Limba română, Corneliu Vadim Tudor

Nu-mi place să vorbesc în limbi străine
Eu sunt un vultur, nu sunt papagal
Privighetoarea cântă pentru sine
Un singur cântec, dar e magistral.

De ce-aş vorbi engleză sau germană
Sau graiul rus, francez sau spaniol?
Când limba mea-i balsam de pus pe rană
Izvor de apă vie, nu nămol.

În limba asta mă simt cel mai bine
Ea varsă raze de argint în jur.
Mai dulce e ca mierea de albine
Limba Română, templu de azur.

Ea s-a născut şi a-nflorit sub mâna
Lui Dumnezeu în 2.000 de ani.
Regină între graiuri e româna
N-o poate nimeni cumpăra cu bani.

Ce n-ar da alţii, Doamne, să vorbească
Atât de dulce, simplu şi bogat!
Ei ştiu să latre, să maimuţărească
Să dea comenzi scrâşnit şi cadenţat.

Fireşte, ştiu că toate au valoare
Exprimă stări de spirit, raţiuni
Dar nici o limbă nu cunosc sub soare
Precum e graiul nostru din străbuni.

Pentru această limbă a curs sânge
Pentru această limbă s-a murit.
E limba-n care Creştinismul plânge
În fiece biserică sau schit.

Eroică e limba cea română
A rezistat prin anii cei mai grei.
Cuvinte din retorica păgână
Ea a topit în creuzetul ei.

Nu-mi place să vorbesc în limbi străine
Deşi le ştiu şi chiar le preţuiesc.
Fiţi demni, urmaşi de legiuni latine,
De acest vechi veşmânt împărătesc.

Sacrificiul, Martina Cole

..........................................................

                          7.

         Terry îl luă pe Winters în primire de la fratele lui și, fără ceremonie, îl trase pe balcon.

   Omul era îngrozit și, convins că-i sunase ceasul, începu să se zbată din răsputeri. Cei 2 băieți de-acolo se chirciseră pe jos.

   - Treceți în casă, nenorociților.

   Băieții o luară la fugă cât îi țineau picioarele, întrebându-se ce mama dracului se întâmpla.
   - Haideți, fraților, să-l atârnăm puțin. Să vedem dacă-și amintește destul ca să mergem mai departe.
   Terry se distra vizibil. Disperat, Gordon Winters încă mai încerca să scape.
   Fără nicio dificultate, cei 3 îl ridicară peste balustrada balconului. Winters încetă să se mai zbată. Acum, se milogea să nu-l omoare.
   - Vă spun orice. Vă rog, nu.... vă rog... eu doar lucrez aici, e slujba mea, atâta...
   Terry râse.
   - Asta numești tu slujbă? Hai că ești de tot râsu`!
   Îl zgâlțâi, speriindu-l și mai tare. Până jos era cale lungă.
   - Gura, poponar împuțit ce ești, și răspunde-le amicilor mei.
   Întorcând capul spre Tyrell și Louis, le strigă:
   - Hai, băieți, întrebați-l. Da` repede, că-mi obosesc brațele și n-ar fi bine să-l scap pe trotuar, nu?
   Omul începu să plângă. Ajunsese la capătul puterilor, se vedea clar.
   Tyrell observă că unul dintre cei rămași în apartament își scotea mobilul. Înghiontindu-l pe Louis, reveni în cameră și i-l luă.
   - O dată să mai încerci o figură ca asta, și-ai să vezi ce pățești!
   Apoi se uită în jur.
   - La cea mai mică mișcare, o să vă pară rău câte zile oți avea, la toți!
   Nimeni nu se clinti.
   - Mai avem și alți amici afară, și nu v-ar conveni să faceți cunoștință cu ei, credeți-mă.
   Cuvintele lui își făcură efectul.
   Tyrell îl trase pe Winters înapoi, iar individul se prăbuși pe dușumeaua balconului. Dinții-i clănțăneau de frig și spaimă.
   - Să nu mă enervezi, Gordon, că iar ajungi acolo, și-a doua oară nu te mai trag înapoi, e clar?
   Omul dădu repede din cap, cu ochii bulbucați de frică. După care, Tyrell începu interogatoriul. Încă de la primele întrebări, Gordon Winters fu bucuros să-i răspundă.

             Lenny Bagshot reveni încet în apartamentul lui Jude. O văzu culcată pe canapea și se strecură până în spatele ei.
   Cu Jude, nu puteai fi niciodată sigur. Era posibil să se prefacă doar.
   Dar Lenny știa că habar n-avea de nimic. Grație drogului pe care i-l lăsase, niciodată n-avea să se mai trezească. Își injectase heroină pură, iar organismul ei nu putea să reziste la așa ceva.
   Zâmbi, privindu-i trupul neînsuflețit.
   Biata Jude, în sfârșit căpătase ceea ce-și dorise atât de mult. Fața ei era caldă încă, dar începuse deja să se răcească. Părea împăcată - probabil pentru prima oară de când se știa.
   Lenny se bucura că fusese lacomă, îl scutise de-un efort. Era mai bine să pară doar o simplă intoxicație cu o supradoză.
   Intră în dormitor și începu să caute. În mai puțin de 15 minute, ieși cu o geantă Pound Stretcher care conținea două telefoane mobile - al lui Jude și al lui Sonny - și o pereche de mănuși de piele pe care le folosise ca să nu lase amprente. Închise cu grijă ușa în urma lui. N-o putea încuia bine, dar o vreme n-avea să intre nimeni.
   Fluierând porni spre casă. Prietena lui voia să vadă „Love Actually”. Aveau o copie pirat, iar Lenny auzise că era un film bun.
   Jude îi și pierise din minte.
   Cum era și cazul - avea să-și spună Lenny, mai târziu.

            Angela stătea de mult timp cu Tammy pe podeaua dormitorului.
   Se întorsese fiindcă nu știa ce altceva să facă. Dacă mai stătea multă vreme la Hester, ar fi spus totul, și chiar și după tot ce se întâmplase, încă-și mai apăra fiul.
   Dar știa că de Tammy n-avea cum să-l apere. Soția lui avea dreptul să știe ce se întâmpla.
   Strângând-o la piept pe femeia deznădăjduită, Angela îi murmura cuvinte liniștitoare.
   - Haide, Tammy, să mergem în bucătărie, ca să-ți mai revii puțin da?
   Porniră, rezemându-se una de alta. Tammy tremura vizibil, suspinând nestăpânit.
   - De-asta ai plecat, nu? întrebă ea, aruncând fotografiile pe masa din bucătărie.
   Angela dădu din cap. Nici nu se putea uita la biata femeie a cărei viață tocmai fusese distrusă.
   - Unde le-ai găsit, Angela?
   - Și le lăsase într-o haină. Am găsit-o în pivniță... știi geaca aia a lui groasă, de piele maro? Cea de care era nedespărțit, până la spargere?
   Turnă apă fiartă peste pliculețele de ceai din cești.
   - Ei, voiam s-o pun la loc, atâta tot.
   Adică își vârâse nasul, ca de obicei.
   - Erau în buzunarul anterior.
   Se întoarse spre Tammy.
   - Și au căzut. Nu mi-am vârât nasu`...
   Ținea neapărat ca Tammy să știe că le găsise întâmplător. Sosise sfârșitul, știa atâta lucru.
   - De-asta n-avea niciodată timp pentru mine, așa e?
   Angela nu-i răspunse, nesigură ce să spună.
   - Tu știai?
   O privi lung, și în clipa aceea o văzu din nou ca pe o fată, o fată așa cum fusese și ea cândva.
   - De fapt, nu e vina lui, Tammy.
   Tammy își trase nasul, ștergându-se cu încheietura mâinii, ca un copil care plânge pentru un fleac.
   - Cum adică, nu-i vina lui - că doar n-o fi naibii a mea? În pozele alea apar băieți mici, copii...
   Dintr-o dată, își aminti de fiii ei și întrebă în șoaptă, dând să se ridice de pe scaun:
   - Și băieții mei? Oare și de ei s-a atins?
   Angela o împinse la loc, nu tocmai cu blândețe.
   - Taci, nu lăsa să ți-o ia mintea razna.
   Privind-o în ochi cu sinceritate, Tammy înțelese dintr-o dată totul.
   - De-asta ai stat cu noi, nu-i așa? Îl protejai, și-n același timp ne apărai și pe noi.
   Angela turnă încă două pahare mari de brandy și oftă adânc, înainte de a răspunde:
   - Nick avusese ciudățeniile lui, încă din copilărie. Avea 11 ani, când l-a acuzat pentru prima dată o vecină. Nici n-am crezut-o, bineînțeles - cum să-i facă fiul meu cel mare și frumos așa ceva băiețelului ei? Și era doar un băiețel, n-avea mai mult de 7 ani. Am considerat că nu fusese decât o poznă copilărească.
   Luă o sorbitură de brandy.
   - Ce făcuse?
   Angela clătină din cap.
   - Mai bine să nu știi. Dar ceea ce trebuie să știi e ceea ce-au făcut soțul meu și prietenii lui.
   Își termină repede paharul, apoi se ștese la ochi cu un șervețel, înainte de a continua.
   - Nu i-am putut opri, înțelegi? Pe vremea aia, taică-său bea tot timpul, ne detesta pe toți, de-asta nici nu mă văd prea des cu fiica mea. Ea m-a iertat, dar eu, una, n-am putut să mi-o iert niciodată.
   Trase adânc aer în piept, înainte de a continua încet:
   - Erau niște bieți copii, copiii mei, și n-am putut să-i ajut.
   Își mai turnă un pahar, și vorbi mai departe.
   - Îl chinuiau îngrozitor, iar dacă încercam să intervin, se întorceau împotriva mea. Iar Nick, săracul, de unde să știe? Din cine știe ce motiv, a început s-o dorească, îi plăceau banii, afecțiunea, pentru prima dată făcea ceva ce-i convenea lui taică-său. Era cuminte.
   Râse cu tristețe.
   - Îți dai seama cum mă făcea asta să mă simt?
   Se șterse la ochi încă o dată, dar lacrimile i se opriseră de-acum.
   - Ticălosul ăla a distrus toate sentimentele firești pe care le avusese Nick, și când a mai crescut și a ripostat, am crezut că se terminase totul. Era să-l omoare în bătaie pe taică-său, și cu asta, a fost gata.
   Își privi cu ochi obosiți nora.
   - Trebuie să mă crezi. Nu știam că i s-au format aceleași năravuri ca lui taică-său. Înțelegi tu, Nick a fost dintotdeauna așa cum a vrut el, mereu a avut puterea de a te face să crezi că era omul pe care-l vedeai înaintea ochilor. Dar nu e adevărat.... Nici chiar el nu mai știe ce e și ce nu.
   Tammy încerca să înțeleagă.
   - Da-i o nebunie, asta... Vrei să spui că Nick e un împuțit de pedofil, nu doar un poponar?
   Angela dădu din cap.
   - Lui Gary îi plăceau băieții mai mar, adolescenții. Nick, înțelegi, îi prefera pe cei mult mai mici. Se folosea de băieții mari ca să aibă acces la copiii mai mici. Uită-te cu atenție la fotografii, Tammy.
   Tammy luă fotografiile și le privi lung, după care își dădu seama după ce anume îi ceruse soacra ei să se uite.
   Camera din poze avea pe pereți un tapt Thomas the Tank Engine rupt și murdar; nici nu se distingea bine, dacă nu priveai cu atenție, atât de degradat era. Iar pe patul unde stăteau toți, pozând veseli, erau împrăștiate jucării de copii.
   - Acum știi de ce-i era groază să nu fie descoperit, în toți anii ăștia. Știi de ce te-a lăsat să te culci cu toți bărbații din Essex și din East London, fără să scoată o vorbă.
   Creierul lui Tammy se chinuia să le absoarbă pe toate, dar în adâncul inimii știa că acela era adevărul. Într-un fel, își dăduse seama, îl și ghicise pe jumătate, cu ani în urmă.
   - De ce-mi spui acum toate astea, Angela? Ne-ai fi putut scuti pe toți de ani întregi de nefericire și chinuri, dacă-mi spuneai mai dinainte, sau îl convingeai să caute ajutor. Pe tine te ascultă, numai pe tine...
   Angela mai turnă un brady, deși nu-l folosea nici uneia dintre ele. O făcea doar ca să aibă o ocupație.
   - Nick a fost acuzat de multe ori, de-a lungul anilor. În adâncul inimii, știam că acuzațiile erau adevărate, dar nu voiam să le cred, înțelegi? Nicio mamă nu vrea să creadă una ca asta. Așa c-am făcut ceea ce făcusem dintotdeauna.
   - Ce anume?
   - I-am acceptat jocul. Până acum, desigur.
   Tammy rămase cu privirea în podea. Instinctul de a-și apăra copiii îi pierise de mult. Acum nu mai făcea decât să limiteze pagubele.
   Începu să plângă din nou, dar de data asta în tăcere, cu suspine înăbușite.
   Curpinzând-o strâns în brațe, Angela privi spre ușa antreului, și spuse cu voce limpede:
   - Știu că ești acolo, Nick. Intră și vorbește cu mama copiilor tăi. Măcar atâta lucru îi datorezi.

                                         CAPITOLUL 25

                   Gordon Winters zăcea pe balcon, conștient că-l aștepta o ciomăgeală zdravănă din partea uriașului cu ochi de nebun și pumnii strânși.
   Nici negrul nu arăta prea promițător.
   Terry își pierduse complet capul. Ceea ce găsise acolo îi luase mințile, și făcea un tărăboi asurzitor. Copiii îngroziți îl ascultau cum răcnea la ei verzi și uscate și se întrebau cum avea să se sfârșească totul.
   Winters se uita de pe balcon. În lumea lui, te izbeai uneori de câte-o forță pe care nimeni n-o putea stăvili. Știa că i-ar fi fost mult mai ușor să scrie formula matematică a fuziunii nucleare decât să-l calmeze pe individul ăla care-i năvălise în casă.
   - L-ai cunoscut pe Sonny Hatcher?
   La asta, Winters zâmbi - abia perceptibil, însă Tyrell observă totuși. Era un zâmbet din care se înțelegea că-l cunoscuse intim, iar Tyrell fu nevoit să se stăpânească din nou. Avea timp destul să se răzbune, după ce afla tot ce voia să știe.
   Clătină încet din cap, privindu-l.
   - Deci, venea și el pe-aici?
   Disperat, Gordon încercă să se justifice. Îndreptă spre fereastră un deget îngălbenit de nicotină.
   - Niciunu` din ei n-are sub 16 ani, poți să verifici. Or fi arătând ei mai mici, da` nu-s.
   Tyrell îi dădu un șut puternic în picioare, abia stăpânindu-și furia. Spre deosebire de Terry, se putea controla, iar acum se bucura de acest lucru mai mult decât oricând. Era unul dintre motivele pentru care niciodată nu încercase să se drogheze cu adevărat: trebuia să fii mereu în alertă, ca să poți trăi într-o lumea ca aceea - sau, mai bine zis, ca să poți supraviețui.
   - Venea aici Sonny Boy al meu, sau nu?
   Cuvintele al meu îl făcură pe Gordon Winters să înțeleagă în sfârșit despre ce era vorba.
   Dădu din cap că da.
   - Ascultă, dom`le, știu că nu-ți convine ce auzi, da-i plăcea, venea mereu aici. Chiar ne și aducea alții noi; specialitatea lui erau puștii mai mici, fugiți de-acasă.
   Louis intră în casă, închizând ușa. Știa că Tyrell n-avea nevoie de public pentru ceea ce urma - și la drept vorbind, nici nu voia s-audă.
   Terry vorbea la telefon cu Billy, iar Louis deduse din ce auzea că fratele lor era pe drum.
   Acum, Tyrell își auzea bătăile propriei inimi în urechi. Își amintea că așa spunea mama lui că i se întâmpla, când încerca să iasă din casă.
   - Cine l-a adus aici?
   Winters ridică din umeri.
   - Drept să spun, nu mai țiu mine.
   Mințea, iar Tyrell își dădu seama.
   - Vrei să-l chem înapoi pe amicul meu ca să-ți pună întrebările astea?
   Era conștient că Gordon Winters, la fel ca orice om cu o fărâmă de creier, se temea de Terry Clarke mai mult decât de oricare altul dintre ei.
   Cum era naibii și cazul.
   Gordon oftă, încercând să șarjeze.
   - N-ai decât să chemi pe cine vrei, dom`le, nu-i el singuru`de care mi-e frică.
   Tyrell înțelese ce voia să spună.
   Știa de-acum că cel care se ascundea dincolo de toate acele lucruri era un personaj cunoscut. Și redutabil. Iar după felul cum se ambalase Terry, reieșea că trebuia să fie într-adevăr foarte periculos.
   Se hotărî să șarjeze și el. Nu avea nimic de pierdut, și totul de câștigat.
   - Ei bine, eu sunt tatăl lui Sonny și nu plec nicăieri.
   Celălalt tăcu câteva clipe, apoi se ridică în genunchi, strâmbându-se de durere.
   - Ascultă, dom`le, nimeni nu l-a pus să vină aici, venea fiindcă așa voia el. Când l-am găsit, bătea trotuarele, vânzându-și curu` pe lângă vile. Vrei, nu vrei, tot aici îi era mai bine. Era mai în siguranță.
   - Și cine era ăla... individul cu care s-a încurcat?
   - Pe-asta nu ți-o pot spune. Aș vrea eu, da` nu l-am cunoscut niciodată personal. Într-un loc ca ăsta nu-i întrebi cum îi cheamă, dacă-nțelegi ce vreau să zic.
   Tyrell îl apucă de cămașă și, luându-și avânt, îi trânti un pumn în față cu toată puterea.
   Simți pielea și osul sfărâmându-se sub forța loviturii.
   - Încă o dată, Gordon - răspunde-mi în mă-ta la ce te-ntreb!
   Individului îi curgea sânge din belșug. Avea nasul turtit, iar din ochi îi șiroiau lacrimi.
   Totuși, încă mai clătină din cap.
   - Te rog, face mai mult decât viața mea...
   Uneori, oamenii îl uimeau de-a binelea pe Tyrell. Omul ăsta chiar se aștepta să fie el băiatul cel bun, să-i dea drumul.
   Tyrell se uită prin jur și văzu o bucată de lemn. O luă și-l pocni pe Winters peste față cu capătul, ca să fie foarte clar de ce era capabil.
   - Pentru mine, viața ta face cât un căcat, da? Și-n clipa asta, mie tebuie să-mi răspunzi. Dacă ai o memorie așa de scurtă încât ai și uitat cum era când atârnai de pe balconul ăsta împuțit, atunci meriți tot ce-ai să pățești. Fiindc-am să te-arunc de-aici cu mâna mea, fără să stau o clipă pe gânduri.
   Și-l lovi din răsputeri cu piciorul de scaun peste umeri.
   - Fă bine și vorbește, că la cum mă simt acum, eu sau amicu` meu de dincolo, e totuna, auzi ce-ți spun?
   Gordon Winters nu mai avea încotro. Omul din fața lui ajunsese într-adevăr la limită. Știa că trebuia să se decidă pe cine să protejeze. Și, cum ar fi făcut aproape orice om, se alese pe sine însuși.
   - O să-mi dați drumu`, da? Dacă vă spun, pot să plec de-aici, nu?
   Tyrell rânji.
   - Asta o s-o hotărâm când începi să vorbești. Și te previn de pe-acum, am în minte din naștere un detector de căcat, așa c-am să-ți dau de urmă oriunde te-ai ascunde, e clar?
   Gordon Winters știa când era învins. Dintr-o dată, omul cu cozi și cu ochi negri îl speria.
   - N-am avut nimic de-a face cu ce i s-a întâmplat, trebuie să crezi ce-ți spun.
   De astă dată, piciorul de scaun îl lovi în obraz. Gerul de-afară făcea durerea și mai insuportabilă.
   - De spargere vorbești?
   - Sigur, de ce altceva?
   - Ei, și dacă tu n-ai fost amestecat, sigur știi cine-a fost, este?
   Omul dădu din cap, iar Tyrell se mai relaxă puțin.
   - Deci, l-a trimis cineva în casa aia?
   Winters confirmă iar, cu chipul însângerat plin de furie mocnită și milă de sine însuși.
   - Un tip pe nume Gary Proctor l-a trimis.
   Numele îl buimăci pe Tyrell pentru câteva secunde, dar își reveni imediat.
   Ieșea chiar mai bine decât sperase. Știa că dincolo de distrugerea fiului său se ascundea și altceva, și avea să afle în sfârșit ce anume.

             Nick intră în bucătărie, iar mama lui văzu că era beat.
   Beat și speriat.
   Porni spre soția lui și încercă să întindă o mână spre ea. Tammy își luă elan și-l lovi cu atâta putere, încât aproape îl doborî de pe picioare.
   - Canalie!
   În cuvintele ei se simțea atâta ură, încât Nick nici nu știu cum să reacționeze.
   Soția lui îl privi încruntată și, adunându-și flegma din gât, îl scuipă în față.
   - Nici nu mă mir că nu mă doreai niciodată.
   Arătă spre fotografiile de pe masă:
   - Eram cam prea bătrână pentru tine, nu? Un poponar împuțit! Un poponar pedofil sub acoperișul meu, și mie nici nu-mi dădea prin minte!
   Începuse să vorbească cu sine însăși.
   - Și tu ești la fel de rea, mințeai pentru el, îl lăsai să creadă că totul era normal!
   Apoi se răsti din nou la el.
   - L-ai urât pe taică-tu, și totuși brutalizai copii mici. Nici nu-i de mirare c-ai devenit un bandit - cine că creadă una ca asta, hmm? Nick, un pedofil nenorocit. Gunoi împuțit ce ești!
   În momentul când se aruncă din nou asupra lui, Nick o îmbrânci înapoi. Tammy zbură prin bucătărie, lovindu-se cu fața de aragaz și căzând pe pardoseala de gresie.
   În timp ce Nick pornea spre ea, Angela trecu grăbită între ei.
   - Destul!
   Auzind-o, Nick râse - aspru, sarcastic.
   - Mișcă dracu` din fața mea, femeie. Și tu ești la fel, altă lipitoare care s-a agățat de mine toată viața.
   O dădu la o parte și, continuându-și drumul spre Tammy, o ridică de pe dușumea.
   - Și ce-ai să-mi faci, Tams?
   Glasul îi era calm, aproape normal. În loc să-i răspundă, Tammy întrebă încet:
   - Ce făcea Sonny Hatcher în pozele alea? Era mult mai tânăr, dar l-am recunoscut.
   Parcă ar fi explodat o bombă în cameră.
   - Era și el unul dintre micii tăi prieteni?
   Nick o privea fix.
   - Inventezi încă o poveste, mm? Ei bine, eu nu-s maică-ta, așa c-o să ai nevoie de mai mult de câteva cuvinte alese ca să-mi închizi gura, amice!
   O biruia furia și se vedea clar că teama de el îi trecuse.
   În clipa următoare, Nick zâmbi. Un zâmbet care-i scotea în evidență frumusețea trăsăturilor, făcându-l să arate aproape inofensiv. Apoi se îndepărtă de ea și, ridicând la gură sticla de brandy, o goli pe jumătate din câteva înghițituri.
   - Anume l-ai omorât, așa-i? Trebuia să vină aici în noaptea aia, da? După cum se vede în poză, îl cunoșteai bine - chiar foarte bine.
   Își frecă fața cu mâinile, ștergându-și sângele de la colțul ochiului, unde se lovise de aragaz.
   - M-am debarasat de el la fel cum mă descotorosesc de oricine-mi stă în cale.
   Era o amenințare.
   - Așa că gândiți-vă bine, da? Fiindcă amândouă începeți să mă enervați.
   O provoca din nou, iar răceala din tonul lui le șocă și pe Tammy, și pe Angela.
   - Cum ai putut crede c-o să-ți meargă cu toate astea, Nick?
   Trăgând încă o dușcă de brandy, Nick îi răspunse arogant:
   - Păi mi-a mers, nu? Ce te gândești să-mi faci acum, Tams? Să mă torni?
   Zâmbi din nou.
   - N-aș crede. Te cunosc mai bine decât te cunoști tu însăți.
   Luă telefonul de pe masă și i-l întinse.
   - Poftim, Tams, sună la sticleți, haide. Cheamă-i, fato! N-ai decât. Da` ține minte un lucru, dacă eu pic, vă trag pe amândouă după mine, fiindcă o să fiți terminate. Ține minte asta. Toate așa-zisele tale prietene vor fi în elementul lor, văzând cât de jos ai decăzut. Nu-s doar un ucigaș, sunt un împuțit de pedofil, fato. Ai s-ajungi de râsu` lumii, în mă-ta.
   Știa, în sinea lui, că nu era în stare s-o facă.
   - La fel ca tine era, Tammy, Sonny Boy al meu. Un parazit căcăcios. Mă tot dorea, da` eu nu mai aveam chef de el când nu mai era copil. L-am folosit, cum m-am folosit și de tine. Îmi procura ce voiam, și-l plăteam, și la fel ca și cu tine, Tams, îl mai regulam din când în când, de milă, ca să fie mulțumit. Chiar credea c-o să ne jucăm de-a familia, și l-am lăsat să creadă, cum te-am lăsat și pe tine, până l-am șters de pe fața pământului la fel cum am să fac și cu tine dacă mă mai provoci mult, înțelegi?
    Nick arăta sinistru de-acum, cu chipul schimonosit agresiv, sfidător.
   - Te protejam, Tammy. Pe tine, copiii, pe maică-mea. Pe toți vă protejam de el și de toate pisălogelile astea ale lui idioate, tot timpul.
   Cele două femei își dădură seama că într-adevăr credea ce spunea. Încerca să se justifice, iar soția și mama lui schimbară o privire.
   - Și copiii? întrebă Tammy încet, cu înverșunare. Copiii pe care i-ai distrus fiindcă ești sonat la cap? Și Sonny Hatcher? Nu-l ai pe conștiință?
   Nick clătină din cap cu tristețe.
   - Pe Sonny l-am iubit, de fapt. Era tot ce mi-aș fi putut dori de la un amant.
   Tammy râse sarcastic.
   - Până a crescut și l-ai omorât.
   Pornind iar prin bucătărie, Nick răspunse:
   - Gary Proctor îi împuia capu` cu tot felul de prostii, pe la spatele meu. Sonny se tot ținea după mine, să-i dau bani și iar bani, și mă săturasem. Aveam ce-mi doream într-o șobolarniță din Londra și acum vă spun la amândouă că nu mi-e rușine de preferințele mele. Îmi place ce fac, îmi dă satisfacții. Duc viața pe care mi-o doresc!
   - Ai nevoie de ajutor, fiule, și poliția va avea grijă să-l primești.
   Nick clătină din cap, ca și cum tocmai ar fi auzit cel mai comic lucru din viața lui.
   - Ia cară-te de-aici mamă, și ia-o și pe pizda asta prostă cu tine.
   - Tatăl tău a spus mereu că erai rău, putred până-n măduva oaselor - și avea dreptate, nu?
   Nick făcu ochii mari.
   - Iar ne-ntoarcem la el? Întreab-o pe nenorocita de Hester ce părere are despre tatăl nostru. Măcar o dată, întreab-o. Nici ea, la fel ca tine, nu suportă gândul că s-ar putea să afle cineva tot adevărul.
   Își mai turnă un brandy și continuă:
   - Îmi place viața pe care o am, Tams. Orice-ai crede, te-am ferit de toate căcaturile astea. Și te-am lăsat și pe tine să faci ce voiai.
   Tammy se uită în jur, la casa pe care niciodată n-o apreciase just, văzu fața bietei Angela, și știu că dezgustul de-acolo se reflecta și pe trăsăturile ei.
   - Nu ești decât un violator de copii, spuse Angela încet și cu convingere. La fel ca taică-tău.
   - Serios?
   Nick îi zâmbi din nou, pufnind pe nas, amuzat.
  - Mă rog, întotdeauna l-ai dorit pe el mai mult decât ne-ai dorit pe noi, așa că n-o face pe preacuvioasa cu mine. Tot te regulai cu el când te voia, și cu amicii lui.
   Se întoarse spre Tammy, adăugând vehement:
   - În tinerețe, era și mai rea decât tine, se regula și cu el și cu pietenii lui, și era la fel de rea ca el, că-l lăsa să ne-o facă și nouă.
   Rânji din nou, cu o privire aproape diabolică.
   - Mai ții minte, mamă, mai știi serile de vinerea?
   - Termină! Termină imediat, Nick!
   În vocea ascuțită și speriată a Angelei se simțea ceva care-i atrase lui Tammy atenția, și știu instinctiv că Nick spunea adevărul.
   Când își dădu seama că-l credea, Nick se dezumflă în câteva secunde. Apoi îi spuse cu tristețe:
   - Întreab-o cum mă consola. Hai, Tams, întreab-o. Întreab-o pe madam preacuvioasa, aci de față, ce-mi făcea.
   Apoi se întoarse, privindu-și lung mama.
   - Îți mai aduci aminte, mamă, nu-i așa?
   Privindu-i, Tammy simți din nou că i se făcea rău.
   - Dacă eu sunt un pervers, tu ce ești, mamă? La asta să-mi răspunzi.
   Oare știuse tot timpul asta, undeva, în sinea ei? În adâncul inimii? Nick îi spunea că și mama lui abuzase de el.
   Ce mama mă-sii se întâmpla acolo?
   - Dă-mi odată telefonul, Tammy. Dacă nu suni tu la poliție, am să sun eu.
   Capul lui Nick se ridică brusc, privind-o în față.
   - N-ai fi în stare, mârâi el, încet.
   Angela râse, trist, frânt.
   - Pune-mă numai la-ncercare, Nick, să vezi de ce-s în stare și de ce nu.
   Nick trase telefonul din apropierea ei.
   - Nu face asta, mamă. Trebuie să te gândești la ce vrei să faci. E doar un reflex, nimic mai mult.
   Angela încercă să-i smulgă telefonul, dar Nick îl ascunse la spate, ridicându-se.
   - N-am nevoie să mă gândesc la nimic. Știu ce e de făcut și voi avea grijă să plătești pentru toate faptele tale.
   - Dar sunt fiul tău, ar trebui să mă aperi, mamă, să mă protejezi, cum te-am protejat și eu pe tine.
   La auzul acestor cuvinte, Angela clătină din cap. Pornind spre el, spuse încet:
   - Nu mai e cazul, Nick, acum ești singur. Dă-mi telefonul.
   Nick se retrăgea spre bufetul cu placă de granit unde se afla aragazul de vară și fundul de lemn pentru tăiat. Când îl simți în spatele lui, spuse încet, cu un glas de copil:
   - Te rog, mamă, nu mă sili să fac asta... te rog!
   - Uită-te la tine, frumos îți șade! Fiul meu, poponarul și pedofilul!
   Nick închise ochii deznădăjduit, la auzul cuvintelor ei.
   - Lasă-l în pace, Angela, și vino cu mine. Vino imediat.
   Tammy vorbise tare, dar cei 2 n-o luară în seamă. Era lupta lor, și o știau amândoi. Unul dintre ei trebuia să cedeze.
   - Dacă nu-mi dai telefonul ăla, mă duc în hol și-am să sun la poliție de-acolo.
   Clătinând din cap cu dispeț, Angela adăugă:
   - Fiindcă, fiule, orice-ai spune și orice-ai face, am să le spun cine ești.
   Vorbise pe cel mai categoric ton - și în clipa când se întoarse cu spatele la el, Nick luă cuțitul mare de tăiat carne din rastelul scump din lemn de fag unde stătuse rezemat și o înjunghie în spate.
   După care, cu urletele lui Tammy răsunându-i în urechi, ieși din casă.

                                           CAPITOLUL 26

                 Billy Clarke intră într-o scenă de pandemoniu.
   Privi în jur, prin apartamentul răpănos, dezgustat și fascinat de ceea ce vedea. Părea o secvență dintr-un film, pe care nu te așptai s-o vezi și în realitate.
   Acum, însă, o vedeau cu toții, și era o realitate ticăloasă. Billy îi spuse lui Terry cu furie:
   - Văd că s-a adunat aici toată crema societății, mm?
   Fratele său clătină din cap, dezgustat.
   - Uită-te la bulangiul  ăsta. Se dă drept om, om normal, ca noi. Lucrează pentru Liam O`Halloran. Așteaptă numai pân-am să-i spun ăluia ce-nvârtește, amărâtul.
   O`Halloran, un alt nebun local, avea să fie nevoit, în numele onoarei, să dea cu el de toți pereții, când afla despre ce era vorba.
   Fără nicio ceremonie, Terry îl pocni pe omul lui O`Halloran în față. Nu știau cum să reacționeze într-o asemenea situație, și toți erau șocați și furioși.
   Louis tăcea, privindu-și prietenul prin geamul murdar, cum îl interoga pe omul de pe balcon. Era gata să intervină, dcă Tyrell avea nevoie de ajutor.
   Auzi o bufnitură și văzu că Terry se dezlănțuise din nou. Omul cu Lexus tremura de frică, iar Billy îi aruncă o privire indiferentă. Știa că Terry voia să-l pedepsească aspru și n-avea nimic împotrivă.
   Un băăiat cu plete roșcate și ochii rimelați stătea pe canapea, privind totul.
   - Tu la ce caști gura... mârâi Terry.
   Privindu-l din nou pe Terry, adolescentul se bâlbâi:
   - F-Frankie... Frankie Watts...
   Avea o voce de fată, scăzută și sfioasă. Billy își imagină că și-o exersase mai mult timp, ca să sune așa.
   N-avu niciun efect asupra lui.
   - Și câți ani ai?
  - Șaptișpe.
   Arăta de vreo 12, cu trupul lui slăbănog și chipul copilăresc.
   Terry se uită din nou la fratele lui, ridicând brațele ca pentru a spune: „Ce ți-am zis eu?”
   - Asta e o casă de nebuni, Bill, nu mai suport...
   Billy dădu din cap, înțelegându-l perfect. Era prea mult pentru el, prea anormal.
   - Hai să ieșim de-aici, m-apucă naibii greața.
   Și Billy se săturase. Ieșie pe balcon; trebuia să-l grăbească pe Tyrell.
   - E totu-n regulă, Tyrell?
   Prietenul său dădu din cap.
   - Ai aflat ceva de folos?
   Billy își aprindea o țigară, lucru pe care nu-l făcea decât când era stresat. Tyrell întinse mâna, și i-o oferi bucuros.
   - E o nebunie, Billy, n-o să-ți vină să crezi, îți spun eu.
   Îl privi pe omul chircit la podea, zdrobit, însângerat și tremurând de frig.
   - Zi-i! Spune-i ce mi-ai zis și mie.
   Și-i mai dădu un picior în coaste, fără menajamente.
   Winters ridică privirea, iar Billy îi văzu dinții rupți. Era impresionat de Tyrell. Era clar că abia aștepta ca individul care-i corupsese băiatul să dispară de pe fața pământului.
   Gordon se bâlbâia de spaimă. Știa cine era Billy și iar îl apucase groaza.
   - Zi-i odată!
   - Proctor a fost... Proctor și Leary, și tovarășul lor, Rudde. Rudde i-a adus prima dată aici.
   Privindu-l, Billy întrebă cu glas ascuțit, neîncrezător.
   - Rudde? Peter Rudde? Copoiu`?
   Tyrell dădu din cap.
   - Spune-i totul.
   Winters vorbea aproape fără șir, grăbindu-se să spună totul cât mai repede.
   - Rudde ni-i găsea. Căuta prin registrele de la secție, după copii fugiți de-acasă, iar Proctor îmi transmitea mie numele și detaliile.
   - Și rolul lui Leay care era?
   Gordon oftă adânc.
   - Nick venea mereu pe-aici - mai vine și acum, de fapt. El și Sonny... mă rog, nu-i nevoie să vă zic toate detaliile, nu? Da` lui Nick îi plac puștii, și-i face rost de ei Lenny Bagshot.
   Ochii lui Billy se holbaseră la maximum. Dacă individul le-ar fi spus că Gandhi înșuși trecuse prin acel apartament, i-ar fi fost mai ușor să creadă.
   - Beș de-aici! Astea-s gogoși...
   De la unul ca Rudde s-ar fi așteptat - dar și din partea lui Nick Leary?
   - Nu-s gogoși, Billy. N-ai auzit nici jumătate.
   Billy nu-i răspunse lui Tyrell. Nu putea. Fusese la Nick acasă, vorbise cu el... Nick Leary era unul de-ai lor. Era un personaj respectat....
   Știrea îl năucise.
   - Nick Leary l-a ademenit în noaptea aia pe băiatul meu acasă la el ca să-l lichideze, să-l elimine din combinație.
   Tyrell își lăsă cuvintele să-și facă efectul. Știa ce simțea Billy, și el simțise același lucru. Dar mai știa și că Gordon Winters nu mințea.
    - Peter Rudde are grijă ca apartamentul ăsta să nu fie luat la ochi. Înțelegi, o rețea întinsă. Toți sunt pe mână. Sonny amenințase că avea să-l demaște pe Leary.
   Deși era șocat, Billy Clarke începea să-și formeze o imagine. Rudde era copoiul dresat al lui Nick, toată lumea o știa.  Până și vilele din Spania și le construiseră una lângă alta. Nick le plătise, desigur.
   Vechea zicală era atât de adevărată: ține-ți prietenii aproape, iar dușmanii, și mai aproape.
   Omul de pe dușumea începuse să scâncească. Nu mai putea de spaimă și de frig, și voia doar ca totul să se termine o dată pentru totdeauna.
   - V-am zis tot ce știam, acum dați-mi drumul, vă rog.... Tot ce m-ați întrebat, v-am spus...
   Tyrell îl privi lung. Individul acela îi cunoscuse intim băiatul, pe propriul lui fiu.
   Îi regulase copilul.
   Îi luase banii și lăsase să fie folosit de-alde Nick Leary, iar acum voia să plece liber, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?
   Să-l lase acolo și să corupă alți tineri, să-i folosească până-i reținea atenția următorul puști din cartier?
   Tyrell își stinse țigara pe obrazul lui.
   Apoi, apucându-l de ceafă, îl ridică în aer cu totul și-l aruncă peste balustrada balconului.

            Angela zăcea pe jos.
   Tammy stătea îngenunchiatăă lângă ea, simțind cum sângele cleios îi îmbiba rochia de mătase. Cuțitul îi era înfipt în spinare, cu prăselele negre tremurând, în timp ce încerca să respire. Scoate niște sunete sufocate, bolborosite, care-i făceau rău lui Tammy.
   Îi acoperi gura cu mâna, ca să oprească sângele ce șiroia din nou.
   Angela își agita slab mâinile, în gol.
   - O, Angela, draga mea, te rog, rezistă... Trebuie să reziști...
   Ridicându-se, Tammy alergă în hol și luă receptorul telefonului.
   Iar avea să i se facă rău.
   Rău de tot.
   Dar mai întâi formă 999. Cu urlete și țipete, încercă să explice ce se întâmplase, dar frica o învinsese și vorbea incoerent.
   Până la urmă, vărsă peste toată dușumeaua din antreu.

            Peter Rudde era în bucătărie, mâncându-și cina încălzită în cuptorul cu microunde.
   Îi plăceau mâncărurile de gata de la Iceland. Nu erau numai ieftine, ci și igienice. Rudde avea asemenea ciudățenii.
   Își termină berea și, punând farfuria în chiuvetă, desfăcu încă o cutie de Grolsch. Apoi se duse în living și se așeză în fața televizorului.
   Telefonul sună tocmai când începea „The Shield”, emisiunea lui favorită de pe Channel Five. Rudde răspunse fără interes.
   În clipa următoare, dădu televizorul mai încet și întrebă:
   - Glumești?
   Apoi, punând receptorul jos, începu să se învârtească prin cameră, repetând la nesfârșit:
   - Of, mama mă-sii...Mama mă-sii!
   Dar trebuia să se adune. În 15 minute, se îmbrăcă și ieși din casă.
   Știa că, indiferent ce se întâmpla în noaptea aceea, nimic n-avea să mai fie la fel pentru niciunul dintre ei.

            Willy aștepta cu răbdare în mașină, când văzu un trup căzând din cer, cu o bufnitură, pe trotuar. Înțelese că Tyrell și prietenii lui aveau să coboare curând.
   Nu se înșela.
   Se înghesuiră în mașină și plecară grăbiți.
   Terry râdea de se prăpădea. Acum, că ieșise din coșmelia aia, se însuflețise din nou.
   - În sfârșit ai trecut linia, în mă-sa, Tyrell. Îți dai seama, nu, dom`le?
   Louis răspunse în locul prietenului său:
   - Toți ne dăm seama, Terry, acum mai scutește-ne, în puii mei.
   Și, prin cine știe ce minune, Terry se conformă fără o vorbă de protest.

            Infirmierul îi făcuse lui Tammy o injecție, ca s-o calmeze.
   Acum, femeia se ținea de brațul lui Peter Rudde, ca și cum de-asta ar fi depins viața ei. Continua să înduge vorbe fără șir, iar Rudde încerca s-o liniștească.
   - Te rog, Peter, trebuie să ne ajuți...
   Rudde o văzu pe comisara din echipă privindu-i cu interes și se răsti:
   - Ce-ar fi să-i aduci femeii un ceai, scumpo? Fă și tu ceva cu rost, măcar o dată!
   Poliția ieși repede din dormitor. Șeful ei nu era cel mai prietenos om, și toată lumea știa că avusese relații strânse cu acea familie, după tragedia care stârnise atâta interes în mass-media.
   Iar acum, în aceeași casă avusese loc un omor prin înjunghiere, iar Rudde părea să creadă că fusese o răzbunare, sau cel puțin așa dăduse de înțeles, când ajunsese la fața locului.
   Dar, dacă astfel stăteau lucrurile, de ce nevasta lui Nick Leary era nevătămată? Însă comisara nu avea căderea să-și pună asemenea întrebări, și o știa. I se explicase de prea multe ori acest lucru.

           - Ești sigur că așa a zis?
   Tyrell, care începea să se enerveze, răspunse răstit:
   - Doar nu crezi c-am uitat, nu?
   În sfârșit, Billy se înfurie și el.
   - În regulă, ce te stropșești așa! Trebuie să mă asigur, nu?
   Pentru el, totul era un coșmar cu ochii deschiși.
   - Iartă-mă și tu, Tyrell, da` toate astea mă fac să-mi pierd mințile.
   Sacrastic, Tyrell replică:
   - Nu mai spune?!
   Luă un chiștoc din scrumieră și și-l aprinse, înainte de a continua:
   - Nici mie nu mi-e ușor, să știi. În noaptea asta am aflat niște lucruri pe care nimeni n-ar trebui să le audă, despre propriul copil.
   Îl privi cu înțeles pe Willy Lomax, și toți își dădură seama că le spunea doar jumătate, ca să-l menajeze. Dar continua să vorbească, iar furia-i era inconfundabilă.
   - Și-acum, îmi pare rău dacă voi toți credeți că Leary și ai lui sunt niște îngerași, da` vreau să pun mâna pe el. Nu vreau să-mi scape.
   Se aplecă înainte în scaun, și toți îi văzură ura din ochi.
   Terry rânji.
   - Și-o să-l înhați, puiule, nu-ți face nicio grijă.
   - Da` mai întâi trebuie să-l găsim, le reaminti Billy.
   Toți frații știau că Billy era glasul rațiunii, un om care niciodată nu făcea o mișcare nechibzuită. Mintea lui limpede îi ferise atâta vreme de intrarea în pușcărie.
   Își luă mobilul și începu să sune la diverse numere. Peste 20 de minute, ieșiră din apartament.
   Willy îi privi cum plecau, apoi își adună lucrurile și le împachetă cu grijă, convins că mica lui vacanță se sfârșise.

            Nick se învârtea prin cameră, mormăind de unul singur.
   Tânărul îl privea derutat, neștiind ce să facă. Nu-l mai văzuse de două săptămâni, și se întrebase când avea să fie evacuat din acel apartament din Barkingside.
   Îi plăcea acolo, era un cartier agreabil.
   Dar știa că nu putea sta decât atâta vreme cât era binevenit și se gândea că s-ar fi putut ca acest timp să fie pe terminate.
   - Pot să te servesc cu ceva?
   În sfârșit, Nick se uită la el.
   - Ce ai?
   - Depinde ce vrei, Nick.
   Drept răspuns, Nick scoase un pachet de cocaină din buzunar, iar băiatul se lumină la față.
   - Vrei să bei ceva, Nick? Un scotch?
   Nick dădu din cap, apoi mormăi la el să se grăbească.
   - Voiam să-mi fac bagajele și să plec, n-ai mai trecut de mult pe-aici.
   Justin îi vorbise cu toată simțirea de care era în stare. Nick îl privi în treacăt și răspunse răutăcios:
   - Nu-mi forța mâna, Justin. Am mai avut unul ca tine, și a trebuit să scap de el.
   Băiatul nu mai spuse nimic. Știa la ce se referea.

            Lenny Bagshot făcea pe el de frică, și vedea toată lumea, inclusiv prietena lui, care luă fetița în brațe și ieși din cameră.
   Intră în dormitorul mare, unde deschise televizorul. Orice s-ar fi întâmplat acolo, nu voia să fie implicată. Voia doar să-și apere fiica de indivizii care le invadaseră casa.
   Dădu volumul mai tare și, strângându-și fata la piept, începu să se uite la „Kill Bill”, cu ochi goi și speriați.
   Își auzi prietenul strigând și puse sonorul și mai tare.
   - Cine v-a spus asta?
   Lenny juca atât de credibil jocul nedreptățitului, încât era aproape ridicol.
   Privindu-l, Tyrell oftă.
   - Gordon Winters, și se pare că are și fotografii cu care s-o dovedească. Și-acum, mai bine sune-ne unde-i Leary, că de nu, te omor cu mâna mea.
   Vorbea cu atâta convingere, încât Lenny îl crezu. Îi privi pe frații Clarke, toți adunați în casa lui și arătând de parcă ar fi vrut să fie oriunde-n lume, numai acolo nu. Tyrell părea să aștepte semnalul să se repeadă.
   În acel moment, Lenny știu că totul se sfârșise. O dat ce se ducea vorba - și avea să se ducă - era terminat, în toate sensurile.
   Dacă-l lăsau în viață, desigur.

           Nick parc-ar fi fost un cotoi pe-un acoperiș fierbinte, pur și simplu nu putea sta locului.
   Era un pachet de nervi și ori de câte ori se gândea la mama lui, simțea aceeași teroare ca după ce-l ucisese pe Sonny Boy.
   Totuși, nu era îngrijorat în legătură cu Tammy, știa că avea să-și țină gura. Avusese grijă de asta cu ani în urmă.
   Nu și-ar fi pus în pericolul stilul de viață nici chiar pentru noua ei prietenă, așa-zisa lui mamă.
   Peter Rudde avea să rezolve totul, iar Nick avea să profite de toate favorurile la care avea dreptul. Erau o ditamai rețeaua, iar el îi știa pe toți. Pe unii îi și șantajase, de-a lungul anilor, ca să ajungă unde era acum.
   „Folosește-te de ceea ce ai”, cum îi spusese mereu maică-sa. Ei bine, îi urmase sfatul - și uite unde ajunsese ea.
   Îi plăceau omuleții, cu ei era fericit. Iar pe unii dintre ei îi iubise, îi iubise cu adevărat.
   Telefonul sună, iar zgomotul neașteptat îi făcu pe amândoi să tresară.
   Nick răspunse imediat.
   - Nick, deschide, eu sunt - Rudde.
   Aceste cuvinte erau o muzică în urechile lui. Închise telefonul și, pentru prima dată în noaptea aceea, zâmbi cu adevărat.
   - Treci în dormitor. Și, orice-ar fi, stai naibii acolo, ai înțeles?
   Justin se conformă fără o vorbă.
   Apoi, Nick se duse grăbit la ușa din față, bucuros că prietenul lui apăruse în fine. Dacă-l putea ajuta cineva, era numai și numai acel om.
   Dar, când deschise, nu-l văzu pe Rudde, ci pe frații Clarke, cu tatăl lui Sonny Boy.
   Lui Nick Leary îi sunase în sfârșit ceasul, și o știau cu toții.

                                     CAPITOLUL 27

                  Tammy stătea lângă patul de spital, ținându-și soacra de mână.
   Urmase sfatul lui Rudde și se urcase în ambulanță, după Angela. Îi mai urmase și sfatul de a-și ține gura.
   Starea Angelei era gravă, dar stabilă. Tammy privea fața zbârcită a bătrânei, mirându-se cum era posibil ca o femeie care abuzase de propriul ei fiu să-și trăiască totuți viața citind zi și noapte din Biblie.
   Mama ei fusese întotdeauna suspicioasă cu cei exagerat de cucerinici, spunea că de obicei erau niște ticăloși mai mari decât toți ceilalți, iar Tamy trebuia să admită că măcar în acest sens avea dreptate.
   Totuși, nu voia ca Angela să moară.
   Stătea așezată lângă pat, așteptând cu răbdare să vadă ce mai urma. Ceva îi spunea că n-avea să mai dureze mult. Nick, conchise ea, ajunsese la capătul drumului. Acum nu-i mai rămânea decât să vadă ce făcea. Spera numai să nu aibă efecte și asupra ei.
   Dacă era necesar, avea să spună adevărul despre rănile suferite de Angela. Până atunci, urma să tragă de timp.

           Nick simți cum acizii din stomac i se ridicau în gât, și înghiți în sec cu dificultate.
   Își dădea seama că Rudde îl servise pe tavă - și într-un mic cotlon al minții, nu putea să-l condamne. Și el ar fi făcut același lucru.
   Era destul de rău că-l vedea acolo pe Billy Clarke, vechiul său prieten, dar cea mai mare spaimă i-o provoca Terry. Avea o asemenea reputație, încât până și o brută la Nick se temea să se certe cu el.
   - Ia zi, băi pizdă perversă ce ești, ai avut vreo întâlnire c-un skateboarder în ultima vreme?
   Glasul lui Terry era scăzut, iar asupra intențiilor lui nu putea plana nici cea mai mică îndoială. Tyrell văzu că Nick nici măcar nu voia să nege, ceea ce le ușura treaba cu atât mai mult.
   Observă că ochii lui Nick se tot repezeau spre bilele de biliard din ciorapul gros de nailon. Când îl loviră în frunte, Nick căzu ca un balon dezumflat. Apoi, Tyrell îi dădu un picior și-l împinse înapoi în apartament.
   Justin asculta sunetele cu groază crescândă, dar nici acum nu scoase vreun sunet.

          Verbena îl privi pe polițist cu ochi obosiți.
   - Sunteți siguri că e ea?
   Omul dădu din cap.
   - A luat supradoza ieri, și azi dimineață a găsit-o un prieten al fiului ei.
   - Gino? El trebuie să fi fost, avea grijă de Jude.
   Ofițerul nu-i răspunse. Nu știa ce să spună.
   - Pot să sun pe cineva din partea dumneavoastră? Să vină aici?
   Verbena clătină din cap.
   - E OK. Nimănui n-o să-i pese cu adevărat, numai mie.
   - Atunci, eu plec.
   Femeia îi zâmbi cu blândețe, dând din cap.
   - Vă mulțumesc că m-ați anunțat.
   - Vă trecuse ca ruda cea mai apropiată, la spital.
   Zâmbi încă o dată, mulțumită de acea dovadă a afecțiunii lui Jude pentru ea.
   Rămasă singură, se așeză în fotoliul comod, cu gândul la fata care intrase în familia ei ca o artificie - numai zgomot și lumini colorate.
   Acum, în sfârșit, Jude avea să fie din nou cu Sonny Boy al ei. Se mângâie cu acest gând, în timp ce o podideau lacrimile, făcând-o să tremure de durere.

         Fruntea lui Nick se crăpase, iar sângele îi curgea în ochi.
   Tyrell îl privea atent, detașat în chip straniu de tot ceea ce se întâmpla. În cameră se simțea mirosul greu al sângelui, iar frații Clarke făceau comentarii deșucheate, întărâtându-l să devină și mai violent.
   Covorul era leoarcă, iar pe pereți și tavan se uscau încet pete roșii-maronii.
   De fiecare dată când dădea în Nick, Tyrell se gândea la Sonny și la ceilalți copii care avuseseră de-a face cu acel individ. Așa îi era mai ușor.
   Nu știa de unde apăruse briciul, dar bănuia că de la Terry. Senzația lamei care despica pielea, zgâriind osul, nu se compara cu nimic din tot ce mai simțise vreodată în viața lui. Tyrell era cuprins de beția violenței, căci i se întâmpla pentru prima oară să provoace durere cuiva.
   Fiecare lovitură sau tăietură îi aducea tot mai aproape liniștea - și cu toate că, la un anumit nivel, știa că acele senzații erau anormale, le savura totuși.
   Gura lui Nick era acoperită cu bandă adezivă neafgră, pentru izolațiile electrice, dar gemetele și urletele înăbușite continuau să se audă.
   Nu mai putea fi recunoscut ca ființă omenească, și suna tot mai mult ca o fiară rănită.
   Când Tyrell îl spintecă din nou, Nick scoase un gâlgâit, și toți știură că gura i se umplea cu sânge și vomă. Păru să dureze o veșnicie, iar Tyrell se uita fascinat cum se chinuia să rămână în viață.
   De-acum, Nick își pierduse cunoștința.
   Scoțând varga de vite din buzunar, Terry i-o înfipse în carne. Șocul electric făcu trupul însângerat să zvâcnească spasmodic pe podea.
   - Scoală, băi rahat bun de nimic!
   Tyrell râdea isteric, dar în adâncul inimii știa că Nick Leary n-avea să se mai trezească niciodată.

            Hester intră în salonul de terapie intensivă și se așeză lângă Tammy. Luând-o de mână, zâmbi cu tristețe.
   - Moare, Tams?
   Tammy ridică din umeri. Nu știa ce să răspundă.
   - Eu, una, sper că da, continuă Hester.
   O privi șocată.
   - Terminăă, Hes.
   Cumnata ei zâmbi cu blândețe.
   - Nick i-a făcut-o, nu-i așa?
   Tammy dădu din cap, cu ochii umplându-i-se de lacrimi.
   - Atunci, sper să moară, fiindcă n-ar suporta viața știind ce i-a făcut.
   Se șterse cu un șervețel la ochi, deși îi erau complet uscați.
   - Au avut o relație stranie, Tams. Dacă n-ai trăit viața pe care am dus-o noi, n-ai cum să înțelegi.
   Tammy înțelegea mai multe decât credea Hester, dar n-avea de gând să-i spună. Indiferent de ce anume își acuzase soțul ei mama, era hotărâtă să nu sufle o vorbă, nimănui. Știa că, alături de ea, fiii ei fuseseră în siguranță. Trebuia să creadă asta, altfel și-ar fi pierdut mințile, mai ales de vreme ce-i lăsase în grija acelei femei fără să stea o clipă pe gânduri.
   Se întreba cum aveau să reacționeze față de cele întâmplate.
   Ce-avea să urmeze, dacă Nick era prins - sau, mai rău, scăpa nepedepsit? Trebuia să gândească, și să judece cât putea de limpede. Știa de toate afacerile lui, și unde-și plasase banii.
   Avusese grijă să afle, de-a lungul anilor, pentru cazul că de la vreuna din activitățile lui necurate avea să i se tragă sfârșitul.

         Nick era înfășurat într-o prelată, pe podeaua livingului, și toți stăteau așezați împrejurul lui, fumând în tăcere.
   În sfârșit, deveniseră conștienți de violența atacului. Toată camera, și hainele lor, erau pline de sânge.
   Ducându-se la bucătărie, Terry luă niște lapte din frigider și făcu cafele pentru toată lumea.
   Mănușile groase de latex se spălau ușor. După aceea, Terry se aplecă peste chiuvetă, spălându-se și el, cât putea de bine. Ceilalți îi urmară exemplul.
   Totuși, hainele le rămăseseră pătate de sânge, mai ales ale lui Terry și ale lui Tyrell.
   În timp ce ibricul dădea în clocot, Terry coborî până la mașină și luă geanta din portbagaj. Mereu ținea acolo haine de rezervă. Cu temperamentul lui imprevizibil, nu putea ști niciodată când avea nevoie de ele.
   Terry Clarke se gândea întotdeauna la toate.
   Înapoi în apartament, îl primiră râzând la vederea genții plne de haine, făcându-l să se umfle în pene cu laudele lor hazlii. Îl plăceau cu adevărat, într-un chip staniu; îl făceau să-și dea seama cât noroc avea.

         Rudde era singur, iar durerea din rect devenise atât de acută, încât se simțea în pragul leșinului.
   Nemernicii îl imobilizaseră pe podea și-lviolaseră cu o coadă de mătură. Lăsându-l însângerat și îngrozit, îi spuseseră că aveau să se întoarcă după ce se ocupau și de Nick. Apoi, îl puseseră să-l sune pe Nick, și-l lăsaseră acolo.
   Știa că spuseseră adevărul. Aveau să revină, nici vorbă. Îl văzuse pe Tyrell Hatcher într-o lumină nouă.
   Iar acum, zăcea pe pat și-i aștepta. Îl legaseră fedeleș, iar Peter Rudde se gândea cu groază la ultima atrocitate pe care i-o pregăteau.
   Orice-ar fi fost, nu se putea compara cu ceea ce-i făceau lui Nick Leary. În adâncul sufletului, era convins de acest lucru.

           Acasă, Tammy deschise seiful pe care-l instalase în anexa piscinei, cu ocazia unui weekend al lui Nick în Malaga, cu băieții.
   Avea acolo copii după toate documentele pe care le întocmise el vreodată, inclusiv polițelele de asigurare. Urma să fie o femeie foarte bogată, dacă soțul ei murea sau dispărea. Spera varianta dintâi.
   Nick putea să nu se mai întoarcă niciodată. Dar Tammy știa cât de viclean putea să fie și trebuia să se asigure că toate erau puse la punct. La nevoie, avea să-l vândă fără să stea un moment pe gânduri.
   Ridicându-se, porni cu mișcări amorțite spre hol și privi în jur. Simți un mic fior, la gândul că toate acele lucruri îi aparțineau ei.

           Umbrele de pe peretele dormitorului se alungiseră, când Peter Rudde auzi zgomotul cheii în broască.
   Imediat, simți cum i se goleau intestinele. Durerea mai scăzuse puțin, dar știa că avea să revină curând, mult mai cumplită decât tot ce simțise înainte.
   Indivizii intrară în dormitor, și văzu, prin semiîntuneric, că-și schimbaseră hainele. Știa că se ocupaseră de Nick.
   Închise ochii, cu gândul la cele prin care trecuse acolitul său; știa că și pe el îl aștepta ceva asemănător.
   Râzând, Billy și Tyrell pregăteau o frânghie și niște cătușe.
   - O să-ți placă jocul nostru de-a sexul, Peter, bătrâne, și toate pozele tale cu băiețași au să rămână aici, să le vadă colegii. Mă-ntreb ce-au să zică.
   Fotografiile lui reprezentau practici de bondage; când află că le găsiseră, spaima îi crescu încă o dată pe-atâta.
   În 20 de minute, îl atârnară de cârligul pe care-l fixaseră în tavan, după care îl mai traseră de picioare încă 5 minute, până se convinseră că e mort.
   Terry puse punctul final, dându-i jos pantalonii și înfingându-i în rect un ciob de sticlă. Făcu un pas înapoi să-și admire opera, începând să cânte Hanging Around a lui Lou Reed. Până și Tyrell râse.
   - Ei, ăsta și-a făcu de cap al naibii astă-noapte, nu, băieți?
   Ieșiră din apartament, încuind cu grijă ușa în urma lor.
   Nu voiau să fie găsit încă.
   Impingând cheile înapoi în casă prin cutia de scrisori, se întoarseră la furgonul cu care-l transportaseră pe Nick Leary până la unul dintre șantierele lui de construcții.

           Tammy stătea în cada jacuzzi, sorbind din ginul tonic.
   Întotdeauna îi plăcuse room-service-ul, iar micul ospătar fusese un adevărat vis. Hotelul era scump, nici nu s-ar fi putut altfel. Pe moment, simțea nevoia să fie răsfățată. Însă știa că era doar ceva temporar.
   Se întrebă din nou unde-o fi fost soțul ei și cum aveau s-o afecteze consecințele acelei nopți.
   Biata Angela, ce mai moarte avusese, ucisă de propriul ei fiu...!
   Coborî privirea să-și vadă trupul și, pentru prima oară, nu-i găsi niciun cusur. N-o mai deranja. Avea altele pe cap.
   A doua zi, urma să-și ia copiii de la școală. Nu mai putea locui singură în casa aceea mare, de-atâta lucru era sigură. Se hotărâse să angajeze o menajeră.
   Închise ochii, încercând încă o dată să-și șteargă din minte imaginea soțului ei înjungiindu-și mama pe la spate.
   Era ciudat, folosise de atâtea ori această expresie de-a lungul anilor, iar acum, Nick înjunghiase cu adevărat pe cineva pe la spate. Soțul ei era un homosexual și-un pedofil - ce dracu` avea să facă dacă totul ieșea la iveală?
   Ce-aveau să spună toate așa-zisele ei prietene? Își dădu seama că, de fapt, puțin îi păsa.

           Nick fusese întotdeauna un om puternic, se mândrea cu propria lui putere.
   Zăcând în groapa plină de apă, săpată pentru o fundație, își recăpătă cunoștința. Avu nevoie de un efort monumental ca să se salte în genunchi, dar reuși s-o facă. Îl durea tot trupul, ca și cum ar fi fost străbătul de sârme înroșite-n foc, iar mintea-i  era năucită, cu gândurile vraiște.
   Nu-l mâna decât instinctul de supraviețuire pe care-l are oricine, indiferent de rasă, culoare sau credință.
   Totuși, nu era de ajuns.
   Își pierdu echilibrul și căzu din nou, cu fața în apa noroiasă - și astfel își găsi în fine sfârșitul. Ultimul lucru care-i mai pâlpâi prin minte fu o fotografie cu el și mama lui, zâmbind împreună, când primise o medalie pentru fotbal.
   Fotografia stătuse în dormitorul mamei sale ani de zile.

           Willy adormise, iar Tyrell îl acoperise cu pătura, ca să-i fie cald și bine.
   Ducându-se în dormitor, se așeză pe pat și-și luă capul în mâini.
   Încă mai tremura din cauza șocului - nu numai în urma celor întâmplate în acea noapte, ci și în ultimele câteva luni.
   Jude murise, știa de la Rudde, care i-o spusese așteptându-se să fie recunoscător. Știa că mama lui n-avea să suporte ușor vestea, dar ce putea să-i facă? Ea întotdeauna o văzuse pe Jude cu alți ochi - cum făcuse și el, o vreme.
   Spera din toată inima ca fosta lui soție să-și fi regăsit liniștea. Viața ei fusese o înșiruire nersfârșită de drame, și nădăjduia ca acum să se poată odihni cu adevărat. Fusese atât de frumoasă cândva, mai ales când era însărcinată cu Sonny Boy, iar lui Tyrell îi părea rău că fiul și soțul ei nu-i fuseseră niciodată de ajuns.
   Acum, avea în urmă două căsnicii destrămate, căci știa că, orice s-ar fi întâmplat, nu se mai putea întoarce la Sally.
   În viața lui explodase o bombă, iar numele acelei bombe era Jude. Reverberațiile bubuiturii cauzaseră unde de șoc timp de aproape 20 de ani, iar acum totul se terminase și Tyrell spera ca, în fine, să-și afle cu toții cât de cât calmul și măcar un soi de liniște. Mai ales sărmana Jude, și chipeșul lui Sonny Boy.
   Încă o dată, plânse.

                                             EPILOG

               Tyrell arăta bine, iar Sally vedea clar acest lucru, privindu-l cum stătea de vorbă cu mama lui.
   În ultima vreme, se uita mult la el, dar numai fiindcă Tyrell își petrecea atâta timp acolo. Mai observa și cât de apropiat era de fiii lui.
   Cum de nu prețuise niciodată acest lucru? De ce Jude și Sonny Boy păruseră întotdeauna mult mai importanți decât omul cumsecade cu care se măritase?
   Iar acum Jude era moartă, ca și Sonny Boy - victime ale propriei ei lăcomii. În sfârșit, Jude obținuse o marfă de calitate destul de bună ca s-o omoare. Prea târziu, însă, ca să-i mai fie de folos lui Sally.
   Numai de-ar fi știut ce-avea să se întâmple, ar fi putut aștepta să dispară amândoi, iar acum ea ar fi fost singura iubire a lui Tyrell. Dar n-o făcuse.
   În schimb, încercase să-l forțeze să aleagă - și în cele din urmă, Tyrell alesese, dar nu pe ea.
   Îl văzu cum intra în bucătărie. Până și mersul i se schimbase. În ultimele zile, toate se schimbaseră la el.
   Băieții observaseră și ei.
   - Acum despre ce vrei să vorbim, Sal?
   Tonul lui era neutru, dar și insinuant. Sally avu bunul simț de a se arăta stânjenită.
   Încrucișându-și brațele pe piept, Tyrell reluă calm:
   - Haide, Sal, n-am toată ziua la dispoziție.
   Îl privi spășită, cu umilință. În ochi i se citea durerea, dar Tyrell rămase neclintit.
   - Te rog, Tyrell... Te rog, întoarce-te acasă.
   Se uita la ea, dar nu-i răspunse.
   În ochi și în expresia gurii i se citea cinismul. În toată atitudinea.
   Văzând că nu-i spunea nimic, Sally înțelese că totul se terminase. Iar acest lucru o durea atât de tare, încât se aștepta să moară.

          Gino îi zâmbi mamei sale, care-i surâdea la rândul ei.
   Durase un timp, dar răzbiseră împrenă, cum îi tot amintea Deborah.
   Se simțea mirosul cinei de pe aragaz, crochete de pește congelate și piure de cartofi. Lui Gino îi veni se verse, dar se stăpâni. După ce mânca, putea să iasă - ca să se ducă direct la blocurile turn.
   Gino avea să facă rost de puțin marfăă, ca să-și scoată pârleala. Era înnebunit după Abby, prietena lui, căreia-i plăcea heroina la fel de mult.
   Era un aranjament perfect.
   S-o fi dus Jude, dar amintirea ei trăia mai departe.
   El era dovada vie.

           Tammy zăcea în piscina acoperită.
   Privea în jur, la casa frumoasă dar pustie, și număra zilele până când putea să-i ia pe băieți de la școală și să plece în Spania.
   Sorbi din băutură, care era exact atât de tare cât trebuia. Încă mai trăia în izolare, după ce soțul și soacra ei fuseseră asasinați.
   Prietenele ei o trataseră cu multă înțelegere, stându-i alături, fie și numai ca să afle ce se întâmplase.
   Nick fusese găsit zăcând cu fața în jos într-o groapă de fundație, omorât în bătaie. Nimeni nu fusese arestat pentru crimă, iar Tammy știa că nici n-avea să fie. Nimeni nu bănuia cine și de ce-l omorâse.
   Decât Tammy, desigur - iar ea n-avea să sufle o vorbă nimănui.

            Willy Lomax zâmbea cu gura până la urechi.
   Când Tyrell și băieții veneau să-l ia de la căminul de recuperare, avea pentru ei niște vești bune.
   I se repartizase un apartament.
   În sfârșit, avea propria lui casă, iar membrii acelei mici familii care-l adoptaseră cu brațele deschise aveau să fie primii lui vizitatori.
   Azi se duceau la bowling, iar Willy era nespus de recunoscător că-l includeau în toate activitățile lor.
   Trăgea să moară,și o știa.
   Dar încă nu era mort!
   Cum spunea Tyrell, trebuie să profiți la maximum de fiecare zi - iar Willy exact asta făcea.

           Justin îi zâmbi clientului său cu tot farmecul de care era în stare - adică destul de mult, și știa acest lucru.
   Omul, un navetist cu costum negru boțit și tricou de corp gri și pătat de sudoarea, venea spre el cu un rânjet mânzesc.
   Era trecut de 50 de ani, căsătorit cu o asistentă socială coafată ca o paparudă și care-și trăgea mereu nasul. În consecință, mai avea și el chef uneori de ceva distracție.
   Îl văzuse pe băiat mai devreme și lăsase trenul să plece, sperând că-l ghicise bine.
   Nu se înșelase, și era într-al nouălea cer. Peste câteva minute, plecară de la gară împreună. S-o fi dus dracului vechea șobolarniță, dar tocmai se deschisese una nouă, chiar după colț.
   Justin era în stare să găsească o șobolarniță la fel de ușor cum alți băieți găseau bilete de cricket.

           Tyrell îi privi pe cei 3 băieți cum se întreceau la bowling.
   Acum îi privea și pe toți ceilalți, lucru pe care înainte nu-l făcuse. Se uita în jur tot timpul, atent la orice bărbat singur care i-ar fi privit pe copii la joacă.
   Se simțea ca și cum ar fi avut un milion de ani. Avea senzația că Matusalem era un bebeluș în comparație cu el, atât de multe știa despre lume.
   Le zâmbi lui Willy și fiilor săi, bucuros că avea acea ocazie de a sta împreună cu ei. Bucuros că măcar învățase un lucru: nu-ți poți apăra cu adevărat copiii decât dacă înțelegi clar de ce anume îi aperi.
   Atunci, și numai atunci, îi poți ține cu adevărat în siguranță.

                                           Sfârșit

        „Uneori câștigi, alteori înveți.”

                Brian Tracy

Sacrificiul, Martina Cole

............................................................

                        6-7

         Băiatul avea ochii înfundați în cap ai unui toxicoman. Păreau atât de adânci și frumoși, când de fapt nu era decât efectul heroinei. 

   Asta-i făcea pe oameni să aibă încredere în toxicomani, ochii aceia, până ajungeau să-i cunoască mai bine și să-și dea seama că privirea lor nu avea nicio legătură cu personalitatea.

   - Ai început să cobori?

   Kerr dădu din cap, rușinat să recunoască faptul că era heroinoman.

   - Mai ai?

   Același răspuns - cu o privire spre Willy, care clătină din cap, semn că Tyrell nu urmărea nimic necurat.

   - Dacă vrei o doză, spuse sever Tyrell, ia-o, da` să nu te bubui așa de tare încât să nu mai poți vorbi cu mine, e clar?

   Willy bătu cu palma în canapea, iar Kerr se așeză lângă el, cu grijă, ca și cum s-ar fi temut să nu facă zgomot. Sorbi din cutia de Red Stripe și întrebă:

   - Ce te-nteresează, dom`le?

   Tyrell încă nu-și revenise din uimire. Băiatul era atât de tânăr.. Și totuși, avea înfățișarea tipică, nervozitatea și tresăririle speriate caracteristice oricărui toxicoman.

   Știa că-i evaluase lucrurile din apartament cu titlu de rutină, pentru că așa făceau toți consumatorii de droguri. Se gândeau mereu la viitor, iar viitorul însemna pentru ei să facă rost de bani prin orice metode. Puțin le păsa pe cine călcau în picioare cu acel prilej.

   Oare așa ajunsese și bietul Sonny în casa lui Nick Leary?

   Tyrell sorbi cu sete din cutia de Red Stripe și întrebă pe un ton rece:

   - Și unde-i Justin ăsta?

   - Cine-ntreabă? replică sfidător Kerr.

   Înainte ca Tyrell să-i răspundă, Willy zise cu simplitate:

   - Zi-i, Kerr. Măcar o dată fă și tu ceva ca lumea, bine?

   Celălalt ridică din umeri, ca și cum habar n-ar fi avut la ce se referea Willy.

   - Nu l-a mai ginit nime`, dă mult.

   Kerr vorbea ca negrii englezi, iar accentul lui îl irita pe Tyrell, care era un englez jamaican.

   - Cum adică, nu l-a văzut nimeni? A plecat din cartier? S-a dus, l-au săltat, a crăpat de-o supradoză? Ce-a pățit?

   Tyrell știa toate lucrurile care li se puteau întâmpla toxicomanilor.

   - Ultima`tă cân` l-am chimbit pă Justin era cu Sonny, cu fo doo zile-nainte să dea-n primire.

   - Crezi că știa ce avea de gând Sonny să facă?

   Băiatul ridică din umeri. 

   Purta niște pantaloni largi, la modă, lăsați pe șolduri, iar Tyrell se întrebă dacă știa că moda pornise dintr-o închisoare din America unde majoritatea deținuților erau negri condamnați la moarte și n-aveau voie să poarte curele ca să nu se spânzure.

   Lucrurile de genul ăsta îl înfuriaseră la Sonny. Își izgoni gândul și aprinse încă o țigară de marijuana.

   - Zi, băi tăntălăule, cu pantalonii tăi de rahat și limbaju` ăsta de râsu` lumii, știa sau nu știa? Vorbește, ce mama mă-sii, crezi c-am toată noaptea?

   Kerr nu răspunse, rămânând doar cu privirea spre cutia de Red Stripe.

   - Băi, tu ești bătut în cap, sau ce mama dracu`? Îmi răspunzi sau nu?

   Tyrell începuse să-și piardă răbdarra cu puștii ăia. Dacă erau destul de maturi ca să-și distrugă viețile, de ce nu puteau răspunde la o întrebare?

   În schimb, răspunse Willy în locul lui Kerr, spunând doar atât:

   - I-e frică, uită-te la el. Tremură.

   Abia atunci Tyrell observă că lui Kerr îi curgeau lacrimile, de pe bărbie pe mâinile cu care ținea cutia de bere ca și cum de asta ar fi depins viața lui.

          Billy o privi pe Tammy în timp ce intra în cameră, gata să iasă în oraș.

   Își ținea mobilul la urehe și avea pe ea echivalentul bijueriilor coroanei, dacă ar fi fost făcute în Essex. Un Rolex bătut în diamante, cercei Gucii tot cu diamante, și un colier care costase mai mult decât o casă cu 4 dormitoare. Mâinile îi scânteiau de inele, purta o rochie neagră simplă și pantofi Jmmy Choos cu tocuri înalte.

   - Tammy, unde te duci - la premiile Oscar?

   Tammy nu-și ascunse nemulțumirea față de reacția lui Nick.

   Billy îl privi cu uimire. Tammy își sărută soțul, de rămas-bun, senzual, stăruitor - în timp ce el parcă ar fi sărutat o mătușă domnișoară bătrână. În clipa aceea, lui Billy îi trecu prin cap că Nick era aproape asexual.

   Le făcea curte gagicilor, vorbea cu ele, flirta, dar nimeni nu-l văzuse vreodată cu una. Iar Tammy era o bucățică bună, numai de n-ar mai fi dat atâta din clanță; el, personal, regulase și altele mult mai rele ca ea, de-a lungul anilor.

   Mai era și drogată, și pe jumătate beată - și totuși, o lăsa să conducă?

   - Poți să mergi singură cu mașina, Tammy? întrebă el.

   Zâmbindu-i, femeia răspunse veselă:

   - Am condus și când eram mai nasol ca acum, frăție, da-napoi am să iau un taxi.

   Și ieși, într-un nor de parfum și zâmbete, în timp ce Nick își dădea ochii peste cap, după care spuse cu seriozitate.

   - E un coșmar ambulant. Se duce iar la vinăria de unde-au arestat-o ieri, că se luase la trozneală. Îi place să se dea mare.

   Încerca să se explice, și o știau amândoi.

   - Deci, unde rămăsesem?

   Turnă încă două rânduri, deși Billy încă nu-și golise paharul.

   - Mie nu, amice, mi-a mai rămas.

   Mâinile lui Nick tremurau, și se străduia să se poarte cât mai normal. Ar fi vrut ca Billy să plece odată, ca să-și revină și să vadă ce mama mă-sii tot îndrugase Angela.

   Se tot uita la ceas. Voia să iasă în oraș cât mai curând. Avea o întâlnire, și era hotărât să n-o piardă, orice-ar fi spus Billy Clarke.

           Hester și Dixon erau îngrijorați în legătură cu Angela.

   Bătrâna le zâmbea copiilor, iar aceștia se bucurau. Și totuși, în toți anii de când făceau parte din familia ei, Angela făcuse tot posibilul ca să-i evite. Nu era rasistă, dar nu credea în amestecul dintre rase; nimic n-o putea convinge că Dixon era la fel de englez ca ea.

   Iar acum, pentru prima oară, nu mai putea de dragul lor.

   Cu siguranță, era cel mai neașteptat lucru.

   Dixon destupă o sticlă de brandy și-i turnă soacrei sale un păhărel. Angel părea să aibă nevoie, și-l primi cu recunoștință. Apoi, cu tact, Dixon le lăsă pe cele două femei singure, luând copiii cu el în parcul central.

   După plecarea lor, Angela spuse:

   - Ai o casă frumoasă și o familie încântătoare.

   Hester știa cât o costase pe mama ei să rostească aceste cuvinte, ceea ce o făcea s-o respecte și mai mult.

   - De ce-ai venit la noi, mamă? Ce s-a întâmplat între tine și Nick?

   - Nu s-a întâmplat nimic, voiam doar să vă văd. N-am voie să-mi vizitez nepoții fără să fiu luată la întrebări?

   - Mamă, cu tot respectul, i-ai văzut pe copiii mei doar de o duzină de ori în 17 ani, și chiar și atunci, a trebuit să insiste Nick.

   Cele două femei se priviră un timp în tăcere.

   - Îl iubești pe Nick, nu-i așa?

   Hester zâmbi larg. Semăna atât de mult cu tatăl ei, încât pe Angela o durea s-o privească.
   - Sigur că da, mamă. A fost așa de bun cu noi, de-a lungul anilor. Ne-a ajutat să ne aranjm, iubește copiii, e cu adevărat un om cumsecade.
   Angela zâmbi din nou. Voia s-o întrebe pe fiica ei de ce Nick nu-i invita niciodată la petreceri în casa lui, și nici la vila din Spania, dar se abținu.
   De ce să întrebe un lucru pe care-l știa?
   Din cauza ei n-o făcuse, iar acum îi era rușine. Ea îi ceruse să nu-i aducă în viața ei, iar Nick o iubea atât de mult, încât acceptase să rămână despărțit de sora lui.
   - Am să te mai întreb o dată, mamă. De ce ești aici? Ce s-a întâmplat cu tine și Nick?
   Hester știa că trebuia să fi fost o catastrofă, nimic altceva n-ar fi adus-o pe Angela acolo, dar prefera să nu forțeze nota. Mama ei avea să-i spună când găsea ea de cuviință.
   - V-ați certat, cu Nick sau cu Tammy?
   Angela ridică din umeri.
   - Nu, simțeam doar nevoia unei schimbări, atâta tot. Și acum, mai lasă-mă cu întrebările și spune-mi ce se mai întâmplă. Carl mi-a spus că a luat 10 GCSE-uri. Deștept băiat, seamănă cu tatăl lui.
   - Dixon își petrece foarte mult timp cu ei. Din fire, Carl nu-i cel mai inteligent copil din lume, dar își dă toată silința. Dacă ia note bune, o să-i luăm o motocicletă. Sau, mă rog, o bicicletă cu motor.
   Angela dădu din cap.
   - Și nu uita că Ria își va lui curând prima Împărtășanie. Dăm o petrecere, ca de obicei.
   Dixon se convertise la catolicism, ca să se poată căsători și religios. Pe Angela o uimea să vadă că acea mică familie era atât de unită, când știa că pentru ei banii fuseseră întotdeauna o problemă. De ce nu-și apreciase niciodată just copiii? De ce majoritatea femeilor își vedeau mereu copiii cu totul altfel decât pe toți ceilalți din viața lor?
   Hester observă că mama ei era dusă pe gânduri și clătină din cap cu tristețe. Deocamdată, n-avea să primească niciun răspuns.
   - Mă duc să fac un ceai, bine? Vrei un sandviș, ceva, să-ți țină de foame până la cină?
   La asta, Angela zâmbi - un zâmbet adevărat.
   - Te-ajut și eu cu cina, scumpo, îmi place să gătesc. Ceea ce, la Nick în casă, prindea foarte bine - Tammy nu era-n stare niciun amărât de ou să fiarbă fără să-l facă praf.
   Zâmbiră amândouă. Adevărul era că Tammy știa să gătească - dar numai când se deranja s-o facă, ceea ce-n ultima vreme nu se mai întâmpla.
   Hester abia aștepta să afle ce se întâmplase, dar știa că Agela avea să-i spună la momentul potrivit. Așteptase atâta vreme o vizită a mamei sale, și n-avea de gând ca acum s-o strice.

           - Deci, n-ai avut niciodată nimic de-a face cu Tyrell Hatcher?
   Nick clătină din cap.
   - Nu, numele ăsta nu-mi spune nimic.
   Billy își aprinse încă o țigară, întrebându-se ce voia să spună de fapt Nick.
   - E cel mai bun prieten al fratelui meu mai mic. Îl mai ții minte pe Louis?
   Nick dădu din cap, amintindu-și-l pe băiatul cel înalt, cu zâmbet plăcut.
   - Mda. Și?
   Începea să devină agresiv. Își mai turnă un pahar, scrâșnind printre dinți:
   - Nu-mi cer iertare pentru ce-am făcut, Billy. Scoală-te tu noaptea din somn și găsește-l pe bulachele ăla mic la tine-n casă, și vrei să zici c-ar să-l întrebi în mă-sa ce pedigree are înainte să-l bușești? Asta vrei să zici? Nu te-am știut niciodată de asistent social.
   Billy era nemulțumit.
   - Nu vorbi prostii, știi doar că n-am vrut să spun asta.
   Nick râse.
   - Serios? Și de un-să știu, acum mai citesc și gânduri?
   Billy Clarke auzise destul. Apropiindu-se de Nick, spuse cu deliberare:
   - Las-o naibii moartă, dom`le. Am văzut pe mulți amici de-ai mei luând-o pe calea asta. Ești paranoic, da` cu mine n-ai să te porți la fel, auzi ce-ți spun? Am venit aici ca prieten, vreau s-o rezolvăm. Tyrell vrea să știe ce l-a adus pe băiatul lui la tine-n casă, atâta tot. N-are nimic cu tine, personal.
   - Ce vorbești, Billy? Foarte frumos din partea lui.
   Billy închise ochii, înghițindu-și furia.
   - Ascultă la tine ce vorbești! Uită-te-n juru` tău! Ai mai mult decât și-ar putea imagina majoritatea oamenilor, Nick, și le rasolești pe toate, vârându-ți-le pe nas. Mă rog, e dreptul tău, nu? Da` cred c-ar fi cazu` să-l vezi pe Tyrell, fiindcă bietul bulangiu trebuie să se descurce nu doar cu moartea lu` fi-su, ci și cu viața pe care-a avut-o de trăit nenorocitul ăla mic cu drogata de maică-sa.
   - Jude Drogata?
   Vorbise cu atâta ură, încât Billy întrebă încet:
   - Și de unde-o cunoști?
   Nick înghiți în sec, înainte de a spune:
   - Citesc și eu ziarele, amice. Sunt locale, iar stilul ei de viață a ajuns renumit. Nu-s eu de vină că Hatchar și-a lăsat fiul cu-o balegă ca ea, nu? Poate n-ar fi stricat să aibă puțin mai multă grijă de el - ce zici? În loc să-ncerce să afle acum de ce-a luat-o razna, mai bine încerca s-o dreagă înainte să trebuiască să-i sfărâm eu capu` puștiului.
   - Băi, Nick, tu chiar n-ai auzit ce ți-am spus? N-a fost vina lui Tyrell. Și acum, uite cum am ajuns cu toții. Uită-te la maică-mea, săraca - era să moară din cauza noastră. Nu-ntotdeauna poți da vina pe părinți. Nici n-ai cum să știi ce-o să se aleagă de băieții tăi, încă. Pe lumea asta există drogați de toate felurile, și nici cu tine nu mi-e rușine. Ai prizat cât tot fondul de pensie al lu` Escobar, și-asta numai în astea două ore de când sunt eu aici - ce mama mă-sii-i cu tine?
   Mersese prea departe și o știa, dar nu-și mai putuse stăpâni furia.
   Nick se uită în ochii vechiului său prieten și, dintr-o dată, se moleși. Începu să plângă, pe față, iar Billy se simți îngrozitor de stânjentit, dar înțelegea în același timp cât de puternic îl afectase noaptea morții lui Sonny Hatcher.
   - N-am vrut să-l omor, înțelegi? Zău că n-am vrut să moară, chiar n-am vrut... Mi-a fost doar frică, atâta tot... Doar frică mi-a fost...
   Și se prăbuși pe canapea, cu capul în mâini, plângând în hohote. Sunetul reverbera cu ecou din casa mare și somptuoasă.
   Billy Clarke numai la așa ceva nu se așteptase.

           - De ce plângi, fiule?
   Glasul lui Tyrell era acum mai coborât, mai blând. Băiatul nu scotea niciun sunet, iar acesta era lucrul care-l speria pe Tyrell cel mai tare. Nu făcea decât să stea pe canapea, plângând în tăcere.
   Willy îl bătu pe braț, făcându-i lui Tyrell semn cu capul să se ducă la bucătărie.
   - Lasă-mă să vorbesc eu cu el. O să-i ard puțină, să vezi dacă asta nu-l pune pe picioare. E nebun la cap. Vorbescu eu cu el, da? De mata-i e frică și cred că nu vrea să-ți spună ce s-a-ntâmplat.
   Tyrell ieși din cameră, recunoscător pentru sfatul pe care i-l dăduse. În bucătărie, își aprinse iar chiștocul și trase adânc, întrebându-se cum ajunsese viața lui într-un asemenea hal.
   Avea în apartament 2 băiați fugiți de-acasă care se prostituau, când ar fi trebuit să fie în casa lui frumoasă și civilizată. Dar știa că nu mai avea nicio șansă. Niciodată n-avea să se mai întoarcă acolo. Se îndepărtase prea mult de acele locuri și acele vremuri....
   Nu-și duse gândul până la capăt. În schimb, trase încă o dată din chiștoc, și se întrebă în cât timp avea să-l calmeze Willy pe Kerr. Abia după ce afla situația de-acolo avea să se decidă ce să facă în continuare - și nu înainte.

                                        CAPITOLUL 21

            Jude era în elementul ei.
   Gino putea face foarte ușor ceea ce-i cerea. Ba chiar, se și grozăvea cu asta. În timp ce zăcea pe spate, așteptând extazul care urma, Jude zâmbea.
   Gino ieșise, făcuse rost de bani și se întorsese ca un erou învingător. Jude îi spusese insistent cât de deștept era, cât de mult se baza pe el. Băiatul se împăunase, umflându-se în pene de mândrie.
   Acum, ardea drogul. Umpluse cu heroină o lingură veche și adăugase cu grijă apă, înfierbântând-o pe dedesubt. În timp ce dădea în fiert, Jude îi văzu lucirea din ochi, pe când anticipa urmarea.
   Avea personalitatea potrivită pentru așa ceva, nu încăpea nicio îndoială.
  Sonny al ei, pe de altă parte, detestase toate astea - și totuși, se ducea până la capătul lumii ca să-i aducă droguri. Iar acum, Gino, căruia îi plăceau, avea să le procure pentru amândoi.
   Pusese un alb de Pink Floyd, „Animals”, și cânta „Pigs on the Wing”. Îi plăcea melodia, ar fi putut-o asculta la nesfârșit.
   Apartamentul chiar arăta ca o cocină de porci, dar nu-i păsa. Pentru ea, totul făcea parte din joc.
   Bătăile puternice în ușă îi făcură pe amândoi să tresară, iar Jude se ridică de pe canapea cu chiu, cu vai.
   - Lasă, Gino, o să plece...
   Dar, peste câteva clipe, bubuiturile reîncepură.
   Gino era prea preocupat ca să le ia în seamă. În timp ce trăgea încet lichidul în seringă, ușa de la intrare zbură din țâțâni. Auziră trosnetul lemnului și amândoi se întoarseră într-acolo, speriați.
   Jude era albă la față. Convinsă că venise poliția, se îndepărtă instinctiv de băiatul cu seringa.
   - Aruncă totul pe fereastră, futu-te-n cur de cretin!
   Vocea-i suna ascuțită de spaimă, iar Gino, care încremenise îngrozit, rămase pe loc, privind cu uimire cum în cameră năvăleau mama lui și 3 unchi.

            Camerele mamei sale arătau fermecător.
   Până acum, Nick nu apreciase niciodată just acest lucru - dar, în fond, rareori intra acolo. Însă, la drept vorbind, decorațiunile lui Tammy erau mai reușite decât tot ceea ce făcuse Angela în viața ei. Nu că bătrâna ar fi recunoscut vreodată asta, deși acum, că se împrieteniseră la cataramă, cine știe...?
   Nick ridică covorul, dându-l la o parte. Seiful era sub podea și, pentru cine nu știa de existența lui, ar fi trecut o veșnicie până să-l găsească.
   Toate seifurile fuseseră instalate de o mică firmă din Belfast - în ideea că distanța era prea mare ca să vină cineva tocmai de-acolo pentru a-l jefui.
   Nerăbdător, Nick deschise seiful.
   Înăuntru erau câteva fotografii și un telefon mobil.
   Telefonul fu acela care-l descumpăni.
   Fusese încărcat recent, și avea 11 apeluri pierdute. Când luă fotografia, simți că inima-i era catapultată până în gură. Își văzu propriul zâmbet, și-și aminti de când data fotografia. Fusese atât de fericit în ziua aceea...!
   Și Frankie arăta fericit, și ceilalți. Era o fotografie foarte reușită - dar dacă Nick nu era atât de beat, n-ar fi lăsat s-o facă.
   Însă fusese făcută, iar el avusese grijă ca Gary să ia toate copiile și negativele, ceea ce Gary și făcuse, pentru că și apărea în fotografii, și niciunul nu voia ca asemenea probe să circule aiurea. Apoi, Nick uitase complet de ele, nici nu visase vreodată ca fotografia să fie văzută de altcineva, și cu atât mai puțin de propria lui mamă.
   Îi găsise și telefonul vechi, mobilul pe care-l folosise ca să-i sune pe Frankie și ceilalți amanți. Aparatul care cândva îi asigurase legătura cu celălalt mod al lui de viață, o viață pe care Tammy și Angela n-ar fi înțeles-o niciodată. Și de ce s-o fi înțeles, când de cele mai multe ori nici măcar el n-o înțelegea?
   Se uită la apelurile pierdute și oftă.
   Fotografiile acelea însemnau divorț - cel puțin. Un lucru era sigur: Angela nu-i arătase nimic lui Tammy. Dacă ar fi făcut-o, până acum ar fi venit sfârșitul lumii, așa cum o știa Nick.

             Willy îl chemă pe Tyrell, care reveni în salon, nerăbdător.
   Se vedea clar că băiatul își mai revenise. Arăta oarecum mai relaxat, iar Tyrell, grație lui Jude, cunoștea toate semnele unei doze substanțiale. Dar nu-i purta pică lui Kerr, căci știa cât de puternic era demonul. Tot ce simțea acum, că furia i se risipise, era tristețe.
    Ce viață irosită...!
   Însă degeaba i-ar fi spus-o, căci băiatul nu l-ar fi ascultat. Și, oricum, Kerr nu era problema lui, ci a altcuiva. Tyrell nu voia de la el decât informații despre fiul lui. Și avea să le obțină - chiar și cu forța.
   Însă Kerr nu scotea o vorbă, așa că Willy fu cel care-i spuse lui Tyrell tot ce voia să afle.
   - E speriat, fiindcă Justin ar fi trebuit să meargă cu Sonny în noaptea aia, dar tipul care era vorba să vină să-l ia n-a apărut. A crezut că picase totul, așa că-ți dai seama cum s-a simțit pe urmă, când a auzit ce se întâmplase.
   - Bine, și de ce n-a spus la nimeni? De ce nimeni n-a spus nimănui?
   Pentru prima oară, Willy se arătă nemulțumit, și răspunse tăios:
   - Doarme prin ușile magazinelor, sau se cuibărește pe unde poate, și știi că atunci când n-ai curent îți vinzi televizoru`, și nici pe ziare nu prea punem mâna, decât ca să ne căptușim hainele, dacă dormim afară iarna.
   Și deschise încă o cutie de bere, cu un pocnet scurt.
   - Și la urma urmei, cui mă-sa să-i zică? Sticleților? Să-l salte pentru ceva ce nu făcuse? Fugi de-aici!
   Tyrell se așeză pe canapea, rușinat. Privindu-l pe Kerr, care se uita speriat la el, oftă.
   - Și cine trebuia să-l ia?
   Kerr ridică din umeri.
   - Gagiu` de la șobolarniță.
   - Cum îl cheamă?
   - Nu știu. P.
   - Cum arată?
   - Bătrân.
   - Pe unde se-nvârtește?
   - Peste tot.
   Lui Tyrell îi era tot mai greu să-și păstreze calmul. Avusese conversații mai variate cu roboții telefonici.
   - Și-acum unde-i Justin ăsta?
   Celălalt băiat ridică din umeri, iar Tyrell simți cum i se încleștau pumnii.
   Willy, simțindu-i nervozitatea, spuse încet:
   - Adu o hârtie și-un creion, și-o s-o luăm de la-nceput, bine?
   Îi făcu semn lui Tyrell să revină la bucătărie. O dată ajunși acolo, Willy spuse trist:
   - E cam înapoiat, nu-ți dai seama? Ia-l mai ușor. Îi e frică, dacă iese nasol, atâta tot. Cred că vorbește despre tipul care agață băieții pentru poponari. El pare să fie, oricum. Da` trebuie să ții minte că Kerr n-are decât 13 ani și trăiește de mult pe străzi, așa că nu-i cel mai mintos din lume, înțelegi?
   Tyrell dădu din cap.
   - Hai înapoi. Willy, și să vedem ce reușim să mai scoatem de la el. Află dacă mai e cineva care ar putea avea ceva să ne spună.
   Willy zâmbi.
   - Chiar asta voiam să zic și eu. Poate-ar fi bine să trecem și pe la șobolarniță?
   - Deci, nu-ți mai e teamă să te duci acolo?
   Willy clătină din cap. Înainte, refuzase categoric. Tyrell îi respectase dorința, pentru că nu voia să-i pună viața în pericol, cum i se întâmplase propriului său fiu.
   - Ai fost bun cu mine zilele astea, Tyrell, și vreau să mă achit. Dar mai vreau și ca lui Sonny Boy să i se facă dreptate, într-un fel. Mi-a fost prieten bun, înțelegi?
   Tyrell nu știa ce să facă, așa că-i ciufuli părul.
   - Și tu ești un băiat bun, Willy Lomax.
   Mobilul său începu să sune din nou, și se uită să vadă cine era, înainte de a respinge apelul.
   - Ascultă, pot să te las aici cu el câteva ore, până mă-ntorc?
   Willy dădu din cap, iar Tyrell îi citi în ochi ușurarea.
   - Am să vorbesc eu cu el, OK?
   Tyrell își luă haina și, în timp ce pornea spre ușă, își aminti că nu avea portofelul la el. Când se duse în dormitor să și-l ia, îl auzi pe Willy vorbind, iar cuvintele lui îl făcură să zâmbească trist.
   - Nu-i un gagiu rău, Kerr, așa că-ncearcă să-ți amintești ce ți s-a spus, OK?
   Era clar că încerca să obțină cât mai multe informații posibil.
   Tyrell scoase capul de după ușă și-i întrebă:
   - Să vă aduc ceva de mâncare?
   Willy răspunse fericit:
   - Un hamburger cu cartofi prăjiți, pentru mine!
   Tyrell plecase deja, dar Willy știa că-l auzise, știa că avea să-i aducă ceva bun. Era un om ca lumea, era tatăl lui Sonny - însă Willy avea presimțirea îngrozitoare că adevărul despre moartea fiului său n-avea să-i aducă nicio ușurare, ci numai alte coșmaruri.
   Totuși, nu-i putea spune asta, desigur - pentru că omul nu voia s-o audă.

            Nick se uită încă o dată la fotografii, simțind că i se făcea rău.
   Era adevărat că mama lui îi stătuse alături la bine și la rău, dar nu cumva așa ceva întrecea orice limită chiar și pentru Angela Leary?
   Ca de obicei, era vina lui Gary. Acum, din cauza lui, Nick trebuia să se ducă și să rezolve problema cu Mackie. Spera doar să ajungă la timp ca să-i închidă gura nenorocitului. Pentru totdeauna.
   Toată porcăria se întâmplase din vina lui Proctor, își lăsase peste tot urmele slinoase de degete. La fel ca-n toate celelalte încurcături, de-a lungul anilor.
   Nick ar fi trebuit să-l pună la punct cu 1 an în urmă, când își dăduse seama cât de jos căzuse. Dacă acum ieșea totul la iveală, s-ar fi iscat o nebunie de nedescris.
   Se ridică, luând decizia că niciun moment nu era mai potrivit decât cel prezent. Avea să se ducă și să-i spună lui Mackie ceea ce avea de spus.

            Louis Clarke și Tyrell se aflau în barul Beehive din Brixton.
   Localul era plin și trebuiau să vorbească strigându-și în ureche ca să audă ce spuneau. Dar le convenea așa; în cârciumele zgomotoase, conversațiile se auzeau greu de către alții.
   - Billy s-a dus la Leary.
   Tyrell dădu încet din cap.
   - Și?
   - Vorbește cu el, Tyrell, e întors pe dos. Billy zice că Leary s-a luat de băutură și de droguri. Și din câte-am auzit despre el, înainte era curat. Oricum, Billy pregătește o întâlnire.
   Încă o dată, Tyrell dădu din cap, sorbind din bere.
   - Știu ce simte. Și eu am trecut prin asta.
   Louis nu știu ce să-i răspundă.
   - Îl rod remușcările, din câte se pare, încercă el să-l consoleze. Crezuse că era un om în toată firea, înțelegi, din cauza măștii de ski și a pistolului. Oricine ar fi crezut la fel.
   Tyrell știa că prietenul său încerca să-i ușureze situația, dar nu reușea. Ba chiar, într-un fel, i-o înrăutățea și mai tare.
   - Nu vreau decât să aud din gura lui ce anume s-a întâmplat în noaptea aia, nimic altceva. N-am nicio treabă cu el.
   Louis fu cât pe ce să spună că n-ar fi contat nici dacă avea. Nick era mai îngrijorat din cauza fraților Clarke decât dintr-a lui Tyrell Hatcher.
   - Puștiul mai e la tine acasă?
   Tyrell zâmbi.
   - Acum am 2. Ăsta mai micu`, Kerr, i-un bulangiu în toată regula, da` știe mai multe decât spune. L-am lăsat în grija celuilalt puști. Cred c-o să scoată de la el mai multe decât mine. Mă tem că l-am speriat.
   Louis râse.
   - Oricine s-ar speria de cozile astea ale tale. Haide, bea ce mai ai acolo și-am să mai cer un rând.

              Mackie locuia în Basildon, și nu era un om prea simpatizat de ceilalți.
   Era un bețiv certăreț și bătăuș pe care nu-l interesau decât fotbalul, „umplutul ghetelor”, cum își desria el viața sexuală cu un șir întreg de amante, acum când nevasta îl părăsise, și băutul până nu mai știa de el.
   Fiul său, Jerome, nu-l interesa mai mult decât ca subiect de conversație la crâșmă.
   De-a lungul anilor, își amenințase sistematic toți vecinii și, în consecință, se bucura să-i vadă trecât pe partea cealaltă a străzii când se ducea sau se întorcea de la barul local.
   Nici în acea frumoasă seară de vineri nu dezamăgea pe nimeni.
   Fiica unui vecin tocmai se măritase în aceeași după-amiază, la oficiul stării civile din Basildon. Fata, o blondă drăguță cu burta plină de brațe și picioare și un proaspăt soț care lucra la poștă, tocmai cobora împodobită cu flori.
   Mackie se uită la ei din grădină, savurând neliniștea pe care se vedea clar că le-o provoacă.
   Casele tuturor locatarilor din cartier erau frumoase și bine îngrijite. Numai a lui arăta de parcă ar fi fost bombardată cu regularitate de Luftwaffe, din Al Doilea Război Mondial și până în prezent.
   - La ce caști gura?
   I se adresase unui bărbat care trecea pe stradă, întorcându-se de la serviciu. Omul grăbi pasul.
   Totuși, peste câteva minute, când în fața casei se opri Range Rover-ul lui Nick Leary, Mackie deveni numai zâmbete. Era el un scandalagiu, dar nu se lua decât de oameniii cărora le era frică de el. Nick Leary nu intra în această categorie și, cum îl ajutase pe băiatul lui, Mackie îi era dator, deși nu-i convenea să recunoască nici măcar în sinea lui.
   Nu conta că fiul său n-avea timp pentru el, nu conta nici că Stevie ieșise din pușcărie și sora lui nu-i spusese nici pe departe cum se purta Mackie cu ea. În ceea ce-l privea pe el, întotdeauna erau alții de vină.
   Totuși, avea destulă minte ca să știe că Nick Leary era un rechin, pe lângă care el nu făcea nici cât un oblete amărât. Iar gura sa neferecată îi crea probleme, ca de obicei.
   Nick se opri în fața porții, privind spre casă cu dezgust nedisimulat.
   - Mackie, asta-i o cocină mai nașpa decât îmi imaginasem.
   Pe toată strada se opreau mașinile nuntașilor. Nick le zâmbi câtorva, care-i răspunseră la fel, ușurați că vizitatorul lui Mackie nu se lua la harță cu ei. Unii dintre oaspeții lui mai puțin civilizați iscaseră uneori gâlcevi, fie între ei, fie cu trecătorii.
   Nick îl privea lung, știind că asta-l neliniștea. Nimeni nu se pricepea la acel joc mai bine decât Nick Leary. Câteva minute îl savură cu plăcere.
   - Intri, Nick?
   - Dă-te-n mă-ta. Dacă și pe dinăuntru-i ca pe-afară, aș avea nevoie de antitetanice și antitifoidice înaite să-ți calc naibii pragu`.
   Mackie fu nevoit să râdă, deși numai de-așa ceva nu-i ardea.
   - Și-atunci, de ce-ai venit?
   Știa prea bine ce voia Nick Leary, dar prefera s-o audă de la el. Dăduse prea mult din gură și presimțea că Nick venise ca să i-o închidă. Stevie îl prevenise să tacă, dar Mackie nu putuse rezista tentației de a trăncăni.
   Acum, toată lumea îi spunea Mackie. Un prieten care tocmai venise la nuntă îi strigă și el:
   - Salut, Mackie!
   Mama miresei fu cât pe ce să leșine, de teamă că Mackie avea s-o ia ca pe o invitație.
   Nick privi în jur, la oaspeții eleganți care soseau, apoi spuse încet:
   - Dacă stau să mă gândesc, cred c-ar fi mai bine să vorbim în casă, Mackie.
   Intrară, iar Nick împinse înapoi ușa cu piciorul, fără s-o închidă complet. Apoi, oprindu-se în antreul plin de boarfe, întrebă cu glas sonor:
   - De câte ori ți s-a spus să nu mai dai din clanță?
   Mackie nu-i răspunse. Ochii nu i se mai dezlipeau de ciocanul cu gheare din mâna lui Nick. Îl ținuse ascuns în mânecă, dar acum și-l lăsase să alunece în mâna dreaptă.
   Mackie avea sentimentul deprimant că Nemesisul său îl găsise în sfârșit.

                                          CAPITOLUL 22

             Jude îl privea pe polițist, mijindu-și ochii învinețiți.
   Vedea cum se uita la ea și știa că abia aștepta să plece din secția de urgențe și să se ducă la treburile lui. Fusese snopită în bătaie dar asta era o nimica toată pe lângă graba de a ieși din spital și a se întoarce acasă, ca să vadă dacă-i mai rămăseseră droguri.
   Gino, mama și unchii lui plecaseră de mult la apariția poliției, iar Jude nu dăduse nicio explicație. Pentru copoi, nu era decât un caz de rutină. Zilnic aveau de-a face cu așa ceva. Drogații se luau mereu la bătaie.
   Tânărul comisar o mai privi câteva momente, înainte de a o întreba:
   - Sigur n-o să fie nicio problemă?
   Jude nici nu se osteni să-i răspundă. Avea să pună mâna pe puțină metadonă, în caz de urgență, după care urma să plece acasă. Reușise să-și ascundă drogurile înainte de a sosi poliția și ambulanța; acum, nu voia decât să și le scoată iar și să meargă mai departe. Poate reușea să-și potolească grețurile de la stomac.
   Spera să primească metadona cât mai curând, căci apoi putea s-o vândă și să-și mai cumpere heroină.
   Se întreba dacă încercase cineva să i-o găsească. Ușa din față fusese spartă, iar asta însemna că orice vecin putea profita de ocazie ca s-o jefuiască. Însă și-ar fi pierdut vremea. Tot ce se putea vinde dispăruse de mult din casa ei.

           - De ce-ai adus ăla, Nick?
   Ochii lui Mackie se făcuseră cât două farfurii. Privea fix ciocanul cu gheare din mâna lui Nick, care-i savura spaima cu un zâmbet leneș.
   - A, n-ai auzit? E ultimul accesoriu la modă în Basildon. Îl iei și sfărâmi țestele oamenilor cu el, înțelegi? E mai mic decât crosa de golf, desigur, dar la fel de ucigător.
   Balansa ciocanul în mână, jucându-se cu el.
   - De fapt, e chiar o armă foarte bună. Dacă te prinde cu el, zici că l-ai cumpărat fiindcă voiai să-ți dregi singur ceva. Cum fac și eu acum, nu?
   Zâmbi din nou, iar Mackie simți că i se tăia respirația.
   Nick clătină din cap cu reproș, înainte de a continua:
   - Nici măcar propriul băiat n-ai putut să ți-l lași puțin în pace după tot calvarul prin care-a trecut, nu-i așa, Mackie? Oricine altcineva ar fi înghițit-o și-ar fi ținut-o în familie, da` tu, nu. Tu te-ai folosit de asta ca să primești de băut la cârciumă! Întâmplător, m-ai pomenit și pe mine în timp ce-ți spuneai povestea. Am auzit despre ea de la Siddy Haulfryn.
   Chipul lui Mackie devenise păstos.
   - În veci n-aș face asta, Nick. Știu cum stă treaba... îngăimă el, ridicând rugător brațele. Te rog, am învățat lecția, amice. Nu e nevoie să te mai deranjezi, așa-i?
   Intra în panică, iar asta-l înfuria și mai tare pe Nick.
   - Treci sus, Mackie.
   - De ce?
   Nu la așa ceva se așteptase.
   Nick oftă dramatic.
   - Urcă scara aia-mpuțită, acum, și să nu-ți faci vise sau speranțe c-ai să poți scăpa cu vorba, fiindcă n-ai să reușești decât s-o încurci și mai tare, pricepi?
   Făcu un pas spre el, iar Mackie porni grăbit spre scară. Nick îl urmă încet.
   - Pute ca dracu` aici!
   Mackie nu-i răspunse, privindu-l doar cum se uita prin toate camerele.
   - Ăsta-i dormitorul tău, nu?
   Camera era murdară, cu cearșafuri gri și pătate și miros de șosete vechi și mâncăruri la pachete, amestecate cu duhoarea de bere. Dar lui Nick îi convenea, fiindcă fereastra cea mare dădea spre grădina din față. Trebuia să facă o declarație de răzbunare, iar acea fereastră îi convenea de minune.
   - Intră aici.
   Mackie intră încet în cameră. Îl treceau toate nădușelile, iar Nick o lungea anume, ca să-l chinuiască mai tare.
   - Haide, Nick, e destul atât. N-am să mai scot o vorbă, am greșit...
   Nick îl amuți doar dintr-o privire.
   - Ai dreptate c-ai greșit. Băiatul tău a luat-o de la Proctor, și tu ai povestit la toată lumea! Ce efect o să aibă asta asupra lui, hmm? Și ca să le pui capac la toate, m-ai amestecat și pe mine în toată povestea, când eu îți făcusem o favoare, pe bune!
   - N-am spus numele tău, Nick, jur!
   - Nu l-oi fi spus cu voce tare, da` pun pariu că nici lui Basil nu i-ar fi luat prea mult ca să se prindă de cine era vorba, nu?
   Clătină din cap, parcă nevenindu-i să creadă.
   - Ești un jeg, Mackie. Un căcățiș, asta ești. Un vierme de râsu` lumii. Și-acum treci în fața ferestrei.
   Mackie se supuse, tremurând - și nu pentru că avea nevoie să bea ceva.
   - Ai o țigară?
   Când coborî privirea, căutându-se prin buzunarele pantalonilor, Nick îl lovi de 3 ori cu ciocanul în cap. Mackie se prăbuși, dar imediat sări la loc în picioare.
   Atunci, împingându-l din răsputeri, Nick îl aruncă fără ceremonie prin fereastra spartă a dormitorului. În cădere, Mackie scoase un urlet animalic.
   Ca amorțit, Nick coborî scara și ieși pe ușa din față, lăsând-o deschisă. Nu se atinsese de niciun obiect din casă.
   Mackie zăcea, conștient încă, pe iarba neîngrijit din fața casei.
   - Trebuie să iei mai multă apă cu tine, amice, remarcă Nick, râzând.
   Apoi, după ce-i mai dădu două lovituri în față cu ciocanul, scoase o pungă groasă de plastic din buzunarul cojocului și puse cu grijă ciocanul înăuntru. În Range Rover, se șterse de sânge atent, cu niște șervețele, înainte de a pleca încet.
   Nu se temea de răzbunare, nici din partea lui Mackie, nici dintr-a amicilor lui, sau a poliției. Vecinii nu văzuseră nimic, așa mergeau lucrurile în lumea lor. Și-n plus, în sfârșit îl redusese pe Mackie la tăcere - asta avea să-i atragă pe toți de partea lui.
   Pe Mackie-l așteptau câteva luni în spital, cel puțin, și avea mare noroc dacă mai ieșea pe picioarele lui. Dar, după cum îl știa, peste câțiva ani avea să-i facă cinste lui Nick ca să-și sărbătorească ajutorul de invaliditate.
   Nick își cunoștea dușmanul, ba bine că nu - asta-l menținuse atâta timp în vârf.

             Tyrell luă găleata cu pui și cartofi prăjiți și intră în apartament.
   Era mai târziu decât crezuse; iar Willy se uita la Cartoon Network, pe Sky Kids. Luminile erau stinse, iar Kerr nu se vedea nicăieri.
   - Unde-i băiatul?
   Willy îi făcu semn să tacă, și abia atunci Tyrell îl văzu pe Kerr culcat după canapea, într-un sac vechi de dormit - al lui Willy, cel pe care-l căra după el toată ziua.
   - A vorbit?
   Willy zâmbi.
   - Aproape totu-i acolo.
   Arătă spre niște foi rupte din caiet. Când aruncă o privire peste ele, Tyrell constată cât de îngrijit era scrisul lui Willy. Puștiul avea minte, deși nu și vreun viitor - și nu din vina lui.
   Mirosul de pui îl trezi pe Kerr, iar Tyrell îi spuse, zâmbind:
   - Treci și ia de-aici, amice, eu aduc niște farfurii de la bucătărie.
   Când reveni cu farfuriile și condimentele, niciunul dintre băieți nu se mișcase.
   - Care-i problema?
   Willy zâmbi.
   - Așteptam să-ți iei tu mai întâi.
   Era legea străzii: cine făcea rost de mâncare își lua partea leului..
   - E-n regulă, nu mi-e foame.
   La drept vorbind, nici nu-i mai era.
   Când aprinsese lumina, se uitase la părul sârmos al lui Kerr. Forfotea de păduchi, iar Tyrell reținu să scuture covoarele cu proxima ocazie.
   Dar mai vedea și că băiatul încercase să se aranjeze, probabil datorită lui Willy, care era foarte ordonat, în felul lui.
   Le dădu câte o Cola dieteticăă, știind că ar fi preferat o bere, iar lui își turnă un pahar mare de Bacardi cu cola, bându-l repede și punându-și imediat unul.
   Avea sentimentul că trebuia să se anestezieze înainte de a citi însemnările. Curios, dar cu cât se apropia mai mult de adevărul în legătură cu bietul Sonny, cu atât mai puțin dorea să-l afle.
   Probabil că așa era firea omenească.

             Frankie îl văzu pe Nick în ușă și zâmbi.
   - N-ai stare, este?
   - Nu, n-am, unde putem să mergem?
   - În dormitor, chiar acolo mă duceam.
   Nick intră în cameră și observă că, prin cine știe ce minune, Frankie făcuse ordine.
   - Ți-ai adus pe cineva la curățenie?
   Frankie zâmbi.
   - Nu mi-am adus. N-am prea avut de lucru azi, atâta tot. Ei, ce pot să fac pentru tine?
   O spusese pe un ton aluziv-răutăcios, dar Nick nu-l asculta, își tăia deja câteva linii pe masa de toaletă. Știa că n-ar fi trebuit să vină acolo, că din nou risca enorm, dar n-avea încotro. Pentru el, Frankie era ca un drog, și o știau amândoi.
   Mai ales Frankie, care vedea în el un bon de masă valabil ani de zile, dacă știa cum să se poarte cu el.
   - Haide, jos țoalele, sunt grăbit.
   - Păi ce, tu nu ești mereu grăbit?
   Nick nu râse - era prea ocupat să prizeze.

            Kerr răspundea la întrebările lui Tyrell despre însemnările făcute de Willy.
   Acesta le pusese de băut tuturor, iar Tyrell fusese din nou uimit să vadă că băieții voiau ciocolată fierbinte. Se așteptase la o ceartă cu ei pentru Bacardi.
   Willy îi turnase încă un Bacardi cu cola, iar Tyrell îl sorbea încet. Avea nevoie de alcool.
   - Deci, s-ar putea ca Justin să fie-n șobolarnița aia?
   Kerr dădu din cap.
   - S-ar putea, da` cum ziceam, dom`le, nu l-a mai văzut nimeni de vreo....
   Lăsă fraza în aer.
   Tyrell îi spuse cu blândețe:
  - Kerr, spune-mi doar ce știi. Nu-ți fie frică, bine? N-am să te acuz indiferent ce aud, îți jur pe mormântul lui Sonny.
   Kerr îl privi pe Willy, care dădu din cap înțelepțește.
   - Sonny se ducea la șobolarniță cu Justin?
   Băiatul dădu și el din cap.
   - În ultimele săptămâni înainte să moară, se ducea tot mai des acolo.
   Tyrell își lăsă capul în piept; era prea dureros să asculte.
   - Tu ai fost vreodată acolo?
   Rușinat, Kerr recunoscu că da.
   - Da` nu le plăcea de mine, înțelegi? Se prinseseră că nu puteam să sufăr coșmelia aia, așa că n-au mai vorbit cu mine. Șefu` zicea că nu eram bun de nimic și râdea de mine.
   Vorbise cu cea mai mare seriozitate, iar Tyrell trase adânc aer în piept, înainte de a spune:
   - Normal că nu-ți plăcea, băiete. Nimănui nu i-ar fi plăcut.
   Willy și Kerr schimbară o privire ciudată, iar Tyrell, observând, întrebă:
   - Ce mai e?
   - Zi-i, Kerr.
   Băiatul cel înalt își agită brațele, ca pentru a se feri de necuratul.
   - Tu tre` să-i zici, Willy, mi-ai promis.
   Willy trase adânc aer în piept, înainte de a întreba:
   - Sigur vrei s-auzi adevărul, Tyrell?
   Acesta dădu din cap, întrebându-se ce aveau să-i spună în continuare.
   După ce se șterse cu dosul mâinii la nas, Willy spuse cu glas sonor:
   - Sonny se ducea așa de des la șobolarniță, fiindcă tipu` care-l ducea acolo îl plăcea și-i plăcea și lui Sonny de el.
   Tyrell îl privi nedumerit:
   - Și...? Ce încerci să-mi spui?
   Nervos, Willy își linse buzele înainte de a continua.
   - Tipu` cu care se vedea... Nu știm cum îl cheamă, da` Sonny mergea cu el, cum ar veni... Kerr a zis că umblau mult împreună. Așa i-a spus Sonny. Zicea c-o să primească un apartament și bani s-aibă din ce trăi.
   Tyrell se uita cu uimire la cei 2 băieți.
   - Ce tot vorbiți? Vreți să ziceți că Sonny umbla cu ăla de bunăvoie?
   Willy dădu din cap.
   - Mda, îl cunoscuse când era încă nou în gașcă. Le plac ăștia noii, moșilor. Și din câte zicea Kerr, s-aveau foarte bine, și Sonny era înnebunit după el, spunea că-l iubea și că și ăla-l iubea și-i promisese să aibă grijă de el toată viața.
   Tyrell era convins că avea halucinații.
   - Kerr zice că i-a văzut împreună de câteva ori. Nu de-aproape, da` știa că nu se ascundeau. Cel puțin, Sonny nu se-ascundea.
   Willy privi expresia lui Tyrell, care se schimbase, după care, fără să se lase rugat, începu să-i răsucească o țigară de marijuana.

           Tammy nu știa ce s-ar fi făcut fără Sky Plus.
   Înregistra pe casetă toate telenovelele, dar cel mai mult îi plăceau comediile ca „Will and Grace” și ” The Golden Girls”. Tocmai ațipea, când îl simți pe Nick vârându-se în pat lângă ea.
   Se întoarse cu fața spre el, dar deodată încremeni și, ridicându-se în capul oaselor, zbieră:
   - Cu cine-ai fost?
   Nick o privi ca și cum ar fi înnebunit. Din cine știe ce motiv, expresia lui o înfurie și mai tare.
   - Te-am mirosit, Nick! Iar ai fost la una din târfele tale împuțite!
   - Nu fi paranoică, Tammy. Jur pe Dumnezeu, pe viața mamei mele, că-n viața mea nu mai există nicio altă femeie.
   Nick sări din pat și dispăru în baie. Tammy se luă după el, continuând să țipe:
   - Futu-te-n cur de labagiu!
   Dând drumul la duș, Nick îi răspunse răutăcios:
   - Am pe mine hainele-astea de azi-dimineață și ceea ce crezi că-i mirosul altei femei a rămas de la marfa pe care am depozitat-o cu Billy Clarke. Jur, iubito, asta-i tot, iar după ce fac dușul ăsta, ne culcăm, în regulă? O vorbă dacă mai scoți, Tammy, și-ți cârpesc una.
   - Unde-ai fost? Vreau să  aflu o dată pentru totdeauna, Nick!
   Nick ieși de sub duș. Se săpunise repede și, simțindu-se mai curat și mai puțin vinovat, reveni în dormitor, une turnă de băut pentru amândoi.
   - Dacă-ți spun unde-am fost, trebuie să-mi juri că n-ai să spui amicelor tale, e clar?
   Tammy dădu din cap, deși pe față i se citea expresia cinică.
   - Atunci, hai, s-auzim. Cred că-i foarte nasol, dacă ai nevoie să bei ca să-mi spui.
   - I-am spart capu` lui Mackie, c-un ciocan.
   Cuvintele lui o făcură să se oprească locului, ca trăsnită, așa cum Nick se și așteptase.
   - Ce-ai făcut...?!
   - Mai știi când a venit Stevie pe-aici, acu` câtva timp?
   Tammy dădu din cap, speriată de ceea ce urma.
   - Și știi că Mackie e însurat cu sora lui Stevie?
   Confirmă din nou.
   - Ei bine, Gary Proctor a încercat să-l violeze pe băiatul lor - de-asta mă căutase Stevie. Am rezolvat-o, da-n loc să-ți țină gura, Mackie a-nceput să povestească la toată lumea. Așa că-n seara asta i-am închis gura o dată pentru totdeauna, fiindcă noi i-am făcut felu` lui Gary, înțelegi? De-asta a murit.
   Nimic din ce se-așteptase Tammy s-audă n-ar fi putut avea un efect atât de șocant. Și știa că era adevărat. Pentru prima dată, Nick spunea adevărul.
   - Gary a violat un băiat?
   Vocea-i tremura de șoc și repulsie.
   Obosit, Nick dădu din cap.
   - Aproape. Nu știa cine era, înțelegi? Băiatul nu i-a spus că Stevie era unchiu-său, fiindcă voia săăă-și găsească o slujbă de DJ pe merit, nu pentru că unchiul lui era un hoț de bănci acreditat. Așa că, acum știi de ce miros așa. E miros de sudoare și de fum. L-am pocnit pe Mackie-n cap c-un ciocan, m-a stropit de sânge, așșa că am dat foc impermeabilului, în curte. L-am aruncat pe fereastră, Tammy. Cred că a rămas schilodit pe viață. Cel puțin, așa sper.
   Apoi zâmbi.
   - Nu știu cu ce fel de gagii umbli tu, Tammy, da` dacă miros așa ca mine, mi-e milă de ele.
   Tammy nu zâmbi.
   - Deci, chiar l-ai omorât pe Peter?
   - Știi că da. Da` a fost pentru o cauză dreaptă, cum ți-am explicat. Și acum, putem să ne băgăm în pat și să dormim? Că-s obosit ca dracu`.
   Arăta atât de rece și neclintit, încât lui Tammy îi trecu prin minte că era într-adevăr un om periculos. Ba chiar, înțelesese în sfârșit, chiar în clipa aceea, că Nick n-o iubea deloc. Nu iubea pe nimeni.
   Nu știa cum să iubească.
   Se culcă lângă el, dar de data asta nu mai încercă să-l ia în brațe, deși știa că ar fi lăsat-o. Lui Nick îi plăceau giugiulelile. Acum însă, pentru prima dată în viața ei, Tammy știa că, dacă îndrăznea să se apropie de ea, l-ar fi respins.

                                            CAPITOLUL 23

                - Te simți bine?
   Willy apăruse în ușă.
   Tyrell dădu din cap, dorindu-și ca băiatul să dispară din viața lui, deși se simțea răspunzător pentru el.
   - Vrei o cafea?
   Băiatul clătină din cap. În schimb, luă țigările lui Tyrell și-și aprinse una.
   - Dimineața prefer ceai, spuse el, râzând. Auzi la mine! De parc-aș avea de ales.
   - Ei, în dimineața asta, cel puțin, ai.
   Puse ibricul pe foc și scoase din dulap pliculețele de ceai, întrebându-se tot timpul când avea Willy să plece și să-l lase în pace.
   Ghicindu-i gândurile, băiatul spuse:
   - În după-amiaza asta, plecăm.
   Tyrell închise strâns ochii, înainte de a se întoarce spre el să-i spună:
   - Ești OK.
   Sceptic, Willy ridică din sprâncene.
   - Cinstit, Willy. Oricum, vreau să vii cu mine la șobolarniță. Să-mi vorbești despre cine se duce acolo.
   Willy ridică din umeri, trăgând din țigară.
   - Cum vrei.
   Tyrell își dădu seama cât se străduia să se poarte ca și cum nu i-ar fi păsat de ceea ce i se întâmpla, dar îi vedea în ochi bucuria că avea să mai petreacă o noapte, două, la căldură.
   - Vrei ceva de mâncare?
   Băiatul dădu din cap, încântat.
   - Atunci, pune-ți, eu trebuie să plec puțin.
   Își luă cafeaua și, în timp ce ieșea din bucătărie, adăugă mai încet:
   - Și pe urmă să faci curat, bine?
   - Sigur că da. Pot să-i pun și lui Kerr?
   Tyrell ridică ochii spre tavan. De parcă i-ar fi răspuns că nu! De ce-l tot întreba? Răspunse nervos:
   - Sigur că poți, nu fi bătut în cap. Doar nu era să zic nu!
   Willy ridică iar din umeri, ca și acum ar fi spus: „sunt greu de cap”.
   - Nu se știe niciodată.
   Tyrell se grăbi să iasă din bucătărie înainte de a-și pierde calmul.
   Dar știa ce se întâmpla. Nu-i plăcea că acel băiat îl punea la un loc cu toți ceilalți indivizi care se folosiseră de el, în viața lui.

             Louis Clarke și fratele său Terry erau în drum spre întâlnirea cu Tyrell, pentru a inspecta acea așa-numită sobolarniță.
   Mai întâi aveau să bea ceva la Wapping Wall, în Whitby Prospect. Tyrell urma să-i pună la curent cu tot ce se mai întâmplase, iar ei voiau să-ncerce să-l convingă să accepte întâlnirea cu Nick Leary. Billy considera că le-ar fi ușurat tuturor situația. Începea să-l calce pe nervi.
   Când intrară în bar, Terry se uită în jur, din obișnuință. Avea atâția dușmani, încât oricând era posibil să dea de un cunoscut și să fie nevoit să-și păzească spatele. Și nu fu nici de data asta dezamăgit.
   Un bărbat înalt, cu păr roșcat și zâmbet dezinvolt, îl salută:
   - Ura, Tel! Cum mai merge?
   Iritat, Terry îi răspunse tăios:
   - Sunt spărgător de bănci, băi ăsta, nu membru al Cercului de bune maniere!
   Îl dădu pe individ la o parte din drum și porni cu pas hotărât spre bar. Terry nu putea suferi familiarismele, iar dobitocul întrecuse măsura.
   Nici măcar nu-l cunoștea prea bine, de ce voia să stea de vorbă cu el?
   Obrăznicia unor oameni nu contenea niciodată să-l uimească.
   Louis îi făcu individului cu ochiul și spuse încet:
   - Nu-l lua-n seamă, are draci pe el, pe ziua de azi.
   Omul, însă, era cu niște prieteni care nu se lăsau împăcați prea ușor, și răspunse cu glas puternic:
   - Mai bine s-aibe grijă, că nu se știe niciodată când n-o să mai fie cu frații lui alături, să-l păzească.
   Louis aruncă o privire spre Terry - care, din fericire, era prea ocupat să se uite-n decolteul unei brunete, pentru a auzi ce se vorbea. Făcând un pas spre individ, îl întrebă zâmbind:
   - Ți s-a urât cu viața, frăție? Amicii tăi nu par dornici să muște din ele, așa c-ai să fii singur.
   Omul privi în jur și văzu că spunea adevărul.
   - Și acum, bea ce-ai acolo și lasă-ne cu ale noastre, hmm?
   Louis oftă. Presimțea că așa avea să meargă toată ziua. Terry era capabil de orice - iar problema cu Terry era că, în asemenea situații, nu mai dădea înapoi.

            Jude era complet singură și nu se simțea bine.
   Gino era încuiat în casă de maică-sa, și știa că nu mai putea legătura cu el. Niciunul dintre ceilalți băieți nu mai trecuse pe la ea, de-o bună bucată de vreme, și avea sentimentul cumplit că rămăsese definitiv și irevocabil de capul ei.
   Casa era încă devastată după bătaia din ajun, dar nu-i dădea atenție. Metadona își făcea efectul.
   Luă mobilul lui Sonny și-l privi câteva secunde. Apoi, formă cu grijă numărul pe care-l aflase de la Big Ellie.
   I se răspunse de la primul apel, iar acest lucru o derută. Nu se așteptase.
   - Alo?
   Glasul familiar o făcu se înghețe de spaimă.
   - Cine e?
   - Eu sunt, mama lui Sonny.
   Vocea ei suna mult mai puternică decât se simțea Jude. Mâinile-i tremurau deja, și ajunsese cu nervii în pioneze.
   - Ce vrei?
   Omul vorbea pe un ton mai înghețat decât vântul arctic, iar Jude înghiți în sec înainte de a răspunde:
   - Bani.
   Legătura se întrerupse.
   Rămase pe canapea, îngrozită de ceea ce făcuse. Dar n-avea să se oprească. Sonny Boy îi spusese totul, iar acesta nu era decât primul număr de pe o lungă listă de bărbați pe care voia să-i jumulească.  Începea cu un guvid, urcând treptat spre peștii cei mari. De fapt, îi fusese chiar mai ușor decât se așteptase.
   Acum, că primul val de spaimă îi trecuse, se simțea foarte mulțumită de sine însăși.
   Își ținuse gura, nu le spusese nimic polițiștilor, așteptându-se să primească despăgubiri înainte de a fi nevoită să recurgă la acest joc.
   Poliția ar fi dat orice ca să audă ce avea de spus, dar ce era drept, era drept, sau cel puțin așa considera Jude. Viața era prea scurtă, iar nevoile ei prea urgente, ca să mai păstreze tăcerea.

          - Arăți teribil, Tyrell, remarcă Terry, cu un râs jovial. Aproape că rimează, nu? Tyrell cel Teribil. Sună ca un nume de despot.
   Făcu o mutră, prefăcându-se că-și răsucea o mustață imaginară. Tyrell zâmbi și el.
   Negresa cu sâni enormi era încă la bar, iar Terry încerca să-i facă cinste cu încă un pahar. Tyrell și Louis știau că degeaba ar fi căutat să-l convingă să plece.
   - Mai vrei un rând, iubito?
   Apoi se întoarse spre barman și-i spuse sotto voce:
   - Bagă un brandy cvadruplu în porto-ul ăla, bine?
   Femeia râse amuzată.
   - Un porto mi-ajunge, mulțumesc.
   Terry își dădu ochii peste cap. Tyrell și Louis știau că n-avea să se astâmpere cu una, cu două. Totuși, era distractiv să-l vadă în acțiune.
   - Auzi, Tyrell, ia ghici? Leonie, aci de față, e o adevărată Jack Spintecătorul! Oare de ce nu mă mir?
   Terry nu mai putea de încântare. Stripteusele erau femeile visurilor lui.
   - Mai ia un rând, scumpo. Cred că s-ar putea să fie o seară interesantă, ce ziceți, băieți?
   Louis râse, spunându-i lui Tyrell:
   - Am încurcat-o, amice, până n-o rezolvă, nu se potolește.
   Într-un fel, Tyrell se bucura. Avea nevoie de timp, ca să se pregătească psihic. Presimțea că lucrurile urmau să meargă din rău în mai rău. Și, oricum, la adăpostul întunericului avea să le fie mai ușor. După cum spunea Willy, serile de sâmbătă erau foarte populate în șobolarnițe.
   Mai întâi, să mai bea două pahare, și să vadă cum se simțea. Acel stil nou de viață era destul de seducător. Putea foarte ușor să-și formeze o rutină. Rezolva doar treburile, apoi culegea roadele. În ceea ce-l privea pe Tyrell, era și timpul.

            Jude era bine dispusă.
   Găsise un plic de heroină sub canapea. Probabil căzuse de pe masă, în harababura din ziua trecută. Pentru ea, ăsta era un semn bun. Însemna că situația se ameliora, că nu putea merge decât spre bine. Cel puțin, așa spera.
   Se întoarse, când auzi pe cineva intrând în casă. Lăsase ușa întredeschisă, în caz că Gino reușea să scape de cei care-l chinuiau. Răsucindu-se cu un zâmbet larg pe față, spuse veselă:
   - Tocmai la timp!
   Dar zâmbetul îi pieri de pe buze când văzu cine era. Inima i se opri în piept, înghețată.
   - Salut, Jude, cam de mult nu ne-am văzut.
   Glasul era întocmai așa cum și-l amintea, dar acum bărbatul pe care-l cunoștea de atâția ani părea oarecum periculos.
   Nu se așteptase să-l vadă atât de curând.
   Niciunul dintre ceilalți pe care-i sunase nu se deranjase să răspundă la apel. Poate că era un semn prevestitor. Jude, ca toți drogații, trăia într-o lume a speranței.
   Lenny o privea lung, încercând s-o intimideze - și reușind de minune.
   - Ce-ți închipuiai tu, că dacă dai câteva telefoane, toți vor alerga încoace, nu? Ei bine, am venit să-ți spun să te înșeli, Jude.
   În ochi i se citea ura și dezgustul, iar Jude uită cu cine avea de-a face. Îndreptând spre el un deget murdar, îi răspunse cu o furie mai puternică decât teama:
   - Îmi ești dator, în mă-ta, la fel ca și ceilalți. Tu l-ai atras pe Sonny al meu în lumea fătălăilor. Avea 12 ani când l-ai scos la produs, cu așa-zișii tăi amici. Ți-ar plăcea să audă lumea despre asta, hmm, Lenny? Oi fi tu un dealer respectabil, da` poponarii-s de-altă teapă și toată lumea știe asta - iar tu, Lenny, ești poponar!
   Lenny porni repede spre ea, făcând-o să bată în retragere, cu teamă.
   La vederea acestei reacții, Lenny râse, spunând sarcastic:
   - Te-am speriat, Jud, este?
   Femeia dădu din cap, cu ochii mari, și o fracțiune de secundă Lenny o văzu pe fata de altădată, de demult, de pe vremea când încă nu se droga.
   - Ei, atunci sperie-te și ascultă ce am de zis, da?
   Jude dădu din cap, încercând să se relaxeze puțin.
   Dar, într-o clipă, Lenny sări asupra ei, cu o furieși o violență abia stăpânite. În timp ce o trântea la pământ, îi spuse încet, scrâșnit:
   - Crezi că poți să mă ameninți pe mine? Crezi că ai destul sânge-n pizdă ca să mă joci pe degete, Jude?
   O apucase de păr și-i vorbea în față, scuturând-o ca pe o păpușă de cârpe.
   - N-ai învățat nimic din moartea lui Sonny, femeie?
   Privind-o în ochi, spuse încet, cu ură:
   - L-am înfundat!
   Râse încă o dată, după care, aruncând-o la podea, începu să-i ardă papara pe care Jude știa că o merita. După ce obosi, îi spuse aspru:
   - Și știm cu toții cine l-a-nfundat, nu? Tu l-ai împins în povestea aia, cum știi foarte bine. Îl puneai să ceară oamenilor bani, unor oameni pe care nu-i mai văzuse de ani de zile. Numai tu contai, ca de obicei, nu? Numai tu și căcaturile pe care ți le pompezi în braț.
   Jude zăcea pe jos, chircită, dar pe față nu i se vedeau nici lacrimi, nici teamă adevărată.
   - Ești o zdreanță, Jude, nici mai mult nici mai puțin, și fi-tu ajunsese la fel. Poate c-ar fi avut o șansă, dacă nu te agățai de el ca o lipitoare. Altfel, poate c-o sfârșea altfel, cine știe? Da` acum a murit, Jude, și dacă n-ai grijă, s-ar putea să te duci după el mai repede decât se așteptase.
   Jude se adună de pe jos și, în pofida furiei, Lenny o admiră că nu scosese o vorbă de protest.
   - Orice-ai zice tu, Lenny, tot îmi ești dator. Mi-ești dator în stil mare.
   Porni iar spre ea. Apucându-i strâns bărbia într-o mână, scrâșni printre dinți:
   - Nu-ți datorez nimic, cucoană.
   La vederea spaimei de pe fața ei, zâmbi.
   - Vorba cântecului: „Nimic, absolut nimic.”
   O îmbrânci, făcând-o să cadă pe canapea, de unde se rostogoli pe jos. Apoi, se duse la ea și-i aruncă o uncie de heroină pe trupul tremurător.
   - Uite, asta-i singura compensație pe care ai s-o capeți. N-am avut niciun amestec în ce i s-a întâmplat fiului tău, da` știu un om care-a avut.
   În semn de rămas-bun, îi dădu un șut în coaste.
   - A, și apropo, Jude, pe viitor să-nchizi ușa. Nu se știe niciodată cine mai pică într-o vizită.
   Era o amenințare, iar Jude o știa, dar după plecarea lui începu să se relaxeze. Lenny Bagshot fusese primul de pe listă. Acum, avea să-i ia pe rând. Urma să obțină ceea ce voia, orice-ar fi crezut ei.
   Zâmbind satisfăcută, luă plicul de heroină și, fericită cum de zile-ntregi nu mai fusese, se ridică de pe podea și-și turnă un pahar.
   Era gata să sărbătorească.

                                               CAPITOLUL 24

                 Tyrell era neliniștit la gândul de a-l lua pe Willy cu ei în mașină.
   Terry se schimba ca vremea, trecea în câteva secunde de la râsul în hohote la maniaco-depresie. Nimeni care nu-și putea păzi singur spatele nu se ducea vreodată să lucreze cu el, inclusiv frații lui.
   Totuși, băiatul păru să-i placă. Imediat ce Willy se urcă în mașină, Terry îi zâmbi prietenos, salutându-l cu cuvintele:
   - Cum e, puștiu`?
   Tonul lui îl făcu pe Willy să zâmbească. La fel ca majorității oamenilor când îl vedeau prima dată pe Terry, bietul Willy Lomax îl plăcu. Tyrell spera din toată inima să nu se întâmple nimic care să-i schimbe impresia.
   Cum băiatul cunoștea doar locul, nu și adresa, merseră până în Plaistow. Willy îi îndrumă cât putea de bine. În cele din urmă, după ora 11 și jumătate, ajunseră în fața unui bloc turn, unde parcară mașina.
   Terry se răsuci în scaun, întrebându-l pe Willy:
   - Crezi c-aici e?
   Băiatul dădu din cap.
   - Mda, asta pare să fie.
   - Vine și el cu noi, ca să fim siguri că nimerim? îl întrebă Louis pe Tyrell.
   Acesta dădu din cap, adăugând însă:
   - Totuși, după ce ne duci până acolo, ai să te-ntorci la mașină, da?
   Willy confirmă bucuros.
   - Uite-un client, acolo, îl vezi? arătă el cu degetul. Îi cunosc de la o poștă.
   Cu toții priviră spre un bărbat înalt și chel care cobora dintr-un Lexus. Nu te-ai fi așteptat să vezi o asemenea mașină într-un cartier ca acela. Omul încuie portiera și se uită în jur pe furiș, înainte de a porni spre intrarea în bloc. Era bine îmbrăcat, pe măsura mașinii cu care circula.
   Pe un ton neîncrezător, Terry spuse:
   - Ce, vrei să zici că ăsta-i unu` din-ăia de le-o trag în creț la puști?
   Louis și Tyrell închiseră ochii deznădăjduiți, dându-și seama că era gata să-și piardă cumpătul. Terry era scandalizat și dezgustat. Totuși, știau amândoi că era foarte posibil ca, la un moment dat, să le fie de folos mușchii lui.
   Willy râse.
   - Te-ai mira să știi cine umblă cu d-astea dom`le.
   Terry îl privi cu interes.
   - Și ce, pe bune, arată ca el?
   Băiatul abia se stăpâni să nu răspundă: „Și ca mata, și ca Tyrell, și ca toți ăia cu care bei la cârciumă.” Nu era momentul să-i servească o lecție despre latura sordidă a vieții, așa că nu făcu decât să dea din cap.
   - Deci, arată ca PSA-ii? Polițiști sub acoperire, care se-nțolesc ca oamenii normali?
   Aceste cuvinte îl făcură pe Willy să râdă, iar Terry râse împreună cu el.
   - Da, arată ca oamenii normali, numai așa reușesc s-o țină atât de mult timp, fără să pățească nimic. Da` unii din băieții de-acolo, de sus, au peste 16 ani, doar c-arată mai tineri, așa că nu-i nimic ilegal.
   Câteva momente, Terry stătu pe gânduri. Apoi, deveni dintr-o dată feroce.
   - Nici nu știu ce-i mai rău. Ăștia-s bolnavi la cap! Mergem sus să-i regulăm pe bulangii, sau ce facem?
   Se dădu repede jos din mașină și luă din portbagaj un baros cu coadă scurtă. Era o sculă pe care o folosise adesea de-a lungul anilor și făcea treabă bună.
   Louis și Tyrell coborâră după el, în timp ce Willy rămase înăuntru, privindu-i și ascultându-i cum vorbeau.
   - Calmează-te, da?
   Terry își dădu fratele la o parte.
   - Sunt calm. Cât de calm pot să fiu, când în jurul meu se-ntâmplă toată porcăria asta.
   Arăta extrem de agitat, și știau că nu era deloc un semn bun. Terry putea să explodeze din cel mai mic fleac.
   - Și cu ăsta ce vrei să faci? întrebă Louis, arătând spre arma din mâinile lui.
   Oftând adânc, Terry răspunse cu un sarcasm nedisimulat.
   - Păi, voiam să sparg ușa. Voi cum vă gândeați - să strigăm: „Noi suntem, o gașcă de poponari ieșiți la distracție, aduceți puștimea!”?
   Tyrell fu nevoit să recunoască: avea dreptate.
   Totuși, Terry continuă mai încet, râzând și cântărind ciocanul în mâini.
   - Ăsta, băieți, se numește elementul surpriză. Merge de minune să spargi ușa de la intrare, și pe urmă să mai sfărâmi și câteva căpățâni, la nevoie.
   Îl privi pe Tyrell.
   - Vrei să afli cine conduce cocinele astea, nu?
   Tyrell dădu din cap.
   - Păi, asta ne garantează c-o să aflăm. Doar n-au să ne primească finuț, cu ceaiuri și fursecuri, până-i cheamă, dacă-nțelegi ce vreau să zic.
   Willy se aplecă pe fereastra mașinii.
   - Are dreptate, să știți! Eu în locul vostru, aș asculta ce spune.
   Terry îi zâmbi.
   - Hai, fiule, să-i dăm bice-n mama mă-sii!
   Willy îi urmă încântat. Lângă uriașul cu barosul se simțea în siguranță, ghicise deja că Terry era singurul care bănuia ce-i aștepta în noaptea aceea.

              Tammy nu mai fusese de mult așa de beată, și nici nu i se mai întâmplase să stea acasă într-o sâmbătă seara.
   Praful se alesese de planurile ei de a se întâlni cu Janine, după ce băuse un brandy la prânz. Paharul devenise o sticlă aproape întreagă, iar acum era dusă. Și mai avea și poftă de scandal - sau măcar de-o mâncare la pachet.
   Râse de propriile ei gânduri.
   Intră în apartamentul soacrei sale, cu gândul de a arunca o privire prin frigider. Angela lăsase acolo niște pateuri, cârnați și ouă scoțiene. Îi plăcea să ia câte o gustare în timp ce se uita la televizor, iar frigiderul mai conținea și multă ciocolată.
   Tammy înfulecă flămândă un pateu cu cârnat. A doua zi avea să regrete, dar pe moment era ca o mană cerească. Apoi se așeză pe podea, și văzu că seiful de sub covor al Angelei fusese deschis.
   Dând la o parte covorul, care nu fusese pus bine la loc, deschise seiful. Toate seifurile din casă aveau același cod. În unele privințe, cu toate pretențiile lui, Nick era un adevărat zgârie-brânză.
   Luă fotografiile din carcasa de oțel și, când văzu chipul lui Gary Proctor, se întrebă un moment ce Dumnezeu căuta o poză de-ale lui în seiful soacră-sii. Apoi, când se uită mai atentă, avu șocul vieții ei.
   Tammy privi mult timp fotografiile, observând fiecare detaliu din toate imaginile, fără a-i veni să-și creadă ochilor. Apoi începu să icnească, și tot ceea ce mâncase țâșni pe covorul scump. Încă mai icnea, chiar și când stomacul i se golise complet - chiar și se alcool.
   Și astfel o găsi Angela.

             Terry și ceilalți așteptară ca Willy să se întoarcă la lift.
   După ce intră în cabină și porni înapoi în jos, dădură din capete unii spre alții, semn că era momentul să înceapă distracția.
   Ușa de la intrare avea un geam mat, armat cu sârmă. Putea opri un spărgător, dar nu și un baros mânuit de un uriaș.
   Luându-și avânt, Terry lovi din răsputeri.
   Ușa sări din balamale, iar cei 3 intrară, închizând-o cu calm în urma lor. Nu se aflau într-o zonă unde cineva să cheme poliția.
   În apartament izbucnise haosul.
   Terry privi neîncrezător cum diverși băieți și fete abia la vârsta adolescenței năvăleau din camere, pe jumătate goi, cu trupurile emaciate lucind în lumina palidă a becurilor.
   Dar ceea ce-i izbise din primul moment era mirosul. Duhoarea pestilențială de covoare vechi și lăzi de gunoi negolite de mult. Nici nu era de mirare că apartamentele alea se numeau șobolarnițe.
   Un individ masiv, cel pe care-l văzuseră coborând din Lexus, ieși dintr-un dormitor, trăgându-și pantalonii pe el. Îi văzu și fu aproape ușurat. Se temuse să nu fie poliția, dar acum putea putea încerca să scape cu vorba.
   Terry îl înșfăcă de gât și-l trânti peste ușa camerei din față. Înăuntru erau 3 bărbați, toți trecuți de 50 de ani și îmbrăcați lejer. Tyreel și Louis deduseră că se aflau acolo de puțin timp și-și așteptau rândul.
   - Cine-i șefu-aicea?
   Glasul lui Terry suna autoritar, însă omul din Lexus era prea speriat ca să-i răspundă. Terry îl mai dădu o dată cu capul de tocul ușii, apoi se uită în jur și strigă:
   - Dacă nu-mi răspundeți, drept de pe căcatu` ăla de balcon zburați, unu` câte unu`! Și-acuma, înc-o dată: cine-i șefu-n căcăsătoarea asta?!
   Ușa de la balcon era deschisă, iar afară se vedeau 2 băieți. Tyrell își dădu seama că rebegeau de frig. Cheliosul din Lexus arătă spre unul dintre cei de pe canapea.
   - El... el e șefu`! Gordon Winters îl cheamă.
   Omul încercă să se ridice, dar Louis și Tyrell se și repeziseră la el.
   - Așa mai vii de-acasă...
   Terry se mai calmase. Îl îmbrânci pe chelios într-o parte, spunând pe un ton aproape prietenos:
   - Nu care cumva să-ncercați vreunu` să ieșiți de-aici, e clar?
   Apoi se uită în jur, la bărbații și adolescenții care-l priveau șocați.
   - Am draci, și dacă trebuie să-ncep să umblu după voi ca să vă găsesc...
   Lăsă fraza neterminată, făcând un semn spre Tyrell și Louis.
   - Aduceți-l încoa`.

.........................................................