Sacrificiul, Martina Cole

................................................................

                       2-7

         Era o întrebare cu subînțeles și o știau amândouă.

   Hettie oftă.

   - Nu-ncepe, mămico. Știi bine ce gândeam despre Sonny. Mă fura, pe toți ne fura. Spre deosebire de tine, eu n-am în suflet spiritul creștin al iertării.

   Verbena oftă.

   La înfățișare, Hettie îi semăna leit. Era masivă, de o tipologie caraibiană, cu șolduri late și sâni moșteniți de la o lungă succesiune de femei famaicane. Dar nu avea și bunătatea lor obișnuită. Se certau încontinuu, din orice.

   Totuși, Verbena o iubise mai mult decât pe oricine - până la nașterea lui Sonny. Poate că Hettie știa asta. O simțise? Verbena prefera să nu se gândească.

   - Voiam să spun că poate copiilor le-o fi dor de tine, atâta tot. Știu ce părere aveai despre Sonny. Nu e nevoie să fii la înmormântarea lui. Și, oricum, nici nu știu când ni-l vor da în primire.

   Vorbea pe un ton atât de firesc, încât o treceau fiorii numai ascultându-se singură. Dar voia ca la înmormântare să vină numai oameni care ținuseră la Sonny.

   Împinse mâncarea la o parte și se uită iar pe fereastră, privind copiii care se zbenguiau pe-afară, în timp ce ea aștepta noi vești. Orice vești ar fi fost binevenite, în acel moment.

   Auzise deja tot ce putea fi mai rău. Nimic altceva n-ar fi putut-o răni la fel de dureros.

         Tyrell se afla într-un club din Brixton Heights - „Railton Road”, pentru cei neinițiați.

   Știa că n-ar fi trebuit să se ducă, dar nu mai suporta să stea lângă mama lui și s-audă cum fiul îi era terfelit ca un gunoi de toată lumea, în afara ei. În fond, bietul Sonny primise ceea ce meritase - dacă într-adevăr merita cineva să moară pentru căă încercase să șterpelească un video sau un DVD recorder. Pistolul era cel care încă-l mai tulbura pe Tyrell cel mai mult.

   De unde avusese fiul lui un pistol? Nimeni nu părea să știe, dar Tyrell era hotărât să afle.

   Lucrase ani de zile în diverse firme de securitate, la Londra; acum avea propria lui companie. Nu ducea lipsă de aimici și angajați care să stea cu el când se îmbăta.

   Râse la propriile lui gânduri, apoi îi zâmbi prietenului său, Paxton Regis.

   - Știi, când a citit autopsia, legistul a spus că tipul ăla a folosit forța excesivă asupra băiatului meu. Excesivă... spune multe, când o rostești cu voce tare, nu?

   Tuși sonor, înainte de a continua:

   - A continuat să-l lovească și după ce Sonny își pierduse cunoștința.

   Trase un gât din pahar.

   - De frică, înțelegi... Îi era frică. Pistoalele au efectul ăsta asupra oamenilor, nu? Și pe mine mă speria, pot să-ți spun. Odată, am avut un incident la o ușă, în Ilford. Am dat afară niște bătăuși, și s-au întors cu un pistol. Bulangii! Așa de tare m-am înfuriat când am văzut, nici nu știi.... Așa că, pricep ce-a simțit tipul ăla, înțelegi?

   Paxton dădu din cap cu tristețe.

   - Îi pot înțelege spaima fiindcă și eu am simțit-o, înțelegi? Însă chiar dacă știu de ce a reacționat așa, nu pot să-l iert că mi l-a luat pe Sonny. Dacă l-ar fi cunoscut pe fiul meu, ar fi știut cum era de fapt; nu era deloc un băiat rău.

   Tyrell se îmbătase de-a binelea, iar Paxton se întreba dacă nu era timpul să-l ducă acasă.

   - Acuma trebuie să-l îngropăm, să îngropăm copilul, și e aiurea... E aiurea...

   Vorbea tot mai incoerent. Paxton dădu din cap spre barman, să mai aducă rom. Spera ca prietenul lui să bea până nu mai știa de el. Tyrell își greșise cariera - și viața. Era un om prea bun, asta era problema cu el.

   Bău iar din pahar. Nu era cu adevărat un băutor, așa că n-avusese nevoie de prea mult ca să se îmbete. Dar în club era liniște, mai liniște decât de obicei, ca și cum toți ar fi ținut doliu alături de el, deși fiecare dintre cei prezenți recunoștea în sinea lui că ar fi făcut același lucru ca Nick Leary. Aperi ce-i al tău - mai ales copiii și femeia.
   Sonny trecuse peste această linie.
   Dar nimeni n-o rostea cu voce tare, desigur. Îl simpatizau și-l respectau pe Tyrell prea mult ca s-o spună.

         - E-n regulă, Jude?
   Auzi vocea și încercă să-și focalizeze ochii, dar nu prea putea.
   Sally Hatcher îi zâmbi, deși încerca să nu strâmbe din nas simțind mirosul din jurul ei. Îi promisese lui Tyrell că avea să treacă pe la Jude ca să vadă ce mai făcea. După cum arăta, nu făcea bine deloc.
   Tyrell spusese că trebuia să se ducă la lucru. Sally știa că în ziua aceea n-avea nicio treabă, dar nu suporta s-o vadă pe femeia aceea cum se distrugea singură.
   - Ia-ți haina și hai să te duci la Verbena, vrea să stai cu ea.
   - Pleacă.
   Sally oftă. Părul ei scurt stătea pieptănat impecabil pe capul cu o formă grațioasă, iar trupul zvelt și atletic plesnea de sănătate, făcând-o pe Jude să arate și mai bătrână, și mai hăituită decât era de fapt.
   - Haide, Jude, Verbena are nevoie de tine.
   - Nimeni n-are nevoie de mine, Sally. N-au avut și nici n-or să aibă vreodată. Și-acum, fă-mi hatârul și cară-te-n aia mă-tii.
   Nu voise s-o insulte; pentru Jude, înjurăturile erau la fel de firești ca respirația. Își răsucea deja o țigară, dar aceasta avea să conțină heroină. Uneori, prefera s-o fumeze. Numai să plece Sally și putea pluti în voie.
   Sally o privi cu dezgust. Oricâte fotografii de-ale ei văzuse, din tinerețe, când fusese mai drăguță, nu putea recunoaște în ele epava din fața ei.
   Sonny ar fi știut ce avea de făcut cu ea, când era în starea aia. Pentru el, Jude fusese ca o sarcină profesională. Acum, trebuia să se obișnuiască să-și poarte singură de grijă.
   Ușa din față se deschise brusc și 3 tineri intrară, fără să bată. Toți 3 erau albi, cu părul tuns și aranjay. Unul avea sigla Wast Ham Utd rasă într-o parte a capului: două ciocane încrucișate.
   Sally îi privi, nevenindu-i să creadă.
   - Cum ați intrat?
   Băiatul cel mai înalt o măsură cu privirea. Se vedea clar că nu-i inspira încredere.
   - Aș putea să-ntreb și eu același lucru.
   - Sunt prieteni de-ai lui Sonny, răspunse nervoasă Jude. Și-acum, du-te-acasă, Sally, ce mama mă-sii. Nu mai suport, și cu tine aici...
   Sally își luă poșeta, spunând cu blândețe:
   - Dacă ești sigură....
   Jude o privi lung, bănuind că cealaltă femeie se bucura că avea o scuză ca să plece.
   - A, sunt sigură.
   Sally plecă. Altceva nu-i mai rămăsese de făcut.

         Era ora 10, când Nick ajunse în sfârșit acasă.
   Tammy se uita la un film, în camera cu televizorul. Avea lângă ea un pahar mare de vin și o țigară în mână. Nick intră împleticit și se trânti lângă ea. Soția lui îi zâmbi scurt, înainte de a reveni cu privirea spre televizor.
   Nick se uită în jur. Era o cameră confortabilă, plăcută. Mulți oameni ar fi vrut să fie a lor. Și totuși, pentru ei nu era decât un loc oarecare, unde tăceau și se uitau la televizor.
   Se apropie și mai mult de Tammy. Avea nevoie de ea, simțea nevoia să fie iubit. Dorit. Niciodată în viața lui nu se mai simțise atât de decăzut. Vinovăția îl apăsa îngrozitor. De fiecare dată când închidea ochii, vedea chipul acelui băiat.
   Apucă strâns mâna lui Tammy, iar ea i-o strânse la rândul ei, afectuos.
   - Tam....
   - S-a terminat, Nick.
   Nick dădu din cap.
   - Dar, Tam...
   - Ești supărat.
   Vorbea fără să-și ia ochii de la televizor.
   - Trebuie să-ți vorbesc, Tam.
   La asta, îl privi.
   - Imediat, stai numai să se termine.
   Vocea ei era mai caldă acum, mai blândă. Nick privi ecranul. Richard Burton și Genevieve se certau.
   - Ce film e?
   Tammy oftă nemulțumită.
   - „Anna celor o mie de zile.” Despre Henric al VIII-lea și Anne Boleyn. Tocmai a închis-o în Turnul Londrei și-i oferă o anulare a căsătoriei dacă-și ține gura și nu-i mai cere nimic altceva. Dar ea ripostează, așa c-o s-o decapiteze.
   - Sună interesant.
   Tammy râse, împotriva propriei voințe.
   - Ascultă, stai numai să văd cum moare, și pe urmă-ți pun ceva de băut și putem vorbi toată noaptea, dacă vrei.
   Nick privi ecranul uimit de pasiunea soției sale pentru istorie. Cu toate cusururile ei, Tammy era fără îndoială o mină de informații despre viețile regilor. După moartea prematură a Prințesei Diana, plânsese 3 zile. Ținea mai mult la o femeie decapitată cu secole în urmă, decât la băiatul ucis de mâinile soțului ei.
   Dar asta era Tammy.
   Nick se uită din nou spre ecran. Anne Boleyn mergea spre eșafod, parcă în transă. Un moment, Nick se întrebă cum s-o fi simțit, lăsându-și fetița în grija omului care poruncise să fie executată.
   O auzi pe Tammy plângând încet și o strânse lângă el. În multe privințe, Tammy era un coșmar, dar Nick era nevoit să-i admire consecvența.
   O idolatriza pe Anne Boleyn. Știa tot ce era de știut despre ea.
   Se cuibări în brațele lui Nick, lăsându-l s-o consoleze. Nu-i trecu prin minte că și el avea nevoie de o consolare. În ce-o privea pe ea, totul se terminase.
   Era și timpul.

          Tyrell zăcea pe canapeaua mamei sale, mai beat decât oricând în viața lui.
   Deși Verbena nu agrease niciodată alcoolul, îi înțelegea nevoia de a-și șterge din memorie ultimele câteva zile.
   Sally intră cu două căni de ceai, preparat așa cum îi plăcea Verbenei - cu mult zahăr și lapte condensat. Licoarea dulce și caldă o ajută să se destindă pentru câteva momente.
   - A fost chiar așa de rău?
   Așezându-se pe marginea canapelei, Sally ridică din umeri.
   - Ca de obicei.
   Verbena oftă.
   - N-ar trebui să-i porți pică, Sally, să știi. E vrednică de milă.
   Nora ei nu-i răspunse, zâmbind doar crispat. Auzise de-atâtea ori aceste cuvinte, încât nu mai aveau niciun efect.
   - Să-ți aduc ceva de mâncare? schimbă ea subiectul.
   Înainte ca Verbena să răspundă, geamul se sparse și o cărămidă căzu pe masa de cafea. Zgomotul neașteptat le făcu pe ambele femei să țipe. Tyrell deschise ochii și sări de pe canapea, la fel de speriat și el.
   - Ce futu-i...?
   Parcă toate s-ar fi derulat cu încetinitorul.
   Verbena își văzu fiul cum alerga la fereastra spartă, înjurând. Peste tot zăcea cioburi. Abia peste câteva secunde își dădu seama că-i ajunseseră și în poală, și avea tăieturi pe picioare și față. La început crezuse că erau lacrimi.
   Abia zbieretul lui Sally o făcu să-și dea seama că-i curgea sânge.

          Judy plutea.
   În mintea ei, Sonny Boy era din nou acasă, din nou mic - dar nu prea mic. Destul de mare ca s-o ajute. Fusese un copil atât de bun...
   Îi adusese dozele de când crescuse îndeajuns ca să creară un plic de 5 lire.
   Trase cu dinții de garou. Continua să-și oficieze ritualul ca întotdeauna. Flexarea mușchiului făcea parte din plăcere. Întregul proces contribuia la extazul de care avea parte.
   Partea asta îi plăcea cel mai mult, când efectul principal era înlocuit de o stare totală de bine. „Perioada de gândire”, cum îi plăcea ei s-o numească. Perioada când conversa ore întregi cu Sonny Boy. El n-o judeca niciodată, niciodată nu se sătura de ea, ca alții.
   Din ochi i se prelinse o lacrimă. Pentru prima oară, Jude plânse în tăcere. Numai când era singură putea să-l plângă cu adevărat. Se ridică de pe canapea, împleticindu-se prin haosul din jur, până în camera fiului ei. Acolo se așeză pe pat, inspirând adânc, și deschise sertarul meseu de toaletă.
   Într-o tabacherăă se afla inelul lui cu sigiliu. Tatăl său i-l cumpărase, iar Jude avusese grijă, la spital, să-l ia înapoi.
   Îl cântări în palmă. Era destul de greu, cu un diamant mic în montură simplă de aur. Litera S era scrisă într-un stil italic vechi, în colțul din stânga.
   Era tot ce-i mai rămăsese de la el, aproape toate celelalte le vânduse deja. Dar, în timp ce-i privea sclipirea, știu că Sonny Boy al ei avea să înțeleagă ceea ce urma să facă.
   Dacă se grăbea, o mai găsea pe Big Ellie și-și lua banii pentru doza de dimineață. Jude se ridică de pe pat cu dificultate, ținând inelul strâns în mână.
   Una peste alta, Sonny o cunoscuse mai bine ca oricine. Până-și găsea o sursă regulată de bani, inelul trebuia să se ducă. Sonny ar fi înțeles-o. Îi știa nevoile și mai înțelegea și de ce le avea.
   Fusese un copil bun, Sonny Boy al ei, și nu murise degeaba. Jude era hotărâtă să se aleagă cu ceva de pe urma morții lui, indiferent cât o costa.

                                      CAPITOLUL 5

         Pe Tyrell nu-l interesa ce avea de spus poliția despre atacul de la domiciliul mamei lui, și plecă la lucru încruntat.
   Se săturase de moarte, de toate. Nu voia decât să-și plângă fiul în liniște.
   Nimeni nu fusese surprins de evenimentele din noaptea trecută. Polițiștii își exprimaseră regretul față de mama lui, dar nu se prea preocupaseră de fereastra spartă. Sonny fusese o legendă vie în cartier, și nimeni nu-l prea simpatiza. Îi prădase pe destui, de-a lungul anilor, ca să fie antipatizat pe scară largă.
   Mama lui Tyrell, însă, era o femeie respectabilă și agreată, deși acum nu mai ieșea din casă. Toți veneau la ea să-i ceară sfaturi, iar la gândul că cineva ar fi dușmănit-o, Tyrell se simțea în stare să facă moarte de om.
   Infirmierii îi cususeră arcada spartă, în casă. Dându-și seama că nu voia să-i urmeze la urgență, fuseseră nevoiți s-o calmeze înainte de a-i îngriji rana.
   Verbena se temuse mai mult să plece de-acasă, decât de atac. Dar Tyrell o înțelegea. Îi înțelegea teama mai bine chiar decât ea însăși.
   Mama lui nu mai ieșise din casă de peste 20 de ani, și știa că nici de-acum încolo n-avea să mai iasă vreodată. Se îmbolnăvise de nervi cu mult timp înainte de moartea fratelui lui, însă acela fusese catalizatorul care le schimbase tuturor viețile atât de dramatic.
   Își alungă din minte gândul. Îl durea capul de la băutură, avea stomacul deranjat și se simțea gata să moară de durere. Una peste alta, era complet secătuit de puteri.
   Oriunde se uita, vedea tineri cu zâmbete luminoase și toată viața înainte. De jur împrejurul lui era numai băieți care se duceau la muncă sau la școală, fără să știe că fiul lui era mort.
   Când coborî din mașină, Tyrell Hatcher se întrebă când aveau să-l poată îngropa.
   Dinny White, curierul și ajutorul lui, îl aștepta cu răbdare. Dinny avea pielea închisă la culoare, un zâmbet ca un fulger și un păr lung, cu fir moale. Știa cât de arătos era, n-avea nevoie să-i amintească nimeni. Fuma drog incontinuu, era mereu bine-dispus și se pricepea de minune să asculte.
   Intrară agale într-o casă din apropiere, conversând nimicuri.
   Dinny iubea viața și-i era greu să-și vadă prietenul și șeful atât de nefericit. Dar păstra tăcerea. Dacă Tyrell voia să vorbească, avea s-o facă.
   În casă, Johnny Marks, un alb înalt cu părul negru și des și o vestă imaculată, pregătea ceaiul. Casa aceea era axa afacerilor lui Tyrell.
   Acolo-și chestiona oamenii și-i plătea. Acolo își ținea diversele telefoane celulare și tot de acolo își coordona celelalte activități - cele despre care soția și mama lui habar n-aveau.
   Johnny Marks le deschise ușa.
   - E-n regulă, Tyrell? Îmi pare rău pentru Sonny Boy, da` și-a făcut-o cu mâna lui.
   Johnny era singurul om de la care Tyrell înghițea asemenea afirmații.
   Ridică din umeri.
    - Las-o moartă, hmm, Johnny?
   Celălalt desfăcu larg brațele, cu un gest de neputință.
   - Fă bine și te-obișnuiește să auzi comentarii de-astea, fiindcă toți zic la fel, amice. Era o pacoste pe capul tuturor, cum știi și tu.
   - Tot băiatul meu era.
   La asta, Johnny zâmbi, larg și dințos, părând mult mai cumsecade decât era de fapt.
   - Judy ce face, săraca?
   - Tu ce crezi?
   - E dusă?
   - Ai zis-o.
   - Păi, e și de înțeles, nu? Și acum, ne-apucăm de treabă? Cafea sau ceai?
   Făcu cafeaua și aduse ceștile în salon, pe o tavă. Tyrell îl invidia pentru ușurința cu care le lua pe toate. Nimic nu-l impresiona. Toate erau, fie albe, fie negre.
   Își începură treburile pe ziua în curs.

          Angela Leary era obosită, nu prea dormise în noaptea dinainte.
   În timp ce făcea ordine în bucătăria spațioasă din casa fiului ei, nu putea să nu-i invidieze nevasta pentru luxul pe care și-l permitea. Nici nu se compara cu casa în care crescuse Nick. Își făcuse un adevărat rost în viață, iar Angela era mândră de el - foarte mândră.
   L-ar fi apărat cu viața ei, orice-ar fi spus lumea. Nu că spunea cineva ceva, desigur, dar dacă o făceau... Ei bine, atâta le-ar fi trebuit.
    Noră-sa era pacostea vieții ei. Tammy avea tot ce și-ar fi putut dori o femeie, și nici așa nu era mulțumită. Era înnebunită după bărbați, și pe urmă se mai întreba de ce soțul ei n-avea timp pentru ea.
    Copiii fuseseră expediați la școala aia dichisită și nimeni nu-i vedea tot anul. Și chiar și când veneau acasă, Madam, cum o numea în sinea ei Angela pe Tammy, nu era niciodată pe-aproape. Biata guvernantă, cea mai insipidă boarfă din lume, făcea toate corvezile cu copiii.
   Angela își făcu o ceașcă de ceai și se așeză în fotoliul pe care i-l adusese fiul ei, împotriva dorinței neveste-sii. Era vechi, iar Nick îl luase din apartamentul ei, când se mutase în casa lor. Spre marea nemulțumire a lui Tammy. Deși fusese recondiționat, aia încă mai credea că e plin de purici de la sărmana pisică a Angelei, care murise.
   Chiar în fotoliul ăla își alăptase fiul, își dezgolise sânul și-l ospătase pe săturate. Încă un lucru despre care lui Madam nu-i plăcea să i se amintească.
   Așa că Angela avea grijă să-i aducă aminte. Cât mai des. Pentru asemenea mărunțișuri merita să fie trăită viața.
   Parcă atrasă de gândurile  soacră-sii, Tammy năvăli în bucătărie ca un vânt de furtună.
   - Eu ies. Faci tu cine? S-ar putea să întârzii.
   Era un joc al lor, ca și cum le-ar fi făcut cine știe ce favoare, gătindu-le. De parcă n-o făcea în fiecare zi din săptămână.
   - Sigur.
   Angela privi spre zarzavaturile deja curățate și carnea asezonată și bătută, gata să fie pusă la fript. Apoi se uită la Tammy, iar aceasta își mută cea dintâi ochii.
   - Atunci, la revedere.
   Vorbea pe un ton vesel, iar Angela zâmbi încet, răspunzând cu voce scăzută:
   - La revedere.
   Unu-zero pentru ea. Ușa trântită o anunță că avea dreptate, și zâmbi din nou.

            Nick era în biroul lui de pe șantier.
   Observase că toate ziarele lipseau, în afara celor sportive. De obicei, își începeau ziua cu o discuție despre calitățile diverselor femei din tabloide. Pe bună dreptate, Nick presupuse că încă se mai scria despre el.
   Lynn Starkey intră, iar Nick îi zâmbi.
   Era o fată înaltă și destul de amuzantă. Conducea șantierul ca pe-o unitate militară, iar Nick nu știa ce s-ar fi făcut fără ea.
   În jurul biroului ei se vedeau fotografii de bărbați tineri mai mult sau mai puțin dezbrăcați. Era modul ei de a se răzbuna pe colegii care tapetau toți pereții cu poze sexy, iar Nick râdea când se prefăcea că-i lăsa gura apă după ei, ca să-i enerveze pe ceilalți. Niciunul nu arăta prea bine, iar femeile despre care vorbeau ca și cum le-ar fi avut la degetul mic i-ar fi ocolit de fapt de departe. Dar nu le plăcea să li se amintească de cheliile lor și de burțile vârstei mijlocii.
   Lynn îi numea pe cei din poze Humbos, expresie care mereu îl făcea pe Nick să zâmbească. Atmosfera din birou era plăcută și, când începuseră necazurile, toți fuseseră alături de el.
   Îi făcu lui Lynn o ceașcă de ceai și i-o aduse la biroul ei.
   - Ce mai faci, fată?
   Lynn îl privi în ochi. Nick știa că avea o slăbiciune pentru el, dar nu suferea din cauza asta.
   - OK. Tu?
   Ridică din umeri.
   - Supraviețuiesc. Cum merge treaba?
   Schimbă subiectul repede, căci îi auzea pe oameni intrând în birourile lor, vorbind gălăgios și grozăvindu-se, și nu era sigur dacă le putea face față.  Oare avea să mai fie vreodată viața lui ca înainte?
   Se îndoia.
   Nu știa decât că avea nevoie de un pahar.

           Jude Hatcer sorbea dintr-o cafea neagră, ascultându-i încă o dată pe băieții care-i povesteau despre Sonny.
   Dădea din cap, zâmbind la auzul invențiilor și exagerărilor lor bine intenționate. Până la urmă, ajungeau și ei să le creadă, iar Sonny devenea deja o legendă urbană.
    Ușa din față se deschise și intră Gino, cel mai bun prieten al lui Sonny. Îi întinse un pliculeț, iar Jude îi zâmbi în semn de mulțumire.
   Gino promisese s-o ajute în locul lui Sonny și era hotărât să se țină de cuvânt. Era tot ce putea face în amintirea prietenului său.
   Și Sonny făcuse orice pentru ea, și totuși, Jude nu putuse face singurul lucru pe care i-l ceruse el.
   Să se dezvețe.
   Încercase chiar s-o închidă în casă, dar rugămințile și în cele din urmă agresiunile ei îl forțaseră să-i aducă din nou droguri, și atunci tot ciclul o lua de la început.
   În timp ce se culca pe spate, cu ochii sticloși, tinerii ieșiră pe rând din apartament. Jude se restrăsese în locul ei secret.
   Plecară fără a se osteni să-și ia rămas-bun.

         Nick era la cârciumă, dând peste cap păhărelele într-un ritm alarmant, când îi sună mobilul.
   Se uită pe display și respinse apelul, înainte de a închide complet. Era Tammy, și n-avea chef să stea de vorbă cu ea.
   Joey Mills își privi prietenul cu tristețe. Nu suportase șocul. Oricât de mulți oameni îi spuneau că procedase normal, pentru el nu conta.
   - Haide, Nick, să luăm ceva de mâncare, mm?
   Nick clătină din cap.
   O blondă înaltă, cu sâni proeminenți și zâmbet permanent pe buze, veni spre ei.
   - Bună, Nick, nu te-am mai văzut de mult.
   Era prietena unui partener de afaceri, dar stătea mereu cu antenele scoase după o variantă mai avantajoasă. Nick nu-i răspunse, iar blonda încercă din nou:
   - Nick, nu mă mai ții minte?
   O privi lung, înainte de a clătina din cap.
   - Scuze, nu.
   Părea complet dezinteresat, lucru care rareori i se întâmpla blondei când o vedeau bărbații. Un moment rămase nedumerită, iar Joey închise ochii, disperat. I se citea pe față că era șocată.
   Toată lumea și-o amintea, era gagica lui Des Carter, însemna că toată dandanaua îi luase lui Nick mințile.
   - Prietena lui Des?
   Continua să facă pe cocheta, acordându-i beneficiul îndoielii. Joey o admira măcar pentru perseverență.
   - Și Des ăsta cine-i?
   Nick arăta ca un marinar care privește în largul mării. Cu mâna streașină la ochi, se uită câteva secunde prin bar. Văzu pe fața ei umilința și-și spuse să renunțe, dar nu putea. În schimb, îi întoarse spatele și-și mai comandă o băutură.
   Joey încercă să detensioneze situația.
   - Lasă-l, iubito. Cere un rând din partea mea, OK?
   - Lui Des n-o să-i placă...
   Des era un căpos, dar nu atât de căpos încât să se ia de Nick. Se vedea clar că blonda vorbea fără să se gândească.
   Întorcându-se, Nick spuse cu răutate:
   - Vai de mine, scumpo, tremur de frică.
   Îi dădu mobilul.
   - Bagă-i o sârmă și vorbesc cu el acum, mm?
   Joey dădu telefonul la o parte din fața blondei șocate.
   - Gata, Nick.
   Vorbea încet, nemulțumit. Oamenii se uitau deja la ei. Prietenele fetei erau încântate de acea întorsătură neașteptată, iar blonda o știa.
   - E beat, iubito.
   Împungând aerul cu un deget spre ea, Nick spuse cu glas sonor:
   - Nu chiar atât de beat, mm? Nu m-aș atinge de tine nici c-o prăjină.
   Femeia plecă umilită, iar Joey așteptă o secundă, înainte de a spune:
   - Nu merita asta, Nick.
   Nick râse.
   - Nu merita? Nevasta lui Des e o femeie de treabă. I-a făcut 5 copii, și i-a stat alături în toate căcaturile prin care-a trecut. Și el, ce face? Se încurcă cu asta. Până și țâțele alea împuțite i le-a plătit! Iar ea mă vede ca pe-un alt sac de bani pe lângă el, nici mai mult, nici mai puțin. Ei bine, n-are decât să se care-n mă-sa. Mi-e destul de greu să nu mă las adus zilnic la faliment de Tammy. Numai de una ca ea n-am nevoie.
   Își trecu o mână peste față. Iar transpira. De la moartea băiatului, mereu îl treceau nădușelile. Tremura fără niciun motiv și avea accese de panică. Îi venea rău, nu putea să doarmă, să mănânce, să gândească normal. Nu se putea gândi decât la băiat.
   O privi pe barmaniță și răcni:
   - Și pe tine de ce mă-ta te plătesc, Candice? Adu-mi odată mizeria aia de băutură, da?
   Candice oftă. Luând sticla de brandy, o trânti pe bar în fața lui, împinse alături un pahar și spuse caustic:
   - Poți să ți-o torni și singur, nu?
   În sfârșit, Nick râse. Întotdeauna o plăcuse pe Candice, era o gagicuță curajoasă.

        Femeia mergea încet spre mașină.
   Sacoșele de cumpărături erau grele, și se opri să le mute dintr-o mână în cealaltă. Fetița i-o luase razna în toate direcțiile, chemând-o cu glas afectuos.
   Gino o privea. Era subțire, cu păr lung și negru. Arăta exact așa cum era, o femeie cumsecade și respectabilă. O pândea de-o oră, deși fără știrea ei, ea fiind prea preocupată de copil și de cumpărături.
   O așteptă să deschidă portbagajul și să-și pună sacoșele înăuntru, înainte de a face prima mișcare.
   Când femeia deschise portiera din spate a Renault-ului Clio ca să-și așeze fiica în scăunelul de pe banchetă, Gino se furișă în spatele ei și-i apăsă lama cuțitului în coaste, ciupindu-i pielea doar atât cât s-o facă să simtă, fără a o răni cu adevărat.
   - Lasă poșeta să cadă și nu întoarce capul, îi șopti el. Dacă văd că te uiți, mă întorc și vă rad pe tine și copilul, OK?
   Dând din cap, femeia lăsă imediat să-i cadă geanta de pe umăr.
   Fetița zâmbea derutată, începând să înțeleagă că nu era vorba de un joc.
   - Drăguță puștoaică, doamnă, să faci bine să ai grijă de ea.
   Gino ridică încet poșeta, apoi o lovi pe femeie în cap, ca să fie sigur. Victima căzu în mașină, iar Gino o luă la fugă, dispărând în labirintul în care era ca pe moșia lui.
   Nu se opri până într-un loc viran, unde căută nerăbdător prin geantă. Întotdeauna era uimit să vadă ce purtau la ei oamenii.
   Obișnuitele Tampax-uri și pastile contraceptive, tablete contra durerilor de cap, rujuri, șervețele, alături de scrisori și facturi de gaze - toate pe numele ei, desigur. Chiar și un plic de la bancă, înăuntru cu declarația ei și un carnet de cecuri.
   Oare oamenii ăia nu se-nvățau niciodată minte?
   Avea acolo destul ca să plătească încă o dată ratele casei, sau să deschidă un cont fantomă pe numele ei.
   Gino zâmbi, în timp ce lua cele 300 de lire sterline cash și cardurile. Apoi căută prin buzunarele genții. Găsi o pereche de cercei de aur și o brățară cu diamante.
   O pradă bună. Gino nu-și mai încăpea în piele.
   După ce se gândi un moment, luă și scrisorile. Adresa ei putea fi utilă celui căruia avea să-i vândă recolta.
   Fluierând, Gino părăsi terenul viran. Își atinsese scopul și era în culmea fericirii.

            - E-n regulă?
   Big Ellie zâmbi.
   Era o femeia mare, mare și puternică, cu niște brațe ca două barosuri. Dar avea o față frumoasă, care-i ascundea răutatea de sub machiaj.
   Provenea dintr-o familie numeroasă, cunoscută mai ales pentru agresivitate și talentele beligenrate. Vindea droguri, fără să se considere niciodată dealer, iar ea însăși se atingea numai de alcool. Considera drogurile doar un joc bun de făcut bani. Mai și ajuta oamenii cu diverse mărunțișuri, când putea. Tot pentru bani, desigur.
   - Ai luat?
   Gino îi întinse cele 300 de lire sterline, pe care femeia le numără repede. Apoi își deschise geanta imitație de Burberry și-i dădu o punguță de plastic și o hârtie pe care era scris un număr de telefon.
   - Numărul ăsta nu de la mine-l ai, e clar?
   Tânărul dădu din cap.
   - Sigur. Ce, mă crezi prost?
   - Frate-miu m-ar omorî să afle, așa că-ți dai seama ce-ai păți tu, da?
   Amenințarea era inconfundabilă, iar Gino dădu din cap a încuviințare.
   Avusese o zi bună. Primise 150 pe carduri și cecuri, așa că încă mai avea bani. Nu mai trebuia decât să plaseze bijuteriile.

          - Deci ai adus?
   Expresia lui Jude era atât de deschisă și încrezătoare, încât Gino nu mai putu de fericire. Luă plicul din mâna lui, zâmbindu-i.
   - Căca-m-aș la semnal! Parc-ar fi Crăciunul, Gino!
   Admirația ei îl făcea să se simtă ca un uriaș.
   - Am eu grijă de tine, Jude, nu te teme.
   Era o laudă aruncată-n gol, dar plăcută. Avea să-ncerce s-o aprovizioneze, măcar atât putea face pentru prietenul lui.
   - Am găsit și numărul pe care-l voiai.
   Văzu cum i se șterge lumina de pe față. Rămase fără nicio expresie, și mai palidă decât de obicei, dacă era posibil așa ceva.
   - Glumești!
   Gino clătină din cap, dându-i cu grijă hârtiuța. Când văzu numărul, Jude simți că-i crește inima. Numerele de mobil se schimbau, dar cele fixe rămâneau aceleași.
   - O, ce tare ești, Gino!
   Își ridică la gură o mână nespălată, ca pentru a nu mai spune și altceva. Privind-o, Gino se simțea atotputernic.
   - Gino, fiule, nici nu știi ce mi-ai adus aici, continuă ea într-un târziu.
   Gino știa prea bine ce-i adusese, dar n-o spuse, desigur, umflându-se doar în pene.
   Când scoase și sticla de vodcă, Jude amuți. Asta-i arăta lui Gino cât de bine se putea simți ajutând o persoană și mai nenorocoasă decât el.

                                       CAPITOLUL 6

               Era o dimineață răcoroasă. Deși în casă era cald, pe acoperișurile de-afară încă se mai vedea bruma.
    Nick Leary se trezise dominat de un gând: în ziua aceea avea loc înmormântarea lui Sonny Hatcher.
   Îl ardea pe dinăuntru. Oricât de mult bea sau dormea, nu-și putea alunga gândul. Avusese doar 17 ani, iar acum era îngropat. Un băiat, doar un simplu băiat. Un hoțoman prost, dar abia un copil, care ar fi trebuit să aibă toată viața în fața lui.
   Nick se uită afară pe fereastra dormitorului, privind păsările care-și vedeau de treburile lor.
   Tammy intră în dormitor din baia alăturată, toată numai prosoape albe și parfum Versace.
   - Neața!
   Avea chef de vorbă și, din cine știe ce motiv, acest lucru îl irita pe Nick. Era încă o femeie arătoasă, și încă îl mai putea face să râdă - cea mai importantă calitate, în ochii lui, deși ea nu știa, desigur. Credea că-l atrăgea cu conversația ei fascinantă și trupul bine tonifiat.
   - Azi e înmormântarea.
   Nick nu știa de ce o spusese.
   Nedumerită, Tammy ridică din umerii ei înguști.
   - Așa. Și?
   Pentru ea, totul se terminase.
   - Ascultă, Nick, trebuie să încetezi, dragă. Ce s-a întâmplat, s-a întâmplat, și nu mai putem schimba lucrurile.
   Ridică iar din umeri.
   - Ai apărat ce era al tău. N-avea ce să caute în casa noastră. Nu trebuia să umble la furat.
   O repeta ca pe o mantră, încontinuu. Ar fi vrut să-l liniștească, dar știa că nu putea. Nick purta acea luptă de unul singur, așa cum făcuse întotdeauna în viață.
   Veni spre pat și se așeză lângă el, scoțându-și prosopul. Sânii ei enormi erau probabil de ajuns ca să trimită sângele oricărui bărbat între picioare. Din păcate asupra lui Nick nu aveau niciun efect.
   Tammy îi mângâie coapsa, prin cearșaf.
   Nick îi mulțumi pentru intenție.
   Știa că era nedrept, dar nici în cele mai favorabile momente nu-i venea ușor să se concentreze asupra sexului. Mereu părea ca o cățea în călduri. Pofticioasă... prea pofticioasă. Niciun dram de finețe. Sex direct, fără sărutări, fără niciun preludiu - asta era fermecătoarea lui Tammy.
   Aproape că începea să-i vină cheful, când Tammy, involuntar, strică totul.
   - Vrei să sar pe tine, puiuț?
   Acel „puiuț” risipise orice speranță. Cu câți alți „puiuți” mai avusese de-a face, pe parcursul anilor?
   Nick trase plapuma la o parte, spunându-i cu un zâmbet afectat și răutăcios:
   - Dacă mi-o faci să se scoale, a ta e toată, scumpo. Și hai să fim cinstiți, Tams, ai exersat destul cu alții.
   Fața ei, care fusese atât de languroasă și deschisă, se înăspri.
   - Să te fut!
   - Ba-n dimineața asta nu, scumpo. Nici măcar să zâmbesc nu-mi arde, necum și de-altceva.
   Râse, deși îi părea enorm de rău că o rănea. De ce-i făcea asta? Nu merita. O luă de braț, înainte ca Tammy să plece de lângă el.
   - Iartă-mă, Tams. Sincer, iubito, n-am nimic personal cu tine, știi asta?
   Tammy îi auzi regretul din glas și se retrase încet, acoperindu-se din nou cu prosopul.
   - Nimic personal? Ei bine, mie nu mi se pare.
   Își luă peria de pe masa de toaletă și începu să se pieptene furioasă.
   - N-ar strica să te vezi cu cineva, și cât mai curând. Începi să mă scoți din minți, Nick.
   Îl privi în oglindă.
   - Ai pe alta?
   Nick îi distinse teama din ochi și oftă adânc.
   - În niciun caz. N-am pe nimeni, Tams, îți jur.
   Îi spunea adevărul, și o știau amândoi.
   - Nici măcar prostituate?
   - Nici mort nu m-aș duce la niște căcaturi de prostituate.
   Deși, în trecut, i se mai întâmplase.
   Se duse la baie și încuie ușa. Sunetul zăvorului se auzi puternic în tăcerea din cameră.
   Tammy se privi cu un ochi critic în oglinda mesei de toaletă. Nu pentru prima oară, se întrebă dacă merita să rămână căsătorită cu Nick.
   Și totuși, cel mai ciudat lucru era că îl iubea.
   Întotdeauna îl iubise, și avea să-l iubească mereu.

             Jude era gata de plecare.
   În taior negru, cu părul coafat anume de fiica unei vecine, era aproape frumoasă. Până și machiajul îi era aplicat corect.
   Tyrell știa că n-o putuse face decât abținându-se de la droguri. Probabil fusese nevoie de un mare efort ca să nu se atingă de ele, într-o zi neagră ca aceea.
   Privind în ochii ei triști, pe Verbena o podidiră lacrimile. Nu mergea la înmormântare, nu se putea îndura să iasă din casă nici chiar pentru Sonny Boy al ei. Dar avea să fie alături de ei cu sufletul.
   Sally îi vedea cum se uitau toți la Jude și simțea că iar o apucau nervii. Își înghiți nemulțumirea, ca întotdeauna.
   Reverendul Williams ținea mâna tremurătoare a Verbenei într-a lui. O respecta pentru fermitatea cu care-i sprijinea biserica și pentru felul cum luptase ca să-și crească familia în legea lui Dumnezeu.
   Toți îi făcea cinste - toți, în afară de Sonny Boy, care fusese rușinea familiei de când învățase s-o asculte pe maică-sa, în locul celorlalți din jur.
   Reverendul Williams se rușina că nutrea asemenea sentimente pentru Jude Hatcher, însă când era vorba de ea până și spiritul lui creștin ajungea la limită.
   Dar își ținea gura - nu avea ce face. Când mama îndoliată îi adresă un surâs palid, făcu un efort să-i zâmbească și el. Pentru reverendul Williams, Jude Hatcher era o parazită. Supsese sângele fiului ei, la fel cum toată viața trăise ca o lipitoare pe spinarea societății.
   - Au venit mașinile.
   Reverendul se ridică grăbit, mulțumit că ieșea din casă în sfârșit. După ce îngropau băiatul, aveau să se întoarcă, iar biata Verbena urma să aibă toată familia în jurul ei și să-și jelească nepotul în liniște. Știa că cei din jur nu aveau nicio fărâmă de compasiune pentru Sonny Boy, considerând că moartea lui fusese oricum inevitabilă. Dar mai știa și că oamenii țineau la biata Verbena, și se bucura de acest lucru.
   Era o femeie de treabă. Singura ei greșeală în viață fusese aceea de a fi crezut că-și putea reforma nepotul, deși acesta o dezamăgise în repetate rânduri.
   Acum, n-avea s-o mai dezamăgească niciodată.

          Nick era iar la cârciumă, numai că de data asta stătea în micul birou de lângă pivniță.
   Acolo își punea în ordine afacerile mai mult sau mai puțin necurate. Joey Jones îi aduse un scotch mare, spunând vesel:
   - E cam devreme, chiar și pentru tine.
   Asta nu-l opri să-și toarne și el unul.
   - Cum stăm?
   Nick vorbea pe un ton neutru, de afaceri. Joey îi înțelegea sentimentele și fără să-i fie dezvăluite. Își turnă pe gât scotch-ul dintr-o singură sorbitură.
   - Un bairam. Micul Bobby Spiers vrea să folosească terenul din Bishops Strotford. E o investiție avantajoasă, DJ buni, multă publicitate, Kiss 100, sexcetera. A pus totul la punct. O să-și obțină singur licența, așa că noi nu vom face decât să luăm caimacul.
   - Și ce i-ai zis?
   Joey își mai turnă un pahar.
   - Că e OK; normal. De ce? Îți faci vreo grijă?
   Nick ridică din umeri.
   Zâmbind, Joey continuă:
   - O să se-nvârtească pe-acolo multe prospături. S-ar putea s-arunc și eu o privire.
   Nick gemu.
   - Nici nu mă mir. Aici parc-am fi în Regulanda.
   - Wendy iar a rămas gravidă. Luni de zile n-am să mă mai aleg naibii cu nimic de la ea, o știi cum e.
   - Dă-i bătaie. Și altceva?
   Glasul lui Nick devenise plictisit.
   Joey își răsfoi carnetul. Era genul celor pe care le foloseau femeile la cumpărături - lung, îngust și foarte ușor de ascuns.
   - Chiriile merg bine. Toate apartamentele sunt plătite. Și cluburile. Niciun motiv de îngrijorare. Le rezolv eu pe toate, fără probleme.
   Își privi prietenul.
   - De ce nu te duci acasă?
   Nick își ținea capul în mâini, plângând încet.
   Joey nu știa ce să facă. În toți anii de când îl cunoștea pe Nick, niciodată nu-l mai văzuse așa.
   - Haide, băi Nick, vino-ți în fire, da?
   Își auzea jena în propriul glas și se rușina.
    - Nu trebuia s-o fac, Joey. Era așa de tânăr... da` n-am avut încotro, înțelegi? N-am avut naibii încotro...
   - Sigur că n-ai avut, oricine ar fi făcut la fel.
   Se apropie de prietenul lui, cu blândețe.
   - Haide, du-te-acasă. Ești într-un hal....
   Dar știa că ultimul lucru pe care-l voia Nick Leary era să se ducă acasă.
   - Ia-ți haina, spuse el hotărât. Mergem în oraș.
   Nick se șterse la ochi.
   - N-am chef, Joey, cinstit.
   - Nici eu, da` o să ni-l facem.
   La asta, Nick zâmbi.
   - Spearmint Rhino?
   Joey râse sonor.
   - Până la urmă, da. Hai să vedem ce-o să ne-aducă ziua de azi, vrei?
   Nick dădu iar din cap.
   Orice era de preferat decât să stea acolo, cu gândul la înmormântarea iminentă a lui Sonny Hatcher. Chiar și un club de dans la bară.

          Sally îl văzuse pe Tyrell ieșind din biserică, iar inima îi căzuse printre măruntaie.
   Știa că se ducea să vadă de Jude, dar făcu un efort să nu-l urmeze. Le iubea pe amândouă, dar în feluri diferite. Pe Jude, toți o iubeau într-un mod diferit. Biata Jude, așa-i spuneau întotdeauna.
   Ei bine, Sally nu-și găsea în inimă resurse ca să-i plângă de milă la fel ca Tyrell. O considera pe Jude o cățea egoistă și profitoarea. Dar, desigur, rareori spunea asta. Își învățase lecția, de-a lungul anilor.
   Se ruga ca ostilitatea să-i treacă, dar îi era teamă că așa ceva ar fi fost peste putință.

           Spearmint Rhino era ticsit.
   În barul VIP-urilor, Nick bea neîntrerupt de câteva ore. Cocaina și whisky-ul își făceau efectul, și se simțea complet amorțit. Începea să-l doară capul, și nu mai vedea bine de aproape o oră.
   Îl pierduse și pe Joey.
   Stătea pe o canapea, privind orbește în jur. Încerca fără succes să-și găsească amicul, dar acesta nu se vedea pe nicăieri. Ridicându-se, Nick se ciocni de un individ înalt, în costum elegant.
   Mormăi o scuză, încercând să treacă pe alături. Omul însă, pe timp de zi un contabil civilizat, nu se lăsă cu una, cu două. Îl urmă pe Nick afară.
   În timp ce Nick făcea semn unui taxi, contabilul începu să-l înjure. Abia peste câteva momente, Nick își dădu seama că lui i se adresa. Chiar privise în jur, curios să afle ce-l supărase pe individ.
   Îl văzu venind spre el, cu chipul schimonosit de furie, și-i veni să râdă. Omul era fleșcăit, un conțopist tipic, fără urmă de mușchi pe trup - dar destul de masiv ca să-i facă probleme, dacă nu era atent.
   Ridică mâna, cu un gest împăciuitor.
   - Ei, haide, doar nu vrei să ne luăm la harță.
   Paul Cross avea chef să se ia la harță cu oricine - atâta lucru se vedea clar.
   - Mă crezi un fraier?!
   Era o întrebare sinceră, presupuse Nick.
   -  Nu știu, amice. Mai bine zi-mi tu.
   Parc-ar fi scos un strigăt de luptă, cu destul dispreț ca să-l provoace sau să-l descurajeze - în funcție de preferințele celuilalt.
   Spre marea amărăciune a lui Nick, Paul Cross voia să lupte. Nick oftă, proptindu-și bine picioarele pe trotuar. Putea să se bată, întotdeauna putuse să se bată. Așa ajunsese unde se afla acum în viață.
   Celălalt observă schimbarea din atitudinea adversarului său. I se citi mai întâi în ochi. Îl privi mai atent, ceva din atitudinea lui Nick îi spuse că voia într-adevăr să-l nenorocească. Își dădu seama, și mai șocat, și că era efectiv capabil s-o facă.
   Era o revelație.
   Paul Cross se mai bătuse în viața lui, dar niciodată nu fusese cu adevărat în pericol.
   Întotdeauna avusese grijă să-și aleagă oamenii pe care știa că-i putea învinge, oameni care nu erau în stae să lupte în acel mod pe care nici el nu-l stăpânea cu adevărat. Nu era decât un bătăuș laș, iar individul ăsta păruse destul de beat ca să cadă de la primul pumn. Ar fi avut cu ce să se laude, a doua zi.
   Acum, însă, Nick vedea spre el, cu pumnii strânși și ochii morți. În acel moment, arăta mai înspăimântător decât dracul în persoană.
   - Ia hai, băi sulă, să vedem de ce ești în stare?
   Paul Cross se dezmeticea mai repede decât un dealer în timpul unei razii. Făcu un pas înapoi, încercând să scape. Portarii clubului urmăreau scena de la distanță. Acest lucru era de ajuns pentru ca Paul Cross să știe că individul nu era de nasul lui.
   Era încolțit. Ajunsese cu spatele la perete, și-l cuprindea panica. Își simțea sudoarea șiroind pe spate. Era pentru prima oară când cineva îl intimida atât de tare.
   Nick își împinse mutra în fața lui, șoptindu-i:
   - Ce-i cu tine, băiețaș, ți-a pierit piuitu?
   Acum zâmbea.
   - Vrei să mori?
   Râse încet, privindu-l în ochi.
   - Vezi tu, am mai omorât pe cineva odată, și aș putea s-o mai fac - ușor.
   O spunea pe un ton de conversație, dar Paul îl crezu. Omul din fața lui îi părea vag cunoscut, dar nu știa de unde.
   Ridică brațele, cu un gest rugător.
   - Hai dom`le, ce naiba, am greșit...
   Încerca să scape cu vorba, pe cât de înspăimântat, pe-atâta și de umilit.
   Nick îl privi cu scârbă.
   - Numai gura e de tine, așa-i? Gură de belea, nădragi de colea, cum zicea maică-mea.
   Își rezemă o mână de perete, tăindu-i orice scăpare. Paul Cross îi simți mirosul de cocaină în respirație, greșos de greu și rânced.
   - Dă-mi un singur motiv să nu te-arunci de-aici până-n Kings Cross, și-am să te las să te duci acasă, în regulă?
   Râse din nou, apoi spuse mai încet:
   - Fiindcă, vezi tu, vreau să te troznesc. Sau, mai bine zis - vreau rău de tot să troznesc pe cineva, și tu te-ai nimerit la-ndemână.
   Paul Cross știa că portarii îi așteptau răspunsul ținându-și respirația. Se apropiaseră, știind că ieșiseră din raza camerelor de monitorizare, și se bucurau că orice s-ar fi întâmplat, ei nu aveau niciun amestec. Paul își trase din nou respirația, înainte de a spune rugător, îngrozit vizibil:
   - Am copii, dom`le. Gata, am greșit, nu trebuia să...
   Nick zâmbi din nou. Acum clătina din cap cu tristețe.
   - Știi, amice, tu ești cancerul care-mbolnăvește societatea. Ieși cu ai tăi și te iei la harț, și pun pariu că mai și învingi, pe cinstitelea. Ăl mai tare din parcare, mm? Ei, află că eu n-am pierdut niciodată, și m-am bătut cu cei mai buni. Și-acum vrei să te las în pace doar fiindcă ai și tu niște plozi?
   În timp ce vorbea, îl împunse cu putere în piept.
   - Fiindcă, vezi tu, nu-mi ești prea simpatic. Da-n fond, azi nimeni nu mi-e simpatic în mă-sa!
   Vorbise cu atâta ură, încât portarii făcură un pas înapoi, de teamă să nu-i cășuneze și pe ei.
   Paul Cross simți urina curgându-i pe picioare. Umilința era prea mare pentru el. Se repezi pe lângă Nick și o luă la fugă mâncând pământul.
   Fără o vorbă, Nick îl privi cum se îndepărta. Spaima celuilalt făcuse ca toată furia să-i treacă la fel de repede cum venise.
   Coborî privirea spre băltoaca de urină aburindă de pe trotuar și, întorcându-se spre portarii care încă-l mai priveau cu teamă, făcu o plecăciune teatrală:
   - S-a speriat de ceva de i-am zis, băieți?
   Reveni în club, dintr-o dată treaz și gata încă o dată să-și petreacă noaptea în oraș.

           Joey îl văzu pe Lance Walker de cealaltă parte a barului și simți că i se oprea inima în loc.
   Lance avea o reputație de sandalagiu, chiar dacă după cum arăta n-ai fi zis.
   Înalt, masiv și musculos, fusese blagoslovit cu un cap în formă de glonț și un gât ca de taur. Mai avea și niște ochi albaștri imenși, care-l făceau să pară bun și înțelegător. Părul lui des și negru era vârstat cu argintiu, ceea ce-i sporea înfățișarea de om cumsecade. Ceilalți îl credeau un băiat de treabă, prietenos.
   De fapt, Lance era unul dintre cei mai periculoși indivizi care umblaseră vreodată pe fața pământului, și chiar dacă alții nu erau conștienți de acest lucru, el unul, era.
   În plus, îl detesta pe Nick Leary, iar Joey știa că, dacă Nick îl vedea, avea să izbucnească Al Treilea Război Mondial.
   Nick și Lance se certaseră cu câțiva ani în urmă și nimeni nu știa de ce. Nick nu dăduse niciodată vreo explicație, și nici Lance. Joey știa însă că Nick încă mai era pornit să-i facă ceva, și se simțea cuprins de nervozitate. Își puse paharul pe bar, după care porni în căutarea lui Nick.
   Zece minute mai târziu, intrând în toaletă, îi văzu pe cei doi conversând de parcă ar fi fost amici de-o viață. Zâmbind, ca să-și ascundă teama, Joey salută scurt și se rugă să fi rezolvat ceea ce se întâmplase între ei.
   Totuși, simțea o anume tensiune în atmosferă, și se întrebă când avea să explodeze.
   Lance era un tip dificil, dar și Nick era surescitat, iar Joey îl văzuse cum devenea din ce în ce mai nervos în ultimele săptămâni. Căuta un țap ispășitor, iar Lance putea fi tocmai omul de care avea nevoie.
   Joey decise că, dacă totul începea atunci, putea să parieze pe Nick.
   Cei 2 nu-l luară în seamă, așa că Joey se strecură afară. Știa când nu era dorit.

                                  CAPITOLUL 7

           Sally era trează.
   În loc să sară din pat și să pregătească micul dejun pentru fiii ei, stătea acolo singură, întrebându-se unde era soțul ei și ce rău fizic i-ar fi putut face când apărea în sfârșit.
   Umilința totală din ajun încă o mai ustura. Privirile pline de milă ale familiei lui, întrebările băieților care voiau să știe pe unde umbla tăticul. Tristețea din ochii Verbenei, când își dăduse seama ce se întâmplase.
   Ducă-se-n mă-sa Jude, cu nevoile ei cu tot.
   Se simțea mai bine înjurând în minte. Sally o făcea uneori ca să se mai calmeze, iar acum își pierdea calmul cu o viteză alarmantă. Dacă Tyrell nu apărea într-o oră, avea să-l părăsească. Avea să plece o dată pentru totdeauna - lucru pe care, cum sigur urma să precizeze mama ei, ar fi trebuit să-l facă de mult.
   Mama lui Sally nu înțelesese și nu agrease niciodată faptul că Jude continua să fie răsfățata tuturor. Considerase o scăpare din partea propriei sale fiice faptul că o toxicomană avea întâietate în fața unei femei educate și frumoasă, și mult prea bună pentru individul de culoare care-i sucise mințile. Din momentul când aflase de Sonny Boy și reputația lui, o avertizase pe Sally că totul avea să se termine prost.
   La început, Sally îl plăcuse pe Sonny Boy, în felul ei chiar ținuse la el, dar cu timpul ajunsese să nu-l mai poată suferi - cu atât mai mult cu cât mama lui continua să ocupe un loc atât de important în viața lor.
   De ce nu murise Jude în locul lui?
   Toți toxicomanii notorii mureau de tineri, și-atunci de ce Jude părea imună? Se ciuruia, mereu era dusă, și totuși arăta OK. Dacă murea, viața ar fi fost mult mai ușoară pentru toată lumea.
   Tyrell plecase să vadă de Jude, de biata Jude, de minunata și oxigenata Jude. Jude, mama primului său fiu. Jude, femeia care încă mai avea puterea de a-l atrage spre ea pe soțul lui Sally, la cea mai mică toană.
   Începu să plângă.
   Băieții năvăliră pe ușă. Văzând cât de amărâtă era, începură s-o îmbrățișeze, s-o sărute, iar Sally le văzu printre lacrimi, spaima pe fețe. Plângea pentru ea însăși, pentru acei copii care orice-ar fi făcut, niciodată nu puteau lua locul fratelui îngropat în ajun.
   Sonny Boy murise, și nimeni nu avea să se mai poată ridica vreodată la înălțimea lui, Fusese destul de rău încă de pe vremea când trăia - acum, că era mort, nu mai aveau nicio șansă.
   Simți încă o dată nevoia de a-i face ceva lui Tyrell, însă și mai mult voia să se răzbune pe Jude. Acum, că Sonny nu mai era, hotărâse că dacă spoțul ei se mai apropia o singură dată de femeia aia, să divorțeze și să-și ia și copiii. Tyrell nu mai avea niciun motiv să dea fuga acolo. Sonny se dusese, partea aia din viața lui era moartă și-ngropată.
   Sally începuse să zâmbească. Lacrimile i se uscau pe obraji, în timp ce-și dădea seama că avea în sfârșit un băț cu care să-l bată pe soțul ei - și era hotărâtă să-l bată, nu glumă!
   - Haideți, băieți, să punem micul dejun, vreți?
   - Unde-i tăticul?
   Sally se uită în ochii fiului ei.
   - A mai avut de terminat niște treburi, scumpule. Cred că de-acum sunt toate gata.
   Mobilul sună, și și-l luă de pe masa de toaletă. Era Tyrell. Zâmbindu-le în continuare fiilor ei, respinse apelul.
   N-avea decât să fiarbă în suc propriu. Ea, una, se săturase până peste cap de toate.

            Tammy vedea clar pe chipul soțului ei, urmele celor petrecute în timpul nopții. Țepii bărbii, obraji buhăiți și roșii, ochii injectați - toate îi spuneau că iar avusese un maraton de băutură.
   În ultima vreme, se întâmpla tot mai des.
   Spera că acum, o dată ce trecuse înmormântarea băiatului, toate aveau să se termine în fine. Deși la început îi plăcuse celebritatea, aceasta începuse să-i perturbe viața sexuală. Oriunde se ducea, oamenii o recunoșteau, iar dacă voia să-și continue legătura cu micul ospătar grec pe care-l cultiva, atunci cu cât trăgeau mai repede linie, cu atât mai bine.
   Băieții avuseseră și ei probleme la școală, dar la banii pe care-i plăteau, direcția putea să le rezolve. Apoi, când se întorceau acasă, avea să afle de la ei numele nesimțiților și să le spună mamelor vreo două.
   Numai de-ar fi fost și Nick în stare să lămurească lucrurile la fel ca ea. El le rumega pe toate în minte, pe când Tammy le lua din mers.
   În timp ce-și sorbea ceaiul, Tammy simțea nevoia să-și pocnească soțul drept în mutră. Uneori, era atât de singură... Chiar și acum, în timp ce luau micul dejun împreună, nu-i adresa nicio vorbă. Până și o ceară ar fi fost de preferat în locul acelei tăceri totale.
   Nick arăta atât de pierdut, atât de trist, încât o scotea din minți. Ajunsese un erou național, avea toată lumea la picioare, și nu era-n stare decât să-și plângă singur de milă.
   - Of, pentru Dumnezeu, Nick, mai vino-ți în fire!
   Chipul nefericit al soțului ei o omora. Pentru nimic în lume nu putea pricepe cum de nu sărbătorea.
   N-o luă în seamă, răsfoindu-și ziarul. Descoperise, de-a lungul anilor, că dacă nu-i dădea atenție, până la urmă Tammy se potolea de la sine. În privința asta, era ca un copil.
   Când o văzu luându-și mobilul, zâmbi în sinea lui. Avea să-și reverse veninul pe vreo prietenă.
   După ce Tammy ieși din bucătărie, Nick nu se mai prefăcu absorbit de ziar, sorbindu-și cafeaua răcită. Se terminase, totul se terminase în sfârșit, iar el rămăsese liber, liber să-și vad de treburi și să-și trăiască viața.
   Într-un fel, acest lucru îl surescita. Trecutul îl făcea să urască poliția, așa că, într-un fel, se bucura că le făcuse figura. Dar, în alt sens, detesta faptul că scăpase nepedepsit după ce omorâse un om.
   Pentru că, în ultimă instanță, asta făcuse.
   Oricât turuiau nevastă-sa și prietenii despre circumstanțe, Nick luase viața acelui băiat. Acum trebuia să-l aibă pe conștiință - o senzație mai grea decât o condamnare.
   Vedea chipul lui Sonny Hatcher dimineața de cum se trezea, și seara până când adormea. Se întreba ce-ar fi făcut dacă rămânea în viață; se întreba dacă ar fi putut deveni un membru normal al societății.
   Nick se îndoia foarte tare de acest lucru, dar în viață se întâmplau altele și mai ciudate. Ar fi vrut să aibă pe cineva căruia să i se confeze, cineva cu care să poată vorbi despre sentimentele adunate în sufletul lui. Își reaminti de noaptea trecută, de luptele pe care încercase să le poarte și de cea pe care reușise s-o orchestreze.
   În unele momente, se simțea la 2 pași de un colaps nervos. Inima-i galopa nebunește, și-l durea întruna stomacul. Avea senzația că urma să moară și el. Și plânsetele... Plângea ca un copil, neputându-și stăpâni lacrimile, de teamă și repulsie pentru ceea ce făcuse.
   Era îngrozitor ca toate să-l apese așa. Parcă Sonny Hatcher nici n-ar fi murit, ci continua să trăiască în mintea lui Nick, o prezență constantă care-i umplea gândurile și-i zgândărea conștiința încărcată.

            - Nu pleca, Tyrell, te rog.
   Jude vorbea încet și, prin cine știe ce minune, părea să regrete sincer. Tyrell îi vedea frica de a rămâne singură, cu adevărat singură, pentru prima oară în ani de zile.
   - Încă nu pot să fac față.
   În ochii albaștri ai lui Jude se citea o emoție reală.
   - Trebuie să plec, Jude. Îmi pare rău, dar Sally e foarte furioasă pe mine.
   Jude îi privi chipul atrăgător și simți cum degetele i se încovoiau ca niște gheare. N-avea să se lase cu una, cu două. Avea să-l țină lângă ea, cu orice preț.
   Clătinând din cap, Tyrell repetă, mai tare:
   - Mă duc, Jude. Am să mai trec eu pe la tine, altă dată, să văd cum te mai descurci, da?
   Voia să ajungă acasă și să se spele de mirosul din cocina aia. Avea respirația viciată de romul alb din seara trecută, dar nimic nu l-ar fi putut convinge să folosească vreuna dintre periuțele de dinți din baie. Se spălase pe dinți cu apă și cu degetul. Nu voia decât să fugă, era prea deprimant să vadă resturile sordide ale vieții fiului său, acum, după ce murise.
   Privind în sus prin acea așa-zisă locuință omenească, Tyrell începea să intre în panică la gândul de a mai sta acolo doar o secundă. O vedea pe Jude pregătindu-se de la o clipă la alta să-i speculeze în stil mare mustrările de conștiință.
   - Nu mă poți părăsi, Tyrell, nu așa, când copilul meu încă nu s-a răcit în pământ.
   Începuse să plângă, Se pricepea la plâns, deși numai de vreo două ori reușise să lăcrimeze sincer. Nu și acum.
   - Haide, Jude, încetează....
   - Ție-ți convine. Poți să pleci de aici și să te întorci la viața ta normală, cu Sally și băieții. Și eu cu ce rămân?
   Își aprinse o țigară. După ce tuși din rărunchi, zbieră:
   - Lasă-mă-n pace! Cară-te de aici, ce mai stai? Oricum n-am contat niciodată pentru tine...
   - Nu spune asta, Jude. Știi bine câte necazuri am avut cu Sal din cauza ta...
   - A, da, Sal, minunata Sally! Și cu familia asta cum rămâne, Tyrell? Cu mine și cu Sonny, cu noi cum a rămas? îl întrebă, împungându-și brutal pieptul cu degetele pătate de nicotină.
   - Cu tine, Jude? Am stat cu tine azi-noapte. Nu pot să stau toată ziua, îți dai seama ce-ar ieși...
   Încerca să discute rațional cu ea, deși știa că-și pierde vremea.
   Profitând de ocazie, Jude schimbă tactica.
   - Cred c-ar fi mai bine să mă obișnuiesc să trăiesc singură, fără băiatul meu. Ție ți-e ușor, nu? Tu mai ai 2.
   Se așeză pe marginea canapelei, iar Tyrell îi văzu varicele de pe glezne și punctele vinete dintre degetele de la picioare, unde obișnuia uneori să-și facă injecții. Picioarele ei arătau jalnic. Aveau unghiile murdare și pielea întărită și galbenă, parcă în descompunere.
   Picioarele acelea se rezemaseră de pulpele lui, în noaptea trecută, iar la acest gând Tyrell simți că-i venea să verse. Parcă atunci ar fi văzut-o pe Jude pentru prima oară. Parc-o vedea pentru prima oară cu adevărat, pe ea și viața pe care o ducea.
   - Plec, Jude, și orice-ai spune, nu mă poți ține aici. Am să mai trec, în timpul săptămânii.
   Luă un ghemotoc de bancnote din buzunar și i le împinse în față. Printre hârtiile de 5 lire sterline se vedeau și câteva de 50, iar Tyrell se așteptă ca Jude să-i smulgă banii din mână ca de obicei - dar, printr-o excepție, n-o făcu. Era un gest calculat, și o știau amândoi.
   - N-am nevoie de bani, am nevoie de cineva să stea cu mine.
   Tyrell clătină din cap cu tristețe.
   - Ai nevoie de cineva care să se drogeze cu tine, iubito, și n-am să fiu eu acela.
   În ochi i se citea hotărârea. Oftând, Jude întoarse capul, strivindu-și țigara în farfuria pe care o folosea drept scrumieră.
   - Dacă pleci acum de-aici, am terminat cu tine, Tyrell. Vorbesc serios.
   Vocea-i era scăzută, iar când ridică iar privirea spre el, pe față i se citea hotărârea. Avea acea expresie care apărea întotdeauna când avea nevoie de bani sau de altceva, expresia care spunea că nu se lăsa până nu-și împlinea dorința. Ca întotdeauna. În asemenea momente, nimeni nu-și dădea seama cât de puternică era, nici chiar ea însăși.
  - Nu glumesc, Tyrell. Dacă mă lași singură acum, ai să regreți.
   - De ce? Ce-ai de gând să faci, Jude, să te omori?
   Știa că la fel îl manipulase și pe fiul lor, știa că de multe ori îl adusese la ordine cu amenințarea asta, mai ales de Crăciun și la aniversări, când el ar fi trebuit să fie cu tatăl și frații lui. Dar dacă nu cumva avea câte un amant de ocazie sau un nou dealer care-i dădea pe datorie. Atunci, abia aștepta să-l dea pe ușă afară.
   Dădu din cap.
   - Mi-a mai rămas altceva?
   Vorbea încet, pe un ton lezat. Părea absolut serioasă.
   Oftând, Tyrell spuse sarcastic:
   - Poți să ridici banii ăia de jos și să-ți iei ceva. Asta faci de obicei, nu? La fel ai fi făcut și dacă Sonny era în viață.
   Nu-i venea să creadă ce spusese, și nici lui Jude. După atâția ani în care o tot împiedicase să se sinucidă cu drogurile, acum chiar o sfătuia să-și cumpere?
   - Nenorocitule!
   Tyrell ridică din umeri.
   - Nu mai pot, Jude. Tu nu-ți dai seama că și eu am pierdut un copil? Primul meu născut a fost înmormântat ieri, și nu mă poate obliga nimeni să mai ascult toate astea. Cum bine ziceai, mai am 2 băieți, care, întâmplător chiar și-au iubit fratele, și o să le lipsească. Mai cred și că s-ar putea să aibă nevoie de mine azi. Mă crezi sau nu, Jude, dar lumea nu se învârtește numai în jurul tău.
   Într-o parte a minții ei, Jude știa că avea dreptate, dar n-avea stare să-și asculte vocea conștiinței. Jude făcea numai ce voie ea, și înțelegea numai ce-și putea permite să înțeleagă.
   Tyrell o văzu venind spre el și ridică mâinile ca să se apere, dar unghiile ei apucară să-i atingă oricum fața înainte de a o apuca de încheieturi. Se luptă cu ea câteva secunde, înainte ca Jude să cadă în genunchi. Continuă s-o țină de încheieturile mâinilor și în timp ce se lăsa pe podea. Plângea din nou.
   - Nu pot rezista fără el, nu azi, Tyrell. Fără el, nu mai pot trăi, nu mai pot...
   O ridică încet și o strânse la piept. Aproape plângând la rândul lui, o imploră:
   - Te rog, Jude, termină. Mai lasă-mă și pe mine naibii-n pace. Nu pot să stau tot timpul la cheremul tău, cum făcea bietul Sonny. Trebuie să mă duc acasă, nu înțelegi? Și familia mea are nevoie de mine.
   Auziră surprinși cum se deschidea ușa din față și se întoarseră amândoi într-acolo. În living intrară 3 tineri. Tyrell îi recunoscu de la înmormântarea din ajun. Erau prieteni de-ai lui Sonny.
   - Cum dracu` ați intrat aici? îi întrebă el, dur.
   Nu era sigur că-i convenea ca băieții ăia să vină și să plece de-acolo cum li se năzărea. Oare Jude chiar pierduse complet contactul cu realitatea?
   O dădu ușurel la o parte, iar ea se prăbuși pe canapea, aplecându-se cu stângăcie ca să adune banii împrăștiați pe jos.
   - Ce mama voastră, sunteți surzi? Cum ați intrat?
   - Pe ușă, îi răspunse fără pic de respect cel mai înalt dintre băieți.
   - Vrei să-ți pocesc mutra, băiete?
   Iritarea din glasul uriașului Rasta îl făcu pe tânăr să se albească la față. Știa că tatăl lui Sonny putea fi foarte dificil și regretă că-l luase gura pe dinainte. Dar nevoia de a se grozăvi în fața prietenilor fusese irezistibilă, iar acum plătea prețul.
   - Lasă-i în pace, Tyrell. Oricum, credeam că plecai.
   Jude vorbea cu o voce nepăsătoare, iar lui Tyrell îi veni să-i dea o palmă, dar se calmă îndeajuns pentru a spune pe un ton aproape normal:
   - Sigur că plec. Tocmai te pregăteai să mă conduci, nu-i așa, când am fost întrerupți atât de mitocănește.
   Tonul lui aproape că o făcu să zâmbească.
   Măsurându-i pe privirea pe băieți, Tyrell  oftă în sinea lui. Aceia erau prietenii fiului său și nu-l interesau cu nimic. Putea să vadă ce era de capul lor doar privindu-i. Cel scund și blond era deja drogat pulbere.
   - Ați fost prieteni buni cu Sonny Boy? îl întrebă el pe băiatul cel mai înalt, care avea părul tuns scurt și un chip morocănos.
   Gino dădu din cap.
   - Știați totul despre el, cred, nu?
   - Sigur.
   „Mai multe decât știai tu”, părea să dea de înțeles răspunsul lui.
   - Atunci, de unde-avea pistolul, deșteptule?
   Întorcându-se spre Jude, care se albise la față, Tyrell adăugă:
   - Pune ibricul pe foc, cred că s-ar putea totuși să mai stau.

                                       CAPITOLUL 8

             - Ce pana mea, Nick, ai luat-o de dimineață chiar și pentru tine!
   Nick își înghiți vodca și râgâi sonor.
   - Și tu cine ești, maică-mea?
   Se ridică de la masă și porni spre bar. Candice, barmanița șefă, îl privea cu prudență. Îi simțea furia și oftă adânc. Iar se anunța o zi proastă.
   Fuseseră destule, în ultima vreme. Parcă Nick s-ar fi mutat la cârciumă. Îl lăsa acolo când pleca acasă, iar dimineața când venea, tot acolo îl găsea. Începea să devină obositor.
   - Exact așa mă și simt, când trebuie să-ți tot amintesc că bei prea mult și nu mănânci, și te tot iei la harță cu clienții....
   Îi privi chipul reflectat în oglinda barului. Nick își dădu ochii peste cap, iar Candice simți că se înfuria.
   - Mai scutește-mă, Candice, în mama mă-sii. M-am săturat să-ți aud vocea asta acră. Par-aș fi acasă, cu Tammy.
   Zâmbindu-i, Candice spuse cu seriozitate:
   - Ei, haide, Nick, nu-s chiar așa de rea.
   Nick răspunse, chicotind la rândul lui.
   - Dacă te-ar auzi, o săptămână ți-ai tot scuipa dinții.
  - Uiți, am impresia, că Tammy și cu mine ne cunoaștem de mult. Nu mi-ar face nimic.
   Știa că era adevărat. Nimeni cu mintea întreagă n-ar fi provocat-o pe Candice. Era ca un bărbat. De fapt, și din acest motiv ținea barul atât de bine. Prea mulți încercaseră să se ia de ea, de-a lungul anilor. Nick o plăcuse dintotdeauna.
   Era prietenoasă, fără obișnuitele cochetării feminine. Ce vedeai, aia căpătai, iar Candice arăta bine.
   - Haide, bea o cafa cu mine, vrei?
   Nick clătină din cap.
   - Mai bine bea tu o vodcă, cu mine.
   Candice oftă din nou, trăgându-și în jos tricoul decoltat și săltându-și blugii strânși pe coapse. Căscă sonor, în timp ce spunea:
   - Hai sictir. Spre deosebire de tine, Nick, eu mai am și de muncit aicea.
   - Atunci, hai în spate, să ne-o tragem.
   Femeia zâmbi.
   - Dacă aș zice da, ai avea un șoc, este?
   - Pe bune că da. După cât am turnat în mine, nici pe bani n-ar mai putea să mi se scoale, iubito.
   Candice îl atinse ușor pe braț.
   - Hai, bea o cafea cu mine, și pe urmă du-te pe șantier.
   În timp ce vorbea, începu să cânte George Michael, grație noului sistem de sunet al barului. Cânta „Careless Whisper”, iar lui Nick îi veni dintr-o dată să plângă.
   În ultima vreme, i se întâmpla tot mai des.
   Clătinând din cap, Candice se întoarse după bar, își scoase poșeta și tăie cu mișcări experte două linii de cocaină calitatea I.
   - Haide, Nick, ia și prizează de aici. O să-ți limpezească mințile și-ai să fii mai lucid.
   După ce le priză pe amândouă, Nick spuse tare, cu accent american:
   - Am un optar în buzunar. I-al tău, scumpo, fiindcă ești salariata lunii.
   Ștergându-i urmele de pudră din jurul nărilor, Candice râse:
   - Du-te-acasă, du-te la muncă, numai du-te undeva, naibii!
   În timp ce Nick își punea sacoul îl strigă, tocmai când deschidea ușa ca să iasă:
   - N-ai uitat nimic?
   Întrebător, Nick ridică o sprânceană.
   - Salariata lunii?
   Întinse mâna, iar el îi puse în palmă un mic pachet. Candice zâmbi. Era un optar greu - exact lucrul de care avea nevoie, pentru o zi de muncă la bar.
   Se simțise ciudat văzându-l pe Nick cum priza. De obicei, el detesta cocania, dar Candice ghicise că încă mai era afectat, și-i părea rău pentru el. Trecuse prin multe în ultima vreme, dar mai era și bogat, și respectat. Nimeni nu putea să le aibă pe toate, după cum avea să afle și Nick Leary, în cele din urmă.
   Când auzi mașina plecând, își luă mobilul și formă un număr.
   - E pe drum, și iar e pe jumătate tăiat.
   Închise telefonul fără a aștepta răspunsul, își tăie o linie și o priză repede. După ce începeau să vină clienții regulați, avea să se dezlănțuie balamucul. Chiar când își ștergea nasul și-și strângea buzele pentru a-și egala rujul, sosi primul client.
   Candice îi zâmbi și-i turnă în pahar băutura obișnuită. Avea o slujbă bună acolo și o știa, dar dacă era adevărat ce se vorbea pe străzi, Nick părea hotărât ca totul să se ducă pe copcă, și cât mai curând.
   Spera să-și revină cât mai repede. Începea s-o calce pe nervi.

           - Vreau să zic, cine să-i fi dat lui Sonny al meu un pistol?
   - Of, mai las-o baltă, Tyrell! Și te mai dai mare sculă de Rasta? Până și-n crâșma locală poți să cumperi un pistol, la un preț de nimic.
   - Ba un pistol ca ăla, nu, Jude. Era marfă de prima calitate, și fusese folosit într-un jaf cu mână armată. Cred că poliția-l suspecta pe fiul nostru și pentru aia. E unul dintre motivele pentru care procurorul n-a vrut să deschidă cazul. Așa că nu-mi vorbi tu mie de pistoale care costă prețuri de nimic.
   Jude se săturase de toată conversația.
   - Și la ce ți-ar folosi să afli de unde-avea pistolul? Dacă vrei să scarmeni pe careva, du-te și-ncepe cu Leary. El l-a omorât pe Sonny.
   - Nu-ncepe iar cu placa asta-mpuțită, Jude. Nu-l poți acuza că și-a apărat casa! Era un pistol de mare viteză. Dacă Sonny trăgea, ar fi-mprăștiat prin jur destule gloanțe ca să spulbere tot cartierul!
   Jude își dădu ochii peste cap.
   - Tocmai. Și atunci, de ce n-a tras?
   Tyrell scutură din cap atât de tare, încât codițele împletite îi plesniră obrajii.
   - Vrei să zici că Sonny ar fi trebuit să-l împuște pe omul ăla? Asta vrei să zici?
   Jude se așeză, învinsă.
   - Sigur că nu... Nici nu știu ce vreau să zic, Tyrell. Lasă-mă dracului în pace, da? Tot ce faci mă deprimă.
   Tyrell trase adânc aer în piept, pentru a-și calma bătăile repezi ale inimii.
   - Deci, niciunul dintre voi nu are idee de unde luase pistolul?
   Băiatul cel înalt ieși din cameră. Tyrell îl auzi ușurându-se în baie, în rafale scurte, sacadate, și se întrebă de unde avea bani pentru cocaina cristalizată pe care era evident că o consuma.
   Îl așteptă să se întoarcă. În schimb, băiatul ieși din apartament, tropăind zgomots pe scară.
   - Ăsta unde s-a dus?
   Nu-i răspunse nimeni.
   - Vouă vă arde naibii de glumă, Jude, da` o să aflu eu cum stă treaba și, crede-mă, când va veni clipa aia, fă bine și pregătește-te.
   - Of, mai du-te-n mă-ta.
   Tyrell era tot mai nervos.
   - Știi mai multe decât spui, Jude, dar tot voi afla care-i adevărul.
   - Du-te acasă, la familia ta, Tyrell. N-am nevoie de asta acum. Nu mai suport, vreau să respir și eu puțin.
   Vocea-i era răgușită, iar Tyrell înțelese că spunea adevărul - sau, cel puțin, așa credea ea. Cei 2 tineri care rămăseseră aveau să-i țină companie. Un moment, se întrebă care dintre cei 3 băieți îi procura drogurile și presupuse, pe bună dreptate, că probabil cel care tocmai își luase tălpășița.
   Ieși grăbit din apartament. Abia când ajunse afară își dădu seama că nu-i mai rămăseseră destui bani pentru un taxi, și nu ținea minte unde-și lăsase mașina.

          Gary Proctor se uita cu interes prin magazie. Avea să merite banii și munca necesară pentru a o transforma.
   Aveau nevoie de un loc unde să țină toate echipamentele pe care le foloseau pentru dezmățuri și petreceri private, iar depozitul acela era ideal - bine echipat, cu un sistem de alarmă bun, și aflat într-o poziție centrală, la îndemâna tuturor celor care în cele din urmă aveau să-l folosească.
   Îl sună pe Nick ca să-i dea avizul de cumpărare și nu se miră când auzi că telefonul acestuia era închis, ca de obicei. Îi lăsă un mesaj să-l sune, apoi își răsuci o țigară, în timp ce privea din nou în jur prin hala enormă, imaginându-și toate posibilitățile.
   În ultima vreme, Nick devenise foarte dificil, dar toți sperau să-și revină în curând, ca să se apuce din nou de treabă.
   Un tânăr sâsâit, cu părul vopsit blond, îl întrebă dacă terminase. Gary zâmbi alene, spunându-i să intre și să închidă ușa. Băiatul era nervos - cum avea toate motivele să fie. Gary Proctor își cunoștea propria reputație și știa că-l servea de minune.
   Băiatul acela îl transporta cu mașina pe ziua în curs, deci considera că avea drept să-i ceară o favoare. În fond, urma să-i plătească o sumă grasă și erau singuri, așa că de ce să nu profite?
   - Vrei un fum?
   - Ce e, neagră?
   - Nu, maro. Mi-o aduce un partener, de la Amsterdam.
   Băiatul scutură viguros din cap.
   - Nu pun eu mâna...
   - Serios? Și pe ce pui mâna?
   Tânărul ridică din umeri, în tricoul și blugii strâmți care-i evidențiau trupul zvelt și atletic.
   - Skunck, E-uri, un pic de coca din când în când... ciuperci...
   Se grozăvea în stilul tembel al tuturor adolescenților de 17 ani când vorbea cu cineva trecut de 30.
   Gary cochetă cu ideea de a-i spune că-și cultivase singur ciupercile cu ani în urmă, și că era răspunzător de cea mai mare parte a E-urilor care se găseau prin cluburile din sud-est.
   În schimb, îi zâmbi băiatului.
   - Crezi că mi-ai putea aranja un set bun pentru diseară?
   Băiatul zâmbi cu însuflețire.
   - Normal, dom`le! Adică, sigur că pot.
   - Atunci, vino-aici.
   Tânărul se apropie nesigur, distingându-i treptat schimbarea din ton.
   - Haide, fiule, doar nu ești prost, nu? Te-ai prins ce vreau.
   Gary știa că dacă Nick afla, l-ar fi omorât, dar nu-i mai păsa. Oricum, băiatul avea să fie prea speriat ca să vorbească, urma să se ocupe el de asta.
   Jerome nu era poponar, Gary ar fi fost gata să parieze. Tocmai asta îl atrăgea cel mai mult - spre ghinionul băiatului.

..............................................................