„Este preferabil să sperăm decât să disperăm.”
                           Johann Wolfgang von Goethe

Lecții de dragoste, Barbara Cartland

1-3

   1890

   - Nu vreau să par răutăcioasă, dar, la cei 35 de ani ai mei ar fi ridicol să apar ca însoțitoarea unei fete de vârsta ta, îi zise cu un aer ușor supărat contesa de Barrington nepoatei soțului ei.

   Amândouă știau însă că lady Barrington urma să împlinească destul de curând 40 de ani.

   - Nu te neliniști, mătușă Kitty, îi răspunse Marisa. N-am deloc intenția să fiu scoasă în lume. Experiența pe care am avut-o a fost cea mai neplăcută din viața mea.

   - E ridicol! Trebuia să te fi amuzat în cursul acestui sezon, la Londra.

   - Fiecare secundă mi s-a părut odioasă. Oh! Verișoara noastră Octavia și-a dat silința să mă simt bine. M-a dus la toate balurile, la Hurlingham, la Henley, la Ranelagh. Am fost și la o reședință regală, la Ascot, și prezentată reginei, la Buckingham Palace.

   Făcu o scurtă pauză și ochii îi scânteiară.

   - Majestatea Sa m-a primit cu dispreț iar eu am făcut o reverență de o asemenea stângăcie încât am fost cât pe-aci să cad la picioarele ei.

   - N-aveai decât 17 ani. Acum, o să-și placă la Londra. Trebuie numai să găsim pe cineva să-ți fie însoțitoare.

   - Ți-am mai spus, mătușă Kitty, că nu vreau să merg la Londra. Dar am totuși nevoie de ajutorul dumitale.

   - De ajutorul meu?! exclamă lady Barrington ridicând sprâncenele.

   Era perfect conștientă de faptul că petrecerile pe care le dădea erau considerate un obicei fermecător de către tinerii seducători care-i frecventau casa, cu binecuvântarea unui soț indulgent. Credea că Marisa se referea la ele.

   - Da, am nevoie de ajutorul dumitale, mătușă Kitty, îi explică Marisa, pentru că am de gând să devin guvernantă.

   - Guvernantă?!

   De-ar fi explodat o bombă în salonul său, contesa n-ar fi fost atât de uluită.

   - Dar de ce? Care-i motivul?

   Nepoata sa aruncă o privire peste umăr ca să se asigure că nu le ascultă nimeni.

   - Dacă-ți încredințez un secret, ai putea să-mi juri, mătușă, că nu-l vei spune nimănui, nici măcar unchiului George?

   - Da, firește. Dar de ce atâta mister?

   - Eu scriu o carte.

   - O carte?
   Frumoasele sprâncene ale contesei formară din nou un arc grațios.

   - Vrei să spui - un roman?

   - Nicidecum, îi replică, limpede, Marisa. Scriu un studiu despre scandalurile din înalta societate.

   - Marisa, glumești! Nu mi se pare deloc de bun-gust.

   - Dimpotrivă, vorbesc foarte serios. Înainte să devină membru al Camerei Comunelor, domnul Charles Bradlaugh a redactat un pamflet intitulat „Punere sub acuzare a casei de Brunswick”, pamflet care l-a amuzat grozav pe tata. În ceea ce mă privește, eu îl găsesc prea pretențios scris pentru a avea un impact real.

   - Dar, Dumnezeule, ce înseamnă toate astea?

   - Asta vrea să însemne că eu am de gând să scriu o lucrare amuzantă, scandaloasă, indiscretă, care va arăta înalta societate în adevărata ei lumină și pe care toată lumea va voi s-o citească.

   - Adică? întrebă lady Barrington, stupefiată.

   - Un amalgam de imoralitate, de extravaganță și iresponsabilitate.

   Cu capul dat pe spate, contesa începu să râdă. Dar, un pic stânjenită totuși, îi spuse nepoatei sale:

   - Îți bați joc de mine, Marisa. Nicio secundă nu pot să admit că poți să fii atât de cinică și să ne superi, pe mine și pe unchiul tău, spunând asemenea lucruri, și cu atât mai mult să le scrii.

   - Sunt cât se poate de serioasă, mătușă. Dar îți promit că nici dumneata, nici unchiul George nu riscați nimic. Voi scrie cartea sub pseudonim.

   - E totuși ceva! Dar oricum ideea ta este ridicolă. Ce știi tu despre lume?

   - Dacă te interesează, am să-ți spun. Când am pus în ordine hârtiile familiei, am descoperit jurnalul surorii bunicului, Augusta.

   - Cine era aceasta? întrebă lady Barrington încrețindu-și fruntea netedă.

   - A trăit în secolul trecut, pe vremea când prințul de Wales, viitorul rege George al IV-lea, dădea naștere la scandaluri după scandaluri; era de „bon-ton” să se poarte excentric, iar extravaganțele gentlemanilor ce frecventau Carlton House venea într-un contrast dezgustător cu mizerie și sărăcia Londrei.

   - Și ce are de-a face această Augusta cu toate astea?

   - A scris un fel de jurnal foarte amuzant, de zi cu zi, despre toate la care era martoră în înalta societate. Am de gând să mă folosesc de acest jurnal pentru a dezvălui comportamentul, nu numai al membrilor familiei regale, ci și al acelora care le-au lins cizmele până-n zilele noastre.

   - Cu siguranță că tu habar n-ai cum decurg lucrurile acum, zise lady Barrington sec.

   - Ai fi surprinsă de câte poți afla numai citind „Times”, îi răspunse Marisa. Numai privește ce s-a întâmplat în 1860! De exemplu, povestea nepotului și moștenitorului ducelui de Wieklow, mort într-o casă de toleranță și a cărui soție a căutat să facă să fie considerat legitim un copil adoptat. Apoi, tata l-a cunoscut pe lordul Willoughby D`Eresby, mare șambelan, care a tocat mai multe mii de lire cu metresa lui franțuzoaică înainte de a fugi cu camerista.

   Contesa simți că se sufocă.

   - Nu cred nimic din toate astea.

   - Te asigur că sunt date absolut exacte. Dar pățaniile lordului Enston, fiul și moștenitorul lui Grafton, care a făcut un mariaj dezastruos cu o femeie de ultimă speță? Când a aflat că soția lui este bigamă a crezut că și-a recăpătat libertatea, dar imediat s-a constatat că și primul soț al acesteia era bigam, ceea ce făcea ca mariajul lor să fie perfect legal.

   - Mă întreb unde ai putut găsi toate poveștile astea! exclamă lady Barrington. De altfel, toate țin de acum de trecut.

   - Chiar așa? Dar pasiunea prințului de Wales pentru domnișoara Lily Langtry? Dar scrisorile pe care i le scria lui lady Aylesford pe care lordul Randolph Churchill a amenințat că o se le publice? Și nu mai departe de anul ăsta, scandalul Tranbycroft, când Alteța Sa Regală a trebuit să apară la bară ca martor? Cu siguranță că ai citit ziarele și ceea ce s-a scris despre jucătorii de baccara, prietenii prințului de Wales!

   - N-ai vrea să încetezi... începu lady Barrginton.

   - Nimeni nu știe mai bine ca dumneata, mătușă, continuă Marisa neînduplecată, despre pasiunea Alteței Sale pentru încântătoarea lady Broke și despre faptul că acesta este subiectul unor conversații din înalta societate.

   - N-am să mai ascult ce spui! exclamă iritată mătușa ei.Îți dai seama, Marisa, că un singur cuvânt din această discuție de-ar fi repetat la Marlborough House, reședința prințului de Wales, ne-ar ruina, pe unchiul tău și pe mine? N-am mai fi invitați niciodată nicăieri iar Prințul ar refuza să asistăm și noi la dineurile la care ar apărea el. În afară de asta, tu ai fi urmărită pentru calomnie și numele noastre ar fi etalate în jurnalele cele mai vulgare.

   - Îți promit, mătușă Kitty, că nu se va întâmpla asta. N-am să citez niciun nume. Mă voi mulțumi doar cu aluzii, cu înțepături, dar toată lumea va înțelege despre cine-i vorba. Ar fi prea de necrezut să vină cineva să protesteze împotriva dezvăluirilor mele care, în cea mai mare parte, vor fi fost deja cunoscute de public.

   - Ești nebună, Marisa. Eu îmi declin orice responsabilitate în ceea ce te privește. Toate astea sunt numai din vina tatălui tău. De câte ori n-a spus George că, dacă fratele lui n-ar fi fost conte, ar fi fost anarhist sau revoluționar!

   Marisa începu să râdă, un râs muzical, foarte amuzat.

   - Noi nu zicem radicali, dar dragul meu tată era un adevărat revoluționar și ura din suflet așa-zisa înaltă societate.

   - Și dintr-un motiv foarte rezonabil, îi replică lady Barrington pe un ton acru.

   - Te gândești fără îndoială la mama, nu-i așa? Firește că tata a fost gelos și nefericit că ea a fugit cu lordul Geltsdale. Dar, la urma urmei, cum el a refuzat să divorțeze, scandalul de care vă temeați atât s-a stins de la sine. N-a apărut niciun rând în presă.

   - Dar toată lumea a știut. Chiar în cluburile pe care le frecventa, George însuși a fost teribil de umilit de tot ceea ce se vorbea. Mama ta a provocat un teribil scandal în familie, Marisa, și s-ar zice că și tu te pregătești să faci același lucru.

   - În orice caz, eu pot să-ți promit că n-am nicio intenție să fug cu cineva, și nici n-am de gând să mă mărit. Nu-i cazul să tremurați la gândul că aș  putea să vă dezonorez aflându-mă compromisă într-o afacere de divorț.

   - Ce înțelegi tu prin: „N-am de gând să mă mărit?” întrebă lady Barrington pe un ton sec. Ar fi lucrul cel mai bun care ți s-ar putea întâmpla. Mărită-te cu primul bărbat care te va cere de soție, Marisa, și lasă baltă ideile tale grotești. Auzi! Să scrii cărți care ar însemna pur și simplu pierzania noastră!

   - Vrei să spui că v-ar deranja viața mondenă. Ei bine, dacă dumneata accepți să mă ajuți așa cum te-am rugat, vei avea cuvântul meu că voi face în așa fel încât să nu vă aduc niciun prejudiciu, dumitale și unchiului George.

   - De fapt, ce vrei? întrebă contesa oarecum în silă.

   - Să-mi găsești un loc de educatoare într-o casă mare. Vreau să-mi dau seama singură de comportamentul locatarilor ei. Vreau să fiu absolut sigură că poveștile pe care le-am auzit sunt exacte și că tata nu exagera. Îi cunoști, nu-i așa, ura față de nobilime, reprezentată pentru el de lordul Geltsdale.

   - Tatăl tău era un fanatic.

   - Îi plăcea să spună mereu că Guy Fawkes a comis o mare greșeală. El trebuia să arunce în aer nu Camera Comunelor ci Camera Lorzilor.

   - Te rog, Marisa, renunță la această idee ridicolă, o imploră contesa, făcând un efort vizibil să pară împăciuitoare. Aruncă jurnalul acelei Augusta și du o viață normală, la fel ca orice fată de vârsta ta. La urma urmei, n-ar decât 21 de ani. Când suntem tineri, cu toții avem idei un pic năstrușnice.

   - Dar eu ador să scriu. Îmi pare rău, mătușă, dacă te-am tulburat. Poate că ar fi fost mai bine să nu-ți spun nimic. Dar am într-adevăr nevoie de ajutorul dumitale și vreau neapărat să-mi găsești ceva de lucru într-o casă mare.

   - Să te ajut! exclamă lady Barrington aproape sufocată. O să mă îmbolnăvești de teamă, de groază! Cât privește ideea ta de a te recomanda vreunuia dintre prietenii mei, chiar crezi că nu vor bănui care este identitatea autorului cărții tale?

   - Și de ce ar bănui? Nu sunt chiar atât de proastă încât să mă prezint la angajare cu numele adevărat. M-am hotărât deja că mă voi numi Mitton.

   - De ce Mitton?

   - Marisa Mitton mi se pare modest și discret, un nume care se potrivește perfect unei guvernante. Nu ne putem totuși aștepta să găsim oameni gata să angajeze o tânără care răspunde la numele de lady Marisa Barrington-Crecy. Li s-ar părea foarte stânjenitor.

   - Oricum, cei ce te vor angaja vor fi cu siguranță stânjeniți, îi replică mătușa ei pe un ton sec.

   Se ridică din fotoliu, foarte frumoasă în rochia ei de tafta neagră, cu fusta foarte amplă tivită cu crep. Sub o bonetă de care era prins un voal des negru, părul ei blond era coafat după moda lansată de prințesa Alexandra. Când fusese anunțată de sosirea nepoatei sale, contesa tocmai se întorcea de la o plimbare cu mașina și acum, nervoasă, își scoase mănușile lungi de șervo și le mototoli în mâini.

   - Pur și simplu nu-mi vine să cred tot ceea ce mi-ai spus, Marisa. Ceea ce-mi ceri este imposibil, absolut imposibil. Pe de altă parte, copila mea, cui i-ar trece prin minte să te angajeze guvernantă? Nu te-ai uitat într-o oglindă?

   Se întoarse brusc ca s-o examineze pe fată, părul blond venețian ce-i încadra chipul fin cu tenul de un alb incredibil. Remarcă, fără prea mare bucurie, că ochii mari și verzi ai Marisei erau tiviți cu gene lungi, negre și că gura ei era de un roșu frumos, fără ajutorul niciunui fard.

   - Semeni perfect cu mama ta, zise lady Barrington pufnind ușor. Nu eram decât un copil când am văzut-o dar, îmi amintesc, avea părul ca la tău și o înfățișare care, te asigur, ar fi oprit pe orice femeie de bun-simț s-o angajeze guvernantă.

   - Dar eu trebuie neapărat să devin. Nu înțelegi, mătușă Kitty, că pentru o tânără de familie bună nu există decât două cariere posibile: guvernantă sau doamnă de companie? Dacă mă fac doamnă de companie, voi sta încuiată cu cine știe ce bătrână pe undeva prin vreun colț pierdut de lume. N-aș putea învăța nimic.

   Făcu o scurtă pauză apoi, cu o privire extrem de malițioasă aruncată mătușii sale, adăugă:

   - Evident, cealaltă singură soluție posibilă ar fi ca dumneata să-mi fii însoțitoare cel puțin încă un sezon. Aș putea atunci, ieșind în lume, să-ți cunosc toți prietenii.

   Văzu expresia de groază de pe chipul mătușii și continuă:

   - Sunt sigură că unchiul George ar înțelege. În fond, curând voi o să vă mutați la Barrington Park și eu nu voi mai avea unde să stau.

   - Eu refuz să-și fiu însoțitoare. N-am s-o fac, orice ar zice George, protestă lady Barrington, iritată. Sunt mult prea tânără ca să joc acest rol și să mă aflu în compania hoaștelor din lumea bună! Pe de altă parte, tu ești mult prea frumoasă ca eu să-ți stau în preajmă, și știi asta.

   - Sunt bucuroasă că semăn cu mama, recunoscu Marisa. Toată lumea o considera frumoasă, cu toate că domnișoarei Featherstonehaugh, atunci când venea pe la noi, îi plăcea să spună că mama fusese o „femeie fatală” de îndată ce depășise vârsta copilăriei.

   - Domnișoara Featherstonehaugh! exclamă scârbită lady Barrington. Mahalagioaica aia bătrână! Niciodată nu m-a putut suferi și îi plăcea la nebunie să bage zâzanie pe unde se ducea. Dacă de la ea ai tu informații despre înalta societate, pot să te asigur că tot ce ți-a spus este exagerat și veninos.

   - Este foarte amuzantă, zâmbi Marisa. Avea întotdeauna o mulțime de anecdote scandaloase de povestit, pe care i le spunea tatei și, firește, eu le ascultam. Cred că, în afară de mama, era singura femeie care-i mai trezea interesul. Dar ea știa foarte bine că interesul pe care el i-l arăta era în funcție de informațiile pe care i le furniza.

   - Înțelege odată, Marisa, că ura manifestată de către tatăl tău față de lume era cauzată de felul în care îl tratase mama ta, și era o reacție absolut normală. Tu ești o fată inteligentă. Tatăl tău a murit și tu poți să uiți acum acea ură fanatică, ură ce a deformat totul în ochii lui timp de ani de zile.

   - Eu n-aveam decât 5 ani când mama ne-a părăsit, am avut deci destul timp să-l cunosc bine pe tata. La urma urmei, mătușă Kitty, nimeni nu s-a ocupat prea mult de mine până acum.

   - Am crezut întotdeauna că ești fericită acolo, la Barrington Park, îi răspunse lady Barrington stânjenită.

   - Îți convenea să gândești astfel, îi replică Marisa fără cea mai mică urmă de reproș.

   - Te rog, renunță la această idee ridicolă. Am să-i cer unchiului tăi să-ți stabilească o sumă de bani. Dacă tatăl tău n-ar fi murit, fără îndoială că ai fi avut destui bani ca să duci o viață confortabilă.

   Respiră adânc, apoi continuă:

   - Și noi suntem destul de strâmtorați încât să nu ne permitem să facem tot ce am dori, dar George o să-ți dea destul ca să te poți îmbrăca mai convenabil iar eu voi găsi pe cineva cu care să locuiești. Sunt sigură că verișoara ta Alice ar fi fericită să te aibă alături.

   Marisa izbucni în râs.

   - Dacă-ți imaginezi, mătușă, că voi accepta să mă duc în mausoleul acela de la Brighton și să-mi petrec restul vieții plimbând potaia verișoarei Alice, te înșeli amarnic. Nu, eu am hotărât deja ce vreau să facă. Așa că, dacă vrei să fiu discretă și să nu deranjez prea mult micul vostru univers, atunci ajută-mă!

   - Ăsta-i șantaj, Marisa! Nu există alt cuvânt.

   - Este ceea ce fac majoritatea oamenilor atunci când au o țintă precisă.

   - Îți repet, este imposibil. Imaginează-ți numai ce ar crede despre asta ducele de Richmond, ducesa de Portland sau lady Brooke dacă ar trebui să angajeze o fată ca tine să aibă grijă de copiii lor! De altfel, ești și foarte tânără.

   - Am să spun că am 24 de ani. Și, dacă o să-mi strâng părul la spate, voi părea extrem de modestă și discretă. Aș putea chiar să mă vopsesc, adăugă ea, după o clipă de gândire.

   - Nu fi proastă! Părul vopsit n-a înșelat niciodată pe nimeni, și asta n-ar face decât să fii remarcată mai mult. Îți este ușor să mă necăjești, Marisa, dar ți-am spus, nimeni...

   Se întrerupse brusc.

   - Am o idee... dar, nu, este imposibil!

   - Ce e imposibil!

   - Este imposibil! Tu nu poți fi guvernanta niciunui copil, nici măcar a fiicei lui Valerius, care, după câte știu, este pe jumătate nebună.

   - Valerius! repetă Marisa. Vorbești despre ducele de Milverley?

   - Da, evident. Acum vreo săptămână era la Vox Castle și cineva, nu mai știu cine, mi-a spus că fetița aceea este îngrozitoare. Are 9 sau 10 ani și nicio guvernantă n-a stat prea mult cu ea. Și a avut deja vreo duzină.

   - Dar ce s-a întâmplat cu ducesa?

   - A murit. Era o ființă ciudată, bolnavă de nervi. A murit la nașterea copilului. Valerius și cu ea n-au avut nicio șansă să se înțeleagă.

   - Atunci de ce s-au căsătorit?

   - Oh! Este o poveste lungă. Ducele era foarte tânăr când s-a îndrăgostit nebunește de frumoasa contesă de Grey. Or, aceasta s-a dovedit a fi crudă față de duce din moment ce, pe vremea aceea, ea însăși era îndrăgostită de un bărbat mult mai în vârstă.

   - Nu de soțul ei, firește, comentă Marisa sarcastic.

   - Bineînțeles că nu. Am înțeles că până la urmă ducele, ca să pună capăt bârfelor, a fost nevoit să ceară mâna fiicei marchizului de Dorset, o tânără pur și simplu isterică. Aceasta îl detesta la rândul ei. Certurile lor erau subiect de discuție la ordinea zilei. Când primeau oaspeți, ea avea obiceiul să se ridice de la masă, în mijlocul cinei, și să înceapă să protesteze violent pentru că soțul ei a spus ceva ce i-ar fi displăcut. Moartea ei a fost o ușurare pentru toată lumea, dar se pare că fiică-sa îi moștenește caracterul.

   - Ai văzut-o pe fetiță când ai fost la Vox Castle?

   - Valerius n-a vorbit niciodată despre ea în prezența mea. Și te asigur, Marisa, că am ceva mai bun de făcut decât să mă interesez de copiii altora.

   - Ce-ar fi să mă recomanzi ducelui ca guvernantă pentru fiica lui?

   - În niciun caz n-am să-i scriu lui, replică lady Barrington pe un ton sec. De toate problemele se ocupă, la Vox Castle, doamna Whitcham. Ea este acolo dintotdeauna, a fost chiar și în slujba mamei ducelui.

   - Atunci scrie-i ei. N-ai nimic de pierdut. Dacă au atâtea dificultăți cu guvernantele, poate că o să le facă plăcere să dea peste cineva inteligent.

   - Inteligent! exclamă lady Barrignton. Biata mea copilă! Mai degrabă ar trebui să fii surdă, mută și oarbă. Dacă te-ar angaja, habar n-ai ce înseamnă să te ocupi de un copil odios care nu-i al tău.

   - Accepți să-i scrii și să mă recomanzi?

   - Da, și apoi treaba ta ce faci.

   - Atunci scrie-i imediat. Nu sunt sigură că n-ai să te răzgândești, cum mă întorc cu spatele.

   - Sincer îți spun, Marisa, ești fata cea mai exasperantă pe care am cunoscut-o vreodată. Sper ca „opera” pe care o vei scrie să dea dovadă de un pic mai multă înțelepciune și răbdare. De unde această revoltă împotriva înaltei societăți? întrebă ea după un moment de tăcere. Atitudinea tatălui tău o înțeleg. Se întâmplă rar ca un bărbat să accepte cu dragă inimă să se lase ridiculizat de nevastă. Dar, după câte știu eu, tu n-ai avut niciodată vreo decepție sentimentală.

   - Nu cred că ai înțelege dacă ți-aș spune, mătușă, îi răspunse evaziv fata. Scrie această scrisoare, mătușă Kitty, și eu am să dispar. N-ai vrea ca unchiul George să mă găsească aici și să-mi pună tot felul de întrebări despre ceea ce am de gând să fac, nu?

   Zâmbi malițiios, apoi continuă:

   - Îți sugerez să-i spui că m-am dus în vizită la niște prieteni, în nordul Anglei, dacă totuși catadicsește să-ți ceară vești despre mine, lucru de care mă îndoiesc.

   - Unchiul tău a ținut foarte mult la tine întotdeauna, protestă lady Barrington fără niciun pic de convingere.

   Se așeză la biroul ei și întrebă:

   - Ce pregătire ai? Presupun că ai învățat ceva?

   - Vorbesc franceza și italiana. Am studiat latina și știu să cânt la pian.

   - Nu cred că un copil de 9 ani ar avea nevoie de mai mult. De fapt, părerea mea este că e chiar o greșeală ca o fată să facă studii. Ale mele vor afla cât mai puține lucruri, te asigur. Dacă este ceva ce un bărbat vrea să evite cu orice preț, este o femeie instruită.

   - Și cum eu țin să fiu evitată, îmi convine perfect, răspunse Marisa.

   Mătușa ei îi aruncă o privire piezișă. În picioare în fața ferestrei, părul roșcat al fetei strălucea luminos de sub boneta neagră demodată. Avea pielea foarte albă și ochii păreau imenși pe chipul palid. Rochia era dintr-un material ieftin și extrem de prost croită.

   - O să-ți trebuiască niște haine mai convenabile, dacă te duci la Vox Castle, remarcă lady Barrington, împinsă poate de o mustrare de conștiință. Chiar și ca simtă guvernantă, va trebui să însoțești copilul în salon. Dar te sfătuiesc să nu porți negru.

   - Eu credeam că, dimpotrivă, este culoarea potrivită. Chiar dacă, așa cum zicea tata, a purta doliu este un obicei barbar care ar trebui abandonat.

   - Cu părul tău și cu tenul palid, negru iese prea mult în evidență. În ceea ce mă privește, eu voi fi obligată să port negru cel puțin 9 luni. George ținea neapărat la asta. Lucrul acesta mă supără cu atât mai mult cu cât tocmai mi-am făcut niște rochii încântătoare care vor fi complet demodate când voi putea să le port. Suntem cam aceeași talie, cel mai bine ar fi să ți le dau ție.

   Un zâmbet lumină chipul fetei.

   - Chiar așa, mătușă Kitty? Îți mulțumesc mult. Lăsând la o parte faptul că n-am bani de risipit ca să-mi cumpăr rochii, am oroare să stau ore întregi în picioare la probe.

   - Necazul cu tine, Marisa, este că tu n-ai nimic feminin. Pentru o femeie este normal să-i placă toaletele, balurile, să vrea să se mărite. Dar nu să vrea să scrie o carte!

   - Poate un leopard să facă să-i dispară petele? o întrebă fata râzând. Eu am căpătat unele obiceiuri, mătușă, și dacă sunt cumva cele moștenite de la tata, atunci de vină sunt doar membrii familiei noastre. Știai că la moartea tatei, luna trecută, erau mai bine de 2 ani de când niciunul dintr-ai lui n-a venit să-l vadă?

   - A cui este vina? Când îi scriam tatălui său, ori nu ne răspundea, ori o făcea într-un mod dezagrabil.

   Marisa se mai îmbună puțin.

   - Cu toate astea, adesea se simțea foarte singur. Ar fi vrut să-și vadă fratele și ar fi dorit să poată conta și pe altcineva în afară de mine.

   - În sfârșit, acum e prea târziu, răspunse lady Barrington, pe un ton nepăsător. Uite scrisoarea, Marisa, și să ne apere Dumnezeu dacă ai să mă dezamăgești.

   - N-am s-o fac, îți promit. În treacăt fie zis, cred că voi fi o bună guvernantă. Mă simt absolut capabilă să-i bag câteva noțiuni în capul unui copil nefericit pe care se pare că nimeni nu-l vrea.

   - Eu n-am zis niciodată așa ceva! exclamă contesa. Am zis doar că ducele nu mi-a vorbit niciodată despre ea. Poate că își adoră fiica. El este mereu în preajma Prințului, și Alteței Sale Regale îi plac mult copiii. Emily este fina lui, știai?

   În timp ce vorbea, contesa luă o fotografie de pe pian și i-o întinse nepoatei sale.

   - Ia privește ce frumoasă se face, pe măsură ce crește.

   Marisa privi portretul unei fetițe împopoțonate care privea fix în obiectiv, și se întrebă dacă nu cumva imaginația ei îi juca feste găsind o asemănare tulburătoare între ochii aceia ușor bulbucați și gura cu buze cărnoase, asemănătoare cu ale moștenitorului tronului.

   Își amintea foarte bine de remarcile caustice ale tatălui său, în urmă cu 5 ani, în legătură cu interesul pe care-l manifesta prințul de Wales față de seducătoarea contesă de Barrington.

   În ciuda vieții atât de calme de la Barrington Park, tatăl ei părea întotdeauna la curent cu ceea ce se petrecea în cercul de intimi ai prințului și ai frumoasei sale soții daneze.

   Nimic nu putea opri bârfele și, chiar și la țară, se afla foarte repede că Prințul se îndrăgostise de cutare sau cutare frumusețe și se știa că regina Victoria, mama prințului de Wales, retrasă la Windsor, era profund șocată de ceea ce se petrecea la Marlborough House.

   Lady Barrington lipi scrisoarea și i-o întinse Marisei.

   - Expediaz-o chiar tu, în felul acesta vei fi sigură că mi-am ținut cuvântul.

   Marisa privi plucul mare și alb adresat „Domnișoarei Whitcham, pentru Excelența Sa ducele de Milverley. Vox Castle, Kent”.

   - O să mă anunți, mătușă, când vei primi un răspuns?

   - Te întorci la Barrington?

   - N-am deloc chef să stau la Londra. Am să aștept vești de la dumneata. Atunci am să vin să iau și rochile pe care mi le-ai promis.

   Mătușa ei o asculta privind-o cu atenție.

   - Știi tu, Marisa, că dacă te-ai strădui puțin, ai putea avea foarte mult succes? Nu din răutate nu vreau să-ți fiu însoțitoare în lumea bună, ci pur și simplu din instinct de conservare. Ești mult prea frumoasă. Și, chiar dacă n-ai zestre, sunt sigură că ți-ai putea găsi un soț bogat, chiar vreo persoană importantă.

   Se întrerupse, înainte de a relua, cu înflăcărare:

   - Renunță la ideea aceea ridicolă de a scrie o carte și eu voi găsi pe cineva care să aibă o fiică de vârsta ta și care ar accepta să-ți fie însoțitoare contra unei anumite sume de bani.

   Un zâmbet larg lumină trăsăturile Marisei.

   - Ești foarte drăguță, mătușă, și îți mulțumesc, dar răspunsul este „nu”. Eu știu exact ce vreau să fac și m-am pregătit pentru asta. Și dintre toate casele la care m-am gândit că aș putea lucra, Vox mi se pare într-adevăr cea mai bună alegere.

   - De ce?

   - Poate că am să-ți spun într-o zi! Dar nu înainte să fiu acceptată ca guvernantă.

   Cinci zile mai târziu, Marisa care lucra în biroul tatălui său, la Barrington Park, primi o telegramă:

   „Te rog să te duci imediat la Vox. Iei bagajele când treci prin Londra.

   Kitty Barrington”

   Fata citi de două ori textul, apoi scoase un strigăt de bucurie. Câștigase!

   Nu fusese prea sigură de victorie. Dar, până la urmă, reușise să-și convingă mătușa - chiar dacă pentru asta trebuise să folosească metode cam brutale - să facă exact ce-i ceruse ea. Și acum se va duce la Vox Castle.

   Traversă încăperea și, în picioare în fața ferestrei, privi peluza neîngrijită din lipsă de grădinar.

   Tatăl ei, interesat numai de hârtiile lui, de cărți și de „vendeta” pe care o ducea împotriva claselor așa-zis superioare, nu știuse niciodată să-și conducă proprietățile. Uita cu regularitate să-și încaseze arendele și nu se gândise niciodată să numească pe cineva care s-o facă în locul lui.

   Fermele lui erau neglijate, oamenii pe care-i folosea îl furau fără rușine și casa avea mare nevoie de reparații.

   Noului conte, fratele mai mic al tatălui său, o să-i fie foarte greu să reparte totul și asta îl va costa foarte mult, Marisa știa bine.

   Era unul dintre motivele care o îndemnaseră să nu-i îngreuneze sarcina unchiului său rămânând în grija lui, în afară de faptul că era hotărâtă să continue lupta în care-l văzuse întotdeauna angajat pe tatăl său. Era susținută în această luptă de entuziasmul ei înflăcărat și de disprețul pe care-l nutrea față de acești ticăloși, acești risipitori care spuneau că reprezintă nobilimea.

   Dorința de reformă revoluționară a tatălui său i se părea absolut logică și Marisa se dovedea a fi o adeptă cu atât mai înflăcărată cu cât, ea însăși, dorea să se răzbune.

   Conștient, cu destulă întârziere, de responsabilitățile sale, contele de Barrington își trimisese fiica să-și facă debutul în societate la Londra pe vremea când aceasta avea doar 17 ani, sub supravegherea unei verișoare cu care nu se văzuse de ani de zile.

   Foarte prost îmbrăcată, total necunoscătoare a obiceiurilor mondene, Marisa, paralizată de timiditate, suferise un chin de nedescris.

   Făcuse o mulțime de gafe din ignoranță. Fusese victima snobismului și fusese umilită de râsetele acelora care se amuzau pe seama stângăciilor ei și a toaletelor fără gust.

   Nu găsise niciodată nimic de spus tinerilor care, îndemnați de verișoara ei, o invitau la dans și care nu-și ascundeau plictiseala sau indiferența când stăteau alături de ea la masă.

   Pe vremea aceea, ea nu înțelesese ce nu este în regulă. Fusese doar conștientă de nefericirea ei. Simțea o adevărată durere fizică când se gândea la viața liberă pe care o ducea la Barrington Park, la caii ei, la câini, la lungile dizertații pătimașe ale tatălui ei.

   Până la urmă, domnișoara Featherstonehaugh reușise s-o facă să înțeleagă faptul că a fi în stare să susții o discuție este dovada unei bune educații și că un invitat are datoria să răsplătească ospitalitatea care i se oferă purtându-se plăcut și amabil.

   Mai învățase, de asemenea, că femeia are rolul de a părea atrăgătoare și de a înfrumuseța o încăpere ca și cum ar fi fost o vază de flori.

   O dată cu trecerea anilor, pe măsură ce devenea mai conștientă de frumusețea ei, Marisa câștigase siguranță, încredere de sine, dar acele câteva luni îngrozitoare petrecute la Londra pe când avea 17 ani, îi rămăseseră gravate în memorie ca o rană. Totul se cristalizase definitiv în ziua în care verișoara Alice dăduse un bal.

   Marisa își amintea de chinul pe care-l îndurase fiind nevoită să întâmpine invitații în picioare alături de gazdă, cu Florence care împărțea cu ea onorurile balului.

   Verișoara Alice era marchiză, avea acces în cele mai restrictive medii din Londra și, la rândul ei, își invita des prietenii, încercând să-și ducă fiica în lumea bună.

   La acel bal erau prezenți reprezentanții obișnuiți ai familiilor Devonshire, Richmond, Portland și Beaufort, cu sau fără copiii lor. Era un belșug de diademe strălucitoare și de decorații, din păcate nu în onoarea prințului de Wales, ci a uneia dintre fetele, cea mai puțin reușită, reginei Victoria, prințesa Beatrice, ultimul copil al reginei.

   Marisa, după ce fusese condusă la bufet de către un tânăr care parcă n-avea bărbie și care n-avea decât un singur subiect de conversație, cursele, se trezi la un moment dat singură. Porni în căutarea verișoarei Alice ca să stea în preajma ei, așa cum o cereau conveniențele.

   Negăsind-o, traversă încăperile în care avea loc recepția și, de partea cealaltă a unei coloane, zări două persoane așezate pe o canapea, cu spatele la ea.

   Se pregătea să se îndepărteze discret când auzi o doamnă acoperită de smaralde zicând:

   - Fii prudent, Valerius, știi bine cât de bârfitori sunt oamenii.

   - Și crezi că asta mă deranjează? îi replicase bărbatul cu o voce al cărei timbru grav o impresionă pe Marisa. Ești foarte atrăgătoare, Dolly, și tu știi bine.

   - Mă văd nevoită să-ți reamintesc de datoriile tale, răspunse femeia cu un râs ușor. În loc să stai aici și să sporovăiești cu mine, cum faci de atâta timp, ar trebui să te duci să inviți la dans fetele pentru care s-a dat această petrecere. Nu uita, Valerius, că ești o partidă foarte bună.

   - Chiar crezi că am să-i fac ochi dulci fetei aceleia cu față de lună plină și cu privire goală? întrebă bărbatul pe un ton plin de dispreț. Sau roșcatei care seamănă cu un morcov cules prea timpuriu?

   Marisa se îndepărtase. Descrierea aceasta fusese pentru ea lovitura de grație dintr-un lung șir de insulte.

   În ciuda protestelor verișoarei sale, a doua zi dimineața se întorsese acasă sub pretext că tatăl ei, bolnav, avea nevoie de ea.

   Nu-i fusese greu să afle identitatea bărbatului care vorbise atât de odios despre ea. Era singurul membru din înalta societate pe care-l chema Valerius.

   Ziarele vorbeau adeseori despre ducele de Milverley și reproduceau fotografiile splendidei lui locuințe, Vox Castle, din toate unghiurile. Trăsăturile ducelui îi erau de acum familiare Marisei.

   Nu-l văzuse însă niciodată în carne și oase, nu-i auzise decât vocea, dar era convisă că i-ar putea recunoaște oriunde profilul imperial, cu nasul ușor coroiat, cu expresia dură, aproape crudă a gurii, bărbia pătrată și mai ales expresia cinică a privirii și cele două șanțuri adânci ce porneau de la nas spre buze.

   „Îl urăsc”, își zisese ea în seara aceea când părăsise sala de bal ducându-se să-și caute refugiu într-un cabinet de toaletă de la primul etaj. „Îl urăsc”, zisese ea cu voce tare când se întorsese la Barrington Park.

   Această ură, sentimentul cu totul nou pentru ea, o făcea să înțeleagă și mai bine disprețul manifestat de tatăl său față de cei din înalta societate.

   Când contele se ducea, rareori de altfel, la Camera Lorzilor, nu îndrăznea niciodată să-l întrebe dacă fusese prezent și ducele de Molverley.

   Spera mereu că tatăl ei va pomeni de el, dar acesta n-o făcuse niciodată și ea ajunsese la concluzia, ca atâția dintre contemporanii săi, că ducele nu se interesa nici de țara sa nici de consecințele politice sau sociale ale proiectelor de legi adoptate, și nici de unele reforme, urgente totuși.

   „Acești demnitari care strălucesc prin absență sunt ființe demne de dispreț”, își zise ea. „Și ducele, atât de bogat, bucurându-se de o asemenea influență, este mai rău decât toți.”

   Acum însă, ea se va duce la Vox și va locui sub același acoperiș cu el.

   Avea ciudata impresie că destinul o aducea inteționat în preajma omului pe care-l detesta cel mai mult, cel care o descrisese atât de disprețuitor, cel care practic o gonise din Londra și care nu făcuse decât să confirme ura Marisei față de cei asemeni lui.

   Marisa deschise un sertar al biroului. Tatăl ei fusese fericit s-o vadă scriind în aceeași încăpere cu el.

   La început, o pusese să-i copieze articolele, nenumăratele scrisori pe care le trimitea la „Times” și circularele pe care le trimitea cu sutele membrilor Camerei Comunelor.

   Apoi o încurajase să scrie și ea, dar sub pseudonim, devenit încetul cu încetul familiar redactorilor șefi ai mai multor ziare.

   Marisa și-a văzut articolele publicate în „Morning Post”, în „Review of Review”, „The Fortnightly” și, anul acesta, avusese un mare succes cu noul ziar muncitoresc „The Clarion”.

   Pe biroul tatălui său se îngrămădeau hârtii pe care nu avusese încă timp să le claseze de la moartea lui, dar propriul ei birou era într-o ordine perfectă. Îi era groază să lucreze în dezordine.

   Strecurându-și mâna până în fundul sertarului, scoase două scrisori.

   Le privi îngândurată. Pe plicuri, scrisul era grăbit și dezordonat, hârtia șifonată și pătată, ca și cum fusese mânuită des.

   Le contemplă minute în șor, apoi, foarte încet, fără să scoate scrisorile din plicuri, le rupse în bucăți mici.

   Apoi le aruncă la coșul de hârtii.

   Era sfârșitul. Sfârșitul a ceva la care ea ținuse foarte mult, un sentiment de tandrețe pe care nu fusese în stare să-l uite, pentru un bărbat care nu văzuse în ea decât pe „micuța vecină” și pentru care ea nu însemnase nimic... absolut nimic.

   Preț de câteva secunde, inima i se strânse. Tocmai aruncase singura amintire pe care o avusese de la el...

   Venise într-o zi să discute ceva cu tatăl ei despre un mânz pe care voia să-l cumpere.

   Era înalt și seducător și, pentru o fată lipsită de o prezență bărbătească, el avusese asupra ei efectul unui zeu grec ce intrase în casa cu pereții scorojiți.

   - Bună ziua, zisese el. Eu sunt Harry Huntingdon. Am auzit că lordul Barrington are un mânz de vânzare. Tocmai mi-am cumpărat un domeniu la câțiva kilometri de aici și instalez niște garduri.

   - Vreți să mă urmați în bibliotecă, domnul Hentingdon? îi propusese Marisa, intimidată.

   - De fapt, dacă ar trebui să ne conformăm ceremonialului, eu sunt sir Harold Huntingdon, precizase el zâmbind.

   - Îmi pare rău.

   - Vă rog. Oricum mi-ați spune, voi fi încântat. Dacă și mânzul este la fel de frumos ca dumneavoastră, am să-l cumpăr indiferent de preț.

   Ea își ridicase privirea spre el și crezuse că o să i se oprească inima.

   - Veniți să-mi arătați mânzul înainte să-l văd pe tatăl dumneavoastră, sugeră el, și ea acceptase imediat.

   Vizita aceasta fusese preludiul a numeroase altele. După ce văzuse mânzul, vrusese să vadă și crescătoria de cai, apoi armăsarul. Și numai Marisa putea să i le arate.

   Îi făcea mereu complimente, flirta cu ea cu amabilitatea bărbatului care reușește să le facă pe toate femeile cu care vorbește să creadă că ele ocupă primul loc în viața lui.

   După o săptămână, Marisa era convinsă că-l iubește. El îi dădea întâlnire dimineața devreme și făceau lungi plimbări călare pe câmpia întinsă.

   Ea nu-și dădea seama că el o trata ca pe o copilă încântătoare care-l amuza și că era prea bine crescut ca să profite de tandrețea vizibilă a sentimentelor ei pentru el.

   Abia după 3 săptămâni de extaz pentru Marisa, această află că el era căsătorit și că soția lui, care fusese în vizită la niște rude, urma să se întoarcă a doua zi.

   Când Harry Huntingdon o anunțase că nu vor mai putea călări împreună pentru că soția lui ar fi geloasă, ea avusese impresia că primește un glonte direct în inimă.

   Se întorsese acasă fără să vadă nimic în jur și timp de 3 zile zăcuse ca un câine bolnav. Apoi, și-l alungase cu hotărâre din suflet.

   Dar niciodată nu se putuse decide să distrugă cele două scrisori pe care le primise de la el, două bilețele scurte, de fapt, prin care el o ruga să se întâlnească amândoi într-un anumit loc de pe domeniu. Asta era tot ce-i mai rămăsese.

   Acum, i se părea aproape ridicol că această întâmplare a putut să-i modifice atitudinea față de toți bărbații.

   Dar dacă ar fi vrut să fie sinceră, ar fi trebuit să recunoască faptul că hotărârea ei de a nu se căsători niciodată nu se datora doar acelor sentimente pe care le avusese față de Harry, ci mai ales faptului că nu voia să riște să se comporte precum o făcuse mama ei și să fugă cu vreun alt bărbat, uitând în urmă un copil nedorit.

   De câte ori, noaptea, nu plânsese pentru că era singură, pentru că nu era nimeni care s-o îmbrățișeze la culcare, pentru că toată ființa ei tânjea după iubire.

   Și totuși, toate astea n-o făcuseră să-și urască mama care o abandonase, ci mai degrabă pe bărbatul care i-o răpise și pe care îl disprețuia profund.

   „Era atât de seducător. Nicio femeie nu-i rezista.” Aceasta era descrierea care i se făcea de obicei lordului Geltsdale atunci când se credea că ea nu este prin preajmă ca să tragă cu urechea.

   - Știi, Lionel, o auzise ea odată pe domnișoara Featherstonehaugh, chiar nu poți s-o învinuiești pe Clarisse. Lordul Galtsdale era un seducător înnăscut. Ea a fost pierdută din clipa în care el a remarcat-o.

   Marisa nu mai așteptase să audă răspunsul tatălui său. Se îndepărtase clocotind de ură împotriva „seducătorilor” care fură nevestele soților și care fac să nască speranțe deșarte în inimile fetițelor proaste.

   Bărbații! Ei erau dușmanul, capcana pe care ea trebuia s-o evite cu orice preț.

   Se ridică și se duse din nou spre fereastră. Mâine va pleca spre Vox Castle. Luptase din toate puterile ei ca să facă tot ceea ce-și propusese și, acum, simțea o ciudată reținere la gândul că va pleca spre necunoscut.

   Apoi îi veni în minte expresia cinică de pe chipul ducelui.

   „Am să-l descriu așa cum este. Am să-l fac un personaj al cărții mele și oamenii îl vor recunoaște. Îl voi ridiculiza. Voi face din el un simbol al ororii și dezgustului pentru cei care astăzi îl admiră.”

   Râse sonor, pentru ea însăși. Această carte care va semăna discordie în înalta societate va fi răzbunarea ei.

   Perspectiva succesului o făcu să-și uite teama.

Capitolul 2

   În drum spre Vox Castle, Marisa se gândea cu plăcere la aceea ce o aștepta.

   Se hotărâse să facă o nebunie și să călătorească cu clasa I. Compartimentul era confortabil și erau puțini pasageri. Trenul urma să ajungă la destinație imediat după prânz.

   Sunase la ușa mătușii sale din Londra, la ora micului dejun, și contesa o lăsase să aștepte aproape o oră înainte s-o primească.

   În sfârșit, fusese invitată să urce în camera supraîncărcată de mobile și bibelouri scumpe și o găsise pe lady Barrington așezată în fața oglinzii, iar o cameristă în aranja părul.

   - Lasă-ne singure, Rose, îi zisese ea acesteia. Am de vorbit cu lady Marisa.

   Camerista ieșise și contesa îșii răsucise taburetul pentru a se întoarce cu fața spre Marisa.

   - Nu cumva, din întâmplare, te-ai răzgândit?

   - Oh! Nu, nicidecum, mătușă. Îți mulțumesc pentru telegramă.

   - Cu siguranță că au mai pierdut o guvernantă, la Vox. Dar, Marisa, n-am putut să dorm tot gândindu-mă la cartea aceea oribilă pe care vrei s-o scrii și la răul pe care ni-l poți face tuturor.

   - Ți-am promis, n-am să vă compromit nici pe dumneata, nici pe unchiul George. Nimeni nu va ști niciodată cine a scris cartea.

   - Renunță! Te rog, renunță! o implorase lady Barrington, vizibil emoționată. Mă tem foarte tare, Marisa, ca nu cumva cineva să descopere identitatea autorului. Și nu vom fi iertați niciodată! Niciodată!

   - Te asigur că asta nu se va întâmpla, mătușă Kitty, o liniștise Marisa. Așa că spune-mi ce-ai aflat despre Vox.

   - Am primit pur și simplu o telegramă ca răspuns la scrisoarea mea. Era, bineînțeles, semnată de domnișoara Whitcham. Îmi cerea să te trimit imediat. Telegrama era pe undeva pe-aici, dar se pare că a dispărut.

   Aruncase o privire distrată în jurul ei.

   - Și i-ai răspuns? vru să știe Marisa.

   - Da. Am expediat aseară o telegramă în care am scris că vei pleca astăzi într-acolo. Sper că ai destui bani de drum. Ți se vor înapoia, firește.

   - Am tot ce-mi trebuie. Îți sunt recunoscătoare, mătușă! Îți promit, n-am să te mai deranjez cu nimic, pentru că mi-ai făcut serviciul pe care ți l-am cerut.

   - Dacă tu ai dori într-adevăr să-mi faci și mie un serviciu, nu te-ai duce acolo, răspunse lady Barrington. Plecarea asta mă face atât de nervoasă încât cred că al prefera să-ți fiu și însoțitoare decât să te las să scrii această carte ridicolă.

   - Chiar dacă mi-ai fi însoțitoare, tot aș scrie-o.

   - Ești exasperantă!

   Se întorsese spre oglindă și se privise fix, ca pentru a se încuraja la vederea grațioasei imagini.

   - Rochile sunt sus, zisese ea. Rose a împachetat totul. Este aproape un întreg trusou. Ar fi atât de bine dacă te-ai mărita în loc să faci această angajare absurdă la Vox. Dacă se află asta, ne acoperi pe toți de rușine... Îți imaginezi ce-o să se spună dacă se descoperă că nepoata lui George este o simplă guvernantă? o întrebase mătușa ei.

   Marisa zâmbise și spusese:

   - Prestigiul de care se bucură acum la club ar avea de suferit.

   - Nu este un subiect de glumă, protestase contesa pe un ton  sec. Pentru Dumnezeu, urcă și te schimbă! Rose ți-a pregătit un costum de voiaj. În negru, și cu părul tău ca flăcările, ești prea frapantă.

   - Ți-am spus, mătușă, ar fi trebuit să-mi vopsesc părul.

   - Pleacă odată! exclamase contesa, furioasă. Mă scoți din sărite, Marisa, și asta îmi aduce riduri pe frunte. Special o faci!

   Fata se supusese dorinței mătușii sale și se dusese să se schimbe. Își pusese o rochie belu-safir și un mantou de aceeași culoare care-i fuseseră pregătite într-o cameră de la etajul doi.

   Mai era și o pălărioară asortată și, în ciuda părului tras spre spate, încolăcit într-un coc și strâns într-un fileu, trebuise să recunoască faptul că nimeni văzând-o, n-ar putea crede că este o „simplă guvernantă” cum zicea mătușa ei.

   Coborî din nou în camera mătușii, și aceasta o privise cu insistență.

   - Nu pot să spun decât un singur lucru, constatase aceasta. Noroc că la Vox nu este o stăpână a casei. Ți-am mai spus-o, nicio femeie normală nu te-ar angaja ca guvernantă pentru copiii ei.

   - Poate că ducele nici măcar nu mă va remarca.

   - În privința asta sunt în măsură să te asigur că este o eventualitate de luat în seamă, îi replicase mătușa, pufnind disprețuitor. Deocamdată, ducele este extrem de ocupat cu Lady Wantage... deși mă întreb ce-o fi găsit la creatura aceea stupidă care-și petrece timpul rânjind.

   - Lady Wantage, repetase Marisa, îngândurată. Nu este cumva una dintre „frumusețile noastre de profesie”?

   Eticheta și moda aceasta fuseseră lansate prin 1870 de către Lily Langtry.

   Exemplul pe care aceasta îl dăduse, pozând pentru fotografii care mai apoi erau vândute admiratorilor, fusese urmat de lady Randolph Churchill, lady Dudley, lady Helen Vincent și de domnișoara Cornwallis-West.

   O bună parte a înaltei societăți găsea această publicitate ca fiind de o extremă vulgaritate și se arăta șocată că niște „doamne” se coborau la așa ceva. Ele contribuiau, se spunea, la dezintegrarea mediului social și acest lucru se datora numai influenței prințului de Wales.

   - În ce mă privește, eu n-am admirat-o niciodată pe Hetty Wantage, declarare lady Barrington pe un ton care-i spunea multe nepoatei sale despre animozitatea existentă între cele două femei.

   - Ei bine, dacă ducele are inima ocupată, zisese fata pe un ton nepăsător, n-ai de ce te teme că-mi va acorda atenție.

   Lady Barrington începuse să râdă.

   - N-o să-ți imaginezi totuși că Valerius se va înjosi uitându-se la o guvernantă? Dacă te duci la Vox cu gândul ascuns de a-l cuceri pe celibatarul cel mai bogat, cel mai râvnit și cel mai de neatins din lumea noastră, vei fi teribil de dezamăgită.

   - Ideea aceasta de a-l „cuceri” pe duce, cum zici dumneata, nici nu mi-a trecut prin minte, răspunse Marisa. Ți-am mai spus, mătușă Kitty, deși nu mă crezi, bărbații nu mă interesează. Îi detest și nu vreau să mă mărit niciodată.

   - Te vei răzgândi când vei fi îndrăgostită. Deși cu ideile tale radicale, sunt prea puține șanse ca un bărbat convenabil să se îndrăgostească de tine.

   Marisa zâmbise.

   - Atunci sunt liniștită. De altfel, te asigur, dragostea nu ocupă niciun loc în planurile mele de viitor. Dacă am o inimă, lucru de care mă îndoiesc, ea este înghețată ca un aisberg. Ar fi nevoie de o erupție vulcanică - și nu de un bărbat - ca s-o dezghețe.

   - În cazul acesta, nu semeni cu mama ta.

   - Din acest punct de vedere, cu siguranță nu.

   Acum, în trenul care o ducea spre Vox, Marisa se gândea la această trăsătură caracteristică mătușii sale și prietenilor ei, toate obsedate de ideea dragostei și a cuceririi bărbaților. Parcă nici n-aveau altceva de făcut.

   Marisa aflase de la domnișoara Featherstonehaugh că de fapt acesta era un adevărat joc cu reguli precise.

   Prințul și contemporanii săi nu făceau niciodată curte tinerelor căsătorite. Ar fi fost considerat ceva de foarte prost-gust și ar fi provocat un scandal.

   Despre aceleași tinere căsătorite se spunea că ele se comportă discret și le dăruiesc copii soților lor, cel puțin în primii 10 ani de căsnicie.

   După aceea, la fel de discret și cu multă abilitate, afacerile amoroase erau, în cea mai mare parte dintre cazuri, tolerate de soți, cu condiția ca ele să nu dea naștere la prea mult bârfe.

   Marisa era sigură că ducele se conforma regulilor jocului. Nu cunoștea exact vârsta lady-ei Wantage. Fără îndoială că trebuie să fi avut vreo 30 de ani. Îi văzuse fotografia vândută sub formă de carte poștală. I se păruse drăguță, dar inexpresivă.

   Va trebui să adune cât mai multe detalii posibile. Pentru ca să-l descrie pe duce în cartea sa, va trebui să afle totul despre aventurile lui amoroase trecute și prezente.

   N-o să-i fie greu. Cu oricâtă discreție s-ar înconjura personajele la modă, se găseau întotdeauna oameni care să fie la curent cu ceea ce se petrece, și care puteau fi întotdeauna convinși să vorbească.

   Marisa chicoti bucuroasă gândindu-se la manuscrisul gol, împachetat cu grijă pe fundul unei genți mari de piele - închisă cu cheie - pe care o ținea cu ea. Servitorii vor putea goli cuferele cu capac bombat pe care i le dăduse mătușa ei, dar geanta de piele n-o va încredința nimănui.

   Trenul aproape că ajunsese la gara rezervată special invitaților care veneau la Vox Castle și Marisa abia dacă se gândise puțin la copilul de care urma să se ocupe.

   Guvernantele dinainte se perindaseră într-un asemenea ritm încât era puțin probabil ca fetița să fi învățat mare lucru.

   O clipă, Marisa se întrebă dacă n-ar fi fost mai înțelept să aducă și câteva cărți cu ea. Dar, gândindu-se mai bine, își dădu seama că-i va fi mult mai ușor să facă o listă cu tot ce ar fi avut nevoie. Cu siguranță că ducele nu va refuza să-i ofere fiicei sale cele mai recente publicații pentru copii.

   În afara gării în miniatură cu sala ei de așteptare ca pentru păpuși, o aștepta pe Marisa o caleașcă trasă de doi cai superbi.

   Se urcă, se sprijini de speteaza moale și se gândi că știau cel puțin să primească guvernantele, judecând după echipajul format dintr-un vizitiu și un valet. Era însă perfect conștientă că, în ierarhia unei case mari, ea ocupa un rang foarte modest.

   Când zări Vox Castle i se tăie răsuflarea. Se așteptase la ceva impresionant, dar fotografiile și tablourile pe care le văzuse până acum nu reflectau nici pe departe realitatea. Vox Castle era o reședință încântătoare.

   Pe una din laturi se ridica un turn normand mare. O mulțime de acoperișuri, de hornuri, de statui, se profilau pe albastrul cerului iar castelul se înălța ca o bijuterie de preț, în sipetul de catifea verde al pădurii ce-l înconjura.

   Terase pavate, peluze cu iarbă proaspătă coborau până la lacul alimentat de un râu peste care erau aruncate mai multe poduri. Sute de ferestre reflectau lumina soarelui și totul forma un tablou de o asemenea frumusețe încât Marisa rămase să-l contemple nemișcată, captivată.

   Apoi, se gândi dintr-o dată că acest castel fabulos aparținea bărbatului pe care-l ura. I se părea regretabil faptul că el nici măcar nu-și dădea seama de farmecul a ceea ce poseda.

   La capătul scărilor ce duceau înspre ușa de la intrare străjuită de coloane, o întâmpină un valet bătrân care apoi îi ordonă altuia s-o conducă până la primul etaj.

   - Domnișoara Whitcham vă așteaptă, domnișoară Mitton, zise valetul cel bătrân.

   Îi vorbise pe un ton ușor protector pe care cu siguranță că nu l-ar fi folosit dacă ea ar fi venit în vizită, sau sub adevăratul ei nume.

   Marisa își stăpâni un zâmbet în timp ce-l urma pe valetul cel tânăr care trăncănea familiar.

   - Ai călătorit bine, domnișoară? Sper că ai mers cu clasa I. Când poți să-ți permiți asta, este foarte bine. În ce mă privește, mie nu-mi place să călătoresc pe o banchetă tare, iar când ajungi la destinație parcă ești un coșar.

   - Se pare că nu va mai fi chiar așa, răspunse Marisa.

   - Ei, da! Până una-alta, eu prefer să mă deplasez cu trăsura, replică valetul. Nu zic că m-aș duce prea des la Londra - este prea scump pentru oameni ca noi - doar dacă, firește, ne plătește Excelența Sa drumul.

   El râse de parcă făcuse o glumă bună, apoi, deschizând o ușă care dădea într-un fel de salon, spuse pe un ton mult mai respectuos:

   - A venit noua guvernantă, domnișoară.

   Marisa intră și văzu o femeie între două vârste ridicându-se din spatele unui birou.

   Cum domnișoara Whitcham venea spre ea, Marisa remarcă discret că secretara era grasă. Avea părul cărunt și un taior din tweed peste o bluză din dantelă englezească.

   Aceasta își scoase lornionul de pe nas și îl strecură într-un mic toc de email albastru ce era agățat cu un lănțișor de reverul taiorului.

   - Bună ziua, domnișoară Mitton. Este foarte amabil din partea dumitale că ai venit atât de repede.

   - Am fost bucuroasă să fiu liberă și să vă pot fi de folos, răspunse Marisa pe un ton pe care-l spera respectuos, dar demn.

   - Te rog, ia loc, o invită domnișoara Whitcham arătându-i un scaun și așezându-se în fața ei. Lady Barrington are numai cuvinte de laudă la adresa dumitale, continuă ea. Cum contele și dumneaei însăși sunt prieteni intimi cu Alteța Sa, nici nu aveam nevoie de alte recomandări. Ducele este acum în Scoția și, sunt sigură, ar dori să te întâmpine cum trebuie la Vox, în numele lui.

   Marisa nu răspunse și, după un moment de tăcere, domnișoara Whitcham continuă:

   - Pari extrem de tânără. Chiar ai 24 de ani? Așa spune lady Barrington în scrisoarea sa.

   - O cunosc de ani de zile pe lady Barrington, ocoli Marisa un răspuns direct.

   Domnișoara Whitcham părea puțin nervoasă, de parcă își căuta cuvintele ca să continue.

   - Cred că este de datoria mea, domnișoară Mitton, să-ți explic că lady Aline Verley, acesta e titlul ei, nu este un copil ușor de suportat.

   - După câte mi-a spus lady Barrington, am înțeles că s-au perindat pe-aici o mulțime de guvernante.

   - Din păcate este purul adevăr! Și domnișoara Graves, cea pe care o înlocuiești dumneata, a plecat, îmi pare rău s-o spun, de pe o zi pe alta și într-o stare de nervi îngrozitoare.

   - Din vina lady-ei Aline?

   - Da, recunoscu domnișoara Whitcham. Niciodată nu poți ști ce-o să mai inventeze și ne petrecem timpul întrebându-ne ce-o mai avea de gând să facă.

   - Și ce i-a făcut domnișoarei Graves?

   O clipă, Marisa crezu că domnișoara Whitcham n-o să-i răspundă. Dar aceasta zise cu o voce înăbușită de stânjeneală:

   - I-a pus un șarpe în pat!

   - Cum a putut, Dumnezeule, copilul ăsta să facă rost de un șarpe?

   - Nu era decât o șopârlă inofensivă. Dar domnișoara Graves n-avea de unde să știe. Avea oroare de reptile. Mi-a spus că nu mai rămâne nicio noapte în casa asta, chiar dacă ar plăti-o cu 100 de lire pe minut.

   Marisa făcu un efort să nu zâmbească.

   - Aline știa de această aversiune a domnișoarei Graves față de reptile?

   - Nu m-ar surprinde să fi știut. Voi fi foarte sinceră cu dumneata, domnișoară Mitton, spunându-ți că eu personal nu pot scoate nimic de la Aline. Dar este bănuitoare și grosolană. Nu pot decât să sper din toată inima că dumneata vei reuși acolo unde celelalte au dat greș.

   - Voi face tot ce îmi stă în putință, promise Marisa.

   Tot vorbind, se gândea că ea avea cel puțin un avantaj față de guvernantele care o precedaseră: nu avea deloc intenția să-și relungească prea mult șederea aici.

   În maxim 2-3 luni, va avea timp să-și termine cartea. Apoi, dacă va primi din partea editurii avansul la care spera, lucru de care era aproape sigură, îl va ruga pe unchiul ei, proprietarul actual de la Barrington Park, s-o lase să ocupe o căsuță de pe domeniu, unde ea va locui împreună cu bătrâna ei guvernantă care de fapt se retrăsese de ani de zile.

   Vor fi foarte fericite împreună și domnișoara Gillingham se va ocupa de ea cu dragoste. Ea va continua să scrie și, dacă va câștiga banii la care se aștepta, va fi în măsură să poată călători.

   Vox Castle nu era decât o trambulină pentru ambițiile ei și chiar și capriciile micuței Aline, oricare ar fi fost ele, îi vor folosi să demonstreze în cartea ei modul de comportare a tinerei generații din înalta societate. N-o să se formalizeze așadar deloc din această cauză.

   - Fără îndoială că acest copil ar fi mai degrabă de plâns, zicea domnișoara Whitcham. La urma urmei, nu are mamă, iar tatăl ei...

   Se întrerupse brusc.

   - Ducele își iubește fiica? întrebă Marisa.

   Domnișoara Whitcham ezită înainte să-i răspundă, aproape în silă:

   - Este normal ca dumneata să cunoști adevărul. Ducele nu se interesează în mod deosebit de fiica sa.

   După felul în care vorbise domnișoara Whitcham, Marisa își dădu seama imediat că secretara ar putea să-i spună mai multe dacă ar vrea.

   Se vedea bine că este o femeie vorbăreață și, mai devreme sau mai târziu, va fi ușor s-o convingă să-i dezvăluie secrete privitoare la viața ducelui și la relațiile acestuia cu fiica sa.

   Dar nu era încă momentul. Domnișoara Whitcham se ridică.

   - Cred, zise ea, că ar fi mai bine să urci s-o cunoști pe Aline. Astăzi nu va fi nevoie să te ocupi de ea. Bătrâna ei doică este mereu cu ea și mai are la dispoziție un valet și o bonă.

   Marisa nu se putu abține să zâmbească.

   - Mi se pare că are o viață foarte confortabilă. Vorbiți-mi puțin despre doica ei.

   Domnișoara Whitcham se apropie de ușă și răspunse aproape în șoaptă:

   - Este foarte bătrână, oarecum maniacă. A venit la Vox odată cu ducesa. Niciodată n-a aparținut de fapt personalului castelului.

   Deschise ușa și adăugă:

   - Da, prin tradiție, aceleași familii au servit la Vox și pe domeniu de mai multe generații. Doica Alinei este, din acest punct de vedere, o străină; nu s-a înțeles niciodată cu ceilalți servitori.

   Marisa o urmă pe domnișoara Whitcham pe o altă scară, ce ducea la etajul doi.

   - Acesta este salonașul meu. Sper să putem sporovăi adesea aici amândouă.

   - Mulțumesc.

   - Apartamentul Alinei este la etajul de deasupra. Este o adevărată ascensiune până acolo. Dar așa cum zicea mama mea: „Cu cât urci mai sus, cu atât ești mai aproape de Cer”. Nu uita asta niciodată.

   Când ajunseră la etajul al treilea, domnișoara Whitcham deschise ușa unei camere mari, luminată de soare.

   Așezată în fașa unui șemineu în care ardea focul, o femeie bătrână cârpea o șosetă. Văzându-le intrând, se ridică.

   - Bună ziua, doică, zise guvernanta ridicând glasul, ca și cum interlocutoarea ei ar fi fost mai tare de ureche. Iat-o pe domnișoara Mitton, noua guvernantă a Alinei.

   Marisa aruncă o privire împrejurul ei și observă un pian lipit de un perete și, într-un colț al încăperii, se îngrămădeau jucării scumpe.

   Erau aici o casă de păpuși, un cal-balansoar, nenumărate păpuși și cutii cu cuburi într-o ordine perfectă, ceea ce părea să arate că nu fuseseră folosite astăzi.

   Pe masă se afla o cutie mare de carton. Apărătoarea de foc din fața șemineului strălucea. Pe o altă masă, în mijloc, erau mai multe cărți de școală, o călimară și un penar.

   - Am anunțat-o pe Aline de venirea dumitale, îi zise doica Marisei. I-am scos cărțile ca să le ai la îndemână. Sunt într-o state bună!

   - Unde este Aline? întrebă domnișoara Whitcham pe un ton sec.

   - În camera ei, cred. Mi-a spus că s-a săturat de guvernante.

   Spunând acestea, bătrâna traversă încăperea, deschise ușa și strigă încet, cu o voce mieroasă:

   - Haide, vino, puișorule. Nu te purta urât cu o tânără care a făcut drumul tocmai de la Londra ca să-ți predea lecții. N-o face să creadă că ești o ignorantă.

   Nu primi niciun răspuns și domnișoara Whitcham interveni:

   - Ajunge, doică. Lasă-mă pe mine să vorbesc.

   - O să ai noroc dacă o să-ți răspundă, bombăni bătrâna îndreptându-se spre ușa ce da pe culoar.

   Înainte s-o deschidă, întoarse capul. Un zâmbet ușor îi lumina fața ridată și Marisa avu impresia clară că bătrâna se bucura de comportamentul fetiței.

   „Ea este cea care o întărâtă împotriva guvernantelor, sunt sigură. Evident, Aline a fost bebelușul ei, este geloasă pe o eventuală altă influență.”

   Domnișoara Whitcham ajunsese între timp la ușa camerei.

   - Vino, Aline, zise ea. Dacă nu vii s-o saluți pe domnișoara Mitton, voi fi nevoită să-i spun tatălui tău că te-ai purtat grosolan. Ș tu știi că el are oroare de oamenii prost crescuți.

   Aceste cuvinte avură efectul unei formule magice. Copila apăru aproape imediat.

   Era îmbrăcată într-o rochie de muselină foarte încrețită, cu un cordon lat, un pic prea copilăresc pentru vârsta ei. Fetița era destul de bine dezvoltată, înaltă. Ar fi putut să fie frumoasă dacă nu și-ar fi încruntat astfel sprâncenele încât acestea aproape că se îmbinau la rădăcina năsucului cârn.

   Avea părul lung și negru iar privirea, neagră și ea, pe care i-o adresă Marisei i se păru acesteia mai degrabă ironică decât ostilă.

   - Ei bine! Aline, zise domnișoara Whitcham pe acel ton de falsă veselie pe care-l folosesc adesea adulții atunci când discută cu copiii, dumneaei este domnișoara Mitton și vreau să-i spui, politicos, bună ziua.

   Aline nu reacționă în niciun fel și, pentru a depăși momentul stânjenitor, domnișoara Whitcham adăugă repede:

   - Arată-i toate jucăriile tale și mai ales această încântătoare păpușă pe care ți-a dăruit-o lady Wantage, săptămâna trecută. Văd că este pe masă. Oh! Dumnezeule, asta mă face să-mi doresc să fiu iar copil. Eu n-am avut niciodată o păpușă atât de frumoasă.

   Aline, cu sprâncenele tot încruntate, rămase nemișcată în pragul ușii sale în timp ce secretara se întorcea spre masa pe care era pusă cutia de carton, printre ale jucării.

   - Păpușile sunt atât de frumoase astăzi, îi zise ea Marisei. Și aceasta are o rochie cusută de mână, din dantelă adevărată. Lady Wantage mi-a spus că este de la Paris. Îți dai seama, Aline, tocmai de la Paris!

   Tot vorbind, săltă capacul cutiei și-l puse pe masă. Apoi, scoase un țipăt.

   Marisa, care se apropiase, știind că asta se aștepta din partea ei, se aplecă să privească.

   Nicio îndoială, păpușa trebuie să fi costat foarte scump. Dar acum, era decapitată și fața îi fusese zdrobită cu un ciocan; rochița roz, tivită cu dantelă, era sfâșiată, tăiată în bucăți.

   - Cum ai putut să faci un lucru atât de îngrozitor! exclamă domnișoara Whitcham. Ce-o să zică tatăl tău, când lady Wantage a avut amabilitatea să-ți facă un cadou atât de frumos?

   - O detest! începu fetița să urle. O detest și detest și păpușa asta idioată care îi seamănă.

   - Aline... începu domnișoara Whitcham.

   Marisa făcu un pas înainte, îi luă capacul din mâini și îl puse la loc pe cutie.

   - Cred, zise ea calm, că lucrul cel mai bun ar fi să ne lăsați singure, pe mine și pe Aline, ca să facem cunoștință.

   - Da, bineînțeles, dacă așa doriți, zise cealaltă, vizibil ușurată. Dar, Aline, sunt consternată de ceea ce ai făcut! Într-adevăr consternată!

   Apoi ieși, închizând ușa în urma ei.

   Marisa își scoase mantoul, îl puse pe un scaun și se apropie de șemineu.

   Soarele strălucea și încă era cald, ca adeseori la început de septembrie, dar adia un vânt rece și fata remarcase asta când coborâse în gară.

   Își scoase apoi mănușile și căciula, traversă încăperea iar, ca să le pună peste mantou.

   Fără s-o privească, își dădu seama că Aline se apropiase de una dintre ferestre.

   - N-am să învăț nicio lecție, declară ea în sfârșit, îmbufnată.

   - Cu atât mai bine! Asta îmi va lăsa mie timp să învăț tot ceea ce vreau să știu.

   Urmară câteva clipe de liniște pe care Aline le întrerupse pe un ton din care străbătea o oarecare curiozitate:

   - Dar dumneata ești o persoană adultă... Ce mai vrei să înveți?

   - Oh! O mulțime de lucruri. Începând chiar cu poeștile extraordinare legate de acest castel. Vreau să aflu totul, de la început, să știu de ce un senator roman a construit tocmai în acest loc o fortăreață și de ce a numit-o „Vox”.

   - Toată lumea știe povestea asta idioată, îi replică Aline. Senatorul roman a fost întrebat cum va mai putea să vorbească oamenilor aici, în Anglia, dacă se va închide într-o fortăreață ca asta, și el a spus: „Fortăreața aceasta va fi vocea (vox) a mea; va vorbi pentru mine”.

   - Da, dar despre ce urma el să le vorbească oamenilor? o întrebă Marisa fără să-i ia în seamă răspunsul provocator. Crezi că a făcut toată această călătorie, că a venit tocmai de la Roma, pentru a-i învăța pe englezi lucruri speciale, magice?

   Se întrerupse, deși nu aștepta niciun răspuns, apoi continuă:

   - Am citit undeva că era un om foarte misterios, că era considerat un fel de vrăjitor.

   - N-am auzit niciodată vorbindu-se despre asta, zise Aline pe un ton pe care-l voia insolent.

   - Ei bine, iată un lucru despre care vreau să aflu mai multe și, bineînțeles, să mă informez și despre normanzii care un construit un imens castel în același loc.

   Traversase încăperea continuând să vorbească, pentru a se apropia de Aline care privea pădurea de dincolo de parc.

   - Și după ce voi fi explorat acest minunat castel și toate comorile din el, după ce voi fi aflat secrete pe care poate nimeni nu le cunoaște, atunci mă voi duce să explorez pădurea.

   Făcu o scurtă pauză, apoi recită, cu voce scăzută:

   - „În păduri... unde dorm dragonii, unde zânele se joacă, noapte și zi, domnește vraja...”

   - Ai spus... zânele?

   - Da, într-adevăr.

   - Doica zice că nu există zâne.

   - După părerea mea, acesta este un lucru de care trebuie să își dea seama fiecare în parte. În ceea ce mă privește, eu am văzut uneori, dimineața, în iarbă, cercuri de un verde mai închis, și sunt sigură că, peste noapte, acolo au dansat niște piciorușe. Am văzut ciuperci care erau așezate ca și cum folosiseră ca scăunele, la rădăcina unor copaci mari. Și, cu urechea lipită de trunchiurile stejarilor bătrâni, am auzit spiridușii care lucrau pe dinăuntru.

   Urmă o clipă de tăcere, după care se auzi o voce slabă:

   - Și... și vei descoperi toate astea singură?

   - Dacă dorești, vei putea să vii cu mine, răspunse Marisa, indiferentă. Dar dacă ai altceva mai bun de făcut, nu-i nimic, voi merge singură.

   Se îndepărtă de fereastră.

   - Deocamdată, ceea ce aș vrea să descopăr este locul unde am să dorm și dacă mi-au fost aduse bagajele.

   - Am să-ți arăt eu, îi propuse Aline aproape cu entuziasm. Este camera din față. E frumoasă, dar domnișoarei Graves nu-i plăcea pentru că dădea spre curtea din față. Zicea că trăsurile o împiedică să doarmă, atunci când tata avea oaspeți.

   - Eu, dimpotrivă, cred că trebuie să fie mai degrabă amuzant să-i vezi. Nu ți se pare că oamenii au în general trăsuri care le seamănă? Unele sunt luxoase, capitonate, frumoase; altele sunt ca niște lăzi vechi trase de un cal care nu poate merge decât la pas, iar proprietarii lor sunt niște bieți oameni cumsecade, roșii la față, cu pălării deformate și care fumează din pipe de pământ.

   Aline chicoti ușor.

   - Sunt oameni care seamănă cu niște cai, zise ea.

   - Da, am observat și eu adeseori.

   Traversară împreună culoarul și Marisa văzu că deja îi fuseseră urcate două cufere. Mătușa Kitty fusese foarte generoasă și îi umpluse în total 4.

   O cameristă mărunțică, cu obrajii proaspeți, tocmai sălta capacul unuia dintre cufere căruia lacheul îi desfăcuse curelele.

   - Vreți să vă pun hainele pe umeraș, domnișoară? întrebă camerista.

   - Da, mulțumesc.

   Marisa își puse în cuier mantoul și boneta și se întoarse spre Aline.

   - Cred că am avea timp să facem câteva descoperiri înaintea ceaiului. Ai vrea să-mi arăți și încăperile celelalte, de jos?

   Trecu mai bine de o oră până se întoarseră pe teritoriul fetiței.

   Marisa avusese timp să vadă o bună parte din casa cea mare. Galeria cea lungă cu minunata colecție de tablouri de van Dyck, saloanele cu mobilierul superb și biblioteca îi smulseseră exclamații de bucurie.

   - Nu-i decât o grămadă de cărți vechi, spusese Aline referindu-se la bibliotecă.

   Continua să se străduiască, dar fără prea mare succes, să nu manifeste niciun entuziasm în fața lucrurilor care o încântau pe Marisa.

   - Despre ce secrete vorbeai?

   - Tot felul de secrete! Dacă vrei, de exemplu, să afli ceva despre zâne, am să-ți găsesc povești despre ele, poeme, descrieri. Și, dacă vom căuta bine, poate că vom găsi și niște portrete de-ale lor.

   - Adevărat? Nimeni nu mi-a mai vorbit înainte despre asta.

   - Poate că nu s-a dorit să știi.

   Așa cum se așteptase Marisa, afirmația asta o hotărî imediat pe Aline să nu se lase exclusă.

   - Ce-ar fi să începem să căutăm chiar acum? propuse ea.

   - O să avem mult de lucru înainte să reușim, răspunse Marisa.

   În timp ce vorbea remarcă pe un birou din mijlocul încăperi o carte legată în piele roșie. O deschise și descoperi, așa cum bănuise, că era vorba despre un catalog.

   - Și ăsta ne va ajuta. Dar nu cred că vom avea acum timp, Aline, să căutăm zâne. Îți amintești însă ce ți-am poestit, când eram în salonul cel mare, despre această măsuță frumoasă care a aparținut reginei Maria Antoaneta? Și despre perucile ridicole pe care le purtau femeile pe vremea aceea? Erau atât de înalte încât, într-o zi, o doamnă a descoperit în peruca ei un cuib de șoareci.

   Aline începu să râdă.

   - Cred că era o proastă. Ar fi trebuit să-i audă chițăind.

   - Ce-ai zice dacă am căuta un portret de femeie coafată astfel?

   - Oh, da!

   De jur-împrejurul rafturilor înalte ale bibliotecii se afla o galerie la care se ajungea pe o scară în spirală.

   Marisa găsi secțiunea rezervată operelor franțuzești. Urcară pe galerie și, în ciuda eforturilor ei, Aline nu-și putu ascunde bucuria la vederea gravurilor și costumelor de pe vremea domniei lui Ludovic al XVI-lea.

   Aspectul ridicol al perucilor și al fustelor pe sârme o făcu să râdă cu poftă. Apoi Marisa puse cu grijă cartea la locul ei.

   - Trebuie să fim atente să punem totul la loc acolo unde a fost, zise ea, altfel n-am mai putea găsi nimic și n-am mai putea reveni aici, și-ar fi îngrozitor.

   - N-o să ne împiedice nimeni! exclamă fetița. N-am să-i las s-o facă.

   - În orice caz, mai bine să fim prudente și cred că nimeni nu va încerca s-o facă, replică Marisa. Acum am face bine să ne ducem să ne bem ceaiul.

   - Eu nu vreau ceai.

   - Ei bine, eu vreau. Dacă n-am să beau, mă voi simți prea slăbită ca să pot să-ți mai spun povești.

   - Așadar, știi multe povești?

   - O mulțime. Și pe cele pe care nu le știu, le vom găsi împreună în această bibliotecă.

   - Chiar există chestii interesante în cărțile astea? întrebă fetița neîncrezătoare. Doica spune că nu sunt altceva decât prostii fără importanță.

   Era evident că doica era în mare măsură răspunzătoare nu numai de refuzul Alinei de a învăța, dar și de comportamentul ei mai puțin obișnuit.

   Masa pentru ceai era așezată în apartamentul copilei. Marisa îi aminti că trebuie să se spele pe mâini.

   - Nu vreau să mă spăl, hotărî Aline, pe un ton obraznic.

   - Eu mă spăl, răspunse Marisa. În ce mă privește, cred că trenurile sunt niște locuri murdare și nu vreau să-mi murdăresc ceea ce mănânc. Să mănânc murdărie din tren! Puah!

   Se duse în camera ei și, la întoarcere, remarcă, fără să spună nimic, că Aline se spălase pe mâini.

   Se așezară la masă.

   - După părerea mea, zise Marisa pe un ton neutru, ar trebui ca amândouă să modificăm puțin încăperea asta.

   - Una dintre guvernantele noastre, domnișoara Thompson, a schimbat mobilele, spuse Aline. Dar, îndată ce a plecat, doica a pus totul la loc. Ei nu-i plac schimbările.

   - Mie schimbările mi se par distractive. Pentru început, propun să-i zicem sală de studiu. Ești prea mare ca să continui să locuiești într-o „grădiniță”.

   - Crezi?

   - Da. Și prea „bătrână” pentru toate aceste jucării.

   Privirea fetiței se îndreptă spre o grămadă de jucării așezate într-un colț al încăperii.

   - Vrei să spui că le putem scoate de aici?

   - De ce nu? Am putea să le punem în altă parte până vom găsi o fetiță săracă; aceasta va fi foarte fericită să le aibă. Ai putea să i le dăruiești chiar tu.

   Remarcând că Aline manifesta interes pentru această idee, Marisa continuă:

   - Cred de asemenea că ar trebui să scăpăm de această păpușă înainte s-o vadă și altcineva.

   - O detest.

   - Pentru că este un cadou de la lady Wangate?

   Fetița încuviință din cap.

   - Ea vrea ca tata să o iubească... Dar el n-o iubește. Eu știu sigur.

   Toată problema era deci aici. Copilul își adora tatăl și era gelos pe femeile cărora acesta le dădea atenție.

   - Știi ce făcea bunicul meu când nu-i plăcea de cineva? întrebă Marisa.

   Aline ridică spre ea niște ochi strălucitori și așteptă.

   - Îi scria numele pe o bucată de hârtie pe care o punea apoi în fundul unui sertar al biroului. Asta îl împiedica să se mai gândească la acea persoană, zicea el, și mai ales zicea că dacă gândești rău despre cineva, poartă ghinion. Dacă, după 10 ani, găsea hârtiile acelea în birou, nici nu-și mai amintea cine fuseseră persoanele cărora le scrisese numele, și nici de ce.

   - Făcea farmece?

   - Într-o oarecare măsură, da. Înțelegi, când urăști pe cineva, este ca și cum i-ai da o lovitură de spadă invizibilă. Ai crede că asta o să-i facă rău, dar dacă celălalt are o putere magică specială pentru a se proteja, spada se întoarce împotriva ta și te rănește. Asta, te asigur, este o adevărată magie.

   Aline o privi mult timp înainte s-o întrebe:

   - Și când iubești pe cineva, cum se întâmplă?

   Era o întrebare la care Marisa nu se gândise niciodată. Dar, după câteva clipe, răspunse:

   - Eu cred că dragostea este ceva frumos pe care toată lumea și-l dorește; și când ai parte de ea, o păstrezi... Îți iubești tatăl, nu-i așa?

   - Îl iubesc și mă iubește și el. Da, mă iubește! strigă fetița.

   Pusese atâta pasiune în glasul ei încât Marisa fu surprinsă.

   - Doica spune că tata nu iubește pe nimeni, în afară de el, continuă copilul. Dar știu că pe mine mă iubește.

   Se ridică grăbită de la masă și Marisa își dădu seama că o făcuse pentru a-și ascunde lacrimile.

   Așa că schimbă subiectul discuției.

   Seara, după ce Aline se duse la culcare, Marisa coborî în salonașul domnișoarei Whitcham.

   Era o încăpere caldă și confortabilă, plină de tot felul de fleacuri, bibelouri, amintiri din călătoriile făcute în decursul anilor de către proprietara lor. Aceasta păstrase chiar și felicitările cu ocazia diverselor sărbători, pe care i le dăruise ducesa.

   - Mâine, sper că vei prefera să cinezi aici, cu mine, decât sus, zise ea. Nu ți-am propus să vii astă-seară pentru că m-am gândit că trebuie să fii foarte ocupată să te instalezi. Dar presimt că vom deveni foarte bune prietene. Îți mărturisesc că mi se întâmplă deseori să mă simt singură.

   - Nu mă miră.

   - Evident, sunt mereu foarte ocupată. Ducele se bazează în întregime pe mine pentru a avea grijă de toate detaliile mondene. Eu trebuie să hotărăsc cum vor fi repartizați oaspeții și te asigur că uneori este o adevărată bătaie de cap.

   - De ce?

   Domnișoara Whitcham păru stânjenită.

   - Felul în care îi plasezi pe oameni este foarte important. Dacă, de exemplu, ducesa de Manchester dorește să nu fie prea departe de un anume domn cu care flirtează discret, va fi foarte supărată să constate că i s-a dat o cameră la un alt etaj.

   Marisa zâmbi.

   - Oh! Într-adevăr, cred că asta cere o mare doză de diplomație.

   - Îți mărturisesc că, în casa asta, se petrec prea puține lucruri cu care eu să nu fiu la curent. Firește, păstrez totul pentru mine.

   - Bineînțeles, repetă Marisa, convinsă că secretara trebuie să fi fost, dimpotrivă, vorbăreață ca o coțofană.

   - Ducele știe că eu nu spun nimic. Poate n-ai să crezi, dar zilele trecute mi s-a povestit că nu a fost, de exemplu, schimbată la timp mapa de corespondență aflată pe biroul dintr-una din camerele de oaspeți ale celui mai frumos castel din Anglia. Rezultatul: ocupanta următoare a camerei a putut să citească o scrisoare mai mult decât tandră adresată soțului ei de către o doamnă al cărui nume nu pot să ți-l spun!

   - Este înspăimântător să te gândești că o neglijență atât de neînsemnată poate să provoace atâtea neplăceri! exclamă Marisa.

   - Asta a fost cât pe-aci să te termine printr-un proces celebru. Oh! De aceea eu trebuie să am grijă de toate. Excelența Sa are încredere în mine.

   - Și sunt sigură că pe bună dreptate. Ce-ar face dacă dumneata n-ai fi aici?

   - Și eu mă întreb adeseori. Înainte să moară, mama ducelui îmi spunea mereu: „Nici nu îndrăznesc să mă gândesc ce-ai face ducele fără tine, Whitchy”. Ea mă poreclise astfel.

   - Aline este foarte atașată de tatăl ei, remarcă Marisa.

   - Oh! Da. Ți-a spus și dumitale?

   - Da. Mi-a spus că-l iubește.

   - Mă și întreb de ce, zise secretara pe un ton sec. El nici măcar nu se ocupă de ea.

   - Poate că l-am putea convinge să-i arate mai multă afecțiune?

   Domnișoara Whitcham păru absolut îngrozită.

   - Oh! Te implor, domnișoară Mitton, să nu cumva să-i sugerezi așa ceva. Este inimaginabil!

   - De ce? se miră fata. Micuța nu are mamă. Ducele trebuie să înțeleagă că este absolut normal ca ea să se întoarcă spre el pentru a găsi dragostea și securitatea pe care orice copil o caută lângă părinții săi.

   Domnișoara Whitcham se neliniști.

   - Mă pui într-o situație foarte dificilă, zise ea. Te așteaptă o viață grea alături de Aline. Dumneata ești foarte diferită de guvernantele pe care le-am angajat până acum. Oricât de ciudat ar părea - cu atât mai mult cu cât pari foarte tânără și abia te cunosc - nu pot să nu-ți spun că am încredere în dumneata.

   - Atunci, sper că mă vei ajuta. Explică-mi însă de ce nu-i pot sugera ducelui să-i acorde afecțiune unicei sale fiice, afecțiune de care ea are în mod evident nevoie?

   - Fără îndoială că n-ar trebui să-ți spun... dar oricum o să afli de la vreun servitor sau de la mahalagioaica aia bătrână de doică. De fapt...

   Se întrerupse.

   - Te rog, continuă, îi ceru Marisa.

   - Bine. Știi desigur că ducesa era de o nervozitate extremă. La drept vorbind, uneori dădea impresia că nu era în toate mințile. Îi făcea plăcere să-l vadă suferind pe soțul ei. Cred că asta se întâmplă adeseori la oamenii dezechilibrați. Ei par să-i urască pe cei care-i ajută cel mai mult. În orice caz, ea căuta prin toate mijloacele să-l supere sau să-l rănească.

   - Ce-a făcut, de fapt?

   - I-a spus Excelenței Sale, răspunse secretara aproape în șoaptă, că fetița nu este a lui.

Capitolul 3

   Ducele de Milverley coborî pe peronul gării Saint-Pancras. Era prost dispus.

   Călătorise, de la castelul Dunrobin, din Scoția, cu trenul particular al prințului de Wales, unde li se servise o masă copioasă și li se distribuise invitaților prima ediție a ziarelor de dimineață, luate la trecerea prin Crewe.

   Se jucase bridge până în zori și, chiar dacă n-ar fi existat un alt motiv pentru nervozitatea sa, acesta ar fi fost poate de ajuns să nu se afle în cea mai bună formă.

   Printre invitații veniți să vâneze pe domeniul ducelui de Sutherland, la castelul Dunrobin, se afla și prințul de Wales.

   Prințesa Alexandra și prințesele Victoria și Maud erau în Danemarca și Alteța Sa Regală apreciase mult, ca de obicei, compania femeilor, printre ele și fascinanta lady Brooke de care prințul era îndrăgostit de vreo 2 ani.

   Daisy Brooke, cerând ajutorul Alteței Sale Regale în legătură cu o scrisoare indiscretă, nu numai că-i cucerise inima Prințului, dar începea să-și dea seama că și ea îi împărtășea sentimentele. Pe lângă faptul că era foarte frumoasă, avea și un farmec care-i fascina pe toți cei ce se aflau în preajma ei. Cele mai înțelepte dintre rudele sale nu se puteau abține să țină la Daisy, deși nu apreciau ceea ce făcea.

   Ducele de Milverley fiind unul dintre oaspeții castelului Dunrobin, era de la sine înțeles ca și lordul și lady Wangate să figureze pe lista oaspeților.

   Era prima vizită a lady-ei Wangate la acest castel ca-n povești, cu turnurile și turnulețele ce dominau marea și înconjurat de minunate grădini împodobite cu fântâni arteziene ce aminteau de cele de la Versailles.

   Hetty Wangate admira totul și ducele găsea entuziasmul ei destul de înduioșător. În plus, aerul curat îi împrospătase obrajii roz și făcea să-i strălucească părul blond; în tartanul cu care se îmbrăcase, era fermecătoare.

   Dar, la 3 zile după ce ajunseseră la castel, Hetty îl luase deoparte pe duce și-i spusese că lordul Wangate începea să-i facă probleme.

   - Ce înțelegi prin asta?

   - Este gelos, Valerius. Ți-am mai spus-o. De 11 ani de când suntem căsătoriți, nu m-am uitat niciodată la altcineva, și Bernard nu apreciază prietenia noastră.

   - Bănuiește ceva?

   Hetty ridică din umeri. Era un obicei învățat de la francezi și știa că acest gest îi pune în valoare umerii albi și gâtul de lebădă.

   - Trebuie să fim prudenți, zise ducele cu fermitate.

   - Da, evident, trebuie să fim foarte prudenți, admise Hetty ai cărei ochi mari și albaștri se umplură de lacrimi. Oh, Valerius! Nu pot să renunț la tine!

   - Nici nu se pune problema, replică ducele cu vocea lui gravă. Dar să facem în așa fel încât să nu atragem atenția asupra noastră, pentru numele lui Dumnezeu. Poartă-te cât mai fermecător cu putință cu soțul tău.

   Știa din experiență că multe femei îndrăgostite de un alt bărbat - și aici era pericolul - își neglijau soțul sau chiar manifestau aversiune față de acesta.

   Ar fi fost prost, ceea ce nu era cazul, dacă și și-ar fi dat seama că atracția pe care o exercita asupra femeilor ținea în mare măsură de faptul că nu le considera indispensabile vieții lui.

   Avea multe alte subiecte cu care să-și ocupe mintea și, spre deosebire de numeroși contemporani de-ai săi, nu-și consacra toate gândurile, tot timpul și toată energia sexului slab.

   Rămânând perfect conștient de farmecul său și de inconvenientele ce decurgeau de aici, nu avea deloc de gând să se lase din nou prins în capcana unei căsătorii cu vreo tânără stupidă care visa să poarte diamantele familiei Milverley.

   De la moartea soției sale, avusese numeroase legături discrete, dar foarte plăcute, cu femei măritate ai căror soți erau orbi sau înțelegători.

   Nici nu-i trecuse prin minte că lordul Wantage ar fi remarcat că el îi făcea curte delicioasei Hetty, sau chiar că s-ar fi putut supăra din cauza asta.

   Bernard Wantage era un personaj pe care ducele îl califica drept un „excentric deliberat”. Se îmbrăca strident și purta cu mândrie o enormă mustață care făcea deliciul caricaturiștilor și făcuse ca trăsăturile lui să devină familiare omului de pe stradă.

   Se bucura de o mare popularitate la cursele de cai.

   Cu jobenul mereu dat pe spate și cu mustața lui celebră, atrăgea atenția oriunde se ducea.

   Avea întotdeauna o garoafă galbenă la butonieră; cazaca jacheilor lui era și ea galbenă, ca și livreaua servitorilor; trăsurile lui erau și ele galben cu negru.

   Fusese poreclit „Wantage viespea” și ducele începea să se întrebe dacă această poreclă se datora numai faptului că trăsăturile lui semănau cu această insectă cu acul atât de dezagreabil.

   Deși era mai tânăr decât prințul de Wales, ducele și acesta erau foarte apropiați, și Milverley nu avea deloc chef să provoace un scandal care s-ar fi răsfrânt imediat asupra Casei Marlborough.

   Deocamdată, toți cei care țineau la Prinț se străduiau să nu dea naștere la bârfe și critici și să facă uitată povestea Tranby Croft pe care ziarele o întorseseră pe toate părțile și care o ofensase într-atât pe regina Victoria. Aceasta îi scrisese fiului său că afacerea „discreditase întreaga monarhie”. Până și oamenii din popor șitau că „nu se face să trișezi”.

   Faptul că sir William Gordon-Cumming a îndrăznit să intenteze un proces de calomnie împotriva acelora care-l acuzaseră că trișează la baccara - și prințul de Walrd era unul dintre aceștia - stârnise atâtea comentarii încât, oricare ar fi fost rezultatul procesului, vor rămâne mereu urme ale mocirlei răscolite în timpul audierilor.

   Sir William fusese expulzat din armată și din toate cluburile, dar oamenii își manifestaseră indignarea mai ales împotriva prințului de Wales.

   - Presa a fost deosebit de severă și crudă pentru că se știa că eu nu pot să mă apăr, îi spusese Prințul ducelui.

   Acesta nu putuse decât să-și exprime speranța că timpul va așterne uitarea peste proces.

   Având în vedere însă împrejurările, ducele era perfect conștient de  faptul că dacă lordul Wantage se hotăra să facă scandal, situație devenea foarte dificilă.

   Nu închise un ochi în timp ce trenul străbătea întunericul. Știa foarte bine că, dacă ar fi fost rezonabil, i-ar fi spus lady-ei Wantage că cel mai înțelept lucru ar fi fost să nu se mai vadă decât în public. Cel puțin până ce bănuielile soțului ei se vor potoli.

   La castelul Dunrobin, acesta se purtase amuzant ca de obicei. După cină, povestise obișnuitele lui anecdote scârboase. Avusese noroc la vânătoare, pierduse la cărți cu nonșalanță și se comportase tot timpul exemplar.

   Sincer vorbind, dacă ducelui i s-a părut că simte o oarecare răceală în felul în care i-a vorbit Bernard Wantage; poate că n-a fost decât rodul imaginației lui.

   „Trebuie să renunț la ea”, își zicea. Dar imediat reacționa. „Și de ce naiba aș renunța? Îmi place, iar ea crede că este îndrăgostită de mine.”

   Ochii ei mari și albaștri, mereu umezi, îl atrăgeau mult. Ducelui îi plăceau femeile foarte feminine. Acestea îi dădeau un sentiment de forță și superioritate.

   La drept vorbind, toate amantele lui fuseseră femei care se agățaseră de el, care-i mărturiseau dragostea lor. Și el le accepta așa cum un sultan acceptă tributul adus de concubinele lui.

   Când se despărțise de Prinț și de prietenii lui în gara din Saint-Pancras, mulțumise Cerului că nu era un bărbat îndrăgostit. După aventura cu lady de Grey, își jurase să nu se mai îndrăgostească niciodată. Și se ținuse de cuvânt.

   Adeseori, se putea să se simtă sedus, atras, chiar ușor fascinat dar, undeva, în subconștientul lui, o parte din el veghea, rece, calculată. Niciodată nu va mai fi un bărbat vulnerabil, bolnav de dragoste, hoinărind noaptea pe străzi pentru că nu era în stare să închidă un ochi.

   Își amintea și acum de orele interminabile pe care le petrecuse în fața unei anumite case de pe Berkeley Square, aducând un omagiu tăcut femeii pe care o iubea.

   Își amintea cu claritate fericirea nebună pe care i-o producea un cuvânt amabil de-al ei, un zâmbet discret al acelor buze roșii... sau, dimpotrivă, infernul acestei dependențe fatale.

   Îi părea rău dacă va trebui să renunțe la lady Hetty Wantage dar, dacă soțului ei îi trecea prin minte să le facă dificultăți, aceasta va fi singura soluție. Va lua o hotărâre în acest sens la sfârșitul săptămânii, după ce aceștia vor veni la Vox.

   Prințul spusese că el ar vrea să vină la castel a doua zi și să stea până luni, deoarece marți se întorcea prințesa Alexandra. Evident că ducele știa pe cine trebuie să invite și, firește, lordul și lady Brooke figurau pe listă.

   - Să rămânem, joi seara, mai între noi, îi sugerase Prințul.

   - Bună idee, Monseniore.

   - Ceilalți vor putea veni vineri și cu siguranță că vor voi să-ți vâneze potârnichile sâmbătă.

   - Asta o să fie ușor de aranjat.

   Se hotărâse ca, odată ajuns la Londra, să se ducă direct la Vox decât să-și petreacă noaptea la Milverley House de pe Grosvenor Square.

   În ciuda faptului că abia sosise, i se rezervase un compartiment în trenul de Sussex. Valetul lui personal, fără de care nu călătorea niciodată, și alți trei servitori ocupau un alt compartiment.

   Aflând că stăpânul său nu va poposi la Londra, secretara de aici venise la gară să aducă toată corespondența ce sosise între timp la Milverley House.

   Ducele nu catadicsi să arunce vreo privirea teancului de ziare puse alături sau să guste din mâncarea adusă într-un coș împodobit cu coroana ducală, și pregătită într-un timp record de către bucătarul din Londra.

   Privi aproape în silă pateul de gâscă, prepelița în aspic, cotletele de miel și piersicile enorme venite direct din serele de la Vox.

   Își turnă însă șampanie și, sprijinit de speteaza banchetei, privea fără să vadă peisajul ce-i defila prin fața ochilor.

   Se gândea la căldura, la finețea trupului lui Hetty, la felul ei impulsiv de a i se arunca în brațe, de a-și încolăci brațele pe după gâtul lui îndată ce rămâneau singuri. Când îl vedea intrând în salon chipul ei se lumina și petrecuseră multe după-amiezi singuri, în timp ce lordul Wantage se afla la club, înainte să plece cu toții în Scoția.

   Poate că Hetty nu era la fel de frumoasă ca unele dintre celelalte femei cărora ducele le acordase atenție. Dar lui i se părea fascinantă și-i displăcea ideea de a se lipsi de o creatură atât de agreabilă, cu atât mai mult cu cât se îndepărta de ea, în ochii lui asta însemna că se comportă ca un laș.

   - Dumnezeule, Wantage ar putea să se poartă mai civilizat!

   Vorbise cu voce tare. Dacă rolurile s-ar fi inversat, în ceea ce-l privește, el n-ar fi avut nicio obiecție ca soția lui să aibă micile ei aventuri, în măsura în care ar fi fost cât se poate de discretă.

   Ducele fusese atât de absorbit de gândurile lui încât, atunci când trenul ajunse la Vox, își dădu seama că nici nu se uitase prin corespondență sau prin ziare.

   Îl aștepta în gară trăsura lui cu vizitiul și alți doi valeți. Îi lăsă pe ceilalți doi servitori să se ocupe de armele și bagajele aduse din Scoția și el porni spre casă.

   Ca întotdeauna, vederea castelului avea asupra lui un efect calmant. Domeniul era atât de frumos, făcea în asemenea măsură parte din sufletul lui încât la fiecare întoarcere avea o caldă senzație de plăcere.

   Copacii începuseră să-și piardă frunzele, stejarii erau ruginii iar vântul sfârșitului de septembrie începea să înțepe ușor.

   Valetul care-l aștepta la intrare îl salută cu o plecăciune adânci.

   - Fiți binevenit, domnule duce.

   - Spune-le să pună șaua pe Samson. Mă duc să mă schimb, apoi vreau să călăresc puțin.

   - Bine, domnule duce.

   Ducele se repezi în fugă spre primul etaj, cu înflăcărarea unui puști care se pregătește să plece în vacanță. Se simțea cuprins de dorința nebună de a simți vântul biciuindu-i fața, de a uita de toate, în afară de Vox.

   O va vedea pe domnișoara Whitcham la întoarcere pentru a pune la punct împreună cu ea detaliile recepției plănuite, îl va convoca și pe paznicul de vânătoare pentru a hotărî ce vânat vor oferi puștilor invitaților lui, sâmbătă.

   Până atunci însă, doar gândul de a-l încăleca pe Samson, un armăsar cumpărat de curând, era o plăcere în sine.

   Abia urcat în șa, ducele porni în galop și, traversând parcul, se îndreptă spre pădure. Existau, în partea de nord a domeniului, pământuri pe care nu fusese de mult. Poate că aici era o rezervă mai bogată de potârnichi decât în zonele mai apropiate, unde se vâna mai des.

   Cel mai bun mijloc de a-și da seama era, firește, să se ducă să vadă.

   Potecile rar frecventate erau acoperite cu mușchi peste care se așternuse un covor gros de frunze uscate, încât abia dacă se auzea zgomotul copitelor calului său.

   Călărețul tocmai ieșise de sub poala pădurii și mergea agale printre tufișuri, când se auzi un foc de armă.

   Se gândi imediat că are de-a face cu un braconier și îndemnă calul să meargă mai repede.

   Apoi, exact în fața lui, văzu un fazan ridicându-se deasupra tufișurilor.

   - Nu trage! strigă o voce de femeie.

   Dar se auzi un nou foc de armă și ducele văzu fazanul clătinându-se în aer.

   - L-am nimerit! L-am nimerit! strigă un copil.

   - Este rănit! zise femeia.

   Pasărea, vizibil rănită, se îndepărta greoi când răsună o nouă împușcătură.

   Ducele nu se putu împiedica să admire îndemânarea remarcabilă a trăgătorului. Atins direct în cap, fazanul căzu ca o piatră.

   Se auzi un strigăt de bucurie.

   - A murit!

   Ieșind dintre tufișuri, ducele zări mai întâi un copil în care o recunoscu pe fiica sa, alergând peste ogorul arat, fără îndoială pentru a aduce pasărea.

   O femeie, în picioare, cu o pușcă în mână, o privea. Ducele de Milverley se întoarse spre ea, furios.

   - Cine ești dumneata? întrebă el. Și de unde naiba ți-a venit ideea să-mi împuști fazanii în afara sezonului de vânătoare?

   Strigase, cuprins de furie. Femeia se întoarse spre el și ducele întâlni privirea a doi ochi mari și verzi.

   Preț de câteva secunde, citi în ei o întrebare: cine era el? Apoi expresia ochilor se schimbă și, spre mare lui surprindere, văzu în ei strălucind ostilitatea, dacă nu chiar o antipatie pură.

   Urmă un moment de liniște și, cu o voce muzicală, cu o demnitate la care el nu se așteptase, necunoscuta în răspunse:

   - Sunt noua guvernantă a Alinei, domnule duce. Mă numesc Mitton.

   - Noua guvernantă! Și dumneata apreciezi că tirul trebuie să facă parte din instruirea unei fete?

   - Prin el învață precizia, rapiditatea de apreciere a situației și echilibrul.

   Ducele era pe punctul de a-i răspunde când remarcă faptul că guvernanta o privea pe Aline culegând pasărea și întorcându-se spre ei. Marisa se întoarse spre duce.

   - Spuneți-i Alinei că a țintit bine! zise ea, pe un ton aproape imperativ. Este foarte important să-i faceți acest compliment.

   Vorbise cu o asemenea insistență încât surprinderea îi luă o clipă graiul. Niciodată nu s-ar fi așteptat ca o guvernantă să-i spună ce să facă, cu atât mai mult cu o asemenea autoritate.

   - Domnișoară, eu cred că...

   Dar nu-și sfârși bine fraza, Aline îl văzuse și venea acum alergând, sărind peste brazdele de pământ, ținând fazanul de picioare.

   - L-am nimerit, tată! L-am nimerit! M-ai văzut?

   - Da, te-am văzut, zise el pe un ton sec.

   Remarcă deodată pușca mică pe care fața o ținea sub braț și care fusese a lui la aceeași vârstă.

   Acest lucru îl împiedică să rostească cuvintele usturătoare destinate domnișoarei Mitton și, când Aline ajunse lângă cal și-i întinse pasărea vânată, cu obrajii îmbujorați și cu ochii scânteietori, se simți stânjenit să mai fie atât de sever pe cât avusese de gând.

   - A murit tată! Eu l-am nimerit!

   - Cu puțin ajutor din partea însoțitoarei tale, remarcă tatăl său pe un ton rece.

   - Este greu să omori un fazan cu o armă de acest calibru, declară domnișoara Mitton.

   - Dar eu știu să trag, tată! Deja am omorât un porumbel și cred că am nimerit un iepure, dar nu l-am găsit.

   În timp ce vorbea, unul dintre ajutoarele paznicului de vânătoare ieși din pădure împreună cu câinele său. Pe umăr ținea un băț de care atârna un sortiment variat de vânat. Erau vreo 6 porumbei, două prepelițe, o cioară, o gaiță și 3 iepuri.

   - Paznicul de vânătoare ne-a autorizat să împușcăm acestea, îi explică Marisa.

   - Frumoasă recoltă, domnișoară! zise ducele sarcastic.

   - Fazanul, evident, a fost o greșeală. Aline era un pic surescitată, fără îndoială, pentru că știam amândouă că sezonul la fazani se deschide abia săptămâna viitoare.

   - Mă simt ușurat să aflu că ai cunoștințe atât de vaste în acest domeniu, făcu ducele, pe același ton sarcastic.

   - Am tras bine, nu-i așa, tată? continuă Aline ținând încă pasărea în mână, cu capul ridicat, cu o privire aproape imploratoare către tatăl său.

   - Este adevărat, l-ai atins, răspunse el.

   Apoi își întoarse calul și reintră în pădurea de unde ieșise.

   Aline  îl urmări cu privirea atât de îndurerată încât Marisa zise repede:

   - A spus că ai tras foarte bine, Aline.

   - N-a spus așa, răspunse fetița cu o voce tremurată.

   - Cred că mai degrabă a fost surprins să ne vadă. Dacă ai fi fost băiat, tatălui tău i s-ar fi părut perfect normal să te folosești de o pușcă, dar el este obișnuit cu ideea că o fată n-ar trebui să facă așa ceva.

   - Dacă aș fi fost băiat, mi-ar fi spus că am tras foarte bine.

   - Cu siguranță, acesta-i adevărul! Dar, Aline, trebuie să înțelegi că bărbații se așteaptă ca femeile să stea cuminți toată ziua, pictând sau brodând. Va trebui ca, tu și cu mine, să-l convingem pe tatăl tău că noi vrem să facem și altceva.

   Licărirea vioaie reapăru în ochii copilului.

   - Oare o să-l putem face să înțeleagă? întrebă Aline.

   - Ne vom strădui. Acum, dă-i fazanul lui Scott. Trebuie să ne întoarcem la castel. Nu știam că tatăl tău se întoarce astăzi.

   Pe drumul de întoarcere, Marisa se întreba dacă ducele îi va interzice fiicei sale să vâneze din nou.

   Spera să-l poată convinge să n-o facă. Totuși, furia din glasul lui și expresia nu-i prevesteau nimic bun pentru viitor. Știuse că-l va detesta imediat ce-l va vedea. În ciuda frumuseții și aspectului pașnic al castelului Vox, Marisa simțea prezența ducelui ca pe o amenințare aproape tangibilă.

   Crezuse însă că știa cum arată. Vedea lui în carne și oase o surprinsese. Nu se așteptase să fie atât de înalt, atât de impresionant. Reprezenta însăși puterea, gândi ea. Ți-l puteai imagina pe Alexandru cel Mare arătând ca el, sau pe Hanibal trecând Alpii cu elefanții săi.

   Simțise dintr-o privire că era un luptător, un șef, un bărbat care nu se mulțumea doar cu oportunități, care nu va accepta un raționament logic decât dacă acesta îi convine.

   De fapt, își zise ea, ducele era chiar mai rău decât și-l închipuise. Dintr-o dată îi fu îngrozitor de teamă că el va distruge tot binele pe care ea reușise să i-l facă Alinei de la sosirea ei la Vox.

   Se afla la castel de 3 săptămâni și făcuse atâtea schimbări încât era o prostie dacă n-ar recunoaște că toate astea s-ar putea să nu-i placă ducelui.

   Marisa fusese stupefiată să constate ce viață nefericită, limitată, ducea Aline. Mai întâi, aproape niciodată ea nu făcea mișcare, plimbări. Guvernanta dinainte detesta plimbările. De 3 ori pe săptămână copilul era dus să facă o plimbare pe un ponei gras și leneș, ținut de o sfoară lungă legată de un stâlp.

   Restul timpului și-l petrecea în apartamentul ei, fără nimic care s-o îndemne să-și folosească creierul sau imaginația, fără nimeni care să se ocupe într-adevăr de ea, doar cei care-i aduceau mâncarea - și asta port echilibrată - și care-i spuneau mereu să fie cuminte.

   Mâncărurile erau bine gătite, dar după concepția pe care o avea bucătarul despre alimentația copiilor. I se dădeau multe budinci indigeste, prea multă pâine albă, unt, prăjituri foarte dulci. Prea puține fructe, în ciuda faptului că serele de la Vox erau pline de piersici, de struguri și de legume proaspete.

   Faptul că Aline avea coșuri pe față era dovada alimentației ei dezechilibrate.

   Marisa ceruse să stabilească ea meniurile împreună cu bucătarul, iar domnișoara Whitcham, după ce remarcase că acest lucru nu se mai făcuse niciodată, cedase cu destulă bunăvoință.

   Cum Marisei îi plăcea foarte mult să călărească, ținuse ca Aline să călărească și ea cel puțin câte două ore în fiecare dimineață. În fiecare după-amiază, făceau lungi plimbări pe jos. Explorau pădurea și, așa cum îi promisese copilei, făceau tot soiul de descoperiri.

   Marisa fusese îngrozită să constate că niciuna dintre guvernante nu-și dăduse silința să-i arate Alinei care este diferența dintre un stejar și un fag. După cum n-o învățase să recunoască legumele cele mai simple și la ce folosesc ele. Nicio guvernantă nu săpase împreună cu eleva ei într-o moviliță de nisip pe care o găsiseră sub pini, în spatele tufișurilor.

   Aici îngropaseră, discret, păpușa mutilată, cadoul de la lady Wantage. Fetița apreciase mult secretul operațiunii și bucuria de a face o groapă destul de adâncă pentru a ascunde jucăria.

   Marisa vedea cu încântare reapărând culorile în obrajii copilei și constata că era din ce în ce mai rar îmbufnată.

   Îi câștigase încrederea și, din această cauză, putea s-o controleze mult mai ușor.

   Când fetița făcea o criză de furie, ceea ce se întâmpla atunci când nu ceda capriciilor ei, Marisa ieșea din încăpere. După vreo 10 minute,  Aline venea să-i bată la ușă și să-și ceară iertare.

   O dată, când Aline fusese deosebit de furioasă, Marisa ieșise să se plimbe prin grădină. Trecuse vreo jumătate de oră, când simțise o mânuță caldă strecurându-se într-a ei și auzise o voce speriată spunându-i:

   - Nu reușeam să te găsesc... Mi-a fost teamă că ai plecat!

   Într-o zi, domnișoara Whitcham o întrebase pe Marisa:

   - Mă întreb ce i-ai făcut copilei ăsteia. Nu mai este deloc așa cum era. Faci într-adevăr minuni, domnișoară Mitton.

   - Ba deloc, mă mulțumesc doar să dau dovadă de puțin bun simț, îi răspunsese Marisa.

   De fapt, era de-a dreptul indignată de felul în care fusese lăsată să crească Aline, fără reguli precise, fără afecțiune. Din acest punct de vedere, îl condamna pe duce.

   Întoarse la castel, luară ceaiul.

   Aline avea dreptul și la un ou moale. Erau pregătite și sandvișuri cu roșii, salată de creson, precum și multe fructe proaspete.

   - Crezi că tata ar vrea să mă vadă? întrebă fetița.

   - Poate că astă-seară este prea ocupat, îi răspunse Marisa care-și mușcă buzele când văzu dezamăgirea din ochii copilei.

   Doica, bombănind și purtându-se cu Marisa pe cât putea să-și permită de dezagreabil, veni și o luă pe Aline s-o ducă la culcare.

   După puțin timp, un valet bătu la ușa sălii de studiu.

   - Domnul duce dorește să vorbească cu domnișoara. Sunteți așteptată în salon.

   Auzindu-l, Marisa își dădu seama că se așteptase la această convocare. Pentru o clipă, i se făcu teamă. Îl vedea și acum călare pe armăsarul lui negru și nu uitase că i se păruse măreț și un pic înspăimântător.

   Dar își ridică trufaș, bărbia. Nu-i era teamă de nimeni. La urma urmei, de ce i-ar fi fost teamă? În cel mai rău caz, o va concedia. Oricum, ea n-avea de gând să stea prea mult la castel.

   Dar ar fi neplăcut s-o concedieze atât de repede, pentru că fusese atât de ocupată cu Aline încât avusese prea puțin timp să se mai gândească la cartea ei.

   Se dusese aproape în fiecare seară în bibliotecă, după ce se termina cina luată împreună cu domnișoara Whitcham, dar mulțimea de cărți, nu numai din domeniul literaturii, erau atât de ispititoare încât, în loc să facă cercetările necesare cărții ei, se cufundase în citirea ultimelor apariții despre care doar auzise vorbindu-se dar nu avusese ocazia să le citească.

   Se apropie de încăperea în care aflase că ducelui îi plăcea să stea, cu capul sus, dar conștientă că, atât pentru binele Alinei cât și al său, nu trebuia să se poarte provocator.

   Încăperea dădea spre lac și soarele care apunea în spatele brazilor arunca o lumină care, atunci când ducele se îndepărtă de fereastră pentru a se apropia de Marisa, îl înconjură parcă într-un nimb de foc.

   După ce închise ușa în urma ei, se opri în pag. Părul blond-roșcat ca o flacără, proiectat pe panoul de lemn lăcuit al ușii, mai atenua un pic sobrietatea rochiei de un verde-închis pe care și-o pusese din cauza gulerului și a manșetelor albe care-i dădeau o oarecare înfățișare puritană.

   Lady Barrington cumpărase rochia cu valuri de dantele pe care Marisa le îndepărtase, părându-i-se prea ostentative pentru o simplă guvernantă. Cu toate acestea, nu avea cum să facă încât culoarea închisă a rochiei să nu-i accentueze tenul alb sau să ascundă faptul că ochii ei verzi scânteiau de furie, dar și de puțină îngrijorare.

   - Intră, domnișoară, zise ducele. Aș vrea să-ți vorbesc.

   Se așeză într-un fotoliu cu spetează înaltă din spatele biroului și ei în arătă un scaun din fața lui.

   Era de o extremă eleganță, dar fără nimic ostentativ. Hainele, remarcabil croite, păreau totuși a fi pentru el doar niște accesorii fără o importanță deosebită.

   Marisei însă i se păru arogant felul în care se sprijinise de spetează și felul în care ochii lui cenușii înregistrau parcă fiecare detaliu al toaletei ei.

   Avea impresia că el îi scotocește în adâncul sufletului, ca și cum ar fi căutat ceva... Dar ce anume, habar n-a avea.

   Poate simțea că ea nu este ceea ce pretindea a fi. Imposibil! Era o idee ridicolă! Ducele nu era decât un tip superficial, un bărbat fără scrupule și morală, care n-avea alt scop în viață decât să se culce cu nevestele altora neglijându-și fiica.

   Totuși, Marisa trebuia să recunoască că era extrem de frumos, în ciuda cutei din colțul gurii, care-i dădea o expresie cină, și a felului nepăsător în care își închidea pe jumătate ochii.

   În plus, doar faptul că îl detesta o făcea să fie teribil de conștientă de personalitatea lui. Își reproșa aproape cu furie că se simțea atât de emoționată de simpla lui prezență. Și, în ciuda hotărârii sale de a părea indiferentă la tot ce-ar fi putut să-i spună el, inima ei începu să bată mai tare ca de obicei.

   Se lăsă o tăcere apăsătoare care o făcu să-și ridice bărbia. În sfârșit, ducele spuse:

   - Domnișoară Mitton, aș vrea să-ți cunosc părerea despre fiica mea. Celelalte guvernante pe care le-am avut mi-au vorbit despre inteligența ei în niște termeni puțin măgulitori. Chiar este proastă?

   - Dimpotrivă. Mie mi se pare că Aline are o minte foarte vioaie, răspunse Marisa. Are o memorie bună și o imaginație bogată, care însă nu i-a fost încurajată niciodată. După părerea mea, este copilul cel mai neglijat pe care l-am întâlnit vreodată.

   - Neglijată?!

   Dacă Marisa avusese de gând să-l surprindă pe duce, ei bine, reușise.
   El își îndreptă spatele și-i aruncă o privire pătrunzătoare, continuând:

   - Ce înțelegi dumneata prin „neglijată”? N-o să-mi spui că nu se ocupă destul lume de ea?

   - Mai întâi, este bătrâna doică, dar este mult prea în vârstă ca să se mai ocupe de copii și ar fi trebuit de mult să iasă la pensie. Ea însă este hotărâtă să nu lase pe nimeni altcineva s-o influențeze pe Aline. Din cauza ei, copila este agresivă; și-i împuie capul cu o grămadă de povești stupide. Atâta vreme cât doica rămâne în preajma Alinei, orice guvernantă va avea puține șanse de succes.

   Marisa lăsă cuvintelor ei timp să-și croiască drum în mintea ducelui, apoi continuă:

   - Celelalte persoane care se ocupă de ea sunt evident servitorii. Aceștia trăncănesc și spun tot felul de povești în prezența ei, ca și cum ea n-ar fi de față. Este un obicei pe care servitorii n-ar trebui să-l aibă, domnul duce trebuie să știe asta.

   - Fără îndoială că ești foarte directă, domnișoară Mitton. Aș putea să te întreb în ce fel te gândești să-i ameliorezi soarta Alinei?

   - Aveam de gând să vă întreb, îndată ce vă întoarceți, dacă nu sunt și alți copii de vârsta ei pe domeniu. Vă puteți imagina ce înseamnă pentru o fetiță de vârsta Alinei să nu aibă pe nimeni nu cine să se joace și să râdă? În fond, ea a fost crescută în același fel ca și prințul de Wales căruia nu i-a fost permisă niciodată prezența unui puști în viața lui; întotdeauna, regina și prințul consort erau de față.

   - Cel puțin, eu nu comit aceeași greșeală, remarcă ducele.

   - Și totuși, acesta ar fi singurul lucru care ar ajuta-o pe Aline.

   Interlocutorul ei o întrerupse imediat:

   - Am aflat de la domnișoara Whitcham că Aline a distrus o păpușă foarte scumpă pe care i-a dăruit-o una dintre prietenele mele. Am de gând să-i vorbesc despre asta, dar poate că dumneata ai pedepsit-o deja așa cum merită.

   - Nu. N-am pedepsit-o, răspunse Marisa, dar am îngropat împreună corpul delict.

   - Ați îngropat-o! exclamă ducele.

   O clipă, Marisei i se păru că zărește o scânteie în privirea lui.

   - Dar cărui fapt îi atribui dumneata o asemenea purtare din partea ei?

   - Faptului că este geloasă.

   - Geloasă? Dar e absurd!

   - Chiar credeți? În fond, este absolut de înțeles. Nevăzând pe nimeni altcineva în preajma ei decât servitori, toată atenția Alinei este îndreptată spre dumneavoastră. Se știe că fetițele își adoră tații. Eu îmi adoram tatăl. Dar, la Aline, acest lucru se transformă în obsesie. Din acest motiv, este lesne de înțeles, ea îi detestă pe toți cei care vă rețin atenția sau care, crede ea, încearcă s-o facă.

   Ducele se ridică și traversă încăperea îndreptându-se spre fereastră.

   - Îmi vine greu să admit că ceea ce-mi spui dumneata este adevărat.

   - Vă rog, încercați să mă credeți. Dacă ați vrea să fiți un pic mai drăguț cu Aline, dacă ați accepta s-o încurajați și s-o lăsați să vă arate puțină afecțiune, vă asigur că va deveni o fetiță perfect normală și fermecătoare.

   Ducele nu răspunse și continuă să privească apusul de soare.

   - Cu siguranță mi-ai oferit un subiect de gândire, zise el după câteva minute. Până una-alta, mai ai de gând să continui s-o înveți pe fiica mea să tragă cu pușca? Eu mă gândeam că este încă mult prea mică.

   - Și dumneavoastră ați învățat la aceeași vârstă.

   - Eram băiat.

   - Dar erați și copil, replică ea; aveați nevoie de ceva interesant, incitant, de exercițiul pe care acest lucru îl implică.

   - Nu mi se pare o ocupație prea feminină.

   - Aline nu este genul acela de fetiță căreia să-i placă să coasă sau să picteze, răspunse Marisa cu o voce aspră. Pe de altă parte, eu n-am fost niciodată convinsă că toate astea contribuie la drăgălășenia sau la farmecul unei femei.

   Ducele se desprinse de fereastră.

   - Încep să mă tem, domnișoară Mitton, că dumneata ești una dintre acele femei moderne despre care vorbesc ziarele. Cu toate aceste idei ciudate și revoluționare pe care le introduci în sala de stuiu, nu pot decât să spre că opiniile dumitale politice nu sunt la fel de explozive.

   - Voi face în așa fel încât opiniile mele politice să nu figureze în programa școlară a Alinei, răspunse Marisa pe un ton calm.

   - Deduc de aici că ele nu sunt aceleași cu ale mele, zise contele.

   Se făcu liniște și lordul Milverley se așeză din nou pe fotoliul din spatele biroului.

   - Dă-mi voie să-ți spun foarte sincer că ideile dumitale mă surprind. Dar domnișoara Whitcham mi-a vorbit despre progresele uimitoare ale Alinei de când ai venit dumneata aici. Bineînțeles, îți sunt recunoscător. Îmi lași timp să mă mai gândesc la ceea ce mi-ai spus în legătură cu ceilalți copii cu care ar fi bine să se întâlnească? Poate că vom mai putea vorbi despre asta înaintea plecării mele la Londra, săptămâna viitoare.

   Marisa se ridică.

   - Vă mulțumesc, domnule duce. Voi aștepta cu nerăbdare să aflu părerea dumneavoastră.

   Ducele se ridicase și el. În clipa în care fata se întoarse spre ușă, el îi vorbi din nou, pe un ton schimbat:

   - Cine ești dumneata? De unde vii?

   - Am fost recomandată de lady Barrington, domnule duce. Dumneaei mă cunoaște de ani de zile.

   - Și unde locuiești?

   - În Hertfordshire.

   - Părinții dumitale trăiesc?

   - Nu, domnule duce, au murit amândoi.

   - De aceea probabil trebuie să-ți câștigi pâinea... Nu prea semeni cu o guvernantă obișnuită, domnișoară Mitton.

   - Acesta este evident un handicap serios.

   - În ce mă privește, sunt de părere că natura a fost foarte generoasă cu dumneata, răspunse el pe un ton grav.

   O licărire malițioasă trecu prin ochii fetei.

   - Am fost prevenită că, dimpotrivă, acest lucru ar putea fi pentru mine un mare dezavantaj dacă aș fi fost interogată de stăpâna casei.

   - Poate că a fost mai bine că eu n-am fost aici când ai sosit dumneata.

   - Domnul duce vrea să-mi dea de înțeles că nu m-ar fi autorizat să fac parte din personalul casei?

   - Nici vorbă de așa ceva! Sunt doar surprins că o fată atât de drăguță ca dumneata nu și-a găsit de făcut ceva mai potrivit.

   - Vă asigur, domnule duce, că funcția aceasta mi se potrivește perfect. Aici există atâta frumusețe, și pot învăța atâtea lucruri, încât doar dacă privesc în jurul meu, mi se taie răsuflarea. Vă dați seama că nimeni, niciodată, n-a încercat să-i spună Alinei povestea moștenirii ei sau să-i explice ce înseamnă cărțile, mobilele, toate obiectele din această încăpere?

   - Mă uimești cu cunoștințele dumitale. Când ai avut timp să studiezi atâtea la o vârstă atât de fragedă?

   - Învăț în continuare.

   - Și eu, răspunse el. Poate că există lucruri despre care ne putem învăța reciproc.

   Vorbise pe un ton neutru dar, ridicând privirea, Marisa fu surprinsă de expresia ochilor lui.

   Preț de o clipă, rămaseră nemișcați, și lumea împreună cu ei. Era ca și cum se întâlneau, nu pentru prima oară, ci dincolo de eternitate. Apoi, cu părul ei scăldat în lumina apusului de soare, Marisa își coborî pleoapele și genele-i negre îi umbriră pielea albă a feței.

   - Îi mulțumesc domnului duce că a binevoit să mă asculte, zise ea aproape în șoaptă.

   Apoi se îndreptă spre ușă, o deschise și ieși.

Capitolul 4

   - ...Apoi, a fost marchiza de Paddington, continuă domnișoara Whitcham. Era frumoasă și-i plăcea mult vânătoarea. Și-a lăsat aici caii o iarnă întreabă. Noi toți țineam la ea, iar ea pur și simplu adora și urmele pașilor domnului duce.

   Marisa vrusese să se informeze despre diversele legături ale „stăpânului” său, dar acum, fără să-și poată explica de ce, simțea o ciudată stânjeneală că-i scotocea trecutul. Era ceva parcă grețos în a o asculta pe secretara care se delecta povestindu-i iubirile ducelui, și Marisa nu putea să nu se întrebe cum reușise să-și păstreze postul.

.........................