Sacrificiul, Martina Cole

...............................................................

                        4-7

         Făcuse 8 luni pentru posesie de arme de foc, după care scăpase pe baza unei chichițe tehnice în legătură cu percheziția poliție, prin mașinațiile unui avocat foarte scump și elocvent.

   - Așa că mă tem că nu pot să-mi schimb în niciun caz practicile de afaceri, cum vreți voi. Îmi pare rău pentru băiat, dar lucruri de-astea se mai întâmplă. Nu pot vorbi despre nimic în legătură cu tranzacțiile individuale, cum v-am explicat. Ceea ce pot să vă spun, însă, e că n-am știut dinainte despre nimic din ceea ce avea să i se întâmple băiatului tău. Oamenii îmi cumpără fiarele. După aia, ce fac cu ele, îi privește.

   Era un răspuns sincer, prietenos, iar Carlos tocmai scăpase dintr-o situație foarte periculoasă.

   Zâmbi dezarmant.

   - Un lucru am să vă spun, totuși, și anume: nu căutați prea departe. De multe ori am observat, în trecut, că informațiile pe care vrei cel mai puțin să le auzi se găsesc la tine-n ogradă.

   - Ce vrei să spui cu asta? îl întrebă Tyrell, care niciodată nu avusese prea multă prezență de spirit, și încă mai încerca să înțeleagă.

   - E doar o observație, atâta tot, ca de la un frate la altul, răspunse Carlos, zâmbindu-i.

   Tyrell dădu din cap, înțelegând în sfârșit ce voia să-i transmită traficantul de arme și recunoscător pentru ajutor, deși între timp dedusese și el atâta lucru.

   Același nume se învârtea prin capetele tuturor celor aflați în încăpere.

   Jude Hatcher.

            Nick privi ce mai rămăsese din Lance Walker și oftă.

   Duhoarea era incredibilă, iar imaginea vechiului său adversar zăcând pe dușumeaua murdară nu-l impresiona cu nimic.

   - Arăți ca-ntr-un film de Hammer Horror.

   Lance îl privi cu ochii înfundați în cap.

   - `Te-n mă-ta....

   Abia reușea să mai vorbească, îngălat și cu mare caznă. Numai ura îl mai ținea în viață, și o știau amândoi.

   - Ba du-te tu-n mă-te, că ești un poponar.

   Lăsându-se pe vine, Nick îl privi în față. Rezistența lui fizică îl uimea.

   - Ești ca și mort. Știi, nu?

   De data asta, Lance nu mai răspunse. Intra din nou în comă.

   Nick se ridică și, îndepărtându-se de mormanul de zdrențe murdare, își aprinse încă o țigară, ca să nu mai simtă mirosul. Peste 10 minute, aruncă peste Lance o găleată de apă, ca să-l trezească.

   - Mă duc să-mi iau un biftec în sânge și-o sticlă de vin.Am să mă gândesc la tine, cum zaci aici și mori.

   Îi zâmbi din nou.

   - Ai ceva să-mi spui? Dacă vorbești, te scutesc de alte chinuri - jur!

   Lance începu să tușească.

   - Gogoși....

   Era ultimul răspuns, și o știau amândoi.

   Nick oftă încă o dată, jucăuș și prietenos, cu sunetul reverberând printre pereții umezi de beton.

   - Merge, să zicem. Hai salut. Lance, să nu faci nimic ce n-aș face și eu, da?

   Și plecă, râzând și ascultându-l pe Lance Walker cum îl făcea în toate felurile.

                 Gino privea acul pe care i-l oferea Jude.

   Își suflecase mâneca și-și aplicase chiar și garoul pe braț. Vena i se umfla frumos, iar adrenalina provocată de gândul la ceea ce avea să facă îi accelera bătăile inimii.

   Dar nu de emoție, ci de teamă.

   - Vrei s-o fac eu, iubitule?

   Vocea lui Jude era joasă și gâjâită, iar ochii încețoșați de pe urma dozei mari pe care o luase mai devreme. Acum arăta mai blândă; din privire îi dispăruse expresia hăutită și nervoasă asociată cu jinduirea după doza următoare.

   Lui Gino îi pieri dintr-o dată orice teamă.

   - Trage draperiile, fiule, intră în lumea ta și relaxează-te.

   Îi apropie brațul de ea și bătu în venă cu un gest expert. Continuând să zâmbească, înfipse acul sub piele.

   Mai întâi injectă încet heroina în fluxul sangvin, apoi trase sânge, spălând cu el interiorul seringii, înainte de a împinge definitiv în trup sângele și reziduurile de drog.

   Gino privea totul ca și cum i s-ar fi întâmplat altcuiva. Apoi efectul îl izbi, și rămase culcat pe spate, cu ochii închiși.
   În timp ce zăcea astfel, Jude se duse la bucătărie după vasul de spălat. Aruncă în chiuvetă toate farfuriile murdare și reveni cu bolul gol, punându-l pe podea, lângă Gino. Era și timpul.
   Băiatul începu să icnească, imediat ce trupul lui încercă să respingă substanța străină.
   - Rezistă, Gino, până la urmă o să merite, fiule.
   Tânărul transpira și vomita. Nu mai auzea decât râsul lui Jude, care-l asigura că devenea tot mai ușor, cu timpul...

           Angela bătu ușor în ușa dormitorului.
   - Pleacă.
   Nu mai striga. Vocea lui Tammy aba se auzea, iar Angela deschise ușa și intră.
   Dormitorul acela o uimise dintotdeauna. Era mai mare decât tot apartamentul în care locuise ea în copilărie. Își văzu nora ghemuită pe patul lat de 7 metri, arătând atât de mică și părăsită încât, pentru prima oară în viața ei, Angela simți un fior de milă pentru ea.
   - Nu vorbește serios, Tammy.
   Lui Tammy îi tremura buza de jos, iar ochii ei albaștri erau înroșiți de plâns. Când își văzu soacra în dormitor, fără obișnuita ei expresie disprețuitoare și vorbindu-i atât de frumos, nu mai rezistă.
   Izbucni încă o dată în lacrimi.
   Angela se așeză pe marginea patului, bătând-o cu blândețe pe spate.
   - Gata, Tammy. Vrei să-ți aduc să bei ceva? Un ceai?
   Clătinând din cap, Tammy se ridică încet. Înghiți un nod, zgomotos, înainte de a spune, printre smârcâieli și tuse.
   - E niște brandy în barul de-acolo....
   Angela n-avea nimic împotriva unui strop de tărie, așa că se duse la bar și turnă două pahare măricele.
   - Haide, scumpo. Bea-ți brandyul, o să învioreze.
   Secătuită de-atâta plâns, dar încă tremurând de emoție, Tammy sorbi cu poftă, tușind când alcoolul îi arse gâtul.
   - El te-a trimis aici?
   Vocea-i era scăzută și răgușită, de cât strigase și plânsese - dar și plină de speranță. Dacă Nick își trimisese mama acolo, însemna că-i păsa, însemna că venise acasă anume pentru ea.
   Angela clătină din cap cu tristețe.
   - Nu, Tammy. Dar nu te mai puteam auzi plângând.
   Câteva momente, tăcură amândouă. Trecuse atâta timp de când nu mai stătuseră așa de vorbă, încât totul părea nenatural, forțat....
   - Deci, nu s-a-ntors?
   Încă o dată, Angela clătină din cap.
   - N-a fost nimic serios în tot ce-a spus, iubito, nu mai are pe nimeni.
   Tammy zâmbi cinic.
   - Aș vrea să te pot vrede, dar știu că are pe cineva. O simt în mine...
   Angela oftă.
   - Te iubește, știi doar că te iubește. Chiar dacă ar avea pe alta, n-ar însemna nimic, Tammy. Tu ești cea mai importantă din lume pentru el.
   Își desfăcu iar brațele, gesticulând, arătând în jur, prin încăpere:
   - Uită-te ce casă ai, fetițo, nu ți-ar fi dăruit toate astea dacă nu ținea la tine. Nu ți-ar fi cumpărat mașini și ceasuri, și toate celelalte, dacă nu-i păsa de tine, nu-i așa?
   Lui Tammy îi plăcea să audă asemenea cuvinte, deși în urechile ei sunau fals. Nick îi făcea cadouri numai fiindcă încerca să-i satisfacă toate nevoile materiale, și să fie și el cu conștiința împăcată. Și totuși, Tammy ar fi renunțat la toate și s-ar fi întors în apartamentul primăriei unde locuiseră imediat după căsătorie, dacă asta ar fi reînviat apropierea dintre ei.
   Dacă Nick ar mai fi cuprins-o doar o singură dată în brațe la fel ca atunci.
   Acesta era lucrul după care tânjea cel mai tare, acel sentiment de siguranță, în brațele lui, dorită de un bărbat pe care-l iubea atât de mult încât simțea o adevărată durere fizică doar privindu-l.

                                      CAPITOLUL 12

                Gino avea senzația că-l lovise un camion.
   Era ora 9,30 dimineața, și-l durea tot trupul. Pe deasupra, îi mai era și o sete incredibilă, îi venea rău de la stomac, iar cafeaua pe care o băuse părea grea ca plumbul.
   Jude îl sfătuise să-și astâmpere setea cu băuturi carbogazoase cât mai dulci, pentru că alungau și dorința de a lua o doză, până-și revenea. Gino reținuse acest detaliu, pentru viitor.
   Peste câteva zile, avea să înceteze să mai mănânce normal, iar în câteva săptămâni urma să-nceapă să slăbească. Tot câteva săptămâni mai avea și până la durerile insuportabile în urma cărora ar fi făcut literalmente orice ca să-și procure o doză.
   Pe moment însă, toate erau încă noi pentru el, iar Gino se hotărâse să profite la maximum și să îmbrățișeze noile senzații cu toată demnitatea de care era în stare.
   Intră în baie și se uită în oglindă. Avea cearcăne sub ochi, iar pielea-i era palidă și cojită. Fu șocat de felul cum arăta și înțelese că maică-sa și-ar fi dat seama din primul moment că luase droguri.
   Acesta era lucrul de care femeia se temea cel mai tare, iar Gino simți un fior de neliniște.
   O iubea, dar tânguielile ei continue îl scoteau din minți. De când îi părăsise tatăl lui, se baza prea mult pe el. Acum, însă, își găsise un bărbat nou, așa că Gino avea mai mult timp liber.
   Își suflecă mâneca tricoului și-și privi înțepăturile de pe braț. Zâmbind, se hotărî să repete experiența. Atunci, așa cum îi promisese Jude, urma să atingă uitarea după care tânjea cu atâta disperare.
   Parcă ar fi spus: ce lucru îți poate oferi lumea, pe care să nu-l găsești și la tine-n cap?

          La ora 7,30 dimineața, Nick întră în casă, unde-l aștepta o priveliște pe care n-o mai văzuse niciodată.
   Mama și soția lui stăteau împreună în bucătărie, de vorbă: nu strigau, nu se certau, nu erau sarcastice, ci conversau cu adevărat.
   Era aproape ireal.
   - Deci, ai reușit să ajungi acasă? îl întâmpină Tammy.
   - Nu, am halucinații. Azi le-avem cu toți - am impresia că te văd stând de vorbă cu maică-mea. Cred că mi-o fi pus cineva niște E-uri în paharul cu apă.
   Lui Tammy îi veni să râdă, dar știa că ar fi fost riscant. Nick se pricepea de minune s-o facă să râdă și, imediat ce zâmbea, era clar că i le iertase pe toate. Era hotărâtă ca de data asta să nu mai cadă în plasă.
   - Aș face moarte de om pentru un ceai.
   Nick știa că era gata să izbucnească în râs și ar fi preferat asta decât s-o vadă plângând, deși în ultima vreme nu se mai prea întâmplase.
   - Serios? Ce e, s-au terminat spărgătorii prin cartier?
   Tammy îl văzu pălind și-și dădu seama că spusese o prostie.
   - Nu trebuia, Tammy.
   Nici măcar nu striga la ea. Ieși din cameră, și i se auziră pașii tropăind pe scară.
   - A fost urât ce-ai spus, chiar și pentru voi doi, o dojeni soacră-sa. Hai, du-te sus și vorbește cu el.
   Tammy clătină din cap, răspunzând cu sinceritate:
   - Nu pot. Vreau să-l rănesc, Angela - în ultima vreme, așa simt, tot mai tare. Dacă mă duc după el, mă voi lua iar la ceartă, încercâd să aflu unde-a fost azi-noapte. El o să-mi spună c-a dormit în mașină, iar eu voi ști că minte, am să i-o și spun, și iar va ieși cu scandal.
   Îi zâmbi Angelei.
   - Îmi dau seama ce fac, vezi? Știu că sunt proastă și ar trebui să-mi țin clanța, cum te-nvață în reviste. Dar nu pot. Trebuie să i-o spun, trebuie să știu.
   Se ridică de la masă.
   - Mai bine să terminăm cu cearta acum, înainte de a face duș.
   Ieși din bucătărie, luându-și cu ea și cana de ceai. În antreu, își văzu imaginea reflectată în oglinda întreagă. Arăta bine, și o știa. De ce nu putea să observe și el?
   În baia de lângă dormitor, Nick intrase deja sub duș, iar mobilul suna. Grăbită să răspundă, Tammy vărsă ceai pe podelele de stejar.
   - Alo?
   Auzi o voce feminină:
   - Cine-i la telefon? Tu ești, Nick?
   Tammy răspunse încet:
   - Soția lui.
   - A, bună, Tammy. Aici nevasta lui Gary, Nick e pe-acolo? Știi, Gary n-a venit acasă...
   - Nick face duș, răspunse Tammy, mulțumită să audă că era Maureen. Îi spun să te sune când iese, da?
   - Bine măcar că e sub duș. Gary și apa nu prea fac casă bună.
   Tammy râse.
   - Știu că s-a întâlnit cu Nick aseară, și de-atunci nu l-am mai văzut, continuă. În dimineața asta trebuie să mergem să ne cumpărăm o canapea.
   - Îi spun să te sune.
   - Mersi, iubito.
   După ce închise, Tammy rămase cu telefonul în mână, privind spre grădină. Vasăzică, Nick se întorsese acasă, iar Gary, nu. Nick venise cu gândul să-și petreacă noaptea acasă, iar ea îl alungase iar.
   Unde se dusese - și, mai ales, la cine?
   Începu să caute prin agenda telefonului mobil nume necunoscute, dar își dădu seama că Nick avea grijă să nu lase niciun indiciu la vedere.
   - Cauți ceva, Tam?
   Glasul lui Nick o făcu să tresară, și-i întinse telefonul, fără tragere de inimă.
   - A sunat nevasta lui Gary Proctor. Nu s-a mai întors acasă azi-noapte.
   Nick ridică din umeri.
   - Și?
   Oftând, Tammy răspunse:
   - Zicea că s-a dus să vă întâlniți.
   - Da, am băut un rând, am discutat ceva afaceri... și de ce mama mă-sii îți dau eu ție explicații?
   Începu să se șteargă, iar Tammy îl privi cu uimire. În ochii ei, Nick arăta perfect. Simpla lui mărime o atrăsese întotdeauna.
   - Tu unde-ai fost?
   - Am dormit în mașină. Și acum, dacă-mi mai pui o singură-ntrebare, am să deschid ușa balconului și te-arunc peste balustradă fluierând melodia din „Love Story” - filmul meu favorit, fiindcă la sfârșit nevastă-sa moare.
   Totuși, îi zâmbea, iar Tammy simți cum o cuprindea din nou vechea atracție.
   - Să știi că te iubesc, Tams, și-am să consult un medic, îți promit.
   I-o spusese cu umilință. Dar de câte ori îi promisese același lucru în trecut, și de câte ori nu făcuse decât s-o împace până la următoarea ceastă?
   - Azi ce program ai? o întrebă el.
   Tammy ridică din umeri.
   - Un prânz cu fetele....
   - Deci, nicio schimbare. O să fie și vreuna care-ți place, în toată adunătura aia de orori?
   Tammy zâmbi din nou. Îi plăcea umorul lui sec.
   - Avem multe în comun, Nick.
   În timp ce intra din nou în baie, Nick răspunse, râzând:
   - Singurul lucru pe care-l aveți în comun e că toate v-ați născut brunete.
   Tammy îl urmă în baie.
   - Unde-ai fost de fapt, Nick?
   Înfășurându-și șoldurile cu prosopul, Nick dădu drumul la apa caldă ca să se bărbierească. Televizorul mergea, iar Tammy văzu că era pe Sky News.
   - Îți jur, Tammy, că am dormit în Range Rover. Și-ți mai jur, pe viața mamei mele, și că-n lumea mea nu mai există nicio altă femeie.
   Tammy îl cuprinse cu brațele pe la spate, savurându-i senzația trupului lipit de al ei.
   - Îmi pare rău, Nick, nu știu ce mă apucă uneori. Sunt așa de geloasă....
   - Eu sunt cel care ar trebui să fie gelos, Tams. În fond, ai și tu compensațiile tale, indiferent ce situație ar fi între noi, și nu fac scandal, fiindcă știu că eu sunt de vină.
   Era pentru prima oară când îi spunea cu voce tare ceva despre viața ei paralelă.
   - Pentru mine nu înseamnă nimic, Nick. Doar că mă fac să mă simt mai bine... să mă simt dorită...
   - Dar ești dorită, Tams!
   Îl privi în ochi, și avu surpriza de a vedea că erau plini de lacrimi.
   - Cât aș vrea să te cred, Nick....
   - Crede-mă.
   - Tot n-ar fi de ajuns, orice-ai spune.
   Nick oftă.
   - Așa că ne-ntoarcem de unde-am pornit, nu? Să rămân acasă sau să plec?

              Louis Clarke și Tyrell luau un mic dejun copios într-o cafenea de lângă Wandsworth Road. Era o masă numai bună să faci atac de cord, și o savurau din plin.
   - Ascultă, s-ar putea să nu fi mers prea bine azi-noapte, da ce pana mea, Lou, toate astea-s noi pentru mine, nu? De ce crezi că te-am chemat și pe tine?
   - Aș zice că-i mai bine s-o lași baltă. Am o presimțire nasoală în legătură cu toate astea.
   Tyrell nu-i răspunse. Continuă să mănânce, întrebându-se peste cât timp avea să-i mai slăbească durerea din suflet.
   - Nu pot, Lou, dar dacă mă lași singur, te-aș înțelege.
   Louis zâmbi.
   - Trebuie să clarificăm ceva, Tyrell. Cred că Terry vrea să ne ajute serios - a spus-o clar.
   Tyrell dădu din cap.
   - Mulțumesc, Lou.
   - Atunci, mergem să vorbim cu Jude?
   În ceea ce-l privea pe Louis, era cel mai logic, dar se temuse să i-o spună prietenului său.
   Tyrell dădu din cap, dar îi pierea treptat pofta de mâncare. Cel mai tare se temea să descopere că oartea lui Sonny ar fi putut fi evitată, și Jude, nu el, s-ar fi putut asigura de asta. Își alungă din minte gândul. Nu știa cum ar fi făcut față unei asemenea descoperiri.
   - Am nevoie doar să-mi pun gândurile în ordine, apoi putem începe. O știi pe Jude, nu se trezește o dată cu restul lumii. La ora asta, încă e dusă.
   Louis, care o ura din rărunchi, nu-i răspunse. În schimb, se concentră asupra mâncării, reproșându-și în sinea lui faptul că nu putea decât să-și amărască și mai mult prietenul.
   Dar ce altceva putea face?
   Avea un presentiment rău. Ceva nu era în regulă cu moartea lui Sonny Boy, iar Louis nu era sigur că voia să știe ce anume.

           - Doamna Proctor?
   Maureen dădu din cap, privindu-i cu o teamă instinctivă pe cei 2 oameni din pragul ușii.
   - Poate. Cine întreabă?
   Cel mai vârstnic oftă.
   - Haideți, să nu ne mai jucăm. Unde-i Gary?
   Femeia ridică din umeri.
   - De unde puii mei să știu eu?
   - Păi, mașina lui a fost găsită la aeroportul Stansted, abandonată, cu un kil de cocaină în portbagaj. Așa că ne-ntrebam dacă nu cumva s-a dus într-o mică vacanță, înțelegeți?
   Ridicând iar din umeri, Maureen începu să închidă ușa.
   - Nu l-am văzut. Dacă-l găsiți înaintea mea, transmiteți-i salutări, da?
   Mai practicaseră de multe ori același joc.
   - Putem intra? se interesă polițistul, prin ușa care se închisese.
   - Aveți mandat? strigă și mai tare Maureen, care avea mult mai multă experiență decât ei.
   - Nu....
   - Atunci, valea!
   - Putem obține unul.
   Nu se osteni să răspundă. În schimb, se duse sus și scotoci prin casă după orice-ar fi putut fi incriminator. Până se întorceau ei cu mandatul, putea să arunce orice arăta suspect în curtea vecinilor, pentru care nu exista mandat de percheziție.
   Treaba era gata.
   Avea să-l omoare pe Gary când punea mâna pe el. Mereu se întâmpla la fel, el crea probleme, iar ea trebuia să le rezolve. Cum îi spunea tot timpul surorii sale: „Nu s-a schimbat nimic.”

           - Acum te simți mai bine?
   Gino dădu din cap.
    - Ți-am spus eu, nu?
   Îi zâmbi.
   Jude era aproape invidioasă. Își amintea cum fusese și pentru ea prima oară, acea senzație de a se afla în altă parte... undeva în propriul ei trup.
   Drumul spre adevărata evadare nu se găsea în bilete de avion sau într-o slujbă plăcută, nimicurile pe care ți le oferă întotdeauna oamenii așa-zis normali. Puterea se afla într-un ac - pentru cine binevoia să-l folosească.
   Gino era dus din nou, în zona crepusculară, cum spunea mereu Sonny când Jude alegea fuga de realitate.
   Se auzi o bătaie în ușă, iar Jude se duse să deschidă.
   Mama lui Gino stătea în prag, cu toate cele 80 de kilograme ale ei, părul blond tuns paj și o geacă de doc.
   - E aici?
   Clătinând din cap, Jude întrebă cu falsă nedumerire:
   - Cine?
   Deborah White o privi de sus, iritant.
   - Cine crezi?
   Se vedea clar că n-are chef de gogoși.
   - Sigur că nu e, ce să caute Gino aici?
   Părea sinceră și, câteva secunde, Deborah își aminti că femeia aceea tocmai își îngropase copilul și simți o undă de compasiune.
   - Nu știi unde-ar putea fi, Jude?
   Jude ridică din umeri, dorindu-și ca Deborah să fie la un milion de mile depărtare. Nici moartă m-ar fi fost rău.
   - Nu....
   În timp ce vorbea, Gino se repezi afară din cameră, spre toaletă, gata să vomite. Se clătina ca un om beat, lovindu-se de pereți, cu mâna peste gura deja plină. Deborah își privi fiul și i se opri inima în piept.
   - Gino?
   Se îmbulzi pe lângă Jude, trântind-o de perete.
   - Ei, ia stai, asta-i casa mea!
   Vocea ei cauză totul, avea să-și spună Deborah mai târziu. Faptul că se purta ca și cum ar fi fost nedreptățită, când fiul lui Deborah era drogat de nu mai știa de el și voma din cauza heroinei primite de la gioarsa asta mincinoasăă care stătea la nici un metru de ea.
   Îi dădu lui Jude un pumn care ar fi culcat la podea și pe Giant Haystacks. O simți cum se prăbușea sub lovitură și, în timp ce cădea, piciorul lui Deborah se mișcă de la sine, izbind-o pe Jude în cap cu toată puterea. Regreta că purta doar pantofi, nu o pereche de bocanci.
   Pentru prima oară de când se știa, voia să ia viața cuiva, căci știa că Jude tocmai o luase pe a fiului ei. Chiar dacă nu murea pe loc, avea să fie mort, după ce drogul îl prindea în plasă.
   Alergă după el, la toaletă. Duhoarea o izbi mai întâi, apoi își văzu fiul prăbușit peste veceu, cu ochii sticloși și tricoul nou și frumos acoperit cu fiere galbenă. Încercă să-l ridice, când Jude apăru în spatele ei.
   - O luase deja... L-am primit în casă... I-am spus că nu e bine, Debbie...
   Deborah se întoarse spre ea, furioasă.
   - Arde-te-ar focul de târfă! Mi-ai luat băiatul și l-ai drogat, de-a ajuns ca tine! Acum, că ți-ai pierdut fiul, vrei să mi-l pierd și eu pe-al meu?
   Striga din răsputeri, iar vecinii începuseră să se adune în ușă. La Jude era mereu cabaret, parc-ar fi fost distracția locală.
   - Numai pe el îl am!
   - Voiam doar să-l ajut!
   Jude își credea de-acum propriile cuvinte, și se înfierbânta tot mai tare.
   - Da, mi-am pierdut băiatul. Și ce credeai, că m-aș băga de bunăvoie într-o treabă din-asta? Încercam doar să-l ajut, cum ți-am spus!
   - Tu n-ai putea ajuta pe nimeni, Jude. Nu ești în stare să te-ajuți decât pe tine. Gino al meu ținea la fiul tău, și era un băiat bun, Sonny. Oricât de-mpuțită ești tu cu viața ta de rahat, el era un băiat de treabă. L-ai distrus cum distrugi tot ce-atingi. Ești o drogată și drogații nu fac nici cât o ceapă degerată-n ochii mei! Cât ți-ai ținut mizeria la tine-n casă, treaba ta, da` acum ai dat de dracu` cu mine cum nici nu-ți închipui!
   O înhăță pe Jude de gât și o izbi cu putere de perete, lovindu-i capul de mai multe ori, dureros, în timp ce răcnea la ea:
   - Nu vreau să-l văd pe Gino al meu la budă scoțând curu` pe interval cum făcea nenorocitul tău de Sonny, săracu`, ca să-ți aducă ție! Toate-le vedeam, când ne duceam la bingo, cum se curvăsărea pentru tine! Pic de rușine n-ai! Ăștia ca tine habar n-au ce-i aia rușine. Toți muncim ca niște amețiți ca s-ai tu droguri! S-a-ntors lumea cu curu-n sus!
   O luă pe Jude iar la pumni și în timp ce niște brațe o trăgeau înapoi, strigă:
   - Un curvete, Sonny al tău! Mai mare rușinea, ce i-ai făcut la băiatu` ăla! Ei bine, la al meu n-ai să i-o faci!
   Louis privea șocat scena, nevenindu-i să creadă ce auzea, dar știind instinctiv că era adevărat.
   Tyrell o ținea în brațe pe femeia aceea voinică, încercând s-o calmeze. Toți vecinii se adunaseră pe palier, clătinând din capete și șușotind între ei. Unii aveau în mâini chiar cafele, ceaiuri și beri, care cum prefera. Veniseră ca la o petrecere, dar Tyrell nu sărbătorea nimic, ci doar asista la umilirea finală a fiului său mort.
   Deborah se mai calmase și plângea, spunându-i lui Tyrell printre sughițuri:
   - Uită-te la băiatul meu... ea i-a făcut asta. Are mințile duse de drog, și ea i l-a dat. Sonny al tău nici nu s-ar fi atins, deși numai Dumnezeu știe ce-o fi-ncercat să-i bage și lui pe gât. Știu sigur, că-i auzeam pe Gino și amicii lui cum vorbeau. Toți o cred nemaipomenită, fiindcă pot să bea și să fumeze cannabis pe-aici cât au chef. Și n-am ce să fac, înțelegi? Casa mea-i plicticoasă pe lângă asta. Da-ți spun eu, am s-o omor! Acum îl duc acasă și dacă aud că s-a mai apropiat de căcăstoarea asta-i ca și moartă. Fiindcă, dacă de-asta-i nevoie ca Gino al meu să nu se mai drogheze, am s-o fac!
   Toți ascultau tăcuți, iar Tyrell o privea cu compasiune, știind că spunea adevărul.
   - Du-te acasă, iubito, rezolv eu. O să ți-l aducem pe băiatul tău înapoi, scumpo, și-ți dau cuvântul meu că n-o să mai pună piciorul pe-aici.
   - Uită-te la el! Uită-te-n buda aia, să vezi în cel hal l-a adus!
   Tyrell se întoarse spre Gino, îl văzu căzut pe toaletă, fără puteri, și-i veni s-o pocnească și el pe Jude.
   - Haide. Să vă ducem pe amândoi acasă.
   Dădu din cap spre Louis, care intră în toaletă și, văzând cum arăta băiatul, îi puse peste umeri un prosop murdar, înainte de a-l ridica în brațe. Îl scoase pe sus din apartament, fără să știe care era mai murdar - Gino sau prosopul.
   Oamenii de pe palier se împrăștiară încet, în timp ce treceau pe lângă ei. Continuau să comenteze pe șoptite, clătinând din capete, văzând în ce stare era tânărul Gino.
   - Gata spectacolul, oameni buni.
   Tyrell o conduse pe Deborah afară, fără să închidă ușa în urma lui. Acum Jude tăcea, știind că praful se alesese din orice urmă de compasiune pe care o mai avuseseră pentru ea, după moartea fiului ei.
   Biata Jude se dusese de mult. Acum era din nou Jude toxicomana.
   Dar se consola cu un lucru: Gino avea să se întoarcă. Orice-ar fi crezut maică-sa, urma să se întoarcă. Drogul îl chemase, la fel cum o chemase și pe ea, și oricât dădea din gură Deborah despre scumpul ei fiu, era la fel ca toți ceilalți din cartier: un accident care aștepta să se întâmple.
   Jude trânti ușa în fețele vecinilor, chiar în timp ce sosea poliția. Ca de obicei, nimeni nu văzuse nici nu auzise nimic, și era mai bine așa. Atâta vreme cât nu erau la mijloc Arme de Distrugere în Masă, îi durea-n cur cu ce se ocupau locuitorii cartierului.

                                               CAPITOLUL 13

                  Gino era în pat.
   Știa că ceva nu era în regulă dar, cum Jude îi dăduse o doză mai mare decât prima dată, era dus complet. Nu-i mai păsa ce se întâmpla în jurul lui. Tyrell și Louis îl culcaseră, iar Tyrell îl veghease o vreme, amintindu-și că făcuse același lucru și pentru Jude, de nenumărate ori.
   Apartamentul acela era o revelație, atât de curat și primitor...
   În acest sens, Gino avea șanse mult mai mari decât avusese Sonny vreodată. Deborah făcuse cafele pentru toți, iar Tyrell și Louis se așezaseră în bucătărie, așteptând-o să se calmeze îndeajuns pentru a vorbi.
   Tyrell știa ce simțea; și el avusese același sentiment de zădărnicie, de-atâtea ori, în timpul vieții sale alături de Jude.
   Nu-l lăsa inima să-i spună că starea aceea mergea întotdeauna spre mai rău, niciodată spre mai bine.
   - Ceea ce-ai spus adineori despre Sonny al meu... era adevărat?
   Deborah se întoarse spre el, în timp ce punea cănile de cafea pe masa imaculată, cu ochii încă roșii de plâns și inima îndurerată, căci trebuia să-i spună adevărul.
   - Chiar n-ai știut?
   Tyrell clătină din cap cu putere, mișcându-și cozile. Semăna cu Sonny - poate avea pielea puțin mai închisă, dar asemănarea era vizibilă.
   - Arăt eu de parc-aș fi știut?
   Deborah se așeză și ea la masă, scoțându-și țigările și bricheta și trăgând scrumiera spre ea.
   - A început când avea 15 ani. Pe-atunci, n-o făcea cu regularitate, dar eu mergeam într-o seară la bingo, iar toaletele de lângă stația de autobuz sunt locul favorit al băieților de pe interval. Ei, și l-am văzut pe Sonny Boi acolo, și i-am făcut cu mâna.
   Trase cu sete din țigară, înainte de a clătina din cap cu tristețe, adăugând:
   - Era un băiat de treabă, n-avusesem niciodată probleme cu el, deși alții aveau o droaie.
   Tyrell înțelese că încerca să-i spună că nu vorbea din răutate, dar înțelesese deja și singur. Fusese de ajuns să-i arunce o singură privire fiului ei, și știa de ce se certase cu Jude.
   - Continuă, doamnă White.
   Femeia trase iar din țigară. Louis văzu că-i tremurau mâinile și știu că Jude, ca de obicei, distrusese încă două vieți în drumul ei spre uitare.
   - Băieții de-acolo, se vede clar ce fac, Dumnezeu să-i apere. Drogați, cocainomani - mă rog, ca peste tot, nu? ridică ea din umeri. Te obișnuiești. La început, a fost șocant, înțelegeți? Să-i văd acolo, fardați, fâțâindu-se ca niște pițipoance... Da` cu timpu, se pierd în peisaj. Nimeni nu-i mai lua în seamă, de la o vreme. Da` să-l văd pe Sonny acolo... zău că m-a șocat.
   Îl privi pe Tyrell în ochi.
   - Îmi era simpatic, de multe ori i-am făcut de mâncare, aici, sărăcuțu`. Da` i-am zis lui Gino al meu să nu se mai apropie de el, de-atunci încolo. N-aveam nimica personal, toți știm ce frumos se purta cu Jude. Oamenii-l admirau pe Sonny pentru câtă grijă avea de ea. Și știți ce-i cel mai rău? Că n-a meritat niciodată. Femeia aia i-o-mpuțită de hienă!
   Își aprinse încă o țigară, de la chiștocul celei dinainte. Ridicându-se în picioare, spuse:
   - Mă duc să văd ce mai face Gino, și pe urmă am să beau ceva. Vreți?
   Tyrell dădu din cap, știind că dorea să aibă companie.
   - Paharele-s în dulapul de lângă ciuvetă.
   Ieși din bucătărie, cu țigara în mână. Louis se ridică, bucuros că avea ceva de făcut.
   Îi era greu s-o audă vorbind despre faptul că Sonny se prostitua, așa că nu putea decât să presupună cât îi era de greu lui Tyrell.
   Deborah reveni cu o sticlă de sctoch ieftin și le umplu paharele.
   - Mergea des pe-acolo?
   Tyrell își auzi propriul glas întretăiat de oroare și neîncredere, și fu nevoit să-și înghită lacrimile. Nu știuse niciodată, nici nu-i trecuse prin minte, că se putuse întâmpla așa ceva. De ce nu-i spusese nimeni?
   Dar știa de ce.
   De frică.
   - La început, nu, da-n ultima vreme, l-am văzut tot mai mult. Îmi spunea și Gino, înțelegeți? Nu voiam să se-amestece. Citești în ziare, vezi la televizor, da` acolo e pe bune. N-oi fi eu mama anului, și-oi fi locuind într-o magherniță, da` fac tot ce pot pentru copiii mei. Sonny era pe ducă, dom`le. Știu că nu vreți s-auziți, da` așa era. Îl ținea-n gheare, cum în viața mea n-am mai văzut, și-l înhățase și pe Gino al meu. Le dădea ocazia să fie băieți răi, și ei s-au repezit. N-au putut să reziste ispitei.
   Trase o dușcă din pahar, cu poftă.
   - Gino a zis că Sonny Boy n-avea încotro. Dacă nu ieșea la produs se ducea Jude în locul lui, și nu-i convenea, iar ea știa. Și nici nu mai avea clienți, în halu-n care-ajunsese. Așa că se ducea el în locul ei, fiindcă târfa aia puturoasă nu mai era-n stare nici să scoată curu` la bătaie ca să-și facă rost de droguri.
   Tyrell închise ochii, distrus.
   Începând din nou să plângă, Deborah spuse cu o voce tânguitoare:
   - Și-acuma, ce-am să mă fac, mm? Acum băiatu` meu a prins gustu`. Acum știe care-i faza, și cum stă treaba. O să mai vrea, că nu-l duce minte. Cu furtișagurile mă mai împăcam și eu, da` nu cu asta. Am s-o omor. Jur pe toți sfinții c-am să-i fac bucata la curva aia, și puțin îmi pasă.
   Louis îi umplu din nou paharul, știind că avea nevoie să-și amorțească durerea.
   - Am să stau cu ochii pe el, promit. N-o să se mai întoarcă la Jude, doamnă White. Pe băiatul meu n-am putut să-l ajut, fiindcă nu știam destul, da` de-al dumitale o să am grijă. Mai drept de-atât nici nu pot să spun, o asigură Tyrell.
   Deborah dădu din cap. Asta sperase să audă.
   - Te-a iubit, Sonny Boy, atâta lucru știu și eu. Tot timpu` vorbea despre dumneata.
   Era doar o mică mângâiere, dar mai mult de-atât nu-i putea oferi.

            Nick se afla la clubul său din Bermondsey, un moc local frecventat de fețe cunoscute.
   Avantajul era că nimeni nu putea să intre fără să fie cunoscut de ceilalți membri, sau să aibă un arsenal destul de mare pentru a-i da lui Tony Blair pretextul de a ordona o invazie.
   Ultima soluție, oricât de improbabilă, fusese încercată de-a lungul anilor de oameni mai capabili decât trupele de intervenție, iar localul era încă în picioare, supraviețuind într-o lume care se schimba încontinuu.
   Stevie era nervos, iar acest lucru îl irita pe Nick, care-i spuse tăios:
   - N-au cum să ne dea de urmă. Or să creadă că plasa marfa și l-a înfundat careva - cum se-ntâmplă de-obicei cu dealerii care se grăbesc. Sticleții vor crede că Gary și-a făcut o operație pe portofel deschis. Se-ntâmplă tot timpul, firme mai mari care sar pe ăia mărunți. N-au cum să ne ia urma, așa că nu te mai frăsui ca un rahat și bea și tu un rând!
   Stevie înțelegea logica spuselor lui Nick, dar situația devenise prea grea pentru el. Voise să-l cotonogească rău pe Gary Proctor, nu nega asta, să-l snopească în bătaie, dar nu să-l omoare.
   O roșcată tânără, cu picioare suple și un piept suspect de voluminos, se apropie, zâmbindu-i amical. Apoi, întorcându-se spre Nick, întrebă cu un acent pronunțat din Essex:
   - Mi-aduseși leafa?
   Nick râse. O plăcea, era fată bună. 18 da` arătând de 12 nefardată, făcea striptease de când fugise se-acasă, la 15 ani. Dădu din cap spre barmaniță, care-i întinse un plic.
   - Poftim, scumpo, ne vedem săptămâna viitoare.
   Roșcovana își fâlfâi genele, făcându-i cu ochiul, dar amândoi știau că nu era decât un joc. Nu-l interesa, și din cauza asta îl plăcea cu atât mai mult. Bărbații se dădeau la ea de la 9 ani, când fusese dată în adopțiune. Acum știa cum să-și poarte de grijă mai bine decât femeile de 3 ori mai vârstnice ca ea.
   Îi mai zâmbi o dată lui Stevie; Nick o asigurase că l-ar fi putut interesa o șustă - și nu greșea. Stevie era prea stătut.
   Nevastă-sa era o sfântă pentru că-l așteptase, dar avea trupul unei femei de 40 de ani, iar viața era prea scurtă pentru monogamie, atâta lucru învățase și el la pârnaie.
   În timp ce începea să converseze cu fata, Nick zâmbi. Peste 20 de minute, ajunseseră în celălalt capăt al barului, iar Stevie nu se mai gândea nici la nevastă, nici la copii, nici la Nick.
   Roșcata era fată bună, nici vorbă, reușise de minune să-l scape pe Nick de nefericitul ăla. Știa că Stevie voise să se răzbune pe Proctor, dar lovitura de grație o dăduse Nick - așa că, de ce-și mai făcea griji? După standardele lor, el nu-i dăduse decât două palme.
   Nick îl simpatiza pe Stevie, dar în unele privințe era ca o babă. Totuși, închisoarea putea avea efectul ăsta. Ieșeau de-acolo, fie căliți și în stare să ducă toată lumea pe umeri, fie ca Stevie - tremurând speriați și de umbra lor.
   Dar voise ca Proctor să fie pus la punct, și o rezolvaseră, la fel cum făcuse Nick și cu rahatul ăla furăcios de Lance Walker.
   Punct - ce mama mă-sii!

             Tyrell și Louis se întorseseră la Jude.
   Lui Louis îi părea rău pentru prietenul său, știind că simpla umilință îl omora. Auzise zvonuri despre Sonny, toată lumea le auzise. Încerca să-și imagineze ce simțea Tyrell, și-i era imposibil. Dar, în fond, el îl văzuse întotdeauna pe băiat cu alți ochi. De-asta era un om de treabă. Tyrell își iubise fiul, lucru pentru care Louis îl respecta.
   Când intrară în apartament, Jude stătea în antreu, ca și cum i-ar fi așteptat. Avea un ochi învinețit, și gâtul umflat, după bătaia pe care o primise.
   - Fă pizdo.
   Tyrell nu știu care fu mai surprins de cuvintele lui - Jude, sau el însuși. Niciodată nu-i mai vorbise așa, deși știa că o asemenea insultă făcea parte din viața ei, la fel ca mizeria care o înconjura, ca mirosul pe care-l răspândea în jur.
   Era desculță, și i se vedeau urmele de ace între degetela de la picioare și prin venele ferfenițite de pe glezne.
   Văzând-o așa cum o vedeau toți ceilalți, Tyrell simți că-i pierea toată vinovăția lui obișnuită, făcând locul unei uri atât de intense încât îl speria chiar și pe el.
   - Am fost făcută în feluri și mai rele, Tyrell.
   Văzându-l cum se strâmba sardonic, Jude simți primul fior de neliniște.
   - Nici nu mă mir.
   Tyrell scoase din buzunar un chiștoc de marijuana și și-l aprinse cu degete tremurătoare. Mirosul de sconcs era greu și dulceag, amestecându-se cu celelalte miasme din apartament.
   - Vasăzică, scosese curu` la produs, da?
   Jude își dădu la o parte părul din ochi, cu un gest disprețuitor.
   - Aiurea. Știi cum sunt ăștia de pe-aici, numai căcaturi vorbesc.
   - O cred pe Deborah, Jude.
   Ridicând din umeri cu falsă indiferență, Jude spuse pe un ton plictisit, parcă destinat anume să-l provoace.
   - N-ai decât să crezi ce vrei. Acum e prea târziu, nu? S-a dus.
   Vorbea despre Sonny ca și cum ar fi fost un cățel fugit de-acasă, sau un străin care nu însemna nimic pentru el.
   În acel moment, Tyrell își dădu seama că exact asta însemnase fiul ei pentru ea. Doar un mijloc de atingere a unui scop - și presimțea că bietul Sonny fusese tot timpul conștient de acest lucru.
   Louis nu era pregătit pentru atacul fulgerător care urmă, și nici Jude. Femeia dispăru sub o ploaie de lovituri care pe oricare alta ar fi omorât-o. Louis avu nevoie de 5 minute ca să-și tragă prietenul înapoi.
   Niciodată nu mai văzuse o asemenea furie, și știa că Tyrell o ținuse mult timp închisă în suflet. Era o ură cu rădăcini adânci, care acum se dezlănțuise.
   - De unde-avea băiatul meu pistolul ăla, Jude?
   Gâfâia de efort, iar Jude, care abia se mai ținea pe picioare, răspunse cu răutate:
   - Habar n-am.
   Vocea ei îl provocă din nou și, când o atacă iar, prietenul său abia reuși să-l scoată din apartament.
   În timp ce-l împingea în mașină, Louis se întrebă care aveau să fie urmările acelei nopți.
   Avea să afle curând.

             Maureen Procter se uita la a doua pereche de polițiști care o vizitau în aceeași zi. Nu putea înțelege ceea ce tocmai îi spuseseră.
   - Sunteți siguri că e Gary al meu?
   Comisarul dădu din cap cu tristețe.
   - E mort?
   - Nu, doamnă Proctor, dar e într-o stare foarte gravă.
   - Și spuneți că a fost bătut și ars?
   Polițistul confirmă din nou.
   - Dar de ce să-i facă cineva asta bărbatului meu? Știu că-i un nesimțit enervant, dar nu cunosc pe nimeni care să ajungă până acolo.
   - Vreți să vă ducem la spital?
   Îl privi de parcă i-ar fi crescut încă un cap, sub ochii ei.
   - Vreau pe dracu`! Am să mă duc singură.
   Tot drumul până la secția de arși a spitalului Billericay, Maureen se întrebă pe cine-o fi scos din pepeni Gary de data asta. Se mai întrebă și cui să-i spună mai întâi, căci era foarte posibil ca vreun cunoscut al ei să știe cine săvârșise fapta. Însă cel mai mult o nedumerea kilogramul de cocaină pe care-l găsiseră în mașina lui.
   Drogurile nu erau principala ocupație a lui Gary, nici a lui Nick, și colaboraseră îndeaproape în multe privințe. O fi prizat Gary cocaină, dar nu făcea contrabandă. Sentințele erau prea severe. Își vedea de celelalte treburi.
   Sau poate nu știe ea despre partea asta? Poate i-o ascunsese, știind că detesta drogurile de orice fel?
   Maureen își izgoni gândul. Gary era în spital, nu închis, așteptându-și eliberarea pe cauțiune.
   Bătut și ars. Suna ca o răzbunare între homosexuali... Oare mai făcea și altele despre care ea nu știa?
   Foarte posibil - dar în niciun caz cu Nick alături de el. Nick era cunoscut ca un bun familist. Nici măcar afemeiat nu era. Flirta, făcea curte, dar nimic mai mult. Gary, însă, parc-ar fi fost un vier în călduri. Oare se băgase peste femeia altuia? Sau, mai la obiect, fiica vreunuia?
   Gândul o speria pe Maureen.
   Se hotărî să-l caute pe Nick Leary cât putea de repede, pentru a vedea ce știa. Dar nu de pe mobil. Avea să-l sune de la un telefon public, ca să nu i se poată da de urmă.
   Dacă era vorba de afacerile obișnuite ale lui Gary, i se cuvenea o compensație de la Nick și prefera s-o ia cât mai curând.
   Avea multe la care să se gândească, iar Nick Leary, oricât de drept ar fi fost, nu era un om pe care să-l provoace. Spera numai ca Gary să fi ținut minte acest lucru.

            Tyrell stătea cu Sally în salonul fostei lui case, privind cum fiii lor conversau între ei.
   Curios, dar camera părea mai mică decât și-i amintea, deși plecase de-acolo doar cu o săptămână în urmă. Cum era posibil ca el să nu fi știut? De ce nu-și dăduse seama că ceva era în neregulă?
   Noua descoperire explica multe, lucruri care i se păruseră suspecte dar, atunci, nu se simțise în stare să pună întrebări.
   De pildă, obiceiul lui Sonny de a dispărea noaptea târziu, fără nicio explicație, și cele două telefoane mobile pe care le purta mereu asupra lui. Probabil că unul era pentru clienții regulați.
   Când aflase ce i se întâmplase băiatului său, Tyrell nu se gândise nicio clipă că ar fi putut exista ceva care să-l facă să se simtă și mai îngrozitor.
   Dar se înșelase.

          Tammy plecase să ia prânzul cu prietenele. Angela era din nou singură. Nu știa ce să facă în legătură cu lucrul îngrozitor pe care tocmai îl aflase.
   După plecarea lui Tammy, scotocise prin casă, ca de obicei. Nu se putea abține. Văzuse un lucru pe care nu crezuse să-l mai revadă vreodată în viața ei. Dovada minții tulburate a fiului său.
    Ce putea să facă?
   Își deschise micul seif și scoase fotografiile. La vederea lor, ochii i se umplură de lacrimi, dar și le înghiți. Era mai rezistentă decât Tammy, trebuia să fie.
   În timp ce privea prin anexa spațioasă pe care i-o construise fiul ei și vedea toate mobilele frumoase pe care Tammy o ajutase să le aleagă, îi venea să plângă, dar anii în care-și reprimase sentimentele o împiedicau.
   În cele mai grele momente din viața lui, soțul ei fusese un bărbat stoic. Orice ți s-ar întâmpla, lumea din afară nu trebuie să afle niciodată.
   Cu ani în urmă, asta se referise la vecini. Acum, însă, cel mai apropiat vecin al lor locuia atât de departe, încât n-ar fi putut ajunge acolo decât cu autobuzul.
   Dar plânsul lui Tammy o afectase pe Angela mai mult decât s-ar fi așteptat. În timp ce o auzea suspinând, avea senzația că de pe propriile ei emoții se ridicase un capac de oțel, silind-o să înțeleagă faptul că nora ei era îngrozitor de nefericită, fără a avea nicio vină. Discuția prelungită pe care o avuseseră împreună schimbase perspectivele Angelei.
   Știuse de mult timp că situația dintre ei nu era deloc roză, și dăduse vina pe Tammy, cu mofturile și cheltuielile ei. Dar, în sinea sa, fusese mereu conștientă că lucrurile nu puteau sta atât de unilateral. Nick își moștenise tatăl doar cu numele, reflectă ea înverșunată.
   Tammy nu dorea numai sex, ci și dragoste. De-a lungul anilor, neavând parte de la Nick nici de una, nici de alta, frustrarea o făcuse să degenereze, aproape autodistrugându-se.
   Angela cunoștea prea bine acele senzații - motiv pentru care, pe moment, își ținea gura în legătură cu fotografiile pe care le găsise în buzunarul de la haina fiului ei, la doar 10 minute după plecarea lui Tammy.
   Nu spre binele lui - încetase să-și mai facă griji pentru Nick, din momentul când le descoperise - ci înspre interesul lui Tammy, nora pe care niciodată n-o agrease, dar pe care acum nu voia decât s-o iubească și s-o apere.

                                         CARTEA A DOUA
                                           CAPITOLUL 14

                 Nick își privea soția care-și bea vinul.
   De fapt, îl sugea, mai bine zis. Dar dacă putea măcar s-o facă să gândească la fel ca el, atunci merita să arunce 70 de lire sterline pe o sticlă. Era un restaurant scump, și numai Nick ar fi putut obține o masă atât de bună fără rezervare.
   Era un loc frecventat de lumea bună, iar Nick știa că asta o atrăgea pe soția lui. Toate prietenele ei aveau să afle că o dusese acolo, iar pentru biata Tams asta conta cel mai mult.
   Trebuia s-o liniștească în legătură cu ceea ce i se întâmplase lui Gary. Era foarte important s-o atragă de partea lui.
   Îi umplu din nou paharul.
   - Bagă-n tine, Tams.
  Tammy zâmbi; era deja pe jumătate afumată.
   - Deci cine crezi că i-a făcut lui Gary figura aia?
   Nonșalant, Nick ridică din umeri.
   - Dracu` să mă ia dacă știu, Tammy.
   Îl privi atentă. Putea să vadă și singură că mințea fără să clipească. Dar mai știa și că în ochii altcuiva ar fi părut sincer, nedumerit chiar.
   Nick Leary era un mare actor. În multe privințe, își ratase adevărata vocație.
   - Deci, cel mai bun prieten al tău și partener de afaceri e găsit ars de viu, și ție nu ți se pare deloc ciudat? Nici măcar nu te interesează să afli cine-a făcut-o?
   Nick clătină iar din cap.
   - Exact.
   Tammy se mai uită la el câteva clipe, înainte de a spune veselă:
   - Atunci, am să le întreb pe neveste. De obicei, noi toate la un loc reușim să dăm de capătul oricărei afaceri necurate de pe-aici.
   O privi lung, conștient că mesenii ceilalți urmăreau schimbul de replici, deși nu puteau auzi despre ce vorbeau.
   - A, ba nici să nu te gândești.
   Apucând-o de încheietura mâinii, o strânse atât de tare, încât Tammy se strâmbă de durere.
   - Uită-te la mine, Tams, și citește-mi pe buze. A dat o lovitură fără știrea mea și cineva l-a turnat, da?
   Tams dădu din cap, îngrijorată de tonul lui.
   Era convinsă că Nick știa ce se întâmplase, și că nu era vorba numai de o acțiune pe cont propriu. Se gândi câteva momente, apoi murmură încet:
   - Are vreo legătură cu Stevie Daly?
   Îl întrebase la nimereală, bazându-se mai mult pe instinct. Anii în care-i aruncase în față diverse nume pentru a-i smulge o reacție își făceau efectul.
   Avu satisfacția de a-l vedea pălind și mai mult.
   - Ți-ai greșit cariera, Tams. Trebuia să te faci polițistă.
   Tammy râse, mulțumită că nu greșise.
   - Sunt prea scundă.
   Nick o studie. Era micuță, într-adevăr. Și asta făcuse parte din atracția ei asupra lui, mai ales când era atât de cooperantă.
   - Și ce-a făcut Gary? Cred că ceva foarte rău. Stevie e un spărgător de bănci, nu un ucigaș - e o mare diferență.
   Nick oftă.
   - Nu știu despre ce vorbești, Tammy. Te-ai uitat la prea multe filme.
   Tammy știa că n-avea să mai scoată o vorbă de la el, dar faptul că era ceva în legătură cu Stevie o mai liniștea cât de cât.
   - N-ai făcut-o tu, așa-i? îl întrebă, ca să se asigure.
   Nick clătină din cap.
   Se întrebă ce să-l mai întrebe în continuare. Prefera să-l creadă - de fapt, nici n-avea încotro.
   - Să zicem că merge. Dar ne putem aștepta să ne bată cineva la ușă?
   - Dacă întreabă gaborii, am fost cu tine toată noaptea, OK?
   Tammy zâmbi afectat, cu ochii ei albaștri aproape cenușii - un cenușiu de oțel, dându-și seama de ce-o adusese acolo. Ca s-o facă să-l tragă de limbă. Învăța cum lucra Nick, dar el nu trebuia să știe asta.
   Cunoașterea era putere, cum spunea el mereu.
   - Înțeleg. Ai nevoie de mine ca să-ți confirm minciunile, așa că m-ai adus aici. Ar fi trebuit să ghicesc.
   - Întotdeauna ai avut o minte ageră, Tams, de-asta m-am și însurat cu tine.
   La asta, Tammy zâmbi.
   - Deci, ăsta a fost motivul, da?
   Durerea îi revenise în voce, iar Nick se întrebă cât mai avea până să se îmbere, să se ia la ceartă, iar el s-o poată duce acasă cu conștiința împăcată. O calitate a lui Tammy, însă, era aceea că nu uita niciodată un mesaj pe care-l înțelesese.
   Orice s-ar fi întâmplat, alibiul lui era de-acum sigur.

            Louis Clarke bea o vodcă mare cu gheață, într-un club din Clerkenwell, povestindu-le fraților lui toate noutățile descoperite despre fiul lui Tyrell.
   Ceilalți erau uimiți și-și dădeau seama cât de stânjenit era Louis.
   - Mă simt ca o bârfitoare împuțită!
   Toți râseră nervos.
   -Păi, într-un fel, asta și ești, nu?
   Terry Clarke era roșu la față, de furie și jenă.
   - Dacă unul dintre băieții mei pățea chestia asta, aș fi înnebunit.
   Ceilalți dădură din capete a încuviințare.
   - Nu el a fost de vină, ci balega aia care l-a fătat. Jude aia. Căca-m-aș în ea de zdreanță.
   - Și el cum a luat vestea? se interesă Colin, cel mai vârstnic dintre frați.
   - Cum crezi? Tu cum ai fi luat-o?
   - Numai în cur nu.
   În glasul lui Terry se simțea sarcasmul, iar frații lui râseră, deși se simțeau vinovați.
   Louis oftă.
   - Ascultați, o să-i dăm o mână de ajutor, sau nu? Cred că are dreptate când spune că la mijloc e mai mult decât se vede cu ochiul liber.
   Colin dădu din cap, apoi spuse:
   - Totuși, îl cunosc pe Nick Leary, și e garantat ca o liră sterlină. N-are cum să fie implicat.
   - Dar cui i-o fi dat prin cap să-l prade? Știu că a avut niște probleme cu Leo Green, acu` câtva timp. Da` Leo nu-i un bandit de gazometru. I-a dat doar o palmă și l-a terminat.
   Terry se încruntă. Leo Green era dealer de arme și droguri. Nici unele nici altele nu erau punctele forte ale lui Nick. El se ocupa strict de cluburi și prostituție, având ca paravan firma de construcții care mergea în câștig chiar și de una singură.
   - De ce s-au certat?
   - Leo își plasa marfa prin cluburile lui. Știi cum e - iei câțiva puști ca să ducă înăuntru produsele. Din câte-am auzit, a ieșit cu cântec și un puști era să moară. Căcaturi de E-uri și Rohypnol - viol la șustă, în paștele mă-sii. Care-i problema dacă-mbeți gagicile sau le dai puțină coca? Tinerii din ziua de azi nu mai au pic de clasă! Oricum, Nick Leary a prins de veste și s-a dus totul pe copcăă, da` Nick nu-i omu` căruia să-i tragi țepe, se descurcă el și singur.
   Billy Clarke interveni și el.
   - Da` și Leo se descurcă. Or fi ajuns ei la o-nțelegere, ceva, dacă n-a curs sânge.
   Nimeni nu răspunse, iar Louis se duse la bar și mai comandă de băut.
   - Și cu Leary cum a rămas, totuși? Cred că s-ar putea ca Leo Green să fi fost înfundat din răzbunare, cum ar veni?
   Louis clătină din cap.
   - Nu știu nici eu, da` am să-i spun lui Tyrell. E-n ultimul hal, de când a aflat că fi-su era gay.
   Billy oftă.
   - Da` oare chiar o fi fost? Țiu minte c-amvăzut un documentar despre curveții ăștia, și mulți dintre ei o fac doar pentru bani, nu de plăcere. Nu-s poponari pursânge.
   Terry și Colin râseră.
   - Când te-ai uitat tu la un rahat de film documentar?
   Billy roși.
   - Știi cum e Caroline, se uită la toate nasolelile alea...
   Ceilalți frați se priviră, râzând și mai tare.
   Caroline era o brunetă înaltă și cu picioare lungi, cu ochi albaștri îndepărtați și un trup de supermoedl, și o minte ca o capcană de oțel. Ea și Billy se adorau, și toți frații aveau câte o slăbiciune pentru ea. După 12 ani de căsnicie și 3 nașteri, încă mai arăta ca o adolescentă.
   - Mie nu-mi place Leo Green, nici să mă-mpuști! scrâșni Colin, ursuz.
   - Ce ți-a cășunat.
   El era cel mai taciturn dintre frați, gânditorul. Deși adeseori părea un bufon aiurit, era de fapt creierul organizației, în multe privințe. Când vorbea, îl ascultau, pentru că spunea lucruri neobișnuite.
   Bău din halba de bere, după care se șterse la gură zgomotos și spuse:
   - Cu ani în urmă, Leo a avut o nasoală cu un gagiu care aducea filme porcoase de la Amsterdam. Ăla i-a tras o țeapă, iar Leo, știți ce-a făcut? Ca să vedeți ce viclean poate să fie bulangiul ăla - a aranjat o vacanță într-o rulotă cu nevasta și copiii, a umplut mașina, până și câinele l-a luat, și a ieșit în fața gagiului, care era cu camionul. Gagiu` a ieșit din tunelu` Dartford, iar Leo l-a troznit c-o rangă. Praf i-a făcut măgăoaia, de față cu nevastă și copii cu tot.
   Când au venit curcanii, Leo le-a servit o gogoașă lacrimogenă că gagiul era să-i zboare de pe drum cu camionu`, că era și el un om nevinovat care mergea-n vacanță cu familia, și-a pus mâna pe rangă doar fiindcă ăla voia să-i radă mașina cu copiii-n ea. Gaborii erau să-i dea și-o medalie pentru curaj! Că doar gagiu` nu putea să le spună la sticleți care era treaba, nu?
    A ajuns la tribunal și l-au înfundat pentru tulburarea liniștii publice, conducere agresivă, una, alta. Lui Leo i s-a părut de râsu` lumii. Își folosise proprii copii, ca să i-o plătească! Dacă ieșea pe dos, și gagiu-l stâlcea pe el, și pe urmă-i mai nenorocea și mașina? Eu, unu`, zic că-i în stare de orice. De-asta nici n-am avut niciodată treburi cu el.
   - Deci crezi că s-ar putea să fi fost implicat în spargerea de la Leary?
   Colin ridică din umeri.
   - Nu știu. Nu zic decât că are de-a face cu puști care-i plasează drogurile, așa că se poate ca măcar să-l fi cunoscut pe Sonny. E dealer și de arme, chestie care-l interesa pe Tyrell, nu? De unde-a făcut rost băiatu` de pistol, în primu` rând. S-ar putea ca Leo să nu fie încurcat personal, da` să ne pusă pe pista aia care trebuie.
   - Cum adică, e dealer de arme? întrebă Louis, surprins.
   Colin răspunse încet, ca și cum i-ar fi vorbit unui copil de 5 ani:
   - Dealer de arme i-atuncea când te duci la el acasă, și-ți vinde un pistol.
   Râseră toți din nou.
   - Ce-am mai râs. Credeam că era doar dealer de droguri, nu?
   Colin ridică din umeri.
   - Un tip de-ai mei a luat de la el un fier de toată frumusețea, le vinde ieftin. Da` după cum îl știu pe Leo, trebuie să fie și vreun clenci la mijloc, altfel n-are cum. Nu face opere de caritate.
   - Tyrell unde-i acum?
   Louis ridică din umeri.
   - E troznit de drog. De când a părăsit-o pe Sally, s-a schimbat. Nu mai poate să și-l alunge pe Sonny Boy din minte. Da` cred că-i și normal, dacă stai să te gândești.
   - Mie Sally aia nu-mi place, interveni Billy. Caroline mi-a zis că-i o tipă rece - și-o știți pe nevastă-mea, rareori vorbește de rău pe cineva.
   Dădură cu toții din capete. Semn al respectului ce i-l purtau Carolinei, toți cei de la masă îi ascultau opiniile fără să stea pe gânduri - spre deosebire de propriile lor neveste și iubite, cărora niciodată nu le cereau părerea și pe care nici nu le ascultau, decât când vorbeau despre casă și copii.
   Despre teritoriul lor, cum ar veni.
   - Mie-mi place de Tyrell, spuse Billy cu tristețe.
   - Un tip beton, și cred că cu cât îi dă mai repede de capăt, cu atât mai bine-o să-i fie. Șmecherii numesc asta închidere.
   Toți îl priviră iar pe Colin, îngândurați. Ultimul lucru la care voiau să se gândească era avortul care trecuse drept viața lui Sonny Boy.
   Toți își doreau o viață mai bună pentru copiii lor - altfel, de ce-ar fi făcut atâtea sacrificii?

             Sally își privea soțul, în timp ce acesta își împacheta ultimele haine în valiza mare pe care o țineau de obicei pentru vacanțe.
   Nu-i venea să creadă că o părăsea cu adevărat.
   - Pot să-ți aduc o cafea?
   Era tot ce-i putea spune, semn că ar fi vrut să rămână, și o știau amândoi.
   Dacă Tyrell accepta cafeaua, Sally s-ar fi așteptat să încerce s-o sărute, poate și să se culce cu ea. La început, l-ar fi refuzat, apoi s-ar fi înduplecat, și după aceea toate ar fi fost la fel ca înainte.
   Tyrell îi văzu expresia rugătoare din ochi.
   - Nu pot. Am o întâlnire cu cineva și sunt deja în întârziere.
   Îi vorbea pe un ton indiferent, și știa că o rănea, dar nu-i mai păsa. De câte ori îi vorbise și Sally lui Sonny Boy așa, când acesta telefonase ca să ceară cu frații lui? Îl întrerupea în mijlocul frazei, îi spunea că dormeau, că învățau, orice, iar Tyrell o lăsase. Asta era partea cea mai rea, că și el o lăsase, fiindcă nu fusese destul de bărbat ca să-i spună să-l lase pe bietul băiat în pace.
   - Ei, atunci eu nu te mai rețin.
   Tyrell zâmbi.
   - Nici nu mă rețineai. Apropo, de ce nu mi-ai spus că Sonny sunase pe mobilul tău, în Jamaica, în noaptea când a murit?
   Îi văzu pe față expresia șocată.
   - Poliția ți-a notat numărul printre ultimele lui apeluri. Au vorbit și cu tine despre asta, sunt sigur.
   - Nu mă găsise.... le-am și spus...
   Dar lui nu-i spusese, iar acum Tyrell voia să se lămurească. O vedea bâlbâindu-se și se bucura, căci așteptase momentul potrivit să i-o spună.
   - Conform înregistrării apelurilor, convorbirea a durat 1 minut și 20 de secunde, așa că nu-mi înșira baliverne. Ai făcut ceea ce făceai tu întotdeauna, nu-i așa, Sal? L-ai expediat rapid, fiindcă nu suportai să se amestece în viața ta meschină și ocrotită.
   Sally clătină din cap negativ.
   - Toți erați plecați....
   - Dacă aș fi vorbit cu el, poate că nu mai făcea ceea ce a făcut. Poate - poate numai - suna ca să ceară un ajutor, sau un sfat....
   La asta, Sally râse și răspunse pe un ton dur.
   - Voia bani. I-am zis să aștepte până ajungem acasă. Vasăzică, și-n vacanță trebuia să plătim viciile maică-sii?
   Tyrell își repezi fața aproape de a ei, scrâșnind printre dinți:
   - Ești o pizdă, Sal! O pizdă rea, invidioasă și răzbunătoare.
   Era pentru a doua oară când îi spunea unei femei așa, în doar câteva zile.
   Tyrell închise ochii și trase adânc aer în piept, căci tot pentru a doua oară îi venea și s-o pocnească de să nu se mai scoale de jos.
   - Avea nevoie de ajutor, și nu te-ar fi sunat dacă nu era disperat. Doar știa cum te purtai cu el.
   - Și de unde era să știu eu ce-avea de gând să facă?
   Tyrell se șterse la nas. Îi curgea, și trebuia să facă mari eforturi ca să nu izbucnească în plâns.
   - Se prostitua, Sal. Băiatul ăla punea curu` la bătaie pentru maică-sa, și eu n-am știut niciodată, fiindcă-ai avut tu grijă să n-am timp să stau de vorbă singur cu el.
   - Nu puteai să-i trimiți bani din Jamaica.
   Tonul ei redevenise disprețuitor. Își revenise, iar Tyrell era nevoit s-o admire, fie și numai pentru asta.
   - A, aici te înșeli. Puteam să-i cer unui prieten să-i dea bani din partea mea. O mai făcusem și înainte.
   Îi văzu uimirea pe față, ceea ce-i dădu un mic sentiment de satisfacție.
   - Niciodată n-ai știut nici jumătate din tot ce se întâmpla, Sal, dar credeai că știai, și asta-ți convenea de minune. Ei bine, eu m-am dus. Cum spuneam, am o întâlnire cu cineva, am treburi de făcut.
   Își trase valiza grea de pe pat, iar cuvertura de mătase căzu pe jos. Știa că pe Sally o mâncau degetele s-o pună la loc, ca să fie totul în ordine.
   Pe când ieșea cu valiza din dormitor, își văzu băieții și-și dădu seama că auziseră totul. Dar nu mai putea să spună sau să facă nimic, căci plângea. Plângea după fiul lui mort. Aceștia 2 erau vii și bine îngrijiți, știa. Trebuia să-și pună gândurile în ordine înainte de a le vorbi despre cele întâmplate.
   Dezvăluirile din ultimele câteva zile îl distruseseră. Nu era sigur dacă avea să-și mai poată reveni vreodată complet. Nu știa decât că, dacă nu ieșea imediat din casa aia, avea să explodeze.
   Cei 2 băieți îl priveau cu ochi mari, iar Tyrell lăsă să-i scape valiza. Luându-i pe amândoi în brațe, îi strânse la piept. Apoi, ridicând iar bagajul, porni în jos pe scara îngustă.
   În timp ce ieșea, îi auzi pe amândoi strigându-l, dar închise ușa și se îndepărtă cât putea de repede.
   Avea să se ocupe de ei mai târziu, când reușea iar să vorbească normal și să le explice cât putea de bine situația care se crease cu mama lor. Acum, însă, era conștient că trebuia să scape, și exact asta făcea.
   În mașină, își aprinse o țigară de marjuana și trase adânc, înainte de a porni înapoi spre apartamentul lui, unde avea întâlnire cu Louis Clarke.

                                               CAPITOLUL 5

                   Jude se uita pe fereastră și încerca să-și calmeze nervii.
   Numărul la care încercase nu răspundea, și devenea tot mai nervoasă ori de câte ori suna din nou. Dar știa că trebuia să meargă până la capăt.
   - Domnul te va ajuta Jude, dacă-L rogi.
   Își dădu ochii peste cap.
   - Pe Domnul îl doare-n cur de mine, cum știi foarte bine, Verbena.
   Cealaltă femeie nu era șocată de cuvintele ei. Se așteptase să le audă. Acum, însă, se ruga și spera ca într-o bună ziJude să vadă lumina și să i se dăruiască Lui.
   - Greșești, fato. Și acum, lasă-n pace telefonul ăla și vorbește ca lumea cu mine.
   Pe Jude o treceau toate sudorile, și nu numai din nevoia drogurilor, ci și de nervi. Își simțea propriul miros. Trebuia să ia banii și să se-ntoarcă acasă, unde se simțea în siguranță, unde se putea convinge că viața revenise la normal.
   - Pun pariu că pe-aici toți se distrează de nu mai pot.
   Verbena clătină din cap.
   - Și de ce crezi asta, iubito?
   Jude ridică din umeri.
   - N-am tocmai parfumul lunii, nu? Acum, că mi-am pierdut copilul, bănuiesc că n-o să mai fiu binevenită aici.
   - În casa mea vei fi binevenită întotdeauna, Jude, știi bine.
   Impulsiv, Jude o apucă strâns de mână.
   Verbena își pierduse un fiu, și de-atunci nu se mai simțea în stare să iasă din casă. Uneori, acest lucru o nemulțumise pe Jude, care știa că dacă bătrâna ar fi putut, ar fi scutit-o de un drum.
   - Ce m-aș face eu fără tine?
   Prin cine știe ce minune, Jude era sinceră, și i se simțea în voce.
   Peste 5 minute, Verbena își deschidea poșeta și-i dădea lui Jude destui bani pentru un plic de 10, deși amândouă se purtau ca și cum ar fi fost bani de mâncare. Era un joc pe care-l practicau de ani de zile, iar Verbena se întreba când acea să ia sfârșit strania lor asociere.
   Numai o dată cu moartea uneia dintre ele, reflectă ea. Spera ca ei să-i vină rândul prima. Atunci, în sfârșit, avea să poată ieși din casă.
   După ce Jude luă banii și plecă, bătrâna se duse la fotografia cu mormântul nepotului ei. Frecând-o cu degetul mare, se gândi la viața lui, conștientă că el fusese singurul om din lume care înțelegea de ce-i dădea bani lui Jude.
   Sonny moștenise firea iertătoare a Verbenei, și era tristă că nimeni nu mai recunoscuse vreodată acest lucru.

          Nick își lăsase soția într-o vinărie, cu prietenele, ducându-se apoi acasă pentru a se schimba și a se odihni câteva ore, ca să-și pună gândurile în ordine.
   După ce se îmbrăcă, ieși din casă, pentru prima oară fără să-și ia rămas-bun de la mama lui. Trebuia să plece, îl apăsau pereții. Simțea nevoia să fie printre oameni.
    Își parcă Mercedes-ul sport într-un mic rond și urcă până la etajul 10 al unui bloc din Plaistow, cu lift murdar. Puțea.
   Când ieși din cabină, își drese glasul și scuipă zgomotos peste balustrada de beton a balconului.
   Doi băieți stăteau pe palier, poștind un chiștoc, și-i aruncară o privire scurtă. Nick trecu pe lângă ei fără o vorbă și bătu într-o ușă proaspăt vopsită în roșu.
   Îi răspunse un tânăr blond, de vreo 18 ani.
   - Mă întrebam când ai să mai apari pe-aici.
   Nick zâmbi.
   - N-ai putut să mai reziști, iubițel, te simți singur?
   Băiatul cu ochi mari și albaștri îl trase în antreu. Mirosea a pui fript Kentucky și a ochiuri.
   - Mda, pentru moment.
   Nick scoase din buzunar 100 de lire sterline, zâmbind.
   - Închide-ți mobilul, în noaptea asta suntem între noi, OK?
   - Orice vrei tu, Nick.
   Continuând să zâmbească, Nick replică:
   - Ți-aș putea spune și eu la fel, scumpule. Și-acum, dezechiparea și nu te mai prosti.

              - Ești sigur că vrei să-l vezi?
   Tyrell dădu din cap.
   - Tyrell, chiar ții neapărat să intri-n treaba asta? Leo i-un bulangiu de categoria grea, știi bine.
   - Categorie mai grea decât tine și frații tăi? N-aș crede.
   Louis zâmbi.
   - Înțelegi tu ce vreau să spun. Sunt doar vorbe, dom`le. Dac-a avut vreo legăturăă cu Leary, asta nu putea să aibă nicio legătură cu băiatul tău, nu?
   Tyrell ridică din umeri.
   - E tot ce știu pentru moment, dom`le. Gândește-te. Ce mama mă-sii să caute el într-o casă ca aia, c-un sistem de alarmă ca la Fort Knox...
   Louis oftă. N-avea chef s-o ia iar de la-nceput; parcă ar fi fost o placă stricată.
   - Dacă Leary ea acasă, alarma n-avea de ce să fie pornită, nu?
   Tyrell clătină din cap.
   - În ziare scria că era pornită parțial, adică numai la parter, în timp ce ei dormeau.
   Deși Louis confirmă, Tyrell vedea clar că nu-i erau deloc boii acasă.
   - Vreau să zic, Leary e un tip dur. N-avea el nevoie de alarmă, ca tot omu` de rând, nu? Gândea la fel ca noi: cine-ar îndrăzni să ne jefuiască?
   Tyrell râse.
   - Asta vreau să zic și eu, cine-ar îndrăzni să-i spargă casa? Stai și te gândește!
   Cu blândețe, Louis răspunse:
   - M-am gândit, amice, și cred că singurul om care ar încerca să-l prade ar fi un băiat fără minte și care n-are habar în ce se bagă. Un băiat ca Sonny al tău. Probabil a făcut-o la libera inspirație, știi că avea mereu nevoie de lovele.
   Tyrell își termină zgomotos cutia de Red Stripe, apoi o storci și o aruncă în direcția lăzii de gunoi.
   - Sonny al meu o fi avut multe defecte, nu neg, era doar un puștan fără minte, dar nici mort nu s-ar fi gândit să spargă căsoiu` ăla. Cum am mai spus, nu-l prea dădea deșteptăciunea afară din casă. De ce tocmai pe Nick Leary? Până-n noaptea aia, Sonny nu furase decât...
   Se întrerupse, așa că Louis termină el în locul lui:
   - Prieteni, vecini și rude?
   Îi era greu s-o audă spusă cu glas tare, dar acela era adevărul.
   - Da` tocmai asta încerc să-ți spun, Louis, n-avea experiență pentru așa ceva. Trebuie să-l fi ajutat careva. Poate Leo știe ceva.
   Louis știa că n-ar fi avut niciun rost să-l contrazică.
   - Ai și tu dreptate... Hai să mergem. Colin și ceilalți au să ne-aștepte, OK?
   Orice-ar fi avut de spus Leo Green, frații Clarke se asigurau că nu mințea. Tyrell avea noroc cu niște prieteni ca ei, și o știa. Se ridică și-l îmbrățișă pe Louis.
   - Trebuie să fac eu treaba asta, înțelegi? Trebuie să primesc o explicație despre ce s-a întâmplat.
   Louis dădu din cap, deși în sinea lui se întreba dacă nu cumva prietenul său cerea prea mult.
   - Sper doar să afli ceea ce vrei, amice.
   Tyrell își dădu la o parte cozile din față, răspunzând cu tristețe:
   - Și eu, Lou, fir-ar neamu` meu al dracu`.... Și eu.

             Leo Green nu era deloc încântat. Se pomenise cu frații Clarke în casa lui.
   În casa lui.
   Și cum spunea Colin, era într-adevăr o casă foarte frumoasă.
  O vilă mare detașată, în sudul Londrei, cu grădină întinsă, atât de plină de copaci încât de pe stradă casa nici nu se vedea.
   Acest lucru îi convenea de minune lui Leo, care avea nevoie de discreție pentru activitățile sale.
   Nu strica nici poarta electrică, precum și cei 2 dobermani care patrulau prin grădină 24 de ore din 24, 7 zile pe săptămână, primiți de la un prieten care ținea o groapă de gunoi. Câinii de la groapa de gunoi erau cei mai buni, căci nu simțeau cu adevărat afecțiune pentru nimeni și nu-l respectau decât pe omul care-i hrănea. Nici vorbă ca gaborii să intre-n casa aia fără să-l anunțe cu destul timp înainte.
   Spre deosebire de frații Clarke, firește, care puteau să intre-n dormitorul lui și să se pișe pe nevastă-sa-n pat fără ca nimeni să sufle o vorbă, și cu atât mai puțin el. Tocmai asta-l zădăra pe Leo.
   Își achitase partea de pupincurism în tinerețe, întrecându-i treptat pe toți cei pe care-i periase, până ajunsese în vârf. Acum el era cel care dădea ordinele, cel pe care-l ascultau toți, în lumea lui - și când colo, o forță mult mai puternică îi invadase cabinetul spațios și elegant, și nu-i convenea, nu-i convenea deloc.
   - Ceva de băut, Leo? Mi-e gâtul uscat ca o cârjă de bărzăune.
   Sărind de pe scaun, Leo spuse pe un ton de scuză:
   - Sigur că da. O bere merge?
   Colin Clarke dădu din cap.
   - Vor fi aici într-un minut, și atunci putem să ne-apucăm de treabă. Nu te reținem, așa-i?
   Știa că-l rețineau, dar puțin îi păsa, și mai știa și că și Leo știa acest lucru.
   - Vai de mine! Pot s-ajung când vreau în vizita aia.
   Vorbise fălindu-se. Voia să le dea de înțeles că era un om puternic.
   Billy rânji.
   - O-mpuțită de vizită? Cine mai are vizite, în zilele noastre?

.............................................................