Sacrificiul, Martina Cole

...........................................................

                      3-7

        Începu să-și descheie încet pantalonii, privindu-i ochii.

   Văzu cum i se dilatau pupilele, când Jerome își dădu seama ce aștepta de la el.

   Râse, nerăbdător. Asta era partea care-i plăcea cel mai mult, care-l excita.

   - Ia adu-ți aici scula de râs.

   Acum băiatul bătea în retragere, clătinând din cap și fâlfâindu-și brațele, ca și cum Gary i-ar fi oferit un sandivș și încerca să-i spună că avea burta plină.

   - Lasă-mă-n pace, dom`le, nu le am eu pe-astea cu poponarii...

   Gary rânji din nou. Avea 2 dinți de aur. Luceau în lumina soarelui care intra prin ferestrele din tavan. Era un om solid, cu pieptul ca un butoi și picioare scurte, pe care și le ținea acum bine proptite în dușumea.

   - Treci imediat aici, băiete. N-am chef de aere de mironosiță. Ia-o-n gură, scurt!

   - N-ai decât să ți-o iei singur, Gary, eu nu m-apropii.

   Băiatul se întoarse să plece, iar Gary îi aplică o lovitură amețitoare într-o latură a capului. Îl mai pocni de 3 ori, tot mai tare, iar când Jerome căzu la podea, îl luă de păr și-l ridică în genunchi.

   - Una din două, fiule. Sau faci traba cu dinții-n gură, sau cu ei împrăștiați pe jos - da` de făcut, tot ai s-o faci. Ai priceput aluzia?

   Acum băiatul plângea, suspinând.

   În schimb, Gary râdea de se prăpădea. Așa-i plăcea să-i sperie - așa se excita cel mai tare. Din nefericire pentru Jerome, se hotărî pe loc să nu-i ofere nimic în schimb.

   Prin urmare, trebuia să fie mai convingător decât de obicei.

         Lance Walker zăcea pe dușumeaua rece, legat fedeleș.

   Capul îi bubuia de durere, și avea gura uscată. Știa că fusese prins în cursă, iar acest lucru îl irita îngrozitor.

   Brațele îl ardeau, legate strâns la spate, și știa că dacă ar fi fost dezlegat nu și le-ar fi putut folosi. Privi în jur și, ca prin ceață, distinse niște mașinării. Nu-și putu da seama ce anume erau.

   Mirosea a mucegai, și deduse că se afla într-o pivniță. Liniștea care domnea în jur îi dădu se înțeles că proprietatea era pustie. Un moment, se întrebă dacă avea să mai iasă de-acolo pe picioarele lui. Cumva, se cam îndoia.

   Nu cunoștea prea des teama, dar acum era neliniștit la gândul că se afla la discreția cuiva. De obicei, oamenii erau la cheremul lui, iar Lance știa că ironia acelei situații i-ar fi încântat pe mulți.

   - Deci, te-ai trezit în sfârșit?

   Glasul îl făcu să tresară, și se întoarse cu greutate, pentru a-l vedea pe Nick ieșind din umbră, cu o țigară în mână și cu zâmbetul pe buze.
   - Mare sculă de căcat mai ești, Leary. Lasă-mă să mă ridic și luptă-te cu mine ca un bărbat. Da` ce, tu ești bărbat....?
   Rostise cuvintele cu destulă ură ca să declanșeze un război de proporții moderate.
   Nick râse; era nevoit să-l admire. Deși legat și neputincios, individul încă mai avea curaj să-l sfideze.
   - Nu te-nveți niciodată minte, așa-i, Lance? Oricare altul ar fi încercat să-l îmbuneze pe cel care l-a drogat și l-a legat burduf. Greu de cap ai fost încă din școală, și tot un tolomac ai rămas. Ia zi, unde mi-s banii?
   Lance îl privi cu ochi arzători de ură.
   - Toți și-au pierdut banii, Nick, știi foarte bine. Am pierdut totul, marfa a fost livrată și aruncată în mare. Ai fost de față, știi ce s-a întâmplat.
   Nick își aruncă țigara lângă capul lui, privind cum se ridica fumul. O stinse încet cu pantoful, după care își aprinse încă una. Apoi spuse încet:
   - Tot ce știu, Lance, e că ți-am plătit cu toții un avans gras și pe urmă am așteptat pe malul mării, sub o ploaie de tot căcatu`, și când am văzut baloturile aruncate peste bord, am ieșit din mașini unde era cald și bine ca să le adunăm, și ce să vezi, în clipa următoare sticleții mișunau peste tot.
   Lance ridică din umeri cu dificultate.
   - Se mai întâmplă. Știi și tu cum e, am mai trecut prin așa ceva și-i clar c-o să mai trecem. Așa merge traficul de droguri, păcat că-i ilegal, și gaborii tot încearcă să oprească operațiunile mai mari. Enervant, știu, da` n-ai ce să-i faci. Nu poți să câștigi de fiecare dată, Nick.
   Îngenunchind, Nick răspunse mai tare:
   - Știu din surse sigure că-n baloturile aruncate peste bord erau de fapt paie, iar gaborii fuseseră anunțați cu câteva zile înainte. Când au încetat să se mai țină după noi și s-au uitat în saci, și-au dat seama că toți fuseserăm trași pe sfoară. Și acum, stau și mă-ntreb: cine-o fi putut pune toate astea la cale? Nu cumva tu, întâmplător?
   - De unde-ai auzit balivernele astea? țipă Lance indignat, dar și cu o undă de teamă.
   Nick zâmbi din nou, iar Lance știu că se terminase.
   - Ți-ar conveni să afli, nu? Și-acum, pentru ultima oară: unde sunt banii mei?
   Cea mai mare problemă a lui Lance era aceea că oricând s-ar fi băgat singur la apă, doar din ambiție. Închise ochii și spuse cu glas gutural:
   - Mă cac și pe tine, și pe banii tăi. Te crezi cel mai tare, da` știu totu` despre tine, Leary, totu`. N-ar strica să ții minte asta.
   Auzindu-l, Nick râse - sonor, apăsat. Lance înțelese că, oricât ar fi urlat, nu-l putea auzi nimeni.
   Se întrebă din nou unde era, deși știa că Nick n-avea să-i spună. Ridicându-se, acesta îl lovi din răsputeri cu piciorul în față, apoi îi strivi cu călcâiul nasul plin de sânge.
   - Pe bune că mă scoți din țâțâni, Lance. Și-acum, pentru ultima oară - unde mă-ta mi-i mălaiu`?

            Tammy își făcea cumpărăturile, în Brentwood.
   Hainele de pe ea costau destul cât să finanțeze munca pe-un an a unui misionar într-o țară din Lumea a Treia, iar ea era lihnită. Dar nu numai de foame. Hrana ei favorit, provenea de la bărbații tineri.
   Formă numărul lui Costas și, când nu-i răspunse, se opri în ultimul moment înainte de a-i lăsa un mesaj. Niciodată nu lăsa mesaje sau SMS-uri, care să poată fi folosite împotriva ei dacă se certa cu actualul amant.
   Prima oară, când fusese la un pas de a fi șantajat, o lovise dureros. Crezuse că-l atrăgea personalitatea ei scânteietoare și sânii enormi. Nicio clipă nu-i trecuse prin minte că la fel de importante era credit cardurile ei fără fund. Așa că acum nu le mai cumpăra prea multe cadouri amorezilor, făcând-o numai dacă îi foloseau mai mult ei decât lor.
   Se învățase minte, iar Tammy era întotdeauna receptivă la nou. Făcea parte din farmecul ei - sau, cel puțin,  așa credea.
   Numai de și l-ar fi putut alunga din minte pe soțul ei pentru mai mult de 5 minute în șir, totul ar fi fost în regulă.
   Intră într-un mic magazin, atrasă de o poșetă Fendi neagră. În timp ce o examina, mângâind pielea luxoasă, se hotărî să-și facă hatârul. La doar 600 de lire sterline, era un adevărat chilipir.
   I-o înmână vânzătoarei, zâmbind.
   - O iau, scumpo.
   Vânzătoarea, o blondă înaltă și drăguță, de vreo 20 de ani, îi zâmbi și ea, încântată, și începu să împacheteze poșeta, iar Tammy îi dădu bucuroasă unul dintre cardurile ei Gold. Se așeză pe un scaun de sued, cu gândul la îmbrăcămintea care să-i edivențieze cât mai bine poșeta.
   - Îmi pare rău, doamnă Leary, dar cardul a fost respins.
   Tammy o privi lung, înainte de a întreba direct:
   - Poftim?
   - Cardul. A fost respins.
   Fata era și mai jenată decât ea - și, din cine știe ce motiv, acest lucru o făcea pe Tammy să se simtă cu atât mai rău. Își făcea cu regularitate cumpărăturile de-acolo, dar știa deja că aceasta avea să fie ultima ei vizită.
   - Trebuie să fie o greșeală, scumpo, mai încearcă.
   - Am încercat de două ori, doamnă Leary, și tot n-a mers. Poate alt card?
   Vânzătoarea continua să zâmbească, dar forțat.
   După încă 5 carduri, Tammy ieși din magazin cu mâinile goale. Obrajii încă-i mai ardeau de umilință, în timp ce se așeza la volanul Mercedes-ului ei sport.
   Avea să-l omoare pe Nick. Fie și dacă era ultimul lucru pe care-l făcea în viața ei, avea să-i ia zilele nemernicului.

              Sally se uita la video cu băieții, când ajunse Tyrell acasă.
   Nu-l băgă în seamă, și nici băieții nu făcură mai mult decât să-i zâmbească scurt. Simțeau întotdeauna când atmosfera era încărcată, iar Sally, scumpa de ea, era în stare să creeze atmosferă până și pe Lună.
   Era o cameră fermecătoare și, după noaptea trecută la Jude, Tyrell se bucura mai mult ca oricând să revină acolo. Numai în ambianța aceea calmă putea să se liniștească total. Avea să se tolănească pe canapea, cu băieții, uitându-se la televizor, glumind și râzând cu ei, privindu-l năzdrăvăniile și savurând sentimentuk de intimitate familială.
   Pe cine ducea de nas?
   Tyrell încă mai stătea în ușă, încercând să se convingă singur, când cuvintele lui Sally îi zibiră auzul.
   - Intri sau nu?
   Vocea-i suna ca un lătrat. Vorbea cu el de parcă ar fi fost unul dintre copii. Tyrell , care considerase întotdeauna că apărarea cea mai bună e atacul, mușcă imediat momeala.
   - Cu mine vorbești, Sal?
   La auzul vocii lui, băieții își luară privirile dinspre ecran. Nu-și mai auziseră niciodată tatăl vorbind așa cu mama lor, și erau șocați.
   - Știi ceva, Sal, mai scutește-mă, fată, că începi să mă calci pe nervi.
   Sally abia reuși să nu rămână cu gura căscată.
   - Ce-ai zis?
   Își auzi propria voce sunând ascuțit, ceea ce o nemulțumi și mai mult.
   Dar Tyrell nu se mai putea opri. Râzând, continuă:
   - Ce-ai auzit. Acum vorbești cu mine, nu cu copiii sau cu prietenii lor. Sunt eu, Tyrell, soțul tău, omul care ieri și-a îngropat fiul și a trebuit să stea toată noaptea încercând să liniștească o femeie căreia nu i-a mai rămas nimic pe lume. M-auzi ce spun? Nimic.
   Știa că o făcea intenționat să se simtă prost, dar nu-i mai păsa. N-avea chef de așa ceva. Era obosit, voia să mănânce și să facă o baie. Și mai voia și să-și arunce costumul la gunoi, fiindcă n-avea să-l mai poarte niciodată.
   În plus, îi venea tot mai mult să plesnească fața disprețuitoare a soției lui. Nu era sigur de ce, dar nevoia devenea tot mai puternică.
   - Sus.
   Băieții săriră de pe canapea, iar Tyrell îi privi cum fugeau din cameră. Uneori, vocea soției lui putea fi foarte rece - niciodată nu observase cu adevărat acest lucru. Acum stătea cu mâinile în șolduri, privindu-l amenințător.
   - Intri aici, în casa mea, și-ncerci să mă pui pe mine la punct în fața copiilor mei, după ce tu ți-ai petrecut noaptea cu altă femeie? Îi simt mirosul, Tyrell. Simt jegul și duhoarea femeii ăleia și ale vieții ei, încă se mai agață de tine, după atâția ani.  Iar acum, n-ai decât să te duci sus și să-i faci bagajele, ca să te cari de-aici înapoi de unde-ai venit. N-am nevoie de tine. Nu avem nevoie de tine.
   Nu știa cine era mai șocat de cuvintele ei - Tyrell sau ea însăși. Dar o căutase cu lumânarea. Ani de zile o căutase cu lumânarea. Ei bine, de data asta se terminase cu adevărat.
   Jude Hatcher câștigase ceea ce-și dorise. Sally se întreba numai dacă era același lucru pe care-l dorea și omul din fața ei.
   - Nu-ți pasă de Sonny al meu, nu-i așa? Niciodată nu ți-a păsat.
   - Of, nu fi prost, Tyrell. Sigur că mi-a păsat. De ce să nu-mi pese? În felul lui, era un copil bun. Dar acum s-a terminat, și n-am de gând să mai trăiesc cu Jude în viețile noastre. Nu mai pot. Dacă moartea lui înseamnă că de-acum încolo trebuie să-i fii alături, atunci n-ai decât. Eu m-am săturat.
   Tyrell știa, în adâncul sufletului, că era just ce spunea.
   - Îmi pare rău, Sally, dar în ultima vreme s-au întâmplat atâtea, iar Jude era distrusă.
   - Nici nu mă mir.
   - Nu fi sarcastică. Fiul ei...
   Sally oftă.
   - Știu că fiul ei a murit, dar ea e întotdeauna distrusă dintr-un motiv, Tyrell. Te joacă pe degete, iar tu nici nu-ți dai seama. Dacă ieri nu era înmormântarea lui Sonny, ar fi fost altceva. Stai mai mult timp acolo decât aici, și din cauza ei, nu a bietului Sonny. Dacă o făceai pentru Sonny, aș fi înțeles.
   Vorbea printre dinți, și făcu un efort să se relaxeze.
   Tyrell se lăsă să cadă într-un fotoliu. Era atât de confortabil, încât ar fi putut foarte ușor să se lase furat de un somn adânc, fără vise.
   - Toată povestea asta trebuie să înceteze. Sau de-acum încolo rămâi aici, cu mine și cu băieții, sau s-a terminat, Tyrell - și vorbesc serios. Nu trebuie să te mai apropii de Jude. Nu mai răspunzi de ea.
   La asta, Tyrell izbucni în râs - un râs adevărat, aproape isteric.
   - Ei, nu mai spune! Iartă-mă, Sally, aveam impresia greșită că sunt un om în toată firea. Nu-mi dădusem seama că am schimbat o mămică cu alta.
   În clipa următoare, sări din fotoliu și avu satisfacția de a-și vedea soția tresărind de frică.
   - O, am ridicat tonul la tine, Sal? Iartă-mă. Să mă pun în genunchi și să sărut țărâna pe care-o calci? Sau, și mai bine, ce-ar fi să scriu de 50 de ori „N-am să mai fiu obraznic cu nevastă-mea”?
   - Nu te mai purta ca un copil. Oricine ar crede că n-ai mai suferit niciodată. Sonny a murit, dar cu noi cum rămâne? Noi încă mai trăim, dacă n-ai observat până acum.
   Tyrell o privi dezgustat, și toate sentimentele lui reale, reprimate, dădură pe dinafară.
   - N-ai putea niciodată să te ridici la nivelul lui Sonny, așa că nici măcar să nu-ncerci. Misiunea ta în viață a fost să-l menții străin de familie. Mă tot uitam la el cum încerca să-ți intre-n grații, să-ți placă. Era un copil și tu-l făceai să fie mereu neliniștit punând mereu ordine după el și corectându-l tot timpul, cum vorbea, cum stătea pe scaun, cum mânca.. Și totuși, avea mai multă viață-n degetul lui mic decât ai tu-n tot trupul!
   Sally suferea acum, suferea cu adevărat. Numai la așa ceva nu se așteptase. Și totuși, știa că Tyrell avea dreptate - îl dușmănise pe băiat. Stătea în natura umană, dar se simțea totuși vinovată.
   - Dacă-s atât de rea, de ce nu pleci, Tyrell? Am impresia că nu faci decât să cauți un pretext. Ei bine, du-te, băiete, nu te rețin, aruncă ea, izgonindu-l cu un gest. Am făcut tot ce-am putut pentru fiul tău, tot ce-am putut, și nu mi-a fost ușor, pot să-ți spun. A avut Jude grijă să nu se simtă bine printre oamenii civilizați. Fura de la tine, fura de la familia ta și de la mine fura. Și totuși, îl pui mai presus de mine și de ai mei? De nu știu câte ori a luat banii băieților, iar ei n-au spus nimic. Așa că, du-te, Tyrell, du-te și trăiește cu zdreanța aia care l-a fătat pe scumpul tău Sonny Boy, iar pe mine și pe fiii mei lasă-ne să ne vedem în liniște de viețile noastre.
   Tyrell știa că Sally avea tot dreptul să spună acele lucruri, dar nu-i convenea. Ar fi trebuit să respecte măcar faptul că Sonny murise. Nu era momentul să-l înjosească.
   Își repezi degetul arătător în fața ei.
   - Ascultă aici, Sal, și ascultă-mă bine. Mai am doar atâta... îi arătă el, cu degetele apropiate, până să-mi pun capăt zilelor de durere după băiatul meu. Îl visez. Mă gândesc la el tot timpul. Așa de vinovat mă simt, că uneori nici nu mai pot respira, când știu ce s-a ales de viața lui. Așa că să nu-ndrăznești să mă faci pe mine țăran la mine-n curte! Fiindcă n-o să țină. De data asta, n-o să mai țină!
   Își căută țigările prin buzunare. În timp ce-și aprindea una, Sally țipă la el:
   - A, nu, nici vorbă! N-ai să-mi împuți mie aerul cu fumul tău de țigară! Ăsta-i altul din năravurile scârboase ale lui Jude de care iar te-ai luat!
   Tyrell ieși din cameră, trăgând adânc din țigară pentru a face cât mai mult fum. În timp ce urca zgomotos treptele, pufăi sonor, numai ca s-o enerveze. Apoi, în baie, dădu drumul la apă, se așeză pe capacul toaletei și începu să plângă ca un copil.
   - De unde-a luat pistolul, Doamne? Numai atâta să-mi spui! strigă el, peste zgomotul apei care curgea, în timp ce-și aprindea o țigară și se culca în cadă.
   Nu se opri din plâns decât când apa ajunse rece ca gheața. Un moment, se întrebă dacă nu cumva suferise un colaps nervos.
   Apoi ieși din baie și, ud leoarcă, își făcu bagajul. Urmărit de ochiul de vultur al soției lui, se îmbrăcă și ieși din casă fără o vorbă. Nu știa unde se ducea, dar de un lucru era sigur: nu mai putea sta sub acel acoperiș.
   În BMW, își aprinse o țigară și, în timp ce trăgea fumul în plămâni, își dădu seama că pentru prima oară în ani de zile se simțea liber.

             Angela Leary alergă în antreu imediat ce cheia fiului ei clănțăni în broască.
   Îi auzise mașina venind pe alee și îl așteptă, când Nick se prăvăli pe ușă.
   - A-nnebunit, Nick! Praf a făcut dormitorul și....
   Nick dădu din cap, obosit.
   - Bine. Îmi dai și mie un ceai, mamă?
   Nu părea deloc tulburat.
   - Sigur că-ți dau, fiule, da` nu crezi că mai întâi ar trebui să vorbești cu Tammy?
   Nick clătină din cap.
   - Nu.
   Apoi râse.
   - De ce să vorbesc cu ea? Oricum, o s-o vedem destul de curând.
   În timp ce vorbea, Tammy apăru valvârtaj pe scară. Nick își privi mama ca și cum ar fi spus: „Uite, vezi?”
   - Bună, iubito. Ce-i cu tine?
   - Ești beat.
   - Las-că și tu ești urâtă, da` eu până dimineață mă trezesc.
   Ca un bun irlandez ce era, tatăl lui susținea mereu că ăsta era singurul lucru cu cap pe care-l spusese vreodată Churchill - și nu greșea.
   Nick o dădu pe Tammy la o parte din drum.
   - Fă ceaiul ăla, mamă, mi-e o sete....
   - Ce canalie ești, Nick! M-ai umilit, mi-ai anulat cardurile....
   Nick râse din nou.
   - Ce vorbești, s-a și rezolvat? Credeam c-o să dureze mai mult...
   Angela îl privea satisfăcută. Dacă Nick anulase credit cardurile lui Tammy, avea să iasă cu păruială - iar ea, una, își dorea un loc chiar lângă ring.
   Alese bucătăria, în ideea că acolo nu erau prea multe obiecte casabile, știind că Tammy avea nevoie să arunci cu tot ce-i cădea sub mână. Dar, prin cine știe ce minune, Tammy rămase pe loc, privindu-și soțul ca și cum nu l-ar mai fi văzut niciodată înainte.
   Nick observă cât de drăguță arăta când nu era tencuităă cu farduri, îi văzu curbele siluetei și expresia înfrântă din ochii înroșiți de plâns, dar la fel de albaștri ca-n urmă cu ani de zile, în școală.
   - Chiar ai fost în stare să-mi faci asta, Nick?
   Dădu din cap, însă chiar și prin aburii alcoolului își dădu seama că făcuse un lucru îngrozitor. Poate nu și după părerile altora, dar în ochii lui Tammy, ceea ce făcuse era de neiertat.
   Și cel mai rău era că nu voise decât să-i facă în ciudă.
   Desfăcu larg brațele, iar Tammy se aruncă la pieptul lui. În timp ce plângea, Nick o masă pe spate, sărutându-i părul și murmurând vorbe drăgăstoase.
   - Îmi pare rău, puișor, n-am vrut decât să-ți dau o lecție. Trebuie să încetezi cu toate cheltuielile astea, nu?
   Tammy dădu din cap. Cu lacrimile încă șiroindu-i pe față, făcu un efort să zâmbească.
   - Te iubesc, Nick. Știu că tu nu mă iubești, dar eu totuși te iubesc, serios!
   - Știu, Tams. Dumnezeu să mi te țină, dintotdeauna am știut asta.
   Angela se întoarse în bucătărie, dezamăgită, și puse ibricul pe aragaz.

                                      CAPITOLUL 9

                  Verbena nu era surprinsă că fiul ei stătea atât de mult plecat de-acasă. Se așteptase. Dar se mira că nora ei părea s-o acuze.
   Tyrell plecase de la Sally de o săptămână, stând pe la prieteni, și nu părea să-și facă planuri de a reveni acasă. Nici prea nemulțumit nu arăta, cum i se întâmplase cu alte ocazii. Dar Sal era una dintre acele femei care pretindeau atenție totală, iar Verbena știa că oricine ar fi găsit în cele din urmă obositor acest lucru.
   Acum, în timp ce Tyrell își bea cafeaua cu ea, îi puse întrebarea care o arsese toată săptămâna.
   - Te duci acasă, fiule?
   Tyrell oftă.
   - Tare mă îndoiesc, mamă.
   - Nu-ți poți abandona așa căsnicia. Viața înseamnă și compromisuri, lucruri pe care uneori nu vrei să le faci...
   Nervos, Tyrell scutură din cap.
   - Știu ce vrei să spui, așa că nu te mai obosi de pomană.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Mamă, te rog, pot fie să fac tot ce vrea ea 24 de ore din 24 și să-nnebunesc, sau să-i arăt că pot trăi și fără ea.
   - Ușor ți-e ție să vorbești, dar cu băieții cum rămâne?
   Vocea Verbenei devenise mai răspicată, vizibil nemulțumită.
   - Au să supraviețuiască. Voi avea grijă întotdeauna de copiii mei. Ce credeai, c-am să-i abandonez?
   Verbena își boți buzele, încrucișându-și brațele la piept - semn clar că era iritată.
   - Chiar îți închipui asta despre mine?
   În glasul lui, chiar și în poziție, se simțea durerea. Pentru prima oară-n viața lui, îi venea să-i tragă o palmă. Nu ca s-o lovească, ci pentru a o trezi la realitate. Stătea închisă-n casa aia de prea mult timp.
   Observându-i starea de spirit, Verbena spuse încet:
   - Dacă le-ncurci pe toate, să nu dai vina pe mine. De data asta, numai tu ești vinovat. Băiații ăștia 2 au nevoie de tine acum mai mult decât oricând. Ar trebui să te duci acasă și să ai grijă de ei. Și-au pierdut fratele, să știi.
   - Iar eu mi-am pierdut fiul cel mare.
   - Au nevoie să te ocupi de ei.
   - Am să mă ocup de ei. Întotdeauna m-am ocupat.
   Mama lui clătină din cap cu tristețe.
   - Ai grijă ce faci, băiatule.
   Privind-o în ochi, Tyrell spuse cu tristețe:
   - Îți arde de glumă, mamă? De Sonny n-am avut grijă?
   Cuvintele lui rămaseră suspendate în aer.
   Ochii Verbenei păreau să spună: „Și uite ce i s-a întâmplat.”
   Tyrell greșise, acum își dădea seama. Dar, cel puțin, fiul lui cunoscuse câteva interludii de normalitate, momente fericite, în compania tatălui său. Trebuia să fie convins de asta, altfel ar fi înnebunit.
   - Mulțumesc mult, mamă. Acum mă simt mult mai bine.
   - S-a înhăitat cu cine nu trebuia, n-avea nicio șansă, cu maică-sa și stilul ei de viață. De-asta au băieții nevoie de tații lor. Și ai tăi au de-acum încolo nevoie de tine, mai mult decât oricând, nu-ți dai seama? încheie ea, pe cel mai rugător ton.
   - Asta n-a fost o farsă de puști care-a luat-o razna, mamă. Pistolul lui Sonny era un model scump. Trebuie să se fi băgat într-o treabă destul de grea. Poate că lucra pentru vreunul dintre dealerii lui Jude, nu știu - dar știu că trebuie să aflu, dacă vreau să-mi găsesc vreodată liniștea. Așa că nu-ncerca să mă pui într-o lumină proastă, fiindcă am făcut tot ce-am putut pentru Sonny.
   - Nu încerc nimic, fiule, cred numai că părăsești prea ușor oamenii.
   Tyrell își luă haina și geanta sport, prea obosit ca s-o mai contrazică. Plecase de la Sal doar de o săptămână, dar deja se simțea alt om.
   - Ai grijă să nu-ți creezi mai multe probleme decât ai deja, îl preveni Verbena.
   Fără voie, Tyrell râse.
   - Când voi afla ce s-a întâmplat, poate-am să reușesc să dorm din nou noaptea.
   - Unde te duci?
   În vocea ei se simțea teama. Tyrell zâmbi, străduindu-se să-și stăpânească sentimentele.
   - Mă duc să aflu de unde avea Sonny al meu pistolul și cine sau ce l-a făcut să-l ia cu el, încărcat.

            - Nick e pe-aici?
   Glasul bărbatului părea impersonal, răsunând din interfon, iar Angela întrebă cu voce puternică:
   - Cine-l caută?
   Știa bine regulile casei. Nu intra niciun necunoscut.
   - Spune-i că-s Stevie D., mă cunoaște el, scumpo.
   Angela intră în camera cu televizorul.
   - Te caută cineva, fiule. Unul, Stevie D. A zis că-l cunoști.
   Nick sări în picioare de pe canapea, zâmbind.
   - Să intre! Nu ne-am mai văzut de nu știu când.
   Continuă, tot mai vesel.
   - Nu-l mai ții minte, mamă? Steven Daly. A luat 15 ani pentru jaf cu mână armată. Când eram mai tânăr, mă-nvârteam cu el, înainte să intre-n pârnaie.
   Angela dădu din cap încântată. Își amintea.
   - O, da! Mama lui era o femeie fermecătoare, Katherine Daly. A murit de cancer, acum câțiva ani. M-am dus la înmormântare.
   Steven Daly parcursese aleea impresionantă, minunându-se să vadă cât de bine se ajunsese prietenul său, de pe vremea când fuseseră colegi de școală. Deși, la drept vorbind, când fusese condamnat, Nick se îngrijise să aibă ceva bani de cheltuială după gratii, și-i făcuse rost și de o celulă rezervată, printr-un prieten din administrația închisorii.
   Stevie n-ar fi vrut să fie acolo în acea zi, cu misiunea pe care o primise. Dar Nick avea să-l înțeleagă, de asta nu se îndoia.
   Când parcă mașina, prietenul său îi ieși în întâmpinare, cu un zâmbet cald.
   - E-n regulă, fiule? De mult nu te-am văzut.
   Stevie îi dădu mâna, și se strânseră unul pe altul de antebrațe. Apoi, Nick își conduse vechiul prieten în casă, bucuros măcar acum că nevastă-sa tocmai își lepăda actuala armură.
   Angela se agită la vederea lui Stevie, cu toate formalismele de rigoare, spunându-i ce dor îi era de mama lui și că-i plătise o pomenire chiar în acea duminică. Stevie îi mulțumi și el pentru că venise la înmormântare și o compătimi că-și pierduse atâtea prietene.
   În sfârșit, Nick îl salbă și-l duse în bibliotecă. Oricât de nervos era, Stevie fu impresionat. Prietenul său turnă două pahare mari de scotch.
   - Sunt cu mașina, Nick.
   - Ia și tu un taxi, tăntălăule. Mai ții minte, pe vremuri, când beai de nu mai știai de tine și tot ajungeai întreg acasă?
   Stevie râse.
   - Țin, țin. Da`, slavă Domnului, zilele alea au trecut, nu?
   Râzând și el, Nick dădu din cap.
   - Îmi pare rău de necazurile prin care-ai trecut.
   Nick ridică din umeri, prefăcându-se indiferent.
   - Se mai întâmplă.
   - Data viitoare, au să se gândească mai bine înainte să-ți facă figura, hmm?
   Deși dădu din cap, Nick ocoli răspunsul.
   - Nevasta și copiii ce-ți mai fac, Stevie?
   - OK. I-a fost greu la început, când m-am întors acasă după atâția ani de pârnaie, da` revenim treptat la normal, înțelegi...
   Nick știa cât de greu le era cuplurilor care stătuseră despărțite atâta vreme să revină la un stil firesc de viață. Avusese tot timpul grijă ca Bernice să nu ducă lipsă de bani de-a lungul anilor, cum era și de așteptat. Spera numai ca așteptarea să fi meritat, pentru amândoi.
   - Și, ce mai faci, Stevie? N-ai făcut tu atâta drum doar ca să-mi dai bună-ziua. Care-i problema?
   Stevie se așeză într-unul din fotoliile mari de piele, lângă șemineu, privind în jur, la rafturile pline de cărți, înainte de a răspunde.
   - Nu știu cum să-ți spun, Nick, da` trebuie, încercă el să-l ia pe ocolite. Și mai am nevoie și eu de o compensație....
   Nick își privi câteva momente prietenul, înainte de a remarca pe un ton neutru:
   - Grele vorbe, Stevie. Te-am ofensat cu ceva, amice?
    Amenințarea i se citea clar în glas, pentru cine avea urechi s-o audă.
   - Nu, Nick. Stai liniștit. E vorba de unul din oamenii tăi - Gary Proctor.
   Nick oftă.
   - Ce-a mai făcut?
   - Nu știu cum să spun, Nick. Și-a ieșit din minți și trebuie să-l troznesc - adică, vreau să zic, să-l troznesc pe bune.
   Nick își privi prietenul. Avea părul încă des și roșcat, deși acum era înspicat cu argintiu. Arăta ca un om recent ieșit din închisoare: ezitant, cu paloarea și reflezele nervoase ce păreau să dăinuiască o vreme. Dar dintotdeauna avusese reputația unui om nervos, iar Nick ști că Stevie nu se temea de el nicidecum. Mai îngrijorat era de ceea ce avea să spună.
  Se ridică din fotoliu și turnă încă un rând.
   - Atunci, hai, dă pe gură.
   Cu un oftat adânc, de parcă l-ar fi apăsat povara întregii lumi, Stevie continuă:
   - O știi pe soră-mea, Laetitia?
   Nick dădu din cap, nedumerit.
   - Doar n-o fi luat-o careva-n ciomag, nu? Are pe puțin 40 de ani.
   Prietenul său râse forțat.
   - N-am fost eu, Stevie. E cam lungă-n dinți pentru mine, fiule.
   Acum, Stevie râdea de-a binelea, cu un sunet plăcut în liniștea din cameră.
   - Nu, nimic de soiul ăsta. Cu fiul ei e treaba. Are 17 ani și-i un băiat de treabă. Vrea să ajungă DJ, cel puțin, așa voia, până a dat de Gary Proctor.
   Nick se încruntă.
   - Spune-mi ce a făcut Gary și ce vrei de la mine. Dacă sunt șanse ca puștiul să-și arate talentele în vreun club de-ale lui, am să mă ocup personal. Dacă Gary i-a dat cu șutu`, îl lămuresc eu, nicio grijă.
   Stevie clătină din cap.
   - Ar fi bine să fie așa de simplu. Da-i greu al dracu`. Nick, mai greu decât termenu` cât am stat la răcoare.
   Înghiți în sec, zgomotos.
   - Gary l-a molestat pe băiat. Jerome, Dumnezeu să-l țină, s-a împotrivit, da` Proctor l-a făcut piftie, Nick. Băiatul a intrat în spital. Iar eu am să-i rup personal lui Proctor gâtul ăla, cu mâinile goale! N-o să se-ascundă nici în spatele tău, nici într-al altuia, asta am venit să-ți spun.
   Nick era intrigat.
   - Cum, Gary, l-a pocnit pe puști? De ce?
   Furios, Stevie clătină din cap.
   - Nu l-a „pocnit”, Nick, l-a stâlcit în bătaie. Băiatul ăla o să zacă-n spital 3 luni, pe puțin. Nu-i doar o trozneală. Proctor a încercat să-l violeze. L-a pus să stea în genunchi. Acum pricepi ce vreau să zic?
   - Ce-a făcut?!
   Stevie auzea neîncrederea în glasul prietenului său.
   - Până la urmă, am scos totul de la Jerome. Crezusem că l-au croit amicii, sau așa ceva, înțelegi. Da` până la urmă l-am făcut să-mi spună ce s-a întâmplat. Băiatu-i într-un hal fără de hal, cum îți ziceam. Se pare că Proctor l-a dus într-un antredepozit nou pe care-l cumperi tu și i-a zis că-i aranjează o treabă, dacă Jerome ia muie.
   - A făcut Gary asta?
   Glasul lui Nick era tot mai neîncrezător.
   Stevie dădu din cap, cu o mutră dezgustată.
   - Jerome n-a vrut, și-atunci Proctor l-a atacat. A-ncercat să-l forțeze. Jerome, nici să n-audă - și, la drept vorbind, cine-ar fi vrut? Și-ți spun clar, Nick... împunse Stevie aerul spre prietenul lui, cu un deget tremurător, începând să-și piardă controlul: băiatul ăsta nu umblă cu vorbe. Dacă el zice că s-a-ntâmplat, atunci așa a fost. Cel mai ciudat e că Jerome n-a spus că era rudă cu mine, fiindcă voia să se-ajungă pe cont propriu. Dacă știa cine era, cred că Gary l-ar fi lăsat în pace, da acum trebuie să accepți că ai un pervers împuțit în cercul tău de asociați și e cazul s-o lămurești. Și pe de altă parte, Nick, amândoi vom vrea ca treaba să rămână discretă, din motive clare. De-asta am venit aici, să vorbesc cu tine față-n față.
   Nick clătină din cap.
   - Nu-mi vine să cred. Gary Proctor? Ești sigur că l-a bunghit bine?
   Stevie începea să-și piardă răbdarea.
   - Normal că-s sigur, ce paștele mă-sii! Asta-i o treabă prea serioasă ca să dau rasol, nu? El a fost, nici vorbă. Imaginează-ți cum m-am simțit când am auzit. Unul dintre cei mai vechi amici o trage-n cur, și ca să le pună capac la toate, mai e și-un violator!
   Își goli paharul dintr-o mișcare. Nick îl privea, simțind cum devenea tot mai amenințător.
   - Am putut să-i suport la bulău - și, crede-mă, unii dintre ei parc-ar fi fost în vacanță. Da` ăia erau adulți cu consimțământ. Nu dau voie ca nepotu-meu să fie terfelit de bulangiul ăla. Să-l vezi cum arată. Praf l-a făcut Proctor! Și vreau să zic, la câți le-a mai făcut-o, mm? Câți băiețași a mai nenorocit și n-a pățit nimic, asta vreau să știu! Fiindcă treburile astea nu le spui la toată lumea, este? Ai și tu 2 băieți, nu, și căcănarul ăla se-nvârtește pe lângă ei, și tu habar n-aveai că-n secret o trage la creț!
   Logica din cuvintele prietenului său îl făcu pe Nick să dea din cap.
   - Unde vrei să-l razi?
   Nick nu încerca să-i ia apărarea în niciun fel. Ceea ce făcuse Gary Proctor era de neiertat.
   - Oriunde, da o s-o plătească, Nick. Bietul băiat e-n ultimul hal, iar soră-mea, săraca, crede că l-a caftit o gașcă, la pileală. Doar nu puteam să spun la nimeni ce i s-a-ntâmplat, nu?
   - Sigur că nu. Îl sun pe Gary acum. Are un Boxter mic în Bow. Nu i-l știe nimeni, și-i liniște acolo. Îl chem să vină și-l așteptăm împreună, OK?
   Stevie dădu din cap.
   - Mersi, Nick, știam eu c-ai să înțelegi, da` singur nu pot să-i fac felu`.
   Nick clătină din cap încă o dată. Zarurile erau aruncate.
   - Nu, vreau să fiu lângă tine, ca s-aud și eu ce-are de zis.
   Prietenul său zâmbi.
   - Ei, multe n-o să prea zică, nu? Mai mult o să zbiere, și pe urm-o să geamă.
   Și scoase din buzunar un box de metal.
   Nick râse împreună cu el - dar lumea care înainte de moartea lui Sonny Hatcher păruse atât de sigură îi dădea acum senzația că se întorsese cu fundu-n sus.

            Tyrell era în noua lui locuință și-și răsucea o țigară de marijuana. De fapt, apartamentul era proprietatea lui - dar Sally nu știa nimic despre el.
   Cumpărase multe asemenea proprietăți de-a lungul anilor, iar acum era căptușit bine pentru bătrânețe.
   Trase din chiștoc și-și dăădu seama că-i lipsise - îi lipsise acea libertate de a trage un fum și o dușcă de bere când avea el poftă.
   Acasă, Sally făcea crize chiar și dacă-și aprindea doar un Malboro Light, de teamă să nu ducă la toate celelalte vicii care-i treceau prin cap.
   Numai de-ar fi știut...
   Spera că Sally era bine. Vorbise cu băieții și nu păreau s-o ducă prea rău. Uneori, avea impresia că-l înțelegeau mai bine decât soția lui. În școală, se izbiseră de lumea adevărată, spre deosebire de Sally, care se ținuse cât putea de departe de realitate. Semăna cu Jude mai mult decât bănuia, acum Tyrell înțelegea.
   Amândouă fugeau de realitate, fiecare în felul ei - Jude cu drogurile, iar biata Sally, cu decorațiunile interioare, broderiile și gătitul.
   Și le alungă pe amândouă din minte, concentrându-se asupra prezentului. Nu mai dormise ca lumea de zile în șir, și începea să se cunoască. Până și cozile îi stăteau pleoștite.
   Tyrell trecuse printr-un șoc cumplit, o știa, dar mai știa și că de fapt ceea ce-l ardea nu era durerea.
   Îl ardea dorința de răzbunare.

           Gary Proctor zăcea în pat, privind un film la video, când soția lui îi spuse că sunase Nick și-l aștepta la Bow.
   Era devreme, dar lui Gary îi plăcea să se culce și să se uite un timp la televizor, după câte o zi stresantă.
   Avea degetele învinețite de la bătaia pe care i-o trăsese acelui puști, dar o meritase, pentru că slăbănogul avusese neobrăzarea să se împotrivească.
   Totuși, Gary îi dăduse o lecție de supraviețuire pe care n-avea s-o uite. Ridicându-se, se admiră în oglinda dormitorului, apoi strigă în josul scării:
   - Maureen, adu-mi de băut, scumpo!
   Gândul la băiat îl făcuse să aibă o erecție parțială. Închise ochii, imaginându-și ce s-ar fi putut întâmpla.
   Maureen intră cu paharul. Punându-l pe masa de toaletă, spuse pe un ton argățos:
   - Ești așa de bun? Dacă intră copiii, grozav tablou ar mai fi pentru ei, nu?
   - Mai du-te-n mă-tem cață bătrână.
   Maureen însă nu se lăsă intimidată, răspunzându-i sarcastic:
   - Îmi vine-n minte un ciob și-o oală spartă, Gal.
   Apoi se strâmbă la el.
   - Cin-să te mai vrea, în zilele astea? Nu prea mai arăți ca visul unei nopți de vară, este? Mai degrabă m-aș regula cu câinele.
   La asta, Gary izbucni în râs.
   - Ori de câte ori mă văd în oglindă, mi se scoală, Maureen.
   Femeia își dădu ochii peste cap, replicând cu răutate.
   - Fiindcă ai o față ca o pizdă, Gary.
   Ieși din cameră, râzând veninos. Fu nevoit să recunoască și el că era comic. Avea s-o rețină, pentru viitor. Avea haz, Maureen a lui, și la drept vorbind, altfel nici nu s-ar fi putut, ținând seama de unele dintre figurile pe care i le făcuse de-a lungul anilor.
   Gary se pieptănă pe îndelete, ca întotdeauna. Era singura lui vanitate. Nu se întrebă de ce-l chemase Nick, avea să afle curând. Probabil mirosise o mică lovitură și spera să-i pice și lui ceva.
   Vârî capul în camera fiicei lui mai mici, care-i făcu încântată cu mâna. Avea 8 ani și stătea tolănită în pat, uitându-se la „Law and Order”.
   - Pa, tăticule. Ne vedem dimineață.
   - Fii sigură, prințeso. Am să-ți fac micul dejun, mm?
   Fata îi zâmbi adorabil, cu gura ei știrbă. Gary bătu și în ușa băiatului, care mormăi, ca întotdeauna-n ultima vreme. După ce o pupă pe Maureen pe obraz, ieși din casă, întrebându-se ce-i rezerva noaptea aceea.
   În timp ce-și descuia mașina, fluiera satisfăcut printre dinți.

                                      CAPITOLUL 10

             Nick deschise garajul și intră.
   În colț se afla o sobă cu gaze Calor, pe care o aprinse cu dificultate. Lumina era slabă, dar suficientă, pentru un om cu vederea bună. Totuși, era frig, și aveau nevoie de mai multă căldură decât cea de la foc, așa că scoase din buzunar o mică ploscă și două păhărele metalice. Turnă pentru amândoi și sorbiră, în timp ce așteptau să sosească mașina lui Gary Proctor.
   Încăperea era goală, cu excepția câtorva pungi negre de gunoi.
   - Aici e liniște și pace, Nick. Ai ales foarte bine locul.
   - Nu-ți face griji, n-o să ne deranjeze nimeni. Ăștia de pe-aici, chiar și dac-aud urlete, dau televizorul mai tare.
   Umplu din nou paharele.
   - Nici acum nu pot să cred, Stevie. Țin minte că mereu îi lua cu mașina pe băieții tineri cu care lucra. Da` pe-asta o făceam și eu, de la chefuri, de la una, alta... Sunt angajații noștri. Pur și simplu nu-ți vine să crezi, așa-i?
   Sorbi din pahar, înainte de a continua:
   - Crezi că a mai făcut așa ceva? Jerome n-a spus nimic, despre altul care s-ar putea s-o fi pățit?
   Stevie clătină din cap.
   - Nu prea avea chef de vorbă. Ce rahat de șarpe pervers am încălzit la sânul nostru, Nick! Îți dai seama, dacă se află, ce efect ar avea pentru tine? Știi cum sunt oamenii. Gary e mâna ta dreaptă, nu?
   Nick știa că prietenul lui încerca să-l prevină și în același timp să-și justifice nevoia de a schilodi un om cu care fuseseră prieteni ani de zile.
   Clătină din cap.
   - Ba nu mai e de-acum.
   Câteva secunde, Stevie tăcu, înainte de a remarca:
   - Dacă se află chestia asta, oricine a fost amic cu el o să fie suspectat, inclusiv eu. Am băut o bere cu el când mi-au dat drumu`, și tocmai asta nu pot naibii să-nțeleg. Cum de-a crezut c-o să-i meargă.
   Se uitară pieziș unul la altul.
   - Are copii, e însurat... Se vede clar cât de puține știi, nu? Crezi că le-ai văzut pe toate, că nu ți-a scăpat nimic, că te pricepi la oameni, că știi în cine poți avea-ncredere-n mă-sa... Și pe urmă, se-ntâmplă una de-asta și-ajungi să te-ndoiești de toți din jurul tău.
   - Vrei să-l bubui și eu, pe lângă tine?
   Nick îl întrebase pe cel mai firesc ton.
   Stevie ridică din umeri.
   - Cum vrei, amice, da` te previn de pe-acum, Nick, o să se lase cu borș și mațe. Proctor va fi ca mort.
   Își regretă cuvintele, dar știa că Nick înțelegea ce voia să spună.
   - Ascultă, Nick, dacă vrei, poți să te duci. Îți mulțumesc, da` dacă iese pe nasoale, n-am chef să fii și tu amestecat.
   Încerca să-l ferească de o situație violentă, iar Nick aprecia just acest lucru.
   - Știu, Stevie. O să le spunem la toți că era turnător. Confirm și eu, bine? Așa, băiatul n-o să fie implicat, iar în Gary n-o să mai aibă încredere nimeni, câte zile o avea.
   Clătină din cap încă o dată.
   - Nu-mi vine să cred că discut cu tine toate astea. Ție-ți vine să crezi?
   Stevie oftă teatral.
   - Cinșpe ani am stat la pârnaie, fără altcineva decât mâna mea dreaptă să-mi ție de urât. O dată nu mi-a trecut prin minte să mă uit la unu`, la altu`, și te-ai mira s-auzi de ce erau în stare unii, doar pentru două fumuri. Vreau să zic, un violator e destul de nașpa, da` un tip care să violeze un alt tip? Vreau să zic, așa, unde o s-ajungem?
   Nick fu scutit de a răspunde, când afară se auzi mașina lui Gary Proctor. De un lucru era sigur: trebuia să stea până la capăt. Altfel, n-ar fi dat bine pentru afaceri.
   Era un scandal de care s-ar fi putut lipsi cu toții.

            Gino intră în apartament trepidând de nervozitate. Nu-i plăcea să se aprovizioneze de-acolo.
   Era un bloc dărăpănat și, în urma spargeriilor locale, toate apartamentele aveau capace metalice peste uși. Locul ideal pentru afacerile lui Lenny Bagshot. Cel puțin, făcea economie de împușcături.
   După ce intră, ușa fu zăvorâtă zgomotos în urma lui, și un bebeluș de vreo 9 luni apăru în hol, mergând într-un scăunel cu rotile. Fetița avea pe ea haine de firmă și 3 lanțuri de aur. Urechile-i erau deja găurite, purtând în total 3 seturi de cercei.
   La zâmbi larg lui Gino și Lenny, care o ciupi de sub bărbie, făcând-o să gândurească încântată.
   - Cine-i dulceața lu` tăticu`?
   Gino îl urmă pe tânărul înalt până în salon.
   Interiorul arăta ca o reclamă dintr-o revistă, iar acest lucru îl neliniștea pe Gino. Mereu se speria să nu murdărească pe jos sau să nu scape un vânt. Domnea o curățenie imposibilă, ceea ce nu se potrivea deloc cu lumea lui.
   Și maică-sa era curată, dar aici era ca-ntr-un spital.
   Prietena lui Lenny era o blondă înaltă, pe nume Harriet - sau, pe scurt, Harry - o fată tipică de clasă mijlocie și foarte arătoasă. Arăta ca o stea de cinema - sau, cel puțin, așa i se părea lui Gino.
   Lenny era înalt, slab și blond, tuns numărul 1. Se îmbrăca bine și fuma țigară de la țigară. Spre deosebire de majoritatea dealerilor din zonă, nu se atingea niciodată de marfă. Nu consuma droguri - punct. Pentru el, aceea nu era decât o etapă spre o viață mai bună, și-și făcea afacerile urmărind numai securitatea și profiturile maxime.
   Vorbea cu un accent cocknet scrâșnit și glumea întontinuu. Din păcate, bancurile lui erau adeseori acide. Cu banii-n mână, îți putea obține orice voiai. Putea obține și să mori, dacă încercai să-l țepuiești.
   Cel puțin, așa se vorbea în cartier.
   - Cât?
   - Juma` de uncie.
   - Lansezi vaporu` la apă, deci? Ce faci, dai un bairam?
   Râse de propriul lui banc.
   - Normal că nu; o plasez.
   Lenny râse din nou.
   - Mă bucur s-aud. Să nu te-atingi de heroină. Îți fură sufletul băiete, și niciodată nu ți-l mai iei înapoi. Deci, te-ai reprofilat?
   Gino scutură din cap cu tărie.
   - Nu... nici vorbă. E pentru Jude Hatcher.
   Nervozitatea lui îl mulțumi pe Lenny. Îi plăcea să-i sperie pe tineri, ca să rămână așa toată viața. Dacă băiatul ăsta n-o încurca, Lenny avea să-l angajeze permanent, dar era sigur că cocheta cu ideea de a lua H, iar atunci nu voia să mai aibă nimic de-a face cu el. Putea să aștepte, avea răbdare, trebuia să aibă.
   În jocul ăsta, pândeai și așteptai să pice ocaziile. Nu umblai niciodată să le cauți. Băiatul ăsta, însă, avea stofă de dealer, așa că, dacă nu cădea în plasă, Lenny era dispus să-i acorde o șansă.
   - Zi-i să aibă grijă, Gino. Asta-i marfă bună și, după tot rahatul prin care-a trecut, riscă s-o omoare.
   Râse din nou.
   - Da-n fond, dacă dă-n primire, poa` să-l viziteze pe fi-su ăla al ei în iad, nu?
   Sonny avusese un conflict cu Lenny chiar înainte de a muri. Gino habar n-avea ce se întâmplase, dar știa că Sonny fusese foarte ofensat. Îl privi cu teamă pe dealer. Știa că nu putea vinde decât cu acordul lui Lenny, care voia să-și cultive clienții pentru el însuși. Nimeni nu plasa în cartierul ăla fără aprobarea lui Lenny Bagshot.
   - Prudența e mama înțelepciunii, Gino, fiule. Să ții minte asta, da?
   Gino dădu din cap și-i întinse banii.
   Peste două minute, era iar afară și trăgea în piept cu poftă aerul nopții.
   Porni grăbit înapoi spre casa lui Jude. Îl aștepta cu nerăbdare, și-n noaptea aia voia și el să guste marfa.
   Sosise timpul să cunoască viața. Cum spunea Jude, nu știi niciodată când îți sună ceasul, așa că mai bine fă-ți toate plăcerile cât apuci.
   Și oricum nu voia s-o încerce decât o dată, ca să vadă de ce făceau toți atâta tam-tam.

           - Haide, Tyrell, doar nu poți să stai aici de unul singur.
   - Ba pot. Pot să fac orice vreau, acum sunt om în toată firea.
   Louis Clarke râse sonor. Era pe-atâte de blond, pe cât de brunet era Tyrell, și erau prieteni din copilărie. Louis era un tip chipeș, afemeiat - și cel mai loial om pe care-l cunoscuse Tyrell vreodată.
   Venise la înmormântarea lui Sonny Boy împreună cu frații lui. Deși Sonny îl furase în trecut, Louiș adusese totuși o coroană de flori. Tyrell știa că o făcuse mai mult pentru el decât pentru fiul lui mort, dar îi era totuși recunoscător pentru gest.
   - Ai avut câteva luni grele, și se simte, nu? De ce nu te duci acasă, să stai de vorbă cu Sally, hmm? Pun pariu că-i distrusă.
   - Am senzația că s-a terminat școala, ca să-ți spun drept. Vreau să stau și eu un timp de capul meu, să mă dumiresc. Da` mai ducă-se-n mă-sa toate astea. Acum, că tot ai venit aici, vreau să-ți cer o favoare.
   - Orice, amice, zi-i pe nume.
   Tyrell știa că Louis îi era un prieten adevărat - cinstit, fidel, și-l iubea ca pe un frate. Era singurul om căruia i-ar fi cerut acel serviciu, și totuși se întreba dacă nu cumva Louis va spune nu.
   Trase adânc aer în piept. Se juca prin cozi cu degetele, semn că era agitat.
   - O să pară o nebunie...
   Louis râse. Luându-i dintre degete chiștocul de marijuana, trase cu sete.
   - Ai părut tu și mai nebun de-atât, de-a lungul anilor.
   Tyrell zâmbi, dar nu râse, cum ar fi făcut în mod normal. Era o treabă serioasă, și dintr-o dată Louis înțelese acest lucru.
   - Vreau să știu ce s-a întâmplat cu Sonny Boy al meu.
   Louis îl privi întrebător.
   - Dar știi ce s-a întâmplat cu Sonny Boy. Toată lumea știe, spuse el cu tristețe. Ascultă, Tyrell, a fost îngrozitor, însă chiar tu ai spus că ai fi făcut același lucru ca Leary, ăla....
   Tyrell îl întrerupse:
   - Nu de Leary vorbesc. Vreau să zic, cine l-a trimis pe băiatul meu acolo? Sonny, Dumnezeu să-l ierte, era un hoț mărunt, un nimeni. N-ar fi încercat o lovitură de calibrul ăla. Și-ntr-un apartament de la primărie îi era destul de greu să intre. Și încă ceva - pistolul. De unde avea Sonny un împuțit de pistol semi-automat?
   Louis preferă să nu precizeze că, în ultima vreme, pistolul semi-automat era pentru mulți tineri un accesoriu la modă.
   - Ascultă, omule, știu că te doare...
   - Sigur că mă doare, da` nu de asta vorbeam acum. Ascultă-mă și gândește-te logic la ce-ți spun.
   Celălalt tăcu din nou. Nu știa ce să-i spună prietenului său. Totuși, mai încercă o dată să discute rațional cu el.
   - Sonny a murit la o vârstă tragic de prematură. Trebuie să treci peste asta...
   Tyrell începu să strige. N-avea nevoie de platitudini - avea nevoie de un om care să-l asculte.
   - N-ai auzit ce-am spus? Crezi că Sonny al meu, care abia putea să-și lege șireturile, era-n stare să pună la cale o spargere de calibrul ăla? Nicio vorbă din tot ce ți-am zis aici n-ai ascultat? Uită-te la mine, Louis, că nu-s nebun, și știu că-n noaptea aia era-n mișcare o treabă necurată. Unde-ar fi plasat Sonny prada dintr-o casă ca aia? De unde i-a venit ideea s-o spargă, întâi și-ntâi? Nu, băiatul meu a murit pentru lăcomia altuia. Acum înțelegi unde bat?
   Louis înțelegea, și tare-ar mai fi vrut să nu înțeleagă, căci știa că prietenul lui nu-și făcuse niciodată iluzii în legătură cu fiul său. Jude purta toată vina.
   - Deci, cine crezi, c-a tras sforile?
   Din aceste cuvinte, Tyrell înțelese că vechiul său prieten avea să-i stea alături orice s-ar fi întâmplat. Era conștient de consecințele răspunsului.
   - Crezi că Jude a fost și ea implicată? întrebă în continuare Louis.
   Tyrell râse afectat.
   - Nici într-un milion de ani - da` cineva știe cu cine avea de-a face Sonny. Trebuie să-i fi spus cuiva. Dacă Jude prindea de veste, mi-ar fi spus mie, nu gaborilor. Sigur mi-ar fi vorbit. De-asta trebuie să aflu, altfel o noapte n-am să mai dorm liniștit în patul meu.
   După ce stătu câteva momente pe gânduri, Louis întrebă:
   - Deci, de unde începem?
   Pentru prima oară în câteva săptămâni de zile, Tyrell zâmbi cu adevărat.
   - Știam eu că pot să contez pe tine, Lou.
   Louis ridică din umeri, stânjenit.
   - Sigur că poți. Și tu ai fi făcut același lucru pentru mine.
   Dar, în sinea lui, era îngrijorat. La fel ca toți ceilallți, considera că Sonny Hatcher nu făcuse decât să ia la ochi pe cine nu trebuia și plătise cu viața. Punct. Dar cum să-i spună asta lui Tyrell?
   - Indiferent de ce-ai nevoie, îți stau la dispoziție oricând, știi bine.
   Asta voia să audă prietenul său.

            Tammy era singură, și se distra de minune.
   Sorta cupoane de materiale pentru noul ei dormitor. Se hotărâse să redecoreze etajul, deși trecuseră doar 9 luni de când o făcuse pentru ultima oară.
   Mobilul lui Nick sună. Leit-motivul din „Dam Busters” o enerva, așa că se grăbi să răspundă. Nu observase că Nick și-l lăsase acasă. Trebuia să fi fost grăbit, niciodată nu ieșea din casă fără telefon. Fusese intrigată să afle de la soacra ei că plecase cu Stevie Daly.
   De obicei, Nick își păzea telefonul de parcă ar fi costat o avere - cât și valora, cu toate numerele pe care le ținea în el. Pe display se aprinsese anunțul Call, ceea ce-i trezi bănuieli. În mod normal, apărea numele apelantului.
   - Alo?
   Liniște.
   Tammy privi telefonul, nedumerită. Ducându-l iar la ureche, zise încă o dată:
   - Alo?
   Telefonul amuți în mâna ei.
   Nenorocitul ăla împuțit era încurcat cu una, după toate câte i le zisese, după toate promisiunile lui!
   Chiar atunci, se auzi telefonul fix, iar Tammy se repezi să răspundă.
   - Alo!
   Din nou, tăcere deplină.
   Tammy își pierdu capul.
   Mai trecuse prin asemenea situații. Ei bine, n-avea să se mai repete!
   - Ascultă aici, fă curvo care strici casele oamenilor! Când oi afla cine ești, am să-ți smulg țâțele...
   Legătura se întrerupse, iar Tammy se prăbuși pe podea, ochii umplându-i-se de lacrimi. Nu conta atât de mult faptul că avea o amantă, ar fi suportat asta, ci că putea face sex cu altcineva.
   Când de ea nu se mai apropiase, de-atâta vreme...

          Gary Proctor intră în garajul din Bow, numai zâmbete. Când îl văzu și pe Stevie stând acolo, se lumină tot la față de plăcere.
   - Salut, colega, cum merge?
   Nimeni nu-i răspunse, și câteva clipe rămase nedumerit.
   - Care-i treaba?
   Nick clătină din cap cu tristețe.
   În clipa următoare, Stevie își luă având și-și repezi pumnul cu toată puterea în fața lui Gary. Acesta căzu la podea, cu răsuflarea tăiată. Totuși, se adună repede pe picioare, șocat. Făcea față la bătaie, dar știa că Stevie era mai tare decât el.
   - Ce-i asta?
   Părea sincer nedumerit și, o fracțiune de secundă, Stevie se întrebă dacă el era într-adevăr vinovatul. Dar nu se îndoia de propriile lui instincte. În schimb, mugi:
   - Ești un poponar împuțit! L-ai luat pe nepotu-miu și-ai vrut să i-o tragi...
   La auzul acestor cuvinte, Gary făcu ochii mari. Parcă l-ar fi lovit trăsnetul.
   - Ascultă, Stevie, nu știu ce-ai auzit... începu el să se bâlbâie.
   Stevie se repezi asupra lui, parcă nemaiavând răbdare. Sub ploaia de lovituri, Gary se prăbuși imediat. Nick îi privea, întrebându-se ce să facă. Știa că degeaba ar fi încercat să-l oprească pe Stevie, și mai știa și că onoarea îi impunea să-l bată cât mai bestial.
   Când îl văzu pe Gary strângându-se ghem și acoperindu-și capul, se bucură că nu încerca să riposteze, agravându-și situația.
   Peste tot țâșnea sânge, iar Nick înțelese că boxul lui Stevie era cu țepi. Gary primi un pumn în cap cu atâta forță, încât Stevie fu nevoit să-și împingă genunchiul în umărul lui, ca să smulgă țepii din carne.
   Involuntar, Nick se strâmbă, știind că durea îngrozitor, dar și că pedeapsa trebuia să fie pe măsura faptei, iar aceea fusese o crimă de proporții enorme.
   Mai erau homosexuali în cercul lor, gay pe față, care reușeau totuși să-și păstreze credibilitatea. Cei ce se țineau după copii provocau asemenea izbucniri de furie. În lumea lor, așa ceva nu se tolera niciodată - și era valabil și pentru bărbații cărora le plăceau fetele foarte tinere.
   Crima lui Gary mai era agravată și de faptul că-l silise pe băiat - încă un lucru inadmisibil în cercul lor.
   Stevie încerca să-și tragă respirația, gâfâind sacadat. Sângele țâșnise peste tot, chiar și pe tavan.
   Nick îl trase de braț.
   - Gata prietene, îi e de-ajuns.
   - Ba nu-i e.
   Stevie pufăia ca o locomotivă, dar nu se lăsă până nu termină treaba.
   Gary își privi fostul prieten.
   - Te rog, Nick... Te previn...
   Cuvintele abia i se auziră în spațiul strâmt al micului garaj, dar chipul lui Nick încremeni.
   - Ce-o să faci? Ai să mă torni în legătură cu afacerile mele? întrebă el, încet.
   Stevie îi privi cu interes. Rugător, Gary răspunse:
   - Știi că n-aș face asta...
   - Și atunci, ce vrei să faci? În legătură cu ce mă previi tu pe mine?
   Era insulta supremă, și toți 3 o știau. Ca un fulger, Nick se transformă. Părea să se alungească din tot trupul, îndreptându-se cât era de înalt.
   - Mă ameninți, băi? După tot ce-am făcut pentru tine, atâția ani? Acum ai încurcat-o, și ai fi-n stare să te iei de treburile mele, ca să scapi de cafteala pe care-o meriți?
   Își retrase piciorul și-l lovi pe Gary în gură. Capul acestuia se smuci înapoi. Dinții începeau deja să-i cadă, când Nick se aruncă asupra lui.
   Peste 5 minute, Stevie fu acela care-l opri, în sfârșit. Din Gary Proctor nu mai rămăsese decât o masă de carne însângerată. Stevie îi luă pulsul.
   - E pe jumătate mort, Nick.
   Rânjetul lui Nick arăta sinistru, în lumina focului de la soba Calor.
   Se duse la colțul garajului și reveni cu un bidon de gaz pe care începu să-l toarne peste Gary Proctor. Mirosul păru să-l trezească pe nenorocit. Se mișcă, încercând să se întoarcă pentru a vedea ce se întâmpla.
   - Îți arde de glumă, Nick? murmură Stevie.
   În glas i se simțea teama.
   Nick clătină din cap.
   - Îmi arde din părți. Coșmelia asta-i a lui, nu a mea, de-aia am și ales-o să facem treaba. Aici n-are decât să se facă scrum, mi se rupe. A fost destul de nașpa c-o trăgea-n cur, da` să mai aud și că m-amenință că vrea să mă-nfunde, să ciripească, după tot ce-a făcut...
   Aprinse un chibrit și-l aruncă peste trupul prăbușit pe jos.
   - Nimeni, și vreau să zic nimeni, nu se pune cu mine, Stevie. Și n-ar strica să ții minte asta, tu, mai ales.
   Mirosul de carne arsă era înecăcios. Stevie întoarse capul dinspre Gary, care se zvârcolea pe pardoseală, în timp ce-l învăluiau flăcările. Se auzi un zbieret înfundat.
   - Hai să mergem, Stevie, bătrânse, vreau să beau ceva. Și presimt că și tu ai avea nevoie, spuse Nick, pe un ton glumeț.
   Ieșiră, iar Nick încuie ușa. Lacătul era mare și greu, iar ușa blindată, dar urletele lui Gary continuau să se audă în noaptea calmă.
   Prin ferestrele murdare se vedea pâlpâitul flăcărilor.
   Privindu-l pe Stevie, Nick ridică din umeri.
   - Ei, de-acuma, o vreme n-o să și-o mai tragă-n cur, este?
   În mașină, conversă despre de toate pentru toți, în afară de lichidarea fostului său prieten.
   Stevie știuse dintotdeauna că Nick putea fi un om periculos, dar uitase cât de răzbunător era-n stare să devină, dacă i se punea cineva de-a curmezișul. Lecția din noaptea aceea era utilă pentru toată lumea.

                                    CAPITOLUL 11

            Lui Nick îi plesnea capul de durere. Regreta că băuse atâta, numai ca să-l ajute pe Stevie să-și calmeze nervii.
   Nu voise decât să se ducă acasă, să-și găsească pacea și liniștea și să se lămurească în legătură cu evenimentele din noaptea aceea. Și când colo, dăduse peste o nevastă scoasă din minți și mamă speriată, care stătea ascunsă în dormitor.
   Numai de-așa ceva nu-i ardea. În ultima vreme, viața lui devenise ca o telenovelă - crize peste crize.
   - Tammy, te rog, probabil a greșit numărul....
   Tammy îi auzi plictiseala din glas și înțelese, în sinea ei, că mergea prea departe, dar nu se mai putea opri.
   - Să nu-ndrăznești să-mi vii cu baliverne de-astea, auzi...
   - Femeia asta misterioasă a scos vreun cuvânt? Nu. I-a apărut ca prin minune fotografia pe display? Nu. Putea fi oricine, Tammy. Ce mama mă-sii, ți-ai pierdut mințile? Îți imaginezi gagici peste tot, și totuși mă cunoști mai bine decât oricine...
   Tammy ar fi vrut să-l creadă, dar toată noaptea se torturase singură, ajungând la o gelozie frenetică. Nu se mai putea discuta rațional cu ea - și o știa chiar mai bine decât el.
   - Pun pariu că v-ați prăpădit de râs, amândoi, nu? Știe despre noi? Despre așa-zisa noastră viață împreună? Hai, răspunde-mi, secătură împuțită ce ești...!
   Chiar în timp ce țipa aceste cuvinte, ar fi vrut din toată inima să se oprească, dar îi era imposibil.
   Nick răspunse încet, printre dinți:
   - Te previn pentru ultima oară, Tammy: nu în noaptea asta, scumpo. N-am chef de scenele tale, e clar?
   În glas i se simțea o notă periculoasă, iar Tammy știa că nu era momentul să insiste - dar, din păcate, continuă. Îi înfipse în față un deget cu unghia manichiurizată perfect, abia stăpânindu-se să-l zgârie, ca să-i provoace o reacție reală. Căci asta era tot ce-și dorea de la Nick: o reacție. Orice ar fi fost de preferat în locul acelei indiferențe.
   - Știi și tu, știu și eu, că ascunzi ceva. Te cunosc de mult, și acuma văd că toate se leagă. Nopțile când vii târziu, băutura, învârtelile cu așa-zișii tăi amici... și toate astea de la un om care, dacă pierdea un singur episod din „Buffy”, era deprimat o săptămână! Ei bine, te avertizez, Nick, fă bine și spune-i să-și ia cracii la spinare, cine mă-sa o fi, fiincă dacă pun mâna pe ea, n-o să mai fie-n stare să se reguleze cu bărbatu` nimănui, darămite cu-al meu!
   Nick continua să-și soarbă ciocolata fierbinte, încercând să se calmeze înainte de a-și pierde răbdarea.
   Încă se mai gândea la Gary Proctor și la ceea ce-i spusese acesta, încă nu-și revenise după obrăznicia amenințării. Nu dovedea altceva decât că, în ultimă instanță, nu puteai avea încredere în nimeni.
   Toată acea prietenie de ani de zile nu însemnase nimic. Gary știa totul despre afacerile lui Nick - ceea ce fusese un motiv suficient în sine să-l lichideze. Dar principiul era acela care conta, își spunea Nick. Era înconjurat de trădători - ca Lance Walker.
   Tammy, văzând că nu-i captase atenția, începu iar să zbiere. La auzul propriilor țipete, se simțea rușinată și umilită. Dar el o adusese acolo, și nu se credea în stare să-l ierte pentru asta.
   Revenind brusc în prezent, Nick răcni:
   - Ai luat-o pe-alături, Tams. Și acum, schimbă naibii placa! Uneori, îmi vine să-mi caut o amantă doar ca să ai de ce te smiorcăi.
   Cuvintele lui o făcură să amuțească, așa cum fusese de așteptat. Temele de gândire o reduceau mereu pe Tammy la tăcere. Dar își reveni curând.
   - Și-atunci, unde-ai fost azi-noapte? Și Stevie Daly ce-a căutat aici? Venise să-și scoată pârleala după pârnaie, cred. Ce-ai făcut, i-am împrumutat una din șteoarfele tale?
   Nick înghiți ultima sorbitură de ciocolată.
   - Mai taci din gură, tâmpito, că n-am de gând să-ți răspund la nicio-ntrebare. Și înainte să-ncepi iar, Tams, o vorbă dacă mai aud, plec din casa asta și nu mă mai întorc până când sau taci dracu` din gură, sau te cari în mă-ta.
   Dar Tammy nu putea să se oprească. Parcă i-ar fi dat cineva volumul la maximum, lăsând aparatul în funcțiune. Lui Nick îi venea s-o scoată din priză o dată pentru totdeauna, și-și imagină că o strângea de gât.
   De ce-l făcea să se simtă atât de vinovat?
   Îi dăduse tot ce-și dorea.
   În afară, firește, de singurul lucru care o interesase vreodată cu adevărat.
   Trecu pe lângă ea și, luându-și cheile mașinii, ieși iar din casă. Tammy încă mai zbiera după el, când se urcă în Range Rover și plecă.
   Nick știa că amenințarea lui avea s-o împiedice să doarmă. Acum chiar urma să creadă că avea o femeie, și că la ea se ducea - dar lui nu-i mai păsa. Mai dormise și altă dată în mașină, putea s-o facă oricând.
   Mai ales dacă asta-l scutea de trăncănelile și urletele nevesti-sii.

           Carlos Brent era surprins să-l vadă pe Tyrell la el în casă - fie și din simplul motiv că Tyrell nu se amesteca niciodată în loviturile de mare calibru.
   Tyrell se ocupa de murdăriile mărunte - uși, recuperări de datorii, și așa mai departe. Mai și cumpăra debite - așa-și adunase cea mai mare parte din bani.
   Carlos îi vânduse câteva datorii de-a lungul anilor și, la drept vorbind, câștigase când majoritatea oamenilor n-ar fi avut decât de pierdut.
   De fapt, Tyrell folosea o rețea de subalterni Rasta cu atitudini dure și tendințe violente care făcuseră din el o legendă. Dar, în materie de crime serioase, nu s-ar fi putut spune despre el că era un om rău. Avea forța și legăturile necesare, însă nu se deranja să și le folosească.
   Fraierul.
   Carlos ar fi ras totul, cât ai clipi, dacă ar fi avut norocul unor relații cu oameni ca alde Clarke.
   Erau niște legende vii. Cruzi și lipsiți de scrupule, se aflau la originea unora dintre cele mai benunești și înspăimântătoare incidente din lumea criminală.
   Nimeni nu s-ar fi pus cu ei - cel puțin, niciun om cu mintea întreagă, iar Tyrell se afla în grațiile întregii familii, cel mai tânăr Clarke considerându-l aproape un frate.
   Pe scurt, Carlos Brent îl considera pe Tyrell Hatcher un fraier. Dar tot îi dădea ce i se cuvenea - în virtutea prieteniei lui cu familia Clarke.
   Sarcina personală a lui Carlos era aceea de a face rost de fiare. Procura arme pentru tot felul de oameni și tot felul de situații. Cu asta se ocupa, și chiar dacă el însuși o spunea, adevărul era că o făcea foarte bine.
   Nici uneia dintre armele lui nu i se putea lua urma și niciuna dintre ele nu putea conduce poliția până la el. Carlos era mult prea abil pentru așa ceva.
   Singurul mod în care i s-ar fi putut înfuda era să-l toarne cineva la poliție, iar acest risc era aproape exclus.
   Avusese el grijă.
   Carlos mai știa și despre fiul lui Tyrell. Deși o parte din el îl compătimea din toată inima, unei alte părți puțin îi păsa de moartea micului nemernic. Totuși, pe-asta o ținea pentru el, și continua să simuleze compasiunea de rigoare.
   Fapt era că Tyrell venise cu prietenul lui, Louis, care deși nu era tocmai de categoria grea, avea relații influente, datorită celor 3 frați ai lui.
   Familia Clarke era în topul anului, mai ales că tindeau să aplice metode mafiote. Louis însuși fusese întotdeauna considerat cam imprevizibil, și nu putea fi trecut cu vederea. Mai ales când îl lua cu el și pe fratele său, Terry. Prin urmare, Carlos făcu pe binevoitorul, deși nu voia decât să se vâre-n pat cu ultima amoreză.
   Flora era o blondă de 18 ani cu sâni mari (condiție obligatorie, pentru Carlos), picioare lungi și fund pietros. Singurul ei defect era accentul din Bradford foarte puternic, dar cum nu avea nimic important de discutat cu ea, Carlos i-l putea trece cu vederea o vreme.
   - Cred că ți-a fost greu, dom`le.
   Încerca să vorbească pe un ton cât de cât emoționat, dar tot sec suna, pentru că nu simțea altceva decât că-i venea să caște.
   Tyrell înclină din cap, conștient că celălalt nu-i prea dădea atenție, dar nu avea ce face. Terry Clarke, cel mai tânăr dintre frați, avea însă alte opinii pe care și le exprima cât mai zgomotos.
   Terry era o fire irascibilă. Era renumit pentru agresivitatea lui și, considerând comportamentul lui Carlos o insultă personală la adresa lui și a familiei, spuse sarcastic:
   - Ce e, amice, te reținem cumva?
   Carlos îl privi uimit.
   - Ce zici...?!?
   Deznădăjduit, Louis închise ochii.
   - Las-o moartă, Terry.
   Fratele său, însă, clătină din cap. Era un tânăr înalt și impunător, conștient de puterile lui până-n pânzele albe.
   - Aiurea! Ne-am anunțat, dinainte, nu i-am bătut la ușă pe nepusă masă, nu?
   Se întoarse din nou spre Carlos.
   - Dacă nu voiai, n-avea decât să spui, amice. Vrem doar să ne răspunzi la câteva întrebări, atâta tot. Că doar n-or fi în știința rachetelor.
   Terry avea o problemă personală cu Carlos, dar nu i-o spusese niciodată.
   Îi purta pică, fiindcă furnizase armele care în cele din urmă fuseseră folosite asupra unor oameni de-ai fraților Clarke, într-un atac de răzbunare. Știa că era meseria lui și nu avea nimic personal, dar tot îl râcâia.
   - Tot ce vrem să știm, Carlos, e dacă tu ai procurat pistolul pe care l-a folosit fi-su. Acuma vrei s-o scol pe Anne Robinson din pat ca s-o întreb, sau ai să-mi răspunzi singur la-mpuțita asta de-ntrebare ca să putem și noi să ne ducem acasă și să mai dormim nițel?
   Louis zâmbi. Terry era cam japiță în unele privințe, dar o japiță simpatică. Îl plăceau cu toții, atât bărbați cât și femei, spre marea amărăciune a lui Renee, îndurătoarea lui prietenă și mamă a celor 5 copii. Pe partea cealaltă, odată fugărise 3 oameni prin tunelul Rotherhithe cu un satâr, și pe-atunci n-avea decât 17 ani. Asemenea întâmplări se țineau minte, iar Terry o știa mai bine decât oricine.
   Carlos în privea abătut, dar și cu furie. Era un om masiv, pe jumătate spaniol, pe jumătate antiguan. Moștenise temperamentul mamei sale spaniole și flerul în afaceri al tatălui din Antigua. La modul cel mai cinstit, nu putea înghiți un asemenea afront; trebuia să riposteze, și numai de-așa ceva nu-i ardea.
   Tyrell, însă, salvă situația.
   - După cum vezi, Carlos, moartea lui Sonny Boy al meu a stârnit mare vâlvă în comunitatea noastră.
   Carlos, însă, era prea nemulțumit. Aproape se hotărâse să le vândă un punct, dar acum era decis să nu le mai dea nimic.
   - Ascultați, băieți, dacă v-aș vinde-n seara asta niște pocnitori, și ați împușca alt asociat cunoscut cu ele?
   Dădură cu toții din capete.
   Expansiv, Carlos își desfăcu brațele, pentru a fi cât mai convingător.
   - Ei, și dacă victima ar avea niște frați care-ar vrea să știe care-i faza și cum stă treaba, și eu le-aș asculta trista poveste...?
   Dădu din cap spre Tyrell.
   - Nu e lipsă de respect, amice. Da` dacă, după ce-i ascult, le-aș spune cui am vândut fiarele, și ei ar veni după voi, cu mine ce s-ar întâmpla?
   Tyrell zâmbi.
   - Ai crăpa.
   Carlos râse.
   - Tocmai. Și-atunci, de ce să dau din gură pentru voi? Eu vând marca, vă privește ce mă-sa faceți cu ea, nu? Răspund la o cerere, nici mai mult, nici mai puțin. Dacă nu v-aș vinde vouă, ar veni să ceară alt bulangiu. Și, pot s-adaug, la un preț mult umflat. Nu răspund de folosirea niciunui fier cumpărat de la mine, și din păcate nu pot nici să încalc legea discreției, fără să devin un Bertie Smalls al Sudului Londrei. Înțelegeți ce vreau să zic?
   Tyrell oftă.
   - Are și el dreptate.
   Îl durea s-o spună, dar trebuia să fie drept. Nici lui nu i-ar fi convenit să-l audă pe Carlos predicând tuturor cine ce cumpărase. Ar fi ieșit un haos de nedescris.
   Carlos știa că era pe cale să câștige.
   - Niciodată - și repet, niciodată - nu vorbesc despre niciuna din tranzacțiile mele, cu nimeni. Dac-aș vorbi, copiii ar veni încoace așa de repede, c-ar pârli asflatul de pe șosea. M-au și umflat, și tot mi-am ținut clanța, cum știți foarte bine.
   Îi privi pe toți 3, înainte de a continua.

.........................................................