Adulter, J.D. Robb

..............................................................

                        8-9

           Se luptă să se ridice, devenind mai întâi alb, apoi roșu ca racul, luptându-se cu perfuziile.
   - Vreau un avocat! Vreau un doctor!
   - O să vină și unul, și celălalt. Scuză-mă, Sparrow, trebuie să mă duc să aranjez o întâlnire între superiorii mei și ai tăi. O să se distreze de minune ascultând înregistrarea asta.
   - Dacă ieși de-aici cu înregistrarea aia...
   Icni de durere și de frică.
   - Dacă ieși de-aici cu înregistrarea aia, o să dau drumul dosarului tău în presă în mai puțin de o oră. Toată lumea o să știe ce s-a întâmplat la Dallas. Totul. Când o să termin cu dosarele alea, o să fii și tu terminată ca polițistă.
   Eve clătină din cap și zâmbi.
   - Care dosare?
   Zâmbi și mai larg și deschise ușa.
   - L-am țintuit de perete, îi spuse ea lui Peabody.
   Încă îl mai auzea pe Sparrow urlând în urma ei după un doctor, în timp ce se îndepărta pe culoarul spitalului.
   - Vreau să iei înregistrarea asta, să faci niște copii după ea și apoi să scrii raportul. Vreau să fie pus sub acuzare rapid. Vorbește cu Whitney, să pună și el o vorbă bună la procuratură, să se miște mai repede.
   - Care sunt acuzațiile?
   - Găsești totul pe înregistrări. El nu pleacă nicăieri, oricum, adăugă Eve în timp ce liftul supraaglomerat pe care îl luaseră începu să coboare. Și nu cred că Bissel va mai încerca încă o dată să-l omoare, dar vreau să stea totuși un om la ușa lui.
   - Bine. Pleci undeva?
   - Vreau să-i povestesc toate astea Mirei, să vedem dacă-i vine vreo idee după ce-i spun toate noutățile, dacă poate să anticipeze locul în care urmează să acționeze Bissel și care ar putea fi următoarea lui mișcare. E foarte pornit împotriva lui Sparrow, chestie care l-ar putea face mult mai periculos. Acum nu mai are împotriva cui să se îndrepte.
   - Ai mai rămas tu.
   - Da. Un avantaj destul de interesant.
   - Ai un optimism foarte ciudat.
   - Da, sunt cea mai optimistă persoană din lume. Ia tu mușina. Eu o să încerc să dau de Mira și mă duc la ea cu transportul în comun.
   - Deci o să conduc minunatul vehicul civil. Din nou?
   Peabody dansă puțin pe loc, extrem de entuziasmată.
   - Doamne, cât îmi place să fiu detectiv!
   - Asigură-i protecția lui Sparrow, scrie raportul ăla și pune-l pe Whitney să se ocupe de obținerea mandatului de arestare, apoi vino cu el aici și dă-i-l. Să vedem dacă mai spui că-ți place meseria pe care o ai.
   Își scoase mobilul din buzunar.
   - A, și cere o mașina nouă de la serviciul administrativ.
   - Tu ești mai mare în grad ca mine, îi reaminti Peabody. Tu ar trebui să faci cererea.
   - Da, dar pe mine cei de la serviciul administrativ mă tratează cu fundul. Dacă fac eu cererea, o să mă aleg cu o rablă de pe care curg tablele. Le păstrează special pentru mine.
   - E și asta o chestie. Știi ceva, ar trebui să-i lași dracului pe cei de la serviciul administrativ și să continui să mergi cu mașina lui Roarke. Vreau să spun că el are oricum o grămadă de mașini.
   - Suntem polițiști. O să folosim o mașină de poliție.
   - Ce te mai pricepi să-mi strici cheful, mormăi Peabody furioasă când Eve se îndepărtă.

           Luă un taxi până la Mira acasă pentru că o durea corpul din toate încheieturile, așa că numai ideea unui metrou supraaglomerat i se părea o pedeapsă mai mare decât credea că merită.
   Îi deschise ușa chiar Mira. Se schimbase de hainele gri pe care le purta de obicei la serviciu. Era îmbrăcată cu o pereche de pantaloni cărămizii și cu un tricou comod.
   - Mulțumesc că ți-ai făcut timp pentru mine.
   - Nu e absolut nicio problemă. Uită-te la tine, spuse Mira cu îngrijorare în voce și ridică mâna spre fața lui Eve. Incidentul a fost prezentat pe larg, la toate buletinele de știri. S-a speculat chiar ideea că ar fi vorba de un atac terorist asupra Sediului Central.
   - Are legătură cu Bissel și mai sunt și multe alte lucruri, cu caracter personal. O să-ți povestesc.
   - Ar trebui să te așezi și tu un pic și să...
   Se întoarse și-l privi fericită pe soțul ei care venea spre ele cu o tavă încărcată cu bunătăți.
   - Dennis, ți-ai amintit!
   - Lui Eve îi place cafeaua.
   Îi făcu cu ochiul lui Eve, punându-și în valoare ochii lui superbi.
   Era îmbrăcat cu o jachetă largă, care avea o mânecă găurită, și cu o pereche de pantaloni maro. Eve sesiză că mirosea cumva a cireșe.
   Expresia feței îi deveni brusc serioasă când văzu vânătăile de pe fața lui Eve.
   - A avut loc vreun accident?
   - Cred că a fost mai degrabă un act de voință decât un evident. Îmi pare bine să vă văd, domnule Mira.
   - Charlie, ar trebui să ai grijă de fata asta.
   - Da, așa am să fac. Hai să mergem sus, să mă uit puțin la tine.
   - Mulțumesc, dar chiar nu am timp de...
   Dennis deja pornise spre camerele de sus, cu tavă cu tot.
   - Vorbim despre cazul tău în timp ce te tratez un pic, spuse Mira și o apucă ferm pe Eve de braț. Altfel atenția mi-ar putea fi cu ușurință distrasă de vânătăile de pe fața ta. Arată mai rău decât e de fapt, începu Eve.
   - Da, așa spui mereu.
   Casa era plină de culoare. Ăsta era unul dintre primele lucruri pe care le remarcase Eve când intrase prima oară în casa Mirei. Peste tot erau răspândite tot feluri de nimicuri ulmule, flori și fotografii.
   Mira o conduse într-un cameră plăcută, care-ți dădea senzația de intimitate. Pereții erau zugrăviți în nuanțe moi de albastru și verde.
   Pe polița de deasupra unui șemineu micuț era o fotografie de familie, în care apăreau soții Mira și copiii lor, împreună cu soțiile și copiii acestora. Nu era o fotografie clasică de grup, ci mai degrabă un instantaneu care-i surprinsese pe toți în timp ce purtau o conversație amicală.
   - Frumos, spuse Eve.
   - Foarte frumos, nu-i așa? Fiica mea a înrămat fotografia asta și mi-a făcut-o cadou de Crăciun, anul trecut. Copiii au crescut foarte mult de-atunci. Ei, trebuie să mă duc să-mi iau niște lucruri. Dennis, stai tu cu Eve câteva minute.
   - Hmmm?
   Puse tava pe masă și se uită împrejur, absent.
   - Ține-i companie lui Eve.
   - Vine și soțul tău?
   Dennis turnă cafeaua în cești.
   - E un tip de treabă.
   - Nu, el... Vizita asta are mai degrabă un caracter profesional. Îmi cer scuze că v-am stricat seara.
   - Vizitele fetelor frumoase ca tine nu ne deranjează niciodată.
   Se bătu peste buzunare și se uită împrejur, cu privirea goală.
   - Nu știu ce-am făcut cu zahărul.
   Era ceva în prezența lui - poate părul ciufulit, poate puloverul larg sau expresia absentă - care îi trezea un sentiment de afecțiune.
   - Mulțumesc, nu beau cu zahăr.
   - Ăsta e un lucru bun. Habar n-am pe unde naiba l-am lăsat. Mi-am amintit totuși să aduc prăjiturelele.
   Luă una și i-o întinse.
   - Una ți-ar prinde bine și ție, drăguță!
   - Da.
   Se uită la fursecul acela, întrebându-se de ce gestul în sine, camera în care se afla, mirosul florilor de pe șemineu. toate combinate o făceau să simtă înțepătura lacrimilor în ochi.
   - Mulțumesc.
   - Rareori e atât de rău pe cât crezi tu că e.
   O bătu pe umăr, făcând-o să simtă un mare nod în gât.
   - Asta dacă nu e mai rău. Dar Charlie o să te facă bine. Eu mă duc să-mi beau cafeaua în grădină, spuse el când se întoarse Mira. Ca să vă las să vorbiți ca între fete.
   Eve mușcă din fursec și înghiți cu greutate.
   - M-am îndrăgostit de el, spuse când ea și Mira rămaseră singure.
   - Și eu la fel. Trebuie să te dezbraci.
   - De ce?
   - Îmi dau seama după cum te miști că ești rănită și că suferi. Hai să vedem despre ce e vorba.
   - Dar nu vreau să...
   - În timp ce eu te examinez poți să-mi povestești despre Bissel.
   Gândindu-se că o eventuală împotrivire n-ar fi dus decât la o tărăgănare a lucrurilor, Eve își dădu cămașa jos, apoi pantalonii.

           Expresia de milă care trecu rapid peste fața Mirei o făcu pe Eve să se retragă puțin.
   - Majoritatea sunt făcute de echipamentele de siguranță. Știi, centuri, airbaguri...
   - Da, fără ele ar fi fost mult mai rău. Ai primit măcar primul ajutor?
   - Da.
   Eve simți că i se întoarce stomacul pe dos când o văzu pe Mira deschizând o trusă medicală.
   - Uite ce e, mi-au aplicat tratamentele necesare. Și am luat și un calmant, așa că...
   - Când?
   - Când ce?
   - Când ai luat calmantul?
   - Înainte de... Cu ceva vreme în urmă. Acum câteva ore, murmură ea sub privirea dură a Mirei. Nu-mi place să iau medicamente.
   - Bine, hai să vedem ce putem face fără medicamente. O să-ți pun oasele la loc. Relaxează-te! Închide ochii și ai încredere în mine.
   - Da, așa spun toți.
   - Spune-mi ce-ai mai aflat despre Bissel.
   Nu era așa de rău, se gândi Eve. Mai ales că masajul pe care i-l făcea Mira nu îi amplifica durerea și nici nu o făcea să simtă cârcei în membre. Și, cel mai bine, nu îi dădea amețeli sau dureri de stomac, așa cum se întâmpla cu medicamentele.
   Îi relată felul în care evoluase ancheta și nu se opri nici măcar atunci când Mira începu să se ocupe de fața ei.
   - Deci acum e singur, spuse Mira. Furios, izolat și probabil foarte, foarte debusolat. E un amestec periculos, mai ales când este vorba de un tip cu caracterul lui. Orgoliul lui a suferit lovituri foarte puternice. Acum ar fi trebuit să se felicite, mândru de ce ar fi realizat. În loc de asta lucrurile au început să meargă din rău în mai rău - iar el crede că nu are nicio vina în chestia asta. Are o părere foarte bună despre el, așa că altcineva trebuie să fie întotdeauna vinovatul. Și-a sacrificat soția, fratele și ambele amante, fără nicio urmă de șovăială. Nu e capabil de sentimente adevărate, nu se poate atașa cu adevărat de cineva.
   - Sociopat?
   - Un fel de sociopat, da. Dar nu îi lipsește pur și simplu conștiința. Mai mult, consideră că e mult deasupra modelelor de comportament, nevoilor, relațiilor interumane și regulilor sociale de orice fel. E pe de-o parte artist, pe de alta spion. Se scaldă în admirația pe care o are față de aceste două părți ale lui, în plăcerea cu care își admiră inteligența. E foarte răsfățat și-și dorește mai mult. Mai mulți bani, mai multe femei, mai multă adorație publică. Probabil că i-a plăcut senzația pe care i-au dat-o riscurile pe care și le-a asumat ca să ucidă. Plănuirea modului de operare, ideea că, indiferent cum s-ar fi terminat lucrurile, el ar fi ieșit în câștig.
   - Sparrow a fost eminența cenușie din spatele acestor crime.
   - Da, Sparrow e un gânditor foarte bine organizat. Dar Bissel nu vede așa lucrurile. El era un agent operativ, de teren, care gândea rapid și rezolva problema. Și la asta se mai adaugă și exagerările lui. Dacă stai să te gândești mai bine, practic nu era decât un simplu curier la OASN. Toată operațiunea asta i-a dat ocazia să le arate lor, și la toată lumea, cine este el cu adevărat.
   - Dar dacă i-ar fi ieșit, nimeni n-ar fi bănuit că el este autorul.
   - Da, dar el ar fi știut. Ar fi reușit să păcălească pe toată lumea, iar el ar fi fost singurul care ar fi știut chestia asta. Până la urmă tot ar fi spus cuiva, trebuia să se laude. O avea pe Kade, pe asociații lui din OASN, pe Sparrow. Și-ar fi putut arăta adevărata față acestor persoane. Odată ce ei ar fi dispărut, ar fi fost obligat să caute alte modalități de a se defula.
   Îi dădu ușor lui Eve părul pe spate și se îngriji de zgârieturile de pe tâmplele ei.
   - Sparrow a greșit că nu a luat în calcul cât de mult îi plăcea lui Bissel să fie în centrul atenției, cât de mult îi plăcea să ucidă și nici că asta îl făcea cea mai slabă rotiță a planului.
   - Acum s-a dus totul pe apa sâmbetei?
   - Acum Bissel se va simți obligat să demonstreze mai multe. Poate ca acum e cu picioarele pe pământ, poate că și-a dat seama de ce a făcut și unde se află, dar asta nu va dura prea mult. În trecut, și-a satisfăcut prin artă nevoia de a fi lăudat public, admirat, recunoscut. Dar acum a rămas și fără asta. Are nevoie de un nou spectacol în acest moment. De o scenă.
   - Dacă face public faptul că e încă în viață, că de fapt el e vedeta, asta i-ar oferi posibilitatea unui spectacol. Trebuie să iasă la iveală, nu-i așa? Să salute publicul cu o ultimă plecăciune.
   - Cred că așa ar face. Dar ținând seama de tendințele sale violente, de cât de rapid cade pradă unui comportament violent, cred că e foarte periculos. Modul de operare și cruzimea crimelor sale a crescut de la o victimă la alta. Prima, deși mai brutală, avea ceva personal, și oricum era deja plănuită de altcineva. În cazul lui McCoy cruzimea a fost mai mare, poate și din cauza sângelui rece și a premeditării cu care a acționat. Pe asta a plănuit-o singur. Cu Powell a dus lucrurile mai departe. Ăsta era un străin. La ultima - victima fiind persoana pe care el o considera vinovată de eșecul lui - a reușit să rănească o mulțime de trecători care nu aveau nicio vină. Dar asta nu a contat pentru el. Nimeni și nimic nu contează pentru el.
   Închise trusa medicală.
   - Acum o să ridic scaunul la loc. Poți să te îmbraci. Și mai ia o prăjitură.
   Eve deschise ochii și se uită la corpul ei. Tăieturile și vânătăile îi erau acum acoperite cu o alifie aurie, care în opinia ei nu arăta deloc mai bine decât rănile înseși. Dar durerile se micșoraseră mult în intensitate.
   - Mă simt mai bine.
   - Te cred! Am folosit o substanță cu efecte locale. Probabil că un analgezic, o pastilă pe care ar fi trebuit să o înghiți te-ar fi ajutat mai mult, dar n-am de gând să întind coarda.
   - Mulțumesc.
   Se ridică și începu să se îmbrace.
   - Specialiștii din echipa mea lucrează acum la găsirea conturilor lui ascunse și, pe măsura ce le găsim o să le închidem, astfel încât o să se miște din ce în ce mai greu. Singurele persoane împotriva cărora mă gândesc ca s-ar putea întoarce sunt soția și soacra lui, dar amândouă sunt foarte bine protejate în momentul de față. O să-l dau în presă drept suspect, și asta, împreună cu restul, vor fi îndeajuns ca să-l pună pe jar. O să-l scot eu afară!
   - Atunci o să fie vina ta. O să devii o țintă. La început o să intre în panică, dar apoi va încerca să găsească o cale să te pedepsească, pentru că i-ai stricat restul planurilor.
   - E prost.
   Eve își încheie cămașa.
   - A ajuns până aici numai datorită unui noroc porcesc. Dar norocul lui e pe cale sa se termine. Trebuie să mă întorc la birou, să lucrez la declarația pe care o să o dau presei. Vreau să folosesc un ton foarte oficial.
   - Poți să mai stai un pic?
   Mira se așeză, pentru a fi sigură că Eve va face la fel.
   - Poți să-mi spui ce altceva te mai doare?
   - Cred că mi-ai văzut toate rănile.
   - Nu vorbesc despre rănile fizice. Îți știu foarte bine expresia feței. Știu când ești obosită de prea multă muncă și când e vorba de ceva mai mult decât atât, când e vorba de altceva care te frământă. Ești terminată. Ești rănită și nefericită!
   - Nu pot să vorbesc despre asta. Pur și simplu nu pot, adăugă ea, înainte ca Mira să poată spune ceva. Am într-adevăr o problemă, n-are niciun rost să-ți spun că nu e așa. Dar nu știu dacă poate fi rezolvată.
   - Totul poate fi rezolvat într-un fel sau altul. Eve, orice-mi spui rămâne între noi. Poți să ai încredere în chestia asta. Dacă te pot ajuta cumva...
   - Nu poți.
   Disperarea își făcea loc în vocea ei, făcând-o mai ascuțită.
   - Nu mă poți ajuta, nu poți rezolva problema și n-are niciun rost să-mi spui lucruri pe care crezi c-aș vrea să le aud doar pentru a mă anestezia local. Trebuie să mă întorc la lucru.
   - Așteaptă puțin.
   Mira se ridică în picioare aproape în același timp cu Eve.
   - Ce înseamnă asta - că ți-aș spune ce cred eu că ai vrea să auzi?
   - Nimic.
   Eve își trecu mâinile prin păr.
   - Nimic. Sunt într-o dispoziție de tot rahatul, asta-i tot!
   - Nu cred că asta e tot. Între noi două cred că exista o relație solidă, de încredere, intimă, dacă vrei. Dacă tu crezi că e ceva care ar afecta această relație, aș vrea să-mi spui și mie despre ce e vorba.
   - Uite ce e, doctore Mira, e meseria ta să pătrunzi în sufletul oamenilor, iar pentru asta te folosești de toate uneltele necesare. Apreciez ajutorul pe care încerci să mi-l oferi, și pe plan profesional, și pe plan personal. Hai să lăsăm lucrurile așa cum sunt!
   - Nici nu mă gândesc. Crezi că nu am fost cinstită cu tine?
   N-avea timpul necesar și nici dispoziția de a discuta probleme personale. Dar judecând după expresia de pe fața Mirei, Eve își dădu seama că nu era decât o singură cale de a rezolva problema asta. La fel cum făcuse și cu rănile de pe corpul ei - să se dezbrace și să termine odată cu asta.
   - Cred că tu... Bine, e o metodă, sigur, pentru terapie, pentru asta creezi o relație personală cu pacienții, nu-i așa? Un fel de legătură?
   - Da, poate fi o metodă terapeutică. Și cu tine am făcut asta cu ajutorul...
   - Mi-ai spus, cu mult timp în urmă, mi-ai spus că ai fost violată de tatăl tău vitreg.
   - Da. Ți-am dat această informație foarte personală pentru că nu credeai că pot să înțeleg prin ce ai trecut tu când erai doar o fetiță. Cum te-ai simțit când ai retrăit amintirile acelea, când erai violată de tatăl tău.
   - M-ai deschis, asta era treaba ta. Misiune îndeplinită.
   În mod evident jignită, Mira ridică mâinile.
   - Eve?
   - La începutul verii ăsteia, stăteai în gradina casei tale, sorbeai dintr-un pahar cu vin, te relaxai. Un moment minunat. Era chiar după ce ți-am spus că Mavis e însărcinată. Și tu mi-ai povestit despre părinții tăi. Despre mama ta, despre tatăl tău, despre minunata și lunga lor căsnicie, despre atâtea amintiri frumoase pe care le ai.
   - Ah!
   Mira râse ușor și se așeză înapoi pe scaun.
   - Și asta te frământă pe tine de-atunci? Și totuși nu mi-ai spus nimic despre asta.
   - Nu prea știam cum să te fac mincinoasă... De ce-aș fi făcut-o? Tu îți făceai doar meseria.
   - Nu-mi făceam doar meseria și n-am mințit. În niciunul dintre cazuri. Dar îmi dau seama de ce ai impresia asta și îmi dau seama ce trebuie să fi simțit Aș vrea să mă asculți puțin. Te rog.
   Eve abia se stăpâni să nu se uite la ceasul de la mână.
   - Bine.
   - Când eram foarte mică, mariajul părinților mei s-a destrămat. Nu știu de ce, știu doar că era o problemă elementară, ceva ce ei nu au vrut sau nu au putut să rezolve. S-au despărțit, au terminat relația pe care o aveau. Au divorțat.
   - Dar ai spus că...
   - Da, știu. A fost o perioadă foarte dificilă pentru mine. Eram rănită și furioasă, confuză. Și, ca majoritatea copiilor, foarte conștientă de mine. Așa că, bineînțeles, am crezut că cu sunt de vină. Asta nu m-a făcut decât mai furioasă, pe amândoi. Mama mea era, și încă mai este, o femeie plină de viață, foarte atrăgătoare. Pe plan financiar stătea foarte bine, avea o carieră de excepție. Și era foarte nefericită. Lupta împotriva acestei nefericiri înconjurându-se de oameni care îi țineau tot timpul ocupată. Mamele se ceartă deseori cu fiicele lor, mai ales dacă seamănă foarte mult una cu cealaltă. Noi semănăm, așa că nu ne înțelegeam prea bine. În aceasta perioadă foarte grea și plină de ostilitate, ea a cunoscut un bărbat.
   Vocea Mirei se schimbă foarte subtil, devenind oarecum mai ascuțită, mai dură.
   - Un bărbat fermecător, frumos, atent. A făcut-o să se îndrăgostească nebunește. Îi aducea flori, cadouri, petrecea mult timp cu ea. S-a măritat cu el sub imperiul unui impuls, la mai puțin de patru luni de când ea și tatăl meu divorțaseră.
   Se ridică și merse după ibricul de cafea.
   - N-ar trebui să mai beau încă o ceașcă. O să fiu foarte agitată și- o să-l țin pe Dennis treaz cel puțin o jumătate de noapte Dar...
   - Asta nu mi-ai spus. Acum înțeleg. Îmi pare rău!
   - Nu, lasă-mă să termin! O să scurtez povestea asta, și așa prea lungă.
   Puse jos ibricul și-și lăsă degetele să-i alunece pentru câteva clipe pe desenele roșii care-l împodobeau.
   - Prima oară când m-a atins am fost șocată. Îngrozită. M-a avertizat că mama n-avea să mă creadă niciodată, că avea să mă dea afara din casă. O cam încurcasem. Nu știam ce să fac.
   Zâmbi și se așeză la loc.
   - Nu intru în detalii. Dar eram la cuțite cu mama. Nu ne suportam deloc. El era foarte convingător, așa că m-a speriat. Eram tânără, mă simțeam neajutorată. Înțelegi.
   - Da.
   - Ea călătorea destul de mult. Mă gândesc - dar de asta mi-am dat seama mai târziu - că realizase că mariajul cu el fusese o greșeală. Dar eșuase deja într-o căsnicie, și n-avea de gând să renunțe așa de repede la asta. S-a concentrat asupra carierei pentru o vreme, așa că el a avut o grămadă de ocazii să mă molesteze. S-a folosit și de medicamente ca să mă reducă la tăcere. A durat foarte mult timp. Iar eu n-am spus nimănui. În mintea mea credeam că tatăl meu mă părăsise, mama mea îl iubea pe bărbatul acesta mai mult decât mă iubea pe mine. Și niciunuia dintre ei nu i-ar fi păsat dacă aș fi murit. Așa că am încercat să mă sinucid.
   - E rău, izbuti Eve să rostească, foarte rău să-ți dai seama cât de singur ești într-o astfel de situație.
   - Și tu ai fost singură. Dar da, e foarte rău să te simți singură și neajutorată. Din fericire, am cam dat-o în bară cu sinuciderea. Părinții mei, amândoi, erau la capul patului, așteptând de la mine o explicație. Atunci am izbucnit Am dat totul afară, absolut totul. Furia, frica, ura. Am dat totul în vileag, doi ani și jumătate de violuri și de abuzuri.
   - Cum au primit veștile? întrebă Eve, când văzu că Mira rămâne tăcută.
   - În cel mai neașteptat mod cu putință. M-au crezut. Iar nenorocitul ăla a fost arestat. Îți dai seama cât de surprinsă am fost eu, murmură ea. Când mi-am dat seama că totul s-ar fi oprit dacă aș fi vorbit.
   - De aceea te-ai făcut medic. Ca să faci să dispară coșmarurile altor oameni.
   - Da. Nu m-am gândit atunci la asta. Eram încă furioasă și rănită, dar da. Am făcut terapie - individuală, de grup, de familie. La un moment dat, în timpul convalescenței, părinții mei s-au regăsit unul pe celălalt. Au refăcut tot ceea ce distruseseră. Vorbim foarte rar de perioada aceea. Iar eu mă gândesc și mai rar la ea. Când mă gândesc la părinții mei, mă gândesc la cum erau ei înainte să se despartă și la cum au fost după ce s-au împăcat. Niciodată nu mă gândesc la cum erau în perioada acelor ani amari.
   - I-ai iertat.
   - Da, și m-am iertat și pe mine. Și ei la rândul lor s-au certat unul pe celălalt, și pe mine. Am găsit în noi tăria necesară pentru asta, adăugă Mira. Cred că am fost atrasă la Dennis de bunătatea lui nemărginită și de decența lui. Cunosc valoarea acestor lucruri, pentru ca am avut oroarea să cunosc și contrariul lor.
   - Cum poți să găsești drumul înapoi? Cum îți mai poți găsi drumul când simți că mariajul ți se scurge printre degete și te îndepărtezi de partenerul tău? Când e rău, atât de rău, încât nu poți să vorbești despre asta, ba chiar nici nu te poți gândi la asta?
   Mira întinse mâna și o puse peste a lui Eve.
   - Nu poți să-mi spui ce vă frământă, pe tine și pe Roarke?
   - Nu, nu pot.
   - Atunci o să-ți spun că răspunsul cel mai simplu și cel mai complex în același timp este dragostea. De la ea pornești și, dacă te străduiești îndeajuns și-ți dorești îndeajuns de mult, tot la ea ajungi!

                                                  20.

             Nu voia să meargă acasă.
   Era cea mai nenorocită modalitate de a evita să dea ochii cu viața ei. Eve știa asta, dar nu voia să se ducă acasă, într-o casă plină de lume. Nu voia să se ducă acasă la Roarke.
   Răspunsul - simplu sau complex - nu putea fi dragostea, nu înțelegea cum ar fi putut fi ăsta răspunsul. Simțea că nu putea să găsească ieșirea din impasul în care ajunsese căsnicia ei. Și-l iubea la nebunie pe omul de lângă ea.
   Bine, nici evitarea la nesfârșit a întoarcerii acasă nu era o soluție, deși pentru moment o ajuta. Plimbarea prin oraș într-o seară călduță, zgomotele familiare ale traficului iritant, mirosul de hotdog, zgomotul metroului care ajungea ocazional în stradă prin gurile de aerisire.
   O mulțime de oameni, toți ignorându-se unul pe celălalt, ignorând-o și pe ea, văzându-și de drumurile lor, gândindu-se la problemele lor!
   Așa ca merse mai departe, plimbându-se, dându-și seama că nu mai făcuse niciodată asta. Nu mai mersese de multă vreme pur și simplu prin oraș într-o plimbare, fără să aibă ceva anume de făcut, fără să trebuiască să ajungă undeva anume. Niciodată nu fusese genul asta de pierde-vară. Și nici nu se mai plimbase prin fața vitrinelor, ca să vadă ce mai era de vânzare prin magazine.
   Ar fi putut să salte vreo doi indivizi care vindeau pe stradă mobile furate, ceasuri, poșete din imitație de piele de șarpe - foarte la modă în sezonul ăsta dar nu se simțise îndeajuns de rea ca să se deranjeze pentru chestii de-astea.
   Văzu două femei plătind câte șaptezeci de dolari pe o geantă din piele de șarpe, prevăzută în loc de încuietoare cu o pereche de dinți ai aceluiași animal, și se întrebă ce dracu’ era în neregulă cu oamenii ăștia.
   Lăsă niște bani la standul unui vânzător ambulant de hotdog de soia, nu neapărat că i-ar fi fost foame, mai degrabă că dăduse peste standul acela. Mirosul fumului care venea dinspre stand o urmări și prima mușcătură îi aminti cât de dezgustătoare și surprinzător de dătătoare de dependență era surogatul acela de came pus într-o chiflă uscată.
   Îi urmări cu privirea pe doi adolescenți care se strecurară prin traficul pietonal aglomerat, călare pe un airbord. Fata își încolăcise strâns brațele în jurul taliei băiatului și-i țipa în ureche După expresia întipărită pe fața lui, băiatul nu părea prea preocupat.
   Probabil că faptul că o fată se ținea bine de el și pretindea că îi este frică îl făcea să se simtă bărbat, se gândi Eve.
   Presupuse că tocmai pentru că nu era dispusă să se prefacă, să pretindă că simțea ceva anume doar de dragul de a pretinde acest lucru, nu se pricepuse niciodată prea bine la ritualurile astea de împerechere. Pe de altă parte, cu Roarke nu-i trebuise niciodată să se prefacă.
   Un android mesager pe o bicicletă cu reactor se strecură printre două taxiuri, riscând să fie zdrobit și să dea tot traficul peste cap. Șterse apoi bara altui taxi și se pierdu în trafic. Taximetristul ripostă cu un claxon asurzitor, căruia îi răspunseră alte câteva zeci, de parcă ar fi fost o haită de lupi urlând la lună.
   - Eu conduc aici!
   Șoferul de taxi își scosese capul și jumătate din corp pe geamul mașinii și striga din toți rărunchii.
   - Eu conduc aici, dobitocule!
   Din androidul mesager nu se mai vedeau decât șapca și ghetele roșii. Trecuse pe culoarea galbenă a semaforului și era deja departe.

       Pe măsură ce mergea, prindea frânturi de conversații - despre sex, despre cumpărături, despre afaceri -, toate purtate cu aceeași pasiune.
   Un cerșetor cu licență stătea așezat pe o pătură zdrențuită și cânta la fluier o melodie tânguitoare. O femeie care purta cu mândrie o geantă din piele de piton și cizme asortate ieși dintr-un magazin luxos urmată îndeaproape de un android care căra o grămadă de pungi lucioase și se urcă într-o limuzină neagră, strălucitoare.
   Eve se îndoia că-l auzise pe cântărețul la fluier. Probabil că nici nu știa de existența lui. Oamenii nu mai sunt deloc atenți la ce-i înconjoară, se gândi ea și-i aruncă câteva monede pe pătura zdrențuită.
   Orașul era un amestec de culori, de sunete, de energie, plin de mici răutăți și amabilități plate. Nici ea nu-i acorda destulă atenție. Îl iubea, dar rareori îi arunca vreo privire.
   Și dacă asta era o metaforă a căsniciei ei, atunci venise timpul să arunce restul de hotdog de soia și să se întoarcă la lucru.
   Văzu ciocnirea și sesiză iuțeala de mână. Bărbatul în costum, care traversa curba cu o servietă în mână și care făcuse semn unui taxi.
   Băiețașul de vreo doisprezece ani care se ciocnise de el. Auzise schimbul rapid de cuvinte.
   - Ai grijă pe unde mergi, puștiule!
   - Îmi cer scuze, domnule!
   Văzuse mâna, foarte iute, foarte ușoară a băiatului, cum se strecoară în buzunarul omului de afaceri și îi palmează portofelul.
   Încă mestecându-și ultima îmbucătură de hotdog, se îndreptă spre ei, chiar când băiatul se pregătea să se topească în mulțime. Îl prinse de guler.
   - Stai puțin, îi spuse ea bărbatului în costum.
   Acesta îi aruncă o privire iritată, în timp ce băiatul se bătea în strânsoarea ei.
  - Mă cam grăbesc.
   - O să-ți fie cam greu să plătești taxiul fără portofel, îi puse Eve.
   Omul își pipăi instinctiv buzunarul și se întoarse.
   - Ce mama dracului se întâmplă? Dă-mi portofelul înapoi, ticălos mic. Chem poliția!
   - Sunt polițistă, așa că poți să stai liniștit. Ia mâna! se răsti ea, când el se întinse după băiat. Scoate portofelul, șmechere!
   - Habar n-am despre ce vorbești. Dă-mi drumul! Mă așteaptă mama.
   - Stai liniștit, oricine te-așteptă o să mai aibă puțintică răbdare. Dă-i omului portofelul înapoi și o să fim chit. Ești bun, spuse ea, studiindu-i fața slăbănoagă și pistruiată. Arăți foarte inofensiv, dar ești iute de mână. Rapid și șmecher. Dacă n-aș fi fost chiar aici, ai fi scăpat nepedepsit.
   - Doamnă polițist, vreau ca acest delincvent să fie arestat.
   - Mai ia și tu o pauză.
   Eve băgă mâna în buzunarul interior al jachetei băiatului și scoase un portofel. Îl deschise și citi numele de pe cartea de identitate. Marcus. Îi aruncă portofelul.
   - Acum ți-ai recuperat bunul. Nicio pagubă.
   - Locul lui e-n pușcărie.
   Îl ținea destul de strâns pe băiat, așa că îl simți tremurând. Și-l imagină pe Roarke fugind pe străzile din Dublin, subtilizând portofele și ducându-le acasă tatălui său, care de cele mai multe ori îl bătea, indiferent de cât adusese în ziua aceea.
   - Bine. Hai atunci să mergem la secție și să ne petrecem următoarele două ore completând formulare și declarații.
   - Dar n-am timp să...
   - Atunci ai face mai bine să te urci în taxiul acela.
   - Nici nu-i de mirare că orașul ăsta se scufundă în miasmele infracționalității, dacă polițiștii îi tratează pe cetățenii onești cu atât de mult dispreț.
   - Da, ăsta trebuie să fie motivul, replică ea, în timp ce el se urca în mașină și trântea portiera. Cu plăcere, dragule, mai adăuga ea.
   Îl trase pe puști mai aproape și-i studie fața mică și furioasă acum.
   - Numele, și nu te obosi să minți, spune-mi doar numele mic.
   - Billy.
   Își dădu seama că era o minciună, dar lăsă de la ea.
   - Bine, Billy, așa cum ți-am mai spus, ești bun. Dar nu foarte bun. Data viitoare ar putea să te prindă cineva mult mai puțin milos decât mine.
   - Rahat, spuse el, dar zâmbi.
   - Ai fost vreodată la școala de corecție?
   - Poate.
   - Dacă ai fost, știi ce nasol e acolo. Mâncarea e proastă și în fiecare zi îți țin lecții, ceea ce face lucrurile și mai rele. Dacă ai probleme acasă sau în altă parte, sau dacă ai nevoie de ajutor, sună la numărul ăsta.
   Scoase o carte de vizită din buzunar.
   - Dufus? Ce dracu’ înseamnă asta?
   - Duchas. E un adăpost. E de o grămadă de ori mai mișto decât școala de corecție, spuse ea, când îl văzu că pufnește. Poți să le spui că te-a trimis Dallas.
   - Da, sigur.
   - Bag-o în buzunar. Nu o arunca, cel puțin cât timp te văd eu. N-ai de ce să mă insulți, mai ales că ți-am salvat fundul astăzi.
   - Dacă nu m-ai fi prins, aș fi rămas cu portofelul ăla.
   Face pe deșteptul, se gândi ea. Și, pentru numele lui Dumnezeu, avea o slăbiciune pentru cei care făceau pe șmecherii.
   - Ei bine, la faza asta m-ai avut. Acuma șterge-o!
   Puștiul țâșni, apoi se întoarse, rânji, și-i aruncă:
   - Auzi, pentru un polițist ești destul de cumsecade!
   Ăsta era cel mai mare compliment pe care-l putea primi de la un asemenea puști. Simțindu-se oarecum mai bine, făcu și ca, la rândul ei, semn unui taxi.
   Îi dădu șoferului adresa Revei Ewing. Acesta se întoarse și îi aruncă o privire șocată.
   - Vrei să te duc până în nenorocitul ăla de Queens?
   - Da, acolo vreau să mă duci, în nenorocitul ăla de Queens.
   - Auzi, cucoană, trebuie să-mi câștig și eu pâinea. De ce nu iei mata tramvaiul, metroul sau vreun autobuz?
   - Pentru că vreau să iau un taxi.
   Își scoase insigna și o lipi de geamul de protecție care o separa de șofer.
   - Și trebuie să-mi câștig și eu pâinea.
   - Oh, pentru numele lui Dumnezeu, madam, acuma n-oi vrea să-ți fac și reducerea specială pentru polițiști. După ce că te duc până în nenorocitul ăla de Queens, mai trebuie să-ți aplic și o reducere de zece la sută. Știi cât de mult îmi îngreunezi situația?
   - O să-ți plătesc cursa întreagă, dar mișcă odată căldarea asta de rahat.
   Își puse insigna înapoi în buzunar.
   - Și nu-mi mai apune „madam”.
   Îi strică seara bietului șofer când îi spuse s-o aștepte și-și notă numărul mașinii și indicativul licenței, ca să se asigure că avea s-o aștepte. Se urcă înapoi la volan, în timp ce ea se apucă să descuie
porțile.
   - Cam cât ar trebui să te aștept?
   - Păi, să vedem... Ah, da. Până mă întorc.

         Cei de la informatică luaseră statuile, ceea ce era o îmbunătățire.
   Dar oricum, probabil că Reva avea să vândă casa aceea. Probabil că nu avea să vrea să mai trăiască acolo unde locuise împreună cu cel care o folosise și apoi o trădase.
   Rupse sigiliul de pe ușa de la intrare, o descuie și intră în casă.
   Avea sentimentul unei case părăsite, a unei case goale. O casă care încetase să mai fie un cămin.
   Nu știa ce anume căuta, dar se plimbă prin casă, așa cum se plimbase prin oraș. Aștepta să-i pice ochii pe ceva.
   Criminaliștii și cei de la informatică periaseră locul temeinic, chiar de două ori. Încă se mai simțea izul metalic de substanțe chimice.
   Aruncă o privire prin garderoba lui Bissel. Multe haine, majoritatea scumpe. Acum se pricepea să distingă materialele scumpe, croielile elegante. Bissel se răsfățase cu un dressing aranjat pe două rânduri, cu sertare electrice și cu un sistem rotativ de susținere a umerașelor. Toate articolele de îmbrăcăminte erau stocate și într-un program de calculator, care indica și locul exact în care se afla fiecare haină.
   Iisuse, nici măcar lui Roarke nu-i trecuse prin cap să-și computerizeze garderoba. Bineînțeles, creierul lui era mai tare decât un computer, așa că își amintea cu ușurință locul fiecărei haine, data când o purtase ultima oară, cu ce ocazie și cu ce o asortase. Și la fel cu pantofii. Și cu nenorocita de lenjerie.
   Răsufla adânc și privi un mic ecran agățat pe un perete.
   Bissel nu-și arsese calculatorul care se ocupa de garderobă. Poate pentru că acolo nu s-ar fi aflat nimic important, sau poate tocmai pentru că s-ar fi aflat așa ceva, ceva care mai târziu putea fi astfel recuperat.
   Curioasă, îl porni.
   - Lista cu ultimele articole vestimentare îmbrăcate și data la care au fost îmbrăcate.
   Procesez... ultima selecție a fost făcută pe data de 16 septembrie, la ora douăzeci și unu și șaisprezece minute de Bissel, Blair. Au fost extrase următoarele articole...
   Ascultă lista până la capăt, încercând să-și amintească hainele pe care le purta Bissel când fusese omorât. Se cam potriveau.
   - Bine, hai să încercăm altceva. Când a folosit Blair Bissel ultima oară calculatorul ăsta?
   Ultima folosire a avut loc pe data de 23 septembrie la ora șase și douăsprezece minute.
   - În dimineața asta? Ticălosul a fost aici în dimineața asta? În ce scop să fi folosit acest calculator?
   Scopul nu poate fi redat. A fost activată protecția.
   - Da, sigur, la dracu’ cu ea! Tastă codul special al poliției, numărul insignei și-și petrecu nervoasă câteva minute încercând să treacă de sistemul de securitate al calculatorului. A patra oara când din aparat se auzi Protecție activată dădu cu piciorul în perete de nervi.
   Peretele răsună a gol sub lovitura ei.
   - Ei, dar asta ce mai e?
   Se lăsă pe vine și începu să ciocănească ușor peretele. Se gândi la un moment dat să ia un cuțit mai mare și să sfâșie placajul acela.
   Dar rațiunea învinse până la urmă. Își scoase mobilul și-l sună pe Feeney.
   - Sunt în Queens, în dressingul lui Bissel.
   - Ce mama dracului cauți într-un dressing din Queens?
   - Ascultă-mă puțin. A fost aici. Astăzi de dimineață. Dressingul are un sistem computerizat, pe care l-a folosit ultima oară azi de dimineață, dar nenorocitul asta de calculator nu vrea să-mi spună cum a fost folosit. Îmi spune că are protecția activată. Și am mai găsit și un fel de ascunzătoare în spatele peretelui. Cum fac să ordon computerului să mă lase înăuntru?
   - L-ai lovit?
   - Nu.
   Se mai învioră puțin.
   - Aș putea?
   - Nu te-ar ajuta prea mult. Nu poți deschide nișa?
   - N-am niciun fel de scule la mine.
   - Ai putea să-mi arăți și mie ce-ai găsit și aș încerca să te ghidez de la distanță sau vin până acolo, să văd ce pot face. Ar fi mai rapid dacă ți-aș trimite pe cineva din echipa mea.
   - Asta e o insultă și să nu crezi că eu nu știu chestia asta. E un simplu calculator pentru dressing, Feeney, ajută-mă să trec de el.
   Feeney pufni și scoase mai multe sunete greu de definit cât timp ea îndreptă obiectivul camerei de la telefon spre calculatorul din fața ei.
   - Bine, tastează codul ăsta. Îi citi un șir de numere pe care ea le introduse manual.
   - Ce-i asta? Un cod de îndepărtare a protecției?
   - Tu doar tastează-l pe tot. Așa, acum pocnește din degete și spune „Sesam, deschide-te!”
   Eve începu să facă așa cum i se spusese, apoi se opri și scrâșni din dinți.
   - Feeney!
   - Bine, bine, am făcut și eu o glumă nevinovată. Codul l-am găsit în datele astea pe care le-am decriptat. Hai să vedem dacă a folosit aceeași metodă și în cazul acestui calculator.
   - Computer, ce obiecte au fost scoase ultima oară de Blair Bissel?
   Se procesează... pachetul respectiv era înregistrat sub numele de colet de urgență.
   - Și ce se afla în acest colet?
   În sistem nu există astfel de informații.
   - Computer, deschide compartimentul din care a fost luat coletul de urgență.
   Înțeles.
   Panoul care acoperea peretele alunecă într-o parte, dezvăluind un mic seif.
   - Bingo! Computer, am spus să deschizi compartimentul.
   Înțeles. Compartimentul este deschis.
   - Trebuie să fii mai exactă, mai explicită în exprimare, Dallas, spuse Feeney. Dacă vrei să-ți deschidă seiful, ar trebui să-i comanzi să-ți deschidă seiful. Calculatorul nu-ți poate citi gândurile.
   - Deschide blestematul ăla de seif.
   Înțeles. Declanșez operațiunea.

           Se auzi un zumzet slab și se aprinseră câteva luminițe roșii pe perete și pe carcasa calculatorului, de parcă ar fi comunicat.
   Când sunetul încetă, Eve deschise dintr-o smucitură ușa seifului.
   - E gol, spuse ea. A luat tot, indiferent despre ce ar fi fost vorba.
   Se întreba ce-o fi pus Blair Bissel în seiful acela pentru situații de urgență. Bani, documente de identitate false, coduri sau parole ale conturilor secrete? Numai că luase totul de acolo înainte de a-i omorî pe fratele lui și pe Kade.
   Oare mai era vorba și despre altceva? se întreba ea. Ceva atât de important, încât a riscat să se întoarcă după el?
   Armele păreau varianta cea mai plauzibilă.
   N-ar fi avut cum să păstreze un aruncător de rachete în seiful acela micuț, dar niște arme mai mici, câteva chei și parole, da.
   A fost o prostie din partea lui să le lase acolo, se gândi ea în timp ce ieșea cu taxiul pe porțile casei. Mai devreme sau mai târziu seiful acela ar fi fost descoperit, iar conținutul lui ar fi ajuns în mâinile cui nu trebuia.
   Pe de altă parte ar fi putut reprezenta un fel de mister, ceva care să-l facă important în ochii colegilor lui de la OASN. Corpul îi fusese deja incinerat, dar în urma lui rămăsese ceva interesant, care ar fi făcut să se vorbească despre el.
   Un altfel de nemurire pentru mortul care, de fapt, nu murise.
   Da. Da. Asta se potrivea de minune cu stilul lui.

         - Și aici vrei să te aștept? Iar?
   Eve își întrerupse șirul gândurilor și aruncă o privire casei mari, cu ferestre luminate din loc în loc.
   - Nu, asta e ultima oprire. După asta ești liber.
   Scoase cardul de credit și-l trecu prin scanerul aparatului de taxat.
   - Vrei să spui că aici locuiești tu?
   Ea privi ecranul aparatului și se decise să-i lase un bacșiș frumos.
   - Da, și?
   - Deci nu ești polițist.
   - Și eu sunt la fel de surprinsă ca și tine, de fiecare dată.
   Intră și se duse direct în biroul ei. Și-ar fi dorit din toată inima să se ducă direct în pat. Trecu pe lângă laborator, continuând să evite contactul cu ceilalți.
   Descoperi că echipa pe care o conducea fusese destul de ocupată în absența ei. Raportul despre Quinn Sparrow fusese îndosariat și copiat. Fusese pus sub acuzare. Peabody îi lăsase un bilet, prin care o anunța că OASN și Departamentul de Poliție începuseră deja să se certe pe custodia arestatului.
   Nu găsi energia necesară să-i pese vreun pic cine câștiga această bătălie. Sparrow era terminat, și cu asta basta.
   Reva îi întocmise o listă cu obiceiurile lui Bissel, cu locurile unde obișnuia să meargă, precum și cu cele unde se ascundea de obicei.
   Multe dintre aceste locuri erau localuri la modă sau destinații exotice.
   Avea de gând ca, de dimineață, să anunțe toate autoritățile din acele orașe și eventual țări străine în care se aflau locurile indicate de Reva și să le ceară ajutorul.
   Dar nu credea că plecase din oraș, în niciun caz nu în străinătate.
   Deocamdată era încă în New York. Poate că nu pentru mult timp, dar deocamdată era aici.
   Citi și raportul lui McNab. Nu găsise nimic înregistrat pe numele lui Chloe McCoy. Acum verifica eventuale combinații ale numelui.
   Oare de ce murise femeia asta? La ce o folosise și de ce o omorâse după ce nu o mai putuse folosi?
   Un pandantiv, o sculptură și câteva date infestate pe un calculator ieftin.
   Își notă să-i ceară lui Feeney și echipei sale să se concentreze pe calculatorul lui McCoy.
   Lucră până târziu, singură, găsindu-și alinarea în liniștea care o înconjura, în rutină, examinând piesele acestui imens puzzle, până când creierul începu să-i dea semne de oboseală.
   Hotărî că era destul pentru seara aceea, închise biroul și folosi liftul. Dormitorul era gol. Se părea că și Roarke o evita.
   Motanul intră în cameră în timp ce ea se dezbrăca. Îl luă în brațe, recunoscătoare pentru compania pe care i-o oferea, și-l mângâie până când începu să toarcă. Se ghemui lângă ea în întuneric, privind-o cu ochii lui bicolori.
   Adormi în mai puțin de un minut.

            Știuse încă din momentul în care intrase cu taxiul pe porțile casei.
   Știuse că ea mai rămăsese să lucreze mult după ce majoritatea celor din echipa ei mersese la culcare. Îl duruse puțin că nu venise să-l vadă, că nu-l căutase. Dar se obișnuise atât de tare cu astfel de mici suferințe în ultimele zile, încât nu-și mai amintea cum era înainte, fără ele.
   Acum stătea aplecat deasupra ei, privind-o cum dormea, prăbușită cu fața în jos pe pat, epuizată. Nu se trezi. Dar motanul da, numai pentru scurtă vreme, destul însă pentru a-i arunca o privire cu ochii lui ciudați. Roarke nu știa de ce avea impresia că acea privire era acuzatoare.
   - Și eu care credeam că tu înțelegi mai bine instinctele primare și că astfel o să fii de partea mea în toată tărășenia asta.
   Dar Galahad continuă să se uite fix la el, până când Roarke îl înjură în surdină și se întoarse.
   Era prea agitat ca să doarmă, prea neliniștit ca să stea întins lângă ea, conștient că îi separa mult mai mult decât un ghemotoc de blană.
   Lucrul ăsta îl înfurie și-l înfricoșa atât de tare, încât se ridică de lângă ea, o lăsă dormind și o luă prin casă, unde și ceilalți dormeau toți duși. Se opri în camera supersecurizată unde-și păstra materialele clandestine.
   Le acordase lui Eve și Revei tot timpul lui, iar afacerile lui aveau de suferit din cauza asta. Dar de asta avea să se ocupe mâine de dimineață. Seara asta era pentru el. În seara asta avea să fie el, avea să adune toate datele pe care le voia despre oamenii care jucaseră un rol în viața lui Dallas.
   A lui Eve.
   - Roarke, spuse el, cu vocea rece ca zăpezile antarctice, începe operațiunea.
  
         Ea se foi în întuneric, în tăcerea profundă dinaintea zorilor.
   Încă își mai auzea suspinul care i se cuibărise în fundul gâtului, în timp ce încerca să-și scuture visul din cap. Dar se prăvăli în el, cu corpul scăldat de sudoare.
   Încăperea, întotdeauna aceeași. Înghețată, murdară, zugrăvită cu un roșu intens, furat de la bordelul de peste drum. Era mică și foarte slabă. Și foarte înfometată. Într-atât de înfometată, încât era gata să riște să fie pedepsită numai pentru o mușcătură de brânză. Era ca un șoricel care se strecura spre cursă când pisica mare și rea nu era acasă.
   Stomacul i se strânse și-i chiorăi de frică și de nerăbdare în același timp - în timp ce-și tăia o bucată de brânză cu cuțitul. Poate de data asta n-o să observe. Poate. Îi era atât de Irig! îi era atât de foame!
   Poate că n-o să bage de seamă.
   Încă mai repeta lucrul ăsta în cap când intră și el în casă. Richie Troy. Undeva, în subconștientul ei, numele acela răsună de câteva ori, din nou și din nou. Acum îl cunoștea, știa cum îl cheamă. Niciun monstru de pe lumea asta nu mai era chiar așa de înfricoșător dacă-i aflai numele.
   Avu un moment de speranță. Era beat, poate îndeajuns de beat ca s-o lase în pace. Îndeajuns de beat ca să nu-i pese dacă ea nu l-a ascultat, i-a încălcat ordinele și i-a luat din mâncare.
   Dar el se îndrepta spre ea și putu să vadă în ochii lui că băutura nu fusese destulă în seara aceea. Nu îndeajuns de multă ca s-o salveze din ghearele lui.
   - Ce faci, fetițo?
   Vocea lui o îngheță.
   Prima lovitură o ameți, dar nu era ceva nou. Asemenea unui câine care fusese bătut prea des, știa că n-avea decât o variantă - să îndure.
   Dar el trebuia s-o pedepsească. Trebuia să-i dea o lecție. În ciuda fricii pe care o afișa și a terorii, în ciuda faptului că știa că nu e bine, nu se putu abține să nu se roage de el.
   - Te rog, nu! Te rog, nu! Te rog, nu!
   Dar el bineînțeles că trecuse la fapte. A îmbrâncit-o, a lovit-o. Și a rănit-o în vreme ce ea se ruga, plângea și se zbătea.
   Brațul i se rupse cu un trosnet sec și la fel de slab ca țipătul care-i țâșni din piept.
   Cuțitul pe care-l scăpase era acum din nou în mâna ei. Trebuia să-l facă să se oprească. Să se oprească odată! Durerea, durerea aceea oribilă din brațul ei, dintre picioarele ei. Trebuia să-l oprească.
   Sângele i se revărsă cald peste mână. Cald și umed, mirosind a animal sălbatic. Când trupul lui zvâcni peste al ei, înfipse cuțitul în el din nou, și din nou. Și iar, și iar, când îl văzu că vrea să se târască de lângă ea. Din nou, și din nou, și din nou, sângele sărindu-i pe față, pe haine...
   Când, în sfârșit, se retrase într-un colț, tremurând și suspinând, el fusese redus la o masă informă de came, care zăcea într-o baltă de sânge pe podeaua încăperii.
   Ca întotdeauna.
   Numai că de data asta nu era singură cu bărbatul pe care-l omorâse. Nu era singură cu mortul în încăperea aceea hidoasă. Erau și alții acolo, mulți alții, nenumărați, femei și bărbați în haine închise la culoare, așezați pe rânduri ordonate de scaune, ca la teatru.
   Observatori cu fețele goale.
   O priveau cum plânge. O priveau cum sângerează, cu brațul rupt, atârnându-i moale pe lângă corp.
   O priveau fără să spună nimic. Fără să facă nimic. Nici măcar atunci când Richie Troy se ridicase, așa cum făcea câteodată. Când se ridicase, cu sângele curgându-i din toate rănile pe care i le făcuse ea, și începu să vină încet, împleticindu-se, spre ea, nici atunci nu făcură nimic.
   Se trezi leoarcă de transpirație, cu un țipăt ghemuit în fundul gâtului. Se rostogoli și, instinctiv, întinse mâna spre Roarke, dar Roarke nu era acolo. Nu era acolo s-o ajute să-și revină, să-i îndulcească muchiile acelea ascuțite ale coșmarului.
   Se strânse ghem, luptându-se cu lacrimile, în timp ce pisica își freca trupul de capul ei.
   - Sunt bine, sunt bine, sunt bine.
   Își apăsă fața în blana motanului, legănându-se.
   - Dumnezeule, oh, Dumnezeule! Luminile, douăzeci și cinci la sută.
   Lumina îi făcu bine, așa că rămase întinsă acolo, până ce pieptul încetă să-i mai ardă. Apoi, încă tremurând, se ridică și se târî spre baie, până sub dușul fierbinte.
   Reuși să se mobilizeze pentru începutul unei noi zile.

                                           21.

           Era prea devreme, echipa încă nu se trezise, iar ei îi convenea de minune lucrul ăsta. Nu era în dispoziția necesară pentru lucrul în echipă. Se închise în biroul ei și trecu din nou torni în revistă. Avea să mai citească încă o dată totul despre Bissel.
   Rezistă tentației de a se uita pe sistemul de monitorizare a casei, să vadă unde era Roarke. Era mai important unde nu fusese, adică în pat, lângă ea. Dacă dormise, și nu erau rare cazurile când dormea mai puțin decât un blestemat de vampir, se culcase în altă parte.
   N-avea să aducă vorba despre asta, n-avea să discute problema, n-avea să-i dea această satisfacție. Să termine ancheta, să închidă cazul, să-l prindă pe Bissel și abia apoi aveau să...
   Își dorea din toată inima să știe ce aveau să facă după aceea.
   Își programă automatul de cafea din bucătărie. Doar cafea, pentru că numai gândul la mâncare îi întorcea stomacul pe dos. Se lăsă însă înduplecată de mieunatul patetic-cerșetor al pisicii și-i turnă o porție dublă de crochete.
   Se întoarse și-l văzu, rezemat de cadrul ușii, privind-o. Fața lui frumoasă era nebărbierită - un lucru destul de rar -, lipsită de expresie și parcă îndepărtată, așa cum erau fețele celor din visele ei.
   Comparația asta îi îngheță sângele în vine.
   - Ai mare nevoie de somn, spuse el de la distanță. Nu arăți foarte bine.
   - Am dormit cât am putut.
   - Ai lucrat până târziu și în următoarea oră n-are cum să se trezească nimeni. Ia și tu un calmant, pentru numele lui Dumnezeu, Eve, și culcă-te la loc.
    - De ce nu-ți urmezi propriile sfaturi? Nici tu nu arăți prea bine, șmechere!
   El deschise gura. Eve aproape că văzu veninul ieșind. Dar indiferent cât de otrăvitoare era remarca pe care voia să o facă, și-o înghiți. Trebuia să aprecieze chestia asta.
   - Am făcut câteva progrese în laborator. Bănuiesc că vrei să fii pusă la curent și să împărtășești la rândul tău echipei ce mai e nou.
   Își programă și el o cană de cafea.
   - Mda.
   - Vânătăile arată parcă mai bine, spuse el și-și umplu cana. Cel puțin cele de pe față. Restul cum sunt?
   - Mai bine.
   - Ești foarte palidă. Dacă nu vrei să te întinzi un pic, măcar mănâncă ceva.
   - Nu mi-e foame.
   Vorbise pe un ton înțepat și se urî pentru asta.
   - Chiar nu-mi e, spuse ca un pic mai calmă. Îmi ajunge cafeaua.
   Își puse amândouă mâinile în jurul cănii, când văzu că una dintre ele începuse să-i tremure, doar un pic. El se apropie ș-i ridică bărbia cu mâna.
   - Ai avut un coșmar.
   Ea încercă să-și dea capul pe spate, dar Roarke își spori presiunea pe care o exercita cu degetele.
   - Dar acum sunt trează.
   Îi puse mâna pe încheietură și-i dădu mâna la o parte.
   - Sunt bine acum.
   Nu spuse nimic și o lăsă să se întoarcă în biroul ei, studiind culoarea cafelei din ceașcă. Îi împinsese mâna la o parte, iar asta fusese mai mult decât o mică suferință. Simțise cum i se sfâșie inima.
   Văzuse că era obosită, și epuizată, și rănită și știa cât de suspicioasă era, mai ales după ce avea coșmaruri. Dar o lăsase singură, iar asta îi sfâșie din nou inima.
   Nu se gândise la ea. Nu se gândise și o lăsase să se trezească în întuneric, singură.
   Merse până la chiuvetă și vărsă cafeaua, apoi puse cana alături, cu grijă.
   Când intră în biroul ei, se așezase deja la masa de lucru.
   - Vreau să mă mai uit o dată peste astea, să le răsfoiesc din nou. E mai ușor pentru mine dacă o fac singură, în liniște. Am luat un calmant ieri și am lăsat-o pe Mira să mă trateze, când am trecut pe la ea. Nu vreau să-mi fac rău, ba chiar am și grijă de mine. Dar trebuie să muncesc. Trebuie să-mi fac meseria.
   - Da, așa trebuie să faci. Asta trebuie să faci.
   Simți cum o parte din inima lui rănită se golește, devine pustie.
   - Și eu m-am trezit mai devreme ca să mai apuc să fac câte ceva.
   Se uită la el, clătină ușor din cap, apoi își mută privirea în altă parte.
   Își dădu seama că n-avea să-l întrebe dacă și unde dormise. Deci n-avea să dea glas gândurilor care i se puteau citi cu ușurință pe față. N-avea să-i spună că o rănise.
   - Îți pierzi destul de multa vreme cu chestia asta, spuse ea. Sunt sigură că atât Reva, cât și Caro te apreciază foarte mult pentru asta.
   Și eu la fel.
   - Sunt foarte importante pentru mine. Așa cum ești și tu.
   Nu-i așa că suntem foarte politicoși? se gândi el. Nu-i așa că suntem al dracului de diplomați?
   - Știu că ai de lucru, așa cum și eu am, dar trebuie să te rog să vii puțin până la mine în birou.
   - Nu poate să aștepte până când...
   - Cred că ar fi cel mai bine să nu aștepte. Te rog.
   Se ridică și se îndepărtă de birou, fără să-și fi luat cafeaua cu ea.
   Un semn sigur, se gândi el, că era foarte agitată. O conduse până la el în birou, închise ușa și comandă să se încuie.
   - Ce-i asta?
   - Ținând seama de circumstanțe, aș prefera să facem asta în condiții de discreție absolută. Am trecut prin dormitor azi-noapte, pe la două. Gardianul tău te veghea cu ochii lui de felină.
   - Dar n-ai venit în pat.
   - Nu. N-am putut... să-mi găsesc locul. Și eram foarte furios.
   Îi căută privirea.
   - Amândoi suntem foarte furioși, nu-i așa, Eve?
   - Presupun că da. Deși furia i se părea un termen oarecum nepotrivit și avea impresia că și el știa asta la fel de bine ca și ea. Nu știu ce să facem pentru asta.
   - Nu m-ai anunțat când ai venit acasă.
   - N-am vrut să vorbesc cu tine.
   - Ei bine!
   Răsuflă adânc, de parcă ar fi primit o lovitură în stomac.
   - Ei bine, dacă vrei să știi, nici eu nu voiam să vorbesc cu tine.  Așa că după ce am văzut că dormi, m-am dus în camera secretă, să-mi rezolv treburile pe care le aveam de rezolvat.
   Lui Eve i se dusese acum și bruma de culoare pe care o mai avea în obraji.
   - Înțeleg.
   - Așa.
   Ochii lui nu-i părăsiră nicio clipă pe ai ei.
   - Înțelegi. Poate că ți-ai dori să nu fi înțeles, dar nu, tu înțelegi.
   Tastă rapid o combinație pe consola unui compartiment și-l deschise dintr-o singura mișcare. De acolo scoase un singur disc.
   - Aici am numele, informațiile personale, financiare, medicale, evaluările profesionale și tot restul informațiilor despre agentul operativ, șeful direct, directorul OASN și toți ceilalți agenți care au avut vreo legătură cu echipa din care a făcut parte Richard Troy în Dallas. Aici găsești toate informațiile relevante despre ei, plus o grămadă de tâmpenii, absolut nefolositoare.
   Eve simți o greutate imensă în piept și inima îi pulsă panicată în gât.
   - Nimic din toate astea nu poate schimba ce s-a întâmplat. Nu poți face nimic ca să schimbi ce s-a întâmplat.
   - Bineînțeles ca astea nu schimbă nimic.
   Răsuci discul în mână și o raza de lumină căzu pe el, doar pentru a fi reflectată din nou din el.
   - Toți au avut cariere decente după aceea, unii chiar mai mult decât decente. Unii continuă încă să lucreze, alții și-au deschis firme de consultanța, alții își petrec timpul jucând golf sau squash. Mănâncă și dorm. Unii își înșală nevestele, alții se duc la biserică în fiecare duminică.
   O străfulgeră cu privirea lui albastră. Parcă o săgetase.
   - Și tu crezi, Eve, tu crezi că măcar unul dintre ei se gândește la ce i-au făcut copilului acela pe care l-au sacrificat în urmă cu mulți ani? S-au întrebat ei vreodată dacă fetița aia suferă acum? Dacă se trezește plângând în întuneric?
   Eve își simțea genunchii moi.
   - Ce-mi pasă mie ce gândesc ei despre mine? Asta nu are cum să schimbe nimic.
   - Aș putea să le reamintesc.
   Vocea lui - calmă și rece era mai amenințătoare decât șuieratul unui șarpe veninos.
   - Asta ar schimba câte ceva, nu-i așa? Le-aș putea reaminti, personal, ce-au făcut atunci, cum au stat cu mâinile în sân, cum au lăsat-o pe fetița aia să se descurce singură, să se apere singură de un monstru. Le-aș putea aminti cum au stat pe fundurile lor grase și au ascultat, și-au înregistrat în timp ce micuța era bătută și violată, îi timp ce ea striga după ajutor. Trebuie să plătească și știi și tu asta! Știi al dracului de bine asta!
   - Da, trebuie să plătească!
   Cuvintele îi țâșniră din gură, fierbinți ca și lacrimile care-i ardeau ochii.
   - Merită! Asta voiai să auzi? Ar trebui să ardă în iad pentru ce au făcut. Dar nici tu, nici eu nu suntem cei care ar trebui să-i trimitem acolo. Așa ceva s-ar chema crimă, Roarke, iar dacă sângele lor ți-ar păta mâinile, asta n-ar schimba nimic din ce mi s-a întâmplat mie.
   El făcu o pauză lungă, apoi spuse.
   - Înțeleg ce vrei să spui, dar aș putea să mă împac cu asta.
   Văzu cum ochii i se întunecă și i se sting.
   - Dar tu nu poți. Așa că...
   Rupse discul între degete și aruncă resturile în fanta de reciclare.
   Eve rămase uitându-se după disc, incapabilă să spună ceva timp de câteva momente. Singurul lucru pe care îl putea auzi era respirația ei precipitată.
   - Îl... îl arunci.
   El se uită spre fanta de reciclare, știind că furia n-avea să fie niciodată atât de ușor de distrus. Avea să învețe să trăiască pentru tot restul vieții cu ea, să-i asigure locul cuvenit.
   - Și dacă o să mai fac vreodată ceva de genul ăsta o s-o fac pentru mine, nu pentru tine. Oricum nu prea mai are niciun farmec. Așa că, da, o să renunț la asta.
   Eve își simțea stomacul în gât, dar reuși să vorbească.
   - Bine. Așa e mai bine. Cel mai bine.
   - Așa se pare. Descuie! comandă el și panourile alunecară peste ferestre, lăsând lumina să pătrundă în încăpere. Dacă vrei, mai putem sta de vorbă puțin mai târziu, acum trebuie să mă ocup de niște afaceri. Așa că, te rog, închide ușa în urma ta.
   - Sigur, bine.
   Porni spre ușă, dar se opri cu mâna pe ea.
   - Tu crezi că eu nu înțeleg cât te costă asta. Dar te înșeli amarnic. Nu-și mai putea păstra vocea calmă, așa că nu se mai strădui. Te înșeli, Roarke! Știu foarte bine! Nimeni altcineva pe lumea asta nu ar fi vrut, nu și-ar fi dorit să ucidă pe cineva pentru mine. Și nimeni nu ar fi dat înapoi de la așa ceva doar pentru că i-aș fi cerut eu să facă asta, doar pentru că aș fi avut nevoie de renunțarea asta a lui.
   Se întoarse și prima lacrimă începu să i se prelingă pe obraz.
   - Nimeni în afară de tine.
   - Nu face asta! Nu pot să te văd plângând!
   - Niciodată în toată viața mea nu m-am așteptat să existe cineva care să mă iubească în totalitate, exact așa cum sunt eu. Cum să merit așa ceva? Ce-aș putea eu să fac cu așa o persoană? Dar tu mă iubești așa, complet. Tot ce-am reușit să avem împreună, să fim unul pentru celălalt e depășit de chestia asta. N-o să fiu niciodată în stare să găsesc cuvintele care să descrie ce ai făcut pentru mine acum.
   - Ești extraordinară, Eve! Nu știu cine altcineva m-ar fi transformat într-un erou, fără ca eu să fac nimic pentru asta.
   - Tu ai făcut totul. Totul. Și ești totul pentru mine.
   Mira avusese din nou dreptate. Dragostea, această entitate ciudată și terifiantă în același timp, era până la urmă răspunsul.
   - Orice ar fi, indiferent de ce s-a întâmplat cu mine atunci, ori de câte ori aș fi bântuită de amintirile alea, vreau să știi, trebuie să știi că ce ai făcut tu acum mi-a adus mai multă pace și liniște decât am crezut vreodată că aș putea găsi. Vreau să știi că acum cred că aș putea înfrunta orice, atâta vreme cât știu că mă iubești.
   - Eve.
   Se îndepărtă de fanta de reciclare, de trecut și se apropie de ea, se apropie de ceea ce conta de fapt.
   - Nu pot să nu te iubesc. N-am cum să nu te iubesc.
   Fugi spre el și i se aruncă în brațe.
   - Mi-a fost dor de tine! Mi-a fost atât de dor de tine!
   El își îngropa fața în umărul ei, inspirându-i aroma corpului, simțind cum universul lui se liniștea.
   - Îmi pare rău!
   - Nu, nu, nu.
   Îl strânse în brațe și mai tare, apoi se îndepărtă numai puțin, numai cât să-i poată cuprinde fața în palme.
   - Te văd. Te cunosc. Te iubesc.
   Îi văzu furtuna sentimentelor reflectată în ochi înainte de a-și lipi buzele de ale lui.
   - Mă simțeam de parcă lumea se descentrase, murmură el. Nimic nu mai era la locul lui cât timp nu te-am putut atinge.
   - Atinge-mă acum!
   Zâmbi și o mângâie ușor pe păr.
   - Nu asta am vrut să spun.
   - Știu, dar atinge-mă! Am nevoie să te simt din nou aproape.
   Își apropie din nou buzele de ale lui.
   - Am mare nevoie de tine și simt că nu mai pot, dacă nu-ți arăt chiar acum câtă nevoie am de tine.
   - Să mergem în pat, atunci.
   O împinse spre lift.
   - În patul nostru...
   Când ușile ascensorului se închiseră, ea se lipi de el, căutându-i atingerea.
   - Ușurel, spuse el.
   Își lăsă mâinile pe lângă ea și-o luă în brațe.
   - Ești plină de vânătăi.
   - Acum nu mai simt durerile.
   - Oricum le ai. Și pari atât de delicată.
   Când o văzu încruntându-se, râse și-i sărută cuta de pe frunte.
   - Nu e o insultă.
   - Mie așa mi s-a părut, dar o să o trec cu vederea.
   - Ești foarte palidă, spuse el, pe când ieșeau din lift și intrau în dormitor. Pari cam fragilă. Încă mai ai lacrimi pe gene și cearcăne sub ochi. Știi cât de mult îmi plac ochii tăi, minunații tăi ochi aurii, Eve! Draga mea Eve!
   - Sunt căprui.
   - Îmi place felul în care mă privesc.
   O puse ușor pe pat.
   - Încă mai sunt plini de lacrimi.
   Îi sărută pleoapele, închizându-i ochii.
   - Mă omori când te văd plângând. Lacrimile unei femei puternice pot tăia în bucăți un bărbat mai repede decât zece cuțite la un loc.
   O alinta, o liniștea, o seducea cu cuvintele lui și cu mâinile acelea pline de răbdare. Era uimitor cum bărbatul acela plin de energie, de dorință putea fi atât de răbdător. Violent și rece, tandru și cald.
   Contradicțiile lui, întregul lui, care se potrivea, printr-o mistică întâmplare, perfect cu al ei.
   - Roarke.
   Se aplecă în față și-l cuprinse în brațe.
   - Ce-i?
   Deschise ochii și-și lipi buzele de obrazul lui, căutând la rândul ei tandrețea ascunsă undeva în adâncurile ființei ei.
   - Roarke al meu!
   Și ea putea să alinte și să seducă. Îi putea arăta că orice lovituri ar fi primit de la lumea asta crudă, orice amintire oribilă din trecut sau spectru înfricoșător de la orizont nu putea să-i despartă. Aveau să treacă peste toate împreună.
   Îi desfăcu nasturii de la cămașă și-i sărută umărul.
   - Ești dragostea vieții mele! Nu-mi pasă cât de siropos sună cuvintele astea. Ești începutul și sfârșitul vieții mele. Și ești cea mai bună parte a vieții mele.
   El îi cuprinse mâinile într-ale lui și i le duse la buze. Simțea cum dragostea umple toate zonele pustiite din ființa lui. Simțea cum revărsarea de sentimente dintre ei îl purifică, îi purifică pe amândoi.
   Iar în urmă rămase numai puritate.
   Îi desfăcu bluza și-și trecu ușor degetele peste vânătăile de pe corpul ei fragil.
   - Mă doare să te văd plină de semne, dar știu că nu e nici prima, și nici ultima oară când se va întâmpla asta. În același timp sunt mândru de tine.
   Își lipi ușor buzele de rănile ei.
   - M-am însurat cu o războinică.
   - Și eu la fel.
   Privirea lui o întâlni din nou pe-a ei și rămase acolo, în timp ce buzele li se împletiră într-un lung sărut. Mâinile li se mișcau cu pasiune, mângâind și aducând alinare. Trupurile începură ușor să li se miște în ritmul tandreții, cuvintele rămaseră în urmă, în lumina caldă a dimineții.
   Când se urcă deasupra lui și-l primi în ea, degetele li se împletiră.
   Și urmară metronomul dragostei, scăldați în plăcerea și pasiunea iubirii lor.
   Se încolăci lângă el, dându-și seama că amândoi aveau nevoie de spațiul acela al intimității lor la fel de mult cum avuseseră nevoie de confirmarea iubirii lor și de descărcarea extazului.
   Lumea ei suferise un cutremur masiv. Abia acum, după ce totul se liniștise din nou, își dădea seama de intensitatea furtunii. Numai că acum, că se împăcaseră, înțelese că și pentru el fusese la fel de rău.
   Își dădu seama că se împăcaseră pentru că el îi oferise exact ceea ce avea nevoie. Își lăsase la o parte, chiar își negase orgoliul lui imens pentru ea. Orgoliul lui... ei bine, avea să-l numească sănătos, de vreme ce îi era atât de recunoscătoare.
   Cedase, renunțase la dorințele și nevoile lui nu doar pentru că la sfârșitul zilei stăteau pe același teren din punct de vedere moral, ci fiindcă o prețuia pe ea și prețuia căsnicia lor mai mult decât își prețuia orgoliul.
   - Nu cred că ai fi în stare să mă minți.
   - Nu.
   Privea cerul prin fereastra dormitorului. Lumina devenea din ce în ce mai puternică.
   - N-aș putea să te mint.
   - Nu vorbesc neapărat de asta, ci așa, în general, voiam să spun.
   Se întoarse, își dădu părul la o parte de pe față și apoi își trecu degetele peste barba pe care el uitase să și-o radă în dimineața aceea.
   - Dacă erai mai puțin bărbat, ai fi putut să mă minți, ți-ai fi făcut treaba, ți-ai fi păstrat orgoliul intact și ai fi mers mai departe.
   - Nu cred că e atât vorba de orgoliu...
   - Nu, nu.
   Își dădu ochii peste cap, asigurându-se că el nu o putea vedea.
   - Întotdeauna orgoliul își are rolul lui în astfel de discuții, și nu mă refer aici la orgoliu în sens peiorativ. Și eu sunt cu siguranță o femeie orgolioasă.
   - Mie-mi spui? murmură el.
   - Uite, uite, să mergem mai departe cu asta.
   Se ridică în fund, silindu-l să facă la fel.
   - N-am putea totuși să mai stăm puțin întinși, în liniște, să-mi pot admira și eu frumoasa mea nevastă goală?
   - Ar trebui să-ți placă discuția asta, implică tot felul de complimente și considerații admirative la adresa ta.
   - Ei bine, atunci nu mă lăsa să-ți întrerup șirul gândurilor.
   - Chiar te iubesc.
   - Da.
   Buzele i se curbară într-un zâmbet.
   - Știu asta.
   - Uneori am impresia că unul dintre motivele pentru care te iubesc este chiar orgoliul tău de proporții mitice, alteori am impresia că te iubesc chiar în ciuda lui. Oricum, vreau să-ți spun că te-ai pricopsit cu mine pentru vecie, amice. Dar nu despre asta voiam să vorbesc.
   El îi mângâie coapsa cu dosul degetelor.
   - Dar mie-mi place foarte mult.
   - Poate că îți dau impresia că aș fi un pic neglijentă în momentele astea, dar - îl plesni ușor peste mână, dându-i-o la o parte. Trebuie să mă întorc la muncă.
   - Da. Acum tocmai îți admiram insigna.
   Hohotul de râs îi scăpă printre buze înainte ca ea să-l poată reprima, dar chiar și așa întinse mâna după bluză.
   - Ce voiam să-ți spun e că ești un om foarte important, un om de succes. Uneori faci paradă de chestia asta, alteori nu. Depinde de scopul pe care-l urmărești. Nu trebuie să faci mare caz de toate astea, pentru că tu ești mare oricum. Asta e doar o parte.
   - O parte din ce?

............................................................