Sacrificiul, Martina Cole

............................................................

                        6-7

         Băiatul avea ochii înfundați în cap ai unui toxicoman. Păreau atât de adânci și frumoși, când de fapt nu era decât efectul heroinei. 

   Asta-i făcea pe oameni să aibă încredere în toxicomani, ochii aceia, până ajungeau să-i cunoască mai bine și să-și dea seama că privirea lor nu avea nicio legătură cu personalitatea.

   - Ai început să cobori?

   Kerr dădu din cap, rușinat să recunoască faptul că era heroinoman.

   - Mai ai?

   Același răspuns - cu o privire spre Willy, care clătină din cap, semn că Tyrell nu urmărea nimic necurat.

   - Dacă vrei o doză, spuse sever Tyrell, ia-o, da` să nu te bubui așa de tare încât să nu mai poți vorbi cu mine, e clar?

   Willy bătu cu palma în canapea, iar Kerr se așeză lângă el, cu grijă, ca și cum s-ar fi temut să nu facă zgomot. Sorbi din cutia de Red Stripe și întrebă:

   - Ce te-nteresează, dom`le?

   Tyrell încă nu-și revenise din uimire. Băiatul era atât de tânăr.. Și totuși, avea înfățișarea tipică, nervozitatea și tresăririle speriate caracteristice oricărui toxicoman.

   Știa că-i evaluase lucrurile din apartament cu titlu de rutină, pentru că așa făceau toți consumatorii de droguri. Se gândeau mereu la viitor, iar viitorul însemna pentru ei să facă rost de bani prin orice metode. Puțin le păsa pe cine călcau în picioare cu acel prilej.

   Oare așa ajunsese și bietul Sonny în casa lui Nick Leary?

   Tyrell sorbi cu sete din cutia de Red Stripe și întrebă pe un ton rece:

   - Și unde-i Justin ăsta?

   - Cine-ntreabă? replică sfidător Kerr.

   Înainte ca Tyrell să-i răspundă, Willy zise cu simplitate:

   - Zi-i, Kerr. Măcar o dată fă și tu ceva ca lumea, bine?

   Celălalt ridică din umeri, ca și cum habar n-ar fi avut la ce se referea Willy.

   - Nu l-a mai ginit nime`, dă mult.

   Kerr vorbea ca negrii englezi, iar accentul lui îl irita pe Tyrell, care era un englez jamaican.

   - Cum adică, nu l-a văzut nimeni? A plecat din cartier? S-a dus, l-au săltat, a crăpat de-o supradoză? Ce-a pățit?

   Tyrell știa toate lucrurile care li se puteau întâmpla toxicomanilor.

   - Ultima`tă cân` l-am chimbit pă Justin era cu Sonny, cu fo doo zile-nainte să dea-n primire.

   - Crezi că știa ce avea de gând Sonny să facă?

   Băiatul ridică din umeri. 

   Purta niște pantaloni largi, la modă, lăsați pe șolduri, iar Tyrell se întrebă dacă știa că moda pornise dintr-o închisoare din America unde majoritatea deținuților erau negri condamnați la moarte și n-aveau voie să poarte curele ca să nu se spânzure.

   Lucrurile de genul ăsta îl înfuriaseră la Sonny. Își izgoni gândul și aprinse încă o țigară de marijuana.

   - Zi, băi tăntălăule, cu pantalonii tăi de rahat și limbaju` ăsta de râsu` lumii, știa sau nu știa? Vorbește, ce mama mă-sii, crezi c-am toată noaptea?

   Kerr nu răspunse, rămânând doar cu privirea spre cutia de Red Stripe.

   - Băi, tu ești bătut în cap, sau ce mama dracu`? Îmi răspunzi sau nu?

   Tyrell începuse să-și piardă răbdarra cu puștii ăia. Dacă erau destul de maturi ca să-și distrugă viețile, de ce nu puteau răspunde la o întrebare?

   În schimb, răspunse Willy în locul lui Kerr, spunând doar atât:

   - I-e frică, uită-te la el. Tremură.

   Abia atunci Tyrell observă că lui Kerr îi curgeau lacrimile, de pe bărbie pe mâinile cu care ținea cutia de bere ca și cum de asta ar fi depins viața lui.

          Billy o privi pe Tammy în timp ce intra în cameră, gata să iasă în oraș.

   Își ținea mobilul la urehe și avea pe ea echivalentul bijueriilor coroanei, dacă ar fi fost făcute în Essex. Un Rolex bătut în diamante, cercei Gucii tot cu diamante, și un colier care costase mai mult decât o casă cu 4 dormitoare. Mâinile îi scânteiau de inele, purta o rochie neagră simplă și pantofi Jmmy Choos cu tocuri înalte.

   - Tammy, unde te duci - la premiile Oscar?

   Tammy nu-și ascunse nemulțumirea față de reacția lui Nick.

   Billy îl privi cu uimire. Tammy își sărută soțul, de rămas-bun, senzual, stăruitor - în timp ce el parcă ar fi sărutat o mătușă domnișoară bătrână. În clipa aceea, lui Billy îi trecu prin cap că Nick era aproape asexual.

   Le făcea curte gagicilor, vorbea cu ele, flirta, dar nimeni nu-l văzuse vreodată cu una. Iar Tammy era o bucățică bună, numai de n-ar mai fi dat atâta din clanță; el, personal, regulase și altele mult mai rele ca ea, de-a lungul anilor.

   Mai era și drogată, și pe jumătate beată - și totuși, o lăsa să conducă?

   - Poți să mergi singură cu mașina, Tammy? întrebă el.

   Zâmbindu-i, femeia răspunse veselă:

   - Am condus și când eram mai nasol ca acum, frăție, da-napoi am să iau un taxi.

   Și ieși, într-un nor de parfum și zâmbete, în timp ce Nick își dădea ochii peste cap, după care spuse cu seriozitate.

   - E un coșmar ambulant. Se duce iar la vinăria de unde-au arestat-o ieri, că se luase la trozneală. Îi place să se dea mare.

   Încerca să se explice, și o știau amândoi.

   - Deci, unde rămăsesem?

   Turnă încă două rânduri, deși Billy încă nu-și golise paharul.

   - Mie nu, amice, mi-a mai rămas.

   Mâinile lui Nick tremurau, și se străduia să se poarte cât mai normal. Ar fi vrut ca Billy să plece odată, ca să-și revină și să vadă ce mama mă-sii tot îndrugase Angela.

   Se tot uita la ceas. Voia să iasă în oraș cât mai curând. Avea o întâlnire, și era hotărât să n-o piardă, orice-ar fi spus Billy Clarke.

           Hester și Dixon erau îngrijorați în legătură cu Angela.

   Bătrâna le zâmbea copiilor, iar aceștia se bucurau. Și totuși, în toți anii de când făceau parte din familia ei, Angela făcuse tot posibilul ca să-i evite. Nu era rasistă, dar nu credea în amestecul dintre rase; nimic n-o putea convinge că Dixon era la fel de englez ca ea.

   Iar acum, pentru prima oară, nu mai putea de dragul lor.

   Cu siguranță, era cel mai neașteptat lucru.

   Dixon destupă o sticlă de brandy și-i turnă soacrei sale un păhărel. Angel părea să aibă nevoie, și-l primi cu recunoștință. Apoi, cu tact, Dixon le lăsă pe cele două femei singure, luând copiii cu el în parcul central.

   După plecarea lor, Angela spuse:

   - Ai o casă frumoasă și o familie încântătoare.

   Hester știa cât o costase pe mama ei să rostească aceste cuvinte, ceea ce o făcea s-o respecte și mai mult.

   - De ce-ai venit la noi, mamă? Ce s-a întâmplat între tine și Nick?

   - Nu s-a întâmplat nimic, voiam doar să vă văd. N-am voie să-mi vizitez nepoții fără să fiu luată la întrebări?

   - Mamă, cu tot respectul, i-ai văzut pe copiii mei doar de o duzină de ori în 17 ani, și chiar și atunci, a trebuit să insiste Nick.

   Cele două femei se priviră un timp în tăcere.

   - Îl iubești pe Nick, nu-i așa?

   Hester zâmbi larg. Semăna atât de mult cu tatăl ei, încât pe Angela o durea s-o privească.
   - Sigur că da, mamă. A fost așa de bun cu noi, de-a lungul anilor. Ne-a ajutat să ne aranjm, iubește copiii, e cu adevărat un om cumsecade.
   Angela zâmbi din nou. Voia s-o întrebe pe fiica ei de ce Nick nu-i invita niciodată la petreceri în casa lui, și nici la vila din Spania, dar se abținu.
   De ce să întrebe un lucru pe care-l știa?
   Din cauza ei n-o făcuse, iar acum îi era rușine. Ea îi ceruse să nu-i aducă în viața ei, iar Nick o iubea atât de mult, încât acceptase să rămână despărțit de sora lui.
   - Am să te mai întreb o dată, mamă. De ce ești aici? Ce s-a întâmplat cu tine și Nick?
   Hester știa că trebuia să fi fost o catastrofă, nimic altceva n-ar fi adus-o pe Angela acolo, dar prefera să nu forțeze nota. Mama ei avea să-i spună când găsea ea de cuviință.
   - V-ați certat, cu Nick sau cu Tammy?
   Angela ridică din umeri.
   - Nu, simțeam doar nevoia unei schimbări, atâta tot. Și acum, mai lasă-mă cu întrebările și spune-mi ce se mai întâmplă. Carl mi-a spus că a luat 10 GCSE-uri. Deștept băiat, seamănă cu tatăl lui.
   - Dixon își petrece foarte mult timp cu ei. Din fire, Carl nu-i cel mai inteligent copil din lume, dar își dă toată silința. Dacă ia note bune, o să-i luăm o motocicletă. Sau, mă rog, o bicicletă cu motor.
   Angela dădu din cap.
   - Și nu uita că Ria își va lui curând prima Împărtășanie. Dăm o petrecere, ca de obicei.
   Dixon se convertise la catolicism, ca să se poată căsători și religios. Pe Angela o uimea să vadă că acea mică familie era atât de unită, când știa că pentru ei banii fuseseră întotdeauna o problemă. De ce nu-și apreciase niciodată just copiii? De ce majoritatea femeilor își vedeau mereu copiii cu totul altfel decât pe toți ceilalți din viața lor?
   Hester observă că mama ei era dusă pe gânduri și clătină din cap cu tristețe. Deocamdată, n-avea să primească niciun răspuns.
   - Mă duc să fac un ceai, bine? Vrei un sandviș, ceva, să-ți țină de foame până la cină?
   La asta, Angela zâmbi - un zâmbet adevărat.
   - Te-ajut și eu cu cina, scumpo, îmi place să gătesc. Ceea ce, la Nick în casă, prindea foarte bine - Tammy nu era-n stare niciun amărât de ou să fiarbă fără să-l facă praf.
   Zâmbiră amândouă. Adevărul era că Tammy știa să gătească - dar numai când se deranja s-o facă, ceea ce-n ultima vreme nu se mai întâmpla.
   Hester abia aștepta să afle ce se întâmplase, dar știa că Agela avea să-i spună la momentul potrivit. Așteptase atâta vreme o vizită a mamei sale, și n-avea de gând ca acum s-o strice.

           - Deci, n-ai avut niciodată nimic de-a face cu Tyrell Hatcher?
   Nick clătină din cap.
   - Nu, numele ăsta nu-mi spune nimic.
   Billy își aprinse încă o țigară, întrebându-se ce voia să spună de fapt Nick.
   - E cel mai bun prieten al fratelui meu mai mic. Îl mai ții minte pe Louis?
   Nick dădu din cap, amintindu-și-l pe băiatul cel înalt, cu zâmbet plăcut.
   - Mda. Și?
   Începea să devină agresiv. Își mai turnă un pahar, scrâșnind printre dinți:
   - Nu-mi cer iertare pentru ce-am făcut, Billy. Scoală-te tu noaptea din somn și găsește-l pe bulachele ăla mic la tine-n casă, și vrei să zici c-ar să-l întrebi în mă-sa ce pedigree are înainte să-l bușești? Asta vrei să zici? Nu te-am știut niciodată de asistent social.
   Billy era nemulțumit.
   - Nu vorbi prostii, știi doar că n-am vrut să spun asta.
   Nick râse.
   - Serios? Și de un-să știu, acum mai citesc și gânduri?
   Billy Clarke auzise destul. Apropiindu-se de Nick, spuse cu deliberare:
   - Las-o naibii moartă, dom`le. Am văzut pe mulți amici de-ai mei luând-o pe calea asta. Ești paranoic, da` cu mine n-ai să te porți la fel, auzi ce-ți spun? Am venit aici ca prieten, vreau s-o rezolvăm. Tyrell vrea să știe ce l-a adus pe băiatul lui la tine-n casă, atâta tot. N-are nimic cu tine, personal.
   - Ce vorbești, Billy? Foarte frumos din partea lui.
   Billy închise ochii, înghițindu-și furia.
   - Ascultă la tine ce vorbești! Uită-te-n juru` tău! Ai mai mult decât și-ar putea imagina majoritatea oamenilor, Nick, și le rasolești pe toate, vârându-ți-le pe nas. Mă rog, e dreptul tău, nu? Da` cred c-ar fi cazu` să-l vezi pe Tyrell, fiindcă bietul bulangiu trebuie să se descurce nu doar cu moartea lu` fi-su, ci și cu viața pe care-a avut-o de trăit nenorocitul ăla mic cu drogata de maică-sa.
   - Jude Drogata?
   Vorbise cu atâta ură, încât Billy întrebă încet:
   - Și de unde-o cunoști?
   Nick înghiți în sec, înainte de a spune:
   - Citesc și eu ziarele, amice. Sunt locale, iar stilul ei de viață a ajuns renumit. Nu-s eu de vină că Hatchar și-a lăsat fiul cu-o balegă ca ea, nu? Poate n-ar fi stricat să aibă puțin mai multă grijă de el - ce zici? În loc să-ncerce să afle acum de ce-a luat-o razna, mai bine încerca s-o dreagă înainte să trebuiască să-i sfărâm eu capu` puștiului.
   - Băi, Nick, tu chiar n-ai auzit ce ți-am spus? N-a fost vina lui Tyrell. Și acum, uite cum am ajuns cu toții. Uită-te la maică-mea, săraca - era să moară din cauza noastră. Nu-ntotdeauna poți da vina pe părinți. Nici n-ai cum să știi ce-o să se aleagă de băieții tăi, încă. Pe lumea asta există drogați de toate felurile, și nici cu tine nu mi-e rușine. Ai prizat cât tot fondul de pensie al lu` Escobar, și-asta numai în astea două ore de când sunt eu aici - ce mama mă-sii-i cu tine?
   Mersese prea departe și o știa, dar nu-și mai putuse stăpâni furia.
   Nick se uită în ochii vechiului său prieten și, dintr-o dată, se moleși. Începu să plângă, pe față, iar Billy se simți îngrozitor de stânjentit, dar înțelegea în același timp cât de puternic îl afectase noaptea morții lui Sonny Hatcher.
   - N-am vrut să-l omor, înțelegi? Zău că n-am vrut să moară, chiar n-am vrut... Mi-a fost doar frică, atâta tot... Doar frică mi-a fost...
   Și se prăbuși pe canapea, cu capul în mâini, plângând în hohote. Sunetul reverbera cu ecou din casa mare și somptuoasă.
   Billy Clarke numai la așa ceva nu se așteptase.

           - De ce plângi, fiule?
   Glasul lui Tyrell era acum mai coborât, mai blând. Băiatul nu scotea niciun sunet, iar acesta era lucrul care-l speria pe Tyrell cel mai tare. Nu făcea decât să stea pe canapea, plângând în tăcere.
   Willy îl bătu pe braț, făcându-i lui Tyrell semn cu capul să se ducă la bucătărie.
   - Lasă-mă să vorbesc eu cu el. O să-i ard puțină, să vezi dacă asta nu-l pune pe picioare. E nebun la cap. Vorbescu eu cu el, da? De mata-i e frică și cred că nu vrea să-ți spună ce s-a-ntâmplat.
   Tyrell ieși din cameră, recunoscător pentru sfatul pe care i-l dăduse. În bucătărie, își aprinse iar chiștocul și trase adânc, întrebându-se cum ajunsese viața lui într-un asemenea hal.
   Avea în apartament 2 băiați fugiți de-acasă care se prostituau, când ar fi trebuit să fie în casa lui frumoasă și civilizată. Dar știa că nu mai avea nicio șansă. Niciodată n-avea să se mai întoarcă acolo. Se îndepărtase prea mult de acele locuri și acele vremuri....
   Nu-și duse gândul până la capăt. În schimb, trase încă o dată din chiștoc, și se întrebă în cât timp avea să-l calmeze Willy pe Kerr. Abia după ce afla situația de-acolo avea să se decidă ce să facă în continuare - și nu înainte.

                                        CAPITOLUL 21

            Jude era în elementul ei.
   Gino putea face foarte ușor ceea ce-i cerea. Ba chiar, se și grozăvea cu asta. În timp ce zăcea pe spate, așteptând extazul care urma, Jude zâmbea.
   Gino ieșise, făcuse rost de bani și se întorsese ca un erou învingător. Jude îi spusese insistent cât de deștept era, cât de mult se baza pe el. Băiatul se împăunase, umflându-se în pene de mândrie.
   Acum, ardea drogul. Umpluse cu heroină o lingură veche și adăugase cu grijă apă, înfierbântând-o pe dedesubt. În timp ce dădea în fiert, Jude îi văzu lucirea din ochi, pe când anticipa urmarea.
   Avea personalitatea potrivită pentru așa ceva, nu încăpea nicio îndoială.
  Sonny al ei, pe de altă parte, detestase toate astea - și totuși, se ducea până la capătul lumii ca să-i aducă droguri. Iar acum, Gino, căruia îi plăceau, avea să le procure pentru amândoi.
   Pusese un alb de Pink Floyd, „Animals”, și cânta „Pigs on the Wing”. Îi plăcea melodia, ar fi putut-o asculta la nesfârșit.
   Apartamentul chiar arăta ca o cocină de porci, dar nu-i păsa. Pentru ea, totul făcea parte din joc.
   Bătăile puternice în ușă îi făcură pe amândoi să tresară, iar Jude se ridică de pe canapea cu chiu, cu vai.
   - Lasă, Gino, o să plece...
   Dar, peste câteva clipe, bubuiturile reîncepură.
   Gino era prea preocupat ca să le ia în seamă. În timp ce trăgea încet lichidul în seringă, ușa de la intrare zbură din țâțâni. Auziră trosnetul lemnului și amândoi se întoarseră într-acolo, speriați.
   Jude era albă la față. Convinsă că venise poliția, se îndepărtă instinctiv de băiatul cu seringa.
   - Aruncă totul pe fereastră, futu-te-n cur de cretin!
   Vocea-i suna ascuțită de spaimă, iar Gino, care încremenise îngrozit, rămase pe loc, privind cu uimire cum în cameră năvăleau mama lui și 3 unchi.

            Camerele mamei sale arătau fermecător.
   Până acum, Nick nu apreciase niciodată just acest lucru - dar, în fond, rareori intra acolo. Însă, la drept vorbind, decorațiunile lui Tammy erau mai reușite decât tot ceea ce făcuse Angela în viața ei. Nu că bătrâna ar fi recunoscut vreodată asta, deși acum, că se împrieteniseră la cataramă, cine știe...?
   Nick ridică covorul, dându-l la o parte. Seiful era sub podea și, pentru cine nu știa de existența lui, ar fi trecut o veșnicie până să-l găsească.
   Toate seifurile fuseseră instalate de o mică firmă din Belfast - în ideea că distanța era prea mare ca să vină cineva tocmai de-acolo pentru a-l jefui.
   Nerăbdător, Nick deschise seiful.
   Înăuntru erau câteva fotografii și un telefon mobil.
   Telefonul fu acela care-l descumpăni.
   Fusese încărcat recent, și avea 11 apeluri pierdute. Când luă fotografia, simți că inima-i era catapultată până în gură. Își văzu propriul zâmbet, și-și aminti de când data fotografia. Fusese atât de fericit în ziua aceea...!
   Și Frankie arăta fericit, și ceilalți. Era o fotografie foarte reușită - dar dacă Nick nu era atât de beat, n-ar fi lăsat s-o facă.
   Însă fusese făcută, iar el avusese grijă ca Gary să ia toate copiile și negativele, ceea ce Gary și făcuse, pentru că și apărea în fotografii, și niciunul nu voia ca asemenea probe să circule aiurea. Apoi, Nick uitase complet de ele, nici nu visase vreodată ca fotografia să fie văzută de altcineva, și cu atât mai puțin de propria lui mamă.
   Îi găsise și telefonul vechi, mobilul pe care-l folosise ca să-i sune pe Frankie și ceilalți amanți. Aparatul care cândva îi asigurase legătura cu celălalt mod al lui de viață, o viață pe care Tammy și Angela n-ar fi înțeles-o niciodată. Și de ce s-o fi înțeles, când de cele mai multe ori nici măcar el n-o înțelegea?
   Se uită la apelurile pierdute și oftă.
   Fotografiile acelea însemnau divorț - cel puțin. Un lucru era sigur: Angela nu-i arătase nimic lui Tammy. Dacă ar fi făcut-o, până acum ar fi venit sfârșitul lumii, așa cum o știa Nick.

             Willy îl chemă pe Tyrell, care reveni în salon, nerăbdător.
   Se vedea clar că băiatul își mai revenise. Arăta oarecum mai relaxat, iar Tyrell, grație lui Jude, cunoștea toate semnele unei doze substanțiale. Dar nu-i purta pică lui Kerr, căci știa cât de puternic era demonul. Tot ce simțea acum, că furia i se risipise, era tristețe.
    Ce viață irosită...!
   Însă degeaba i-ar fi spus-o, căci băiatul nu l-ar fi ascultat. Și, oricum, Kerr nu era problema lui, ci a altcuiva. Tyrell nu voia de la el decât informații despre fiul lui. Și avea să le obțină - chiar și cu forța.
   Însă Kerr nu scotea o vorbă, așa că Willy fu cel care-i spuse lui Tyrell tot ce voia să afle.
   - E speriat, fiindcă Justin ar fi trebuit să meargă cu Sonny în noaptea aia, dar tipul care era vorba să vină să-l ia n-a apărut. A crezut că picase totul, așa că-ți dai seama cum s-a simțit pe urmă, când a auzit ce se întâmplase.
   - Bine, și de ce n-a spus la nimeni? De ce nimeni n-a spus nimănui?
   Pentru prima oară, Willy se arătă nemulțumit, și răspunse tăios:
   - Doarme prin ușile magazinelor, sau se cuibărește pe unde poate, și știi că atunci când n-ai curent îți vinzi televizoru`, și nici pe ziare nu prea punem mâna, decât ca să ne căptușim hainele, dacă dormim afară iarna.
   Și deschise încă o cutie de bere, cu un pocnet scurt.
   - Și la urma urmei, cui mă-sa să-i zică? Sticleților? Să-l salte pentru ceva ce nu făcuse? Fugi de-aici!
   Tyrell se așeză pe canapea, rușinat. Privindu-l pe Kerr, care se uita speriat la el, oftă.
   - Și cine trebuia să-l ia?
   Kerr ridică din umeri.
   - Gagiu` de la șobolarniță.
   - Cum îl cheamă?
   - Nu știu. P.
   - Cum arată?
   - Bătrân.
   - Pe unde se-nvârtește?
   - Peste tot.
   Lui Tyrell îi era tot mai greu să-și păstreze calmul. Avusese conversații mai variate cu roboții telefonici.
   - Și-acum unde-i Justin ăsta?
   Celălalt băiat ridică din umeri, iar Tyrell simți cum i se încleștau pumnii.
   Willy, simțindu-i nervozitatea, spuse încet:
   - Adu o hârtie și-un creion, și-o s-o luăm de la-nceput, bine?
   Îi făcu semn lui Tyrell să revină la bucătărie. O dată ajunși acolo, Willy spuse trist:
   - E cam înapoiat, nu-ți dai seama? Ia-l mai ușor. Îi e frică, dacă iese nasol, atâta tot. Cred că vorbește despre tipul care agață băieții pentru poponari. El pare să fie, oricum. Da` trebuie să ții minte că Kerr n-are decât 13 ani și trăiește de mult pe străzi, așa că nu-i cel mai mintos din lume, înțelegi?
   Tyrell dădu din cap.
   - Hai înapoi. Willy, și să vedem ce reușim să mai scoatem de la el. Află dacă mai e cineva care ar putea avea ceva să ne spună.
   Willy zâmbi.
   - Chiar asta voiam să zic și eu. Poate-ar fi bine să trecem și pe la șobolarniță?
   - Deci, nu-ți mai e teamă să te duci acolo?
   Willy clătină din cap. Înainte, refuzase categoric. Tyrell îi respectase dorința, pentru că nu voia să-i pună viața în pericol, cum i se întâmplase propriului său fiu.
   - Ai fost bun cu mine zilele astea, Tyrell, și vreau să mă achit. Dar mai vreau și ca lui Sonny Boy să i se facă dreptate, într-un fel. Mi-a fost prieten bun, înțelegi?
   Tyrell nu știa ce să facă, așa că-i ciufuli părul.
   - Și tu ești un băiat bun, Willy Lomax.
   Mobilul său începu să sune din nou, și se uită să vadă cine era, înainte de a respinge apelul.
   - Ascultă, pot să te las aici cu el câteva ore, până mă-ntorc?
   Willy dădu din cap, iar Tyrell îi citi în ochi ușurarea.
   - Am să vorbesc eu cu el, OK?
   Tyrell își luă haina și, în timp ce pornea spre ușă, își aminti că nu avea portofelul la el. Când se duse în dormitor să și-l ia, îl auzi pe Willy vorbind, iar cuvintele lui îl făcură să zâmbească trist.
   - Nu-i un gagiu rău, Kerr, așa că-ncearcă să-ți amintești ce ți s-a spus, OK?
   Era clar că încerca să obțină cât mai multe informații posibil.
   Tyrell scoase capul de după ușă și-i întrebă:
   - Să vă aduc ceva de mâncare?
   Willy răspunse fericit:
   - Un hamburger cu cartofi prăjiți, pentru mine!
   Tyrell plecase deja, dar Willy știa că-l auzise, știa că avea să-i aducă ceva bun. Era un om ca lumea, era tatăl lui Sonny - însă Willy avea presimțirea îngrozitoare că adevărul despre moartea fiului său n-avea să-i aducă nicio ușurare, ci numai alte coșmaruri.
   Totuși, nu-i putea spune asta, desigur - pentru că omul nu voia s-o audă.

            Nick se uită încă o dată la fotografii, simțind că i se făcea rău.
   Era adevărat că mama lui îi stătuse alături la bine și la rău, dar nu cumva așa ceva întrecea orice limită chiar și pentru Angela Leary?
   Ca de obicei, era vina lui Gary. Acum, din cauza lui, Nick trebuia să se ducă și să rezolve problema cu Mackie. Spera doar să ajungă la timp ca să-i închidă gura nenorocitului. Pentru totdeauna.
   Toată porcăria se întâmplase din vina lui Proctor, își lăsase peste tot urmele slinoase de degete. La fel ca-n toate celelalte încurcături, de-a lungul anilor.
   Nick ar fi trebuit să-l pună la punct cu 1 an în urmă, când își dăduse seama cât de jos căzuse. Dacă acum ieșea totul la iveală, s-ar fi iscat o nebunie de nedescris.
   Se ridică, luând decizia că niciun moment nu era mai potrivit decât cel prezent. Avea să se ducă și să-i spună lui Mackie ceea ce avea de spus.

            Louis Clarke și Tyrell se aflau în barul Beehive din Brixton.
   Localul era plin și trebuiau să vorbească strigându-și în ureche ca să audă ce spuneau. Dar le convenea așa; în cârciumele zgomotoase, conversațiile se auzeau greu de către alții.
   - Billy s-a dus la Leary.
   Tyrell dădu încet din cap.
   - Și?
   - Vorbește cu el, Tyrell, e întors pe dos. Billy zice că Leary s-a luat de băutură și de droguri. Și din câte-am auzit despre el, înainte era curat. Oricum, Billy pregătește o întâlnire.
   Încă o dată, Tyrell dădu din cap, sorbind din bere.
   - Știu ce simte. Și eu am trecut prin asta.
   Louis nu știu ce să-i răspundă.
   - Îl rod remușcările, din câte se pare, încercă el să-l consoleze. Crezuse că era un om în toată firea, înțelegi, din cauza măștii de ski și a pistolului. Oricine ar fi crezut la fel.
   Tyrell știa că prietenul său încerca să-i ușureze situația, dar nu reușea. Ba chiar, într-un fel, i-o înrăutățea și mai tare.
   - Nu vreau decât să aud din gura lui ce anume s-a întâmplat în noaptea aia, nimic altceva. N-am nicio treabă cu el.
   Louis fu cât pe ce să spună că n-ar fi contat nici dacă avea. Nick era mai îngrijorat din cauza fraților Clarke decât dintr-a lui Tyrell Hatcher.
   - Puștiul mai e la tine acasă?
   Tyrell zâmbi.
   - Acum am 2. Ăsta mai micu`, Kerr, i-un bulangiu în toată regula, da` știe mai multe decât spune. L-am lăsat în grija celuilalt puști. Cred c-o să scoată de la el mai multe decât mine. Mă tem că l-am speriat.
   Louis râse.
   - Oricine s-ar speria de cozile astea ale tale. Haide, bea ce mai ai acolo și-am să mai cer un rând.

              Mackie locuia în Basildon, și nu era un om prea simpatizat de ceilalți.
   Era un bețiv certăreț și bătăuș pe care nu-l interesau decât fotbalul, „umplutul ghetelor”, cum își desria el viața sexuală cu un șir întreg de amante, acum când nevasta îl părăsise, și băutul până nu mai știa de el.
   Fiul său, Jerome, nu-l interesa mai mult decât ca subiect de conversație la crâșmă.
   De-a lungul anilor, își amenințase sistematic toți vecinii și, în consecință, se bucura să-i vadă trecât pe partea cealaltă a străzii când se ducea sau se întorcea de la barul local.
   Nici în acea frumoasă seară de vineri nu dezamăgea pe nimeni.
   Fiica unui vecin tocmai se măritase în aceeași după-amiază, la oficiul stării civile din Basildon. Fata, o blondă drăguță cu burta plină de brațe și picioare și un proaspăt soț care lucra la poștă, tocmai cobora împodobită cu flori.
   Mackie se uită la ei din grădină, savurând neliniștea pe care se vedea clar că le-o provoacă.
   Casele tuturor locatarilor din cartier erau frumoase și bine îngrijite. Numai a lui arăta de parcă ar fi fost bombardată cu regularitate de Luftwaffe, din Al Doilea Război Mondial și până în prezent.
   - La ce caști gura?
   I se adresase unui bărbat care trecea pe stradă, întorcându-se de la serviciu. Omul grăbi pasul.
   Totuși, peste câteva minute, când în fața casei se opri Range Rover-ul lui Nick Leary, Mackie deveni numai zâmbete. Era el un scandalagiu, dar nu se lua decât de oameniii cărora le era frică de el. Nick Leary nu intra în această categorie și, cum îl ajutase pe băiatul lui, Mackie îi era dator, deși nu-i convenea să recunoască nici măcar în sinea lui.
   Nu conta că fiul său n-avea timp pentru el, nu conta nici că Stevie ieșise din pușcărie și sora lui nu-i spusese nici pe departe cum se purta Mackie cu ea. În ceea ce-l privea pe el, întotdeauna erau alții de vină.
   Totuși, avea destulă minte ca să știe că Nick Leary era un rechin, pe lângă care el nu făcea nici cât un oblete amărât. Iar gura sa neferecată îi crea probleme, ca de obicei.
   Nick se opri în fața porții, privind spre casă cu dezgust nedisimulat.
   - Mackie, asta-i o cocină mai nașpa decât îmi imaginasem.
   Pe toată strada se opreau mașinile nuntașilor. Nick le zâmbi câtorva, care-i răspunseră la fel, ușurați că vizitatorul lui Mackie nu se lua la harță cu ei. Unii dintre oaspeții lui mai puțin civilizați iscaseră uneori gâlcevi, fie între ei, fie cu trecătorii.
   Nick îl privea lung, știind că asta-l neliniștea. Nimeni nu se pricepea la acel joc mai bine decât Nick Leary. Câteva minute îl savură cu plăcere.
   - Intri, Nick?
   - Dă-te-n mă-ta. Dacă și pe dinăuntru-i ca pe-afară, aș avea nevoie de antitetanice și antitifoidice înaite să-ți calc naibii pragu`.
   Mackie fu nevoit să râdă, deși numai de-așa ceva nu-i ardea.
   - Și-atunci, de ce-ai venit?
   Știa prea bine ce voia Nick Leary, dar prefera s-o audă de la el. Dăduse prea mult din gură și presimțea că Nick venise ca să i-o închidă. Stevie îl prevenise să tacă, dar Mackie nu putuse rezista tentației de a trăncăni.
   Acum, toată lumea îi spunea Mackie. Un prieten care tocmai venise la nuntă îi strigă și el:
   - Salut, Mackie!
   Mama miresei fu cât pe ce să leșine, de teamă că Mackie avea s-o ia ca pe o invitație.
   Nick privi în jur, la oaspeții eleganți care soseau, apoi spuse încet:
   - Dacă stau să mă gândesc, cred c-ar fi mai bine să vorbim în casă, Mackie.
   Intrară, iar Nick împinse înapoi ușa cu piciorul, fără s-o închidă complet. Apoi, oprindu-se în antreul plin de boarfe, întrebă cu glas sonor:
   - De câte ori ți s-a spus să nu mai dai din clanță?
   Mackie nu-i răspunse. Ochii nu i se mai dezlipeau de ciocanul cu gheare din mâna lui Nick. Îl ținuse ascuns în mânecă, dar acum și-l lăsase să alunece în mâna dreaptă.
   Mackie avea sentimentul deprimant că Nemesisul său îl găsise în sfârșit.

                                          CAPITOLUL 22

             Jude îl privea pe polițist, mijindu-și ochii învinețiți.
   Vedea cum se uita la ea și știa că abia aștepta să plece din secția de urgențe și să se ducă la treburile lui. Fusese snopită în bătaie dar asta era o nimica toată pe lângă graba de a ieși din spital și a se întoarce acasă, ca să vadă dacă-i mai rămăseseră droguri.
   Gino, mama și unchii lui plecaseră de mult la apariția poliției, iar Jude nu dăduse nicio explicație. Pentru copoi, nu era decât un caz de rutină. Zilnic aveau de-a face cu așa ceva. Drogații se luau mereu la bătaie.
   Tânărul comisar o mai privi câteva momente, înainte de a o întreba:
   - Sigur n-o să fie nicio problemă?
   Jude nici nu se osteni să-i răspundă. Avea să pună mâna pe puțină metadonă, în caz de urgență, după care urma să plece acasă. Reușise să-și ascundă drogurile înainte de a sosi poliția și ambulanța; acum, nu voia decât să și le scoată iar și să meargă mai departe. Poate reușea să-și potolească grețurile de la stomac.
   Spera să primească metadona cât mai curând, căci apoi putea s-o vândă și să-și mai cumpere heroină.
   Se întreba dacă încercase cineva să i-o găsească. Ușa din față fusese spartă, iar asta însemna că orice vecin putea profita de ocazie ca s-o jefuiască. Însă și-ar fi pierdut vremea. Tot ce se putea vinde dispăruse de mult din casa ei.

           - De ce-ai adus ăla, Nick?
   Ochii lui Mackie se făcuseră cât două farfurii. Privea fix ciocanul cu gheare din mâna lui Nick, care-i savura spaima cu un zâmbet leneș.
   - A, n-ai auzit? E ultimul accesoriu la modă în Basildon. Îl iei și sfărâmi țestele oamenilor cu el, înțelegi? E mai mic decât crosa de golf, desigur, dar la fel de ucigător.
   Balansa ciocanul în mână, jucându-se cu el.
   - De fapt, e chiar o armă foarte bună. Dacă te prinde cu el, zici că l-ai cumpărat fiindcă voiai să-ți dregi singur ceva. Cum fac și eu acum, nu?
   Zâmbi din nou, iar Mackie simți că i se tăia respirația.
   Nick clătină din cap cu reproș, înainte de a continua:
   - Nici măcar propriul băiat n-ai putut să ți-l lași puțin în pace după tot calvarul prin care-a trecut, nu-i așa, Mackie? Oricine altcineva ar fi înghițit-o și-ar fi ținut-o în familie, da` tu, nu. Tu te-ai folosit de asta ca să primești de băut la cârciumă! Întâmplător, m-ai pomenit și pe mine în timp ce-ți spuneai povestea. Am auzit despre ea de la Siddy Haulfryn.
   Chipul lui Mackie devenise păstos.
   - În veci n-aș face asta, Nick. Știu cum stă treaba... îngăimă el, ridicând rugător brațele. Te rog, am învățat lecția, amice. Nu e nevoie să te mai deranjezi, așa-i?
   Intra în panică, iar asta-l înfuria și mai tare pe Nick.
   - Treci sus, Mackie.
   - De ce?
   Nu la așa ceva se așteptase.
   Nick oftă dramatic.
   - Urcă scara aia-mpuțită, acum, și să nu-ți faci vise sau speranțe c-ai să poți scăpa cu vorba, fiindcă n-ai să reușești decât s-o încurci și mai tare, pricepi?
   Făcu un pas spre el, iar Mackie porni grăbit spre scară. Nick îl urmă încet.
   - Pute ca dracu` aici!
   Mackie nu-i răspunse, privindu-l doar cum se uita prin toate camerele.
   - Ăsta-i dormitorul tău, nu?
   Camera era murdară, cu cearșafuri gri și pătate și miros de șosete vechi și mâncăruri la pachete, amestecate cu duhoarea de bere. Dar lui Nick îi convenea, fiindcă fereastra cea mare dădea spre grădina din față. Trebuia să facă o declarație de răzbunare, iar acea fereastră îi convenea de minune.
   - Intră aici.
   Mackie intră încet în cameră. Îl treceau toate nădușelile, iar Nick o lungea anume, ca să-l chinuiască mai tare.
   - Haide, Nick, e destul atât. N-am să mai scot o vorbă, am greșit...
   Nick îl amuți doar dintr-o privire.
   - Ai dreptate c-ai greșit. Băiatul tău a luat-o de la Proctor, și tu ai povestit la toată lumea! Ce efect o să aibă asta asupra lui, hmm? Și ca să le pui capac la toate, m-ai amestecat și pe mine în toată povestea, când eu îți făcusem o favoare, pe bune!
   - N-am spus numele tău, Nick, jur!
   - Nu l-oi fi spus cu voce tare, da` pun pariu că nici lui Basil nu i-ar fi luat prea mult ca să se prindă de cine era vorba, nu?
   Clătină din cap, parcă nevenindu-i să creadă.
   - Ești un jeg, Mackie. Un căcățiș, asta ești. Un vierme de râsu` lumii. Și-acum treci în fața ferestrei.
   Mackie se supuse, tremurând - și nu pentru că avea nevoie să bea ceva.
   - Ai o țigară?
   Când coborî privirea, căutându-se prin buzunarele pantalonilor, Nick îl lovi de 3 ori cu ciocanul în cap. Mackie se prăbuși, dar imediat sări la loc în picioare.
   Atunci, împingându-l din răsputeri, Nick îl aruncă fără ceremonie prin fereastra spartă a dormitorului. În cădere, Mackie scoase un urlet animalic.
   Ca amorțit, Nick coborî scara și ieși pe ușa din față, lăsând-o deschisă. Nu se atinsese de niciun obiect din casă.
   Mackie zăcea, conștient încă, pe iarba neîngrijit din fața casei.
   - Trebuie să iei mai multă apă cu tine, amice, remarcă Nick, râzând.
   Apoi, după ce-i mai dădu două lovituri în față cu ciocanul, scoase o pungă groasă de plastic din buzunarul cojocului și puse cu grijă ciocanul înăuntru. În Range Rover, se șterse de sânge atent, cu niște șervețele, înainte de a pleca încet.
   Nu se temea de răzbunare, nici din partea lui Mackie, nici dintr-a amicilor lui, sau a poliției. Vecinii nu văzuseră nimic, așa mergeau lucrurile în lumea lor. Și-n plus, în sfârșit îl redusese pe Mackie la tăcere - asta avea să-i atragă pe toți de partea lui.
   Pe Mackie-l așteptau câteva luni în spital, cel puțin, și avea mare noroc dacă mai ieșea pe picioarele lui. Dar, după cum îl știa, peste câțiva ani avea să-i facă cinste lui Nick ca să-și sărbătorească ajutorul de invaliditate.
   Nick își cunoștea dușmanul, ba bine că nu - asta-l menținuse atâta timp în vârf.

             Tyrell luă găleata cu pui și cartofi prăjiți și intră în apartament.
   Era mai târziu decât crezuse; iar Willy se uita la Cartoon Network, pe Sky Kids. Luminile erau stinse, iar Kerr nu se vedea nicăieri.
   - Unde-i băiatul?
   Willy îi făcu semn să tacă, și abia atunci Tyrell îl văzu pe Kerr culcat după canapea, într-un sac vechi de dormit - al lui Willy, cel pe care-l căra după el toată ziua.
   - A vorbit?
   Willy zâmbi.
   - Aproape totu-i acolo.
   Arătă spre niște foi rupte din caiet. Când aruncă o privire peste ele, Tyrell constată cât de îngrijit era scrisul lui Willy. Puștiul avea minte, deși nu și vreun viitor - și nu din vina lui.
   Mirosul de pui îl trezi pe Kerr, iar Tyrell îi spuse, zâmbind:
   - Treci și ia de-aici, amice, eu aduc niște farfurii de la bucătărie.
   Când reveni cu farfuriile și condimentele, niciunul dintre băieți nu se mișcase.
   - Care-i problema?
   Willy zâmbi.
   - Așteptam să-ți iei tu mai întâi.
   Era legea străzii: cine făcea rost de mâncare își lua partea leului..
   - E-n regulă, nu mi-e foame.
   La drept vorbind, nici nu-i mai era.
   Când aprinsese lumina, se uitase la părul sârmos al lui Kerr. Forfotea de păduchi, iar Tyrell reținu să scuture covoarele cu proxima ocazie.
   Dar mai vedea și că băiatul încercase să se aranjeze, probabil datorită lui Willy, care era foarte ordonat, în felul lui.
   Le dădu câte o Cola dieteticăă, știind că ar fi preferat o bere, iar lui își turnă un pahar mare de Bacardi cu cola, bându-l repede și punându-și imediat unul.
   Avea sentimentul că trebuia să se anestezieze înainte de a citi însemnările. Curios, dar cu cât se apropia mai mult de adevărul în legătură cu bietul Sonny, cu atât mai puțin dorea să-l afle.
   Probabil că așa era firea omenească.

             Frankie îl văzu pe Nick în ușă și zâmbi.
   - N-ai stare, este?
   - Nu, n-am, unde putem să mergem?
   - În dormitor, chiar acolo mă duceam.
   Nick intră în cameră și observă că, prin cine știe ce minune, Frankie făcuse ordine.
   - Ți-ai adus pe cineva la curățenie?
   Frankie zâmbi.
   - Nu mi-am adus. N-am prea avut de lucru azi, atâta tot. Ei, ce pot să fac pentru tine?
   O spusese pe un ton aluziv-răutăcios, dar Nick nu-l asculta, își tăia deja câteva linii pe masa de toaletă. Știa că n-ar fi trebuit să vină acolo, că din nou risca enorm, dar n-avea încotro. Pentru el, Frankie era ca un drog, și o știau amândoi.
   Mai ales Frankie, care vedea în el un bon de masă valabil ani de zile, dacă știa cum să se poarte cu el.
   - Haide, jos țoalele, sunt grăbit.
   - Păi ce, tu nu ești mereu grăbit?
   Nick nu râse - era prea ocupat să prizeze.

            Kerr răspundea la întrebările lui Tyrell despre însemnările făcute de Willy.
   Acesta le pusese de băut tuturor, iar Tyrell fusese din nou uimit să vadă că băieții voiau ciocolată fierbinte. Se așteptase la o ceartă cu ei pentru Bacardi.
   Willy îi turnase încă un Bacardi cu cola, iar Tyrell îl sorbea încet. Avea nevoie de alcool.
   - Deci, s-ar putea ca Justin să fie-n șobolarnița aia?
   Kerr dădu din cap.
   - S-ar putea, da` cum ziceam, dom`le, nu l-a mai văzut nimeni de vreo....
   Lăsă fraza în aer.
   Tyrell îi spuse cu blândețe:
  - Kerr, spune-mi doar ce știi. Nu-ți fie frică, bine? N-am să te acuz indiferent ce aud, îți jur pe mormântul lui Sonny.
   Kerr îl privi pe Willy, care dădu din cap înțelepțește.
   - Sonny se ducea la șobolarniță cu Justin?
   Băiatul dădu și el din cap.
   - În ultimele săptămâni înainte să moară, se ducea tot mai des acolo.
   Tyrell își lăsă capul în piept; era prea dureros să asculte.
   - Tu ai fost vreodată acolo?
   Rușinat, Kerr recunoscu că da.
   - Da` nu le plăcea de mine, înțelegi? Se prinseseră că nu puteam să sufăr coșmelia aia, așa că n-au mai vorbit cu mine. Șefu` zicea că nu eram bun de nimic și râdea de mine.
   Vorbise cu cea mai mare seriozitate, iar Tyrell trase adânc aer în piept, înainte de a spune:
   - Normal că nu-ți plăcea, băiete. Nimănui nu i-ar fi plăcut.
   Willy și Kerr schimbară o privire ciudată, iar Tyrell, observând, întrebă:
   - Ce mai e?
   - Zi-i, Kerr.
   Băiatul cel înalt își agită brațele, ca pentru a se feri de necuratul.
   - Tu tre` să-i zici, Willy, mi-ai promis.
   Willy trase adânc aer în piept, înainte de a întreba:
   - Sigur vrei s-auzi adevărul, Tyrell?
   Acesta dădu din cap, întrebându-se ce aveau să-i spună în continuare.
   După ce se șterse cu dosul mâinii la nas, Willy spuse cu glas sonor:
   - Sonny se ducea așa de des la șobolarniță, fiindcă tipu` care-l ducea acolo îl plăcea și-i plăcea și lui Sonny de el.
   Tyrell îl privi nedumerit:
   - Și...? Ce încerci să-mi spui?
   Nervos, Willy își linse buzele înainte de a continua.
   - Tipu` cu care se vedea... Nu știm cum îl cheamă, da` Sonny mergea cu el, cum ar veni... Kerr a zis că umblau mult împreună. Așa i-a spus Sonny. Zicea c-o să primească un apartament și bani s-aibă din ce trăi.
   Tyrell se uita cu uimire la cei 2 băieți.
   - Ce tot vorbiți? Vreți să ziceți că Sonny umbla cu ăla de bunăvoie?
   Willy dădu din cap.
   - Mda, îl cunoscuse când era încă nou în gașcă. Le plac ăștia noii, moșilor. Și din câte zicea Kerr, s-aveau foarte bine, și Sonny era înnebunit după el, spunea că-l iubea și că și ăla-l iubea și-i promisese să aibă grijă de el toată viața.
   Tyrell era convins că avea halucinații.
   - Kerr zice că i-a văzut împreună de câteva ori. Nu de-aproape, da` știa că nu se ascundeau. Cel puțin, Sonny nu se-ascundea.
   Willy privi expresia lui Tyrell, care se schimbase, după care, fără să se lase rugat, începu să-i răsucească o țigară de marijuana.

           Tammy nu știa ce s-ar fi făcut fără Sky Plus.
   Înregistra pe casetă toate telenovelele, dar cel mai mult îi plăceau comediile ca „Will and Grace” și ” The Golden Girls”. Tocmai ațipea, când îl simți pe Nick vârându-se în pat lângă ea.
   Se întoarse cu fața spre el, dar deodată încremeni și, ridicându-se în capul oaselor, zbieră:
   - Cu cine-ai fost?
   Nick o privi ca și cum ar fi înnebunit. Din cine știe ce motiv, expresia lui o înfurie și mai tare.
   - Te-am mirosit, Nick! Iar ai fost la una din târfele tale împuțite!
   - Nu fi paranoică, Tammy. Jur pe Dumnezeu, pe viața mamei mele, că-n viața mea nu mai există nicio altă femeie.
   Nick sări din pat și dispăru în baie. Tammy se luă după el, continuând să țipe:
   - Futu-te-n cur de labagiu!
   Dând drumul la duș, Nick îi răspunse răutăcios:
   - Am pe mine hainele-astea de azi-dimineață și ceea ce crezi că-i mirosul altei femei a rămas de la marfa pe care am depozitat-o cu Billy Clarke. Jur, iubito, asta-i tot, iar după ce fac dușul ăsta, ne culcăm, în regulă? O vorbă dacă mai scoți, Tammy, și-ți cârpesc una.
   - Unde-ai fost? Vreau să  aflu o dată pentru totdeauna, Nick!
   Nick ieși de sub duș. Se săpunise repede și, simțindu-se mai curat și mai puțin vinovat, reveni în dormitor, une turnă de băut pentru amândoi.
   - Dacă-ți spun unde-am fost, trebuie să-mi juri că n-ai să spui amicelor tale, e clar?
   Tammy dădu din cap, deși pe față i se citea expresia cinică.
   - Atunci, hai, s-auzim. Cred că-i foarte nasol, dacă ai nevoie să bei ca să-mi spui.
   - I-am spart capu` lui Mackie, c-un ciocan.
   Cuvintele lui o făcură să se oprească locului, ca trăsnită, așa cum Nick se și așteptase.
   - Ce-ai făcut...?!
   - Mai știi când a venit Stevie pe-aici, acu` câtva timp?
   Tammy dădu din cap, speriată de ceea ce urma.
   - Și știi că Mackie e însurat cu sora lui Stevie?
   Confirmă din nou.
   - Ei bine, Gary Proctor a încercat să-l violeze pe băiatul lor - de-asta mă căutase Stevie. Am rezolvat-o, da-n loc să-ți țină gura, Mackie a-nceput să povestească la toată lumea. Așa că-n seara asta i-am închis gura o dată pentru totdeauna, fiindcă noi i-am făcut felu` lui Gary, înțelegi? De-asta a murit.
   Nimic din ce se-așteptase Tammy s-audă n-ar fi putut avea un efect atât de șocant. Și știa că era adevărat. Pentru prima dată, Nick spunea adevărul.
   - Gary a violat un băiat?
   Vocea-i tremura de șoc și repulsie.
   Obosit, Nick dădu din cap.
   - Aproape. Nu știa cine era, înțelegi? Băiatul nu i-a spus că Stevie era unchiu-său, fiindcă voia săăă-și găsească o slujbă de DJ pe merit, nu pentru că unchiul lui era un hoț de bănci acreditat. Așa că, acum știi de ce miros așa. E miros de sudoare și de fum. L-am pocnit pe Mackie-n cap c-un ciocan, m-a stropit de sânge, așșa că am dat foc impermeabilului, în curte. L-am aruncat pe fereastră, Tammy. Cred că a rămas schilodit pe viață. Cel puțin, așa sper.
   Apoi zâmbi.
   - Nu știu cu ce fel de gagii umbli tu, Tammy, da` dacă miros așa ca mine, mi-e milă de ele.
   Tammy nu zâmbi.
   - Deci, chiar l-ai omorât pe Peter?
   - Știi că da. Da` a fost pentru o cauză dreaptă, cum ți-am explicat. Și acum, putem să ne băgăm în pat și să dormim? Că-s obosit ca dracu`.
   Arăta atât de rece și neclintit, încât lui Tammy îi trecu prin minte că era într-adevăr un om periculos. Ba chiar, înțelesese în sfârșit, chiar în clipa aceea, că Nick n-o iubea deloc. Nu iubea pe nimeni.
   Nu știa cum să iubească.
   Se culcă lângă el, dar de data asta nu mai încercă să-l ia în brațe, deși știa că ar fi lăsat-o. Lui Nick îi plăceau giugiulelile. Acum însă, pentru prima dată în viața ei, Tammy știa că, dacă îndrăznea să se apropie de ea, l-ar fi respins.

                                            CAPITOLUL 23

                - Te simți bine?
   Willy apăruse în ușă.
   Tyrell dădu din cap, dorindu-și ca băiatul să dispară din viața lui, deși se simțea răspunzător pentru el.
   - Vrei o cafea?
   Băiatul clătină din cap. În schimb, luă țigările lui Tyrell și-și aprinse una.
   - Dimineața prefer ceai, spuse el, râzând. Auzi la mine! De parc-aș avea de ales.
   - Ei, în dimineața asta, cel puțin, ai.
   Puse ibricul pe foc și scoase din dulap pliculețele de ceai, întrebându-se tot timpul când avea Willy să plece și să-l lase în pace.
   Ghicindu-i gândurile, băiatul spuse:
   - În după-amiaza asta, plecăm.
   Tyrell închise strâns ochii, înainte de a se întoarce spre el să-i spună:
   - Ești OK.
   Sceptic, Willy ridică din sprâncene.
   - Cinstit, Willy. Oricum, vreau să vii cu mine la șobolarniță. Să-mi vorbești despre cine se duce acolo.
   Willy ridică din umeri, trăgând din țigară.
   - Cum vrei.
   Tyrell își dădu seama cât se străduia să se poarte ca și cum nu i-ar fi păsat de ceea ce i se întâmpla, dar îi vedea în ochi bucuria că avea să mai petreacă o noapte, două, la căldură.
   - Vrei ceva de mâncare?
   Băiatul dădu din cap, încântat.
   - Atunci, pune-ți, eu trebuie să plec puțin.
   Își luă cafeaua și, în timp ce ieșea din bucătărie, adăugă mai încet:
   - Și pe urmă să faci curat, bine?
   - Sigur că da. Pot să-i pun și lui Kerr?
   Tyrell ridică ochii spre tavan. De parcă i-ar fi răspuns că nu! De ce-l tot întreba? Răspunse nervos:
   - Sigur că poți, nu fi bătut în cap. Doar nu era să zic nu!
   Willy ridică iar din umeri, ca și acum ar fi spus: „sunt greu de cap”.
   - Nu se știe niciodată.
   Tyrell se grăbi să iasă din bucătărie înainte de a-și pierde calmul.
   Dar știa ce se întâmpla. Nu-i plăcea că acel băiat îl punea la un loc cu toți ceilalți indivizi care se folosiseră de el, în viața lui.

             Louis Clarke și fratele său Terry erau în drum spre întâlnirea cu Tyrell, pentru a inspecta acea așa-numită sobolarniță.
   Mai întâi aveau să bea ceva la Wapping Wall, în Whitby Prospect. Tyrell urma să-i pună la curent cu tot ce se mai întâmplase, iar ei voiau să-ncerce să-l convingă să accepte întâlnirea cu Nick Leary. Billy considera că le-ar fi ușurat tuturor situația. Începea să-l calce pe nervi.
   Când intrară în bar, Terry se uită în jur, din obișnuință. Avea atâția dușmani, încât oricând era posibil să dea de un cunoscut și să fie nevoit să-și păzească spatele. Și nu fu nici de data asta dezamăgit.
   Un bărbat înalt, cu păr roșcat și zâmbet dezinvolt, îl salută:
   - Ura, Tel! Cum mai merge?
   Iritat, Terry îi răspunse tăios:
   - Sunt spărgător de bănci, băi ăsta, nu membru al Cercului de bune maniere!
   Îl dădu pe individ la o parte din drum și porni cu pas hotărât spre bar. Terry nu putea suferi familiarismele, iar dobitocul întrecuse măsura.
   Nici măcar nu-l cunoștea prea bine, de ce voia să stea de vorbă cu el?
   Obrăznicia unor oameni nu contenea niciodată să-l uimească.
   Louis îi făcu individului cu ochiul și spuse încet:
   - Nu-l lua-n seamă, are draci pe el, pe ziua de azi.
   Omul, însă, era cu niște prieteni care nu se lăsau împăcați prea ușor, și răspunse cu glas puternic:
   - Mai bine s-aibe grijă, că nu se știe niciodată când n-o să mai fie cu frații lui alături, să-l păzească.
   Louis aruncă o privire spre Terry - care, din fericire, era prea ocupat să se uite-n decolteul unei brunete, pentru a auzi ce se vorbea. Făcând un pas spre individ, îl întrebă zâmbind:
   - Ți s-a urât cu viața, frăție? Amicii tăi nu par dornici să muște din ele, așa c-ai să fii singur.
   Omul privi în jur și văzu că spunea adevărul.
   - Și acum, bea ce-ai acolo și lasă-ne cu ale noastre, hmm?
   Louis oftă. Presimțea că așa avea să meargă toată ziua. Terry era capabil de orice - iar problema cu Terry era că, în asemenea situații, nu mai dădea înapoi.

            Jude era complet singură și nu se simțea bine.
   Gino era încuiat în casă de maică-sa, și știa că nu mai putea legătura cu el. Niciunul dintre ceilalți băieți nu mai trecuse pe la ea, de-o bună bucată de vreme, și avea sentimentul cumplit că rămăsese definitiv și irevocabil de capul ei.
   Casa era încă devastată după bătaia din ajun, dar nu-i dădea atenție. Metadona își făcea efectul.
   Luă mobilul lui Sonny și-l privi câteva secunde. Apoi, formă cu grijă numărul pe care-l aflase de la Big Ellie.
   I se răspunse de la primul apel, iar acest lucru o derută. Nu se așteptase.
   - Alo?
   Glasul familiar o făcu se înghețe de spaimă.
   - Cine e?
   - Eu sunt, mama lui Sonny.
   Vocea ei suna mult mai puternică decât se simțea Jude. Mâinile-i tremurau deja, și ajunsese cu nervii în pioneze.
   - Ce vrei?
   Omul vorbea pe un ton mai înghețat decât vântul arctic, iar Jude înghiți în sec înainte de a răspunde:
   - Bani.
   Legătura se întrerupse.
   Rămase pe canapea, îngrozită de ceea ce făcuse. Dar n-avea să se oprească. Sonny Boy îi spusese totul, iar acesta nu era decât primul număr de pe o lungă listă de bărbați pe care voia să-i jumulească.  Începea cu un guvid, urcând treptat spre peștii cei mari. De fapt, îi fusese chiar mai ușor decât se așteptase.
   Acum, că primul val de spaimă îi trecuse, se simțea foarte mulțumită de sine însăși.
   Își ținuse gura, nu le spusese nimic polițiștilor, așteptându-se să primească despăgubiri înainte de a fi nevoită să recurgă la acest joc.
   Poliția ar fi dat orice ca să audă ce avea de spus, dar ce era drept, era drept, sau cel puțin așa considera Jude. Viața era prea scurtă, iar nevoile ei prea urgente, ca să mai păstreze tăcerea.

          - Arăți teribil, Tyrell, remarcă Terry, cu un râs jovial. Aproape că rimează, nu? Tyrell cel Teribil. Sună ca un nume de despot.
   Făcu o mutră, prefăcându-se că-și răsucea o mustață imaginară. Tyrell zâmbi și el.
   Negresa cu sâni enormi era încă la bar, iar Terry încerca să-i facă cinste cu încă un pahar. Tyrell și Louis știau că degeaba ar fi căutat să-l convingă să plece.
   - Mai vrei un rând, iubito?
   Apoi se întoarse spre barman și-i spuse sotto voce:
   - Bagă un brandy cvadruplu în porto-ul ăla, bine?
   Femeia râse amuzată.
   - Un porto mi-ajunge, mulțumesc.
   Terry își dădu ochii peste cap. Tyrell și Louis știau că n-avea să se astâmpere cu una, cu două. Totuși, era distractiv să-l vadă în acțiune.
   - Auzi, Tyrell, ia ghici? Leonie, aci de față, e o adevărată Jack Spintecătorul! Oare de ce nu mă mir?
   Terry nu mai putea de încântare. Stripteusele erau femeile visurilor lui.
   - Mai ia un rând, scumpo. Cred că s-ar putea să fie o seară interesantă, ce ziceți, băieți?
   Louis râse, spunându-i lui Tyrell:
   - Am încurcat-o, amice, până n-o rezolvă, nu se potolește.
   Într-un fel, Tyrell se bucura. Avea nevoie de timp, ca să se pregătească psihic. Presimțea că lucrurile urmau să meargă din rău în mai rău. Și, oricum, la adăpostul întunericului avea să le fie mai ușor. După cum spunea Willy, serile de sâmbătă erau foarte populate în șobolarnițe.
   Mai întâi, să mai bea două pahare, și să vadă cum se simțea. Acel stil nou de viață era destul de seducător. Putea foarte ușor să-și formeze o rutină. Rezolva doar treburile, apoi culegea roadele. În ceea ce-l privea pe Tyrell, era și timpul.

            Jude era bine dispusă.
   Găsise un plic de heroină sub canapea. Probabil căzuse de pe masă, în harababura din ziua trecută. Pentru ea, ăsta era un semn bun. Însemna că situația se ameliora, că nu putea merge decât spre bine. Cel puțin, așa spera.
   Se întoarse, când auzi pe cineva intrând în casă. Lăsase ușa întredeschisă, în caz că Gino reușea să scape de cei care-l chinuiau. Răsucindu-se cu un zâmbet larg pe față, spuse veselă:
   - Tocmai la timp!
   Dar zâmbetul îi pieri de pe buze când văzu cine era. Inima i se opri în piept, înghețată.
   - Salut, Jude, cam de mult nu ne-am văzut.
   Glasul era întocmai așa cum și-l amintea, dar acum bărbatul pe care-l cunoștea de atâția ani părea oarecum periculos.
   Nu se așteptase să-l vadă atât de curând.
   Niciunul dintre ceilalți pe care-i sunase nu se deranjase să răspundă la apel. Poate că era un semn prevestitor. Jude, ca toți drogații, trăia într-o lume a speranței.
   Lenny o privea lung, încercând s-o intimideze - și reușind de minune.
   - Ce-ți închipuiai tu, că dacă dai câteva telefoane, toți vor alerga încoace, nu? Ei bine, am venit să-ți spun să te înșeli, Jude.
   În ochi i se citea ura și dezgustul, iar Jude uită cu cine avea de-a face. Îndreptând spre el un deget murdar, îi răspunse cu o furie mai puternică decât teama:
   - Îmi ești dator, în mă-ta, la fel ca și ceilalți. Tu l-ai atras pe Sonny al meu în lumea fătălăilor. Avea 12 ani când l-ai scos la produs, cu așa-zișii tăi amici. Ți-ar plăcea să audă lumea despre asta, hmm, Lenny? Oi fi tu un dealer respectabil, da` poponarii-s de-altă teapă și toată lumea știe asta - iar tu, Lenny, ești poponar!
   Lenny porni repede spre ea, făcând-o să bată în retragere, cu teamă.
   La vederea acestei reacții, Lenny râse, spunând sarcastic:
   - Te-am speriat, Jud, este?
   Femeia dădu din cap, cu ochii mari, și o fracțiune de secundă Lenny o văzu pe fata de altădată, de demult, de pe vremea când încă nu se droga.
   - Ei, atunci sperie-te și ascultă ce am de zis, da?
   Jude dădu din cap, încercând să se relaxeze puțin.
   Dar, într-o clipă, Lenny sări asupra ei, cu o furieși o violență abia stăpânite. În timp ce o trântea la pământ, îi spuse încet, scrâșnit:
   - Crezi că poți să mă ameninți pe mine? Crezi că ai destul sânge-n pizdă ca să mă joci pe degete, Jude?
   O apucase de păr și-i vorbea în față, scuturând-o ca pe o păpușă de cârpe.
   - N-ai învățat nimic din moartea lui Sonny, femeie?
   Privind-o în ochi, spuse încet, cu ură:
   - L-am înfundat!
   Râse încă o dată, după care, aruncând-o la podea, începu să-i ardă papara pe care Jude știa că o merita. După ce obosi, îi spuse aspru:
   - Și știm cu toții cine l-a-nfundat, nu? Tu l-ai împins în povestea aia, cum știi foarte bine. Îl puneai să ceară oamenilor bani, unor oameni pe care nu-i mai văzuse de ani de zile. Numai tu contai, ca de obicei, nu? Numai tu și căcaturile pe care ți le pompezi în braț.
   Jude zăcea pe jos, chircită, dar pe față nu i se vedeau nici lacrimi, nici teamă adevărată.
   - Ești o zdreanță, Jude, nici mai mult nici mai puțin, și fi-tu ajunsese la fel. Poate c-ar fi avut o șansă, dacă nu te agățai de el ca o lipitoare. Altfel, poate c-o sfârșea altfel, cine știe? Da` acum a murit, Jude, și dacă n-ai grijă, s-ar putea să te duci după el mai repede decât se așteptase.
   Jude se adună de pe jos și, în pofida furiei, Lenny o admiră că nu scosese o vorbă de protest.
   - Orice-ai zice tu, Lenny, tot îmi ești dator. Mi-ești dator în stil mare.
   Porni iar spre ea. Apucându-i strâns bărbia într-o mână, scrâșni printre dinți:
   - Nu-ți datorez nimic, cucoană.
   La vederea spaimei de pe fața ei, zâmbi.
   - Vorba cântecului: „Nimic, absolut nimic.”
   O îmbrânci, făcând-o să cadă pe canapea, de unde se rostogoli pe jos. Apoi, se duse la ea și-i aruncă o uncie de heroină pe trupul tremurător.
   - Uite, asta-i singura compensație pe care ai s-o capeți. N-am avut niciun amestec în ce i s-a întâmplat fiului tău, da` știu un om care-a avut.
   În semn de rămas-bun, îi dădu un șut în coaste.
   - A, și apropo, Jude, pe viitor să-nchizi ușa. Nu se știe niciodată cine mai pică într-o vizită.
   Era o amenințare, iar Jude o știa, dar după plecarea lui începu să se relaxeze. Lenny Bagshot fusese primul de pe listă. Acum, avea să-i ia pe rând. Urma să obțină ceea ce voia, orice-ar fi crezut ei.
   Zâmbind satisfăcută, luă plicul de heroină și, fericită cum de zile-ntregi nu mai fusese, se ridică de pe podea și-și turnă un pahar.
   Era gata să sărbătorească.

                                               CAPITOLUL 24

                 Tyrell era neliniștit la gândul de a-l lua pe Willy cu ei în mașină.
   Terry se schimba ca vremea, trecea în câteva secunde de la râsul în hohote la maniaco-depresie. Nimeni care nu-și putea păzi singur spatele nu se ducea vreodată să lucreze cu el, inclusiv frații lui.
   Totuși, băiatul păru să-i placă. Imediat ce Willy se urcă în mașină, Terry îi zâmbi prietenos, salutându-l cu cuvintele:
   - Cum e, puștiu`?
   Tonul lui îl făcu pe Willy să zâmbească. La fel ca majorității oamenilor când îl vedeau prima dată pe Terry, bietul Willy Lomax îl plăcu. Tyrell spera din toată inima să nu se întâmple nimic care să-i schimbe impresia.
   Cum băiatul cunoștea doar locul, nu și adresa, merseră până în Plaistow. Willy îi îndrumă cât putea de bine. În cele din urmă, după ora 11 și jumătate, ajunseră în fața unui bloc turn, unde parcară mașina.
   Terry se răsuci în scaun, întrebându-l pe Willy:
   - Crezi c-aici e?
   Băiatul dădu din cap.
   - Mda, asta pare să fie.
   - Vine și el cu noi, ca să fim siguri că nimerim? îl întrebă Louis pe Tyrell.
   Acesta dădu din cap, adăugând însă:
   - Totuși, după ce ne duci până acolo, ai să te-ntorci la mașină, da?
   Willy confirmă bucuros.
   - Uite-un client, acolo, îl vezi? arătă el cu degetul. Îi cunosc de la o poștă.
   Cu toții priviră spre un bărbat înalt și chel care cobora dintr-un Lexus. Nu te-ai fi așteptat să vezi o asemenea mașină într-un cartier ca acela. Omul încuie portiera și se uită în jur pe furiș, înainte de a porni spre intrarea în bloc. Era bine îmbrăcat, pe măsura mașinii cu care circula.
   Pe un ton neîncrezător, Terry spuse:
   - Ce, vrei să zici că ăsta-i unu` din-ăia de le-o trag în creț la puști?
   Louis și Tyrell închiseră ochii deznădăjduiți, dându-și seama că era gata să-și piardă cumpătul. Terry era scandalizat și dezgustat. Totuși, știau amândoi că era foarte posibil ca, la un moment dat, să le fie de folos mușchii lui.
   Willy râse.
   - Te-ai mira să știi cine umblă cu d-astea dom`le.
   Terry îl privi cu interes.
   - Și ce, pe bune, arată ca el?
   Băiatul abia se stăpâni să nu răspundă: „Și ca mata, și ca Tyrell, și ca toți ăia cu care bei la cârciumă.” Nu era momentul să-i servească o lecție despre latura sordidă a vieții, așa că nu făcu decât să dea din cap.
   - Deci, arată ca PSA-ii? Polițiști sub acoperire, care se-nțolesc ca oamenii normali?
   Aceste cuvinte îl făcură pe Willy să râdă, iar Terry râse împreună cu el.
   - Da, arată ca oamenii normali, numai așa reușesc s-o țină atât de mult timp, fără să pățească nimic. Da` unii din băieții de-acolo, de sus, au peste 16 ani, doar c-arată mai tineri, așa că nu-i nimic ilegal.
   Câteva momente, Terry stătu pe gânduri. Apoi, deveni dintr-o dată feroce.
   - Nici nu știu ce-i mai rău. Ăștia-s bolnavi la cap! Mergem sus să-i regulăm pe bulangii, sau ce facem?
   Se dădu repede jos din mașină și luă din portbagaj un baros cu coadă scurtă. Era o sculă pe care o folosise adesea de-a lungul anilor și făcea treabă bună.
   Louis și Tyrell coborâră după el, în timp ce Willy rămase înăuntru, privindu-i și ascultându-i cum vorbeau.
   - Calmează-te, da?
   Terry își dădu fratele la o parte.
   - Sunt calm. Cât de calm pot să fiu, când în jurul meu se-ntâmplă toată porcăria asta.
   Arăta extrem de agitat, și știau că nu era deloc un semn bun. Terry putea să explodeze din cel mai mic fleac.
   - Și cu ăsta ce vrei să faci? întrebă Louis, arătând spre arma din mâinile lui.
   Oftând adânc, Terry răspunse cu un sarcasm nedisimulat.
   - Păi, voiam să sparg ușa. Voi cum vă gândeați - să strigăm: „Noi suntem, o gașcă de poponari ieșiți la distracție, aduceți puștimea!”?
   Tyrell fu nevoit să recunoască: avea dreptate.
   Totuși, Terry continuă mai încet, râzând și cântărind ciocanul în mâini.
   - Ăsta, băieți, se numește elementul surpriză. Merge de minune să spargi ușa de la intrare, și pe urmă să mai sfărâmi și câteva căpățâni, la nevoie.
   Îl privi pe Tyrell.
   - Vrei să afli cine conduce cocinele astea, nu?
   Tyrell dădu din cap.
   - Păi, asta ne garantează c-o să aflăm. Doar n-au să ne primească finuț, cu ceaiuri și fursecuri, până-i cheamă, dacă-nțelegi ce vreau să zic.
   Willy se aplecă pe fereastra mașinii.
   - Are dreptate, să știți! Eu în locul vostru, aș asculta ce spune.
   Terry îi zâmbi.
   - Hai, fiule, să-i dăm bice-n mama mă-sii!
   Willy îi urmă încântat. Lângă uriașul cu barosul se simțea în siguranță, ghicise deja că Terry era singurul care bănuia ce-i aștepta în noaptea aceea.

              Tammy nu mai fusese de mult așa de beată, și nici nu i se mai întâmplase să stea acasă într-o sâmbătă seara.
   Praful se alesese de planurile ei de a se întâlni cu Janine, după ce băuse un brandy la prânz. Paharul devenise o sticlă aproape întreagă, iar acum era dusă. Și mai avea și poftă de scandal - sau măcar de-o mâncare la pachet.
   Râse de propriile ei gânduri.
   Intră în apartamentul soacrei sale, cu gândul de a arunca o privire prin frigider. Angela lăsase acolo niște pateuri, cârnați și ouă scoțiene. Îi plăcea să ia câte o gustare în timp ce se uita la televizor, iar frigiderul mai conținea și multă ciocolată.
   Tammy înfulecă flămândă un pateu cu cârnat. A doua zi avea să regrete, dar pe moment era ca o mană cerească. Apoi se așeză pe podea, și văzu că seiful de sub covor al Angelei fusese deschis.
   Dând la o parte covorul, care nu fusese pus bine la loc, deschise seiful. Toate seifurile din casă aveau același cod. În unele privințe, cu toate pretențiile lui, Nick era un adevărat zgârie-brânză.
   Luă fotografiile din carcasa de oțel și, când văzu chipul lui Gary Proctor, se întrebă un moment ce Dumnezeu căuta o poză de-ale lui în seiful soacră-sii. Apoi, când se uită mai atentă, avu șocul vieții ei.
   Tammy privi mult timp fotografiile, observând fiecare detaliu din toate imaginile, fără a-i veni să-și creadă ochilor. Apoi începu să icnească, și tot ceea ce mâncase țâșni pe covorul scump. Încă mai icnea, chiar și când stomacul i se golise complet - chiar și se alcool.
   Și astfel o găsi Angela.

             Terry și ceilalți așteptară ca Willy să se întoarcă la lift.
   După ce intră în cabină și porni înapoi în jos, dădură din capete unii spre alții, semn că era momentul să înceapă distracția.
   Ușa de la intrare avea un geam mat, armat cu sârmă. Putea opri un spărgător, dar nu și un baros mânuit de un uriaș.
   Luându-și avânt, Terry lovi din răsputeri.
   Ușa sări din balamale, iar cei 3 intrară, închizând-o cu calm în urma lor. Nu se aflau într-o zonă unde cineva să cheme poliția.
   În apartament izbucnise haosul.
   Terry privi neîncrezător cum diverși băieți și fete abia la vârsta adolescenței năvăleau din camere, pe jumătate goi, cu trupurile emaciate lucind în lumina palidă a becurilor.
   Dar ceea ce-i izbise din primul moment era mirosul. Duhoarea pestilențială de covoare vechi și lăzi de gunoi negolite de mult. Nici nu era de mirare că apartamentele alea se numeau șobolarnițe.
   Un individ masiv, cel pe care-l văzuseră coborând din Lexus, ieși dintr-un dormitor, trăgându-și pantalonii pe el. Îi văzu și fu aproape ușurat. Se temuse să nu fie poliția, dar acum putea putea încerca să scape cu vorba.
   Terry îl înșfăcă de gât și-l trânti peste ușa camerei din față. Înăuntru erau 3 bărbați, toți trecuți de 50 de ani și îmbrăcați lejer. Tyreel și Louis deduseră că se aflau acolo de puțin timp și-și așteptau rândul.
   - Cine-i șefu-aicea?
   Glasul lui Terry suna autoritar, însă omul din Lexus era prea speriat ca să-i răspundă. Terry îl mai dădu o dată cu capul de tocul ușii, apoi se uită în jur și strigă:
   - Dacă nu-mi răspundeți, drept de pe căcatu` ăla de balcon zburați, unu` câte unu`! Și-acuma, înc-o dată: cine-i șefu-n căcăsătoarea asta?!
   Ușa de la balcon era deschisă, iar afară se vedeau 2 băieți. Tyrell își dădu seama că rebegeau de frig. Cheliosul din Lexus arătă spre unul dintre cei de pe canapea.
   - El... el e șefu`! Gordon Winters îl cheamă.
   Omul încercă să se ridice, dar Louis și Tyrell se și repeziseră la el.
   - Așa mai vii de-acasă...
   Terry se mai calmase. Îl îmbrânci pe chelios într-o parte, spunând pe un ton aproape prietenos:
   - Nu care cumva să-ncercați vreunu` să ieșiți de-aici, e clar?
   Apoi se uită în jur, la bărbații și adolescenții care-l priveau șocați.
   - Am draci, și dacă trebuie să-ncep să umblu după voi ca să vă găsesc...
   Lăsă fraza neterminată, făcând un semn spre Tyrell și Louis.
   - Aduceți-l încoa`.

.........................................................