Adulter, J.D. Robb

.........................................................

                       7-9

          Auzi sirene, zgomote de pași repezi care se apropiau și ordine strigate - poliția.
   În mintea ei încețoșată îi apăru un gând - dacă tot e să sări în aer cu mașina, e mai bine s-o faci la distanță mică de Sediul Central al Poliției.
   - Sunt în misiune, strigă ea și începu să se strecoare în spate, să iasă dintre resturile portierei zdrobite. Dallas, locotenent. Am un civil în mașină, sângerează puternic.
   - Ușurel, locotenente. Ambulanța e pe drum. Ai face bine să nu te miști până când...
   - Scoateți-mă dracului de aici!
   Încercă să sape în terasamentul drumului cu vârful bocancilor, să-și asigure un punct de sprijin.
   Reuși să facă o gaură de vreo cinci centimetri, când simți niște mâini apucând-o de picioare, apoi de șolduri și trăgând-o afară din mormanul de fiare contorsionate.
   - Cât de grav ești rănită?
   Reuși să se concentreze ca să vadă fața celui care vorbea și-l recunoscu pe detectivul Baxter.
   - Încă te mai pot vedea, deși am niște dureri mari. Deci cred că nu am decât niște vânătăi. Pasagerul din dreapta e mai rău.
   Se strâmbă când Baxter își trecu mâinile peste ea, verificând dacă nu are ceva rupt.
   - Sper că nu te folosești de pretextul ăsta ca să mă pipăi.
   - E doar unul dintre avantajele pe care ți le oferă meseria. Ai câteva julituri și probabil niște contuzii, în rest corpul tău fantastic e în regulă.
   - Mă ustură umerii.
   - O să mă pocnești dacă arunc o privire?
   - De data asta nu.
   Își lăsă capul pe spate și el îi descheie cămașa, și așa zdrențuită.
   - Se pare că ai niște julituri de la centura de siguranță, îi spuse el.
   - Vreau să mă ridic în picioare.
   - Stai liniștită deocamdată, așteaptă să te vadă și un medic.
   - Ajută-mă dracului să mă ridic, Baxter! Vreau să văd ce s-a ales din mașină.
   Îi întinse mâna și o ajută să se ridice în picioare. N-o luă amețeala, așa cum se aștepta, dar își imagină că avusese noroc de data asta.
   Nu același lucru se putea spune și despre Sparrow. Partea din dreapta a mașinii fusese serios afectată când aceasta se lovise de un maxibus într-una dintre numeroasele tumbe pe care le făcuse.
   Trueheart și încă un polițist în uniformă se chinuiau să desfacă bucățile de metal care-l blocau pe Sparrow înăuntru.
   - E prins între portieră și bord, strigă Trueheart. Se pare că are piciorul rupt, poate și mâna. Dar încă respiră.
   Se dădu un pas înapoi și lăsă medicii să-și facă treaba. Unul dintre ei se strecură în scaunul șoferului, de unde se chinuise ea să iasă. Începură să-și strige unul altuia în jargon medicul. Eve auzi vorbindu-se despre leziuni la coloana vertebrală și la gât și-i scăpă o înjurătură.
   Apoi se uită la mașină.
   - Sfinte Dumnezeule!

         Partea din față era pur și simplu dezintegrată. Metalul era înnegrit, topit, lipit de alte bucăți de metal. Geamurile se transformaseră în pulbere. Mormanul de fiare încă fumega.
   - Arată de parcă...
   - De parcă ar fi fost lovită de o rachetă de la distanță mică, o completă Baxter. Te-ar fi prăjit dacă ar fi lovit pe partea ta în loc să se proptească în partea din față. Mă îndreptam spre Sediul Central, când am văzut o lumină strălucitoare și o dâră de fum. Am auzit o bubuitură puternică și am văzut o mașină - a ta - zburând pe lângă a mea. A făcut o tumbă prin aer, a căzut, s-a rostogolit de trei ori, apoi a început să alunece cu roțile în sus. A izbit două mașini ale civililor, a răsturnat ghereta unui vânzător ambulant, a tăiat curba, a venit înapoi și a intrat în maxibusul acela ca o torpilă.
   - Victime printre civili?
   - Nu știu.
   Văzu câțiva răniți, auzi plânsele, chiar și câteva țipete. Hot-dog de soia, cutii cu băuturi răcoritoare și dulciuri erau răspândite pe stradă și pe trotuar, în întruchiparea unei parodii hidoase a unui bufet suedez.
   - Centura de siguranță a rezistat până în ultimul moment.
   Își șterse absentă o dâră de sânge de pe tâmplă.
   - A ținut, sau Dumnezeu știe... Ranforsările acoperișului au ținut bine, dacă nu țineau eram striviți ca două cutii goale de carton. Partea pasagerului din dreapta a avut cel mai mult de suferit din cauza loviturilor. El a încasat-o cel mai tare.
   Baxter îi urmări pe asistenții de pe ambulanță cum îl urcau pe omul inconștient pe o targă cu sistem de imobilizare a gâtului și a spatelui.
   - Prieten al tău?
   - Nu.
   - Ai călcat pe cineva pe bătături atât de tare, încât să ajungă să tragă după tine cu rachete, sau el e de vină?
   - Bună întrebare!
   - Ar trebui să te consulte și pe tine cineva, un medic.
   - Probabil.
   Durerea își făcea încet simțită prezența învingând amestecul de adrenalină și șoc.
   - Urăsc chestia asta! Pe bune! Și mai vrei să știi ceva? Tipii de la achiziții o să măture cu mine pe jos din cauza rablei ăsteia. O să măture eu mine pe jos și după aia o să-mi dea o mașină de rahat, ca să mă pedepsească.
   Merse până la curbă și se așeză pe bordură, în mijlocul confuziei generale și a gălăgiei. Văzu o asistentă care venea spre ea cu o trusă medicală într-o mână.
   - Nici măcar să nu te gândești să te apropii de mine cu vreo seringă, îi spuse Eve. O singură mișcare greșită și te dobor.
   - Dacă-ți place durerea, n-ai decât să o suporți.
   Asistenta ridică din umeri și-și deschise trusa.
   - Dar trebuie să mă lași să te consult.
   Abia peste două ore putu să plece spre casă și trebui să-l roage pe Baxter să o ducă, pentru că ei îi fusese interzis să conducă. Era ușor să se supună ordinelor, mai ales că nu mai avea ce să conducă.
   - Bănuiesc că acum trebuie să te invit înăuntru, să-ți dau ceva de băut sau ceva de genul asta.
   - Așa e, dar va trebui să te refuz. Trebuie să ajung la o întâlnire importantă și deja sunt în întârziere.
   - Mulțumesc că m-ai adus acasă.
   - Asta-i cea mai bună replică pe care ai reușit să o scoți? Văd că nu ești deloc în formă. Ia și tu niște pastile, Dallas, îi sugeră el, în timp ce ea își scotea din mașină corpul care o durea din toate încheieturile. Și întinde-te puțin.
   - Sunt bine. Du-te și trage-i-o parașutei de săptămâna asta.
   - Așa mai vii de-acasă! chicoti el vesel și plecă.

        Intră șchiopătând în casă, dar nu reuși să treacă neobservată de Summerset.
   Își cobori ușor nasul și pufni.
   - Văd că ai reușit să distrugi mai multe articole de îmbrăcăminte.
   - Da, m-am gândit să le rup și să le ard chiar în timp ce le purtam, ca să văd ce se întâmplă.
   - Presupun că și mașina ta a suferit aceleași transformări, pentru că n-o văd nicăieri prin preajmă.
   - E un morman de fiare acum. Dar, daca stau să mă gândesc mai bine, întotdeauna a fost un morman de fiare.
   O luă spre scări, dar el îi tăie calea și luă pisica ce încerca să i se cațere pe picioare.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, locotenente, folosește ascensorul. Și ai putea să iei și niște analgezice de bunăvoie, înainte ca durerea să te oblige să te umilești.
   - Prefer să merg pe jos, ca să nu înțepenesc, ca tine.
   Știa că era o dovadă de încăpățânare și de prostie din partea ei, dar totuși urcă pe scări. Chestia dureroasă era că, dacă el n-ar fi pândit-o la ușă, ar fi luat nenorocitul acela de ascensor.
   Era leoarcă de transpirație când ajunse, în sfârșit, în dormitor, așa că își scoase pur și simplu resturile de haine pe care le mai avea pe ea, își aruncă arma și telefonul pe pat și se târî până la duș.
   - Jeturile de apă la jumătate din puterea maximă, comandă ea. O sută de grade.
   La început, apa o făcu să simtă înțepături în tot corpul, apoi se simți purificată de ea. Se sprijini cu mâinile de peretele faianțat și își înclină capul, lăsând apa să curgă peste ea.
   Care fusese ținta lor? se întrebă ea. Ea sau Sparrow? Era gata să parieze că ea fusese cea vizată. Sparrow și civilii care fuseseră prinși la mijloc nu erau decât victime colaterale. Dar de ce să vrea s-o elimine și, mai ales, de ce o făcuseră într-un mod atât de amatoristic?
   Neglijent, neglijent, se gândi ea. Totul este foarte neglijent.
   - Oprește jeturile, mormăi ea și, simțindu-se ceva mai sigură pe picioare, ieși de sub duș.
   Ar fi trebuit să se aștepte să dea peste Roarke. Bineînțeles, gură-spartă ăla de Summerset îl anunțase imediat.
   - M-au examinat deja medicii, îi spuse ea repede. M-am lovit puțin, atâta tot.
   - Văd. Nu te-aș sfătui să intri în uscător. Aerul fierbinte nu ți-ar face deloc bine. Uite aici.
   Apucă un prosop de baie, veni spre ea și i-l puse încet peste umeri.
   - Va trebui să te forțez să iei ceva pentru durere?
   - Nu.
   - Ei bine, asta e ceva, totuși.
   Își trecu ușor degetele peste piliturile de pe fața ei.
   - Poate că suntem supărați unul pe celălalt, Eve, dar ar fi trebuit să mă suni. N-ar fi trebuit să aud de la știri că ai avut un accident.
   - Dar n-au dat niciun nume, începu ea, iar vocea i se pierdu.
   - Nici nu trebuiau să dea vreun nume.
   - Nu m-am gândit. Îmi pare rău, dar chiar nu mi-a trecut prin cap. Și nu din cauză că sunt... cum sunt acum cu tine. Nu m-am gândit la presă, nu m-am gândit că o să auzi ceva despre asta până când aveai să te întorci acasă, iar atunci ți-aș fi povestit eu totul.
   - Bine, bine. Acum trebuie să te întinzi.
   - O să iau pastila aia, dar nu vreau să dorm. Sparrow e rănit destul de grav. Era cu mine în mașină. Are coloana vertebrală făcută praf și a suferit mai multe lovituri la cap. Partea din dreapta a fost... Rahat! Rahat! Nici nu știu cum a supraviețuit. Am fost loviți de o rachetă cu rază scurtă de acțiune.
   Își dădu părul pe spate și se duse în dormitor să se așeze.
   - Rachetă ai spus?
   - Da. Probabil a fost unul dintre aruncătoarele alea de rachete care pot fi manevrate de o singură persoană. Probabil că s-a tras de pe acoperișul Sediului Central. M-a pândit. Pe mine sau poate pe Sparrow, dar cred totuși că pe mine. Să dea ancheta peste cap? Să te dea pe tine peste cap? Pe amândoi?
   Clătină din cap.
   - Poate a vrut să-i pună pe cei de la OASN într-o lumină proastă, omorând un polițist care nu putea să-și continue ancheta din cauza lor. Sau poate a vrut să arunce suspiciunea asupra teroriștilor.
   El îi întinse o pastiluță albastră și un pahar cu apă.
   - Dă-ți cuvântul de onoare că ai s-o înghiți, ca să nu te verific eu după aceea, inclusiv sub limbă.
   - Nu prea mă simt capabilă să particip la jocurile tale sexuale. Lasă-mi limba în pace. O să înghit blestemata aia de pastilă.
   Se așeză lângă ea. În ochi îi mai revenise o urmă de căldură.
   - De ce nu crezi că este mana celor de la OASN sau a celor din grupul Ziua Judecații de Apoi?
   - Nu e prea discret să ataci mașina unui polițist cu o racheta cu rază scurtă de acțiune în mijlocul zilei, mai ales în traficul din New York. Dacă voiau să mă elimine, găseau o cale mult mai subtilă de a o face, plus că nici nu riscau să piardă un director adjunct în atentat.
   - Sunt de acord cu tine.
   - Ce faci, îmi dai lucrare de control?
   - Poate că ai fost consultată de medic, dar mie tot mi se pare că arăți de parcă te-ar fi călcat un camion. Vreau să-mi dau seama dacă măcar mai gândești clar. Atunci, de ce n-ar fi vorba de Ziua Judecații de Apoi? Ăștia nu sunt prea subtili de felul lor.
   - În primul rând sunt tehnicieni, iar tehnicienii nu trimit pe cineva cu un aruncător de rachete să lichideze un om. Tocmai de aceea se numesc tehnicieni. Și chiar dacă acum s-ar fi hotărât să-și schimbe brusc obiceiurile, sunt sigură că n-ar fi ratat. Și totuși a fost un atentat ratat. Câțiva metri mai jos, dacă lovea mașina dintr-o parte, am fi fost îngerași acum. Dacă trimiteau pe cineva să elimine un polițist și/sau un agent operativ, persoana respectivă n-ar fi fost un amator. Plus că, dacă ar fi fost vorba de ei, nu s-ar fi limitat doar la atât. Dacă tot ar fi urcat un om până acolo, de ce să nu fi distrus și o bucată din Sediu? Dacă dădeau lovitura la Sediul Central provocau exact isteria presei pe care și-o doresc. Așa, doar cu o mașină amărâtă, abia au reușit să apară într-un buletin de știri. Și încă în unul nu prea mare. Nu. Asta a fost opera unei persoane disperate ori furioase, și nu a unei organizații. Cum mă descurc?
   - După câte se pare, creierul nu ți-a fost afectat semnificativ.
   Se ridică și merse până la fereastră.
   - De ce nu mi-ai spus că ai fost chemată la Turn?
   - Se pare că tragem o linie aici, spuse ea, după un moment de gândire. Nu-mi place, nu-mi place deloc să mă simt departe de tine, dar asta e realitatea.
   - Așa se pare.
   - Astăzi cineva a încercat să mă omoare. Îi găsești tu?
   El nu se întoarse.
   - E cu totul altceva, Eve. Trebuie să... mă adaptez cumva când vine vorba de munca ta, de ceea ce faci, de ce ai putea să ți se întâmple. Te iubesc foarte mult și, tocmai pentru că te iubesc, trebuie să te accept așa cum ești, să accept ceea ce faci. Și toate lucrurile astea mă costă.
   Se întoarse acum spre ea și o privi cu ochii lui mari și albaștri.
   - Mă costă foarte mult.
   - A fost alegerea ta. Întotdeauna a fost alegerea ta.
   - De parcă aș fi avut de ales din clipa în care te-am văzut. Chestiile astea cu care te confrunți acum, pe astea pot să le accept și pot să te admir pentru că le înfrunți. Dar cu ce te confruntai atunci, ce erai forțată să faci atunci, când erai lipsită de apărare, așa ceva nu pot să accept.
   - N-o să poți schimba nimic.
   - Asta depinde de perspectiva pe care o ai asupra lucrurilor. Schimbi cu ceva lucrurile când închizi un criminal, după ce victima lui e deja la doi metri sub pământ? Tu așa crezi, și eu la fel. Și numai așa, discutând despre chestia asta, vom reuși să trecem amândoi peste linia aia. Amândoi avem de muncă.
   - Da, amândoi avem de muncă.
   Se ridică în picioare. Voia să poată să stea în picioare. Trebuia. Chiar dacă nu se putea înțelege cu el.
   - Înainte să fim întrerupți atât de nepoliticos, Sparrow a apucat să-mi spună că Bissel era agent dublu. Cei din OASN îl foloseau pentru a obține informații de la Ziua Judecății de Apoi. La rândul lui, el le vindea informații falsificate. Era o escrocherie cu bătaie lungă. O racolaseră și pe Ewing, pentru poziția pe care o deținea la Securecomp. Voiau să aibă acces la tehnologia și la proiectele tale și, în ultimele luni mai ales, voiau să pună mâna pe orice informație despre proiectul strict secret. Voiau, se pare destul de serios, să conceapă înaintea ta un sistem competitiv de apărare.
   - Presupun că îi irita ideea că o companie din sectorul privat ar putea avea o tehnologie de un asemenea nivel. Folosirea lui Bissel a fost o mișcare inteligentă. A jucat la mai multe capete - a folosit-o pe Reva ca să adune date despre Securecomp și a pozat în turnătorul avid de bani pentru a le câștiga încrederea celor din grupul Ziua Judecății de Apoi.
   - Fratele lui îl șantaja, avea informații despre aventurile lui extraconjugale. Dar asta le convenea de minune celor de la OASN. Sparrow susține că habar nu are unde este Carter Bissel. Poate că spune adevărul, dar eu nu prea cred varianta iuda cu fratele șantajist. N-aveau niciun motiv să-și corupă propriii oameni, nici el n-avea niciun motiv să dispară. Ceva nu se potrivește.
   - Cine joaca rolul unui turnător poate chiar să fie unul.
  Eve zâmbi.
   - Așa e!
 
       Deși detesta să recunoască asta, pastila chiar îi făcuse bine. Dar chiar și așa, simțea grele, pe pielea ei suferindă pantalonii de bumbac și tricoul larg în care se îmbrăcase.
   Când Peabody se strâmbă după ce îi aruncă o privire, se gândi că probabil arăta mai rău decât se simțea.
   - Nu prea arăți că ai fi în stare să mă lovești acum, începu Peabody, așa că o să te întreb. Nu crezi c-ar fi mai bine să te duci la spital?
   - Nu te lăsa înșelată de aparențe. Nu, nu cred că mi-ar fi mai bine la spital, și ba da, încă te pot lovi. Ce mai e nou în cazul Powell?
   - A fost o singură lovitură, maximum de putere, cu un laser de mână, așa cum am presupus și la fața locului. Ora morții zece și cincisprezece, ieri-dimineață. Nu sunt semne de intrare prin efracție. Cei de la CSU sunt de părere că s-a folosit o cheie. Nu au fost găsite nici actele lui Powell, nici cheia de la mașină și nici legitimația de serviciu. Nu a efectuat nicio convorbire de la telefonul de acasă, în afara celei de cu o după-amiază înainte, când și-a comandat o pizza. Dar a primit un apel la puțin timp după opt dimineața, în ziua morții. Cel care a sunat a închis imediat după ce Powell a răspuns amețit. Am verificat, apelul a fost făcut de la un telefon public, dintr-o stație de metrou aflată la trei străzi distanță de locuința lui Powell. Concluzia: ucigașul a verificat dacă Powell e acasă, eventual în pat. I-a lăsat destul timp la dispoziție ca să adoarmă din nou, apoi a intrat în casă și l-a omorât.
   - Criminaliștii?
   - La o primă cercetare n-au găsit nimic - nici alte amprente în afara celor ale victimei, nici vreo urmă de ADN, nicio altă urmă. Dar am dat de o vecină, doamna Lance, care tocmai se întorcea de la cumpărături. A văzut un bărbat care ieșea din clădire în jur de zece și jumătate. Descrierea se potrivește cu cea a acelui Angelo, despre care ne-a vorbit Sibresky.
   - Ați reușit ceva cu portretul-robot?
   - Încă e în lucru. Mi s-a spus că Sibresky nu e nici cel mai deștept, nici cel mai cooperant om din lume. I-am promis desenatorului un bilet și un permis pentru stat în spatele scenei la următorul concert pe care Mavis Freestone îl va ține în oraș, dacă ne încropește ceva în după-amiaza asta.
   - Bună șpagă. Sunt mândră de tine.
   - Am avut un profesor excelent.
   - Lasă lingușelile pentru mai târziu. Ai fost să-l vezi pe McNab?
   Peabody înălța capul.
   - M-am oprit doar pe la laborator ca să văd dacă au mai făcut ceva progrese cu programul ăla.
   - Da, și să-l mângâi puțin pe fundul ăla osos.
   - Din păcate, în momentul respectiv se întâmpla să stea pe fundul osos în chestiune, așa că n-am reușit să-mi duc la capăt această parte a misiunii mele.
   - Te rog, spune-mi ceva despre celelalte părți ale acestei misiuni, pentru că, în ciuda eforturilor mele disperate, în creier începe să mi se formeze o imagine a acelui fund ciolănos. Cum mai merge treaba pe acolo?
   Peabody vru s-o întrebe pe Eve de ce nu s-a dus și ea să se uite, dar după tensiunea aproape vizibilă care îi învăluia pe ea și pe Roarke, își cam dădu seama de motive.
   - Ei bine, am auzit o grămadă de termeni tehnici și câteva înjurături foarte creative. Îmi place la nebunie de exemplu cum Roarke spune întruna „nașpa!”, cum Tokimoto rămâne mim. Reva se poartă ca o femeie în transă religioasă. McNab se simte ca-n rai, lucrează înainte fericit. Dar ce m-a dat pe spate a fost atitudinea lui Feeney. Avea o strălucire ciudată în ochi, cred că sunt foarte aproape să găsească ceva.
   - În timp ce ei apără democrația mondială și fac din lume un loc mai sigur, să vedem dacă reușim și noi să rezolvăm câteva crime.
   - Scuză-mă, locotenente, spuse ea când telefonul ei începu să sune. O să mă apuc și de asta imediat ce termin aici. Detectiv Peabody, răspunse ea. Salut, Lamar, ai ceva pentru noi?
   - Mi-ai făcut rost de permisul pentru spatele scenei?
   - Doar mi-am dat cuvântul de onoare.
   - Atunci da, ți-am făcut rost de o față. Cum vrei să ți-o trimit?
   - Prin faxul laser, spuse Eve de la biroul ei. Și trimite-mi fișierul și pe calculatorul de aici. Vreau o copie pe hârtie și una în calculator.
   Peabody transmise ordinele mai departe și se duse să ia faxul.
   - Lamar e bun. Probabil că ar putea să câștige mai mulți bani făcând portrete oamenilor de pe stradă decât să deseneze infractori. Nu e chiar o floricică, adăugă ea și-i întinse lui Eve portretul. Dar nu e atât de urât pe cât mă așteptam să fie după povestirile lui Sibresky. Doar cicatricea aia îi strică fața.
   - Da, și atrage privirile, nu-i așa? Când vezi fața asta nu te poți uita decât la cicatrice. O cicatrice mare și urâtă, așa că nu te holbezi prea tare, pentru că - hei - e nepoliticos.
   - Sibresky nu pare să aibă problema asta.
   - Am o presimțire că Sibresky nu prea le are cu sensibilitatea și cu regulile bunului-simț. Hai să jucăm un joc. Peabody.
   - Pe bune? Bine.
   - Tu o să începi prin a te duce la bucătărie și a turna o ceașcă de cafea și... ceva pe-acolo. Ceva de mâncare. Trebuie să găsești ceva de mâncare pe acolo.
   - Vrei ceva de mâncare?
   - Nu, stomacul meu e încă sensibil. Pentru tine.
   - Hei, până acum îmi place la nebunie jocul ăsta.
   - Dar să nu te întorci până când nu te chem eu.
   - Nicio problemă.
   Eve se întoarse la calculator și-și frecă mâinile.
   - Hai să ne jucăm.
   Nu dură prea mult, pentru că se gândea de mult la procesele și posibilitățile acelea. Folosi un program de procesare a imaginilor și proiectă pe ecranul de pe perete rezultatele încercărilor ei.
   - OK, Peabody, acum e rândul tău. Adu-mi și mie cafeaua aia.
   - Ar trebui să mănânci și tu din crema asta cu mere și zmeură. E foarte bună.
   Veni din bucătărie cu o cana de cafea pentru Eve și un bol în care își pusese cremă de fructe.
   - Ce vezi aici?
   Peabody se sprijini de marginea biroului, amestecând în castronul cu cremă.
   - Văd portretul-robot al suspectului cunoscut sub numele de Angelo.
   - Bine. Computer, împarte ecranul. Într-o parte imaginea actuală, în cealaltă imaginea CB - 1.
   Se procesează... imaginile afișate.
   - Acum ce vezi?
   - Într-o parte a ecranului pe Carter Bissel, în cealaltă pe Angelo.
   Se încruntă și, deși înțelesese imediat direcția în care voia să meargă Eve, clătină din cap. Angelo ar putea fi o deghizare a cuiva.
   - Nu-l văd pe Carter Bissel acolo. Și nici nu avem informații că ar fi vreun expert în deghizări. Sigur, ar fi putut să-și cumpere o perucă, să-și lase mustață, poate chiar să-și fi desenat singur cicatricea aceea. Dar linia maxilarului nu corespunde deloc - un implant dentar ar fi schimbat forma gurii, dar nu și linia maxilarului. Ar fi avut nevoie de mult mai multe pentru a reuși chestia asta și, chiar dacă Kade l-a lucrat câteva luni, cum ar fi putut el să devină atât de priceput la deghizări?
   Mâncă câteva lingurițe de cremă, continuând să studieze și să analizeze cele două imagini.
   - Și urechile lui Carter Bissel sunt mai mari. Asta e chestia. După urechi poți întotdeauna să-ți dai seama cel mai bine. Ar fi putut să le facă mai mari pentru a se deghiza în Angelo, dar în niciun caz mai mici.
   - Ai ochi buni, Peabody. Dar privește și învață.

                                            18.

            Peabody continuă să-și savureze crema, privind cum Eve încerca prin intermediul calculatorului să mute părul celui din fotografia numărul unu pe chipul celui din fotografia doi.
   - Știi, ai putea face totul cu o singură comandă, dacă...
   - Știu că pot să dau o singură comandă, spuse Eve iritată. Dar așa nu mai are niciun sens. Cine conduce jocul ăsta?
   - Se pare că nu-ți prea priește să tragă cineva în tine cu o rachetă de la distanță mică. Ești cam irascibilă.
   - Continuă cu observațiile astea pline de har și următoarea rachetă cu rază scurtă de acțiune o să te lovească drept în fund.
   - Dallas, știi cât de mult îmi place când îmi vorbești așa de frumos...
   Peabody își găsi o poziție mai confortabilă și-și linse lingurița, apoi o îndreptă spre ecran.
   - Bine, văd că i-ai adăugat și freza asta oribilă, dar asta nu-i schimbă cu nimic linia maxilarului sau forma și mărimea urechilor. De asemenea, martorii l-au descris pe Angelo ca fiind zvelt, cu mult mai slab decât este Carter Bissel. Cu cel puțin șapte-opt kilograme. Parametrii fizici pe care-i avem în baza de date spun că Bissel era un pic supraponderal. Martorii au declarat că Angelo e un tip zvelt, cu alură sportivă. Sigur, dacă te deghizezi poți să faci să te îngrași, dar nu poți să dai jos opt kilograme peste noapte. Dacă ar exista un curs în care sa înveți să faci așa ceva, aș fi prima care m-aș înscrie.
   - Dacă nu vrei să te joci cu mine, i-ați crema de fructe și dispari. Computer, reprodu cicatricea de pe imaginea unu pe imaginea doi.
   - Ucigașul nu a forțat ușa nici la apartamentul lui Powell, nici acasă la Bissel.
   Peabody scrută atent castronul, căutând și ultimele urme de cremă de fructe, în timp ce computerul executa comanda pe care i-o dăduse Eve.
   - Trebuie să fie vorba de cineva cu experiență în chestiile astea sau cu o pregătire specială. Și toate crimele din cazul ăsta au fost comise cu un sânge rece ieșit din comun, chiar și primele două, care au fost aranjate să para crime pasionale. Chiar punerea lor în scenă e o dovadă în sensul asta.
   - Nimeni nu pune la îndoială chestia asta. Dar dă-mi motivul. Computer, consideră dinții din față ai primei imagini ca fiind implanturi și fă modificările necesare în imaginea doi.
   - Acoperirea vreunei operațiuni eșuate ale unei organizații - oricare ar fi ea. Sau, m-am mai gândit la ceva - un fel de război între bande criminale. Virusul e gata, așa că Ziua Judecății de Apoi vrea probabil să-l folosească. Știu că a fost creat un sistem de apărare. OASN și asociații lor creează haos, panică și dezordine pentru a-i încetini sau chiar a-i încercui pe tehnicieni sau pentru a apuca să distrugă virusul. Ziua Judecății de Apoi creează haos pentru a aduna cât mai multe resurse, pur și simplu pentru a crea haos - că până la urmă asta fac de obicei teroriștii - și pentru îngreuna lucrul la sistemul de apărare, pentru a mai câștiga timp, pentru a apuca să-l folosească, doar nu degeaba au investit ei atâția bani și timp. Una dintre tabere omoară doi agenți, cealaltă lichidează un potențial spion – McCoy. Apoi una dintre părți pune mâna pe fratele unuia dintre agenți. Cealaltă parte fură corpul agentului mort și-l atacă pe șeful anchetei. Spionaj dezlănțuit, spuse Peabody ridicând din umeri. Nu e atât de mișto ca Bond, dar are o intrigă destul de complicată. Mie mi se pare că spionii fac totul mai întortocheat decât restul lumii.
   - Uită-te la imagini, Peabody.
   Peabody se conformă, lovindu-se ușor cu lingura peste dinți.
   - E o oarecare asemănare, destul de superficială, între cele două imagini. Dallas, poți să pui și poza mea pe calculator, și cu ajutorul unor programe, mă poți face să semăn cu Angelo. Dar, te rog, nu o face, că abia am mâncat.
   - Ai rămas la argumentele tale cu urechile și cu linia maxilarului?
   - Dacă te duci cu astea în fața unui judecător o să te dea afară din tribunal.
   - Bănuiesc că ai dreptate. Computer, scoate imaginea doi și înlocuiește-o cu imaginea trei.
   Sprâncenele lui Peabody aproape se împletiră când pe ecran apărură două imagini ale lui Angelo.
   - Nu înțeleg.
   - Ce nu înțelegi?
   - De ce ai pus pe ecran două imagini ale aceluiași tip?
   - Oare? Ești sigură că e vorba de același tip? Poate că nu mai văd eu bine, din cauza loviturilor de mai devreme.
   - Ai pus două fotografii cu Angelo una lângă alta.
   Peabody își mută privirea pe fața lui Eve, îngrijorată.
   - Uite ce e, dacă nu vrei să te duci la spital, poate c-ar trebui s-o chemi pe Louise. Cred că ar fi de acord să-ți facă o vizită la domiciliu.
   - N-aș vrea s-o deranjez pe doamna doctor Dimatto, e mult prea ocupată. Hai să vedem ce-am făcut... Ah, da, uite ce am vrut să fac. Computer, scoate imaginea modificată și arat-o pe cea inițială.
   Eve se lăsă pe spate cu un rânjet satisfăcut pe față. Peabody scăpă lingurița din mână.
   - Ăsta e Bissel. Blair Bissel!
   - El e, nu-i așa? Știi, mă gândeam că rapoartele cu privire la moartea lui au fost destul de exagerate.
   - Știu că te gândeai la teoria asta, dar n-am crezut niciodată prea mult în ea. Mostrele ADN, amprentele, toate nu fost identificate ca fiind ale lui Blair Bissel. L-a identificat chiar soția lui. Pregătirea specifică OASN și cei câțiva ani în serviciu, chiar și la un nivel operațional minim, sunt de ajuns pentru ca un tip să știe cum să-și modifice înregistrările medicale, să le schimbe cu cele ale fratelui său. Adaugă la toate astea detaliile masacrului, sângele, toată grozăvia, faptul că Ewing era în stare de șoc și faptul că e foarte probabil ca Carter Bissel să-și fi făcut de curând o operație estetică prin care să-și fi accentuat asemănarea și așa destul de mare cu fratele lui într-adevăr, greutatea cadavrului era destul de mare comparativ cu parametrii înregistrați ai lui Blair, dar nu cu mult mai mult decât au oamenii tendința să mintă în documentele oficiale în legătură cu greutatea lor. Nimeni nu dă prea multă atenție la șapte-opt kilograme în plus.
   - Eu am declarat că am cu cinci mai puțin. Nu știu de ce. Am mințit că așa trebuie să fac.
   - Noi ne așteptam să-l vedem pe Blair Bissel, așa că pe el l-am văzut. De ce să fi pus la îndoială identitatea victimei?
   - Dar el de ce-o fi făcut-o? Carter, vreau să spun. N-am găsit nicio urmă de violență, nimic care să ne dea de înțeles că a fost forțat să facă asta. Cum să convingi pe cineva să-și facă operații estetice ca să semene cât mai mult cu tine?
   - Poate că l-a plătit. Cu bani, cu sex - probabil cu amândouă. Hai să-l ardem pe fratele mai mare și, dacă tot avem ocazia, hai să ne-o punem și cu prietena lui. Oricum, nu se prea iubeau cei doi frați.
   - E drum lung de la faptul că nu-ți iubești fratele până la a-l omorî cu sânge rece, atât pe el, cât și pe prietena lui. Dacă Kade a ajutat la înscenarea lui Carter...
   - Înseamnă că Blair a plănuit s-o omoare și pe ea. Da, asta cred. Dacă vrei să-ți înscenezi propria moarte, atunci fă-o în stil mare. Fă-o urât de tot, având grijă ca vina să cadă, cel puțin în prima fază, asupra soției tale. Scapi și de probleme, și de una dintre persoanele care te știa foarte bine, îndeajuns de bine ca să te demaște. Chiar dacă vor spune despre tine că erai un trișor, un mincinos, un nemernic. Ce-ți mai pasa, doar ai murit!
   - Trebuie să mă gândesc la chestia asta.
   Peabody se ridică de pe birou și începu să se plimbe prin cameră.
   - Dacă e să ne luăm după teoria asta, putem spune că Blair și Kade i-au tras-o lui Carter fără ca OASN să știe ceva despre asta.
   - Poate că au început înăuntru, probabil că așa au făcut, dar la un moment dat au început să coloreze în afara conturului.
   - Asta ca soluție la șantajul la care era supus.
   - Parțial. Bani, aventură, riscuri. Toate astea se potrivesc cu profilurile lor. Dar aveau țeluri mai înalte. Dă-i înainte!
   - Rahat! Blair era legătura, agent dublu sub controlul OASN, legătura lor cu Ziua Judecății de Apoi. Le transmitea celor din urmă, contra unor considerabile sume de bani, date atent selectate de cei de la OASN, și în același timp lucra să devină o sursă, un agent independent, pe scurt, un trădător. O parte din acoperirea lui a reprezenta-o căsătoria cu Reva Ewing, aranjată de OASN.
   - Pe de-o parte spionajul economic, devenit sport de masă, pe de altă parte privatizarea masivă din ultimii ani a mijloacelor informatice și a surselor de colectare a informațiilor au pus OASN în poziția de a concura cu companiile civile.
   - Cum ar fi, de exemplu, Securecomp.
   - Da, ca ei și ca o duzină de alte companii de pe planeta Halii și din afara ei, unde Blair și-o fi întins antenele. Și mai gândește-te la ceva, Peabody. Întotdeauna e nevoie de un plan de rezervă. Trebuie să poți să negi, fără să cazi în penibil. Și ce fel de plan de rezervă crezi că au construit arhitecții intrigii ăsteia, plan care ar fi trebuit pus în practică dacă era descoperită vreuna dintre momâile lor?
   Peabody se opri în fața peretelui pe care erau proiectate imaginile și studie fețele care apăreau în cele două fotografii.
   - Blair Bissel. Omul de sacrificiu.
   - Poți să fii sigură. Și, prin asociere, o trăgea și pe Reva lupa el, astfel că și Securecomp ar fi fost compromisă. S-ar li putut spune și, dacă nu mă înșel, s-a și spus deja, că lucrau mână în mână. Erau totuși căsătoriți.
   - Deci până la urmă ei au înscenat totul.
   - E un plan de rezervă, o perdea de fum la adăpostul căreia să se poată retrage. Blair face de prea multă vreme parte din organizația aceea, așa că avea în sânge astfel de chestii. Și dacă asta n-a fost ideea lui, în mod sigur a fost a lui Kade.
   - Așadar a făcut eforturi ca să se protejeze?
   Peabody clătină din cap.
   - Eforturi foarte mari.
   - Nu numai ca să se protejeze. Pune la socoteală și satisfacția de a se răzbuna pe un frate șantajist. Și pe patria mamă - adică pe colegii lui și pe guvern, care l-au folosit și l-au aruncat când lucrurile au început să meargă rău. Și la toate astea adaugă și o grămadă de bani.
   - De la tehnicieni? Adică a făcut o înțelegere cu ei. S-a angajat să le livreze informații secrete. Ceva mare de tot.
   - El e puntea dintre punctele A și B și cunoaște, în domeniul ăsta, mai multe lucruri despre cele două puncte decât știu unii despre ceilalți. Pentru că el este cel care le dădea toate informațiile. El controla tot traficul. Foarte bine gândit, cel puțin pentru un tip cu profilul lui psihologic. De ce să nu capeți mai mult? Mai mult control, mai mulți bani, iar apoi să ieși din chestia asta? Și nu există decât un singur mod de a ieși. Dacă fugi, te vor vâna. Ambele tabere.
   - Dar dacă te cred mort te vor lăsa în pace.
   - Așa, vezi? Mai pune și faptul că cei de la OASN se străduiesc din toate puterile să acopere mizeria lăsată în urmă, că polițiștii se ocupă de anchetarea unui suspect care le-a fost livrat mură în gură și că singura persoană care îți cunoștea planurile e moartă și gata, ai scăpat de toate grijile...
   - Dar ce nu a mers cum trebuie? De ce nu e acum liniștit, într-o insulă tropicală, cu un cocktail într-o mână, numărându-și banii cu cealaltă?
   - Poate că nu a apucat să primească banii. Teroriștii nu obișnuiesc să-și pună toate ouăle într-un singur coș, își iau masuri de precauție. Au fost trași pe sfoară de prea multe ori. Dar are antrenamentul necesar ca să-și pună la cale un plan de rezervă pentru cazuri de urgență. I-a dat ceva lui McCoy. A trebuit să se întoarcă după chestia respectivă. Și ea a trebuit să moară pentru asta.
   - Între timp polițiștii nu înghit momeala cu suspectul servit, ba, mai mult, încep să cerceteze mai îndeaproape problema, și restul părților implicate procedează la fel.
   - Da, planul i-a mers prost aproape de la început. Lui Roarke îi place tipul ăsta, Yeats, un poet irlandez mort de mult. A scris ceva despre destrămare. Centrul nu mai poate susține întreaga pânză. Asta s-a întâmplat și în cazul lui Blair Bissel, Centrul n-a mai rezistat.
   - Și totul continuă să se destrame, să cedeze din momentul în care ai apărut tu la locul primei crime.
   - E disperat, furios și face greșeală după greșeală, încearcă din răsputeri să-și salveze fundul, dar și-l expune din ce în ce mai tare. Trebuie să rămână mort, dar în același timp trebuie să-și încaseze și banii. E cam greu să le faci pe amândouă deodată. A fost o prostie din partea lui să-l omoare pe Powell și să distrugă trupul celui identificat ca fiind el. Într-adevăr, face imposibilă o identificare exactă a victimei, dar toate urmele duc înapoi la el. Numai pe el îl avantajează distrugerea acelor probe.
   - Apoi a încercat să te lichideze pe tine.
   - După cum am mai spus, e furios. Și disperat. Știi ce e el, de fapt, sub toată spoiala aia de spion, artist, afemeiat, Peabody? Un ratat, nimic mai mult. Tipul acela de ratat care face greșeli din ce în ce mai mari ca să le acopere pe cele pe care deja le-a făcut. Se crede un ucigaș cu sânge rece, dar nu e decât un copil egoist și răsfățat care se joacă de-a... cum îl cheamă pe tipul ăla... James Bond, iar atunci când își dă acuma că nu-i prea iese, o ia razna.
   - Poate că nu e un ucigaș cu sânge rece, dar a ucis deja patru oameni, te-a tăvălit destul de zdravăn și pe tine și a băgat în spital un director adjunct din OASN.
   - N-am spus că nu e periculos. Copiii cu crize de personalitate și de isterie sunt destul de periculoși. M-a speriat da moarte.
   - Deci teoria ta e ca avem de-a face cu un ucigaș antrenat da OASN, imatur și instabil psihic.
   - Cam așa ceva.
   Peabody dădu drumul cu putere aerului din piept, suflându-și bretonul.
   - E cam înfricoșător ce-mi spui. Putem să punem mâna pe el?
   - Încă mai lucrez la partea asta.
   Eve încercă să-și sprijine picioarele pe birou, dar mușchii îi protestară, trimițându-i impulsuri dureroase prin tot corpul.
   - Rahat!
   - Ar trebui să faci ceva în legătură cu vânătăile alea.
   - Lasă, că pe creier nu am vânătăi. Încă mai pot să gândesc cum trebuie. Hai să-i aducem aici și pe ceilalți din echipa, inclusiv pe civili, și să mai discutăm pe tema asta.
   - Vrei să apelăm și la Ewing?
   - Ea a fost căsătorită doi ani cu el. Chiar dacă din punctul lui de vedere a fost o căsătorie de conveniență, în mod sigur a învățat și ea câte ceva despre el. Îi știe obiceiurile, visele, locurile pe unde se învârte. Dacă Sparrow supraviețuiește și-și recapătă cunoștința și dacă e dispus să ne împărtășească din informațiile lui despre Bissel ar putea să ne fie de ajutor, dar deocamdată Reva Ewing e cea mai bună sursă a noastră.
   - Ai de gând să-i spui că soțul ei, de uciderea căruia a fost acuzată, nu numai că nu e mort, mai mult, el e cel care a pus totul la cale?
   - Dacă nu e în stare să înțeleagă asta n-o să ne fie de niciun ajutor, așa că n-avem ce pierde. Hai să vedem dacă a moștenit demnitatea mamei ei.

              Feeney intră în încăpere murmurând cifre și coduri de comandă într-un reportofon. Avea o barbă de trei zile, încărunțită pe alocuri, iar pungile de sub ochi ar fi putut fi folosite pentru cumpărăturile de vacanță ale unei familii de trei persoane, dar în ochi îi strălucea o luminiță.
   - Ne-ai întrerupt într-un moment foarte nepotrivit, puștoaico, îi spuse el lui Eve. Suntem aproape de tot.
   - A apărat o pistă nouă în anchetă, așa că și noi s-ar putea să fim destul de aproape. Unde sunt ceilalți?
   - Roarke și Tokimoto termină de rulat o serie. N-au vrut să plece în mijlocul operațiunii, mai ales după cât am muncit cu toții ca să ajungem acolo. Am curățat complet unda dintre unitățile lui Kade. McNab și Ewing tocmai termină de reinstalat niște...
   Se opri și-și strânse buzele în momentul în cure își ridică în sfârșit capul și o văzu.
   - Cei de la secție mi-au spus că ai încasat o trântă serioasă. Văd că n-au glumit deloc. Ar trebui să pui niște gheață pe ochiul ăla.
   - De ce, începe să se învinețească? La naiba!
   Își pipăi încet partea de sus a obrazului și simți durerea până-n călcâie.
   - Am luat o pastilă. Nu-i de-ajuns?
   Peabody ieși din bucătărie cu o compresă cu gheață în mână.
   - Lasă-mă să-ți pun asta acolo. O să te usture puțin la început și o să arăți ca naiba. Dar o să scapi de umflătură și de vânătaie. Poate că așa n-o să te poți lăuda mâine că ai ochiul învinețit.
   - Fă-o odată, nu mai tot da din gură!
   Eve strânse din dinți cât Peabody îi puse bandajul. Pulsațiile se mai potoliră, dar asta nu era o prea mare îmbunătățire a situației.
   - Au! comentă McNab, strâmbându-se în semn de solidaritate când intră în cameră. Am auzit că ai rămas și fără mașină.
   - N-am pierdut prea mult. Unde-i Ewing?
   - Vine și ea imediat. A trebuit să se oprească puțin. Apropo, pot să mă alimentez și eu un pic? Sunt lihnit.
   - E niște cremă de fructe, strigă Peabody în urmă - deja plecase spre bucătărie. Mere cu zmeură.
   - Cremă de fructe? repetă Feeney.
   - Pentru numele lui Dumnezeu. Dați-i drumul!
   Eve ridică mâinile.
   - Mâncați, beți, veseliți-vă! În orice anchetă, chiar ilară e vorba de omor multiplu, ar trebui să existe loc și pentru crema de fructe.
   - Eu vreau ceva rece de băut, spuse Peabody. Ar trebui să te hidratezi și tu.
   Acestea fiind spuse, Eve se trezi singura în cameră, întrebându-se cum reușise să piardă atât de ușor controlul asupra oamenilor ei.
   Neînțelegerile din cuplu, decise ea, erau un fel de febră nu foarte periculoasă, dar îndeajuns de gravă pentru a-ți zdruncina numai puțin universul interior, destul pentru a te face să nu mai funcționezi la capacitate maximă.
   Nici ea nu era în apele ei, asta în mod sigur, și nici n-avea idee cum să facă să-și revină mai repede.

   - Dacă vrei de mâncare, izbucni ea în momentul în care Reva intră în casă, mănâncă. Dacă vrei să bei ceva, bea. Dar repede. Aici nu e restaurant non-stop.
   Reva abia dacă își înclină capul.
   - Nu vreau nimic, mulțumesc. Dar fac pariu că te simți cel puțin la fel de rău pe cât arăți. Roarke și Tokimoto mai întârzie câteva minute. Au ajuns într-un punct sensibil.
   - Nu sunt singurii. N-o să-i așteptăm și pe ei. Și nici pe nimeni altcineva! strigă ea. Cred că ar trebui să te așezi.
   - De ce, pentru că urmează să ascult o prelegere lungă cât o zi de post sau pentru că o să-mi dai, metaforic vorbind, bineînțeles, un pumn în stomac?
   - Sper că o să fii în stare să încasezi o lovitură.
   Reva dădu din cap și se așeză pe scaunul cei mai apropiat.
   - Nu mai trage de timp. Orice ar fi, prefer să primesc lovitura din plin, n-am nevoie de nicio perioadă de tatonare. Sunt foarte obosită. Și, cu fiecare oră care trece, mă simt din ce în ce mai idioată, pentru că nu am fost în stare să văd ce am avut chiar în față doi ani, zi de zi, ceas de ceas.
    - Ai avut în fața ta un tip care pretindea că te iubea și se purta ca atare, care fusese adus în viața ta de o persoana de încredere.
   - Asta spune multe despre cât de bine mă pricep la oameni.
   - S-au purtat ca niște adevărați profesioniști, ceea ce și erau de altfel, și te-au lucrat temeinic, tot timpul. Ce voiai? Să te uiți la el și să spui: „Ce mai faci, spionule?”
   - Nu.
   Buzele Revei se curbară.
   - Dar măcar ar fi trebuit să simt că mă minte, că mă înșală.
   - Te-au urmărit și te-au studiat în amănunt Știau tot ce era de știut despre tine încă dinainte să-i cunoști pe vreunul dintre ei. Știau tot, intim sau nu. Ai stat pe bară luni de zile doar pentru că ai apărat un președinte, că ți-ai făcut datoria. Poate că au tras nădejde că lucrul ăsta te va fi deranjat sau că nu-ți mai convine să lucrezi pentru guvern, astfel că ai fi putut fi convinsă mai ușor să lucrezi pentru ei.
   - Slabe speranțe.
   - Când și-au dat seama de chestia asta, au încercat să ajungă la tine profitând de latura personală a vieții tale. Îți cunoșteau deja preferințele culinare, ce flori îți plăceau, îți cunoșteau hobby-urile, situația financiară, știau cu cine te culcai și la cine țineai. Pentru ei nu ai fost decât o unealtă și s-nu priceput de minune să te folosească.
   - În prima seară, la expoziția aia de artă, m-a întrebat dacă nu vreau să merg cu el să bem ceva. Era un tip care arăta foarte bine, cu simțul umorului, așa că am zis „de ce nu?” Am stat de vorbă ore întregi. Simțeam că îl cunosc de-o viață. Parcă l-aș fi așteptat de multă vreme, toată viața mea.
   Își privi mâinile.
   - Am avut mai multe relații, dintre care una destul de serioasă, dar am fost rănită și totul s-a dus pe copcă. Dar niciuna dintre relațiile mele nu s-a comparat cu ce-am simțit pentru Blair. Și acum descopăr că totul nu a fost decât un fals. Nici el nu era perfect. Se bosumfla sau se enerva la cea mai neînsemnată critică venită din partea mea, chiar m-am gândit că așa trebuie să fie, știi? Într-o căsnicie trebuie ca partenerii să încerce să se cunoască cât mai bine, să se facă fericiți unul pe celălalt. Eu asta voiam, să-l fac fericit. Am vrut din toată inima ca relația asta să meargă.
   - Niciodată nu poate să fie perfect, spuse Eve, mai mult pentru ea. De fiecare dată când crezi că e perfect, apare ceva și te lovește fix în moalele capului.
   - Să știi! Oricum, simt foarte obosită. Am obosit să mă simt prost, să-mi plâng de milă. Așa că, spune-mi, de ce trebuie să mă așez? Spune-mi direct, fără ocolișuri.
   - Bine. Eu cred că Blair Bissel a pus la cale și a comis crimele din apartamentul lui Felicity Kade, a ucis-o pe ea și pe fratele lui pentru a-și putea astfel înscena propria moarte și a încercat în același timp să aranjeze lucrurile în așa fel încât să pară că tu ești principala vinovată.
   - E pur și simplu o nebunie!
   Vorbele abia îi ieșeau din gură, de parcă lovitura de care vorbise metaforic mai înainte o lovise drept în gât.
   - E mort. Blair e mort. L-am văzut!
   - Ai văzut ceea ce ai vrut să vezi, așa cum s-a întâmplat și acum doi  ani, când te-a abordat. Ai văzut ce a vrut el să vezi. Și în momentul acela erai în stare de șoc, abia puteai să te miști.
   - Dar... cadavrul lui a fost identificat de medici.
   - Cred că și-a schimbat fișa medicală cu cea a fratelui său, a pregătit bine momentul ăsta. A gândit totul foarte atent, în detaliu, pentru ca tu, poliția și cele două organizații clandestine pentru care lucra - ca agent dublu - să-l creadă mort. Nimeni nu mai caută un mort, Reva!
   - E o nebunie! îți spun, Dallas, e o nebunie!
   Reva se ridică în picioare în vreme ce ceilalți începeau să vină de la bucătărie.
   - Blair a fost un mincinos și-un escroc. S-a folosit de mine. Fac tot posibilul să accept mental chestia asta. O să trec și peste asta. Dar în niciun caz nu era un ucigaș, nu era genul de om în stare să omoare pe cineva, mai ales în felul ăsta, tăindu-l practic în bucăți.
   - Cine ar fi avut de câștigat din moartea lui?
   - Vrei să spui din punct de vedere financiar?
   - Din toate punctele de vedere.
   - Eu, presupun. Mi-au rămas ceva bani de pe urma lui, bani frumoși. Știi chestia asta.
   - Bani frumoși, repetă Eve. Dar și tu ai destul de mulți. Sunt sigură că el avea câteva conturi secrete, pe care până la urmă le vom găsi, iar când le vom găsi...
   - Le-am găsit deja, le-am listat și am salvat o copie și la tine pe calculator, spuse Roarke, care tocmai intrase în cameră. Așa cum ne-ai cerut, locotenente.
   - Cât?
   - Puțin peste patru milioane, răspândiți în câteva conturi.
   - Nu-s destui.
   Roarke clătină din cap.
   - Poate că nu, dar asta-i tot. Nu s-a dovedit a fi un investitor prea chibzuit, cu atât mai puțin unul inspirat. Toate conturile au scăzut câte puțin, dar constant, în cei șase ani de când au fost deschise. Cheltuie mult, face investiții speculative, și, în general, pierde din gros.
   - Asta se potrivește cu profilul lui.
   Începu să-și reevalueze teoria.
   - Bine, asta se potrivește cu restul. Începe să rămână fără bani, așa că trebuie să facă rost de alții, rapid. Trebuie să dea o lovitură ca lumea.
  - Și crezi că pentru asta i-a omorât pe Felicity și pe fratele lui. Încercând să arunce totul asupra mea? Dar îmi descrii un monstru. Eu n-am fost măritată cu un monstru.
   - Tu ai fost măritată cu o iluzie.
   Reva își dădu capul pe spate, de parca atunci ar fi primit o lovitură.
   - Te agăți de un pai, pentru că nu ți-a mai rămas nimic altceva.
   - Pentru că nu vrei să mă lași așa, neconsolată. L-am iubit indiferent dacă a fost sau nu o iluzie. Înțelegi ce vreau să spun?
   - Sunt destul de familiarizată cu conceptul.
   - Vrei să mă faci să cred că am iubit pe cineva capabil să ucidă? Să ucidă calculat, cu sânge rece, cu premeditare?
   Eve trebui să se folosească de toată stăpânirea de sine de care era în stare pentru a nu-i arunca o privire - chiar și una fulgerătoare - lui Roarke. Și pentru a nu-și lăsa mintea și inima să se întrebe același lucru.
   - Ce crezi tu e numai problema ta. Cum te descurci tu cu asta depinde numai de tine. Dar dacă nu poți suporta direcția în care se îndreaptă ancheta pe care o conduc, atunci nu-mi ești de niciun fel de ajutor.
   - Tu ești cea cu sângele rece și cu mintea ascuțită. În ceea ce mă privește, cred că am fost folosită prea multă vreme.
   O porni spre ușa de la intrare, cu Tokimoto în spatele ei.

          - Iisuse, văd că a primit vestea destul de bine!
   Eve privi scrutătoare fețele tuturor celor din încăpere.
   - Vrea cineva să continui cu prezentarea ipotezelor de lucru sau facem o pauză și vorbim despre cât de necesar ar fi pentru mine să urmez un curs de sensibilizare profesională?
   - A primit o lovitură foarte grea, Dallas. Nu prea aveai cum s-o îndulcești pentru ea. O să se întoarcă atunci când o să reușească să treacă peste asta.
   - Putem lucra și fără ea. Bissel are conturi deschise la diferite bănci. Asta înseamnă că sunt șanse destul de mari să aiba unul mare undeva, poate chiar mai multe. E încă în oraș, face curățenie în urma lui, așa că probabil are unul și aici. Trebuie să-l găsim.
   - Eu i-am găsit două proprietăți, interveni Roarke. Una în Insulele Canare, cealaltă în Singapore. Niciuna dintre ele nu era prea bine ascunsă, ceea ce înseamnă că și alții le pot găsi, la fel de ușor ca mine.
   - Dar poate că alții sunt orbi. Nici el nu e prost Hai să verificăm dacă e ceva deschis pe numele fratelui său, ori pe numele lui Kade, poate pe al lui Ewing. Poate le folosește ca acoperire, și dacă... Nu, nu! La naiba! McCoy! Chloe McCoy! Mai mult ca sigur a folosit-o la mai multe, nu numai pentru partidele ocazionale de tăvăleală. Verificați-o și pe ea. Vedeți duci a depus bani, dacă a cumpărat proprietăți pe numele ei pe undeva. N-a omorât-o el degeaba, părerea mea e că tipul Roia omoară pentru două motive - pentru bani și ca să-și protejeze spatele.
   - Mă ocup eu de asta, se oferi McNab. O să lucrez mai bine acum, că m-am umflat cu cremă de fructe.
   - Dă-i drumul. Eu o să verific dacă Sparrow se simte mai bine, dacă e coerent, poate mai scot ceva de la el. Feeney, pe tine și pe Roarke vă las să vă ocupați în continuare de calculatoare. O să aveți mai mult de lucru acum, că Reva s-a retras să-și lingă rănile, iar Tokimoto e ocupat s-o consoleze.
   - Ne descurcăm noi, cu încă un vagon de cafea.
   - Înainte să ne expediezi așa, în fugă, poate că ar trebui să te punem în temă cu ce mai e nou, locotenente. Am reușit să mai recuperăm niște date de pe calculatoarele lui Kade. Sunt criptate, dar le dăm noi de cap.
   - Super, foarte bine. Anunțați-mă când...
   - N-am terminat. Toate calculatoarele lui Kade erau virusate, dar nu cu un virus de rețea. Fiecare calculator avea virusul lui, diferit și independent de celelalte.
   - Și ce dacă? Asta-i treaba celor de la informatică. Pe mine mă interesează rezultatele finale. Îmi trebuie datele
   - Se vede treaba că nu prea respecți electronica, începu Feeney.
   - Ca și Bissel, aș adăuga eu.
   Pentru că Eve nu se atinsese de paharul de suc pe care i-l aduse Peabody, Roarke întinse mâna spre el și se servi.
   - Teoretic, virusul despre care vorbește toată lumea, megavirusul pentru care încercăm să găsim un antidot, poate infecta toate calculatoarele dintr-o rețea, indiferent de cât de mare sau de mică ar fi ea, oricât de complexă ar fi și, dintr-o singură mișcare, o poate distruge definitiv, fără ca datele din acele calculatoare să mai poată fi recuperate vreodată. În calculatoarele lui Kade n-am găsit decât o umbră a acestui temut virus, probabil o versiune inferioară, care nu avea nici pe departe nici forța, nici periculozitatea de care ne temeam noi. A fost relativ ușor de identificat și de curățat din calculatoarele în care l-am găsit.
   - Relativ.
   Feeney își dădu peste cap ochii care-l dureau de oboseală.
   - A pus destule probleme, dar nu poate în niciun caz să fie catalogat ca o problemă de dimensiuni internaționale. Eu zic că n-a fost vorba de o perdea de fum.
   - Ceea ce înseamnă că el nu are ce credem noi că are, nu are ceea ce ar fi putut vinde pe bani frumoși, cu care să-și asigure bătrânețile. Poate că altcineva are virusul ăla sau poate că... La dracu’! N-a încercat să mă ucidă pe mine! își pipăi absentă ochiul învinețit. El de fapt și-a atins ținta. A ratat foarte puțin, dar a lovit-o.
   Roarke clătină ușor din cap, urmărindu-i gândul.
   - Sparrow.
   - I-ar fi fost foarte folositor să aibă pe cineva înăuntru, pe cineva în stare să creeze sau să ajusteze programele la care lucrau companiile. Și să-i asigure protecția. Pe Sparrow. El e eminența cenușie, cel care a plănuit totul. Gândiți-vă la Bissel. Nu e deloc curajos, nici foarte inteligent, n-a fost în stare să avanseze în organizație. Nu era decât un simplu curier. Și asta a fost marea lui ocazie, ocazie oferită pe tavă de unul dintre șefi. Marea lovitură. Cu posibilitatea unor lovituri mai mici pe lângă. Spionaj industrial. Posibil, e foarte posibil ca o parte a planului să fi fost pusă la cale în afara țării, să se fi format un mic parteneriat. Bissel n-a câștigat prea mulți bani și oricum, și-a cam bătut joc de ce-a câștigat. Pariez că partenerul lui a câștigat mai mult. Mult mai mult.
   - Atunci de ce nu l-a omorât pur și simplu pe Bissel? întrebă Peabody.
   - Pentru că întotdeauna e nevoie de un plan de rezervă, de o variantă de retragere. Avea nevoie de un om de sacrificiu. De un curier. Bissel se duce să predea virusul celui care oferă mai mult, dar nu încheie afacerea. E tras pe sfoară. Acum e un om mort, disperat. Fuge, se ascunde și trebuie să minună mort, cu orice preț. Prietenul nostru de la OASN îl vrea și el mort și a pregătit textul cu securitatea întregii planete, în caz că ancheta nu merge așa cum anticipa el.
   - Presupun că a vrut să-i spele imaginea lui Bissel, să-l transforme într-un om cinstit post-mortem. Între timp numai el știe că e în viață, ceea ce-i oferă posibilitatea de a-l elimina discret, oricând situația o va impune.
   - Dacă ne-am fi dat seama de asta mai devreme, Sparrow n-ar mai fi fost acum la spital. Cred că a uitat să ia în calcul un element foarte important. De când Bissel a început să ucidă, o face din ce în ce mai bine, mai ușor.
   Își scoase telefonul.
   - Vreau să-l izolez total pe Sparrow. Să nu vorbească nimeni cu el, nici măcar medicii, cel puțin până apuc eu să sinii de vorbă cu el. Voi vedeți ce puteți face cu datele alea.
   - Și tu vezi cum faci cu vagonul acela de cafea, îi reaminti Feeney, îndreptându-se spre ușă.
   - Vreau să stăm puțin de vorbă, locotenente.
   Roarke se uită spre Peabody.
   - Singuri.
   - O să aștept afară.
   Peabody se strecură pe ușă și o închise în urma ei.

        - N-am timp de discutat chestii personale, începu Eve.
   - Sparrow are acces la datele tale. Știe ce s-a întâmplat în Dallas. Dacă raționamentul tău e corect, ar putea să folosească aceste lucruri împotriva ta. Le poate face publice, eventual să le răstălmăcească îndeajuns de mult pentru a-ți face rău.
   - Nu-mi pot face griji din cauza asta.
   - Eu le pot face să dispară. Dacă vrei ca... elementul acela să fie eliminat, pot s-o fac. Ai dreptul la viața ta intimă, Eve. Ai dreptul la siguranța că intimitatea ta nu va fi făcută publică, că nu va da naștere la speculații sau la bârfe și că nu va declanșa un sentiment de milă generală, lucru pe care l-ai urî mai mult decât orice.
   - Și ai nevoie de permisiunea mea ca să te joci cu dosarele guvernului?
   - Nu, eu doar voiam să te întreb dacă ai prefera ca acele dosare să nu fi existat niciodată. Ipotetic vorbind.
   - Lucru care m-ar disculpa. Din punct de vedere legal. N-aș mai putea fi acuzată că am fost complice doar pentru că eu mi-am dorit ceva care puf! s-a și întâmplat. E o zi al dracului de amuzantă!
   Emoția îi sugruma din nou vorbele, așa că își întoarse privirea de la el.
   - Noi n-am mai fost atât de departe unul de celălalt de la începutul relației noastre. Nu mai pot ajunge la tine și nici nu te mai pot lăsa să ajungi la mine.
   - Nu mă mai vezi, Eve. Când te uiți la mine, nu mă mai vezi așa cum sunt, nu mă mai vezi în întregul meu. Poate că aș fi preferat asta.
   Ea se gândi la Reva, la iluzia, bătaia de joc care se dovedise a fi căsnicia ei. Situația prin care trecuse ea era foarte diferită de a lor.
   Roarke n-o mințise niciodată, nu pretinsese că este altcineva decât era de fapt. Și îl văzuse așa cum era, încă din primul moment.
   - Greșești și ești prost!
   În cuvintele ei era mai multă mirare decât furie, dar așa impactul pe care-l avură asupra lui fu mai mare.
   - Nu știu cum să trec prin asta. Nu pot să vorbesc cu tine despre asta pentru că ar însemna să ne învârtim în cerc. Nici cu alții nu pot vorbi, pentru că astfel i-aș transforma în complici, în părtași la problemele noastre. Crezi că nu te văd?
   Se întoarse și-l privi în ochi.
   - Mă uit la line și te văd. Știu că ești capabil să ucizi, și încă fără remușcări - dacă tu crezi că asta e o soluție, unica soluție. Știu asta și totuși rămân aici. Nu știu ce dracului să fac, dar tot aici rămân.
   - Dacă n-aș fi fost capabil de toate lucrurile astea, n-aș fi fost cine sunt, ce sunt și unde sunt. Și dacă tot veni vorba, niciunul dintre noi nu ne-am fi aflat aici.
   - Poate că nu, dar eu una am obosit să mă tot lupt. Trebuie să plec. Trebuie să plec.
   Merse repede până la ușă și o deschise dintr-o smucitură. Apoi închise ochii.
   - Fă-le să dispară! Mai dă-o dracului de ipoteză. Îmi asum responsabilitatea pentru ceea ce spun și pentru ceea ce fac. Fă-le să dispară!
   - E ca și făcut.
   După ce ea plecă, Roarke se așeză la birou și oftă, dorindu-și din toată inima să poată face la fel de ușor să dispară și restul problemelor ei.

        Reva încercă s-o oprească în drum spre ieșire.
   - N-am timp, spuse Eve scurt, fără să se oprească.
   - Nu durează decât un minut. Vreau să-mi cer scuze. Eu ți-am cerut să fii directă și, când ai făcut-o, n-am fost în stare să suport. Îmi pare rău! Sunt foarte furioasă pe mine pentru că am reacționat așa.
   - N-ai de ce să-ți faci griji. Crezi ca acum vei fi în stare să suporți?
   - Da, cred că da. Ce vrei să fac?
   - Vreau să te gândești bine. Unde ar putea să se ducă, care ar putea fi următorul lucru pe care l-ar face într-o situație de criză? Ce face el acum, în afara că încearcă să găsească o cale de scăpare? Gândește-te bine și pune totul pe hârtie. Să fie gata când mă întorc.
   - O să fie gata. Trebuie să lucreze, strigă ea după Eve, care ieșea deja pe ușă. Talentul lui nu era doar o acoperire, n-avea cum să fie doar atât. Era pasiunea lui, modul lui de a evada, ceea ce îl definea cel mai bine. Trebuie să aibă un loc în care să poată lucra.
   - Bun. Ține-o tot așa. O să mă întorc curând.
   - Ai vorbit foarte bine, spuse Tokimoto, ieșind din living.
   - Sper. Altfel, nu mă descurc prea bine.
   - Îți trebuie timp să te obișnuiești, să jelești, să fii furioasă. Sper să mă alegi pe mine atunci când vei simți nevoia să vorbești cu cineva.
   - Până acum ți-am tot vorbit. Cred că te-am înnebunit de cap.
   Oftă.
   - Tokimoto, pot să te întreb ceva?
   - Sigur.
   - Nu cumva îmi faci avansuri?
   El înțepeni.
   - N-ar fi prea frumos din partea mea, mai ales dacă ținem seama de circumstanțele actuale.
   - Spui asta pentru că aș fi încă măritată sau pentru că nu ești interesat?
   - Ținând cont de cele întâmplate, căsătoria ta nu ar fi neapărat o problemă. Dar nu cred că ești în starea mentală potrivita pentru o asemenea... Nu cred că s-ar cuveni ca eu să-ți fac avansuri acum, când sentimentele și emoțiile tale sunt atât de neclare, atât de copleșitoare.
   Ea se trezi zâmbind, numai puțin. Și simți că undeva, în sufletul ei, ceva se deschisese, tot așa, numai puțin.
   - Nu mi-ai spus că n-ai fi interesat, așa că eu o să-ți spun că nu cred că m-ar deranja. Daca te gândești vreodată să-mi faci avansuri.
   Ca să testeze ce tocmai spusese, se ridică pe vârfuri și-l sărută ușor pe buze.
   - Nu, spuse ea după un moment, nu cred că m-ar deranja. Ce-ar fi să te gândești la asta?
   Începu să urce scările, încă zâmbind ușor.

                                         19.

              Quinn Sparrow avea să trăiască.
   Ar fi putut, de asemenea, după multe luni de terapie și tratament, să meargă din nou, dacă avea să dea dovadă de același curaj și aceeași tărie de caracter pe care le arătase Reva Ewing când își revenise după ororile prin care trecuse.
   După părerea lui Eve, asta se numea dreptate.
   Avea mai multe oase fracturate, coloana vertebrală ruptă și foarte multe vânătăi. Avea să aibă nevoie de chirurgie plastică reparatorie ca să-și repare fața.
   Dar avea să trăiască.
   Lui Eve îi părea bine să audă asta.
   Acum se afla la terapie intensivă și avea să rămână acolo pentru cel puțin patruzeci și opt de ore. Era sub influența sedativelor, dar legitimația și ceva tupeu o ajutară pe Eve să-și croiască drum până la el.
   O lăsă pe Peabody de pază la ușă.
   Dormea când intră la el sau era amețit de la medicamente. Eve putea să parieze că era vorba de ultima variantă, așa că închise robinetul perfuziei cu calmante fără nicio remușcare.
   Dură numai câteva momente până când el își recăpătă, gemând, cunoștința.
   Arăta foarte rău pe sub bandaje, iar în jurul lor se vedeau vânătăi urâte. Pe brațul drept avea un ghips imens, un altul piciorul drept, care avea de jur împrejur o cușcă asemănătoare cu sculpturile lui Blair Bissel.
   Bandajul ghipsat din jurul gâtului îl împiedica să facă vreo mișcare.
   - Mă auzi, Sparrow?
   - Dallas...
   Cu buzele albe, încercă să-și miște ochii, să se concentreze asupra ei.
   - Ce mama dracului?!
   Se apropie de el, încercând să-i ușureze chinul la care-l supuneau încercările lui disperate de a o vedea. Îl atinse ușor pe umăr, în semn de încurajare.
   - Ești la spital. Nu te prea poți mișca din cauza bandajelor.
   - Nu-mi amintesc nimic. Cât de rău e?
   Se uită într-o parte - un punct pentru impresia artistică, se gândi ea - înainte de a începe să vorbească.
   - E... destul de grav! Ne-a lovit al dracului de tare! Tu ai încasat-o cel mai rău. Mașina a zburat în sus, ca o rachetă, și s-a prăbușit ca o bombă. Ne-am ciocnit de un maxibus, pe partea ta. Te-ai lovit rău, Sparrow.
   Îl simți tremurând când încercă să se miște.
   - Iisuse Hristoase, ce durere!
   - Știu. Cred că e al dracului de dureros. Dar am pus mâna pe el.
   Îi strânse mâna.
   - L-am prins pe nemernic.
   - Cum? Pe cine?
   - L-am prins pe Bissel, l-am arestat. Încă mai avea asupra lui lansatorul de rachete cu care a tras în noi. Blair Bissel, Sparrow, viu și nevătămat. Acum cântă ca un canar.
   - E o nebunie!
   Gemu înfundat.
   - Am nevoie de un doctor. Am nevoie de ceva pentru durerile astea.
   - Vreau să mă asculți, să te concentrezi și să încerci să fii atent. Nu știu cât timp mai avem.
   - Timp?
   Degetele i se zbătură sub ale ei.
   - Timp?
   - Vreau să-ți dau ocazia să-ți cureți conștiința, Sparrow. Să pui lucrurile la punct. Măcar atâta lucru meriți și tu. El încearcă să arunce totul asupra ta. Ascultă-mă! Ascultă!
   Își strânse mâna peste a lui.
   - Trebuie să-ți spun și trebuie să te pregătesc pentru asta. N-o să supraviețuiești.
   Pielea îi deveni cenușie.
   - Despre ce vorbești?
   Se aplecă asupra lui, atât de aproape, încât el nu-i putea vedea decât fața.
   - Au făcut tot ce-au putut. Au lucrat la tine ore în șir. Dar ai suferit prea multe lovituri.
   - Sunt pe moarte?!
   Vocea îi era tremurătoare, apoi i se frânse.
   - Nu! Nu! Vreau să văd un doctor!
   - O să vină în câteva minute. Or să-ți dea... Or să-ți administreze o doză mai puternică. O să mori ușor, fără dureri.
   - N-o să mor!
   Ochii i se umplură de lacrimi, care apoi începură să-i curgă pe obraji.
   - Nu vreau să mor!
   Ea își strânse buzele, de parcă ar fi fost depășită de situație.
   - Am crezut că vrei să auzi asta de la mine, de la un... coleg. Dacă Bissel ar fi țintit mai bine, am fi fost amândoi morți sau pe moarte. Dar nu a reușit să ne lovească decât în partea din fața și ne-a aruncat în aer. Ți-au salvat piciorul, continuă ea, oprindu-se apoi pentru a-și drege vocea. Au sperat că... Iisuse! Impactul ți-a făcut praf organele interne. Ticălosul ăla te-a omorât, Sparrow, și a încercat să mă omoare și pe mine.
   - Nu pot să văd! Nu mă pot mișca!
   - Trebuie să stai calm, liniștit. Așa o să-ți prelungești viața, ultimele clipe. Nu mai ai mult, Sparrow, și el se folosește de asta. Eu încerc să-ți ofer șansa de a muri demn. O să-ți citesc acum drepturile.
   Se opri din nou, clătinând din cap.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, ce tâmpenie!
   Bărbatul începu să tremure în timp ce ea îi citea drepturile arestaților.
   - Înțelegi care-ți sunt drepturile și obligațiile, domnule director adjunct Sparrow?
   - Despre ce dracului e vorba?
   - E vorba despre clarificarea lucrurilor, eventual despre șansa de a-ți lua revanșa. Cu un avocat bun, Bissel o să scape doar cu câteva scatoalce, asta dacă nu te hotărăști să-mi spui tu cum au stat de fapt lucrurile. El se bazează pe faptul că tu o să mori. Și că astfel va putea arunca toată vina asupra ta. Spune că tu i-ai omorât pe Carter Bissel și pe Felicity Kade.
   - E o tâmpenie!
   - Eu știu chestia asta, dar ar putea să-l convingă pe procuror. Pentru numele lui Dumnezeu, Sparrow, ești pe moarte! Spune-mi adevărul, ajută-mă să-l închid pe ticălosul ăsta, să-l arunc în pușcărie. El te-a băgat în pământ.
   Se apropie și mai mult de el și coborî vocea.
   - Fă-l să plătească!
   - Imbecil nenorocit! Cine și-ar fi închipuit? Cum a ajuns totul să se termine așa?
   - Spune-mi tot și îți promit că o să am grijă să-l înfund bine de tot. Ai cuvântul meu de onoare.
   - El i-a ucis pe Carter Bissel și pe Felicity Kade.
   - Cine?
   - Blair. Blair Bissel i-a ucis pe Carter Bissel și pe Felicity Kade. A tras pe nas niște Zeus ca să-și facă curaj și i-a tăiat în bucăți.
   - De ce? Spune-mi, dă-mi mai multe informații, ca să-l pot înfunda ca lumea.
   - Avea de gând să dispară, cu o sumă frumușică de bani. A vrut să-i pună crimele soției sale în cârcă, pentru ca poliția să nu aibă de îndeplinit decât o simplă formalitate. Ar fi trebuit să fie un caz închis foarte repede.
   - Tu i-ai trimis Revei fotografiile cu Blair și Kade?
   - Da, eu le-am făcut, și i le-am trimis atunci când și restul lucrurilor fuseseră deja puse la punct. Nu-mi mai simt picioarele! Nu-mi mai simt picioarele!
   - Rezistă! Încearcă să reziști. Înregistrez toate astea, Sparrow. Ești înregistrat acum. O să-l înfunzi, pentru că ți-a făcut toate astea. De ce a ucis-o pe Kade?
   - Știa prea multe despre noi, despre amândoi. Nu putea să riște.
   - Tu ai pus totul la cale. Nu poți să-mi spui că el a pus totul la cale de unul singur.
   - Eu am gândit totul. Ar fi trebuit să fie foarte simplu. După câteva săptămâni eu trebuia să fiu pe plajă, sorbindu-mi nenorocitul de cocktail, dar el a continuat să facă numai tâmpenii.
   - Și Kade știa de toată chestia asta? Ea l-a atras pe fratele lui în toată tărășenia asta.
   - Văd că știi o grămadă de lucruri.
   O privi pe Eve cu ochi morți.
   - Pot să pun și eu niște lucruri cap la cap. Trebuie să fiu cinstită cu tine. Meriți măcar atâta lucru. O confesiune pe patul de moarte...
   Se întrerupse pentru că-l văzu pălind și mai tare și încrețindu-și fața.

        - Ei bine, știi și tu cât valorează asta. Tu vei fi cel care-l va închide definitiv pe nemernicul acela. Vreau ca tu să fii protagonistul ultimului act. Din curtoazie profesională. Deci Felicity Kade l-a atras pe Carter Bissel în toată afacerea asta.
   - Da, ea l-a băgat.
   Respirația lui Sparrow deveni șuierătoare, iar lui Eve îi trecu prin cap că ticălosul ar putea să-i moară în brațe numai prin autosugestie.
   - L-a convins pe bietul idiot că lucrează pentru OASN, că avea să ocupe postul fratelui său, iar el a crezut-o. Și-a făcut operație estetică la față, a început un dureros proces de transformare. A ajuns să se culce cu mentorul lui. Era un tâmpit.
   - Pariez că așa era. Cine l-a omorât pe tipul care s-a ocupat de operațiile lui estetice? Kade?
   - Nu, ea nu voia să se murdărească pe mâini. L-a convins pe Bissel s-o facă, pe Carter. Se pricepea foarte bine să-i convingă pe bărbați să facă ce voia ea.
   - Dar tu ai fost arhitectul întregii operațiuni, nu-i așa? Nu Kade și, cu siguranță, nu Blair Bissel. Tu nu ești însă atât de prost încât să te apuci să omori în stânga și în dreapta, dar știi cum să tragi sforile. Credea că are virusul. Credea că-l poate vinde. Credea că poate să trăiască fericit până la adânci bătrâneți cu banii pe care îi lua pe el. Dar nu l-a avut niciodată.
   - Nu putea avea ce nu există. E o născocire de-a mea, o himeră.
   Zâmbetul i se transformă într-o grimasă.
   - Nu mai suport durerea asta, Dallas, n-o mai suport!
   Văicăreala lui o făcea să râdă, dar se stăpâni și-i strânse și mai tare mâna.
   - Nu mai durează mult. Nu există niciun virus?
   - Ba da, există. Numai că nu e deloc așa cum se spune că ar fi. Eu l-am născocit, am alimentat zvonurile despre el, am creat tot felul de date false. Cei din grupul Ziua Judecății de Apoi se chinuie să creeze unul de mai bine de zece ani. Teoretic ar trebui să meargă, dar în practică se autodistruge sau suferă mutații majore când interacționează cu sistemul de protecție. Dacă-l bagi într-un calculator, o să-l tacă varză, o să-l prăjească, dar numai pe acel calculator, nu și rețeaua din care face parte, și nici nu poate fi răspândit de la distanța. Dacă ar fi putut face toate astea...
   Fața lui învinețită străluci pentru un moment la acest gând
   - ... ar fi valorat miliarde.
   - Deci totul nu a fost decât o megaescrocherie, căreia i-au căzut pradă atât OASN și agențiile de securitate din toata lumea, cât și cei din grupul Ziua Judecații de Apoi. Ai creat niște date, niște informații care au alimentat ideea că virusul există cu adevărat și că reprezintă o amenințare reală. Apoi ți-ai plantat omul pe care-l instruise cu toate informațiile astea în conducerea celor de la proiectul strict secret. Le-ai transmis informațiile primite - chipurile de acolo - celor de În OASN și, de asemenea, ai vândut acele informații tuturor companiilor interesate. Ai înșelat pe toată lumea, ai răspândit informații despre ceva care nu există și e posibil să nu existe niciodată. Dar Securecomp lucrează de zor la un antidot, la iui antivirus, care ar fi putut să-ți ofere pe tavă toate în formațiile de care aveai nevoie, să-ți creeze ei virusul. Da, ești foarte deștept.
   - Cei de la Securecomp sunt foarte aproape să reușească. Roarke are niște tipi foarte deștepți acolo. Dacă pun cap la cap informațiile de la ei, cu ce mai am și eu și cu ce mai scot de la Ziua Judecății de Apoi, poate că reușesc să fac și eu ceva bănuți. Știi cât câștig eu ca director adjunct? Un rahat. Cam cât câștigă un polițist.
   - Și tocmai pentru că noi suntem atât de prost plătiți te-ai gândit că n-o să ne batem prea tare capul cu ancheta în cazul morții lui Kade și a lui Bissel.
   - Am pus totul perfect la cale. Dar lucrurile au scăpat de sub control.
   - Ai fi putut totuși să tragi de timp, să faci presiuni ca ancheta să fie preluată de cei de la OASN. Și aveai și chestia cu Bissel. El încearcă să vândă un program care n-are nicio valoare.
   - Mă gândeam că un eventual cumpărător avea să-l ucidă și să ascundă cadavrul undeva după ce și-ar fi dat seama că marfa era fără valoare. Ar fi durat ceva și mi-ar fi dat ocazia să mă detașez, să pun ceva distanța între mine și el. Dar s-a descurcat mult mai bine decât m-am așteptat. E un jucător foarte bun.
   - Dar n-are acces la bani, nu poate să umble la conturi fără ca tu să nu afli chestia asta. Și când ajunge atât de disperat încât să nu-i mai pese de asta, intrăm noi pe fir și îi găsim și-i înghețăm aceste conturi. Așa că îi înscenează lui McCoy sinuciderea. Ce voia de la ea?
   - Habar n-am. Nu știu care e locul ei în toate astea. Ar fi trebuit să se retragă, să-și lingă rănile și să-și evalueze pierderile, dar nu, tâmpitul o ia razna, intră în panică, o omoară, îl omoară și pe amărâtul ăla de îngrijitor și fură cadavrul. Ce-și închipuia că avea să facă poliția? Ar fi putut la fel de bine să închirieze un panou publicitar pe care să scrie totul, cu majuscule.
   - De câtă vreme faceți și spionaj economic?
   - Ce dracu’ mai contează?
   Brava acum. Pămpălăul ăsta brava pentru că marele lui plan se dăduse peste cap și-l omorâse.
   - Cu cât îmi dai mai multe informații, cu atât îmi oferi posibilitatea să-l înfund mai adânc.
   - De vreo șase, șapte ani. Am un fond de rezervă pentru zile negre, o sumă destul de frumoasă de bani, o casă în Maui, am mai pus ochii pe una în Toscana. M-am ajuns, și fără să mă abțin de la nimic, fără să fac niciun sacrificiu, încă înainte de a împlini patruzeci de ani. Venise timpul să încep să-mi acopăr urmele.
   - Și să-ți elimini partenerii, îl aprobă Eve. Mai bine, mai inteligent, să-i faci să se elimine unul pe celălalt. Să evoluezi astfel la o formă mai profitabilă de organizare. Toate microfoanele alea pe care le-ai pus în sculpturile lui Bissel, răspândite acum pe toată planeta asta, și nu numai, erau toate sub controlul tău și numai al tău. Acum puteai să-ți aduni singur informațiile, să investești, să anticipezi. Da, te-ai fi relaxat pe plajă, sorbindu-ți cocktailul și banii ar fi curs de la sine. Trebuie să-ți spun, Sparrow, ești un geniu.
   Pentru o secundă, ochii lui amorțiți străluciră de plăcere.
   - Așa sunt eu. Asta fac, adun date, concep scenarii, plănuiesc capcane ca să scap de inamici sau ca să-i compromit. Trebuie să știi cum și când să te folosești de oameni.
   - Și tu ai știut cum să te folosești de Bissel. De amândoi frații. Și de Kade. Și de Ewing.
   - Nu trebuia să fie atât de complicat. Bissel o ucide pe Kade și dispare. Trebuia să dispară câteva săptămâni, apoi să încerce să vândă marfa. Dar el s-a repezit s-o vândă imediat după aceea. N-a lăsat lucrurile să se liniștească, nu mi-a lăsat timpul necesar să mă asigur că totul mersese bine, că totul se liniștise.
   - Să se liniștească, pentru ca tu să te asiguri că nu ai nevoie de el și să aranjezi să fie eliminat.
   - Nu te descotorosești de unelte decât după ce ești sigur că nu-ți mai pot fi de niciun folos. N-am ucis niciodată pe nimeni, și nici pe el nu voiam să fiu nevoit să-l omor. Scăpam niște informații în direcția potrivită, manipulam pe cine trebuia și, la un moment dat, Bissel avea să fie eliminat. Nu sunt un ucigaș, Dallas! Eu doar am folosit o unealtă. Blair Bissel e criminalul. El i-a ucis pe toți. Eu mă aflam la Flatiron, virusându-i calculatoarele, când el îi ucidea pe fratele lui și pe Kade.
   - De ce te-ai dus acolo?
   - Voiam să descarc datele pe care le-ar fi păstrat în calculatoare, toate datele despre operațiunea asta, iar apoi să le virusez, ca să nu mai fie folosite niciodată. Voiam doar să-mi șterg urmele. Nici măcar nu eram în zona apartamentului lui Kade când s-a întâmplat grozăvia și am alibiuri solide pentru momentele în care i-a omorât pe McCoy și pe Powell. Blair Bissel e autorul crimelor. Eu o să mor, dar n-am de gând să-l las să-mi pună crimele astea în cârcă.
   - Cred că avem destule aici ca să te putem acuza de instigare și complicitate directă la crimă, complicitate atât anterioară, cât și ulterioară producerii faptelor. Mai multe capete de acuzare. Cred că mai putem adăuga încă vreo trei patru frumuseți, ca, de exemplu, obstrucționarea activității justiției, gestionarea frauduloasă a informațiilor secrete, spionaj și - cea mai tare dintre toate - înaltă trădare. Cred că poți să-ți iei la revedere de la Maui, Sparrow, și de la dealurile înverzite din Toscana.
   - La dracu’, doar dau colțu’! Mai lasă-mă-n pace!
    Sigur.
   Își eliberă mâna și zâmbi.
   - Am o veste bună și una proastă. Vestea bună e că nu ești pe moarte, cel puțin din punctul meu de vedere. Am exagerat puțin când ți-am povestit în ce stare te afli.
   - Cum?
   Încercă să se ridice, dar durerea îl făcu să se albească la față.
   - Mă voi face bine?
   - O să supraviețuiești. Poate că n-o să mai mergi niciodată, iar tratamentele și terapia pe care va trebui să le faci în următoarele luni îți vor face viața un iad. Dar o să trăiești. Vestea proastă? Doctorii spun că în rest ești destul de sănătos, așa că o să reziști zeci de ani într-o celulă.
   - Ai spus că sunt mort! Ai spus...
   - Da...
   Își băgă mâinile în buzunarele pantalonilor.
   - Polițiștii sunt niște mincinoși notorii. Nu știu de ce voi, tâmpiților, încă ne mai credeți!
   - Târâtură! Târfă blestemată!

.......................................................