61 de ore, Lee Child

 .............................................

6-7

              Femeia formă numărul. Ascultă să vadă dacă primise ton de apel, apoi îi întinse receptorul, răspunse Kim Peterson.

   Reacher se prezentă şi spuse:
   - Îmi cer scuze că vă deranjez, dar trebuie să vorbesc cu Andrew.
   - Abia a ajuns acasă.
   - Ştiu. Îmi pare rău, dar e important.
   Urmă o pauză lungă. Probabil că femeia trebui să-l scoată pe Peterson din bârlog. Dar, până la urmă, acesta răspunse.
   - Probleme? întrebă el.
   - Din contră, spuse Reacher. Ştiu unde e cheia de la clădirea din piatră.
   Nouă fără 5 seara.
   Încă 7 ore.

Capitolul 32

   Reacher rămase la telefon şi, preţ de 1 minut, îl ascultă pe Peterson vorbind cu el însuşi despre ce să facă în continuare. Ca şi cum ar fi gândit cu glas tare.
   - La închisoare s-a dat stingerea acum o oră, aşa că sirena n-o să sune. Este imposibil, nu? N-are cum să se-ntâmple. Individul ar putea să vină şi fără să sune sirena, cred, dar în acest caz i-ar sta în cale o mulţime de oameni. Patru în casă, trei în stradă. Toţi, oameni bine pregătiţi. M-am asigurat de asta. Deci în momentul ăsta nu contează cu adevărat dacă eşti acolo sau nu, aşa-i? Eşti în plus. Într-un sens temporar. Aşa că nu e niciun risc să pleci. Eşti de acord?
   - Da, confirmă Reacher.
   - Vin să te iau în 10 minute.
   Reacher se întoarse în salon. Janet Salter se uită la el.
   Reacher îi spuse că trebuie să plece, precizând şi motivul, şi locul.
   - Dacă poliţiştii trebuie să plece, ce faceţi? o întrebă el.
   - Mă încui în subsol.
   - Cu?
   - Cu pistolul.
   - Când?
   - Imediat, cred.
   - Corect, spuse Reacher. Imediat, instantaneu, fără nicio întârziere, înainte chiar ca poliţiştii să iasă pe uşă. Vă încuiaţi şi rămâneţi acolo până mă întorc.
   - Cu parola.
   - Corect, spuse din nou Reacher. Şi chiar dacă poliţiştii nu pleacă, vă duceţi acolo dacă simţiţi vreo agitaţie oarecare. Orice fel de nelinişte, orice fel de nervozitate suplimentară, orice fel de alertă mărită, bine?
   - Crezi că omul ăla ar putea să vină când poliţiştii sunt încă în casă?
   - Speră că va fi bine, pregăteşte-te pentru ce-i mai rău. Dacă poliţiştii simt ceva în neregulă, nu vă vor spune imediat. Nu vor vrea să pară penibili după aia, dacă se va dovedi că n-a fost nimic. Aşa că depinde de dumneavoastră să vă daţi seama. Aveţi încredere în instinct. Orice îndoială aţi avea, vă ascundeţi acolo, repede. Un glonţ rătăcit vă poate ucide la fel ca unul trimis special.
   - Cât o să fii plecat?
   - Cam două ore.
   - O să fiu bine.
   - O să fiţi dacă faceţi ce v-am spus.
   - O să fac, îţi promit. Mă duc jos, încui uşa şi aştept parola.
   Reacher încuviinţă din cap, fără să spună nimic.
   Suficient de sigur.
   Reacher ieşi în hol şi-şi puse haina uriaşă. Verifică în buzunare căciula, mănuşile şi pistolul. Toate erau prezente şi funcţionau. Telefonul sună. Femeia de la baza scării răspunse. Îi întinse telefonul lui Reacher fără să spună nimic.
   - Da? spuse el aşteptându-se să fie Peterson.
   Glasul din Virginia spuse:
   - Avem un document parţial de însoţire a transportului.
   - Şi?
   - Şi o să-mi petrec restul vieţii mele plătind acest favor. Ştii cât de greu trebuie să fi fost de găsit? O hârtie lipsită de relevanţă de acum 50 de ani?
   - Au funcţionari, aşa cum aveam şi noi. Ce altceva au de făcut?
   - Ei spun că multe.
   - Nu-i crede. Ce scrie în document?
   - Patruzeci de tone de surplus de la vechile baze ale Diviziei a 8-a a Forţelor Aeriene din Marea Britanie. De la terenurile pentru bombardiere din estul Angliei, din cel de-al Doilea Război Mondial. Pe la mijlocul anilor 50 au fost închise multe din astea. Pistele nu mai erau îndeajuns de lungi.
   - Se specifică ce fel de surplus?
   - Da şi nu. La modul general se spune că e vorba de materiale necesare pentru echipaje, iar în mod specific apare un nume de producător de care nu-şi mai aminteşte nimeni şi un cod pe care nimeni nu-l mai înţelege.
   - Nici măcar băieţii de la Lackland?
   - Nici măcar ei. Avem de-a face aici cu elemente de istorie antică.
   - Aşa cum îmi amintesc eu istoria antică, n-am adus înapoi din Europa surplusul din timpul războiului. Ori le-am aruncat, ori le-am vândut. Am păstrat banii în valuta locală şi i-am folosit pentru burse Fulbright. Doi iepuri dintr-un foc. Ne-am descotorosit de o grămadă de chestii vechi şi am răspândit în acelaşi timp pacea, frăţia şi înţelegerea. Prin schimburi educaţionale.
   - Ce vremuri!
   - Care era codul?
   - N06BA03.
   - Nu-mi spune absolut nimic.
   - Nu spune nimic nimănui. Ar putea fi chiloţi. Sau căciuli.
   - Nu cred c-am fi adus înapoi cu avioanele 40 de tone de chiloţi sau de căciuli. N-ar fi avut nicio logică. E mai ieftin să le dai de pomană sau să le dai foc.
   - Atunci poate că era ceva ce nu puteam da de pomană. Sau vinde. Sau arde. Din motive de securitate. Pistoale, poate. Cred că piloţii din timpul războiului aveau aşa ceva la ei. În caz că erau doborâţi pe teritoriul inamic.
   - Care era numele producătorului?
   - O firmă numită Crown Laboratories.
   - Cum ai zis?
   - Crown Laboratories.
   - Of, dar-ar dracii!
   - Ce e?
   - Patruzeci de tone? Trebuie să fie o glumă.
   - Reacher, ce e?
   - Trebuie să plec.
   De îndată ce văzu lumina farurilor maşinii lui Peterson pe stradă, ieşi, traversă veranda şi se grăbi pe alee. Gerul îl izbi cu forţa unui baros. Cauciucurile vehiculului lui Peterson pârâiau pe zăpada îngheţată.
   Reacher se urcă în maşină. Aeroterma sufla aer călduţ.
   Reacher nu-şi dădu jos mănuşile şi căciula. Peterson efectuă o întoarcere din trei manevre pe drumul cu făgaşele îngheţate şi o luă înapoi spre şoseaua principală.
   Coti la dreapta şi merse spre sud, mai lent decât ar fi făcut-o vara, mai repede decât dacă ar fi fost în trafic. Pe şosea nu se vedea nicio altă maşină. Chiar dacă era doar nouă seara, părea că se dăduse ora închiderii în tot statul. Oamenii se adăpostiseră în case şi maşina lui Peterson era singurul obiect în mişcare în toată zona.
   După 16 kilometri, cotiră pe drumul paralel cu magistrala. Norul era subţire şi la înălţime şi luna lumina din plin. Vântul continua să aducă gheaţă dinspre vest. Pe parbriz se depunea o crustă subţire şi abrazivă, pe care ştergătoarele nu reuşeau s-o îndepărteze. Ca o pulbere de diamante. Peterson trecu instalaţia de încălzire pe degivrare şi se aplecă să vadă prin cercurile încălzite care se micşorau cu fiecare kilometru parcurs.
  Cotiră din nou la dreapta pe drumul şerpuitor cu două benzi. Acum vântul venea din stânga şi parbrizul se curăţă din nou. Vechea pistă de aterizare se profila în faţă, cenuşie şi masivă în noapte. Era la fel de curată.
   Intrară pe suprafaţa ei şi lanţurile de pe roţi începură să clănţăne.
   Parcurseră rapid mai bine de 3 kilometri.
   În faţă văzură lumini de poziţie.
   O maşină parcată. Era cu spatele la ei şi dincolo de silueta întunecată se vedea lumina albă a farurilor. Gazele de eşapament ieşeau pe la capetele ţevilor, acumulându-se, învolburându-se, fiind apoi împrăştiate de vânt.
   Peterson încetini şi aprinse faza lungă a farurilor. Maşina parcată era goală. Era un Ford Crown Victoria, fără însemne. Ori bleumarin, ori neagră. Greu de spus în lumina puternică.
   - E maşina comandantului Holland, spuse Peterson.
   Parcară lângă celălalt vehicul şi coborâră în frigul năprasnic, găsindu-l pe Holland la uşa primei barăci. Căciulă de blană, hanoracul cu fermoarul tras, mănuşi groase, bocanci grei, mişcându-se ţeapăn şi stângaci în hainele alea groase, respiraţia adunându-se într-un norişor în faţa lui.
   Holland nu se arătă încântat că-i vede.
   - Ce dracu’ căutaţi aici? spuse el pe un ton mânios.
   - Reacher şi-a dat seama unde e cheia, răspunse Peterson.
   - Nu-mi pasă cine şi-a dat seama şi de ce anume şi-a dat seama. Nu trebuia să veniţi. Niciunul dintre voi. Sunteţi iresponsabili. Dacă sună sirena?
   - N-o să sune.
   - Aşa crezi?
   - N-are cum. Celulele sunt încuiate şi apelul de seară s-a făcut.
   - Ai încredere în procedurile lor?
   - Desigur.
   - Eşti un prost, Andrew. Încetează să mai fi atât de naiv. Locul ăla e un dezastru. Mai ales puşcăria districtuală, care ne interesează pe noi în clipa asta. Dacă-ţi închipui că ăia fac în fiecare seară apelul de seară ca la carte, atunci eu am un teren pe plajă de vânzare. Ţi-l dau cu 100 de dolari hectarul, cam la 2 kilometri de-aici.
   - Locul ăla e nou-nout.
   - Metalul şi betonul sunt nou-noute. Dar aceiaşi oameni vechi lucrează acolo.
   - Şi ce vrei să spui? Că apelul nu s-a făcut aşa cum trebuie?
   - Spun că pariez pe ce vrei tu că apelul nu s-a făcut deloc. Că la 8 fără 5 au sunat din trâmbiţă aşteptându-se ca toată lumea să se-ntoarcă acasă şi la opt uşile celulelor s-au închis automat.
   - Chiar de-ar fi adevărat, nu-i niciun pericol până dimineaţă.
   - Băiete, se fac patrule de noapte. Câte una pe oră, 10 în total. Bănuiesc că sar peste 9 dintre ele. Dar la un moment dat vin cu lanternele, verifică paturile şi fac ceea ce-ar fi trebuit să facă la 8.
   - Vorbeşti serios?
   - Natura umană, Andrew. Obişnuieşte-te cu ideea.
   - Şi-ar trebui să ne-ntoarcem acum?
   Holland făcu o pauză.
   - Nu, oricum va trebui să ne întoarcem. În cazul cel mai rău, doamna Salter va rămâne singură 5 minute. Poate 10. E un risc. Ni-l asumăm. Dar era bine să nu fi venit deloc.
   - Tu de ce eşti aici? întrebă Reacher.
   Holland se uită la el.
   - Pentru că mi-am dat seama unde-i cheia.
   - Bravo.
   - Nu-i mare brânză. Oricine are un creier ar putea să-şi dea seama într-o noapte ca asta.
   - Unde e? întrebă Peterson.
   Era în soba cu parafină din prima baracă.
   O ascunzătoare excelentă, cu acces întârziat încorporat. Prea fierbinte ca să te gândeşti să cauţi acolo mai devreme, acum era prea rece la atingere.
   Ca soba cu lemne a lui Peterson. Glasul din Virginia spusese: Dă foc la toată şandramaua şi caută în cenuşă. O cheie de la forţele aeriene probabil că e făcută din acelaşi material ca şi focoasele de rachete. În mod cert o să supravieţuiască incendiului.
    Şi avusese dreptate. Cheia supravieţuise. Era în stare foarte bună. Fusese lăsată să cadă în mijlocul arzătorului şi fusese încălzită şi răcită fără consecinţe negative. Era mare, în formă de T, lată cam de 7 centimetri. Amprenta cheii era complexă şi obiectul avea luciul mat al unui material exotic. Titan, probabil. De pe vremea când paranoia nu lăsa loc unor întrebări sceptice privind costurile.
   Reacher o scoase din sobă şi i-o dădu lui Holland. Acesta o duse la uşa clădirii din piatră. O băgă în încuietoare. O întoarse.
   Broasca se descuie.

Capitolul 33

   Reacher apăsă clanţa, care coborî cu 60 de grade cu o mişcare robustă, la jumătatea drumului dintre precizie şi fizică. Ca la un seif bancar de pe vremuri.
   Uşa însăşi era foarte grea. Părea să cântărească o tonă. Stratul exterior era o placă din oţel groasă de 5 centimetri.
   Pe partea din spate, la 5 centimetri de toate marginile, se găsea o protuberanţă dreptunghiulară adâncă de 25 de centimetri, care intra la fix în locaşul format de buiandrug, uşori şi prag.
   Protuberanţa era ca o cutie din oţel sudată.
   Probabil îndesată cu material ceramic.
   Când era închis, întregul ansamblu alcătuia o parte groasă de 30 de centimetri îmbinată perfect cu zidul.
   Balamalele erau masive. Dar trecuse ceva timp de când fuseseră unse. Scrâşniră, scârţâiră şi protestară, dar până la urmă uşa se deschise. Reacher o împinse pe raza unui arc de şaizeci de centimetri şi, strecurându-se în spatele ei, o împinse până la capăt. Ca şi cum ai fi împins un camion defect, în interiorul clădirii din piatră era doar întuneric.
   - Lanterne, spuse Holland.
   Peterson se duse repede la cele două maşini şi se-ntoarse cu 3 lanterne. Le aprinseră pe rând şi plimbară fasciculele în jur. Văzură un buncăr gol din beton, lat cam de 9 metri şi adânc de vreo 6.
   Înalt cât o casă cu etaj. Piatra era doar decoraţia exterioară. Pentru aparenţe. Sub ea, construcţia era brutală şi utilitară, simplă şi la obiect. În centrul spaţiului se vedea capul unei scări în spirală care cobora direct sub podea într-un puţ vertical rotund. Aerul care ieşea pe-acolo era stătut, uscat şi străvechi. Ca un mormânt. Ca sala faraonului dintr-o piramidă. Gaura pentru casa scării era perfect circulară.
   Podeaua era din beton armat şi avea o grosime de 60 de centimetri. Scara era asamblată prin sudare din profile de oţel simple, care se răsuceau în jos în întunecimea îndepărtată.
   - Nu e niciun lift, remarcă Peterson.
   - Consumă prea multă energie, spuse Reacher.
   Se lupta cu partea pedantă a creierului său care se tot căznea să semnaleze că spirala era o figură plană, având doar două dimensiuni. Astfel, o scară în spirală era o contradicţie în termeni. De fapt, scara era elicoidală. Un elicoid este o figură tridimensională. Dar se abţinu să spună ceva. Învăţase să tacă. Poate că Susan din Virginia ar fi înţeles. Sau poate că nu.
   - Vă puteţi imagina? spuse Holland, în tăcerea înconjurătoare. Ai şapte ani, te uiţi în groapa aia şi ştii că n-o să mai ieşi de-acolo decât când o să fii mare?
   - Asta dacă ajungeai aici, spuse Reacher. Ceea ce nu s-ar fi întâmplat. Întreaga idee a fost nebunească. De fapt, au construit cel mai scump depozit din lume.
   Aproape de casa scării ieşeau prin podea două conducte metalice mari de ventilaţie.
   Cu diametrul cam de 60 de centimetri.
   Se ridicau până la un metru şi apoi se opreau, ca nişte hornuri mari pe un acoperiş orizontal.
   Direct deasupra lor se vedeau două găuri în tavanul din beton. O conductă ar fi fost proiectată pentru aducţie, conectată la unul dintre hornurile false ale clădirii, având instalate ventilatoare, filtre şi epuratoare pentru purificarea aerului otrăvit. Cealaltă ar fi fost destinată evacuării, prin cel de-al doilea horn fals. O instalaţie incompletă. Niciodată terminată.
   Probabil că hornurile false fuseseră astupate din interior. Un remediu temporar care durase 50 de ani. În buncăr nu se vedea nici urmă de ploaie sau zăpadă.
   Reacher se duse la una dintre conducte şi lumină cu lanterna în interiorul ei. Ca şi cum s-ar fi uitat într-un puţ.
   Nu vedea fundul. La interior, conducta avea o manta din oţel inoxidabil. Netedă şi lucioasă.
   Mişcare eficientă a aerului. Fără turbulenţe. Neavând abraziuni, nu se acumula mizeria.
   Curăţarea regulată nu era inclusă în program. N-ar mai fi rămas nimeni în viaţă ca să o facă.
   Reacher se dădu înapoi şi se aplecă peste balustradă, luminând cu lanterna în josul puţului scării. Nu văzu nimic în afară de treptele care se răsuceau la nesfârşit în jurul unei ţevi simple din oţel. Fără balustradă pe circumferinţă. Spaţiul era prea strâmt.
   - Locul ăsta e foarte adânc, spuse el, auzindu-şi apoi ecoul propriei voci.
   - Probabil că era nevoie să fie, spuse Holland.
   Treptele fuseseră vopsite cândva în negru, dar paşii numeroşi tociseră vopseaua pe muchii, lăsând să se vadă metalul mat. Balustrada de siguranţă din jurul deschiderii era zgâriată şi murdară.
   - Eu cobor primul, anunţă Peterson.
   Zece fără 5, seara.
   Încă 6 ore.

   Reacher aşteptă până când capul lui Peterson coborî cu doi metri şi începu să coboare şi el. Treptele erau într-un puţ vertical perfect rotund, din beton sclivisit.
   Spaţiul era înghesuit. Constructorii întâmpinaseră dificultăţi. Glasul din Virginia îi citise însemnări din dosarul primit prin fax: Proiectul a fost compromis de câteva ori în timpul construcţiei din cauza unui anumit tip de teren. Era clar că din cauza terenului forajul nu depăşise minimul necesar.
   Diametrul era mic.
   Umerii lui Reacher se frecau de beton într-o parte şi de ţeava centrală în cealaltă. Dar problema principală era legată de picioarele sale. Erau prea mari. Treptele scării elicoidale se îngustează de la exterior spre interior. Reacher nu putea să păşească decât pe călcâie. La întoarcere, avea să meargă pe vârfuri.
   Continuară să coboare tot mai adânc, Peterson primul, urmat de Reacher şi de Holland. Cincisprezece metri, apoi 20, apoi 30. Fasciculele lanternelor se mişcau spasmodic şi sfâşiau întunericul. Oţelul de sub tălpi clănţănea şi bubuia. Aerul era nemişcat şi lipsit de umiditate. Şi cald. Ca într-o mină, izolat de extremele de la suprafaţă.
   - Se vede ceva? întrebă Reacher.
   - Nu, răspunse Peterson.
   Continuară să coboare pe traiectoria elicoidală, jos, tot mai jos, fasciculele lanternelor întorcându-se încontinuu în sensul acelor de ceasornic, măturând peretele din beton netezit cu mistria.
   Trecură prin noduri acustice stranii unde întregul puţ rezona asemenea coloanei interioare a unui oboi, iar sunetul tălpilor pe metal genera acorduri armonice bizare, ca şi cum nucleul pământului le cânta.
   Şaizeci de metri.
   Apoi şi mai mult.
   Deodată, Peterson strigă:
   - Am ajuns, cred.
   Reacher se grăbi să-l prindă din urmă, încă două ture.
   Deodată se opri în loc, adânc sub pământ.
   Se aşeză pe penultima treaptă.
   Lumină cu lanterna în stânga, în dreapta, sus şi jos.
   Nu era bine.
   Auzi în gând din nou glasul din Virginia: Ceva legat de compromisurile din construcţie l-au făcut de nefolosit în alte scopuri.
   Şi exact aşa se întâmplase.
   Puţul scării se sfârşea într-o cameră subterană construită din beton. Era perfect circulară. Ca un ax central. Cu diametrul cam de 6 metri. De mărimea unei sufragerii. Dar rotundă. Ca o sufragerie dintr-un film despre viitor. Avea 8 cadre de uşi ce duceau la 8 coridoare orizontale, câte unul pentru fiecare punct cardinal, ca spiţele unei biciclete.
   Coridoarele erau întunecate. Adâncite în umbră. Cadrele de uşi erau drepte, pătrate şi precis executate. Podeaua camerei era dură, plată, uscată şi netedă. Pereţii erau duri, plaţi, uscaţi şi netezi. Tavanul era dur, plat, uscat şi neted. În ansamblu, întregul loc era o lucrare îngrijită şi precisă.
   Bine proiectată, bine executată.
   Ideală pentru destinaţia plănuită.
   Care fusese un orfelinat.
   Pentru copii.
   Ceea ce-l făcea inutil pentru orice altceva era faptul că tavanul se afla la doar un metru şi 67 de centimetri de podea. Atât. Terenul impropriu. Camera rotundă şi coridoarele aranjate ca nişte spiţe de roată fuseseră săpate lateral într-un strat subţire şi deloc generos aflat între două plăci de rocă dură, care nu ceda uşor.
   Tavanul jos era o concesie necesară făcută realităţii. Şi o dezamăgire profesională, probabil. Dar teoretic adecvată pentru o turmă de copii neînsoţiţi, piperniciţi şi înfometaţi. Reacher şi-i putea imagina pe inginerii confruntaţi cu problema neaşteptată, cercetând cu atenţie prospecţiuni geologice, tabele cu înălţimea medie în funcţie de vârstă, ridicând din umeri, revizuind planurile, cedând în faţa inevitabilului. Acceptabil din punct de vedere tehnic, au spus, de bună seamă, acesta fiind singurul standard pe care îl înţelegeau inginerii militari.
   Dar locul nu era acceptabil pentru nimic altceva, tehnic sau altcumva. Nici pe departe. Nu era acceptabil pentru antrenamentul puşcaşilor marini sau pentru orice alt scop militar. Nu era acceptabil pentru niciun fel de persoană adultă. Peterson înaintase cam 3 metri în acel spaţiu şi pentru asta îndoise genunchii şi aplecase capul mult.
   Stătea ghemuit. Umerii lui erau lipiţi de tavan.
   Înainta dureros, cocoşat într-un mod ridicol, ca un dansator popular rus.
   Iar Peterson era cu opt centimetri mai scund decât Reacher.
   Reacher se ridică în picioare. Stătea pe ultima treaptă. La 22 de centimetri de podeaua camerei rotunde.
   Tavanul acesteia îi ajungea la mijloc.
   Partea de sus a corpului era în interiorul puţului.
   Nu era bine.
   Holland coborî şi se înghesui în spatele lui.
   - N-o să auzim sirena de-aici, spuse el.
   - Telefonul are semnal?
   - Nicio şansă.
   - Atunci trebuie să ne grăbim.
   - După tine, spuse Holland. Ai grijă la cap.
   Reacher avea de ales. Ori se târa în genunchi, ori pe fund.
   Alese a doua variantă. Lent şi lipsit de demnitate, dar mai puţin dureros. Se lăsă în jos de pe ultima treaptă ca un gimnast neîndemânatic, se aşeză şi înaintă un metru, pe călcâie, încheieturile degetelor de la mâini şi fund, ca un copil care se preface că e un crab. În faţa lui, cele două conducte de ventilaţie coborau prin tavanul jos şi se sfârşeau brusc la treizeci de centimetri sub beton. Trei puţuri separate şi paralele, unul larg pentru scară, două înguste pentru conductele de ventilaţie, toate terminându-se la distanţa prescrisă sub suprafaţă într-o fantă orizontală absurdă, săpată lateral şi cu zgârcenie în stâncă.
   - Când aveam 7 ani, eram deja mai înalt de-atât, spuse Reacher.
   Vocea reveni spre el într-un ecou murmurat straniu. Acustica era ciudată.
   Betonul pe care stătea nu era nici cald, nici rece. În aer se simţea un miros slab de kerosen. Şi un curent. Aerul cobora prin puţul scării şi circula înapoi în sus prin conductele de ventilaţie. Un efect Venturi.
   Uşa clădirii din piatră era deschisă la peste 60 de metri deasupra lor şi vântul care sufla năprasnic extrăgea aerul din buncăr.
   La fel cum un pistol de vopsit extrage vopseaua dintr-un rezervor sau cum un carburator absoarbe benzina dintr-o conductă de alimentare. Dar natura detestă vidul, aşa încât un strat circulator aducea la fel de repede aerul înăuntru.
   - Mişcă-te, spuse Holland.
   Reacher se mai târî un metru. Holland se aplecă, coborî de pe ultima treaptă şi veni după el, ghemuindu-se ca Peterson, răsucindu-se lent, luminând cu lanterna pe toată circumferinţa.
   - Opt uşi, spuse el. Opt variante. Oare care duce la laborator?
   Acelaşi ecou straniu, murmurat, ca şi cum vocea lui Holland ar fi fost pretutindeni şi nicăieri.
   - Nu există niciun laborator, spuse Reacher.
   - Trebuie să fie. Unde-i metamfetamină, există şi laborator.
   - A fost un laborator, cândva, spuse Reacher. Dar nu aici. A fost o chestie mare în New Jersey sau California, sau în altă parte. Avea şi o firmă mare la intrare.
   - Ce tot vorbeşti acolo?
   Reacher plimbă fasciculul lanternei jos, peste podea, începu de la treapta de jos şi urmări o dâră vagă de mizerie şi resturi care se curbau în sensul invers acelor de ceasornic spre o uşă aflată mai mult sau mai puţin în partea opusă locului în care era el. La sud, dacă el era la nord, sau la nord, dacă el se afla la sud. Se rotise de atâtea ori pe scară încât era dezorientat acum.
   - După mine, spuse el.
   Se urni din loc. Constată că poate înainta mai repede dacă se suceşte şi merge cu spatele înainte. Împingea cu călcâiele, pivota pe mâini, se lăsa pe fund şi repeta.
   Şi repeta. Şi repeta. Efortul îl încălzise. Îşi dădu jos căciula şi mănuşile şi-şi desfăcu fermoarul gecii. Apoi reluă mişcările.
   Holland şi Peterson veneau după el, aplecaţi, ghemuiţi, înaintând cu greu, mereu în câmpul lui vizual. Auzi nişte articulaţii de genunchi pocnind şi pârâind.
   Ligamente şi fluid. Ale lui Holland, bănui el. Peterson era mai tânăr şi în formă fizică mai bună.
   Reuşi să ajungă la uşă şi se întoarse ca să lumineze cu lanterna de-a lungul coridorului. Era un tunel lung cam de 30 de metri, perfect orizontal, ca un strat subteran de cărbune. Era înalt de 1,67 metri şi cam tot atât de lat. Jumătatea stângă era o alee neobstrucţionată lungă de 30 de metri. Jumătatea dreaptă era construită ca o poliţă lungă şi continuă din beton, lungă de 30 de metri şi înălţată cam la 60 de centimetri faţă de podea.
   Se gândi că era o poliţă pentru dormit, îşi imagină saltele întinse cap la cap pe toată lungimea, poate 20 în total.
   Douăzeci de copii adormiţi. Înalţi de câte un metru şi jumătate.
   Dar locul nu fusese folosit niciodată. Nu erau nici saltele, nici copii adormiţi. În schimb, pe poliţă se găsea surplusul de război adus înapoi cu avionul în urmă cu 50 de ani de la vechile baze de bombardiere americane din Europa.
   Materiale pentru aviatori. Sute şi sute de cărămizi de pudră albă, ambalate frumos şi compact în hârtie de pergament îngălbenită, pe fiecare pachet fiind imprimată coroana, cu banda şi cele trei vârfuri, precum şi cele 3 bile reprezentând nişte giuvaiere. O marcă înregistrată, probabil, pentru o companie acum defunctă, dar cândva pe deplin legitimă şi deţinătoare de contracte guvernamentale, purtând numele de Crown Laboratories, oricine ar fi fost şi oriunde s-ar fi aflat.
   - Nu-mi vine să cred, spuse Peterson.
   Pachetele păreau să fie stivuite câte 10 pe înălţime şi câte 10 în adâncime, în grupuri de câte 100, iar de-a lungul întregii poliţe erau poate 150 de grupuri. În total, 15 mii, minus cele care fuseseră luate deja.
   Teancul de la capătul apropiat era puţin mai mic. Arăta ca un zid din cărămidă în cursul unei demolări răbdătoare.
   - Sunt 40 de tone aici? întrebă Holland.
   - Nu, spuse Reacher. Nici pe departe. E doar o treime din marfă. Trebuie să mai fie alte două stive exact ca asta.
   - Câte pachete înseamnă 40 de tone? întrebă Peterson.
   - Aproape 45 de mii.
   - E o nebunie. Vândute pe stradă înseamnă 45 de miliarde.
   - Uite cum s-au folosit banii de impozite plătiţi de bunicul tău.
   - Pentru ce erau folosite?
   - Echipajele aviatice din al Doilea Război Mondial, spuse Reacher. De pe bombardiere, în cea mai mare parte. Niciunul dintre noi n-are habar cum trebuie să fi fost războiul pentru ei. Spre final, făceau curse de câte 12 ore, până la Berlin şi înapoi, în inima Germaniei, zi după zi după zi. La fiecare cursă, făceau lucruri pe care nimeni nu le reuşise înainte, în termeni de precizie şi rezistenţă. Şi în fiecare minut erau în pericol de moarte, în fiecare secundă. Rata mortalităţii era înfiorătoare. Ar fi fost terifiaţi şi demoralizaţi în permanenţă, atât doar că erau mereu prea epuizaţi ca să mai gândească. Pilulele cu stimulente erau singura modalitate de a-i ţine în aer.
   - Astea nu-s pilule.
   - Metoda de administrare era stabilită de medicii militari. Unii o transformau în pilule, alţii preferau s-o bea dizolvată în apă, alţii recomandau inhalarea şi erau şi unii care preferau supozitoarele. Probabil că unii doctori prescriau toate cele 4 modalităţi deodată.
   - Habar n-am avut.
   - Era o problemă generală, ca încălţămintea sau muniţia. Ca hrana.
   - Nu se poate să le fi făcut bine.
   - Unele avioane aveau nişte sârmuliţe sudate aproape de capătul cursei clapetei de acceleraţie. Pe ultimul centimetru. Se numea „accelerator de război”. Dacă aveai nevoie, trăgeai de clapetă, rupeai sârma şi obţineai maximum de putere. Solicitai motorul, ceea ce nu era bine, dar îţi salvai viaţa, ceea ce era bine. Acelaşi principiu ca la droguri.
   - Cât de mult consumau?
   - Mult mai mult decât am putea bănui. Pe atunci, forţele aeriene din Europa numărau sute de mii de oameni. Iar cererea era şi ea foarte mare. A fost o confruntare dură. Sunt sigur că aş fi inhalat cam cât greutatea mea corporală înainte să ajung la jumătatea primului tur de serviciu militar.
   - Şi atât de mult a rămas?
   - Se poate să fi fost proviziile pe o lună. De care dintr-odată n-a mai fost nevoie. Oprirea producţiei s-a făcut cam la întâmplare în final.
   - De ce-a fost adusă aici?
   - Nu puteau s-o arunce, pur şi simplu. Nu puteau s-o vândă. Cu siguranţă, nu puteau s-o ardă. Fumul ar fi riscat să drogheze toată Europa.
   Cei trei se uitau lung, fără să scoată o vorbă.
   - Să găsim şi restul, spuse Holland.
   Restul era împărţit între următoarele două tunele de la stânga. Aceleaşi poliţe lungi de 30 de metri, aceleaşi stive ordonate de pachete, aceleaşi reflexii mate ale hârtiei de pergament. Cincisprezece mii de cărămizi în al doilea tunel şi alte cincisprezece mii în al treilea.
   Holland se lăsă în genunchi. Încleştă pumnii. Zâmbi larg.
   - Patruzeci de mii de kilograme, în total. Şmecherii ăia de la Antidrog vor fi nevoiţi să ne asculte acum. Asta trebuie să fie cea mai mare captură de droguri din istorie. Şi noi am făcut-o! Noi ăştia mărunţii, poliţiştii din Bolton, din Dakota de Sud. O să fim celebri. O să fim legende. Gata cu relaţiile proaste. Angajaţii de la puşcării n-au decât să ne pupe undeva.
   - Felicitări, spuse Reacher.
   - Mulţumesc.
   - Dar lucrurile nu stau chiar pe roze. Plato a găsit-o cu 1 an înaintea voastră.
   - Cum?
   - Zvonuri şi logică, bănuiesc. A ştiut c-a fost folosită în război şi că trebuie să fie un surplus de stocuri pe undeva, aşa că i-a dat de urmă. Probabil c-a avut oameni în forţele aeriene. Poate de-aia am găsit documentul ăla de însoţire. Era deasupra unui teanc pe undeva, pentru că altcineva îl căutase deja.
   - Nu pot să cred că motocicliştii au lăsat toată marfa aici, zise Peterson. Tentaţia să fi luat ceva la ei trebuie să fi fost uriaşă.
   - Am impresia că, dacă Plato îţi spune să laşi ceva la locul lui, îl laşi, spuse Reacher.
   Înaintă puţin în tunel, imaginându-şi un lung şir de bărbaţi asudaţi în urmă cu 50 de ani, trecându-şi din mână în mână pachetele şi apoi stivuindu-le frumos, ca nişte meseriaşi. Probabil că fuseseră detaşaţi aici indivizii cei mai scunzi. Nu ştia care erau cerinţele pentru înălţime ale forţelor aeriene din urmă cu 50 de ani. Dar probabil că unii dintre inşi stătuseră drepţi, iar alţii nu. Probabil că lăsaseră pachetele în jos prin ţevile de ventilaţie, în rucsacuri. Câte 5 sau 10 deodată, poate mai multe. Cu postamente şi scripeţi montaţi la suprafaţă. Un fel de sistem improvizat. Ar fi fost prea laborios să le care pe toate în jos pe trepte unul câte unul. Probabil că şi motocicliştii procedaseră la fel pentru a le urca. Faptul că ţevile de ventilaţie erau neterminate şi deschise la ambele capete fusese prea evident ca să fie ignorat.
   Se mai deplasă puţin şi făcu o nouă descoperire.
   Exista o legătură laterală care se ramifica pieziş din tunelul principal. Ca o parte a circumferinţei unui cerc care se intersectează cu raza cercului. Se târî de-a lungul legăturii şi ieşi în tunelul învecinat.
   Se duse mai departe şi găsi alte două legături laterale, una la stânga şi alta la dreapta. Întregul loc era un labirint. În total erau 8 spiţe şi 3 inele incomplete separate. Fiecare inel avea propria sa poliţă curbată. O mulţime de metri liniari în plus pentru copiii adormiţi. O grămadă de colţuri. Unele coteau doar la stânga, altele coteau doar la dreapta. Nu existau joncţiuni în patru direcţii. Toate erau în T, perpendiculare la capetele îndepărtate ale spiţelor, rotite aleatoriu la stânga sau la dreapta la celelalte coturi. Un aranjament bizar. Imaginea plană a proiectului de execuţie trebuie să fi arătat ca o broşă celtică. Poate că se făcuseră şi alte compromisuri de construcţie în afară de înălţimea tavanului. Poate că întreaga construcţie trebuia să fie ca o versiune subterană ciudată şi trunchiată a Pentagonului, dar rotunjită, nu unghiulară, şi cu unele legături dintre inele şi spiţe rămase neefectuate.
   Bucăţile de rocă solidă care separau spiţele şi inelele fuseseră scobite în 10 locuri separate. Băi, poate, niciodată instalate, sau bucătării, niciodată instalate, sau magazii pentru raţiile de subzistenţă, niciodată aprovizionate.
   Toate încăperile fuseseră tencuite cu ciment neted şi fragil. Era uscat şi prăfuit. Aerul mirosea ciudat.
   O linişte absolută stăpânea întregul loc.
   - Ia veniţi să vedeţi! strigă Peterson.
   Reacher nu reuşi să-i localizeze vocea.
   Venea prin toate tunelurile deodată, de pretutindeni, murmurând, cântând, fluierând şi reflectându-se de pereţi.
   - Unde eşti? strigă Reacher.
   - Aici, răspunse Peterson.
   Ceea ce nu ajută cu nimic. Reacher se întoarse în sala circulară principală şi puse din nou întrebarea. Peterson se afla în tunelul învecinat. Reacher se grăbi să ajungă la el. Peterson se uita la un rezervor de combustibil.
   Era o măgăoaie urâtă care fusese sudată din secţiuni curbate din oţel, suficient de mici ca să fie coborâte pe conductele de ventilaţie. Stătea pe o poliţă. Avea cam 12 metri lungime. Era îndeajuns de mare ca să încapă în el cam 20 de mii de litri.
   Transpira uşor şi mirosea a kerosen. Nu fusese acolo de la început. Sudurile erau rudimentare. Inacceptabile tehnic. Mecanicii de la aviaţie ar fi lucrat mai îngrijit.
   Peterson se aplecă şi ciocăni rezervorul cu degetele.
   Măgăoaia răspunse printr-un sunet plin şi lichid. Reacher se gândi la cisterna cu carburant care aproape că-l aruncase în zăpadă la capătul vechiului drum districtual.
   - Minunat, spuse el. Suntem la 60 de metri sub pământ cu douăzeci de tone de combustibil pentru avion într-un rezervor lucrat artizanal.
   - De ce combustibil pentru avion? Miroase a kerosen.
   - În esenţă, combustibilul pentru avion e kerosen. Aşa că e ori una, ori alta. Iar aici e o cantitate mult mai mare decât ar fi nevoie pentru sobele din barăci. Şi tocmai l-au primit. După ce aflaseră deja că urmează să plece. Şi după ce au curăţat pista de zăpadă. Prin urmare, trebuie să sosească un avion. Care va trebui alimentat. Holland trebuie să-i anunţe pe cei de la Antidrog de chestia asta. Va trebui să se mişte rapid.
   - N-or să vină pe întuneric. Nu sunt lumini pe pistă.
   - Chiar şi aşa. Timpul e scurt. Cât de departe e cel mai apropiat birou DEA?
   Peterson nu răspunse. În schimb, întrebă:
   - Cum au umplut rezervorul tocmai de sus?
   - Au dus cisterna cu spatele până la uşă şi au lăsat furtunul în jos pe conducta de aerisire.
   - Ar fi fost nevoie de un furtun lung.
   - Au furtunuri lungi pentru casele cu curţi mari.
   Deodată, Holland strigă:
   - Băieţi, ia veniţi să vedeţi ce-i aici!
   Vocea lui ajunse la ei cu un ecou şuierător straniu, de jur-împrejurul sălii circulare, ca o galerie şoptitoare. Era în tunelul diametral opus. Reacher şi Peterson, fiecare cu metoda lui, se târâră până la Holland. Acesta lumina cu lanterna când aproape, când departe, pe toată lungimea de 30 de metri şi înapoi.
   Era ceva desprins parcă dintr-un basm.
   Ca în peştera lui Aladin.

Capitolul 34

   Lumina lanternei lui Holland era reflectată de obiecte din aur, argint, platină.
    Trimitea înapoi spre ei sclipiri şi refracţii de diamante strălucitoare, smaralde, rubine şi safire, în nuanţe sclipitoare de roşu, verde, albastru. Scotea la iveală culori vechi estompate, peisaje, portrete, uleiuri pe pânză, rame aurite.
   Erau acolo lanţuri, medalioane, ace de păr, coliere, brăţări şi inele. Erau înfăşurate, îngrămădite şi încâlcite, împrăştiate pe toată lungimea poliţei. Aur gălbui, aur roz, aur alb. Lucruri vechi. Obiecte noi. Şaizeci de metri liniari de pradă. Picturi, bijuterii, sfeşnice, tăvi din argint, ceasuri de mână. Ceasuri din aur de mici dimensiuni, punguţe din piele întoarsă cu şireturi de strângere, un bol din sticlă plin cu verighete.
   - Obiecte lăsate la amanet şi nerecuperate, spuse Peterson. În tranzit, de la prăvăliile lui Plato.
   - Barter, spuse Reacher. Pentru droguri.
   - Poate ambele, spuse Holland. Poate că ambele lucruri sunt la fel în final.
   Parcurseră cu toţii tunelul, incapabili să reziste.
   Poliţa era lungă de 60 de metri şi lată cam de optzeci de centimetri. O suprafaţă de aproape 50 de metri pătraţi. Cam cât o cameră de dimensiuni rezonabile. Nu găseai pe ea un spaţiu gol cât să pui palma. Era aproape în întregime acoperită.
   Unele dintre bijuterii erau splendide. Unele picturi erau minunate. Toate obiectele erau triste. Fructe ale disperării. Rămăşiţe ale unor vieţi distruse. Vremuri grele, dependenţă, jaf, pierdere. Sub lumina celor trei lanterne, întreaga îngrămădire fulgera, dansa şi scânteia, arătând simultan fabuloasă şi oribilă. Visurile cuiva, coşmarurile altcuiva, toate tainice şi îngropate la 60 de metri sub pământ.
   O greutate de 50 de kilograme sau de 500.
   În valoare de 1 milion de dolari sau 10.
   - Să mergem, spuse Reacher. Avem lucruri mai importante de făcut. Nu trebuie să pierdem vremea pe-aici.
   Urcuşul spre suprafaţă a fost lung, dificil şi istovitor.
   Reacher numără treptele. Erau 280. Ca şi cum ai fi urcat scările unui bloc cu 20 de etaje. Se văzu nevoit să urce fiecare treaptă în vârful degetelor. Un bun exerciţiu fizic, îşi spuse, dar în momentul ăla nu de aşa ceva avea nevoie. Pe măsură ce urcau, aerul se făcea tot mai rece. Jos de tot temperatura fusese cam de minus 1 grad. La suprafaţă erau aproximativ minus 29 de grade. O diferenţă în minus de 28 de grade.
   Câte 1 grad la fiecare 10 trepte urcate, îndeajuns de repede ca să fie sesizabil, dar fără să fie un şoc brusc.
   Reacher îşi trase fermoarul şi-şi puse din nou mănuşile şi căciula cam la o treime din urcuş. Următorul capitulă Holland. Peterson ajunse până la jumătate, după care se dădu bătut.
   Se odihniră un minut în clădirea din piatră. Afară, luna lumina puternic.
   Peterson adună lanternele şi le stinse.
   Holland se sprijinea cu mâna de balustradă. Era roşu la faţă din pricina efortului şi respira greu.
   - Trebuie să dai un telefon, îi spuse Reacher.
   - Trebuie?
   - E posibil ca sirena să fi sunat deja cât timp am fost jos.
   - Caz în care deja suntem în întârziere.
   Holland scoase telefonul mobil şi formă un număr. Se prezentă, puse o întrebare, ascultă răspunsul şi zâmbi.
   - Totul e-n regulă, spuse el. Uneori, rişti şi câştigi.
   Apoi aşteptă până când Peterson plecă să ducă lanternele înapoi la maşini. Îl privi plecând şi se-ntoarse către Reacher ca să-i spună:
   - Noi doi ne-am prins unde-i cheia. Tu ai ştiut că acolo e metamfetamina. Dar vreau ca meritele să-i revină lui Andrew. El va fi următorul şef al departamentului. O chestie ca asta o să-i fie de folos faţă de autorităţi. Şi faţă de oraş. O chestie ca asta l-ar aranja bine.
   - Fără discuţie, spuse Reacher.
   - Deci, n-ai nimic împotrivă?
   - Câtuşi de puţin, confirmă Reacher.
   - Bun.
   Reacher închise uşa în vaietele balamalelor, iar Holland o încuie şi puse cheia în buzunar. Se întoarseră împreună la maşini şi Holland îşi scoase mănuşa şi-i întinse mâna dreaptă lui Peterson.
   Peterson procedă la fel şi-i strânse mâna.
   - Acum, ascultă la mine, spuse Holland.
   Se aplecă în maşină, desprinse microfonul de pe bord şi-l trase până când firul se întinse la maximum. Apăsă butonul, rosti codul de apel pentru toate posturile şi vorbi:
   - Doamnelor şi domnilor, în seara asta adjunctul şefului de poliţie Peterson a descoperit ceea ce sunt sigur că va fi cea mai mare captură de droguri din istoria ţării noastre. Mâine-dimineaţă, la începerea programului, el va suna la DEA la Washington ca să le dea detaliile şi, cam la 30 de secunde după aceea, departamentul nostru se va număra printre cele mai renumite din ţară. Îl felicit din toată inima, aşa cum vă felicit şi pe voi. Încă o noapte de muncă excelentă dintr-o lungă şi distinsă tradiţie.
   Închise microfonul şi-l aruncă pe scaun.
   - Mulţumesc, şefu’, spuse Peterson.
   - Cu plăcere, răspunse Holland. Dar tot nu trebuia să vii.
   Unsprezece fără 5 seara.
   Încă 5 ore.

   La 2700 sute de kilometri spre sud, convoiul din 3 maşini al lui Plato aştepta la poarta modestă dintr-un gard de protecţia contra uraganelor ce înconjura un aerodrom.
    Poarta era rablagită şi lăsată, legată cu un lanţ şi încuiată cu un lacăt. La baza gardului era plin de gunoaie şi buruieni. Dar aeroportul propriu-zis era potrivit scopului său.
   Pusese militar, apoi civil, din nou militar şi din nou civil.
   Avea o pistă lungă, hangare şi birouri şi o parcare pentru avioanele de agrement. Toate erau aliniate frumos şi acoperite cu huse din prelată.
   Avionul lui Plato nu era unul de agrement. Era un Boeing 737. De departe, cea mai mare aeronavă de pe aerodrom. Avea o vechime de 20 de ani, iar Plato era al treilea proprietar. Nu că ar fi ştiut cineva. Numai pasionaţii pot să dateze avioanele, iar pasionaţii ştiu să-şi ţină gura. Plato spusese tuturor că avionul fusese construit la comanda lui cu un an în urmă, tocmai sus, în statul Washington. În realitate, aparatul fusese adus la un atelier din Arizona şi, după ce i se îndepărtaseră toate elementele decorative, fusese vopsit cu o nuanţă de gri care-l făcea să arate mai întunecat, mai lucios şi mai malefic.
   Oameni care-i datorau servicii petreceau cu regularitate zile şi săptămâni frecându-l cu batoane de argilă şi ceară de carnauba.
   Avionul era lustruit ca o maşină de expoziţie. Plato se mândrea cu el. Era primul proprietar de Boeing din familia lui.
   O camionetă prăfuită cu un singur far funcţional parcurse drumul de pe perimetrul interior al gardului şi se opri lângă poartă. Un ins coborî şi descuie lacătul, apoi trase şi lanţul. Se căzni apoi să ridice şi să deschidă poarta. Convoiul intră în incinta aerodromului.
   Plato era Plato, iar cele 3 maşini erau marca Range Rover, aşa că n-o luară pe drumul ocolitor. În schimb, merseră în linie dreaptă peste hârtoapele acoperite cu iarbă, peste pistele de acces, peste pista de decolare şi peste zona de parcare.
   Ocoliră cu respect Boeingul şi parcară una lângă cealaltă între două aparate Cessna şi un Piper. Cei şase bărbaţi coborâră din maşini şi formară un cordon de protecţie.
   Plato coborî în mijlocul lor. Nu era în niciun pericol, dar era de folos să pară ca şi cum ar fi fost, din motive de precauţie, dar şi pentru reputaţie. Lângă uşa din faţă a avionului era o scară rulantă de tip vechi.
   Pe ea se mai putea citi cuvântul Mexicana, cu litere şterse şi cojite. Trei dintre însoţitori urcară în aparatul de zbor. După 1 minut, unul dintre ei scoase capul şi dădu din cap aprobativ. Totul era în regulă.
   Plato urcă scara şi-şi ocupă locul, care era numerotat IA, rândul din faţă pe stânga. Spaţiul pentru picioare până la peretele despărţitor nu era o problemă pentru el. Vechea cabină de clasa I rămăsese intactă.
   Patru rânduri de câte 4 fotolii din piele. În spatele acestora, clasa economic fusese îndepărtată. Nu rămăsese decât un spaţiu gol. Capacitatea nominală a avionului era de 180 de pasageri şi, cu 20 de ani în urmă, greutatea medie a unui pasager era stabilită la 90 de kilograme, cu bagaje de mână cu tot. Rezulta o capacitate portantă de circa 16 tone.
   Plato aşteptă pe fotoliu până când oamenii lui verificară echipamentul. Fusese livrat şi încărcat în avion de un tip care-i datora lui Plato un serviciu. Prin urmare, totul era prezent şi corect, sub ameninţarea pedepsei cu moartea. Dar oamenii lui îşi făceau oricum datoria să verifice. Îmbrăcăminte pentru climă friguroasă, scări din aluminiu, lanterne, arme automate, muniţie, ceva alimente şi apă. Orice altceva ar fi fost necesar urma să fie livrat la destinaţie.
   Piloţii terminară verificările premergătoare zborului. Primul ofiţer ieşi din cockpit şi aşteptă pe culoar. Plato îi prinse privirea şi încuviinţă cu o mişcare a capului. Ca un client care-i dă de veste majordomului când să servească supa.
   Primul ofiţer se întoarse la puntea de comandă şi motoarele porniră. Avionul efectuă manevra de taxi, se alinie cu pista de decolare, se opri, se cutremură la deblocarea frânelor, rulă înainte, acceleră şi apoi se înălţă maiestuos în noapte.

   Reacher se întoarse în oraş în maşina lui Peterson, urmaţi de Holland, în maşina proprie. Coborî la capătul străzii lui Janet Salter şi le făcu semn cu mâna celor doi poliţişti.
   Apoi se strecură pe lângă maşina de supraveghere parcată şi merse prin zăpadă până la casă.
   Janet Salter nu se culcase încă. Îl cercetă cu privirea de sus până jos şi dintr-o parte în alta, ca şi cum ar fi vrut să se convingă că e întreg. Apoi întrebă:
   - Aţi avut succes?
   - Până acum, e bine, spuse Reacher.
   - Atunci, sun-o pe fata din Virginia şi spune-i. Ai fost teribil de abrupt mai devreme. Practic, i-ai închis telefonul în nas.
   - Probabil că nu mai e la post. E târziu.
   - Încearcă şi vezi.
   Aşa că Reacher îşi dezbrăcă geaca, o agăţă în cuier şi se aşeză în fotoliul din hol.
   Formă numărul pe care şi-l amintea. Ceru cu Amanda.
   Era încă la post.
   - N06BA03 e clar un cod farmaceutic pentru metamfetamină, spuse el.
   - Patruzeci de tone?
   - Aproape intacte.
   - Dumnezeule!
   - Aşa ne-am gândit şi noi.
   - Şi ce-o să faci?
  - Nimic. Poliţia locală se ocupă de problemă.
   - Cum arată 40 de tone?
   - Repetitiv.
   - Cum naiba pot să dispară din sistem 40 de tone de metamfetamină?
   - Nu ştiu. Mereu dispar tot felul de chestii. Ghinion de neşansă. Poate că nu era ceva cu care să se mândrească. Când se trece de la război la pace, valorile se schimbă pe neaşteptate. Poate că de-aia au ascuns-o în spatele unui cod. Şi din momentul în care toţi au uitat ce-nsemna codul, au uitat că marfa era acolo. Ochii care nu se văd se uită.
   Ea nu-i răspunse nimic.
   - Mulţumesc pentru ajutor, Susan, spuse el.
    - Cu mare plăcere.
   - Spune-i amicului de la Lackland că funcţionarii de la arhivă iau bani pentru verificarea arhivelor. Marfa aia n-a fost găsită din întâmplare. Poate că în felul ăsta îţi plăteşti datoria faţă de el.
   - Numai Stele de Bronz peste tot. Altceva?
   - N-ai găsit nimic despre Kapler?
   - A demisionat fără niciun motiv. Doar atât se ştie. Ceea ce sunt de acord că e ciudat, dar alte informaţii concrete nu sunt. Ori e curat, ori cineva a făcut curăţenie după el.
   - OK, spuse Reacher. Mulţumesc.
   - Altceva?
   - Nu, spuse Reacher. Cred că am cam terminat.
   - Deci, ne luăm rămas-bun? întrebă ea.
   - Cred că da, spuse Reacher.
   - Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu tine.
   - Şi mie. Mult noroc, Susan. Şi mulţumesc încă o dată.
   - Cu plăcere.
   Susan Turner încheie convorbirea. El rămase un moment în fotoliu cu ochii închişi şi receptorul în poală. Când acesta începu să bipăie, îl puse la loc în furcă, se ridică şi se duse în bucătărie.
   Reacher o găsi acolo pe Janet Salter, cu o carte sub braţ.
   Umplea un pahar cu apă de la robinet. Se pregătea să meargă la culcare. Reacher stătu deoparte şi femeia trecu pe lângă el, îndreptându-se spre scară. Reacher aşteptă un moment şi apoi se duse să mai facă un control al casei.
   Poliţista din bibliotecă stătea pe loc repaus, la 2 metri de fereastră, vigilentă şi hotărâtă. Poliţista din hol şedea pe fotoliul de lângă telefon, aplecată în faţă, cu coatele rezemate pe genunchi.
   Reacher se uită afară pe fereastra din salon apoi urcă la etaj, în camera lui. Ţinu luminile stinse şi draperiile deschise. Zăpada de pe acoperişul verandei era groasă şi lucea, îngheţată. Strada era pustie. Doar maşina de supraveghere parcată, cu poliţistul la volan, făgaşele, gheaţa şi vântul neostenit.
   Totul era liniştit.

   În Virginia, computerul lui Susan Turner scoase un sunet ca de sonerie. Reţeaua intranet guvernamentală securizată.
   Anunţa sosirea unui e-mail. Parola temporară, de la Comandamentul pentru Resurse Umane. O copie într-o fereastră în baza de date relevantă. Primi raportul de demult sub forma unui document Adobe.
   Ca o fotocopie electronică. A şaptezeci şi treia citare din indexul de referinţă încrucişată de la spatele dosarului de serviciu al lui Jack Reacher.
   Era relatarea unui experiment efectuat de o unitate psihologică a armatei, experimente despre care ştia că pe vremuri fuseseră numeroase. Atât de multe, de fapt, încât în cea mai mare parte a timpului indivizii şedeau pe fundurile lor grase până când îi lovea inspiraţia. Grupul ăsta fusese interesat de mutaţiile genetice.
   Partea ştiinţifică era bine înţeleasă în acel moment. ADN-ul fusese descoperit. Şi deodată au apărut dovezi anecdotice despre un film care le era prezentat copiilor din bazele militare. Era un film SF ieftin, despre un monstru. O păpuşă din cauciuc filmată de la o distanţă extrem de mică. Prima apariţie a creaturii era considerată o capodoperă cinematografică.
   Dihania ieşea dintr-o lagună. Şocul era total. Copiii din public ţipau şi săreau înapoi oripilaţi. Reacţia părea să fie universală.
   Psihologii au căzut de acord că retragerea din faţa unei surse de pericol extrem era un răspuns raţional derivat din evoluţie. Dar ştiau despre mutaţii. Girafele se năşteau uneori cu gâturi mai lungi sau mai scurte decât ale părinţilor lor, de exemplu. Mutaţia putea să fie utilă sau nu, în funcţie de circumstanţe.
   Timpul avea să decidă. Evoluţia avea să judece. Aşa încât s-au întrebat dacă se năşteau vreodată copii fără reflexul retragerii. Ceva contraproductiv, din perspectiva supravieţuirii speciei. Dar posibil util pentru mediul cazon.
   Au trimis copii ale filmului la bazele îndepărtate din Pacific. La cele ale armatei, ale marinei militare, ale forţelor aeriene şi ale puşcaşilor marini, pentru că-şi doreau cel mai mare eşantion experimental posibil. În Pacific, pentru că voiau copii care să nu fi fost expuşi la film şi nici măcar la zvonuri despre acesta. Au montat aparate de fotografiat ascunse deasupra ecranelor de cinematograf. Camerele erau focalizate pe primele rânduri ale publicului.
   Obturatoarele erau sincronizate cu derularea filmului, fiind programate să se declanşeze imediat după ce monstrul ieşea din întuneric. Sute de copii cu vârste cuprinse între 4 şi 7 ani au fost invitaţi la proiecţii în loturi; aceasta era considerată, se pare, o grupă matură în ceea ce priveşte răspunsul emoţional, dar nu suficient de integrată social încât să le elimine copiilor expresia sinceră şi nestudiată.
   Documentul conţinea o lungă succesiune de instantanee ilustrative. Uşor blurate, cam întunecate, dar toate arătau acelaşi lucru. Copilaşi cu ochii măriţi, gurile căscate, făcându-se mici în scaune, unii dintre ei aruncându-se peste spătare, acoperindu-şi capetele cu braţele, cuprinşi de teamă şi panică.
   Apoi apăru excepţia.
   O fotografie era focalizată pe un rând din faţă cu 15 locuri. Cincisprezece copii. Toţi băieţi. Toţi arătau cam de 6 ani. Paisprezece s-au retras îngroziţi.
   Unul singur a sărit în faţă. Era mai solid decât ceilalţi.
   Avea părul tuns scurt şi ciufulit, de culoare deschisă. S-a aruncat în faţă, încercând să ajungă la ecran. Îşi ridicase braţul drept cu agresivitate. Ţinea în mână ceva.
   Susan Turner nu avu nicio îndoială că era un briceag deschis.
   Documentul nu specifica în mod oficial numele băieţelului agresiv. Psihologii l-au studiat un timp scurt, dar pe urmă tatăl lui a primit noi ordine şi băiatul nu a mai fost de găsit. La scurt timp după aceea, experimentul s-a dezumflat. Dar rezultatele obţinute până în acel moment au fost reţinute ca un dosar complet.
   Băiatul agresiv a fost etichetat cu nişte termeni lungi, care nu însemnau nimic pentru Susan.
   Ultima pagină a dosarului era ocupată de propriul index de referinţă încrucişată. Nu existau alte legături în sens invers cu orice alt dosar personal în afară de cel al lui Reacher.
   Susan reveni la preambulul tehnic.
   Decalajul dintre apariţia monstrului şi declanşarea obturatorului fusese stabilită la optsprezece cadre, adică trei sferturi de secundă. Era impresionată. Nu atât de saltul înainte.
   Cunoscuse oameni dintr-ăştia. Ea însăşi făcea parte dintre ei. Dar ca un băieţel de 6 ani să ţină în mână un briceag gata deschis în mai puţin de o secundă era cu totul altceva.

   Casa lui Janet Salter rămase liniştită mai puţin de 10 secunde.
    Apoi primul, al doilea, al treilea şi al patrulea radio de poliţie se treziră la viaţă cu zgomote de fond puternice, coduri şi cuvinte rostite în grabă, apoi telefoanele celulare începură să sune, telefonul din hol sună şi el, paşi grăbiţi străbătură podeaua dormitorului pentru poliţistele din tura de zi, uşile se deschiseră, paşi zgomotoşi pe scări şi oamenii începură să vorbească toţi deodată, tare, speriaţi şi îngroziţi.
   Reacher ieşi din camera lui şi ajunse cu paşi repezi în hol.
   Cele patru poliţiste se adunaseră toate pe covor, două în uniformă, două în pijamale, şi vorbeau la telefon, albe la faţă, şocate şi uitându-se în jur cu ochii mari, cuprinse de o panică neajutorată şi agitată, toate pline de adrenalină, toate neavând unde să plece.
   - Ce e? întrebă Reacher.
   - E vorba de Andrew Peterson, îi răspunse una dintre ele.
   - Ce-i cu el?
   - A fost împuşcat şi este mort.

Capitolul 35

   Poliţistul din maşina de pe stradă intră şi se alătură confuziei generale. Reacher nu avea nicio îndoială că oamenii din celelalte două maşini erau la fel de tulburaţi.
   În acel moment, securitatea lui Janet Salter nu valora nici cât o ceapă degerată. Aşa că-şi menţinu jumătate din atenţie asupra ferestrei salonului şi folosi cealaltă jumătate ca să reconstituie povestea din bolboroseala glasurilor. Nu era prea greu.
   Faptele concrete păreau să fie următoarele: ca urmare a celor mai recente ordine ale comandantului Holland, departamentul continua să se afle în stare de alergă maximă. Prin urmare, patrulele mobile acţionau în permanenţă, iar vigilenţa era ridicată. Nicio stradă nu rămânea neverificată mai mult de 20 de minute. Orice pieton era observat cu atenţie, la fel automobilele şi camionetele.
   Poliţiştii controlau cu regularitate fiecare parcare, fiecare alee, fiecare intrare în oraş.
   O maşină de patrulare condusă de tipul nou-angajat, Montgomery, intrase într-o parcare înzăpezită situată la nord-est de centrul oraşului.
   Montgomery a văzut maşina lui Peterson aparent goală, cu motorul în ralanti, cu geamul de pe partea şoferului coborât complet şi cu bara de protecţie suplimentară proptită zdravăn într-un zid din cărămidă. La o cercetare mai atentă, Montgomery a constat că maşina nu era goală. Peterson era întins peste scaunele din faţă, ucis de un glonţ tras în cap.
   Reacher rămase la fereastra salonului, privind strada liniştită şi gândindu-se la Peterson, lăsându-i pe poliţiştii îndureraţi în hol. Le auzea vocile. Treceau printr-un soi de fază a negării. Poate că povestea nu era adevărat. Lucru pe care Reacher îl considera plauzibil din punct de vedere teoretic, dar puţin probabil. Uneori, rapoartele operaţionale trimise de pe teren erau neverosimile. Iar rănile la cap produceau uneori impresii înşelătoare. O comă profundă poate fi confundată cu moartea. Dar în nouăzeci şi nouă de cazuri din o sută, să speri că va fi bine era o pierdere de timp. Reacher ştia asta. Era optimist, dar nu prost.
   Vestea rea a fost confirmată 5 minute mai târziu de comandantul Holland însuşi, care sosi cu maşina, parcă şi intră în casă.
   Avea 3 lucruri în plan. Mai întâi, voia să-şi anunţe personal oamenii de cele întâmplate. Apoi voia să se asigure că toţi poliţiştii îşi concentrau din nou atenţia asupra misiunii încredinţate. Îl trimise pe poliţist înapoi la maşina de pe stradă, pe cele două femei din tura de zi le expedie la culcare, pe una dintre femeile din tura de noapte o trimise în bibliotecă, iar celeilalte îi ordonă să supravegheze uşa din faţă.
   Avea glasul liniştit şi ferm şi îşi controla bine comportamentul. Era un comandant bun. Depăşit de situaţie, probabil, asaltat de probleme dificile, fără discuţie, dar nu se lăsa copleşit. Iar asta era mai mult decât văzuse Reacher la câţiva dintre comandanţii pe care-i cunoscuse, atunci când evenimentele o luaseră razna. Al treilea lucru de pe agenda lui Holland era ceva între o invitaţie şi un ordin. Intră în salon, se uită direct la Reacher şi-l rugă să vină cu el ca să arunce o privire la locul crimei.
   Janet Salter se trezise din pricina gălăgiei şi se ascunsese în bucătărie. Reacher o găsi acolo. Era încă îmbrăcată în hainele de zi. Avea pistolul în buzunar. Ştia exact ce se pregătea el să-i spună.
   Dădu din mână cu nerăbdare şi spuse:
   - Ştiu ce am de făcut.
   - Ştiţi? spuse el.
   Ea confirmă cu o mişcare din cap şi spuse:
   - Subsolul, pistolul şi parola.
   - Când?
   - Imediat ce se întâmplă ceva. Sau înainte. Poate chiar acum.
   - Nu-i o idee rea, spuse Reacher. Individul e afară şi pe aproape.
   - Ştiu ce am de făcut.
   Reacher se urcă în sedanul fără însemne al lui Holland.
   Poliţistul dădu înapoi, întoarse şi porni spre oraş. Făcu la stânga când ajunseră la parc, apoi la dreapta pe o stradă care trecea pe lângă cafenea şi mai departe pe lângă magazinul de îmbrăcăminte vizitat de Reacher. După aceea coti la dreapta, la stânga şi iar la dreapta pe străduţe lăturalnice, până la un şir lung de clădiri din cărămidă cu două nivele. Erau simple şi pătrăţoase. Poate cândva fuseseră birouri sau depozite.
   Poate cândva fuseseră inima districtului comercial al oraşului Bolton.
   Acum erau paradite. În majoritate, păreau abandonate. Trei dintre ele, învecinate, fuseseră demolate ca să se elibereze terenul. Un gol dreptunghiular, cam de 30 de metri pe 12.
   Părea să fie folosit temporar ca parcare, poate ocupată ziua, dar acum, pe timp de noapte, goală. Era plină de zăpadă îngheţată şi brăzdat de făgaşele formate de rotile maşinilor cu câteva zile în urmă, când suprafaţa era încă moale.
   Parcarea goală era păzită de două maşini ale poliţiei, cu luminile roşii ale girofarurilor aprinse. Fasciculele dansau nebuneşte şi ritmic peste suprafeţele aflate departe, apoi aproape, apoi departe, apoi aproape. În fiecare maşină se afla câte un singur poliţist. Reacher nu-l cunoştea pe niciunul dintre ei.
  Stăteau pur şi simplu acolo. Nu aveau de ţinut în frâu mulţimi de oameni. Era mult prea târziu şi mult prea frig pentru gură-cască.
   Maşina lui Peterson ocupa toată partea stângă a terenului viran. Încă mai avea motorul pornit. Geamul din dreptul şoferului era coborât. Grilajul vertical scurt de pe bara din faţă era împins adânc în mijlocul zidului gol de cărămidă. Laterala clădirii de alături.
   Holland parcă lângă bordură şi coborî.
   Reacher îl urmă şi-şi încheie fermoarul, după care îşi trase căciula peste urechi.
   Strada pe care se aflau mergea de la nord la sud, aşa că erau feriţi de vânt. Era frig, dar nu imposibil de suportat.
   Merseră împreună în parcare. Niciun pericol să deranjeze dovezile de la sol. Niciun pericol să acopere urmele pneurilor sau ale paşilor. Nu existau. Zăpada brăzdată de făgaşe era ca tabla ondulată, dar mai dură. Şi era sticloasă şi alunecoasă. Înaintară cu greutate şi se apropiară de maşina lui Peterson din spate. Ţevile de eşapament bolboroseau răbdătoare. Întregul vehicul stătea acolo ca un servitor credincios aşteptând următoarea poruncă a stăpânului.
   Straturile subţiri de gheaţă crăpau sub tălpile lui Reacher şi Holland pe când se apropiară de portiera şoferului. Se uitară înăuntru prin geamul deschis. Picioarele lui Peterson rămăseseră sub volan, iar corpul era răsucit din talie.
   Căzuse într-o parte.
   Pistolul său era încă în toc. Capul era dat în spate, gâtul îndoit, un obraz lipit de tapiţerie, ca şi cum ar fi privit atent la un obiect de mare interes pe panoul interior al uşii pasagerului.
   Reacher ocoli maşina prin spate, trecând cu genunchii prin norişorul gazelor de eşapament şi ajungând la uşa din dreapta.
   Puse mâna înmănuşată pe mâner şi deschise portiera. Se lăsă pe vine.
   Peterson se holba la el cu ochi lipsiţi de viaţă. Avea un al treilea ochi în mijlocul frunţii. O rană de penetrare perfect plasată, la fel ca la avocatul de pe drumul ce ducea spre est. Nouă milimetri, aproape sigur. Tras de la mică distanţă. Se puteau observa urme de arsură şi vagi rămăşiţe de praf pe piele. Cam de la 1 metru şi jumătate, probabil.
   Rana de ieşire lipsea. Glonţul rămăsese în capul lui Peterson, zdrobit, deformat şi rostogolit. Neobişnuit, pentru un glonţ de nouă milimetri tras de aproape. Dar nu imposibil. Era clar că Peterson avusese un craniu gros.
   Nu încăpea nicio îndoială că era mort.
   Reacher ştia destule despre balistică şi biologia umană şi văzuse destui oameni morţi ca să fie absolut sigur. Dar verifică, totuşi, îşi scoase mănuşa şi puse două degete împreunate pe pielea rece din spatele urechii lui Peterson. Nici urmă de puls. Absolut deloc, în afară de senzaţia că de ceară pe care ţi-o dă un cadavru, nici moale, nici tare, în acelaşi timp solid şi lipsit de substanţă, deja complet înstrăinat de o atingere vie.
   Reacher îşi puse mănuşa la loc.
   Transmisia maşinii era controlată de un levier de pe coloana de direcţie, rămas în poziţia Mers. Instalaţia de încălzire era fixată pe 21 de grade. Volumul radioului era dat foarte mic. Se auzeau zgomote de fond regulate şi, din când în când, voci murmurate, toate neinteligibile.
   - OK, spuse Reacher.
   - Ai văzut tot ce trebuia? întrebă Holland.
   - Da.
   - Deci, ce s-a-ntâmplat?
   - Nu ştiu.
   - De ce nu s-a dus direct acasă?
   - Nu ştiu.
   - Îl căuta pe asasin, spuse Holland.
   - Toţi îl căutaţi.
   - Dar nu era misiunea lui în seara asta. Aşa că acţiona pe cont propriu. Şi ştii de ce?
   - Nu.
   - Pentru că-ncerca să te impresioneze.
   - Pe mine?
   - Practic, erai ca un fel de mentor pentru el. Îl ajutai. Poate chiar îl împingeai de la spate.
   - Oare?
   - I-ai spus ce să facă în privinţa avocatului. Toate fotografiile alea! I-ai spus cum să procedeze şi cu motociclistul ucis. Aţi discutat tot felul de lucruri. El urma să preia şefia departamentului. Voia să fie un şef bun. Era gata să asculte pe oricine.
   - Nu i-am spus să se ducă să-l caute pe asasin singur-singurel în toiul nopţii.
   - Voia să rezolve cazul.
   - Toţi vreţi asta.
   - Voia respectul tău.
   - Sau pe-al tău, spuse Reacher. Poate că încerca să se ridice la înălţimea prostiilor pe care le-ai transmis prin radio în seara asta. Despre metamfetamină... L-ai făcut să se simtă ca un impostor.
   O tăcere de o secundă, apoi Holland întrebă:
   - Ce s-a întâmplat aici?
   - A văzut pe cineva în parcare, spuse Reacher. Aproape sigur într-o maşină sau o camionetă. Prea frig să meargă pe jos. A intrat cu maşina. A făcut un cerc larg. A oprit lângă cealaltă maşină. Destul de aproape. A dat radioul încet şi şi-a deschis geamul, gata să vorbească. Dar individul a scos pistolul şi l-a împuşcat. Peterson a căzut într-o parte, a murit şi piciorul i-a scăpat de pe frână. Maşina s-a dus singură în zid. 
    - Cam acelaşi aranjament ca în cazul avocatului.
   - Cam aşa.
   - S-a-ntâmplat repede?
   - De regulă, împuşcăturile la cap au efect imediat.
   Rămaseră tăcuţi. Stăteau şi tremurau în aerul îngheţat.
   - Să căutăm cartuşul gol? întrebă Holland.
   - La fel ca la avocat, spuse Reacher clătinând din cap. Cămaşa glonţului a fost ejectată în maşina trăgătorului.
   Holland nu spuse nimic. Dar Reacher îi citea întrebarea pe faţă. Cine a fost făptaşul? Era chiar acolo, sub ochii lui.
   O întrebare incomodă, cu un răspuns deloc atrăgător.
   - Acum înţeleg de ce-ai vrut să vin aici, spuse Reacher. Ai vrut să fiu eu cel care ajunge la concluzie. Şi s-o spun cu glas tare. Eu, nu tu. O voce independentă.
   Holland nu spuse nimic.
   - OK, hai să n-ajungem acolo, spuse Reacher. Măcar deocamdată. Să ne gândim 1 minut.
   Se întoarseră la secţia de poliţie. Holland parcă pe locul rezervat lui şi trecură printre tomberoane spre uşă. Intrară în sala de operaţiuni, la biroul pe care-l folosise Peterson. Holland spuse:
   - Ar trebui să-i verifici mesajele. Poşta vocală şi e-mailul. Poate c-a primit ceva care l-a dus acolo.
   - Te agăţi de-un pai.
   - Acordă-mi acest privilegiu.
   - A trecut măcar mai întâi pe-aici?
   - Nu ştiu.
   - A avut când s-o facă?
   - Probabil că nu. Dar trebuie oricum să-i verificăm mesajele. Pentru că, într-o chestie ca asta, trebuie să fim siguri.
   - Tu trebuie să verifici. E departamentul tău. Eu sunt doar un civil.
   - Nu ştiu cum să fac, spuse Holland. N-am învăţat niciodată. Nu mă pricep la tehnologie. Sunt de şcoală veche. Toată lumea ştie asta. Eu sunt trecutul. Andrew era viitorul.
   Aşa că Reacher o luă pe bâjbâite şi reuşi să se descurce cu consola telefonică şi cu tastatura de computer. Nu era nevoie de parolă sau de cod PIN. Totul era setat pentru acces rapid şi fără probleme. Exista doar un singur mesaj vocal. Era de la Kim Peterson, de mult mai devreme, imediat după ora 6, când Reacher şi soţul ei plecaseră în grabă acasă la Janet Salter după ce văzuseră filmarea făcută de camera de supraveghere de la închisoare.
   Vocea înregistrată a lui Kim era suspendată undeva în spaţiul dintre panică şi bravură, între resemnare şi protest.
   „Când vii acasă?” întrebase ea.
   Reacher trecu la e-mail. Deschise aplicaţia. Două mesaje descărcate. Primul era de la DEA din Washington D.C. Un agent de acolo îşi reitera convingerea că nu exista niciun laborator de metamfetamină sub construcţia aflată la vest de Bolton, Dakota de Sud. Faptul era dovedit de o operaţiune de supraveghere prin satelit. Lui Peterson i se mulţumea pentru interesul arătat şi era rugat să ia din nou legătura cu ei dacă apăreau informaţii noi.
   Al doilea e-mail era un buletin informativ semnat de mai multe puncte de supraveghere ale Patrulei Autostrăzii.
   Coordonate la nivelul statului. Alertă observaţională. În acest caz, era vorba de mai multe lucruri, printre care una sau toate cele 3 maşini şi 4 camionete furate în acea zi din diferite locuri de pe teritoriul statului, un plug de zăpadă furat de la un depou cu vehicule de întreţinere a autostrăzii aflat la est de Mitchell, o chestie numită pompă Isuzu seria N şi un camion de degivrare furat de doi angajaţi fugari de la un aerodrom comercial la est de Rapid City, o puşcă Ithaca furată din Pierre, patru suspecţi despre care se credea că se află în libertate într-un Chevrolet Suburban model 1979 după un jaf confuz şi abandonat în Sioux Falls şi, în sfârşit, contribuţia lui Peterson însuşi, un barman bănuit c-ar fi fugit de la locul unei crime din Bolton cu o camionetă Ford model 2005.
   - Nimic, spuse Reacher.
   Holland se aşeză.
   - Hai să vorbim, zise el. Să spunem lucrurilor pe nume.
   - Trei întrebări, spuse Reacher. De ce avocatul s-a oprit pe drum atât de încrezător? De ce Peterson s-a oprit în parcare? Şi de ce a fost ucis în noaptea asta dintre toate nopţile?
   - Răspunsuri?
   - Pentru că avocatul s-a simţit în siguranţă să procedeze astfel. Pentru că Peterson s-a simţit în siguranţă să facă la fel. Şi pentru că ai anunţat captura de metamfetamină prin reţeaua radio a departamentului de poliţie.
   Holland încuviinţă cu o mişcare a capului.
   - Asasinul este unul dintre noi, spuse el.
   E un poliţist.
   Cinci minute până la miezul nopţii.
   Încă 4 ore.

Capitolul 36

   Holland şi Reacher întoarseră ipoteza pe toate părţile, aşa cum fac oamenii, căutând punctele slabe ale teoriei şi, negăsind niciuna, o transformară în certitudine.
    Un poliţist corupt aflat deja în oraş explica de ce supravegherea străinilor nou-ajunşi în oraş nu dăduse roade. Un poliţist corupt într-o maşină, cu girofarul aprins, poate scoţând mâna pe geam şi făcând semne de oprire, explica de ce un avocat precaut se oprise pe un drum necirculat aflat într-un loc pustiu. Un poliţist corupt, auzind mesajul radio triumfător al lui Holland de mai devreme explica de ce Peterson murise la scurt timp după aceea. Individul trebuie să-şi fi dat seama că e necesar să acţioneze înainte de sosirea dimineţii.
   Măine-dimineaţă, la începerea programului, el va suna la DEA la Washington ca să le dea detaliile, spusese Holland. Clar ca bună ziua. Şi un poliţist corupt cu maşina într-o parcare, poate făcând semne insistente cu mâna, explica de ce Peterson oprise maşina chiar lângă el, fără să bănuiască nimic, complet nepregătit.
   Şi tot un poliţist corupt, pe care sirena şi planul de criză îl îndepărtaseră împotriva voinţei lui, explica de ce Janet Salter supravieţuise revoltei de la închisoare, chiar dacă durase 5 ore.
   - E vina mea, spuse Holland. Ceea ce am spus prin staţie l-a ucis pe Andrew.
   - Poate că şi eu aş fi făcut la fel, spuse Reacher. De fapt, uneori chiar am făcut acelaşi lucru.
   - Încercam să-l ajut.
   - Consecinţe neintenţionate. Nu te învinui.
   - Cum aş putea să n-o fac?
   - De ce s-a dus acolo? Nu era de serviciu. Nici măcar nu era în trecere, pentru că nu era în drumul lui spre casă.
   - Era mereu la datorie, în mintea lui, cel puţin. Şi se putea să fie în drumul lui spre casă. Mai mult sau mai puţin. Adică a fost un ocol foarte mic. Două minute în plus, poate. Şi aşa era Andrew, în toate privinţele. Întotdeauna dispus să dea un pic mai mult, pentru cauză. Întotdeauna gata să mai încerce ceva, să mai verifice un loc.
   Reacher nu spuse nimic.
   - Presupun că mexicanul ăla e în spatele tuturor acestor lucruri, spuse Holland. Cel despre care tot auzim.
   - Plato, spuse Reacher.
   - Cu cât timp în urmă crezi că l-a corupt pe omul nostru? întrebă Holland.
   - De 1 an, spuse Reacher. Toată afacerea asta pare să fie veche de 1 an.
   - Să fie vorba de bani?
   - De cele mai multe ori aşa se-ntâmplă.
   - Cine e?
   - Nu ştiu.
   - Bănuiesc că e vorba de unul dintre cei noi. Abia dacă-i cunosc. În orice caz, nu suficient ca să am încredere în vreunul dintre ei. E harababură în departament. Şi cred că şi asta e din vina mea. N-am putut să ţin pasul.
   Reacher nu spuse nimic.
   - De unde începem? întrebă Holland.
   - Zi-mi despre Kapler.
   - A avut probleme în Miami. Nimic dovedit împotriva lui. Dar au circulat zvonuri. Era în Miami şi s-a vorbit despre bani din droguri.
   - Minunat.
   - Au fost doar zvonuri.
   - Ar trebui să-l verifici mai atent. Şi pe Lowell. Ce s-a-ntâmplat cu el acum un an? N-ar strica să-l verifici şi pe Montgomery ăsta. Oamenii care sunt singuri când descoperă crime sunt uneori aceiaşi care le-au comis.
   - Să-i aduc aici?
   - Cel mai sigur lucru ar fi să-i aduci pe toţi aici. Întregul departament. Adu-i chiar aici în sala asta şi vei şti sigur că omul pe care-l cauţi se află chiar în faţa ta.
   - Pot să fac asta? întrebă Holland.
   - Bineînţeles că poţi.
   - E bine s-o fac?
   Reacher nu spuse nimic. Întrebarea fundamentală a oricărui poliţist: Şi dacă ne înşelăm?
   - Echipajul de la doamna Salter trebuie să fie în regulă, spuse Holland. N-au plecat nicăieri în seara asta, nu-i aşa? Nu au aşteptat în parcări abandonate. Au alibiuri. Fiecare dintre ei şi tu la fel.
   - Adevărat.
   - Aşa că aş putea să-i las la posturile lor.
   - Dar mai întâi trebuie să-i avertizezi, spuse Reacher. Dacă omul nostru simte că se strânge laţul, poate mai face o ultimă încercare.
   - Ar putea să-l prindă.
   - Nu şi dacă nu-i avertizezi înainte. Dacă vine un coleg poliţist la uşa lor, ce să facă? Întâi îl împuşcă şi pe urmă îl iau la întrebări?
   - Ar putea să-l prindă după aia.
   - Când ar fi prea târziu.
   - Ar fi o misiune sinucigaşă.
   - Poate că-i pregătit pentru aşa ceva. Probabil că ştie c-o să fie prins, mai devreme sau mai târziu. Trebuie să ştie că e ca şi mort, orice s-ar întâmpla. E între ciocan şi nicovală. Cu două sau trei crime la activ, oricum ar fi, îl aşteaptă execuţia.
   - S-ar putea să nu vină deloc. Să nu asculte de ordinul meu.
   - Atunci se va identifica singur. E ca şi cum şi-ar desena o ţintă pe spate. Te va scuti de necazuri.
   - Deci, e bine s-o fac? Să-i chem pe toţi aici?
   - Eu aşa aş face, spuse Reacher. Este datoria fundamentală a oricărui departament de poliţie. Să-i elimine pe criminali de pe străzi.
   Holland făcu apelurile. Mai întâi, cele 7 conversaţii individuale, cu cele patru femei şi cei patru bărbaţi staţionaţi la locuinţa doamnei Salter. Subtextul era dificil de formulat. Unul dintre colegii voştri este un ucigaş. Nu puteţi avea încredere decât în voi înşivă. Apoi transmise un apel general către toate posturile pe reţeaua radio şi ordonă tuturor celorlalţi ofiţeri, oricine ar fi fost, oriunde s-ar fi aflat şi orice ar fi făcut, la datorie sau nu, să se prezinte la raport la bază în exact 30 de minute începând din momentul apelului. Detaliu pe care Reacher îl considera o eroare tactică minoră.
    Ar fi fost mai bine să le ceară să se prezinte imediat. Poate că nu i-ar fi adus mai repede în practică, dar stabilirea chiar şi a unui termen scurt îi dădea răufăcătorului sentimentul că încă mai avea timp şi spaţiu să acţioneze, să-şi termine treaba şi, pe deasupra, şi în condiţii ideale de haos şi confuzie, cu poliţiştii alergând care încotro. Avea să fie o jumătate de oră plină de riscuri.
   Holland puse microfonul în suport şi luă din nou telefonul.
   - Kim Peterson n-a fost anunţată încă, spuse el.
   - N-o face prin telefon, spuse Reacher. Nu e corect.
   - Ştiu. Sun la biroul de recepţie. Pentru că vreau s-o anunţi tu. Omul de la birou te va duce acolo cu maşina. Vine să te ia înapoi după o oră. Cred c-o să fie de-ajuns o oră.
   - Vorbeşti serios?
   - N-am timp s-o fac eu. O să fiu ocupat aici.
   - Nu se cade s-o fac eu, zise Reacher. Sunt doar un străin aflat în trecere.
   - Ai cunoscut-o, replică Holland. Ai petrecut o noapte în casa ei.
   - E treaba ta, nu a mea.
   - Sunt sigur c-ai mai făcut-o până acum.
   - Nu asta-i ideea.
   - Şi sunt sigur că te-ai descurcat de minune.
   - Nu prea.
   - Trebuie să te duci, spuse Holland. Pur şi simplu, nu pot, OK? Nu mă obliga.

   După o oră petrecută în fotoliul 1A, în partea din faţă a cabinei, pe stânga, Plato începu să se agite.
   Zborurile pe timp de noapte îl plictiseau. Ziua mai vedeai ceva, chiar şi de la 11 kilometri altitudine.
   Desigur, peisajul era în cea mai mare parte pustiu şi brun, dar cu destule drumuri, case şi oraşe ca să-i aducă aminte că acolo jos erau clienţi noi, care abia aşteptau să fie recrutaţi şi serviţi. Dar noaptea nu putea să-i vadă. Nu vedeai nimic în afară de întuneric şi şiruri de lumini îndepărtate.
   Se ridică şi merse pe culoar, pe lângă oamenii lui, pe lângă ultimul loc de la clasa I, în spaţiul gol în care fuseseră locurile de la clasa economic. Se uită la echipamentele de pe podea. Oamenii lui le verificaseră. Le verifică din nou, pentru că el era Plato, iar ei nu.
   Mâncare, apă, neinteresant. Şapte haine, 7 căciuli, 7 perechi de mănuşi.
   Toate noi, toate potrivite. Hainele erau nişte obiecte mari şi umflate, umplute cu puf de gâscă. North Face, o marcă populară, toate negre. Şase erau de mărime medie, una, ca pentru un băieţel. Pistoalele semiautomate erau modelul H&K MP5K. Scurte, boante, futuriste, letale.
   Preferatele lui. Mai erau şi 7 rucsacuri, fiecare conţinând încărcătoare de rezervă şi lanterne.
   Plato identifică imediat problema.
   Curelele rucsacurilor trebuiau desfăcute aproape de lungimea lor maximă, ca să se potrivească peste hainele voluminoase. O concluzie evidentă. Nu trebuia decât să gândeşti în perspectivă. Dar nimeni n-o făcuse.
   El era Plato, iar ei nu.
   Scările erau produse de o companie americană numită Werner. Din aluminiu, lungi de aproape zece metri când erau extinse la maximum, proiectate să susţină o greutate de 113 kilograme. Peste tot erau lipite abţibilduri galbene de avertizare. Zăngăneau uşor. Preluau vibraţiile motoarelor. Cântăreau, probabil, cam nouă kilograme fiecare. Patru la număr. Asta însemna 36 de kilograme. Vor fi lăsate în urmă. Era mai bine să se utilizeze capacitatea portantă pentru mai multe cărămizi învelite în hârtie de pergament decât pentru patru scări inutile.
   La fel stăteau lucrurile şi cu cei şase oameni inutili, fireşte. Şi ei aveau să fie lăsaţi în urmă. Peste 400 de kilograme de carne şi sânge înlocuibile, versus 450 de cărămizi de metamfetamină suplimentare?
   Alegerea era mai mult decât clară.
   Plato vizualiza deja drumul de întoarcere. Ştia că va reuşi. Avea multe avantaje. Cele mai multe erau inerente şi covârşitoare.
   Omul lui de la sol era o asigurare, nimic mai mult.

   Caleb Carter era considerat un om aflat jos pe stâlpul totemic. Lucru despre care credea că e deosebit de ironic. Ştia câte ceva despre stâlpii totemici şi despre cultura americanilor nativ, în general. Ştia câte puţin despre o mulţime de lucruri, dar într-o manieră aleatorie şi nestructurată, care nu-i adusese niciun fel de plusuri în privinţa calificativelor de la liceu sau a oportunităţilor de angajare. Aşa că se îndreptase spre Departamentul de Corecţii.
   Alegerea implicită pentru absolvenţii clasei lui. Probabil că avea să fie alegerea implicită pentru multe clase de absolvenţi în viitor. Fusese antrenat şi echipat cu o staţie radio şi o uniformă de poliester, fiind repartizat apoi în schimbul de noapte la închisoarea districtuală. Era cel mai tânăr şi cel mai nou membru al echipei alcătuite din patru inşi. În consecinţă, locul de jos de pe stâlpul totemic.
   Atâta doar că era cu totul nepotrivit să-i spui unui nou-venit că ocupă un loc inferior pe stâlpul totemic. Ce înălţime aveau aceşti stâlpi? Şase, 9 metri?
   Amerindienii nu era proşti. În poziţia inferioară îl puneau pe omul cel mai important. La nivelul ochilor. Ce tip important voia să fie plasat la 6 sau 9 metri înălţime, unde nu putea să-l vadă nimeni? Ca la supermarket.
   Raftul de la nivelul ochilor era rezervat pentru mărfurile cele mai bune. Obiectele cu marja de profit cea mai mare. Marile corporaţii angajează experţi ca să stabilească lucrurile astea. Până la urmă, totul se rezumă la ce se află la nivelul ochiului. Astfel, omul de jos devine omul de sus, iar cel de sus este, de fapt, omul de jos. Într-un anumit sens. O percepţie greşită. Un fel de inversiune lingvistică.
   Caleb Carter nu ştia cum se produsese.
   Schimbul de noapte era uşor. Celulele erau încuiate înainte ca ei să intre în tură şi erau descuiate după ce plecau. În practică, echipa lui Caleb avea o singură responsabilitate reală, şi anume să monitorizeze populaţia în privinţa urgenţelor medicale. Era posibil ca unii dintre indivizii ăia să facă spume la gură sau să dea cu capul în perete. Unii dintre ei nu erau foarte atenţi la medicamentele pe care trebuia să le ia. Alţii încercau să se spânzure cu crăcii de la pantaloni, răsuciţi şi înnodaţi. Erau nişte amărăşteni.
   Procesul de monitorizare presupunea 10 tururi de inspecţie, câte unul la fiecare oră. În mod natural, majoritatea erau sărite. Uneori, toate. Era mai simplu să stai în camera gardienilor, să joci pocher pe mărunţiş sau să te uiţi la filme porno pe computer ori să te relaxezi cu căştile în urechi. La început, o asemenea neglijenţă îl descumpănise pe Caleb. Un job nou, o viaţă nouă, pe care le începuse cu anumită energie şi impuls. Fusese pregătit să-şi ia în serios misiunea. Dar prima datorie a oricărui nou angajat este să se adapteze.
   Aşa a şi făcut.
   După o lună, nici nu-şi mai amintea ce-l deranjase la început. În fond, ce voia departamentul pentru amărâţii ăia de 10 dolari pe oră?
   Dar revolta izbucnită cu o noapte în urmă zdruncinase un pic lucrurile. În consecinţă, şeful de schimb îi obligase să facă 3 tururi de inspecţie. Pe unul îl făcuse chiar el. În noaptea asta, se aşteptase la două tururi, dar trecuseră 4 ore de la intrarea în schimb şi nu făcuseră niciunul, aşa că era clar că nu vor face decât unul singur. Şi tocmai era timpul şi bineînţeles că urma să-l facă chiar Caleb, pentru că era omul de sus pe stâlpul totemic. N-avea nimic împotrivă. Urma s-o facă, cât de curând, dar nu imediat, pentru că exact în acel moment era ocupat să vizioneze câteva site-uri cu fete goale şi grase şi animale de fermă. Munca putea să mai aştepte.

   Reacher coborî din Sedanul uzat la capătul aleii lui Peterson şi aşteptă ca tipul de la recepţie să plece, apoi se îndreptă spre casă. Era ca şi cum ar fi pătruns întrun tunel alb.
   Zăpada se ridica în dreapta şi în stânga la un metru şi jumătate. În faţă era o răscruce în Y, cu braţul drept spre şopron şi cel stâng spre casă. Vântul bătea cu putere. Terenul era neted şi liber. Lui Reacher nu-i fusese niciodată atât de frig.
   Ştia asta cu certitudine. Un superlativ fusese atins. Într-o zi la prânz, în Arabia Saudită, la începutul operaţiunii Scutul Deşertului, temperatura ajunsese la 60 de grade. Acum, în Dakota de Sud, trebuia să îndure minus 34 de grade, care, din cauza vântului îngheţat, se simţea mai mult ca minus 45. Niciuna dintre extreme nu era confortabilă. Dar ştia pe care o preferă.
   Ajunse la răscruce şi o luă la stânga, spre casă. Poteca era în regulă. Călca pe o suprafaţă pe care se împrăştiase sare şi nisip. Probabil ultima treabă domestică făcută vreodată de Andrew Peterson. O muncă de zece minute. Îi uşurase lui Reacher sarcina de a o înştiinţa pe văduva lui despre moartea sa.
   Casa se profila în faţă. Scânduri roşii, uşă roşie, cărora lumina albăstrie a lunii le dădea o nuanţă maronie, în spatele ferestrelor, o lumină gălbuie şi blândă. Un miros vag de fum de lemn de la horn.
   Reacher continuă să meargă. Era atât de frig încât avea senzaţia că uitase cum să mişte picioarele. Ca victima unui accident vascular cerebral. Trebuia să se concentreze. Piciorul stâng, piciorul drept, un pas, următorul, conştient şi deliberat.
   Ca şi cum învăţa să facă ceva cu totul nou.
   Ajunse la uşă. Se opri o secundă, tuşi aerul îngheţat din plămâni, ridică mâna şi ciocăni. Grosimea mănuşii şi halul în care tremura transformă ceea ce trebuia să fie o bătaie dublă şi clară într-o succesiune neregulată de bufnituri estompate. Cel mai rău sunet din lume. După miezul nopţii, familia unui poliţist singură în casă, o bătaie în uşă. N-avea cum să fie o veste bună. Kim avea să înţeleagă asta în prima fracţiune de secundă. Singura problemă era cât de aprig şi cât timp avea să se împotrivească.
   Reacher ştia cum urma să fie. Bătuse la o grămadă de uşi, după miezul nopţii.
   Kim deschise uşa. O privire, şi ultima urmă de speranţă absurdă îi dispăru de pe chip. Nu era soţul ei. Nu-şi scăpase cheile în zăpadă. Nu se îmbătase în mod inexplicabil şi nu mai nimerea gaura cheii.
   Căzu pe podea, ca şi cum o trapă se deschisese sub ea.

   Caleb Carter luă o lanternă Mag-lite cu patru baterii de pe raftul de lângă uşă şi-şi verifică staţia radio.
   Era pornită şi funcţiona. Lanterna lumina binişor. Bateriile erau în regulă. Pe perete era prinsă o planşetă cu clamă, de care era legat un pix cu un şnur mizerabil. Caleb semnă dinainte pentru al cincilea tur.
   Primele patru semnături erau false. Nimeni nu verifica.
   Ieşi din sala gardienilor şi o luă pe coridor.
   Din punctul de vedere al jurisdicţiei, puşcăria districtuală era cu totul separată de penitenciarul de stat, care, la rândul lui, era cu totul separat de închisoarea federală. Dar toate cele 3 instituţii ocupau acelaşi teren şi aveau aceeaşi arhitectură. Economie de scară, uşurinţă în funcţionare. Puşcăria era plină în cea mai mare parte cu localnici arestaţi, care fie nu obţinuseră cauţiunea, fie nu reuşiseră s-o plătească. Arest preventiv, în aşteptarea procesului.
   Nevinovaţi până când le era dovedită vinovăţia. Caleb îi ştia pe unii dintre ei din liceu. Cam un sfert dintre deţinuţi fuseseră judecaţi, găsiţi vinovaţi şi condamnaţi, aşteptând câteva zile până când sistemul îi muta la următoarea lor destinaţie.
   Nişte amărăşteni.
   Erau 60 de celule, aranjate într-un V pe două nivele, cu câte cincisprezece celule pe fiecare secţiune. Aripa de est parter, aripa de est etaj, aripa de vest parter, aripa de vest etaj. În vârful V-ului era o scară metalică, dincolo de care se afla o sală de mese la parter şi o sală recreaţională pe un singur nivel, astfel încât parterul avea de fapt forma literei Y.
   Toate cele 60 de celule erau ocupate.
   Întotdeauna. Banii veneau din afara oraşului Bolton şi era ca şi cum politicienii din Pierre sau Washington sau de unde-or fi fost voiau ca investiţiile lor să fie bine folosite. În oraş era larg acceptată ideea că aplicarea legii se înăsprea dacă existau locuri libere. Şi viceversa. Dacă era un pat gol şi te prindeau cu o punguţă de iarbă în maşină, ajungeai la zdup. Dar dacă toate cele 60 de paturi erau pline, pentru două pliculeţe nu riscai mai mult de o palmă peste ceafă.
   Aplicarea legii. Cariera aleasă de Caleb.
   Începu cu capătul îndepărtat al aripii de est de la parter.
   Merse până la zidul de la capăt, se întoarse, aprinse lanterna şi se întoarse mergând mai lent. Celulele se aflau la stânga lui. Ţinea lanterna la umăr, ceea ce nu numai că arăta fain, dar şi ridica fasciculul la nivelul ochilor.
   Celulele aveau gratii în faţă, paturi pe dreapta, chiuvete şi toalete combinate în colţul din stânga-spate, pupitre nu mai late decât rafturile vizavi de paturi. În paturi se găseau bărbaţi. Majoritatea erau adormiţi, mormăind, bodogănind şi sforăind sub cearşafurile subţiri şi cenuşii.
   Unii erau treji, ochii lor îngustaţi şi furişaţi reflectând lumina ca nişte ochi de şobolani.
   Ajunse la vârful V-ului şi începu să verifice aripa de vest de la parter.
   Cincisprezece celule, 15 paturi, 15 bărbaţi în ele, 12 dormeau, 3 erau treji, niciunul nu avea probleme.
   Urcă treptele care duceau la aripa de est de la etaj. Acelaşi rezultate. Nu înţelegea de ce se mai deranjau. Locul era ca un depozit, atâta tot. Un fel de hotel ieftin. Păi ce, la hotel se duc angajaţii să-şi verifice clienţii din oră-n oră? Nici vorbă.
   Procedura era o mare prostie.
   Trecu de capul scării spre aripa de vest de la etaj. Mergea ceva mai repede decât ar fi fost normal. Umbrele gratiilor se mişcau în timp ce fasciculul lanternei trecea peste ele.
   Celula unu, spaţiu gol la stânga, o mogâldeaţă sub cearşaf la dreapta, trează, celula doi, spaţiu gol la stânga, o mogâldeaţă sub cearşaf la dreapta, adormită, celula trei, la fel.
   Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe, până la capătul şirului. Celula şase îl avea în ea pe grăsan. Cel care nu voia să discute cu nimeni. În afară de motociclistul din celula şapte.
   Dar motociclistul nu era în celula şapte.
   Celula şapte, din aripa de vest de la etaj, era goală.

Capitolul 37

   Reacher reacţiona prea lent ca s-o prindă pe Kim Peterson înainte să cadă la podea.
   Se aplecă greoi în haina lui mare, îşi strecură braţul pe sub umerii femeii şi o ridică în capul oaselor. Era dusă. Leşinată de-a binelea. În mod absurd, principala lui grijă era că uşa rămăsese deschisă şi căldura se scurgea din casă. Aşa că îşi vârî celălalt braţ pe sub genunchii ei şi o ridică.
   Se întoarse şi trânti uşa cu piciorul, după care o duse în sufragerie şi o lăsă pe o canapeaua uzată din apropierea sobei.
   Nu era prima oară când vedea o femeie leşinând. Bătuse la o grămadă de uşi după miezul nopţii. Ştia ce avea de făcut. Ca orice altceva în armată, situaţia fusese explicată în amănunt. Leşinul în urma unui şoc era un simplu reflex vasovagal. Pulsul scade brusc, vasele sangvine se dilată, puterea hidraulică ce forţează sângele spre creier scade. Planul de tratament cuprindea cinci puncte. Mai întâi prinzi victima. Deja o zbârcise pe asta. Apoi întinzi victima cu picioarele ridicate mai sus de nivelul capului, astfel încât gravitaţia să ajute sângele să ajungă din nou în creier.
   Lucru pe care îl făcuse. O suci astfel încât să-i aşeze picioarele pe braţul sofalei, capul de pe pernă fiind situat mai jos. Al treilea punct, verifică-i pulsul. Lucru pe care-l făcu, la încheietura mâinii. Îşi scoase mănuşile şi-şi lipi degetele de pielea femeii, la fel cum făcuse şi cu soţul ei. Dar cu un rezultat diferit.
   Pulsul ei bătea foarte bine.
   Al patrulea punct din planul de tratament: stimulează victima, cu ţipete puternice sau pălmuiri uşoare. Ceea ce întotdeauna i se păruse de o cruzime insuportabilă faţă de nou-devenitele văduve. Îi vorbi în ureche, îi atinse obrazul şi o bătu uşor pe mână.
   Nicio reacţie.
   Încercă din nou, ceva mai ferm. Cu voce mai tare, cu atingere mai grea. Nu se întâmplă nimic, doar că deasupra lui scândurile podelei scârţâiră. Unul dintre băieţi, întorcându-se în somn. Tăcu un moment. Rămase nemişcat. Se lăsă din nou liniştea. În sufragerie era cald, dar nu foarte cald. Tirajul sobei fusese oprit. Îşi dădu jos căciula şi descheie fermoarul gecii. Se aplecă şi vorbi din nou. Îi atinse obrazul, apoi mâna.
   Kim Peterson deschise ochii.
   Punctul 5 din planul de tratament: convinge victima să rămână nemişcată între 15 şi 20 de minute.
   Simplu, în acest caz. Nu era nevoie de convingere. Kim Peterson nu se mişcă.
   Rămase întinsă pe spate şi privi în sus la tavan, întrebător, speculativ, mişcându-şi ochii, îngustându-i şi lărgindu-i, ca şi cum ceva era scris acolo sus, ceva complex şi dificil de înţeles.
   - Mă mai ţii minte? întrebă el.
   - Desigur, spuse ea.
   - Mă tem că am o veste proastă.
   - Andrew e mort.
   - Mă tem că da. Îmi pare rău.
   - Când?
   - În ultima oră.
   - Cum?
   - Împuşcat. A murit instantaneu.
   - Cine l-a împuşcat?
   - Credem că individul pe care-l caută toţi.
   - Unde?
   - În cap.
   Ochii ei se îngustară.
   - Nu, în ce loc s-a întâmplat?
   - Îmi pare rău. Undeva în centru. Într-o parcare părăsită.
   - Ce căuta acolo?
   - Îşi făcea datoria. Controla ceva.
   - A fost un om bun, să ştii, zise ea.
   - Ştiu.
   - Am doi băieţi.
   - Ştiu.
   - Ce mă fac?
   - O să iei lucrurile pas cu pas. Zi după zi, oră după oră, minut după minut. Secundă după secundă.
   - OK.
   - Începând de-acum.
   - OK.
   - Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să aducem pe cineva aici. Chiar acum. Cineva care să te poată ajuta. Cineva care să fie cu tine. Pentru că nu trebuie să rămâi singură. E vreo persoană pe care s-o pot suna?
   - De ce n-a venit comandantul Holland?
   - A vrut să vină. Dar trebuie să înceapă o investigaţie importantă.
   - Nu te cred.
   - Nu putea să lase totul baltă.
   - Nu, am vrut să zic că nu te cred c-a vrut să vină.
   - Se simte responsabil. Un şef bun asta simte întotdeauna.
   - Trebuia să fi venit.
   - Pe cine pot să sun?
   - O vecină.
   - Cum o cheamă?
   - Alice.
   - Ce număr de telefon are?
   - Butonul 3 de pe telefon.
   Reacher se uită în jur. La capătul dinspre bucătărie al camerei era un telefon pe perete. Un aparat fără fir şi o consolă neagră. Tot felul de butoane şi un mare zero pe ecranul cu LED-uri. Niciun mesaj.
   - Rămâi pe loc, da? spuse el.
   Se duse în bucătărie şi luă telefonul.
   Avea o tastatură obişnuită, pentru formarea normală a numerelor. Avea şi un buton de memorie, care permitea, probabil, formarea rapidă a numerelor. Era de presupus că butoanele 1 şi 2 erau ale lui Andrew, de la birou şi de pe mobil. Apăsă butonul de memorie şi tasta 3. Telefonul formă singur numărul şi auzi tonul de apel.
   Sună îndelung. Apoi o voce răspunse. O femeie, somnoroasă, dar preocupată. Uşor îngrijorată. Poate că şi soţul ei era pe drum. Poate că avea copii mari în alt oraş.
   Telefoanele primite în toiul nopţii erau la fel de rele ca bătăile în uşă.
   - Eşti Alice? întrebă Reacher.
   - Da, eu sunt. Tu cine eşti?
   - Sunt cu Kim Peterson. Vecina ta. Are nevoie să vii până la ea. Soţul ei a fost ucis în noaptea asta.
   Urmă un moment de linişte. Apoi Alice vorbi. Dar Reacher nu mai auzi ce spunea.
   Un alt sunet îi înecă vorbele. Un sunet brusc. Puternic. De afară. Ca un vaiet şi un urlet. Ca un ţipăt şi ca o şoaptă. Crescând şi scăzând în intensitate. Noul sunet se rostogolea peste câmpiile îngheţate ca un talaz. Se izbea de peretele lateral al casei şi bătea în ferestre.
   Sirena închisorii.
   Unu fără 5 noaptea.
   Încă 3 ore.

Capitolul 38

   O diagramă nebunească prinse contur în mintea lui Reacher, explodând în patru dimensiuni, timp, spaţiu şi distanţă.
   Poliţişti în tot oraşul, mişcându-se haotic la nord, la sud, la est, la vest, cu toţii răspunzând la convocarea lui Holland, toţi îndreptându-se spre secţia de poliţie, toţi auzind sirena, toţi schimbând direcţia dintr-odată, cei şapte repartizaţi la locuinţa lui Janet Salter grăbindu-se să iasă în noapte, alăturându-se confuziei, pregătindu-se de plecare, îndreptându-se spre închisoare, lăsând-o pe Janet Salter singură în urma lor.
   Singură, lipsită de apărare şi vulnerabilă în faţa unei ultime tentative disperate din partea răufăcătorului înainte ca acesta fie să fugă ca să-şi salveze viaţa, fie să încerce să-şi piardă urma în peisaj.
   Ştiu ce am de făcut, spusese Janet Salter.
   Reacher puse telefonul în suport şi-i spuse lui Kim:
   - Trebuie să plec. Alice e pe drum.
   Ajunse la uşa din faţă şi se opri. Sirena hăuia întruna, asurzitor. Pârtia făcută prin zăpadă era chiar în faţa lui. Cincisprezece metri până la joncţiunea în Y, alţi 15 până la stradă. Apoi un kilometru şi jumătate până în oraş şi tot atât până la casa Salter.
   Era pe jos.
   N-avea maşină. Închise uşa în urma lui şi plecă, alunecând şi poticnindu-se, spre joncţiune şi apoi spre şopron. Vechea camionetă Ford era tot înăuntru. Cu lama de plug. Fără cheie în contact.
   Se întoarse grăbit spre casă. Bătu tare la uşă. O aşteptare lungă. Mai bătu de câteva ori. Apoi Kim Peterson îi deschise din nou.
   Socul trecuse. Era cufundată adânc în coşmarul ei. Era pleoştită, absentă, detaşată. Plângea amarnic.
   - Îmi pare rău, spuse el. Dar am nevoie de cheia de la camionetă.
   Ea nu-i răspunse.
   - Kim, îmi pare rău, dar chiar am nevoie de cheie.
   - E pe inelul de chei al lui Andrew, spuse ea. În buzunarul lui.
   - E vreuna de rezervă?
   - Nu cred.
   - Eşti sigură?
   - Maşina aia e foarte veche.
   - Trebuie să fie o cheie de rezervă.
   - Cred că s-a pierdut.
   Femeia se uită în altă parte, se întoarse şi păşi pe hol. Se clătină şi se sprijini cu mâna de perete ca să se stabilizeze.
   Reacher trase siguranţa uşii şi ieşi să o aştepte pe Alice. Pe vecină. Ţinutul rural din Dakota de Sud era imens şi pustiu.
   Casele nu erau învecinate. Nici măcar apropiate între ele.
   Alice avea să vină cu maşina. Putea să-i împrumute vehiculul ei.
   Aşteptă.
   Sirena urla întruna.
   Alice veni pe jos.
   O văzu de la 100 de metri distanţă, în lumina lunii. Era o femeie înaltă, răvăşită după ce se îmbrăcase la repezeală, grăbindu-se, alunecând pe gheaţă, ţinând desfăcute mâinile înmănuşate ca un echilibrist pe frânghie, cu părul ciufulit ieşind de sub căciuliţa tricotată. Venea de la dreapta la stânga de-a lungul drumului, palidă la faţă, privind neliniştită la casa familiei Peterson, braţele şi picioarele zvâcnind necontrolat din cauza stării înşelătoare a drumului. Reacher se îndepărtă de uşă, în frig, pe potecă, spre joncţiunea în Y şi mai departe spre stradă.
   Se întâlni cu ea la capătul aleii şi o întrebă: 
    - N-ai maşină?
   - N-a vrut să pornească, spuse ea.
   El privi la stânga spre drumul către oraş.
   Ea se uită în faţă, spre casă.
   - Cum se simte Kim? întrebă ea.
   - Rău.
   - Ce s-a-ntâmplat?
   - Andrew a fost împuşcat şi-a murit. Cineva într-o parcare părăsită.
   - E groaznic.
   - Du-te-n casă. O să fie o noapte lungă.
   - O să dureze mai mult decât o noapte.
   - Crezi că te descurci?
   - N-am încotro.
   - Sună-l pe tatăl ei. Zicea că uneori mai vine să-i viziteze.
   - O să-l sun.
   - Succes!
   Femeia merse mai departe pe alee.
   El o luă la stânga pe stradă.
   Ştiu ce am de făcut, spusese Janet Salter.

.............................................