti binevenit în casa noastră atât cât va fi nevoie, spuse femeia.
   - Doamnă, sunteţi foarte generoasă. Vă mulţumesc.
   - Ţi-ai lăsat bagajele în maşină?
   - N-are bagaje, interveni Peterson. Susţine că n-are ce face cu bunurile personale.
   Kim nu spuse nimic. Avea faţa lipsită de orice expresie, ca şi cum i-ar fi fost greu să proceseze o asemenea informaţie. Apoi aruncă o privire la geaca lui Reacher, la cămaşă şi la pantaloni.
   - Mâine-dimineaţă o să merg la un magazin, spuse Reacher. Aşa fac. Îmi cumpăr haine noi la fiecare câteva zile.
   - În loc să ţi le speli?
   - Da.
   - De ce?
   - Pentru că e logic.
   - O să ai nevoie de o haină groasă.
   - Aşa se pare.
   - Nu trebuie să-ţi cumperi. E prea scump doar pentru câteva zile. Îţi putem împrumuta una. Tatăl meu poartă cam aceeaşi mărime. Îşi ţine aici o haină, s-o aibă când vine în vizită. Şi o căciulă şi mănuşi.
   Se întoarse şi deschise o uşă de debara, apoi se aplecă înăuntru ca să ia un umeraş de pe şină. Scoase la iveală o haină foarte mare, de culoarea noroiului. Era matlasată, cu straturi orizontale de puf, de mărimea camerelor de cauciuc. Era veche şi uzată şi avea pete mai închise la culoare în locurile de unde fuseseră desprinse ecusoanele şi insignele. Pe mâneci avea forme de galoane în V.
   - Poliţist pensionat? întrebă Reacher.
   - Patrula Autostrăzii, preciză Kim Peterson. Îi lasă să păstreze hainele, cu condiţia să-şi scoată însemnele de grad.
   Haina avea gluga tivită cu blană şi într-un buzunar era vârâtă o căciulă de blană, iar în celălalt, mănuşile.
   - Probeaz-o, îl îndemnă femeia.
   Se dovedi că tatăl ei nu purta chiar mărimea lui Reacher. Haina era cu un număr mai mare. Dar prea mare e întotdeauna mai bine decât prea mic.
   Reacher îşi trase haina pe el şi se uită în jos la locurile unde fuseseră tresele.
   Zâmbi. Îl făceau să se simtă eficient. Îi plăcuseră întotdeauna sergenţii lui. Făceau treabă bună.
   Haina mirosea a naftalină. Căciula păstrase mirosul de păr al celuilalt bărbat.
   Era făcută din fire sintetice şi blană de iepure.
   - Mulţumesc, spuse Reacher. Eşti foarte de treabă.
   Dezbrăcă haina, şi femeia o luă şi-o atârnă în cuier, la intrare, lângă locul unde Peterson îşi agăţase canadiana de poliţist.
   Apoi merseră cu toţii în bucătărie. Se întindea transversal pe aproape întreaga lăţime a casei. Găseai acolo toate ustensilele obişnuite pentru o bucătărie, plus o masă cam veche şi şase scaune, precum şi o cameră de zi cu o canapea uzată, două fotolii şi un televizor. Soba cu lemne era în celălalt capăt al încăperii.
   Huruia ca o locomotivă. Dincolo de ea se afla o uşă închisă.
   - Acolo e studioul, spuse Kim. Du-te să-l vezi.
   Reacher presupuse că era trimis la culcare, aşa că se întoarse să mulţumească încă o dată, dar constată că Peterson venea în urma lui.
   Kim spuse:
   - Vrea să vorbească cu tine. Îmi dau seama de asta pentru că nu vorbeşte cu mine.

   Bărbatul căruia i se spusese să-i ucidă pe martor şi pe avocat începu să cureţe arma pe care o primise pentru îndeplinirea misiunii.
    Era un Glock 17, nici vechi, nici nou, de bună calitate, bine întreţinut.
    Îl desfăcu în bucăţi, îl perie, îl unse cu ulei şi îl reasamblă. Erau rizuri pe lateralele patului şi în şanţurile microscopice se acumulase ceva mizerie. Folosi un beţişor de urechi înmuiat în solvent pentru curăţare. Numele producătorului era gravat aproape de călcâiul patului, un însemn grafic excesiv de complex şi parcă realizat de un amator, în care o literă mare G înconjura restul cuvântului. Era uşor să confunzi G-ul cu un contur şi prin urmare să-ţi scape. La prima vedere, numele părea să fie LOCK. Toată grafica era acoperită de mizerie. Bărbatul înmuie din nou beţişorul şi, după un minut, o curăţă.

   Studioul lui Peterson era un spaţiu mic, întunecat, pătrat, masculin.
    Se afla în colţul din spate al casei şi avea 2 pereţi exteriori, cu 2 ferestre. Draperiile erau din material ecosez gros şi erau trase în lături. Pe ceilalţi 2 pereţi erau 3 uşi.
   Cea care dădea în camera de zi, plus, probabil, o debara şi o baie mică. Restul spaţiului oferit de pereţi era acoperit de dulapuri cumpărate la mâna a doua şi un birou vechi din lemn, pe care trona un mic frigider. Pe frigider era aşezat un ceas deşteptător de modă veche, cu două clopote metalice, care ticăia zgomotos. În încăpere se mai aflau un fotoliu jos din piele, cu aspect scandinav, şi o canapea de două locuri, care fusese întinsă şi transformată într-un pat îngust.
   Reacher se aşeză pe pat. Peterson luă două sticle de bere din frigider, le desfăcu şi aruncă dopurile într-un coş de gunoi, după care îi întinse o sticlă lui Reacher.
   Apoi se aşeză în fotoliul din piele.
   - Avem o problemă, spuse el.
   - Ştiu, spuse Reacher.
   - Cât de multe ştii?
   - Ştiu că te-ai purtat cu mănuşi faţă de motocicliştii ăia drogaţi. De parcă ţi-ar fi fost frică de ei.
   - Nu ne e frică de ei.
   - Atunci de ce ezitările?
   - Ajungem şi la asta. Ce altceva mai ştii?
   - Ştiu că aveţi o secţie de poliţie măricică.
   - Aşa...
   - Ceea ce înseamnă o secţie de poliţie destul de mare.
   - Şaizeci de poliţişti.
   - Şi că lucraţi la capacitate maximă toată ziua şi toată seara, până într-acolo încât şeful şi adjunctul lui, ieşiţi din tură, trebuie să răspundă la un apel cetăţenesc la ora 10 seara. Lucru care pare să se-ntâmple pentru că majoritatea oamenilor sunt pe teren, blocând străzile. În esenţă, aveţi tot oraşul blocat.
   - De ce?
   - Pentru că vă temeţi să nu vină cineva din afară.
   Peterson luă o gură zdravănă de bere şi întrebă:
   - Accidentul de autocar a fost pe bune?
   - Nu sunt eu omul vostru, zise Reacher.
   - Ştim că nu eşti. Nu aveai lucrurile sub control. Dar poate că e şoferul.
   Reacher clătină din cap.
   - Prea complicat, cu siguranţă. Putea să se sfârşească nasol într-o mie de moduri diferite.
   - Chiar s-a luptat cu derapajul?
   - În loc să ce?
   - În loc să-l fi provocat, poate.
   - Nu era mai simplu să oprească motorul şi să simuleze o avarie? Mai aproape de intersecţie?
   - Ar fi fost prea pe faţă.
   - Eu dormeam atunci. Dar ce-am văzut după ce m-am trezit mi s-a părut real. Nu cred că e omul vostru.
   - Dar ar putea fi.
   - Orice e posibil. Dar, dac-aş fi fost eu, aş fi venit ca vizitator la puşcărie. Comandantul Holland mi-a spus că aveţi destui. Şase nopţi pe săptămână locurile de cazare sunt complet ocupate.
   - Îi ştim pe toţi destul de bine. Nu-s prea mulţi cu sentinţe uşoare pe-acolo. Feţele nu se schimbă. Şi îi supraveghem. Cum nu recunoaştem o figură, sunăm la puşcărie ca să verificăm că se află pe listă. Şi oricum sunt în majoritate femei şi copii. Noi aşteptăm un bărbat.
   Reacher ridică din umeri. Bău din sticlă.
   Berea era Miller. Lângă el, frigiderul începu să zumzăie.
   Aerul cald pătrunsese în incintă când Peterson deschisese uşa.
   Acum compresorul avea de lucru.
   - Construcţia închisorii a durat doi ani, spuse Peterson. Au lucrat aici sute de muncitori. Au construit o tabără pentru ei, la 8 kilometri spre vest de noi. Teren public. Acolo a fost o veche construcţie militară. Au adăugat câteva barăci şi rulote. A fost ca un mic sat. După care au plecat.
   - Când?
   - Acum 1 an.
   - Şi?
   - În locul lor, au venit motocicliştii. Au pus stăpânire pe zona aia.
   - Câţi sunt?
   - Acum, peste o sută.
   - Şi?
   - Vând metamfetamină. În cantităţi mari. La est şi la vest, graţie autostrăzii. E o afacere mare.
   - Atunci, arestaţi-i.
   - Încercăm, dar nu-i aşa simplu. Nu avem niciun motiv pentru o percheziţie acolo. În mod normal, asta n-ar fi o problemă. Când ţii un laborator de metamfetamină într-o rulotă, speranţa de viaţă e cam de o zi, două. Explodează. Nu trebuie decât să mergi după pompieri. Tot felul de chimicale volatile. Dar indivizii ăştia sunt foarte prudenţi. Până acum, niciun accident.
   - Dar?
   - Am prins un fir. Un barosan din Chicago a venit în vest să negocieze o achiziţie angro. S-a întâlnit cu şeful motocicliştilor chiar aici, în Bolton. Pe teren neutru, civilizat. A cumpărat o mostră din remorca unei camionete în parcarea restaurantului, chiar acolo unde-am luat cina.
   - Şi?
   - Avem un martor care a văzut întreaga tranzacţie. Tipul din Chicago a scăpat, dar am pus mâna pe droguri şi pe bani, iar pe motociclist l-am săltat. În momentul ăsta e în puşcăria districtuală, în aşteptarea procesului.
   - Şeful lor? Şi ăsta nu a fost un motiv suficient de bun ca să-i percheziţionaţi locuinţa?
   - Are camioneta înmatriculată în Kentucky. Permisul de conducere a fost emis în Alabama. Susţine că a venit cu maşina de-acolo. Că nu locuieşte aici. N-avem cu ce să-l agăţăm. Nu putem obţine un mandat pe baza faptului că se îmbracă la fel ca alţi oameni pe care i-am văzut. Pentru judecători nu-i de-ajuns. Vor mai mult.
   - Şi-atunci, care-i planul?
   - Vrem să-l întoarcem de partea noastră. Îi oferim o înţelegere, iar el ne dă ce-avem nevoie ca să facem curăţenie.
   - A acceptat?
   - Încă nu. E în aşteptare. Vrea să vadă probabil dacă martorul uită lucruri. Sau moare.
   - Cine-i martorul?
   - O bătrânică de treabă de-aici din oraş. Are 71 de ani. A fost învăţătoare şi bibliotecară. Credibilitate perfectă.
   - E posibil să uite lucruri sau să moară?
   - Bineînţeles. Aşa procedează oamenii ăştia. Îi sperie pe martori. Sau îi omoară.
   - Deci ăsta-i motivul pentru care vă îngrijorează orice străin care vine în oraş. Credeţi că vine pentru ea.
   Peterson încuviinţă cu o mişcare a capului, fără să spună nimic.
   Reacher sorbi îndelung din sticlă şi întrebă:
   - De ce presupuneţi că va fi un străin? N-ar putea motocicliştii să vină şi să se ocupe de treabă singuri?
   Peterson clătină din cap.
   - Suntem călare pe orice motociclist care apare în oraş. Cum ai văzut în seara asta. Toată lumea e cu ochii pe ei. Aşa că n-o să fie un motociclist. Şi-ar tăia singuri craca de sub picioare. Strategia lor e să nu ne ofere un motiv.
   - Înţeleg.
   - Altcineva o să vină, spuse Peterson. Asta-i sigur. Din partea lor. Cineva pe care nu-l vom recunoaşte când va ajunge aici.

Capitolul 8

   Reacher luă o a treia înghiţitură lungă din sticlă şi spuse:
   - Nu e şoferul autocarului.
   - Cât de sigur eşti? întrebă Peterson.
   - Câţi bani câştigă indivizii ăştia de pe urma metamfetaminelor?
   - Două sute de dolari pe gram, din câte ştim, şi bănuim că mişcă marfa cu camionetele, ceea ce înseamnă o mulţime de grame. Ar putea să câştige milioane.
   - Caz în care îşi pot permite un profesionist. Un asasin profesionist care să lucreze ziua ca şofer de autocar e o combinaţie neverosimilă.
   Peterson încuviinţă cu o mişcare a capului şi zise:
   - Bine, nu-i şoferul de autocar. Domnul Jay Knox e nevinovat.
   - Şi poţi să bagi mâna-n foc pentru toţi cei care vin în vizită la puşcării?
   - Suntem cu ochii pe ei. Se cazează la motel, se urcă în autobuzele de navetă pentru închisori, se întorc şi pleacă a doua zi. Orice abatere ar apărea de la acest tipar, i-am sălta imediat.
   - Unde se află martorul?
   - Acasă. O cheamă Janet Salter. E o femeie tare cumsecade. Ca o bunicuţă dintr-o carte cu poveşti. Din fericire, locuieşte pe o stradă înfundată. Avem o maşină care blochează intersecţia, zi şi noapte. Ai văzut-o.
   - Nu-i de-ajuns.
   - Ştim. Mai avem o maşină în faţa casei şi o a treia parcată la o stradă distanţă, care supraveghează spatele. Plus poliţiste în casă, cele mai bune pe care le-avem, cel puţin patru în orice moment, două stau de veghe, două dorm.
   - Când e procesul?
   - Peste o lună, dacă avem noroc.
   - Şi nu vrea să plece? Aţi putea s-o ascundeţi într-un hotel. Poate în Caraibe. Eu varianta asta aş alege-o acum.
   - Nu vrea să plece.
   - Ştie ce primejdie o paşte?
   - I-am explicat situaţia. Dar ea vrea să facă ceea ce trebuie. Zice că e o problemă de principiu.
   - Foarte frumos din partea ei.
   - E bine şi pentru noi, spuse Peterson. Pentru că o să-i înfundăm pe mulţi dintre ei. Dar nici uşor nu ne este. Pentru că folosim multe resurse.
   Reacher încuviinţă cu o mişcare a capului.
   - Deci ăsta-i motivul pentru care ezitaţi şi nu vă angajaţi într-o confruntare directă cu ei. Pentru că un război complet acum v-ar depăşi resursele.
   - Şi pentru că trebuie să vindem chestia asta unui juriu. Nu putem să-l lăsăm pe avocatul apărării să spună că e vorba despre o campanie de hărţuire. În plus, motocicliştii nu-s tâmpiţi. Nu intră-n buclucuri. Strict vorbind, ca indivizi, n-au făcut nimic greşit deocamdată. Cel puţin, nu în public.
   - De fapt, pare să fie taman invers. Am văzut pozele.
   - Întocmai, spuse Peterson. Se pare că unul dintre cetăţenii noştri onorabili l-a omorât în bătaie pe unul de-ai lor.
   Ceasul de pe frigider arăta 5 minute după miezul nopţii. Încă 52 de ore. Afară, luna urcase mai sus pe cer.
   Zăpada căzută era strălucitoare. Aerul era nemişcat. Nici urmă de vânt. Frigul era atât de intens încât Reacher îl simţea lovind în pereţii casei. Exista o zonă-tampon cam de 30 de centimetri, în care frigul se furişa înainte ca soba să reuşească să-l contracareze.
   - Comandantul Holland se ridică la înălţimea jobului? se interesă Reacher.
   - De ce întrebi? spuse Peterson.
   - Prima impresie. Mi s-a părut cam depăşit de situaţie.
   - Holland e un om bun.
   - Asta nu-i un răspuns la întrebarea mea.
   - Tu discutai despre superiorii tăi când erai în armată?
   - Tot timpul. Cu cei de acelaşi grad.
   - Noi doi suntem de acelaşi grad?
   - Aproximativ.
   - Şi cum erau superiorii tăi?
   - Unii erau buni, alţii, nişte nemernici.
   - Holland e în regulă, spuse Peterson. Dar e obosit. I-a murit soţia. Fata a crescut şi a plecat de-acasă. E singur-singurel şi e cam abătut.
   - Am văzut fotografia din biroul lui.
   - Zile fericite. Erau o familie frumoasă.
   - Deci, se ridică la înălţimea postului?
   - Suficient ca să ceară ajutor când are nevoie de el.
   - Şi cui îi cere?
   - Ţie.
   Reacher îşi termină berea. În casă era cald, iar el se simţea confortabil şi obosit.
   - Ce-aş putea eu să fac ca să-l ajut? întrebă Reacher.
   - Acolo unde s-a amenajat tabăra de construcţii a fost o bază militară.
   - Mi-ai mai spus asta.
   - Trebuie să înţelegem exact ce anume a fost.
   - Nu ştiţi?
   Peterson clătină din cap.
   - A fost construită cu mult timp în urmă. Există o singură clădire din piatră, cam cât o casă.
   - Doar atât?
   Peterson încuviinţă dând din cap.
   - Un drum lung şi drept care duce la o clădire mică, singuratică în prerie.
   - Şi e cam cât o casă?
   - Mai mică decât asta.
   - Ce formă are?
   - Pătrată. Paralelipipedică. Ca o casă.
   - Cu acoperiş?
   - Desigur.
   - Pentru că mă-ntreb dacă era un siloz de rachete. Sunt o mulţime în Dakota de Nord şi de Sud.
   - Nu e un siloz.
   - Atunci poate fi orice. Poate să fie ceva început şi lăsat neterminat.
   - Nu credem. Bătrânii îşi mai amintesc câte ceva. Povestesc că au fost sute de ingineri acolo, timp de câteva luni. Şi un cordon de securitate. Şi multă vânzoleală. Cam multă agitaţie pentru o chestie cât o casă.
   - Am auzit de lucruri şi mai ciudate.
   - Trebuie să ştim. S-ar putea să fie nevoie să mergem acolo şi să operăm sute de arestări. Trebuie să ştim cu ce-avem de-a face.
   - Sunaţi undeva. Sunaţi la Departamentul Armatei.
   - Am sunat. Am sunat noi, au sunat cei de la consiliul districtual, au sunat şi cei de la guvernul statului.
   - Şi?
   - Nimeni n-a primit vreun răspuns.
   - Cam ce vârstă au cei mai bătrâni dintre locuitori?
   - Contează?
   - Ca să ştim când a fost construit locul. I-au văzut cu ochii lor pe inginerii ăia? Sau doar au auzit istorisiri de la părinţii sau bunicii lor?
   - Locul ăla are cam 50 de ani.
   - Când au fost văzuţi ultima oară soldaţi acolo?
   - Niciodată. Locul n-a fost folosit niciodată.
   Reacher ridică din umeri.
   - Deci, e o unitate de pe vremea Războiului Rece, abandonată. Poate că nu-i nici măcar definitivată. Într-o zi a părut să fie o idee bună, a doua zi, n-a mai fost aşa. Pe-atunci, genul ăsta de lucruri se-ntâmplau mereu, fiindcă strategia era destul de schimbătoare. Sau pentru că nimeni n-avea habar de ce face. Dar nu-i mare scofală. O casă din piatră rezistă mai bine la tirul de pistoale decât o baracă sau o rulotă, dar în orice caz presupun că nu plănuiţi o confruntare armată acolo.
   - Trebuie să ştim sigur.
   - Nu vă pot ajuta. N-am lucrat niciodată acolo. N-am auzit nicio discuţie.
   - Ai putea să dai nişte telefoane pe canale lăturalnice. Poate mai cunoşti oameni.
   - Sunt pe tuşă de prea mult timp.
   - Ai putea să mergi spre vest şi să arunci o privire.
   - E o clădire din piatră. Armata foloseşte acelaşi tip de piatră ca toată lumea.
   - Atunci, de ce era nevoie de sute de ingineri?
   - Voi la ce v-aţi gândit?
   - Ne-am întrebat dacă nu cumva e o amenajare subterană. Clădirea din piatră ar putea fi doar capul scării. E posibil ca jos să fie un adevărat bârlog. Laboratorul ar putea fi acolo jos. Ceea ce ar explica lipsa incendiilor şi a exploziilor în rulote. Poate că au transformat locul într-o fortăreaţă şi au depozitat acolo hrană, apă şi arme. Toată povestea asta s-ar putea transforma într-un asediu, şi nu vrem asta.
   Peterson se ridică, se duse la birou şi mai scoase două sticle din frigider. Un semnal pentru Reacher că abia ajunseseră la jumătatea discuţiei. Sau poate doar la o treime, dacă în frigider erau 6 sticle.
   - Mai e ceva, îl anunţă Peterson.
   - Pe bune? spuse Reacher.
   - L-am băgat la zdup pe şeful lor, dar asta n-a afectat comanda şi controlul, care continuă să funcţioneze.
   - Înseamnă că are un adjunct.
   - Bandele nu lucrează aşa.
   - Atunci individul continuă să comunice. Telefonie celulară sau bileţele scoase clandestin din puşcărie.
   - Nu se-ntâmplă asta.
   - Ştii sigur?
   - Categoric.
   - Atunci, prin avocatul lui. O discuţie privată în fiecare zi, se prefac că vorbesc despre caz, când de fapt tipul dă ordine verbale, pe care avocatul le transmite mai departe.
   - Aşa am bănuit. Dar nici asta nu se-ntâmplă.
   - De unde ştii?
   - Pentru că au ascuns camere video şi microfoane în camerele pentru şedinţe.
   - Pentru discuţii privilegiate între avocaţi şi clienţi? E legal?
   - Poate. E o închisoare nou-construită. Şi unele legi federale conţin multe chestii tipărite cu litere mici.
   - Nu e un deţinut federal.
   - OK, atunci nu, probabil că nu-i întru totul legal.
   - Dar o faceţi oricum?
   - Da, spuse Peterson. Şi n-am auzit nici un singur ordin sau detalii privind afacerile. Niciun bileţel înmânat, nimic scris pe hârtie.
   - Ai auzit vreodată de Al 4-lea Amendament? Chestia asta s-ar putea să-ţi distrugă cazul.
   - Nu avem de gând să folosim ceea ce auzim. Procurorul nici măcar nu ştie că facem asta. Doar vrem să fim avertizaţi din vreme, în departamentul de poliţie, în caz că decid să-i facă ceva martorului.
   - N-o să păţească nimic. O ţineţi bine protejată. E vorba doar de-o lună. Vă mai ţine agăţaţi ceva timp, dar asta-i tot.
   - Ne-am bătut pentru închisoarea aia.
   - Mi-a spus Holland. Ca pentru o uzină Toyota. Sau Honda.
   - A fost un proces cu concesii reciproce.
   - Ca-ntotdeauna.
   - Personalul angajat în închisori are scutiri de impozite, am construit locuinţe, am mărit şcoala.
   - Şi?
   - Ultimul punct a fost să ne înscriem în planul lor de criză.
   - Care este?
   - Dacă evadează careva, avem un rol repartizat dinainte.
   - Şi anume?
   - Tot departamentul de poliţie din Bolton se mută pe un perimetru prestabilit aflat la un kilometru jumate distanţă.
   - Toţi?
   - Până la ultimul om. De serviciu sau nu. Treaz sau adormit. Sănătos sau bolnav.
   - Vorbeşti serios?
   - Am fost nevoiţi să acceptăm. Pentru binele oraşului.
   - Nu e bine, spuse Reacher.
   - Nu e bine deloc, spuse Peterson. Dacă sirena aia începe să sune, lăsăm totul deoparte şi ne ducem în nord. Toţi poliţiştii. Ceea ce-nseamnă că, dacă în următoarea lună sirena începe să sune, o lăsăm pe Janet Salter complet neprotejată.

Capitolul 9

   Reacher aproape termină de băut a doua bere şi spuse:
   - E o nebunie!
   - Doar în realitate, spuse Peterson. Nu şi pe hârtie. Teoretic, îi avem ca rezervă pe cei de la Poliţia Autostrăzii. ŞI FBI-ul ne-a oferit un program de protecţie a martorilor pentru doamna Salter. Dar Patrula Autostrăzii este de regulă la câteva ore distanţă toată iarna şi doamna Salter a refuzat protecţia. Spune că motocicliştii ar trebui încuiaţi departe de casă, nu ea.
   - Aveţi o problemă, spuse Reacher.
   - Mie-mi spui? zise Peterson.
   Reacher privi pe geam la peisajul luminat de lună şi spuse:
   - Dar asta nu-i chiar o vreme ideală pentru o evadare, nu-i aşa? Cel puţin, nu acum. Poate nici câteva luni de-acum încolo. Pe o rază de câţiva kilometri de jur-împrejur e un strat de zăpadă virgină de peste o jumătate de metru. Dacă cineva trece de gardul pe care l-or avea acolo, moare de frig în mai puţin de-o oră. Sau îl găsesc imediat elicopterele. Urmele de paşi pe zăpadă vor fi vizibile.
   - Nimeni nu mai evadează fugind pe jos, zise Peterson. Scapă ascunzându-se în camionul de aprovizionare sau ceva asemănător.
   - Atunci de ce se formează perimetrul la distanţa aia?
   - Nimeni n-a spus că planul lor de criză ar avea vreo logică.
   - Atunci trageţi-le clapa. Lăsaţi câţiva oameni la post. Măcar femeile din casă.
   - N-avem cum. Se va face apelul la faţa locului. Vom fi auditaţi. Dacă nu ne conformăm la sânge, inspecţia federală va fi pe capul nostru zece ani de-acum încolo. Oraşul a semnat un contract. Am luat bani de la ei.
   - Pentru maşinile suplimentare?
   Peterson dădu din cap afirmativ.
   - Şi pentru locuinţe. Toţi locuiesc pe o rază de 10 minute de mers cu maşina, toţi primesc o maşină, toţi îşi ţin staţiile radio pornite, toţi răspund instantaneu.
   - Nu puteţi s-o urcaţi pe doamna Salter într-o maşină şi s-o luaţi cu voi?
   - Civilii trebuie lăsaţi deoparte. În mod cert nu putem să luăm pe cineva cu noi.
   - A evadat cineva până acum?
   - Nu. Închisoarea e nou-nouţă. Se descurcă bine.
   - Atunci, speraţi că va fi bine.
   - Nu pricepi. Am trage nădejde că va fi bine. Dacă ar fi vorba de o chestie întâmplătoare sau de o coincidenţă, nu ne-am mai agita. Dar nu e. Pentru că acelaşi individ care vrea să ne scoată din casa lui Janet Salter are în mâinile sale puterea de a pune lucrurile în mişcare, în orice moment vrea.
   - Evadând la momentul oportun? spuse Reacher. Nu cred. Cunosc închisorile. Să organizezi o evadare îţi ia mult timp. Trebuie să analizeze situaţia, să facă un plan, să găsească un şofer de camion, să câştige încrederea oamenilor, să facă rost de bani, să aranjeze lucrurile.
   - E vorba de mai mult. Situaţia e şi mai rea.
   - Spune-mi.
   - Partea a doua a planului de criză se referă la o revoltă a puşcăriaşilor. Angajaţii închisorii părăsesc gardul pentru a se muta în incintă, iar noi preluăm posturile de la turnuri şi de la poartă.
   - Toţi?
   - La fel ca la prima parte. Şi nu-i nevoie de prea mult timp ca să organizezi o răzmeriţă. Poate să izbucnească într-o fracţiune de secundă. Crede-mă, puşcăriile sunt răzmeriţe care-aşteaptă să se-ntâmple.
   Nu mai exista un al treilea rând de beri.
   Conversaţia substanţială se încheiase.
   Doar câteva fire răzleţe de lămurit şi o mică recapitulare.
   - Vezi? zise Peterson, individul poate să programeze acţiunea la minut. E de-ajuns să zică vreunul ceva greşit că imediat izbucneşte o încăierare, iar după încă 1 minut o revoltă stă gata-gata să se declanşeze, primim apelul şi, în 10 minute, suntem cu toţii la peste 8 kilometri de locuinţa lui Janet Salter.
   - Tipul e-ntr-o celulă, spuse Reacher. Vorbim de închisoarea districtuală, da? Care e într-o clădire separată. Nimeni nu se revoltă în celulă. Toţi cei de-acolo îşi aşteaptă procesul. Sunt ocupaţi să se prefacă inocenţi.
   - E motociclist. O să aibă prieteni în clădirea principală. Sau prieteni de-ai prietenilor. Aşa funcţionează bandele din închisori. Au grijă de-ai lor. Şi căile de comunicare sunt multiple.
   - Nu e bine, spuse din nou Reacher.
   - Nu e bine deloc, zise Peterson. Când sună sirena, îl lăsăm pe civilul bătrân la birou şi-atât. El ar trebui să ne sune dacă apare vreo alertă teroristă, dar, în afară de asta, avem mâinile legate.
   - Vă aşteptaţi la o alertă teroristă?
   - Nu aici. Mount Rushmore are o valoare simbolică, dar asta-i problema celor de la Rapid City.
   - Aţi extins şi departamentul de poliţie? întrebă Reaches la fel cum aţi făcut cu şcolile?
   - Am fost nevoiţi, confirmă Peterson. Pentru că oraşul s-a dezvoltat.
   - Cât de mult v-aţi extins?
   - Ne-am dublat capacitatea. De-am ajuns să concurăm cu închisorile ca să angajăm oameni. A fost dificil să menţinem standardele. Iar asta e o mare parte din problema comandantului Holland. Jumătate din oameni sunt dintre cei vechi, jumătate nu.
   - N-am cum să-l ajut, spuse Reacher. Sunt doar un ins aflat în trecere.
   - Ai putea să dai telefoane la armată. Asta l-ar ajuta. Dacă trecem de luna care urmează, vom avea nevoie de informaţiile alea.
   - Am plecat de prea mult timp. Acum e o generaţie nouă. O să-mi închidă telefonul în nas.
   - Ai putea să-ncerci.
   - N-aş reuşi să trec de centralistă.
   - Pe vremuri, când am intrat în poliţie, aveam un număr special de urgenţă la biroul FBI din Pierre. Sistemul s-a schimbat acum câţiva ani, dar tot îmi amintesc numărul.
   - Şi?
   - Cred că şi tu ai un număr de care-ţi aminteşti. Poate nu e de la o centrală.
   Reacher nu spuse nimic.
   - Dă telefonul ăla pentru noi, spuse Peterson. Asta va fi tot, îţi promit. Ne ocupăm noi de restul şi tu vei putea să-ţi vezi de drum.
   Reacher rămase tăcut.
   - Îţi putem oferi un birou şi un scaun.
   - Unde?
   - La secţia de poliţie. De mâine.
   - Vrei să vin să lucrez cu tine? La secţia de poliţie? Încă nu prea ai încredere în mine, aşa-i?
   - Eşti în casa mea. Soţia şi copiii mei dorm în casa asta.
   Reacher încuviinţă cu o mişcare a capului.
   - Nu pot să te contrazic aici, spuse el.

   Dar Kim Peterson nu dormea. Nu în acel moment.
    La 10 minute după ce Andrew Peterson îl lăsase singur, Reacher se săturase de mirosul stătut de hamei de la cele patru sticle de bere aşa că le prinse gâturile între degete şi le duse, câte două în fiecare mână, în bucătărie, sperând să găsească un coş de gunoi. În schimb, o găsi pe Kim Peterson făcându-şi ordine în frigider. Era întuneric în încăpere, dar lumina din aparat era puternică, scăldând-o într-o strălucire gălbuie. Femeia purta un halat de baie flauşat vechi. Reacher ridică cele patru sticle, în semn de întrebare mută.
   - Sub chiuvetă, îi spuse Kim Peterson.
   Reacher se aplecă şi deschise uşa măştii de chiuvetă. Alinie sticlele în rând cu cele patru deja aflate acolo.
   - Ai tot ce-ţi trebuie? îl întrebă ea.
   - Da, mulţumesc.
   - Ţi-a cerut Andrew să faci ceva pentru el?
   - Vrea să dau nişte telefoane.
   - Despre tabăra militară?
   Reacher confirmă cu o mişcare a capului.
   - O să-l ajuţi?
   - O să-ncerc.
   - Bun. Locul ăla îl scoate din minţi.
   - O să fac tot ce-am să pot.
   - Promiţi?
   - Poftim?
   - Îmi promiţi că, dacă-ţi cere, o să-l ajuţi în orice fel o să poţi? Munceşte prea mult.
   Acum el răspunde de tot. Comandantul Holland e copleşit.
   Abia dacă-şi cunoaşte jumătate din departament. Andrew trebuie să le facă pe toate.
   Lângă studio era o baie mică şi Reacher o folosi pentru un duş lung şi fierbinte. Apoi îşi împături hainele pe spătarul fotoliului în care şezuse Peterson şi se băgă în aşternut. Arcurile canapelei scârţâiră sub greutatea lui. Se întoarse pe o parte, apoi pe cealaltă, ascultă ticăitul tare al ceasului şi adormi într-un minut.
   Unu fără 5 noaptea.
   Încă 51 de ore.

Capitolul 10

   Reacher se trezi la 7 fără 10, într-o tăcută lume sepulcrală.
    Dincolo de geamurile studioului, aerul era îngroşat de fulgii grei de zăpadă. Cădeau lin, dar neobosit peste un strat proaspăt care deja atinsese treizeci de centimetri. Nu bătea deloc vântul. Miliardele de fulgi cădeau paraşutaţi vertical, uneori legănându-se puţin, alteori coborând în spirală, câteodată deplasându-se lateral câţiva centimetri, fiecare tulburat de nimic altceva decât de propria sa instabilitate dată de greutatea minusculă. Cei mai mulţi îşi adăugau masele individuale la plapuma albă groasă pe care aterizau. Unii se lipeau de formele verticale fantastice de pe liniile de curent sau de pe sârmele gardurilor, sporind înălţimea acelor forme.
   Patul era cald, dar în cameră se făcuse frig. Reacher bănuia că soba fusese domolită peste noapte, jarul ţinut în frâu prin oprirea tirajului. Se întrebă un moment care ar fi fost protocolul corect pentru un musafir în astfel de împrejurări.
   Să se ridice şi să deschidă clapeta de tiraj şi să mai bage ceva lemne în sobă? Ar fi fost de ajutor? Sau ar fi fost o obrăznicie?
   Ar fi deranjat o programare delicată şi de mult stabilită a combustiei, condamnându-şi gazdele la o vizită nocturnă neconvenabilă la stiva de lemne pentru două săptămâni?
   Până la urmă, Reacher nu făcu nimic. Îşi trase pătura sub bărbie şi închise ochii din nou.
   Şapte fără 5, dimineaţa.
   Încă patruzeci şi cinci de ore.

   La 2700 de kilometri spre sud, ziua începuse deja de o oră.
    Plato îşi lua micul dejun în cea mai mică dintre cele două sufragerii din exteriorul casei. Cea mai mare era rezervată pentru dineurile oficiale, fiind prin urmare puţin folosită, căci dineuri oficiale însemna dineuri de business, majoritatea partenerilor de afaceri actuali fiind ruşi, iar ruşii nu se dădeau în vânt după arşiţa serii la peste 150 de kilometri de Ciudad de Mexico.
   Preferau aerul condiţionat. Plato presupunea că era vorba de lucrurile cu care erau obişnuiţi. Auzise că în Rusia erau regiuni în care era atât de frig încât scuipatul îngheţa până să ajungă jos şi ricoşa de pământ ca o pietricică. Personal, nu credea povestea asta. Era pregătit să accepte că în părţi ale Rusiei se înregistrau temperaturi foarte scăzute şi nu încăpea îndoială că valorile extreme menţionate în almanahuri şi buletinele meteo puteau într-adevăr să provoace îngheţarea unui volum mic de lichid organic în spaţiul şi timpul ce separau gura şi solul. Dar era sigur că, pentru a supravieţui într-un asemenea mediu, un om ar fi trebuit să poarte o mască de schi, făcută probabil din mătase sau un material sintetic modern, şi să scuipi era categoric imposibil atunci când purtai o mască de schi. Şi înţelegea că, în general, temperaturile extrem de scăzute mergeau mână-n mână cu o umiditate extrem de joasă, ceea ce ar fi descurajat în orice caz scuipatul, poate chiar până la punctul în care devenea impracticabil. Prin urmare, anecdota era ilustrativă fără a fi adevărată din punct de vedere funcţional.
   Plato era mândru de capacităţile sale analitice.
   Se gândea la ruşi pentru că primise cu o oră în urmă o propunere incitantă de la unul dintre ei. Era una dintre chestiile obişnuite. Un văr al unui prieten al unui cumnat dorea o cantitate mare dintr-o anumită substanţă şi putea oare Plato să-l ajute pe om? Fireşte, prioritatea pentru Plato era să-l ajute pe Plato, aşa încât privise propunerea din această perspectivă şi ajunsese la o concluzie interesantă, care putea, cu puţină perfecţionare şi fler comercial, să se transforme într-o tranzacţie avantajoasă. Spectaculos de avantajoasă, de fapt, şi totalmente şi unilateral în favoarea lui, bineînţeles, dar pe de altă parte, el era Plato, iar vărul fără nume din Rusia nu era.
   Trei erau factorii principali.
   Primul, tranzacţia avea să impună o modificare fundamentală a supoziţiei iniţiale de bază a rusului, prin faptul că acea cantitate mare nu avea să fie transportată la rus, ci rusul avea să fie transportat la cantitatea mare.
   Al doilea, tranzacţia avea să necesite o încredere completă din partea lui Plato, în ideea că pasărea din mână valorează cât două de pe gard.
   Al treilea, tranzacţia avea să schimbe puţin lucrurile în Dakota de Sud. Prin urmare, situaţia de-acolo trebuia să rămână curată, viabilă, imaculată şi perfect atractivă. Cu alte cuvinte, perfect comercializabilă. Ceea ce însemna că martorul şi avocatul trebuiau rezolvaţi cât mai curând posibil.
   Plato întinse mâna după telefon.

   La 7 şi 14 minute, vechea locuinţă rurală era încă tăcută. La şi un sfert, se trezi la viaţă.
   Reacher auzi piuitul subţire şi vaietul ceasurilor deşteptătoare prin pereţi şi tavan, urmate de zgomotele amestecate de paşi la etaj. Patru perechi de picioare. Părinţii şi doi copii. Doi băieţi, deduse Reacher după stângăcia neinhibată a mişcărilor acestora. Uşi deschise şi închise, apa de la toaletă trasă, zgomot de duş. Zece minute mai târziu, gălăgia se mutase în bucătărie. Gâlgâitul şi şuieratul unei cafetiere, bufnetul înfundat al uşii frigiderului, scârţâitul picioarelor de scaun pe duşumele. Din nou, Reacher se întrebă care-ar fi fost protocolul potrivit situaţiei.
   Să iasă pur şi simplu ca să se alăture familiei la micul dejun? Sau asta i-ar fi speriat pe copii? Bănuia că depindea de vârsta şi de constituţia lor. Să aştepte să fie invitat? Sau să aştepte până plecau copiii la şcoală? Se duceau oare la şcoală după o noapte în care se depusese un strat de zăpadă de 30 de centimetri?
   Făcu un duş rapid şi se îmbrăcă în baia minusculă, apoi făcu patul şi se aşeză pe el. După 1 minut, auzi hârjâitul unui scaun şi nişte picioare mici şi iuţi păşind pe scânduri, urmate de o bătaie neaşteptată la uşă, care se deschise imediat şi un băieţel îşi iţi capul înăuntru.
    Puştiul avea cam 7 ani. Era versiunea în miniatură a lui Andrew Peterson. Pe chip i se citea în egală măsură resentimentul provocat de faptul că fusese trimis să îndeplinească o sarcină şi teama de ceea ce ar fi putut găsi, precum şi o curiozitate făţişă legată de ceea ce găsise, de fapt.
   Se holbă o secundă şi spuse:
   - A zis mama să vii să bei o cafea.
   Apoi dispăru.
   Până să iasă Reacher pe uşă, copiii plecaseră din bucătărie. Îi auzi urcând scările în fugă. Îşi imagină că vede turbulenţele aerului din spatele lor, praf şi vârtejuri, ca-ntr-un filmuleţ de desene animate. Părinţii lor stăteau în linişte la masă. Erau îmbrăcaţi la fel ca în ziua precedentă, Peterson în uniformă şi soţia lui în pulover şi pantaloni. Nu vorbeau.
   Tropăielile de la etaj ar fi acoperit orice încercare de conversaţie. Reacher îşi umplu ceaşca de cafea şi, până să se-ntoarcă la masă, Peterson se ridicase şi se pregătea să iasă ca să facă pârtie cu plugul camionetei. Soţia lui urca scările ca să se asigure că băieţii erau pregătiţi. Un minut mai târziu, amândoi copiii coborau în goană scările şi ieşeau pe uşă. Reacher auzi huruitul unui motor diesel masiv şi zări ceva galben înaintând prin zăpadă.
   Autobuzul de şcoală, sosit exact la timp, după cum se părea, în ciuda vremii de afară.
   După încă 1 minut, în casă domnea liniştea. Kim nu se mai întoarse în bucătărie. Reacher n-avea nimic de mâncat. Nu era mare scofală. Era obişnuit cu senzaţia de foame. Aşteptă singur până când Peterson îl chemă din hol. Îşi luă haina de împrumut din cuier şi ieşi.
   Opt fără 5, dimineaţa.
   Încă 44 de ore.

   Avocatul se chinuia din nou cu uşa garajului.
    Pe alee se aşternuse un strat nou şi gros de zăpadă şi care troienise în uşă, blocând-o. Îşi pusese galoşii şi luase lopata. Motorul din tavanul garajului trăgea din răsputeri. Prinse mânerul din interior şi îl împinse în sus.
   Lanţurile mecanismului se poticniră, se opintiră şi uşa se ridică în mare viteză, lăsând să cadă înăuntru zăpada de afară. Avocatul o îndepărtă cu lopata, porni maşina şi se pregăti să-şi înceapă ziua.
   Dimineaţa lui începea cu micul dejun, pe care se hotărâse să-l ia în oraş. În unele privinţe, era un comportament normal pentru o mică aşezare urbană. O cafenea, discuţii, întâlniri cu diverşi oameni, posibilitatea stabilirii de relaţii noi. Toate erau preţioase. Dar nu meritau o investiţie de timp mai mare de o jumătate de oră.
   Hai, cel mult trei sferturi de oră. Acum petrecea cel puţin o oră în separeul lui.
   Uneori, o oră şi jumătate, îi era frică să se ducă la muncă.
   Formularele pentru mesaje folosite de firma lui erau galbene. În fiecare dimineaţă, secretara lui îi aducea un teanc.
   În majoritate, erau inocente. Dar unele sunau aşa: Clientul cere convorbire ref.
   Caz nr. 517713. Nu exista niciun caz cu acel număr. Niciun dosar. Nimic scris pe hârtie. Un astfel de bilet era un cod.
   Un ordin, de fapt, să se ducă la închisoare şi să preia o dictare mentală.
   În cele mai multe dintre zile nu primea o astfel de înştiinţare. În unele zile, da. Nu aveai cum să prezici. Făcea deja parte din ritualul matinal, să stea lângă biroul secretarei, cu mâna întinsă şi sufletul la gură, aşteptând să vadă ce-i rezervă viaţa pentru ziua-n curs.

   Reacher nu văzu nimic pe drumul spre centrul oraşului în afară de zăpadă. Zăpadă pe jos, zăpadă în aer. Zăpadă pretutindeni.
   Lumea era lentă, tăcută şi comprimată.
   Traficul era rarefiat şi înghesuit în făgaşele înguste formate pe mijlocul şoselelor. Mici vafe de zăpadă se desprindeau de pe pneuri şi cădeau temătoare parcă în evantai. Mici convoaie se formau şi înaintau lent, cu 30 de kilometri la oră sau mai puţin. Dar maşina lui Peterson era bine încălzită, sigură şi solidă. O maşină zdravănă pe teren orizontal, cu lanţuri pe roţile din spate şi pneuri de iarnă pe cele din faţă. Nicio problemă.
   Văzută ziua, prin ninsoare, secţia de poliţie arăta mai lungă şi mai joasă decât pe timp de noapte. O clădire întinsă cu un singur nivel, construită din blocuri de cărămidă albe. Avea un acoperiş plat plin cu antene parabolice şi antene radio prinse de suprastructuri din oţel. Îi amintea lui Reacher de o cazarmă clasică a Poliţiei Statale. Poate că fusese construită pe baza unui proiect standardizat. Erau multe maşini în parcare, cu motorul cald încă, abia parcate. Probabil că erau cei din tura de zi, sosiţi de-acasă pentru instructajul de dinaintea începerii zilei de muncă. Un utilaj de tip fadromă cu încărcare frontală se fâţâia printre maşini adunând zăpada întro grămadă care deja atinsese 2 metri şi jumătate înălţime. Peterson părea relaxat.
   Reacher se gândea că zăpada îl făcea să se simtă bine pentru că limita accesul rapid oriunde, inclusiv la casa lui Janet Salter.
   Intruşii vor fi fost nevoiţi să aştepte o zi mai bună. Era greu să te strecori nevăzut prin troiene înalte până la şold.
   Reacher îşi luă hanoracul, dar lăsă mănuşile şi căciula în maşină. Erau prea personale. Urma să le înlocuiască cu obiecte similare, dar ale lui. În holul de la intrare, în spatele biroului de recepţie stătea un alt bătrân. Ajutorul din tura de zi. Cam de aceeaşi vârstă cu cel din seara precedentă, acelaşi gen de haine civile, dar persoana era diferită. Peterson îl conduse pe Reacher pe lângă birou şi de-a lungul unui coridor într-o sală mare, deschisă, plină de bărbaţi şi femei în uniformă care discutau şi făceau gălăgie. Îşi luaseră cafea de la automat, luau notiţe, citeau panourile cu anunţuri, se pregăteau să iasă pe teren.
   Erau aproape treizeci de inşi. Un departament cu peste şaizeci de oameni, împărţiţi egal în cele două ture, de zi şi de noapte. Unii mai tineri, alţii mai bătrâni, unii arătau bine, alţii, vai de mama lor. O amestecătură, fără doar şi poate. Ne-am dublat capacitatea, îi spusese Peterson. A fost dificil să menţinem standardele. Era uşor să-i distingi pe noii angajaţi de cei mai vechi în meserie şi la fel de uşor să observi fricţiunile dintre ei. Se stricase coeziunea unităţii şi profesionalismul fusese compromis. Noi şi ei. Reacher înţelegea problema lui Holland. Avea de-a face cu două departamente într-unul singur. Şi nu mai avea energie pentru asta.
   Ar fi trebuit să se pensioneze. Sau primarul ar fi trebuit să-l elibereze din funcţie, înainte să se usuce cerneala pe contractul privind închisoarea.
   Dar, noi sau vechi, toţi poliţiştii erau punctuali. La 8 şi jumătate, sala era aproape complet goală. În mod clar, blocajele de drumuri ţineau ocupată o bună parte din forţa poliţienească şi era de presupus că zilele de ninsoare aduceau cu ele şi zeci de tamponări de vehicule. Doar doi poliţişti rămaseră în secţie. Ambii purtau uniformă. Unul avea un ecuson pe care scria Kapler. Pe ecusonul celuilalt scria Lowell. Niciunul dintre ei nu avea centură. Nici pistoale, nici staţii radio, nici cătuşe.
   Ambii aveau în jur de 35 de ani. Kapler avea tenul închis, cu rămăşiţele unui bronz şters. Lowell era blond şi roşu la faţă, ca un băiat de prin părţile locului.
   Ambii păreau în bună formă fizică, puternici şi activi. Niciunul nu părea mulţumit.
   Kapler o luă pe partea dreaptă, Lowell, pe partea stângă şi începură să golească tăvile cu documente, cărând afară grămezile de hârtii adunate, pe o uşă anonimă aflată pe coridor.
   - Care-i faza cu ăştia? întrebă Reacher.
   - Îndatoriri normale de serviciu, zise Peterson.
   - Când te plângi că n-ai oameni? Nu cred.
   - Atunci ce crezi că e?
   - Cred că sunt pedepsiţi. Au făcut o trăsnaie şi sunt reţinuţi la sediu. Holland le-a luat pistoalele.
   - Nu pot să vorbesc despre asta.
   - Sunt vechi sau noi?
   - Lowell e aici de-o vreme. E din localitate. O familie veche din Bolton. Kapler e nou, dar nu foarte nou. A venit din Florida, acum doi ani.
   - De ce? Îi place vremea de-aici? Aş fi zis că lucrurile funcţionează în sens invers.
   - Avea nevoie de un serviciu.
   - De ce? Ce nu i-a mers în Florida?
   - De ce ar fi trebuit ca ceva să nu-i meargă?
   - Pentru că, şi-ţi spun asta cu cel mai mare respect posibil, dacă faci parte din forţele de ordine din Florida, Dakota de Sud este genul de loc unde te duci când nu mai ai alternative.
   - Nu ştiu amănuntele. A fost angajat de comandantul Holland şi de primar.
   - Şi ce-a făcut Lowell ca să-l merite ca partener?
   - Lowell e mai ciudat, spuse Peterson. Un singuratic. Citeşte cărţi.
   - Ce-au făcut ca să fie reţinuţi la bază?
   - Nu pot să vorbesc despre asta. Iar tu ai treburi de făcut. Alege ce birou vrei.
   Reacher îşi alese un birou în colţul din spate, după un obicei mai vechi. Era simplu, din pal melaminat, iar scaunul fusese reglat pentru o persoană scundă.
   Era cald încă. Pe birou erau o tastatură şi un monitor, precum şi un telefon. Ecranul era negru. Închis. Telefonul avea butoane separate pentru 6 linii şi butoanele obişnuite pentru formarea numerelor.
   - Apasă 9 pentru ton, îi zise Peterson. Cred că şi tu ai un număr de care-ţi aminteşti. Poate nu e de la o centrală.
   Reacher formă. Nouă pentru ton, apoi codul regional pentru Virginia şi alte 7 cifre. Un număr pe care şi-l amintea.
   Îi răspunse un mesaj înregistrat, lucru pe care nu şi-l amintea.
   Era o voce de bărbat, vorbind lent şi apăsat, accentuând exagerat primele 3 cuvinte. Mesajul spunea: „Aţi ajuns la Biroul de Statistică a Muncii. Dacă ştiţi interiorul serviciului căutat, puteţi să-l formaţi în orice moment. Altfel, vă rugăm să alegeţi din meniul următor”. Urmă o lungă listă enunţată monoton, apăsaţi 1 pentru asta, apăsaţi 2 pentru cealaltă, 3 pentru altceva, agricultură, manufacturare, industrii nonalimentare.
   Reacher închise.
   - Mai ştii vreun număr? spuse Peterson.
   - Nu.
   - Unde-ai sunat?
   - La o unitate specială. Un departament de investigaţii. Un fel de elită. Ca un FBI al armatei, doar că mult mai mic.
   - Şi la cine-ai ajuns de fapt?
   - La un birou guvernamental. Ceva despre statistica muncii.
   - Se pare că lucrurile se schimbă.
   - Aşa se pare, spuse Reacher.
   După care adăugă:
   - Sau poate că nu. Cel puţin, nu fundamental.
   Formă din nou acelaşi număr. Obţinu aceeaşi înregistrare. Dacă ştiţi interiorul serviciului căutat, puteri să-l formaţi în orice moment. Formă 110. Auzi un declic, un târâit şi un nou ton de apel. O voce nouă, vie, imediat după primul apel.
   - Da? spuse vocea, care aparţinea unui bărbat cu accent sudic, probabil spre de 30 de ani, aproape sigur un căpitan, în afară de cazul în care lumea o luase razna şi îi lăsau acum pe locotenenţi sau subofiţeri să răspundă la aceste apeluri sau, mai rău, pe civili.
   - Trebuie să vorbesc cu comandantul tău, spuse Reacher.
   - Al cui comandant?
   - Al tău.
   - Cu cine credeţi exact că vorbiţi?
   - Sunteţi cartierul general al unităţii 110 de poliţie militară din Rock Creek, Virginia.
   - Suntem?
   - În afară de cazul în care v-aţi schimbat numărul de telefon. Înainte răspundea un operator. Trebuia să ceri camera 110.
   - Cu cine stau de vorbă?
   - Am lucrat la 110.
   - În ce calitate?
   - Am fost primul comandant al unităţii.
   - Numele?
   - Reacher.
   Un moment de tăcere.
   - Chiar se-ntâmplă să folosească cineva meniul ăla? se interesă Reacher.
   - Domnule, dacă aţi lucrat la 110, veţi şti că acesta este un canal de urgenţă activ şi deschis. Sunt nevoit să vă cer să-mi spuneţi imediat ce problemă aveţi.
   - Vreau să vorbesc cu comandantul tău.
   - În legătură cu?
   - Am nevoie de un serviciu. Spune-i să mă caute în dosare şi să mă sune.
   Reacher îi spuse numărul, citindu-l de pe eticheta lipită pe consola din faţa lui.
   Tipul de la celălalt capăt al firului închise fără un cuvânt.
   Nouă fără 5 dimineaţa.
   Încă 43 de ore.

Capitolul 11

   La nouă şi jumătate telefonul de pe biroul împrumutat de Reacher sună, dar apelul nu era pentru el.
   Întinse firul şi-i dădu receptorul lui Peterson. Acesta îşi spuse numele şi gradul, apoi ascultă aproape 1 minut. Îi ceru celui aflat la celălalt capăt să ţină legătura cu el şi apoi îi înapoie receptorul lui Reacher, care îl puse în furcă.
   - Avem nevoie cât mai curând cu putinţă de informaţiile tale, spuse Peterson.
   Reacher arătă spre consola din faţa lui.
   - Ştii cum stă treaba cu puştii din zilele noastre. Nu scriu niciodată, nu dau telefon niciodată.
   - Vorbesc serios.
   - Ce s-a schimbat?
   - La telefon a fost cineva de la Administraţia Antidrog. Chiar de la biroul federal. Din Washington D.C. Un apel de curtoazie. Se pare că-l supraveghează pe un tip despre care cred c-ar fi traficant de droguri rus. Nou-apărut în peisaj, din Brooklyn, New York, încearcă să-şi facă un nume, în căutare de târguri. Un ins din Mexic, un oarecare Plato, tocmai l-a sunat să-i spună că e o proprietate de vânzare la opt kilometri vest de un oraş numit Bolton, din Dakota de Sud.
  - O proprietate de vânzare?
   - Astea au fost cuvintele pe care le-au folosit.
   - Deci, despre ce e vorba? Afaceri imobiliare sau trafic de droguri?
   - Dacă e un laborator subteran acolo, atunci e vorba de amândouă, nu crezi? Şi asta va fi următoarea întrebare a celor de la Antidrog. E la mintea cocoşului. Lucrează la dosar acum şi ne vor suna ca să întrebe ce fel de loc este ăla.
   - Spune-le să-i sune direct pe cei de la Departamentul Armatei. E mai rapid aşa, din toate privinţele.
   - Dar asta ne-ar face să părem nişte idioţi. Nu putem să recunoaştem că avem de cincizeci de ani lângă noi un loc despre care nici măcar nu ştim ce este.
   Reacher ridică din umeri. Arătă din nou spre telefon.
   - Vei şti de îndată ce voi şti şi eu. Iar asta s-ar putea să nu se-ntâmple niciodată.
   - Ai fost comandantul lor? Al unei unităţi de elită?
   Reacher admise cu o mişcare din cap.
   - O vreme. Plato e un nume ciudat pentru un mexican, nu crezi? Mie-mi sună mai mult a brazilian.
   - Nu, iugoslav, spuse Peterson. Ca dictatorul ăla de pe vremuri.
   - Ăla era Tito.
   - Credeam că era un episcop sud-african.
   - Ăla a fost Tutu.
   - Şi Plato cine-a fost?
   - Un filosof din Grecia antică. Elevul lui Socrate şi învăţătorul lui Aristotel.
   - Şi ce legătură are Brazilia cu toate astea?
   - Nu mă-ntreba, spuse Reacher.
   Kapler şi Lowell se întoarseră în sala de operaţiuni.
   Distribuiră notele informative calde încă şi îndoite de la copiator - câte una în fiecare tăviţă - după care ieşiră de-acolo din nou.
   - Şi-uite-aşa şi-au cam terminat ziua de muncă. Îi aşteaptă acum o pauză de masă de vreo 5 ore, probabil. Ce irosire de resurse!
   - Dar ce-au făcut?
   - Nu pot să vorbesc despre asta.
   - E-atât de rău?
   - Nu, nu chiar.
   - Atunci ce-a fost?
   - Nu pot să vorbesc despre asta.
   - Sigur că poţi.
   - Bine, cu 3 zile-n urmă nu au putut fi contactaţi prin radio timp de o oră. Nu vor să spună de ce sau cum sau ce făceau atunci. Nu putem permite asta. Din cauza planului de urgenţă al închisorii.
   Telefonul sună iar la 10 fără 20.
   Reacher ridică receptorul şi spuse:
   - Da?
   - Domnul maior Reacher? întrebă un glas de femeie.
   - Da.
   - Ştii cine sunt?
   - Continuă să vorbeşti.
   - În ultimul an de serviciu ai predat un curs.
   - Serios?
   - Despre integrarea anchetelor militare şi a celor federale. Am urmat acel curs. Nu-mi recunoşti vocea?
   - Continuă să vorbeşti.
   - Ce vrei să-ţi spun?
   În acel moment, Reacher şi-ar fi dorit ca ea să vorbească mult, pentru că avea un glas minunat. Era cald, uşor răguşit, uşor murmurat, uşor intim. Îi plăcea felul în care-i şoptea în ureche. Îi plăcea foarte mult. Cu ochii minţii, şi-o imagina pe posesoarea vocii ca fiind blondă, în vârstă de cel mult 35 şi cel puţin 30 de ani. Probabil era înaltă şi probabil arăta bine. Una peste alta, un glas grozav, fără doar şi poate.
   Dar nu recunoştea vocea şi îi spuse asta.
   - Sunt foarte dezamăgită, îi spuse femeia. Poate chiar puţin lezată. Eşti sigur că nu-ţi aminteşti de mine?
   - Trebuie să vorbesc cu comandantul tău.
   - Asta va trebui să mai aştepte. Nu-mi vine să cred că nu ştii cine sunt.
   - Pot să-ncerc să ghicesc?
   - Desigur.
   - Cred că eşti un fel de filtru de păcăleli. Comandantul tău vrea să ştie dacă sunt cu adevărat cine pretind c-aş fi. Dac-aş spune că-mi amintesc de tine, pic testul. Pentru că nu-mi amintesc. Nu ne-am întâlnit niciodată. Poate-aş fi vrut să ne fi întâlnit, dar nu s-a-ntâmplat.
   - Dar am urmat cursul tău.
   - Nu l-ai urmat. Mi-ai citit dosarul, atât. Titlul cursului era doar pentru consumul publicului. Cursul era despre cum să-i tragem în piept pe agenţii federali, nu cum să cooperăm cu ei. Dacă ai fi fost în acea sală de curs, ai fi ştiut asta.
   - Bine lucrat, spuse glasul, în care se putea sesiza un zâmbet. Tocmai ai trecut testul.
   - Deci, cine eşti, de fapt?
   - Sunt tu.
   - Ce-nseamnă asta?
   - Sunt comandantul Unităţii Speciale 110.
   - Serios?
   - Serios şi-adevărat.
   - Excelent. Felicitări! Cum e?
   - Sunt sigură că-ţi poţi imagina. Stau la vechiul tău birou în acest moment, la propriu şi la figurat. Biroul ţi-l aminteşti?
   - Am avut multe birouri.
   - Pe cel de-aici, de la Rock Creek.
   La drept vorbind, Reacher şi-l amintea foarte bine. Un birou guvernamental de stil vechi, făcut din oţel, vopsit în verde, cu finisajul deja tocit până la metalul lucios în momentul când îl moştenise.
   - Pe partea dreaptă e o îndoitură urâtă, spuse vocea. Umblă vorba că tu ai făcut-o, cu capul cuiva.
   - Aşa se zice?
   - Ca o legendă populară. E-adevărat?
   - Cred că e opera celor de la mutări mobilier.
   - E perfect concavă.
   - Poate c-au scăpat pe ea o bilă de bowling.
   - Prefer legenda.
   - Cum te cheamă? întrebă Reacher.
   - Inventează-mi unul, spuse glasul.
   - Ce?
   - Să păstrăm caracterul neoficial al discuţiei. Dă-mi un nume de cod.
   - Asta-i o conversaţie privată.
   - Nu tocmai. Sistemul nostru îmi arată că suni de la o secţie de poliţie. Sunt sigură că are o centrală şi dispozitive de înregistrare.
   - În regulă, continuă să vorbeşti, spuse Reacher. O să-ncerc să găsesc un nume care să ţi se potrivească.
   - Ce vrei să-ţi spun?
   - Citeşte cartea de telefon. E de-ajuns pentru mine.
   Din nou glasul se însenină cu un zâmbet.
   - Se zice că îndoitura din birou vine de la ţeasta unui colonel. Oamenii mai spun că de-asta ai fost exclus din 110.
   - N-am fost exclus. Am primit ordine noi, atâta tot.
   - Doar pentru că nimeni nu-l înghiţea pe acel colonel. Dar în mod categoric ai fost nevoit să părăseşti postul. Asta spun oamenii.
   - Amanda.
   - Amanda? Fie, aşa mă cheamă. Când mai ai nevoie de mine, formezi numărul şi ceri cu Amanda.
   - E un orăşel în Dakota de Sud, se numeşte Bolton. Aproximativ în centrul statului, cam la 20 de kilometri distantă de autostrada I-90.
   - Ştiu unde este. Sistemul nostru ne-a dat şi coordonatele tale. Mă uit la Bolton chiar acum.
   - În ce fel te uiţi?
   - Pe laptop. Cu Google Earth.
   - În ziua de azi totul e mult mai uşor.
   - Tehnologia e cu-adevărat o chestie minunată. Cu ce-ţi pot fi de folos?
   - La 8 kilometri vest de oraş se află o construcţie din timpul Războiului Rece, părăsită. Am nevoie să ştiu ce a fost.
   - Nu poţi să-ţi dai seama ce-a fost?
   - N-am văzut-o. Şi se pare că nu e cine ştie ce de văzut. S-ar putea să nu fie nimic. Dar vreau să verifici asta pentru mine.
   - Eşti sigur că nu-i un siloz de rachete? În Dakota sunt o mulţime, şi în nord, şi în sud.
   - Cei de-aici spun că nu-i aşa ceva. Nici nu pare să fie.
   - În regulă, stai puţin. Să măresc imaginea şi să văd despre ce-i vorba. Conform celei mai recente imagini, singurul lucru la vest de oraş arată ca un lagăr de concentrare. Cincisprezece barăci şi o clădire mai veche, în două şiruri de 8. Plus un drum drept şi lung. Cam de 3 kilometri şi jumătate.
   - Clădirea veche arată ca o casă?
   - De deasupra arată exact ca o casă.
   - OK, dar am nevoie de mai mult de-atât.
   - Vrei să vin până-n Dakota de Sud şi să mergem împreună ca să ne uităm la ea?
   - Pentru că tot sunt blocat aici de o furtună de zăpadă şi nu prea am mare lucru de făcut, ar fi o idee excelentă. Dar o verificare de arhivă ar fi de-ajuns. Trebuie să apară pe undeva. Vreau să ştiu care i-a fost destinaţia, amploarea şi arhitectura.
   - Sună-mă din nou la sfârşitul programului.
   Urmă un clic şi glasul dispăru.
   Zece fără 5 dimineaţa.
   Încă 42 de ore.

Capitolul 12

   Avocatul opri maşina în parcarea biroului de avocatură şi-şi puse galoşii. Îi scoase din nou în holul de la intrare al clădirii, îi puse într-o pungă de plastic, pe care o cără împreună cu servieta la ascensor.
   Secretara îl salută din compartimentul ei de lângă uşă. Nu-i răspunse. Nu ştia încă dacă era o dimineaţă bună sau una rea.
   Întinse doar mâna ca să primească mesajele.
   Erau 8 la număr.
   Trei erau probleme banale de birou.
   Patru erau chestiuni juridice legitime.
   Ultimul era o cerere pentru o discuţie cu clientul la închisoare într-o chestiune urgentă legată de cazul numărul 517713, la prânz.

   Reacher rămase singur o vreme, apoi ieşi din cameră şi-l găsi pe Peterson într-un birou gol situat pe coridor, aproape de intrarea în sala de operaţiuni.
    Biroul avea patru mese de lucru adunate în centrul spaţiului. Pe pereţi, panouri lungi orizontale, care se întindeau de la înălţimea taliei până la înălţimea capului.
   Peterson prindea în piuneze pozele din ziua precedentă de la locul crimei. Mortul, îmbrăcat în negru. Imaginea de ansamblu, prim-planurile. Zăpadă pe jos, trauma provocată cu un obiect contondent la tâmpla dreaptă.
   Absenţa sângelui.
   - Tocmai am primit raportul de la autopsie, spuse Peterson. A fost mutat, nu încape nicio îndoială.
   - Au mai fost şi alte răni? întrebă Reacher.
   - Nişte vânătăi perimortem.
   - Oraşul ăsta are nişte zone rău famate?
   - Unele sunt mai rele decât altele.
   - Ai controlat barurile?
   - Pentru ce?
   - Podele de curând curăţate, pete suspecte.
   - Crezi c-a fost o încăierare într-un bar?
   - Undeva în cartierul cu chirii mici, dar nu în zona de război.
   - De ce?
   - Zi-mi ce-a spus patologul despre arma crimei.
   - A fost un obiect rotund, destul de neted, probabil din metal sau lemn prelucrat, poate un stâlp de gard sau o ţeavă pluvială.
   - Nici vorbă, spuse Reacher. Un stâlp de gard sau o ţeavă pluvială au diametrul uniform. Prea mari ca să le poţi strânge bine în mâini şi să poţi lovi cu suficientă forţă. Eu cred c-a fost o bâtă de baseball. Iar bâtele de baseball sunt relativ greu de găsit iarna. Sunt prin debarale, garaje, subsoluri sau în podurile caselor. Doar că uneori le mai găseşti sub baruri, de unde barmanul le poate lua foarte repede. Nu în zona bună a oraşului, fireşte, iar în zona de război probabil c-ar prefera o puşcă.
   Peterson nu spuse nimic.
   - Unde se duc gardienii de la închisoare să bea? întrebă Reacher.
   - Crezi c-a fost unul dintre ei?
   - Ca să dansezi tango, e nevoie de doi parteneri. Gardienii sunt obişnuiţi cu stilul mai brutal.
   Peterson rămase tăcut o fracţiune de secundă.
   - Altceva?
   - Ies puţin, răspunse Reacher clătinând din cap. Mă-ntorc mai târziu.
   Ningea în continuare abundent. Maşina lui Peterson era deja o cocoaşă albă în parcare.
    Reacher ridică gluga hainei de împrumut şi trecu pe lângă maşină fără să se oprească. Ajunse pe trotuar şi privi în stânga, apoi în dreapta. Fulgii de nea roiau în jurul lui şi se strecurau pe sub glugă, încurcându-se în păr şi în gene, alunecând în jos pe gât. Direct în faţa lui era un fel de piaţă publică sau parc orăşenesc şi, dincolo de acesta, un şir de stabilimente comerciale. Distanţa era prea mare şi ninsoarea prea densă ca să poată desluşi exact ce erau. Dar la una dintre ele se vedea cum iese fum pe coşul de pe acoperiş, existând probabilitatea să fie ori o curăţătorie de haine, ori un restaurant, ceea ce însemna că erau şanse de cincizeci la sută să poată lua acolo un mic dejun întârziat.
   Reacher o luă într-acolo, înotând prin zăpada stivuită de pluguri, alunecând şi ţinându-şi cu greutate echilibrul la trecerea prin piaţă. Urechile, nasul şi bărbia îi amorţiseră.
   Îşi ţinea mâinile în buzunare. Localul de unde ieşea fum pe coş era o cafenea. Intră, în aerul fierbinte şi umed. O tejghea şi patru mese. Jay Knox stătea singur la una dintre ele. Şoferul de autocar. Judecând după felul în care se prezenta masa lui, terminase un mic dejun copios cu ceva vreme în urmă. Reacher se postă în faţa lui şi puse mâna pe spătarul scaunului, gata să-l tragă de sub masă, ca o cerere mută.
   Knox nu păru nici încântat, nici neplăcut impresionat să-l vadă. Doar preocupat şi uşor posomorât.
   Reacher se aşeză şi-l întrebă:
   - Te-ai aranjat bine?
   - M-au repartizat la unii, zise Knox, ridicând din umeri.
   - Şi?
   - Cred că sunt destul de cumsecade.
   - Dar ai ieşit în oraş pentru un mic dejun prelungit, luat pe îndelete.
   - Nu-mi place să deranjez.
   - Nu te-au invitat la masă?
   - Să zicem că nu mă dau în vânt după ei, OK?
   Reacher nu zise nimic.
   - Pe tine unde te-au cazat? întrebă Knox.
   - La poliţistul care a venit la autocar.
   - Şi de ce eşti aici? Poliţistul nu ţi-a dat să mănânci?
   Reacher nu-i răspunse, mulţumindu-se să spună:
   - Ceva vești?
   - Camionul de tractare a ajuns aici în dimineaţa asta. Au tras autocarul de pe autostradă. Închiriem un vehicul înlocuitor din Minneapolis. Trebuie să ajungă aici de îndată ce trece furtuna.
   - Nu-i chiar aşa de rău.
   - Doar că va veni aici cu propriul şofer. Ceea ce înseamnă că voi fi pasager până la Seattle. Ceea ce înseamnă că nu voi fi plătit începând cu ora 16 a zilei de ieri.
   - Asta nu prea e bine.
   - Ar trebui să facă ceva cu podul ăla blestemat.
   - De pasageri ştii ceva?
   - Sunt împrăştiaţi ici şi colo. Una are braţul legat cu un bandaj, alta are încheietura mâinii în ghips. Dar în general nu s-au plâns prea mult. Nu cred că vreunul dintre ei şi-a sunat avocatul. De fapt, unii privesc partea pozitivă a întâmplării, ca şi cum toată povestea ar fi o călătorie magică şi misterioasă.
   - Nu-i chiar aşa de rău, spuse din nou Reacher.
   Knox nu-i răspunse. Se ridică brusc şi-şi luă lucrurile dintr-un un cuier din apropiere. Îşi îndesă căciula pe cap, îşi puse fularul la gât şi îmbrăcă o haină groasă, toate împrumutate, judecând după mărimi şi culori. Îl salută pe Reacher scurt cu o mişcare a capului, un rămas-bun cam ţâfnos, apoi ieşi pe uşă să înfrunte ninsoarea.
   O chelneriţă veni la masă şi Reacher comandă cel mai copios mic dejun din meniu.
   Plus cafea.
   Unsprezece fără 5 dimineaţa.
   Încă 41 de ore.

   Avocatul îşi lăsă servieta în birou, păstrând doar sacoşa de plastic cu galoşii.
  Îi încălţă în holul clădirii şi ajunse la maşina parcată. Îşi puse centura, porni motorul, încălzi scaunul, dădu drumul la ştergătoare. Ştia că autostrada era închisă în continuare. Dar existau rute alternative. Drumuri lungi şi drepte, caracteristice pentru Dakota de Sud, întinzându-se până la linia orizontului.
   Îşi descălţă galoşii şi, apăsând cu talpa de piele a pantofului pe pedala de frână, mută schimbătorul pe „Drive”.

   Reacher ajunsese la jumătatea farfuriei cu micul dejun când îşi făcu apariţia Peterson.
    Era îmbrăcat în echipament complet de iarnă. Se vedea limpede că Reacher ar fi trebuit să se arate impresionat de uşurinţa cu care îl găsise Peterson. Dar reacţia lui Reacher depindea de numărul celorlalte locuri în care-l mai căutase poliţistul.
   Acesta din urmă puse mâna pe spătarul scaunului abia părăsit de Knox, şi Reacher îl invită să ia loc cu un gest al furculiţei încărcate cu mâncare. Peterson se aşeză şi spuse:
   - Îmi cer scuze că nu ai luat micul dejun acasă.
   - Nicio problemă, răspunse Reacher, după ce mai întâi mestecă şi înghiţi. Sunteţi mai mult decât generoşi şi-aşa.
   - Kim suferă de singurătate, asta-i tot. Când eu şi băieţii plecăm din casă, nu-i tocmai cel mai plăcut moment pentru ea. De obicei, se ascunde în camera ei.
   Reacher nu spuse nimic.
   - Te-ai simţit vreodată singur? întrebă
   Peterson.
   - Uneori, zise Reacher.
   - Kim ţi-ar spune că nu. Decât dacă ai sta zi după zi pe veranda casei tale din Dakota de Sud şi, uitându-te de jur-împrejur, n-ai vedea nimic cale de 100 de kilometri în orice direcţie.
   - Nu e de pe-aici?
   - Ba da. Dar să fii obişnuit cu ceva nu înseamnă că trebuie să-ţi şi placă.
   - Cred că nu.
   - Am verificat barurile. Am găsit unul cu o podea foarte curată.
   - Unde?
   - În nord. Unde se duc gardienii să bea un pahar.
   - Vreun martor cooperant?
   - Nu, dar barmanul lipseşte. Şi-a luat tălpăşiţa cu camioneta ieri.
   - OK, spuse Reacher.
   - Îţi mulţumesc, spuse Peterson.
   - Cu plăcere.
   Reacher luă cu furculiţa o jumătate de felie de bacon şi o jumătate din gălbenuşul oului şi le mâncă.
   - Mai ai şi alte idei? întrebă Peterson.
   - Ştiu cum comunică omul pe care l-aţi băgat la puşcărie.
   - Cum?
   - Şi-a făcut un prieten înăuntru. Sau a constrâns pe cineva. Omul vostru îl instruieşte pe al doilea, iar acesta îi transmite mai departe instrucţiunile avocatului său. Ca o pistă paralelă. Aşa că nu ascultaţi pe cine trebuie.
   - Zilnic sunt zeci de avocaţi care vin în vizită.
   - Atunci aţi face bine să începeţi să-i triaţi.
   Peterson rămase tăcut o vreme.
   - Altceva?
   Reacher încuviinţă cu o mişcare a capului şi spuse:
   - Trebuie să găsesc un magazin de haine. I-am cam promis soţiei tale. Ceva ieftin, fără pretenţii. Ştii ceva de genul ăsta?

   Magazinul de îmbrăcăminte recomandat de Peterson era la un cvartal spre vest de piaţa publică. Haine zdravene pentru fermieri bine făcuţi. Avea raioane de vară şi de iarnă, fără diferenţe evidente între cele două. Unele obiecte vestimentare erau complet anonime, altele erau branduri cunoscute, dar aveau defecte vizibile.
   Paleta coloristică era limitată la câteva nuanţe terne.
   Preţurile erau mici, chiar şi la încălţăminte. Reacher începu de jos în sus, cu o pereche de bocanci rezistenţi la umezeală. Apoi începu să-şi aleagă hainele. Când se confrunta cu o alegere, regula lui era să cumpere fie verde-măslină, fie albastru. Verde-măslină pentru că făcuse cândva parte din armată.
   Albastru, pentru că o fată îi spusese cândva că îi scotea în evidenţă ochii. De data asta, preferă verdele-măslină, fiindcă aproape că se asorta cu haina lui de împrumut, care era maro-gălbui. Alese pantaloni cu căptuşeală din flanel, un tricou, o cămaşă din flanel şi un pulover din bumbac gros.
   Adăugă chiloţi albi, o pereche de mănuşi negre şi un fes kaki.
   Paguba totală: 130 de dolari.
   Proprietarul magazinului acceptă 120, fiind vorba de bani lichizi.
   Îmbrăcăminte pentru 4 zile, probabil, adică un cost mediu de 30 de dolari pe zi. Nota de plată anuală, numai pentru haine, se ridica la peste 10 mii. O nebunie, ar fi spus unii. Dar lui Reacher îi plăcea acest târg. Ştia că, în majoritate, oamenii cheltuiau mai puţin de 10 mii pe an pentru haine. Aveau un număr mic de haine de bună calitate pe care le ţineau în şifoniere şi le spălau în subsoluri. Dar şifonierele şi subsolurile erau parte din nişte case, iar casele costau mult mai mult de 10 mii pe an, cumpărate sau închiriate, la asta adăugându-se cheltuielile cu întreţinerea, reparaţiile şi asigurările.
   Deci, cine era nebun cu adevărat?
   Se îmbrăcă în cabina de probă şi îşi aruncă hainele vechi într-un tomberon aflat în spatele tejghelei. Îşi îndesă fesul pe cap, trăgându-l peste urechi. Îl acoperi cu gluga hainei.
   Trase fermoarul. Îşi puse mănuşile. Ieşi pe trotuar.
   Şi tot îi era frig.
   Aerul era îngheţat, ca-ntr-o incintă frigorifică pentru carne. Îl simţea în burtă, în coaste, în picioare, în fund, în ochi, în faţă, în plămâni. Ca în zilele cele mai geroase din Coreea, numai că în Coreea fusese mai tânăr, se aflase acolo la ordin şi mai era şi plătit. Acum lucrurile stăteau altfel. Ninsoarea dansa şi se învolbura în jurul lui. Simţea un vânt înviorător împingându-l. Nasul începu să-i curgă.
   Vederea i se înceţoşă. Făcu pauze în dreptul uşilor. Drumul de 10 minute până la secţia de poliţie se transformă într-o odisee hibernală de 20 de minute.
   Când ajunse, găsi o nebunie totală.
   Cinci minute înainte de prânz.
   Încă 40 de ore.
   Ai fi zis că jumătate din telefoanele de acolo sunau.
   Bătrânul de la recepţie avea câte-un telefon în fiecare mână şi vorbea în amândouă. Peterson era singur în sala de operaţiuni, în picioare, în spatele unui birou, cu un telefon prins între ureche şi umăr, firul legănându-se şi unduindu-se după cum se mişca el. Gesticula cu ambele mâini, mişcări scurte, tăioase, decisive, ca un general care-şi mişcă trupele, ca şi cum oraşul Bolton se întindea în faţa lui pe birou, ca o hartă.
   Reacher privea şi asculta. Situaţia deveni limpede. Nu era cine ştie ce enigmă.
   Fusese comisă o infracţiune gravă şi Peterson îşi trimitea oamenii să se ocupe de asta, asigurându-se totodată că-şi îndeplineau obligaţiile deja existente în mod adecvat. Locul crimei părea să fie pe marginea dreaptă a biroului, care era probabil limita estică a oraşului Bolton.
   Obligaţiile existente păreau să fie situate la sud şi la vest de centrul oraşului, acela fiind probabil locul unde-şi avea domiciliul Janet Salter. Martorul vulnerabil. Peterson trimitea mai mulţi oameni în jurul ei decât la locul crimei, ceea ce indica fie o prudenţă corespunzătoare, fie că victima atacului nu mai putea fi ajutată.
   Sau ambele.
   După un minut, Peterson încetă să mai vorbească şi închise. Părea îngrijorat.
   Destul de priceput când venea vorba de toate problemele locale, puţin cam depăşit de orice altceva.
   - Avem un om împuşcat într-o maşină, spuse el.
   - Cine? întrebă Reacher.
   - După plăcuţele de înmatriculare, ar fi vorba de un avocat din districtul învecinat. A avut 5 vizite la un client aflat în puşcărie. Toate începând cu data când l-am arestat pe motociclist. Aşa cum ai spus. El e calea lor de comunicare paralelă. Iar acum şi-au făcut planul. Aşa că fac curăţenie în casă şi şterg toate urmele.
   - Mai rău de-atât, spuse Reacher.
   - Ştiu, spuse Peterson. Omul lor nu e pe drum. L-am ratat. E deja aici.

Capitolul 13

   De două ori Peterson încercă să iasă din încăpere şi de două ori se văzu nevoit să se întoarcă pentru a răspunde la telefon. În cele din urmă, ajunse pe hol. Se uită înapoi spre Reacher şi-l întrebă:
   - Vrei să mergi cu mine?
   - Vrei să fiu cu tine acolo? întrebă la rândul lui Reacher.
   - Dacă doreşti.
   - Chiar ar trebui să mă duc în altă parte.
   - Unde?
   - Ar trebui să merg să mă prezint doamnei Salter.
   - De ce?
   - Vreau să ştiu care-i starea lucrurilor. Pentru orice eventualitate.
   - Doamna Salter e bine protejată, spuse Peterson. Am avut eu grijă de asta. Nu-ţi face probleme.
   Apoi se opri şi spuse:
   - Ce? Crezi c-or s-o atace azi? Crezi că uciderea avocatului e o diversiune?
   - Nu, chiar cred că vor să-şi şteargă urmele. Dar se pare că voi rămâne aici câteva zile. Din cauza zăpezii. Dacă sirena de la puşcărie se declanşează în perioada următoare, doar pe mine mă mai ai. Dar mai întâi trebuie să mă prezint doamnei.
   Peterson nu spuse nimic.
   - Încerc să fiu de folos, atâta tot, zise Reacher. Ca să-ţi răsplătesc ospitalitatea.
   Peterson rămase în continuare tăcut.
   - Nu sunt omul pe care-l cauţi, zise Reacher.
   - Ştiu asta.
   - Dar?
   - Ai putea fi de folos la locul crimei.
   - Las că te descurci tu. Ştii ce trebuie să faci, nu? Fă cât mai multe fotografii şi fii atent la urmele de pneuri şi de paşi. Caută cartuşele goale.
   - OK.
   - Dar mai întâi sună-ţi subalternii din locuinţa doamnei Salter. Nu vreau să intre în panică atunci când apar pe alee.
   - Nu ştii unde locuieşte.
   - O s-o găsesc.

   Vara, i-ar fi luat 10 minute să găsească locuinţa doamnei Salter. Iarna, pe ninsoare, dură aproape 30 de minute, pentru că mersul pe jos era dificil, iar câmpul vizual, limitat.
   Reacher o luă înapoi pe urmele lăsate de autobuzul de închisoare, luptându-se cu troienele, înotând prin zonele prin care nu trecuseră plugurile, alunecând pe şleaurile formate de vehicule.
   Ningea în continuare, puternic. Fulgi mari şi albi cădeau peste el, veneau spre el, îl asaltau din toate părţile.
   Găsi drumul principal spre sud. Ştia că în faţa lui se afla restaurantul. Dincolo de el era parcată maşina de poliţie.
   Merse mai departe. Îi era foarte frig, dar continua să se mişte. Hainele noi îşi făceau treaba, dar nimic mai mult.
   Pe drum erau maşini care mergeau spre nord şi spre sud, cu luminile aprinse şi ştergătoarele pornite. Nu erau multe, dar destule ca să-l facă să meargă pe acostament şi să n-aibă acces la urmele lăsate de roţi, pe unde ar fi mers mai uşor.
   Bănuia că drumul acoperit de zăpadă era destul de lat, dar în acel moment traficul era restrâns la două benzi înguste apropiate de linia centrală, definite de 4 făgaşe paralele. Fiecare maşină care trecea confirma decizia colectivă de a nu se abate de la calea dreaptă. Cu fiecare cauciuc care trecea, făgaşele se adânceau puţin şi pereţii lor laterali creşteau puţin în înălţime. Zăpada era uscată şi fermă. Pe fundul făgaşelor se vedeau urmele reticulare întrerupte ale şanţurilor de pe pneuri, netede, uleioase şi cu pete maronii pe alocuri.
   Reacher trecu de restaurant. Ora prânzului era în plină desfăşurare. Aburul înceţoşase ferestrele. Reacher îşi văzu de drum. După alţi 400 de paşi, văzu maşina de poliţie parcată. Se abătuse de la făgaşele orientate şi făcuse şanţuri proprii, ca la un macaz de căi ferate. Era parcată paralel cu traficul şi bloca în întregime strada laterală.
   Avea motorul oprit, dar luminile de acoperiş se roteau.
   Poliţistul de la volan îşi ţinea capul nemişcat. Privea fix prin parbriz, lăsând impresia că nu-i nici vigilent, nici entuziast. Reacher făcu un ocol larg şi se apropie de el din stânga şi din faţă, nedorind să-l ia prin surprindere.
   Poliţistul lăsă geamul jos şi strigă:
   - Tu eşti Reacher?
   Reacher încuviinţă mişcând din cap. Îi îngheţase faţa şi nu se simţea în stare să vorbească în mod coerent. Pe ecusonul poliţistului scria Montgomery. Era nebărbierit şi gras. Până-n 30 de ani.
   În armată, şi-ar fi luat numai şuturi în fund până-n iad şi-napoi de o sută de ori.
   - Casa doamnei Salter e în faţă şi pe stânga, zise poliţistul. N-ai cum să n-o găseşti.
   Reacher continuă să meargă greoi prin zăpadă. Pe strada laterală nu se formaseră şanţuri prea mari. Doar două urme singuratice, o maşină care venise şi una care plecase, care aproape că se umpluseră din nou cu zăpadă. Schimbul de ture, care avusese loc cu câteva ore în urmă. Poliţistul din tura de noapte care plecase acasă, cel din tura de zi venind să-i ia locul. Poliţistul din tura de zi accelerase puţin după cotitură. Cauciucurile făcuseră puţin slalom înainte de a se îndrepta.
   Strada avea o curbură blândă şi era mărginită pe ambele părţi de case vechi şi mari în curţi întinse. Clădirile aveau un aspect victorian. Puteau să fie vechi de o sută de ani. Toate fuseseră prospere cândva şi cele mai multe dintre ele încă erau. În mod clar, fuseseră construite în timpul unui boom economic anterior.
   Precedaseră cu un secol dolarii obţinuţi de pe urma închisorii federale. Detaliile construcţiilor erau ascunse de zăpadă, dar clădirile aveau greutate, rezistenţă şi elemente decorative extravagante.
   Peterson spusese că Janet Salter era ca o bunicuţă din cărţile de poveşti, iar Reacher se aşteptase ca locuinţa unei astfel de bunicuţe să fie o mică vilă cu perdele în pătrăţele. Mai ales ţinând cont de faptul că bunicuţa aceea fusese profesoară şi bibliotecară. Poate că povestea lui Janet Salter era de un tip diferit. Reacher aştepta cu nerăbdare s-o întâlnească.
   Nu-şi cunoscuse niciodată vreuna dintre bunici.
   Văzuse o fotografie alb-negru cu el, ca bebeluş, stând pe genunchii unei femei cu înfăţişare severă. Mama tatălui său, i se spusese. Mama mamei sale murise când avea 4 ani, înainte să apuce s-o cunoască.
   A doua maşină de poliţie era parcată mai în faţă. Fără lumini. Stătea cu faţa spre el.
   Poliţistul dinăuntru îl urmărea cu atenţie.
   Reacher îşi continuă înaintarea anevoioasă şi se opri cam la trei metri. Poliţistul deschise portiera, coborî şi veni spre el.
   Ghetele lui spulberau pudra albă şi împrăştiau mici bulgări de zăpadă.
   - Tu eşti Reacher? întrebă el.
   Reacher dădu din cap afirmativ.
   - Trebuie să te percheziţionez.
   - Cine spune?
   - Adjunctul şefului de poliţie.
   - Pentru ce să mă percheziţionezi?
   - Arme.
   - Are peste 70 de ani. N-aş avea nevoie de arme.
   - E drept. Dar ai avea nevoie de arme ca să treci de poliţistele din casă.

 .............................................