„Nu există prieten mai loial decât cărțile.”

                    Ernest Hemingway

Când dragostea ucide, Anna Butner

                                1-10

                         PROLOG

                       Anglia, 1792

        Noaptea era întunecată și îngrozitor de rece.

   Trăsura înainta anevoios prin  ninsoarea abundentă, legănându-se periculos peste muchiile gropilor ce presărau drumul de ţara, aidoma unei corăbii pe o mare în plină furtună.
   Femeia se agăţă de portieră când trăsura se aplecă mult într-o parte.
   Degetele fine i se crispară pe mânerul interior al uşiţei care pârâi surd sub încleştarea puternică, aşteptând ca valul de durere ce-i săgeta şalele să treacă, pentru a-şi îngădui o nouă şi binecuvântată gură de aer.
   În ultima oră, durerile se înteţiseră ca durată, frecvenţă şi intensitate.
   Spaima şi oboseala se adăugau travaliului care începuse să devină o adevărată tortură. Nu-şi permitea nici măcar să geamă atunci când chinul acela arzător îi străbătea trupul, încingându-i mijlocul şi partea inferioară a abdomenului într-o bandă dureroasă.
  În afara ei, mai existau doi pasageri: un bărbat şi o femeie. Sarcina era abia vizibilă prin faldurile mantiei căptuşită cu blană de hermină care o înfăşură.
   Vizitiul acceptase cu chiu cu vai s-o la cu el în nord. Dacă ar fi ştiut că era însărcinată şi pe deasupra gata să nască, în mod sigur s-ar fi speriat şi ar fi refuzat să o ia cu el în acea călătorie lungă şi dificilă.
   În sufletul ei, Elisabeth Lancaster se ruga oricărei forţe cereşti dispuse s-o asculte s-o protejeze şi s-o întărească pentru a ajunge acolo unde-şi propusese.
   Copilul ei trebuia scos în afara oricărui pericol. Bebeluşul trebuia salvat cu orice preţ. îi făcuse acest jurământ lui Keith...
    Keith. Un altfel de durere, mult mai profundă şi mai înnebunitoare decât cea fizică îşi croi drum drept spre inima ei. Un hohot mut de plâns i se opri în gât.
  Închizând ochii istovită, Elisabeth reuşi să mai ia o gură de aer înainte ca o altă contracţie să-i ardă mijlocul, sfredelindu-i partea de jos a trupului ca o jerbă de flăcări. De data asta, nu-şi putu reprima geamătul care-i zvâcni pe buze.
   - Vă simţiţi bine, doamnă? se aplecă bărbatul spre ea, încercând să-i distingă faţa în întunericul rece din interiorul poştalionului.
   Elisabeth scutură din cap năucită, apoi realiză că bărbatul nu avea cum s-o vadă şi se sili să vorbească printre dinţii încleştaţi:
   - Sunt bine, domnule, mulţumesc.
   Durerea prinse să scadă şi tânăra femeie reuşi să-şi controleze mai bine tonul vocii.
   - Drumul este de vină. Nu mi-am imaginat că o să fie atât de prost.
   - Este un drum de ţară, se auzi vocea acră a femeii care-1 însoţea pe acel bărbat amabil. Dacă nu am fi fost siliţi să facem un ocol atât de mare, am fi călătorit în condiţii mult mai bune.
   Elisabeth îşi strânse buzele într-o linie amară. Devierea aceea se datora ei şi era limpede că femeia cealaltă era nemulţumită de abaterea de la traseul obişnuit al poştalionului. Dar nu avusese încotro. Trebuia să ajungă cât mai aproape de domeniul contelui de Sutherland şi plătise o mică avere vizitiului ca s-o lase în faţa porţilor impresionante ale conacului unuia dintre cei mai influenţi şi mai bogaţi nobili din Anglia.
   Dacă ar fi lăsat-o la capătul drumului care ducea spre Sutherland House, ar fi avut de străbătut pe jos aproape cinci mile ca să ajungă până la acele porţi în spatele cărora se afla salvarea ei şi a bebeluşului care era atât de nerăbdător să cunoască lumea crudă de afară. Nu ar fi rezistat atât, era convinsă de asta, aşa că plătise aproape doua sute de lire pentru a fi lăsată cât mai aproape de destinaţie.
   Ar fi vrut să-şi ceară scuze femeii, dar ceva pârâi în josul abdomenului şi Elisabeth simţi ceva cald udându-i interiorul coapselor. Preţ de o clipă, îşi pierdu cumpătul şi intră în panică.
   - „Oh, nu! Doamne Dumnezeule, nu încă! Nu acum!”, ţipă în mintea ei.
   Îşi duse mâinile la pântecul tensionat, încercând să se adune.
   Îi venea să plângă. Să se facă ghem şi să plângă până murea. Era istovită, flămândă şi cu nervii la pământ. Fiecare minut care trecea îi lua din vigoare şi din rezistenţă. Fiecare val de durere era o nouă încercare care o solicita teribil.
   Tocmai când se gândea că ajunsese la limita suporlabilităţii, trăsura se opri cu o smucitură. Elisabeth se încorda, ciulindu-şi urechile. O nouă contracţie îi săgeta partea de jos a trupului cu o intensitate care o făcu să-şi muşte limba, simţind gustul sângelui.
   Portiera se deschise şi vocea aspră a vizitiului sparse liniştea mormântală din jur:
   - Aici-i locu’, cucoană. Coboară repede casă putem pleca. E frig al dracului!
   Elisabeth simţi un val de uşurare atât de mare, încât aproape amorţi cu totul. Cu mâini nesigure apucă cadrul uşiţei şi, cu mare grijă, bâjbâi cu piciorul în căutarea scăriţei. O găsi şi coborî cu atenţie, tatonând terenul.

      Ningea ca în poveşti, constată ea cu un surâs uimit, privind la perdeaua de fulgi mari şi grei care se cernea din înaltul negru-roşiatic al cerului.
   Întotdeauna o fascinase lumina aceea roşiatică pe care cerul nopţii o avea atunci când ningea abundent.
   Elisabeth îşi strânse pelerina şi mai bine în jurul trupului, deşi nu-i era frig. Trăsura porni cu un scârţâit şi se pierdu în noapte. Elisabeth privi în urma ei, apoi îşi îndreptă atenţia asupra conacului imens care se ridica în faţa ei la o distanţă apreciabilă.
   Nu avea bagaje. Ceea ce purta asupra ei, bine cusut în buzunarul secret al mantiei şi în tivul acesteia, reprezenta o avere uriaşă. Dar cea mai importantă bogăţie se afla în trupul ei.
   Ajunsese până aici, nu? Iar asta era...
   Tânăra femeie se încovoie de spate când o altă contracţie îi străbătu abdomenul, de data asta cu o violenţă care o zdrobi. Elisabcth nu-şi mai reţinu geamătul de durere. îşi cuprinse pântecul în palme şi gâfâi scurt.
   Trebuia să ajungă în interiorul conacului cât mai repede. Simţea că timpul o presa. Bebeluşul ei se pregătea să vină pe lume. O ştia instinctiv. Presiunea din josul trupului era îngrozitor de mare, iar durerile deveniseră insuportabile.
   Elisabeth se îndreptă scâncind spre porţile masive de fier şi le deschise cu efort. Mâinile îi îngheţară în contact cu metalul rece. Îşi aminti vag că avusese un manşon de blană cu ea, cel de hermelină pe care i-1 dăruise Keitli la Crăciunul trecut, dar probabil îl uitase în trăsură. Oricum, nu mai conta...
   Strecurându-se printre porţi, Elisabeth aruncă o privire spre conacul aflat în faţa ei la aproape opt sute de metri. Distanţa aceea, în vremurile bune, ar fi străbătut-o în câteva minute, alergând sau mergând cu pas vioi. Acum, i se păru de-a dreptul descurajantă...
   Inspirând adânc aerul rece şi curat al nopţii, Elisabeth porni prin ninsoarea bogată, oprindu-se doar atunci când valurile de durere o asaltau nemilos. I se părea că trecuseră ore de când se strecurase prin porţile mari şi până ce reuşi, în sfârşit, să străbată parcul imens din faţa conacului.

        - Lasă ideea aia pe mai târziu şi dă-te jos din pat. Cred că nu este vorba de vreun hoţ, insistă Kimberly îngrijorată, în timp ce aluneca din aştemuturile de culoarea untului şi-şi lua halatul gros de casă. Am un presentiment că este altceva. Ceva mult mai grav.
   Îşi vâri picioarele în papucii moi şi-şi înnodă cordonul pluşat în talie.
   - Trebuie să vedem despre ce este vorba... Daniel! se răsti ea, văzându-l că este pe punctul de a aţipi.
   Contele tresări şi-şi înghiţi o înjurătură. Îşi privi soţia iritat, nemulţumit de faptul că era scos din patul călduros în puterea nopţii pentru a ieşi în vremea nesuferit de rece de afară. Fără chef, mormăi ceva şi-şi aruncă picioarele lungi peste marginea patului.
   Un minut mai târziu, amândoi coborau scările largi şi duble, care şerpuiau spre antreul înalt cât cele două etaje ale conacului. Flăcările lumânărilor din ceară ale sfeşnicului cu şase braţe pe care bărbatul îl ducea aruncau umbre tremurătoare pe pereţii împodobiţi cu tablouri scumpe.
   - Am să ies singur, iar tu rămâi aici să mă aştepţi, spuse el calm, întinzând soţiei lui sfeşnicul. Şi dacă m-ai scos din pat degeaba, să ştii că o să suporţi preţul acestei greşeli, rosti cu o voce gravă, facându-i şmechereşte cu ochiul.
   Kimberly îşi înălţă sprânceana în maniera răutăcioasă, provocatoare şi seducătoare care-i făcuse inima praf în urmă cu nouă ani.
   Contele deschise uşa şi-şi înfrână şirul de blesteme când primul val de frig îl izbi drept în faţă. Ridicând gulerul halatului şi regretând că nu-şi luase pelerina, porni prin ninsoarea aprigă de afară, îndreptându-se spre câinii care se agitau în jurul unei movile de culoare închisă.
   - Vreun pui de căprioară, îşi zise el, strângând din dinţi.
   Nu-i venea să creadă că acesta ar fi motivul pentru care fusese scos din casă pe vremea asta nesuferită!
   - Ce-aţi prins, băieţi? se adresă el celor şase ciobăneşti germani, îngustându-şi ochii ca să şi-i apere de fulgii grei şi ca să vadă mai bine despre ce era vorba.
   Câinii, auzind vocea stăpânului, schelălăiră încetişor şi se potoliră.
   Daniel Sutherland, al unsprezecelea conte de Sutherland, se lăsă în genunchi lângă movila întunecată, întinse o mână şi îngheţă. De data aceasta cu adevărat.
   - Isuse!
   Prudent, bărbatul începu să pipăie materialul moale al unei pelerine căptuşite, încercând să-şi dea seama în ce poziţie se afla posesorul acelui veşmânt. La naiba, nu vedea nimic! Pe dibuite, dădu peste gulerul mantiei şi-şi strecură degetele dincolo de marginea lui, întâlnind o porţiune de piele moale ce încă mai păstra urme de căldură.
   Atent, căută pulsul persoanei din faţa lui şi-l găsi, dar cu un mare efort. Era slab, abia se simţea. Dar trăia.
   Dădu şi de urma unui cercel. în faţa lui se afla o femeie. O femeie inconştientă.
   Cu mişcări atente, o răsturnă pe spate şi-şi trecu o mână pe sub genunchii ei şi alta pe după omoplaţi, apoi se ridică cu ea în braţe.
   - Ce-ai mâncat la cină, scumpa mea? mormăi el în barbă, opintindu-se şi aşezând-o mai bine în braţele lui. Cântăreşti cât un cal de rasă.
   Kimberly îi deschise uşa şi făcu ochii mari în faţa poverii pe care soţul ei o aducea înăuntru.
   - În salon, spuse contesa, luminând drumul soţului ei. Mă întreb cine e?
   - Vom vedea. Du-te după săruri şi adu şi nişte coniac. Este îngheţată măr.
   Kimberly dispăru imediat după ce femeia fu aşezată pe sofa, ca să aducă cele trebuincioase. Daniel trase de şnururile care legau mantia şi dădu marginile în lături. Se opri şocat. Pântecele rotunjit al femeii nu lăsa niciun dubiu asupra stării delicate în care se afla. Iar pata mare şi umedă de pe fustele ei era un alt semn cât se poate de grăitor.
   - Iisuse Cristoase, îngăimă el pierit, simţind că-1 trec toate năduşelile.
   Mâinile îi tremurau când şi le ridică spre gluga amplă care ascundea chipul necunoscutei. în lumina tremurătoare a lumânărilor, chipul oval al femeii era îngrozitor de palid.
   - Iisuse Cristoase! repetă, făcând ochii mari, îngroziţi. Elisabeth!... O, Doamne, oh, draga mea...
   Simţi că i se strânge stomacul de spaimă când se gândi la motivele pentru care biata contesă se afla aici, în situaţia aceea deplorabilă. Îi luă mâinile într-ale sale, fricţionându- i-le cu putere, încercând să i le încălzească.
   Părea atât de... inertă!
   - Am adus tot ce... Elisabeth! icni Kimberly, ţâşnind spre prietena ei de o viaţă. Oh, nu, spunemi că n-a murit! gemu ea cu ochii plini de lacrimi, privindu-şi soţul disperată.
  - Este încă în viaţă, dar trebuie să o ajutăm. I s-a rupt apa, Kim, Dumnezeu s-o aibă în paza Lui!... Trebuie s-o trezim şi să...
   - Trimite un servitor după Bertha, spuse Kimberly pe un ton calm, regăsindu-şi aplombul. Ea ştie ce are de făcut. Şi grăbeşte-te! ţipă ea la bărbatul încremenit de şoc. I s- a rupt apa, aşa că bebeluşul poate să se nască dintr-o clipă într-alta şi...
   - Mă duc imediat, se bâlbâi contele, ridicându-se şi părăsind încăperea aproape în fugă.
   Kimberly rămase lângă Elisabeth, mângâindu-i părul blond ca mierea cu nespusă duioşie, în timp ce-i plimba pe sub nas sticluţa cu săruri. Nu-şi aminti când se mai simţise atât de fericită ca în clipa în care biata ei prietenă tresări şi-şi feri nasul din calea mirosului pătrunzător.
   - Beth!
   - Kim? şopti Elisabeth cu nedumerire.
   - Sunt aici, scumpa mea.
   - Oh, Kim! murmură tânăra femeie, oftând întretăiat. Mă bucur atât de mult că... am reuşit să ajung.
   Zâmbi uşor, iar trăsăturile clasice ale feţei ovale i se luminară, dezvelind o parte din frumuseţea angelică care o proclamase regina societăţii în urmă cu şase ani. Nu credeam c-o să izbutesc...
   - Mă bucur c-ai facut-o, surâse Kimberly, uşurată. Unde este Keith?
   Figura Elisabethei îşi pierdu brusc strălucirea. Ochii violeţi i se umplură de o suferinţă atât de mare, încât contesa de Sutherland înţelese într-o fracţiune de secundă grozăvia care se petrecuse.
   - A fost ucis, bâigui Elisabeth cu o voce sugrumată de durere. Nu ştiu cine a fost. Nu l-am văzut. Niciunul dintre noi nu l-a văzut. Dar... familia lui... vor averea şi... bogăţia din Kumpur-Pala. Ei au fost. Tensiunea şi...
   - Şsst, o linişti Kimberly. Nu vorbi. Păstrează-ţi forţele în noaptea asta.
   - Copilul..., şopti cu o voce stinsă contesa de Lancaster. Copilul trebuie... protejat. Eu nu cred că o să pot duce totul până la... capăt...
   - Pentru Dumnezeu, Beth, nu vorbi prostii! îi curmă vorba Kimberly cu o voce din care nu-şi putu şterge teama adâncă pe care o simţea. Veţi supravieţui, şi tu şi copilul!
   - Keith... a avut grijă. Parcă a presimţit că... asta se va întâmpla. Trebuie să...
   - Te rog, nu mai spune niciun cuvânt! o imploră Kimberly.
   - Nu! Ascultă-mă! îi ceru contesa de Lancaster, prinzându-i mâna într-o strânsoate surprinzător de puternică pentru cât de stinsă îi era vocea. Keith a luat măsuri ca regatul lui să fie... în siguranţă. Cine are... pecetea regală.., moşteneşte totul. Titlurile, averea... totul. Copilul nostru trebuie să...
   - Vocea i se frânse şi ochii i se măriră, îngroziţi.
   - Nu mai simt copilul!... Nu mai am dureri!
   - Sunt sigură că lotul este în ordine, spuse Kimberly, reuşind de data aceasta să-şi înghită valul de spaimă care o înşfacă de gât. Durerile or să înceapă curând.
   - I-am promis lui Keith că-i voi dărui un fiu puternic... şi sănătos. Te rog, ajută-mă!
   - O voi face. Am trimis după moaşa din sat. Va fi aici dintr-o clipă-ntr-alta. E foarte pricepută. Bertha m-a ajutat cu naşterile şi...
   Se întrerupse când îl simţi pe Daniel intrând în salon.
   - Elisabeth, rosti moale contele de Sutherland, forţând un zâmbet încurajator.
   - Dan, reuşi Elisabeth să surâdă. Regret că vă fac neplăceri...
   - Nu fi prostuţă, se grăbi el să spună. Prezenţa ta este întotdeauna o plăcere pentru noi...
   -  Keith este mort, îl informă Elisabeth cu o voce goală. Nu aveam unde să mă duc...
   Contele tăcu, simţind cum i se frânge inima de mila ei şi a bărbatului minunat pe care-1 cunoscuse în urmă cu cincisprezece ani la Eton. Pierderea lui îi căscă în suflet un gol dureros. Keith fusese unul dintre cei mai drepţi, mai curajoşi şi mai loiali bărbaţi din câţi întâlnise în toţi cei aproape treizeci şi şase de ani câţi avea.
   Tatăl lui Keith, al optulea conte de Lancaster, se căsătorise cu o prinţesă hindusă şi moştenise un mic regat, situat undeva la graniţa dintre India şi Nepal, a cărui pământuri adăposteau mine de rubine şi diamante, safir şi ametiste. Kumpur-Pala se numea acel ţinut exotic, care ridicase averea familiei Lancaster la suma de peste cincisprezece milioane de lire sterline, o sumă fabuloasă, imposibil de cuprins cu mintea. Practic, Keith se născuse cu privilegiul de a fi unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume.
   La optsprezece ani, când tatăl său îl trimisese în Anglia la studii, Keith se trezise pe cap cu o armată de Lancasteri: un şir impresionant de unchi, mătuşi şi verişori. Neamul Lancaster era unul extraordinar de prolific.
   Cu toţii se dăduseră peste cap să-i intre în graţii, iar el fusese nespus de generos cu ei.
  Keith fusese un student strălucit, care terminase Eton cu magna cum laudae, spre marea mândrie a părinţilor săi. La douăzeci de ani, Keith îşi petrecea o jumătate de an în Anglia, cealaltă jumătate alături de familia sa din orient. La douăzeci şi opt de ani, pe la jumătatea primăverii, tatăl său se molipsise cu o boală ciudată, căreia medicii nu ştiuseră să-i dea de capăt. Se stinsese în două luni, lăsându-i unicului său fiu un regal de condus şi o avere uriaşă de mânuit.
   Keith avea nevoie de o soţie. Şi pentru asta, venise în Anglia. Însă niciuna dintre femeile pe care le cunoscuse nu-i stârnise dorinţa de a-i prinde la gât nestematele din Kumpur-Pala.
   Pe Elisabeth o cunoscuse doi ani mai târziu şi se îndrăgostise de ea instantaneu.
   Elisabeth îşi făcuse debutul social destul de tardiv, la aproape douăzeci şi trei de ani, din cauza unui şir de decese din familia ei. Frumuseţea ei orbise întreaga Londră. Dar în inima ei nu fusese loc decât pentru un singur bărbat: misteriosul Keithon Randall, prinţ al Kumpur-Palei şi moştenitorul direct al conţilor de Lancaster, un bărbat înalt şi oacheş, cu ochii verzi ca jadul chinezesc şi trăsături de o frumuseţe exotică.
   Dansaseră un singur dans, iar la sfârşitul acestuia, Keith îşi scosese de pe degetul mic inelul masiv din aur, împodobit cu pecetea regală a Kumpur-Palei, o floare de lotus sculptată intr-un rubin uriaş, îngenunchease în mijlocul sălii de bal şi-i ceruse mâna, în stilul impetuos, impulsiv şi dramatic a celor din neamul Lancasler.
   Toată lumea încremenise, şocată de lipsa de decenţă a acelui bărbat puternic şi atât de... râvnit.
   Elisabeth Leython provenea dintr-o familie modestă, tară titluri nobiliare de valoare sau rădăcini adânc înfipte în istoria înnegurată a Angliei. Nu poseda nici măcar o dotă cât de cât decentă. Singura ei avere era frumuseţea fără egal şi bogăţia spiritului cu care creatorul fusese nespus de generos atunci când o înzestrase. Şi cu toate astea, nu dusese lipsă de peţitori.
   Însă Elisabeth preferase să aştepte pe cel care-i era cu adevărat sortit. Simţea în inima ei că nu era departe acel bărbat care avea să-i umple inima de cântec şi poezie, aşa că tot ce trebuia să facă era să aibă răbdare. Şi el apăruse, transpunând în realitate unul dintre cele mai fermecătoare basme: dragostea fulgerătoare dintre fata frumoasă, dar săracă, şi prinţul bogat şi chipeş.
   Keith Randall era atât de avut, încât se zvonea că ar fi putut cumpăra cu uşurinţă mai mult de jumătate din proprietăţile cele mai valoroase ale Angliei. Societatea se aştepta ca el să facă o alegere mult mai... inspirată.
   Dar alegerea lui fusese Elisabeth Leython.
   Elisabeth îl privise lung pe bărbatul îngenuncheat în faţa ei, care o sfredelea cu ochii tui ca două focuri verzi, şi un zâmbet uşor uimit înflori pe buzele ei. Spre marea consternare a publicului numeros, se aplecase spre el.
   Apropiindu-şi faţa de a lui, şi-l privise cu ochii plini de fascinaţie şi râs, după care-1 sărutase uşor pe buze.
   - Da, Maiestate, o să-ţi acord această onoare, rostise ea cu graţie, îndreptându-se şi privindu-l emoţionată.
   Întreaga societate înlemni. Cei înguşti la minte, se arătaseră indignaţi de aroganţa ei. Îndrăzneala vorbelor ei era... de neconceput! Ceilalţi, cei puţini şi cu adevărat inteligenţi, savuraseră scena pe îndelete.
   Lancaster o pusese pe Elisabeth în faţa unei situaţii incomode: ori îi refuza propunerea, iar asta i-ar fi semnat tinerei femei condamnarea sau i-ar fi crescut şi mai mult popularitatea, totul depindea de cum avea să privească lumea bună această problemă, ori îl accepta, menajându-i astfel vanitatea şi lăsându-i onoarea intactă.
    Răspunsul fetei fusese pe măsura îndrăznelii lui Lancaster. Iar el păruse să aprecieze şi să guste din plin replica ei, pentru că izbucnise în râs, se ridicase şi o luase în braţe, sărutând-o de faţă cu toată lumea.
   Acea scenă avea să constituie subiectul bârfelor societăţii preţ de mai bine de doi ani. Ca şi nunta grandioasă, ţinută la palatul St James, unde Elisabeth purtase bijuteriile fabuloase ale reginelor Kumpur-Palei: un set fabulos de cercei, colier, patru perechi de brăţări triple şi inele, toate bătute cu diamante uriaşe de diferite culori: albe, albastre, galbene şi roz. Pietrele erau lucrate cu o măiestrie nemaipomenită, iar claritatea şi strălucirea lor îţi tăiau respiraţia. Asemenea podoabe aveau o valoare inestimabilă.
   Până atunci, nimeni nu realizase cât de bogat era noul conte de Lancaster. Însă bijuteriile din Kumpur-Pala vorbeau de la sine. Şi astfel se născu invidia în inima celor din familia Lancaster. Considerau că nu este drept ca unul dintre ei să fie atât de indecent de bogat, iar restul să fie muritori de foame.
   Desigur, nimeni din această nobilă stirpe nu avusese curajul să-şi expună otrava în public, dar zvonurile circulau.
   Acum Keith era mort. Iar Elisabeth se afla într-un mare pericol.
   - Ai făcut foarte bine că te-ai gândit să vii aici. Îţi vom oferi protecţie şi ajutor, Beth, de asta să nu le îndoieşti, rosti contele de Sutherland pe un ton foarte grav.
   - Ştiu, şopti Elisabeth istovită.
   - S-o ducem sus, propuse Kimberly, strângând mâna contesei încurajator. Trebuie să ne îngrijim de tine. Elisabeth făcu un efort să se ridice în capul oaselor, ajutată de Kimberly, şi nu protestă când Daniel o luă în braţe şi o duse până-n apartamentul rezervat musafirilor de soi, unde o aşeză cu grijă în patul imens cu baldachin.
   Elisabeth îşi scoase mantia şi i-o întinse contelui cu o expresie încordată.
   - Ai mare grijă de ea, îi ceru ea cu o voce slabă. În căptuşeala ei se află toate actele şi cele necesare moştenitorului casei de Lancaster şi al tronului din Kutnpur-Pala. Cu ajutorul lor, copilul va primi recunoaşterea pe care o merită.
   Daniel îşi reţinu o tresărire alunei când luă veşmântul murdar şi ud.
   Ştia precis ce ţine in mână.
   - Keith şi-a luat toate măsurile ca fiul nostru să moştenească tot ce i se cuvine, continuă Elisabeth încet. Avocaţii din Londra au copii legalizate ale testamentului său. Originalul se află în Kumpur-Pala. în posesia lui Orslom. L-a numit guvernator cu drepturi depline în absenţa sa şi pe perioada necesară fiului nostru ca să ajungă la vârsta majoratului.
   - Şi dacă vei naşte o fiică? se văzu Daniel nevoit să fie practic.
   - Elisabeth il privi lung şi buzele palide i se arcuiră uşor sub umbra unui zâmbet.
   - Condiţiile sunt aceleaşi. Numai că trebuie să-şi aleagă un soţ respectabil şi demn. înainte de a intra în posesia averii şi a titlurilor. Iar această sarcină ţi-a fost încredinţată ţie Daniel. Contele de Sutherland va li cel care va veghea asupra fericirii fiicei noastre şi-i va asigura protecţia. Indiferent ce voi naşte, va trebui să-mi promiteţi că veţi avea grijă de copilul meu şi al lui Keith ca şi cum ar fi propriul vostru copil.
   - Nu spune asta. Beth! Sună îngrozitor, ca şi cum te-ai gândi să.... vocea contesei dc Sutherland tremură. Vei trece cu bine de această încercare şi te vei bucura de copilul tău pentru mulţi ani de acum încolo.
   - Aş vrea să fie aşa. Oh, cât îmi doresc să ai dreptate! gemu Elisabeth.
   Cu ochii plini de lacrimi, strângându-şi cu un gest protector abdomenul proeminent.
   - Dar...
   Se întrerupse, tresărind, când simţi ceva cald între picioare. Albindu-se toată la faţă. privi spre pata închisă şi umedă care se lăţea înroşind aştemuturile de mătase.
   - Oh! făcu ea, lividă.
   Contele se retrase un pas îngrozit, apoi spuse printre bâlbâieli:
   - Mă duc după Bertha.
   Şi părăsi aproape în fugă încăperea.
   Kimberly privi încruntată in urma lui, neputându-1 condamna pentru reacţia lui şi pentru laşitatea de moment. Şi când îi născuse pe cei trei fii ai lor, Daniel îşi petrecuse timpul în salon, bând până la nesimţire. Nu suporta să vadă durerea la o femeie, deşi Dumnezeu ii era martor, era un bărbat curajos şi calm care suporta orice suferinţă fizică fără să crâcnească.
   Oftând Kimberly se aşeză lângă Elisabeth şi. punându-şi mâinile pe umerii ei. o împinse cu blândeţe până o întinse între pernele mari.
   - Trebuie să te odihneşti. Este firesc ca femeia să mai piardă şi sânge atunci când naşte, încercă ea s-o încurajeze. Când l-am născut pe Nicholas. Am pierdut şi eu destul. Bertha o să ştie ce are de lacul. Acum o să mă duc să poruncesc servitorilor să pună apă la fiert şi s-o aducă aici. Tu doar odihneşte-te. Trebuie să-ţi păstrezi puterile şi să le foloseşti la vremea cuvenită.
   Bertha Wilson sosi o jumătate de oră mai târziu. Era o femeie slabă ca un ţâr cu chipul foarte ridat, motiv pentru care nimeni nu ştia exact câţi ani are. Răutăcioşii afirmau că Bertha se născuse deja bătrână. Insă femeia era extrem de pricepută la moşit şi cunoştea o sumedenie de leacuri foarte utile la tot felul de boli.
   După o consultaţie îndelungată, bătrâna ieşi pe hol şi i se adresă contesei de Sutherland:
   - Milady situaţia e cum îi mai proastă. Copilul s-o întors de-a curmezişul, iar contracţiile s-au oprit cu totul. Asta-i lucru tare rău. Coniţa asta, sărăcuţa de ea, n-o să aiba zile. A pierdut sânge cu nemiluita. Să mă ierte al de sus, da’ nu mai pot face nimic pentru ea.
   Chipul contesei de Sutherland îşi pierdu orice urmă de culoare. Contele însuşi se albi la faţă.
   - Dar copilul? murmură el. Poţi să faci ceva pentru copil’... Poţi să-l salvezi?
   Femeia îl privi şovăitoare.
   - Pot, spuse ea intr-un târziu, da' numai dacă-i tai pântecul coniţei. Altfel nu pot să-l scoţ afară. Dar asta înseamnă s-o omor pe măicuţa lui cu bunăştiinţă.
   Kimberly ii aruncă o privire îndurerată lui Daniel. Umerii bărbatului căzură. Decizia era greu de luat.
  - Spui că ea o să moară, indiferent dacă o tai sau nu, rosti el cu greutate. Corect?
   - La fel de corect ca Dumnezeu însuşi, ii chestie de câteva ceasuri, Înălţimea Ta, răspunse moaşa cu regret. Este prea slăbită, mititica de ea. Tare rău îmi pare de dânsa.
   - Dar copilul ar putea trăi, nu-i aşa?
   - Sunt ceva şanse să-l salvez. Asta dacă nu-i prea târziu şi pentru el.
   - Atunci fă ce ai de făcut, îi spuse contele cu o voce plină de durere şi neputinţă. Salvează copilul.
   Femeia dădu din cap şi intră în camera suferindei, însoţită de contesă.

           Elisabeth Lancaster stătea între perne, la fel de albă la faţă ca mătasea aşternuturilor. Ochii i se înfundaseră în orbite, umbre vineţii i se întindeau larg în jurul lor. Obrajii îi erau supţi şi venele de sub piele se vedeau aproape cu claritate. Le privi pe amândouă cu ochii sticloşi.
   Elisabeth zâmbi stins.
   - Ştiu. şopti ea cu o voce alterată de suferinţă. Am auzit... de cazuri în care... doar copilul mai putea fi salvat. Fă... ce trebuie de făcut.
   - Oh Doamne, gemu Kimberly, muşcându-şi buzele, în timp ce ochii i se umpleau de lacrimi.
   - Dacă va fi... băiat, pune-i numele... Alexander, îi ceru contesa de Lancaster, luptându-se să vorbească clar. Dacă va fi fată... pune-i numele Cristine. Şi Ayleesha, după... mama lui Keith.
   - Voi avea grijă de copil şi-l voi iubi ca pe proprii mei fii, promise Kimberly cu o voce gâtuită de durere.
   - Ştiu că aşa vei face. Kim?...
   - Da?
   - Mă voi ruga acolo sus... pentru voi. Niciodată nu voi putea să-ţi mulţumesc îndeajuns pentru bunătatea ta... a voastră.
   Kimberly işi înghiţi un hohot de plâns, copleşită de resemnarea demnă şi curajoasă a femeii din faţa ei. Soarta tragică a Elisabethei şi a lui Keith, doi oameni care sfidaseră totul pentru dragostea lor, îi sfâşia inima.
   Când mâna Elisabethei deveni inertă intr-a ei, înţelese adevărul crud şi simţi cum o lasă puterile. Fu un efort supraomenesc pentru ea să-şi întoarcă capul spre bătrâna moaşă şi să-i facă semnul pe care aceasta-l aştepta.

         Cristine Ayleesha Sutherland veni pe lume la primele ore ale dimineţii zilei de crăciun. O fetiţă micuţă, negricioasă, care ţipa de mama focului, furioasă şi nemulţumită.
   Kimberly o luă in braţe, privindu-i chipul congestionat printre lacrimi.
   Era urâţică. Nu semăna deloc cu blonda Elisabeth, dar părea să moştenească culoarea arămie a pielii şi părul întunecat al tatălui ei.
   Însă când fetiţa deschise ochii şi o privi. Kimberly putu să întrevadă frumuseţea care avea să devină într-o bună zi. Ochii ei, mari şi migdalaţi, tiviţi de gene dese şi ude, aveau o culoare neobişnuită. Erau de un violet intens, hipnotici în limpezimea lor. O culoare clară, neaşteptată pentru un bebeluş, mult mai intensă decât cea a ochilor Elisabethei.
   Şi atunci Kimberly adăugă încă un nume micuţei care i se zbătea la piept.
   Cristine avea să aibă un destin greu în viaţă, dar cel puţin, ea, Kimberly putea să-i însenineze primii douăzeci şi unu de ani pe care avea să-i petreacă în casa ei. Avea să-i ofere copilei lui Keith şi a Elisabethei o copilărie minunată, precum şi dragostea şi devotamentul unei mame. Avea s-o crească ca pe fiica ei. Pentru că asta şi era acum.
   Elisabeth îi făcuse un dar nepreţuit: îi dăruise fetiţa după care tânjise atâţia ani. Cristine era a ei acum.
   Cu inima pe jumătate arsă de durere pentru femeia care îşi dăduse ultima răsuflare în braţele ei, pe jumătate îmbătată de fericirea de a strânge din nou la piept un ghem de viaţă. Kimberly părăsi încăperea cu pruncul în braţe.
   Jos în salon Daniel o aştepta. Când o văzu cu bebeluşul în braţe, simţi că i se face râu înghiţind cu greutate nodul care-1 strângea de gât. Ieşi în întâmpinarea soţiei sale îmbrăţişând-o strâns, dar având grijă să nu strivească comoara pe care Kim o strângea cu atâta gingăşie la pieptul ei.
   - Ea e Cristine Ayleesha Violet Sutherhnd, rosti Kimberly cu chipul scăldat în lacrimi, retrăgându-se un pas pentru a i-o arăta pe fetiţa care între timp adormise. Este a noastră Daniel.
   Contele îşi privi lung soţia şi în ciuda durerii care-i sfredelea sufletul, zâmbi.
   - Este a noastră, repetă el cu blândeţe, ridicând un deget ca sa atingă obrazul catifelat al micuţei. Cu adevărat a noastră.
   Kimberly îşi rezemă fruntea de umărul lui Daniel, oftând.
   - Sunt liniştită în privinţa unui singur lucru, mărturisi ea încet.
   - Care?
   - E seara liberă a servitorilor, ceea ce înseamnă că în afara menajerei, a domnului Raid şi a Berthei, nimeni nu mai ştie adevărul. Şi toţi ne sunt devotaţi. Dar pentru restul, va trebui să inventăm o poveste despre cum a apărut Cristine în viaţa noastră.
   Făcu o pauză, analizând posibilităţile în minte.
   - Vom spune că am găsit-o la uşa din faţă continuă Kimberly ridicându-şi capul pentru a-şi privi soţul în ochi.
  - În miezul iernii. În toiul nopţii?
   Îşi ridică el sprâncenele cu un uşor dezacord, având grijă săşi păstreze tonul vocii coborât pentru a nu trezi bebeluşul din braţele ei.
   - Ce are? se încruntă contesa.
   - Şi cum vom explica prezenţa Elisabethei in casa noastră?
   - O vom îngropa în zori înainte să se lumineze, sugeră tânăra femeie după o clipă de gândire.
   - Pământul este îngheţat bocnă, Kim. Ca să sapi o groapă pe vremea asta, ai nevoie de braţe puternice şi câteva ore bune la dispoziţie...
   - Nu şi dacă o vom ingropa pe deal, şopti Kimberly cu o voce răguşită de lacrimi.
   Contele işi privi soţia cu o expresie uimită. Câteodată, îl surprindea şi-l uluia în egală măsură viteza cu care mintea soţiei sale lucia. Desigur, dealul din spatele conacului le oferea exact lucrul de care aveau nevoie, ba chiar cu generozitate: o groapă gata săpată.
   Când se apucaseră în toamnă să răscolească pământul din vârful colinei, ideea pe care o avuseseră amândoi în minte fusese cea a unei grădini etajate, cu terase largi, unde florile sâ explodeze într-o beţie de culori şi miresme. Dar lunile de toamnă, mohorâte şi ploioase, le amânaseră planurile, astfel încât culmea dealului arăta acum ca o mare de răni ce-şi aşteptau încremenite vindecarea.
   Niciunul din ei nu se gândise vreo clipă că una dintre acele gropi avea să fie destinată unui trup omenesc.

        Câteva ceasuri mai târziu. în lumina cenuşie a zorilor, Daniel aruncă ultima lopată de pământ peste mormântul Elisabethei Lancaster.
   Era singur pe creasta dealului, deoarece Kimberly trebuise să rămână lângă leagănul in care dormea Cristine.
  Muşchii braţelor îi tremurau din cauza efortului şi, sub paltonul gros, spatele îi era năduşit. Ştergându-şi transpiraţia de pe frunte, contele se cotrobăi prin buzunare după o ţigară subţire de foi, pe care o aprinse la flacăra felinarului ce se odihnea pe pământul îngheţat, şi trase primele două fumuri cu sete, filtrând linia orizontului printre gene, începuse din nou să ningă, cu fulgi mici şi iuţi.
   Sufletul îi era îndurerat, plin de jale, iar mintea ii era chinuită de gânduri sumbre. Se gândi la femeia minunată pe care o îngropase şi la soţul ei acel băibat dinamic, vertical şi nobil, pe care-l admirase şi-l preţuise întotdeauna.
   La cât de înfiorător de nedreaptă le fusese soarta. Şi pe lângă sentimentul îngrozitor de pierdere şi furie, neputinţa îşi iţi capul hidos, rânjind la el batjocoritor.
   Se corectă în gând. Şi Elisabeth fusese ucisă. Şi nu doar fizic. Dacă ar fi putut, înainte de a se duce de pe această lume, să-i dea un nume, unul măcar, atunci n-ar fi ezitat nicio clipă să-l linşeze pe ticălosul care se făcea răspunzător de acea oroare. Dar aşa...
   Era conştient că nu se putea apuca să cerceteze împrejurările morţii lui Keith. Cristine trebuia protejată. Bine că măcar Keith anticipase complotul şi-şi blocase averea în mâinile avocaţilor.
   Criminalul oricine ar fi fost el, nu avea să se aleagă cu nimic de pe urma fărădelegilor lui.
   Trăgând un ultim fum din ţigară, strivi restul sub talpa cizmei şi se lăsă pe vine în faţa mormântului proaspăt, întinzând o mână. O presă peste bulgării reci, închizând ochii.
   - Poţi să te duci liniştită, Elisabeth, şopti el răguşit. Voi avea grijă de copila voastră şi o voi apăra cu preţul sângelui meu. dacă va fi nevoie. Adio, biată nefericită.
   Deschise ochii, se ridică pescuind şi lopata pe care o sprijini neglijent pe umăr. se răsuci pe călcâie şi începu sâ coboare panta dealului.

        - Tată?...
   Daniel îşi ridică ochii de pe figura adormită a Cristinei şi-şi privi fiul cel mare cu ochi adumbriţi de emoţie. Nicholas, întâiul său născut în vârstă de opt ani stătea în pragul uşii cu ochii cârpiţi de somn, îmbrăcat intr-o pereche de pijamale de mătase azurie. Se freca la ochi cu pumnii încercând să se dezmeticească.
   - Vino s-o cunoşti pe surioara ta, Nick îl invită comele cu o voce joasă.
   - Sora mea? tăcu Nicholas ochii mari. Dar mama nu a fost... n-a avut.... se bâlbâi el, clipind nedumerit.
   - Uneori Dumnezeu hotărăşte lucrurile în felul Lui, spuse Kimberly, scutindu-şi soţul de o explicaţie întortocheată şi dificilă. Amândoi ne-am dorit o surioară pentru voi. Acum o avem. Apropie-te dragul meu.
   Nicholas se încruntă, dar se supuse, apropiindu-se precaut de leagănul pe care-l folosise şi Ethan cu cinci ani în urină.
   - E urâtă, rosti el cu sinceritatea caracteristică copiilor.
   - Nu e urâtă. îl contrazise Kimberly cu blândeţe. Este doar... mică. Şi are pielea mai închisă, dar o să vezi ce ochi minunaţi are atunci când o să se trezească. Sunt violeţi, la fel ca ametistele.
   Nicholas îşi privi mama cu îndoială, dar nu zise nimic. Continuă să privească la boţul de came din faţa lui, lipsit complet de orice urmă de entuziasm. Se rugă ca bebeluşul din faţa lui să nu fie la fel de plângăcios cum fusese Ethan, care o ţine tot o gură.
   Ethan fusese o adevărată teroare pentru el. Nu acelaşi lucru îl putea afirma despre Tony. Un sugar cuminte, care mânca şi dormea tot timpul. Desigur, nu-şi amintea mare lucru de vremea când Antliony era bebeluş. Diferenţa de vârstă era prea mică între ei. de nici doi ani. îÎsă Ethan fusese o mare pacoste.
   Parcă simţind studiul imens la care era supusă. Cristine deschise ochii.
   Kimberly surâse.
   Daniel chicoti. Nicholas clipi descumpănit.
   Ochii surioarei lui erau ca două bucăţi de ametist de o formă ciudată, alungiţi mult la colţuri.
   Şi brusc începu coşmarul.
   Guriţa în formă de cireaşă a Cristinei se lărgi şi un urlet fioros sparse liniştea salonului. Kimberly se repezi s-o ia în braţe. Daniel râse de expresia îngrozită de pe faţa fiului său, iar Nicholas tăcu doi paşi împleticiţi înapoi, continuând să fixeze speriat ghemotocul gălăgios care se agita in braţele mamei sale.
   Nu-i plăcea noua lui surioară. Chiar deloc! Putea să se ia de mână cu Ethan. La naiba!

                                     CAPITOLUL I

        Urletul prelung şi ascuţit se propagă între pereţii conacului cu o asemenea intensitate, încât fiecare servitor îşi lăsară treburile baltă şi cu toţii se buluciră pe scările mari în sus direct spre dormitorul micuţei lor stăpâne.
   Kimberly simţi cum i se zbârleşte parul pc ceafă şi scăpă o înjurătura care n-ar fi făcut deloc cinste unei doamne. Cartea pe care o citea căzu cu un pocnet surd pe podea in clipa în care ţâşni in picioare şi se repezi pe coridor, indreptându-se în viteză spre camera fiicei sale.
   În sala de studiu, Ethan aruncă o privire nervoasă lui Tony, care se albise la faţă, apoi ochii ii alunecară neliniştiţi spre Nick, care nici măcar nu clipise atunci când zbieretul Cristinei reverberase prin tot conacul. Continua să citească calm din tratatul de filozofie, însă pe buzele lui plutea un zâmbet răutăcios.
   Kimberly se năpusti în dormitorul Cristinei şi o zări pe aceasta in mijlocul patului, ţipând fără oprire, cu mâinile duse la urechi. Lacrimi mari ii şiroiau pe obraji şi ochii îi era mari şi îngroziţi. Din doi paşi Kimberly ajunse lângă pat şi o luă in braţe pe fetiţa aflată în prag de isterie.
   - Linişteşte-te. scumpa mea. îi şopti cu duioşie contesa, legânând-o molcom pe Cristine la pieptul ei. Spune-mi ce...
   Se opri brusc când privirile îi căzură pe aşternuturile de culoarea coralului din dormitorul Cristinci. Ochii i se îngustară periculos. Doi păianjeni mari de pământ stăteau nemişcaţi pe cuvertura aurie în timp ce alţi trei îşi mişcau tară grabă picioarele păroase, îndreptandu-se spre marginea patului.
   Cu Cristine în braţe, contesa se răsuci pe călcâie, ieşi din dormitor şi coti pe coridor, mergând cu paşi grăbiţi spre camera de studiu. Deschise uşa şi intră valvârtej în încăperea modestă. Aruncând o privirea scurtă guvernantei, contesa o rugă s-o lase câteva minute singură cu băieţii ei.
   Guvernanta ieşi iar Kimberly îi luă locul la catedră. Cristine se liniştise oarecum, dar încă mai suspina înăbuşit in braţele ei. Privirea îngustată a contesei se plimbă cu o încetineală rău prevestitoare peste chipurile speriate ale lui Ethan şi Anthony, apoi se opri pe faţa impasibilă a lui Nicholas.
   - Nicholas Sebastien Magnus Sutherland!
   Tânărul işi privi mama cu inocenţă. Ethan şiTony rasuflara uşuraţi, dar contesei nu-i scăpă acest lucru şi furia ei spori. Deci împieliţaţii ăştia doi ştiuseră ce punea fratele lor mai mare la cale dar nu tăcuseră nimic ca să-l împiedice. Era nevinovaţi din punct de vedere faptic, dar erau implicaţi în acea poveste din punct de şedere moral, şi pentru cruzimea de care dăduseră dovadă amândoi intenţiona să-i pedepsească aspru.
   -Ţin să te anunţ ca nu păcăleşti pe nimeni cu faţa asta de sfânt în post! se adresă Kimberly fiului ei mai mare. Cum ai putut să fii atât de lipsit de inimă să-i pui acele creaturi dezgustătoare în pat?!... Ştii cât de frică îi este de păianjeni!
   - De unde ştii că nu a fost Ethan sau Tony? replică Nicholas netulburat.
   - Pentru că-i cunosc pe amândoi şi niciunul dintre ei n-ar fi avut un asemenea curaj. Lui Ethan ii este la fel de teamă ca şi Cristinei de ei, iar lui Tony îi lipseşte imaginaţia care pe tine te caracterizează atât de bine. Aşa că numai tu puteai să tii in stare de o asemenea mârşăvie.
   - De ce întotdeauna mă cerţi numai pe mine? se indignă Nicholas.
   - Pentru că de fiecare dată tu dai tonul la răutăţi, d-aia! Dar fii liniştit, rândul acesta o să te bucuri şi de compania fraţilor tăi mai mici...
   - Dar eu n-am făcut nimic, se auziră in cor vocile lui Ethan şi Anthony.
   Sprânceana contesei se ridică, reducându-i la tăcere.
   - Dacă-ţi ceri acum scuze Cristinei pentru fapta ta mişelească, atunci o să-ţi reduc din pedeapsă, îl informă Kimberly pe fiul ei cel mai mare.
   - Nu-mi cer scuze pentru nimic, declară Nicholas cu un zâmbet sfidător. Nu ai cum să dovedeşti că eu am fost.
   - Ştii foarte bine că un interogatoriu separat cu Ethan şi Tony va scoate adevărul la iveală. Doar nu vrei să mă obligi să procedez ca atare? Ar fi umilitor pentru toată lumea, în special pentru tine.
   Nicholas o văzu pe Cristine scoţându-şi faţa congestionată de plâns din umărul mamei sale şi-i prinse privirea maliţioasă, îi era clar că savura cu anticipaţie momentul înjosirii lui. Ei bine, n-avea să-i dea satisfacţie micuţei ticăloase.
   - Nu am pentru ce să-mi cer scuze, repetă el ţanţoş.
   - Foarte bine rosti Kimberly cu un zâmbet dulce. O lună de acum înainte îţi interzic cu desăvârşire să-l mai călăreşti pe Mercur.
   Urmări satisfăcută cum expresia calmă de pe faţa lui se dizolva cu repeziciune.
   - În plus o să ai de conspectat toate lucrările lui Pliniu cel Tânăr, ale lui Herodot, Ovidiu, Horatiu, Homer şi Seneca. Dacă într-o lună nu sunt gata pedeapsa ţi se prelungeşte cu alte mici corecturi de program, ne-am înţeles?
   - Dar nu este corect! strigă adolescentul, privindu-şi mama revoltat şi rănit. Pentru trei păianjeni nenorociţi, să fiu obligat să...
   - Deci recunoşti ca tu ai fost autorul, îl întrerupse Kimberly pe un ton suav.
   Figura lui Nick se întunecă, gura i se strânse într-o linie subţire. Se dăduse de gol ca un idiot. Asta îi zgândări mândria şi mai mult. Şi-i alimentă ura pe care o nutrea pentru monstrul acela cu ochi violeţi din braţele mamei lui, care-1 privea cu o expresie triumfătoare şi un zâmbet batjocoritor pe buze.
   - Dacă îţi ceri scuze Cristinei acum sunt gata să-ţi reduc pedeapsa la jumătate, repetă contesa încet.
   - Nu mulţumesc, doamnă, sunt gata să ispăşesc canonul pentru fapta mea abominabilă, replică tânărul cu o voce pe jumătate demnă, pe jumătate sfidătoare.
  - Mă dezamăgeşti, Nicholas, oftă contesa. A-ţi cere scuze cuiva atunci când greşeşti este un act de mare cinste şi curaj, şi în niciun caz de laşitate.
  Observaţia mamei sale veni ca o insultă, tâindu-l până la os. Ruşinea îi explodă în obraji, odată cu furia de a fi astfel umilit.
   - De ce întotdeauna crezi că ea este cea mai bună dintre noi? strigă el îndurerat. De fiecare dată îi iei apărarea, indiferent dacă este sau nu vinovată. Şi nu este decât o pacoste blestemată, care face numai tâmpenii. Ar trebui să ne iubeşti mai mult decât o iubeşti pe ea. În fond, noi suntem copiii tăi! Ea nu este decât o intrusă...
   - Nicholas! tună contesa. avertizându-l să nu mai continue.
   - Ce-i?!... Negi adevărul, doamnă, tu care eşti un exemplu de virtute şi de justeţe? îi replică el cu ironie. Nu este sora noastră, cel puţin, nu este sora mea, aşa că nu-mi poţi replică el cu ironie. Nu este sora noastră, cel puţin, nu este sora me, aşa că nu-mi poţi cere să nutresc pentru ea o afecţiune fraternă. O urăsc! Am urât-o din prima clipă, pentru că am ştiut că o să-mi aducă numai necazuri!...
   - Nicholas o să încetezi acum se auzi vocea biciuitoare a contesei, în timp ce braţele i se strânseră protectoare in jurul Cristinei, de parcă astfel ar fi putut-o feri de adevărul brutal al vorbelor lui. Ieşi afară! În clipa asta!
   Nicholas îşi încleştă maxilarele şi tăcu doi paşi spre uşă. dar se opri şi se răsuci încet spre mama lui. Kimberly îşi simţi inima tresărind dureros sub expresia rănită de pe faţa lui.
   - Când voi ajunge în posesia titlului şi implicit, a proprietăţilor Sutherland, nemernica asta mică o să zboare din casa asta, pricepi?... O s-o arunc în stradă ca pe un gunoi ce este...
   Kimberly ţâşni în picioare şi fară a se mai putea controla, făcu doi paşi şi-şi pălmui fiul cu sete peste faţă. Imediat ce fapta se consumă, o podidiră lacrimile împreună cu un sentiment pustiitor de vinovăţie şi amărăciune.
   Văzu expresia încrâncenată şi lacrimile de umilinţă apărute în ochii lui însă înainte de a apuca să spună ceva, orice prin care să-şi repare greşeala, Nicholas se răsuci pe călcâie şi ieşi din sala de studiu.
   Kimberly simţi că se înmoaie cu totul. O lăsă încetişor pe Cristine pe podea şi se aşeză pe un scaun, îngropându-şi faţa în palme, incapabilă să gândească.
   Niciodată nu-şi lovise copii. Niciodată! Şi umilinţa la care-l supusese pe Nicholas o durea îngrozitor.
   Trebuia să discute problema cu Daniel. Şi tocmai acum, când avea atâta nevoie de el, de sfatul şi de sprijinul lui, el era plecat la Londra!...
   - Mama?
   Vocea subţirică a Cristinei o smulse din marea de deznădejde în care se înneca. O privi şi se chinui să-i zâmbească liniştitor.
   - Ce-a vrut să zică Nick, mama, că nu-s sora lui? o întrebă copila cu un aer speriat. A vrut doar să mă necăjească, nu-i aşa? Eu sunt sora lui, nu?... Nu? repetă Cristine, privind-o cu speranţă în ochii de culoarea ametistelor.
   Kimberly gemu prelung in sinea ei.
   - Bineînţeles că eşti sora lui, Cristine, iubito, cum altfel? Doar că... era furios şi a vrut să te necăjească.
   Cristine o privi lung. Inima contesei rată o bătaie. Chipul copilei era grav, iar ochii păreau să aibă maturitatea şi înţelepciunea unui adult. Era un contrast şocant pe faţa unei copile de nici opt ani.
   - Nu semăn cu niciunul din voi, rosti într-un târziu fetiţa cu o voce nefiresc de calmă. Nici tu şi nici papa nu aveţi ochii deschişi, iar pielea voastră este alba, nu arămie, ca a mea.
   Dar minciuna refuza să se materializeze. Contesa închise ochii resemnată. Nu ştia dacă ceea ce urma să facă era un lucru bun sau rău, însă ştia cu certitudine că n-o putea minţi.
   Răsucindu-se spre Ethan şi Tony, care o priveau cu ochi mari, îngroziţi, le vorbi pe un ton calm:
   - Nick seamănă eu papa,. Tony cu bunica Angela, iar Ethan cu tine. Eu cu cine semăn?... Spune-mi adevărul, mama.
   Kimberly expiră aerul pe care îl ţinuse în plămâni cu un oftat întretăiat.
   Adevărul era... copleşitor, primejdios, oarecum aberant. Cum ar fi putut să-i spună acelei minunăţii, care-i adusese atâta bucurie in ultimii ani, cine erau părinţii ei adevăraţi şi de ce muriseră?
   - Semeni cu...
   - Voi rămâneţi aici până se întoarce miss Baldwin. Cu voi o să mă socotesc mai târziu.
   Apoi, luând-o de mână, Kimberly o scoase afară din sala de studiu şi coborî cu ea tăcută în curtea din spatele casei. Urcară panta lină a dealului, ţinându-se de mână in lumina aurie şi blândă a soarelui de început de septembrie.

         Mormântul Elisabethei Lancaster era înconjurat de o superbă grădină de trandafiri, în mijlocul căreia trona o mică lespede de marmură de un galben stins.
   În fiecare an, în ajunul Crăciunului, Kimberly o aducea aici pe Cristine, amândouă puneau câte un bucheţel cu flori de seră pe lespedea gravată şi se rugau câteva minute.
   - De ce mergem la mormântul îngerului? o întrebă Cristine, nedumerită.
   Kimberly surâse cu amărăciune. Îi spusese Cristinei că acolo se odihneau rămăşiţele pământeşti ale unui înger pe nume Elisabeth... şi asta nu era o minciună. Elisabeth chiar fusese un înger.
   - Pentru că îngerul acesta mi te-a dăruit, Cristine, şopti Kimberly, lăsându-se pe vine în faţa copilei şi privind-o cu un zâmbet tremurător. Îţi voi spune o poveste, draga mea. Haide să ne aşezăm aici, îi arătă ea un petic de iarbă. Vreau, mai întâi de toate, să mă crezi când îţi spun că tu eşti copilul meu şi că te iubesc nespus.
   - La fel ca pe Nick, Ethan şi Tony, rosti fetiţa cu o nestrămutată convingere.
   - Da, vă iubesc enorm şi în mod egal pe toţi patru. Nick a zis o mare prostie, se încruntă ea, dar o să-i scot eu asta din cap, chiar de-ar fi să... în fine, n-are rost acum să vorbim despre asta.
   Se aşezară amândouă pe iarbă şi preţ de câteva momente, se lăsară înconjurate de mirosul trandafirilor, de îmbrăţişarea gingaşă a vântului şi de căldura blândă a soarelui.
   - În tinereţea mea, acum peste douăzeci de ani, am cunoscut o fetiţă pe nume Elisabeth. Era o fiinţă încântătoare şi frumoasă ca un înger.
   - Îngerul Elisabeth, care doarme sub marmura galbenă?
   - Da, oftă Kimberlv, aruncându-i o privire zâmbitoare Cristinei, îngerul Elisabeth.
   - Ne-am împrietenit foarte tare. Într-o bună zi, a cunoscut un bărbat la fel de minunat ca şi ea şi s-a măritat cu el.
   - Au avut o nuntă frumoasă?
   - Oh, da! surâse Kimberly, aducându-şi aminte de nunta Elisabethei. O nuntă ca-n poveşti. A fost cea mai frumoasă mireasă din câte s-au văzut vreodată pe pământ. Rochia ei a fost comandată special la Paris şi a fost făcută din cele mai fine mătăsuri, iar ca bijuterii a purtat nişte diamante splendide, cum numai o regină ar putea să aibă...
   Oftă din nou, prelung, încet.
   - Dar, câteodată, viaţa poate deveni foarte... complicată.
   - Adică încurcată? o întrebă Cristine, rupând una câte una petalele unei margarete.
   - Ce s-a întâmplat mai apoi?
   - Soţul ei a murit în urma unui... accident nefericit, iar Elisabeth, plină de mâhnire, a plecat să-şi găsească liniştea lângă cea mai bună prietenă a ei.
   - Adică lângă tine.
   - Lângă mine, da, spuse contesa cu privirile aţintite asupra liniei orizontului, smulgând fără săşi dea seama smocuri din iarba de lângă ea.
   - A murit nu-i aşa? spuse Cristine cu un val de tristeţe în glas.
   - Da. Şi-a iubit foarte mult soţul şi n-a putut trăi iară el, aşa că l-a urmat în ceruri. Dar ca lumea să-şi amintească de ei, cât de minunaţi şi frumoşi erau, şi cât de mult se iubeau, înainte de a pleca în rai, Elisabeth a născut o fetiţă cu ochii violeţi şi pielea ca mierea, pe care mi-a dat-o mie s-o iubesc.
   - Eu am fost fetiţa, nu, mama?
   - Da, scumpa mea. Tu ai fost unul dintre miracolele pe care Dumnezeu mi le-a dat spre păstrare.
   - Nu îngerul Elisabeth a fost cea care m-a dat ţie spre păstrare şi ca să mă iubeşti?
   - Dumnezeu şi îngerul Elisabeth, se corectă Kimberly cu un zâmbet duios. Şi te iubesc enorm, Cristine. Niciodată să nu te îndoieşti de asta.
   - Şi eu te iubesc, maman, şopti Cristine şi se ridică pentru a o lua de gât şi a o săruta apăsat pe obraz.
   Apoi, lipindu-şi obrazul de cel al femeii, şopti cu o voce mică:
   - Și o iubesc şi pe Elisabeth, îngerul care m-a lăsat în grija ta. A făcut o alegere minunată, cea mai bună din câte există.
   Declaraţia fetiţei, atât de serioasă şi plină de cuvinte înţelepte şi grele, o răscoli până- n măduva oaselor. Kimberly închise ochii şi îmbrăţişă cu nesfârşită recunoştinţă şi dragoste trupşorul durduliu al Cristinei, mulţumind cerului că totul decursese atât de uşor. Se temuse că adevărul sau zecimile de adevăr pe care i le spusese să n-o afecteze pe copilă prea mult.
   Nici nu era sigură dacă Cristine înțelesese ceva din tot ce-i spusese.
   - Haide să mergem să-l împăcăm pe Nicholas, propuse Cristine, retrăgându-se şi privind-o pe contesă în ochi. Nu vreau să fie supărat pe mine. Ştii, n-am vrut să ţip aşa de tare, dar când au început să meargă, nu am mai putut să mă mişc şi mi-a fost frică să nu se urce pe mine. La urma urmei, s-a răzbunat pentru că i-am lipit cu clei tălpile cizmelor de fundul dulapului. Aşa că suntem chit.
   Kimberly o privi pe Cristine gânditoare, înghiţindu-şi amuzamentul.
   - Chiar i-ai lipit cizmele de fundul dulapului?
   - Cizmele cele noi, da. Nu te superi pe mine, nu? tăcu Cristine, alarmată. Poţi să mă pedepseşti, că nu mă supăr. Ce este just, este just. Dar m-am gândit că ar fi corect să ştii că şi eu sunt vinovată pentru că l-am provocat pe Nick.
  - Apreciez asta. Două săptămâni nu intri în pădure, nu faci baie în lac şi o să-ţi dau de transcris cincizeci de pagini din Robinson Crusoe.
   - De acord, mormăi Cristine cu o jumătate de gura. Dar numai dacă scazi la jumătate pedeapsa lui Nick, bine? Nu eşti în poziţia să negociezi cu mine, domnişoară, pedepsele pe care vi le aplic vouă, spuse Kimberly cu severitate, ridicându-se de jos, străduindu-se să-și ascundă zâmbetul.
   - Te rog, măcar, nu-i pedepsi și pe Tony sau pe Ethan. Ei n-au făcut nimic.
   - Au știut de intenția lui Nick, se arată contesa neînduplecată.
   - Of, dar Nick poate fi atât de imposibil câteodată!...În mod sigur că a găsit o metodă să-i facă să-și țină gura.
  - Mai vedem, spuse Kimberly, abținându-se să-i facă Cristinei vreo promisiune deșartă.

        Daniel îşi privi fiul cu severitate.
   - Eşti cu opt ani mai mare decât ea şi mă aşteptam mai mult de la tine.
   Nick continuă să studieze încruntat vârful cizmelor, înfrânându-şi protestele care-i zvâcneau pe vârful limbii.
   - În plus, ai supărat-o foarte tare pe mama ta, adăugă contele cu asprime. Va trebui să-ţi ceri scuze în faţa ei.
   - O voi face, făgădui Nicholas fără chef.
   - Şi Cristinei.
   Privirea tânărului ţâşni în sus, furioasă.
   - Pacostea aia mică n-o să primească scuzele mele niciodată!
   - Nu-mi stârni mânia, tinere domn, îl repezi contele cu duritate.
   Eşti în casa mea, aşa că vei face după cum îţi poruncesc.
   - Altfel? vru Nicholas să afle alternativa.
   - Altfel vei pleca la Eton şi-ţi vei începe pregătirea şi studiile acolo.
   - Mă alungi de acasă? se indignă Nicholas. Din cauza uneia... uneia care nici măcar nu este o Sutherland?...
   - Cristine este o Sutherland! tună contele, ţâşnind în picioare şi privindu-şi fiul cu furie din spatele biroului masiv, din lemn de acaju frumos sculptai. Niciodată să nu mai spui o asemenea tâmpenie, pentru că altfel vei suporta consecinţele directe ale necugetării tale.
   - O să mă loveşti şi tu, aşa, ca mama? îl provocă deliberat Nicholas, susţinându-i privirea întunecată şi sfredelitoare cu un surâs zeflemitor.
   Daniel trase încet aer in piept, sperând să se calmeze. Niciodată nu cunoscuse această latură răzvrătită a firii fiului său, îl privi, extrem de tentat să repete gestul soţiei sale. Nicholas avea câteodată un stil inimitabil de a scoate la suprafaţă tot ce era mai rău dintr- un om.
   - Vei pleca la Eton peste trei zile, rosti contele printre dinţi. Şi vei face în aşa fel încât să termini studiile cu notele cele mai mari, altfel te dezmoştenesc, ne-am înţeles?
   Ochii lui Nicholas se îngustară, nările i se dilatară. Faţa îi deveni lividă.
   Secundele se scurgeau lent, punctate de ticăitul ceasului de porţelan pictat de pe consolă.
   - Prea bine. domnule, spuse el într-un târziu, schiţând un zâmbet subţire. Voi pleca la Eton. Dar, într-o bună zi, îţi va părea rău pentru gestul tău de acum.
   - Îndrăzneşti să mă ameninţi? şuieră contele, privindu-1 cu ochii plini de supărare şi revoltă.
   - Nu, nu te ameninţ, domnule, doar subliniez un fapt absolut cert. O zi bună, domnule.
   Şi cu aceste cuvinte, Nicholas Sebastien Magnus Sutherland părăsi cabinetul tatălui său, jurându-şi răzbunare.

                                      CAPITOLUL 2

        Acum, după mai bine de treisprezece ani, stând cu un pahar de coniac în faţă, Nick îşi aminti discuţia care generase fisura dintre el şi tatăl său, fisură care se adâncise tot mai mult cu fiecare an, căscând între ei o prăpastie fără sfârşit.
   O prăpastie peste care niciunul dintre ei nu se obosise să dureze vreo punte. Şi asta nu pentru că n-ar fi dorit-o amândoi, ci din cauză că fiecare fusese prea încăpăţânat şi mândru ca să facă primul pas.
   Iar acum era prea târziu ea să mai îndrepte ceva.
   Golind paharul pe nerăsuflate, Nick îşi mai turnă unul şi se duse în faţa sobei improvizate din cortul său de campanie. Mâna îi era nesigură când reciti pentru a patra oară scrisoarea prin care era înştiinţat că tatăl său murise cu o lună şi jumătate în urmă, din cauza unei aprinderi stupide la plămâni.
   Scrisoarea ajunsese la el cu o mare întârziere. Daniel murise în prima jumătate a lui februarie. Trecuseră de atunci patruzeci şi opt de zile.
   În urmă cu exact o săptămână, chefuise până târziu cu camarazii săi de arme, trezindu-se a doua zi în pat cu trei franţuzoaice drăgălaşe foc. Nu-şi dădea seama cum ajunsese cu toate trei acolo, amintirile nopţii în care băuse în neştire fiindu-i destul de neclare. Dar prin minte îi fulgeraseră imagini cu fiecare dintre ele, imagini măgulitoare, asta dacă memoria nu-i juca vreun renghi. Se ridicase la nivelul reputaţiei sale, fără a se face de ruşine. Ori asta era ceva. Nu mai încercase niciodată să se culce cu trei femei de odată şi să le facă faţă la toate trei...
   Şi-n timpul acesta, la Sutherland House, domnea o jale fară sfârşit.
   Nick strânse din dinţi, încercând să se ferească din calea durerii sfâşietoare care-şi croia drum prin fiecare părticică a trupului, minţii şi sufletului său, călite în nouă ani de război.
   Atâtea pierderi suferise de-a lungul anilor, dar niciodată nu-şi pusese problema că avea să-şi piardă tatăl. Acel bărbat viguros şi înalt, de o mare conduită morală. Un bărbat pe care-l iubise şi-l respectase, chiar dacă nu i-o şi arătase în răstimpul scurtelor permisii pe care şi le cheltuia la Londra, evitând cu ostentație Sutherland House.

       Cu un oftat, împături scrisoarea cu grijă şi o vâri în buzunarul de la piept al tunicii, apoi goli paharul și se ridică să-și mai toarne unul.
   În seara aceea, era îngrozitor de frig. Mult prea frig pentru o noapte de început în aprilie.
   În mod normal, după trei sferturi de sticlă de coniac, n-ar mai fi simțit frigul. Însă de data asta, frigul acela venea din inima lui.
   Doamne fusese atât de prost! Prost și egoist, și mânat de o ambiție măruntă ca scama pe care o îndepărtă absent de pe cracul pantalonului uniformei ponosite.
   Ce realizase în toți acești ani? Luptase pentru țară și avansase la rangul de căpitan, printr-o serie de acte de curaj nebunesc pe câmpul de luptă. Nouă ani grei, timp în care nu fusese în stare să-și rezolve problemele personale cu tatăl său.
   Și totul pornise de la o idioțenie. Cristine. Ea fusese factorul care crease acea ruptură dintre el și tatăl său. De la ea pornise totul.
   Nick își aprinse o țigară, trăgând din ea cu sete și reflectând. Își încheiase stagiul militar cu mult timp în urmă. Teoretic, ar fi putut cere să fie lăsat la vatră ca simplu ofițer și să-și continue viața în liniște. Alături de familie. Dar n-o făcuse...din ambiție. Dorise să-i demonstreze tatălui său ceva, să-l facă să fie mândru de el. Și să audă din gura lui cuvintele de laudă binemeritată. Așa că rămăsese pe front și avansase în grad. În acel moment era propus pentru rangul de colonel.Un titlu frumos, răsunător, pentru care luptase din plin...
   Brusc, constată cât de obosit era. Cât de istovitori fuseseră ultimii ani pentru el.
   Venise timpul să se întoarcă acasă. Şi să pună lucrurile la punct.
   Adevărul era că se săturase. Se săturase de moarte, de ororile războiului, de tensiunea permanentă de pe front, se săturase să doarmă cu urechea ciulită şi să fie tot timpul cu simţurile in alenă maximă. Se săturase să-şi vadă camarazii murind, se săturase să fie tot timpul nevoit să-şi apere viaţa, luând-o in schimb pe a altora. Trebuia să se întoarcă acasă. Să fie alături de mama lui,să se bucure de compania fraţilor săi şi să rezolve o dată pentru totdeauna problema cu Cristine, pacostea aia ambulantă din cauza căreia viaţa lui intrase pe un făgaş dacă nu greşit, cel puţin nedorit iniţial.
   Kimberly îşi privi fiul cu ochii înotând în lacrimi.
   Nu-1 mai văzuse de trei ani, in timpul sezonului scurt din toamnă, când Nick fusese la Londra intr-o permisie scurtă de două săptămâni.
   Şi, privindu-1, realiză cât de mult semăna cu Daniel.
   - Oh, Nick, nici nu pot să-ţi spun ce fericită sunt că te-ai întors, în sfârşit, acasă. M-am rugat lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă şi seară să te întorci teafăr... m-am rugat să- ţi dea gândul cel bun.
   - Regret că nu mi-a venit ideea asta mai devreme, mamă, rosti el cu un zâmbet amar în colţul gurii. Aş fi putut ajunge aici înainte să...
   Nu putu să-şi ducă gândul până la capăt. Un muşchi zvâcni pe maxilarul lui şi privirile i se aţintiră undeva, în gol, deasupra capului ei, însă Kimberly îşi lăsă o mână înţelegătoare peste mâna lui mare şi o strânse cu duioşie.
   - Ultimul lui gând a fost pentru tine. A spus să-ți cer iertare în numele lui.
   Privirea lui reveni întunecată asupra mamei sale. Rămase tăcut câteva clipe.
   - Și eu? rosti el printre fălcile încleștate. Eu cui să cer iertare pentru mândria mea prostească?
   - Te-a iertat, Nicholas. Cu mult, mult timp în urmă. Chiar a doua zi după ce te-a trimis la Eton. Tot timpul și-a reproşat că a fost mult prea aspru cu tine. Dar a dorit să te formeze ca bărbat şi, cel puţin, dorinţa lui s-a împlinit. Acum eşti un bărbat în toată puterea cuvântului.
   - Era şi cazul, glumi el. Am aproape douăzeci şi nouă de ani. mamă.
   - Este o nedelicateţe din partea ta să aminteşti implicit de vârsta mea.
   - Încă eşti o femeie tânără, doamnă. Şi foarte frumoasă. Uită-te la tine!... N-ai niciun rid, nici măcar un fir de păr alb.
   - Eşti o figură, Nicholas, şi un linguşitor fară pereche. Abia aştept să văd ce faţă fac Ethan şi Tony, când or să dea cu ochii de tine.
   - Şi pacostea aia de Cristine? îşi arcui el o sprânceană cu un aer greu de descifrat.
   Peste ochii contesei trecu un nor de îngrijorare.
   - Nicholas, eu...
   Se opri, deoarece uşa salonului se deschise şi înăuntru păşiră Ethan, conte de conte de Caithness, şi Anthony, proaspăt conte de Lochbuy.
   - Nick?..., făcu Ethan, ridicându-şi neîncrezător sprâncenele în faţa siluetei masive a fratelui său. Oh, Doamne, te-ai întors! strigă el, apoi chiui şi sări peste două scaune, strângându-şi fratele cu putere în braţe.

         Nick rânji şi se retrase să-şi studieze fratele cel mai mic.
   Ethan avea douăzeci şi şase de ani şi moştenise înălţimea şi zvelteţea celor din neamul Sutherland. Ultima dată când îl văzuse fusese în urmă cu doi ani. Ethan lucra şi el în slujba coroanei, dar se ocupase ai serviciul de spionaj britanic. Se întâlniseră pe front de patru ori, şi asta pentru că se întâmplase ca misiunile lui Ethan să treacă pe lângă zonele unde îşi avea camparea regimental său.
  Anthony era cu o palmă mai scund decât ei, însă mai lat în umeri şi mai vânjos.
   Moştenise trăsăturile voluntare ale strămoşilor pe linie maternă şi părul mai deschis la culoare al acestora. Anthony se considera a fi un fermier înnăscut, îi plăcea să trudească pământul, să-i culeagă roadele, şi învăţase să-l respecte pentru asta. Era o fire zgârcită la vorbă, dar cu o inimă de aur. -Nick, ce bine-mi pare să te văd!
   Strânsoarea de urs a lui Anthony îi cam tăie respiraţia lui Nick.
   - Ce Dumnezeu faci acolo, în Dorset? Te antrenezi ridicând cai?
   - Muncesc paisprezece ore pe zi, asta fac, râse Anthony. Mă însor în iunie.
   Nick îl privi uluit. Era absolut unic felul în care reuşea fratele său să pună pe tapet problemele importante. Fară a se mai obosi cu introducerile de complezenţă.
   - Oh, făcu Nick surprins, apoi îşi drese glasul. Nu-i cam devreme?
   - Păi, nu prea. La toamnă fac douăzeci şi opt de ani. La vârsta asta, cam toţi bărbaţii cu ceva gândire sănătoasă au deja neveste şi copii.
   - I-auzi, Ethan! După fratele nostru, noi suntem o cauză pierdută. Ce...
   Se opri, simţindu-i prezenţa. Iară să ştie cum. N-o văzuse. N-o auzise.
   Deşi era întors cu spatele la uşă, pur şi simplu simţi momentul în care Cristine păşise în salon. Un soi de vibraţie ciudată, care-i frisonă pe şira spinării, strângându-i stomacul. Era o stare pe care n-ar fi putut-o descrie exact. Cert era că o simţise.

...........................................

Tăcerea, Michael Baden, Linda Kenney

.............................................................

                            6.

           - Nu am mai avut nicio veste de la domnul doctor Harrigan de zeci de ani. Ce ciudat că m-a
recomandat!
   - Dar ați fost colegi mai demult, nu-i așa?
   Ewing ridică din umeri.
   - Acum 40 de ani. A lucrat pentru mine.
   - Atunci sunteți doctorul Ewing pe care îl caut. Mă interesează exact acea perioadă, de acum 40 de ani.
   „Am interogat eu martori mai rezistenți ca ăsta. Agrafa aceea e fier vechi. El însă e mămăligă.”
   - Am fost angajată să investighez moartea unui anume locotenent James Albert Lyons.
   „Niciun freamăt, niciun clipit de ochi.”
   - Nu am auzit niciodată de el. Nu știu despre cine vorbiți.
   Manny mări presiunea.
   - Poate că nu cunoașteți numele, dar cu siguranță vă aduceți aminte de circumstanțe. A fost unul dintre cel puțin 4 pacienți - e posibil să fi fost mai mulți - care au murit de mâna dumneavoastră. Arma letală pe care ați folosit-o în cazul lui a fost stronțiu 90. A murit de intoxicație cu iradiații.
   „Bingo! Ura din ochii ăștia ar putea arde azbestul.”
   Manny continuă chiar mai hotărâtă:
   - Totuși, dacă nu vă amintiți de el, poate vă e familiar numele Isabella de la Schallier. Pe ea ați omorât-o cu mescalină, cred. Dar iată întrebarea care mă nedumerește: Cum de v-ați decis să îi salvați copilul?
   Ewing o privi drept în ochi, fără șovăire.
   - Nu ne ocupam cu omorât oameni, domnișoară Manfreda. În special copii.
   - Atunci morțile acestea au fost accidentale? Rezultate nefericite ale unor experimente vitale?
   - Da.
   - Nu știați ce se va întâmpla dacă îi dădeați cuiva să consume stronțiu 90?
   - Doctorul Harrigan se ocupa cu stronțiul 90. I l-a administrat lui Lyons în cerealele de la micul dejun.
   - Și mescalina?
   - Harrigan n-a vrut să se atingă de asta. A refuzat. Un alt doctor a administrat-o.
   - La ordinul cui?
   „Uită-te la el. E distrus.”
   - Nu pot să vă spun acest lucru.
   - La ordinul dumneavoastră, corect?
   - Nu.
   - Bun, la ordinele dumneavoastră pentru că și dumneavoastră ați primit ordine?
   Ewing păru să se ofilească în fața ochilor ei.
   „Ca vrăjitoarea cea rea.”
   - Nu am avut de ales, rosti el. Era un program guvernamental. Sunt un patriot.
   Își puse capul pe masă și închise ochii.
   „Așteaptă ghilotina.”
   - Eu, una, nu prea sunt un fan al guvernului, zise Manny calmă, deși inima îi bătea nebunește. Și am văzut și eu nedreptate cu carul, dar ceea ce ați făcut dumneavoastră la Turner în numele guvernului depășește orice limită a abjectului.
   Ewing își înălță capul. Avea ochii goi de orice expresie.
   - Nu a fost numai la Turner, a fost în toată țara. Amintiți-vă că era în timpul Războiului Rece. Ne era teamă că rușii își vor folosi bombele. Trebuia să cunoaștem nivelul de radiații căruia îi putea supraviețui o ființă omenească. Era autoapărare.
   „Baliverne.”
   - Și mescalina?
   - Coreea de Nord folosise droguri în 1952, japonezii, pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, mescalină și tot felul de alte droguri halucinogene. Iarăși, a trebuit să cunoaștem cantitatea pe care o putea suporta o persoană înainte să își dezvăluie secretele, înainte să-și trădeze țara.
   - Bineînțeles că nu ați fi folosit radiațiile sau drogurile ca arme.
   „O clipă de ezitare.”
   - Niciodată. Suntem în America!
   - Deci ați experimentat pe oameni ale căror minți erau deja pierdute. Mă tem că nu prea înțeleg logica.
   - Isabella nu era nebună.
   - Nu, nu era decât însărcinată. Presupun că asta face ca totul să fie în regulă. Ați încercat mescalina pe femei care nu erau gravide? Pentru comparație?
   Manny se ridică în picioare, tremurând de furie.
   - A fost extrem de plăcut să vă întâlnesc, domnule doctor. O întâlnire cu adevărat instructivă. Vă mulțumesc.
   - Unde plecați?
   - La New York. Nu sunt decât o simplă avocată de drept civil, dar am anumite relații și contacte. Cred că enorm de mulți oameni vor vrea să afle ce s-a întâmplat la Turner - sau în toată țara, dacă ați spus adevărul. Dacă aș fi în locul dumneavoastră, mi-aș angaja un bun avocat. Cineva de la Departamentul de Justiție ar fi probabil cel mai indicat. Interesele șefilor lui ar coincide cu ale dumneavoastră.
   Manny îl privi pentru o ultimă dată, simțind că îi vine să vomite.
   - Spuneți-mi, au fost numai aceștia 4?
   Un moment de șovăire, apoi Ewing clătină din cap.
   - Și celelalte cadavre?
   - Îngropate în câmp cu ceilalți.
   „Nu se poate ca o zi atât de specială să se termine fără un cadou deosebit.”
   - Atunci presupun că vor trebui să oprească șantierul de construcții până îi scoatem afară.

            Jake ghicise corect.
   Dacă Pete avusese ceva la el, ceva ce putea explica existența copilului, ce ascunzătoare mai bună - unde nimeni în afară de Jake nu ar putea să-l găsească - decât în mașina lui Jake?
   „Oare de ce nu mi l-a dat direct mie în seara aceea? Pentru că nu a vrut să fie acolo când îl descopăr. Îi era prea rușine.”
   Deschise scrisoarea.
   Vocea Isabellei de la Schallier răsună de la decenii distanță.

          Iubitul meu drag,
   Aceasta este cea mai dureroasă scrisoare pe care o voi scrie în viața mea. Când o vei termina de citit, te rog numai două lucruri: să faci ceea ce te rog în ea să faci, deși sunt convinsă că va fi cumplit pentru tine, și să păstrezi această scrisoare toată viața ca o amintire a vieții mele.
   Domnul doctor Ewing mi-a spus azi-dimineață că mi se va administra mescalină. Mi-a spus că e pentru binele meu, că mă va ajuta împotriva depresiei, dar știu că minte.
   Nu sunt deprimată - tu mi-ai adus bucurie. Și nu sunt bolnavă, decât de dragoste. Voi fi deci încă una dintre victimele de la Turner, ca Lyons și Mitchell, Ryan și Welsh și 3 alții ale căror numel nu le cunosc. Cei care au dispărut în camera de izolare înaintea mea.
   În cel mai rău caz, voi înnebuni. În cel mai bun, voi muri.
   Bineînțeles că am refuzat. Am încercat să-l conving, l-am implorat în genunchi. Mi-a spus că, dacă nu accept, îmi va ucide copilul - pe Joseph al nostru. A spus că, în schimbul cooperării mele, mă va lăsa să găsesc un cuplu care să îl adopte pe Joseph după ce ce va naște - că mă va ajuta în caz că nu știu pe nimeni.
   „Tratamentul” meu va fi lung și dur. Este posibil chiar să îi supraviețuuiesc, deși mă îndoiesc foarte tare. Tragedia este că nu vei fi alături de mine să mă îndrumi pe parcursul lui.
   Cealaltă condiție pe care mi-a impus-o doctorul Ewing a fost să nu ne mai vedem niciodată. Știu că vei încerca să mă salvezi, și nu te pot împiedica să încerci, nu pot decât să te rog să mă asculți.
   Fii pe pace. Eu sunt liniștită. Tu ești darul meu de la Dumnezeu, lumina mea, sufletul meu, viața mea, și a te pierde pe tine e tot o moarte, mai dureroasă.
   Trebuie să-mi promiți, sufletul meu. De dragul lui Joseph și al meu, trebuie să accepți ceea ce e inevitabil. Dumnezeu e mai puternic decât doctorul Ewing. Cred că este dorința Lui să mă ia la sânul Lui și să vă lase pe tine și pe Joseph pe acest pământ fragil să continuați să vă trăiți viața fericiți.
   Ești iertat - de către mine și de către Dumnezeu.
   Aceasta este deci o scrisoare de adio. Inima îmi ține trupul în viață. Când murmurul inimii încetează tot restul trupului tace. Te sărut de o mie de ori și știu că și tu faci același lucru.
                Isabella.

    Pete atașase un bilet.

       Jake,
   Pentru numele lui Dumnezeu, nu arăta scrisoarea asta la nimeni. Este o comoară sacră, și ți-o încredințez ție.
            P.

     „Într-adevăr o comoară, se gândi Jake. Pete ghicise cu siguranță cui aparțineau oasele când fusese prima dată chemat să vadă craniul. Atunci se hotărâse să ia cu el fișele dentare când ne-am dus la șantier, să verifice dacă se potriveau cu mandibula.
   Când am descoperit și celelalte oase, deținea deja toate dovezile de care avea nevoie, așa că mi-a lăsat biletul în mașină și a ascuns fișa dentară și fotografia în mostrele Gardiner pentru siguranță.
   Bietul ticălos! Ce șoc trebuie să fi fost pentru el. Nu-i de mirare că s-a simțit atât de rău în ziua aceea. Vechile păcare se întorseseră să-l bântuie.”

                                            28.

         Manny îl sună pe Jake pe mobil și îi spuse tot ce descoperise.
  - Mă duc la Roger Barnett, zise ea. E cel mai bun avocat pe care-l cunosc. A luptat împotriva guvernului de mai multe ori - a și câștigat câteva procese. Vom face echipă. Vreau să-i atacăm pe nemernicii ăia, pe cei care mai trăiesc. E deja o chestie personală.
   - De unde suni?
   - De acasă.
   - Te-ai întors în oraș?
   - Da.
   - La dracu!
   - De ce? Sunt întinsă în pat, îmbrăcată într-o cămașă diafană de noapte La Perla, așteptându-l pe iubitul meu să-și miște fundul aici și să-mi umple dormitorul cu aroma amețitoare a apei de formaldehidă.
   - Va trebui să chemi un alt medic legist, atunci, spuse Jake. Eu mă duc la Albanyy. M-am gândit că, dacă ești încă pe drum, ai putea să mergi tu să cercetezi pentru mine.
   - Ce să cercetez?
   - Să-i găsești pe părinții adoptivi ai copilului Isabellei.
   Manny se ridică, electrizată.
   - Vrei să spui că bebelușul e în viață?
   - Nu mai e bebeluș de mult. Și habar n-am dacă e în viață. Oricum, merită încercat. Poate că Pete l-a găsit, a ținut legătura cu el, l-a întreținut.
   - Asta chiar că e căutarea unui ac în carul cu fân. Nu poți măcar să aștepți până mâine?
   - Vreau să ajung acolo dis-de-dimineață. O să stau la un motel peste noapte. Poate-mi găsesc și o tipă tare să-mi țină companie.
   - Încearcă numai, că aflu eu. Am nasul unui câine de vânătoare.
   - Dar, slavă Domnului, nu și înfățișarea unui câine de vânătoare.
   - Eu tot cred că e o pierdere de timp.
   - Câți copii au fost adoptați în zona asta la sfârșitul anului 1963 sau începutul lui 1964? Nu ar trebui să fie chiar așa de dificil.
   - Dacă părinții adoptivi au locuit în zona asta, și dacă mai trăiesc încă acolo, și dacă mai sunt în viață. Ai dreptate: nu are de ce să fie dificil deloc.
   - Dacă nu pot să-l găsesc, nu-i nicio nenorocire. Nu voi fi pierdut decât o zi.
   - Mai rău, zise Manny. Vei fi pierdut o noapte.

               Era un car cu fân imens.
   Jake ședea în sala de arhivă a Stării Civile blestemându-și ideea; sarcina părea copleșitoare. Funcționarul districtual fusese un prieten și un admirator al doctorului Harrigan - îl cunoștea încă de când lucra la Turner. Harrigan îi vorbise foarte frumos despre Jake. Astfel încât, atunci când Jake îl sunase și îi spusese că trebuie să se uite în arhive pentru o investigație criminalistică, omul îi dăduse voie imediat.
   Erau peste 12 000 de adopții înregistrate pe anul 1963.
   „Cum să-mi dau seama care e familia respectivă, chiar și dacă-i găsesc? Oare Isabella a folosit numele de familie al lui Pete?”
   Căută „nou-născut Harrigan”. Nimic. Nou-născuții erau în general trecuți numai după numele mic. „Nou-născut Joseph.” Răsfoi paginile. 12 nou-născuți Joseph, deși probabil sărise câțiva. Luă numele părinților adoptivi; dacă va fi necesar, îi va contacta pe toți. Își scoase carnetul și începu să le treacă numele și adresa.
   Abbot, Cohen, Giordano, Levine, McAuliffe, Murray, Pavlin, Rodgers, Snell, Tracy... Își înălță capul și aruncă stiloul pe masă. Adevărul îl lovi cu forța unui avion supersonic. Trecu în viteză peste celelalte pagini, sărind peste U și V.
   Acesta era. Nou-născutul Joseph.
   „Winnick.”

          Manny dormise cu cel mai bun fost iubit al ei, Mycroft.
   Kenneth adusese neprețuitul pudel de la Rose și încântarea lor reciprocă la reîntâlnire se exprimă printr-o orgie de sărutări, îmbrățișări și exlamații de bucurie.
   Acum, odihnită, Manny era hotărâtă să-și petreacă ziua concentrându-se asupra propriilor cazuri. Avea programată în acea dimineață conferința în cazul Martin, care nu putea fi amânată. Kenneth o sunase mai devreme să-i reamintească să nu întârzie la tribunal; el urma să îi aducă dosarul.
   Telefonul sună exact când se îndrepta spre ușă.
   - Domnișoară Manfreda?
   - La telefon.
   - Mă numesc Lawrence Travis de la Departamentul de Medicină Legală. Domnul doctor Rosen a sunat din Albany. Vă roagă să vă întâlniți cu el la Bellevue.
   - Când?
   - În jur de ora 6.
   Manny urma să termine cu audierea în cazul Martin pe la 1, deci avea restul după-amiezii ca să se ocupe de restul cazurilor.
   - Nicio problemă. La biroul lui?
   - Ma morgă. A zis că a găsit ceva relevant în legătură cu oasele. Nu am idee ce a vrut săspună, dar a zis că dumneavoastră o să înțelegeți.
   - Da, sigur.
   Manny închise, convinsă că Jake nu o sunase el însuși pentru că voia ca acest Travis să pregătească totul pentru ceea ce voia să îi arate, orice o fi fost, și că probabil nu avea prea mult timp. Totul se va lămuri când se vor întâlni.
   La morgă. Ce încântător!

            Dora și Joseph Winnick locuiau într-o casă mică, pe două nivele, dar îngrijită și proaspăt văruită, la o fermă modestă din Hillsdale, New York, la mai puțin de 65 de kilometri de Albany.
   Jake o găsi foarte ușor, pentru că primise indicații extrem de precise. Îi sunase, le spusese cum îl cheamă și fusese tratat cu toate onorurile acordate reginei Angliei.
   Șeful lui Wally? Auziseră atât de multe lucruri despre el; Wally nu fusese niciodată atât de fericit și de mulțumit. Domnul doctor Rosen era binevenit. Având în vedere că aveau atât de puțin timp să se pregătească, va fi oare în regulă dacă nu îi vor servi decât o simplă salată la prânz?
   Era mai mult decât în regulă, îi asigură el, și, când ajunse, găsi un platou cu pui, mezeluri și diferite sortimente de brânză, împreună cu crudități, ridichi, ciuperci, castraveți, o pâine extraordinară și o plăcintă de casă cu măr, caldă încă de la cuptor.
   „Minunați oameni”, se gândi Jake, mișcat de generozitatea și de căldura lor.
   Nu-i de mirare că Wally era atât de bun, atât de generos. O mare parte a mesei Jake răspunse la întrebări despre sine însuși; de-abia când se forță să mănânce o a doua porție de plăcintă reuși să întrebe despre Wally.
   - Fratele lui Joseph, William - a murit, din păcate - lucra la spitalul din Turner ca grădinar, zise Dora.
   Era o femeie mărunțică și iute ca o pasăre, de aproape 80 de ani, cu chipul, pielea și atitudinea oamenilor care și-au trăiat viața mai mult în aer liber.
   - Eu și Joseph nu am putut avea copii. Într-o zi ne-a suant domnul doctor Ewing - ce om minunat! - și ne-a întrebat dacă am fi interesați să adoptăm un nou-născut.
   Joseph, înalt, subțire, și tot atât de bătut de vreme, luă mâna soției sale într-a lui.
   - Se pare că William îi povestise despre durerea noastră doctorului Ewing. Acesta ne-a avertizat că băiețelul avea un defect fizic, un picior strâmb congenital, dar că avea mintea și inima sănătoase. Nu voiam să mergem la spital să-l vedem?
   Ochii Dorei scânteiară amintindu-și.
   - Avea o mutrișoară atât de drăgălașă! Nu putea să aibă mai mult de o lună, dar a dat din mânuțele lui micuțe ca și cum ar fi vrut să ne salute, l-am luat în brațe și... pur și simplu a părut să se potrivească.
   - Nu ne-a păsat de piciorul strâmb, zise Joseph, continuând povestea fără pauză, de parcă o repetaseră de multe ori. Știam că băiatul va avea probleme din cauza asta, dar există oare vreun om pe lumea asta care să nu aibă probleme?
   Dora se uită la Jake, aproape sfidătoare.
   - Asta ne-a făcut să-l iubm chiar mai mult. Copiii l-au necăjit la școală îngrozitor - asta l-a făcut atât de singuratic, cred - nu a avut mulți prieteni când a fost mic și nicio iubită în liceu, dar a fost întotdeauna atât de bun la suflet, și nu se plângea niciodată de nimic, încât nu ne-am îngrijorat cu adevărat niciodată.
   Acum era rândul lui Joseph.
   - Mintea lui a fost cea care l-a salvat. Wally citea de la 5 ani și nu cred că s-a oprit din citit de atunci. Dar nu știa ce să facă după ce a absolvit Facultatea de Medicină Columbia. Cred că a vrut să se îndepărteze și mai tare de oameni, așa că s-a dus în Santa Fe și a lucrat acolo cu niște copii mai puțin norocoși ca el.
   „Mai handicapați ca el.”
   - După aceea a avut suficientă îndrăzneală să se întoarcă înapoi în New York, spuse Dora. Gândiți-vă cât de curajos a fost. Nu numai să se întoarcă, ci să și devină medic.
   - I-ați găsit vreodată părinții naturali?
   - Dumnezeule, da! exclamă Dora, părând surprinsă de întrebare. Tatăl natural, adică. Mama i-a murit la naștere.
   Jake simți că i se taie răsuflarea.
   - Cum îl chema?
   - Oh, Peter Harrigan. Nu v-a spus domnul doctor Harrigan că Wally a fost adoptat?
   - Ba da, dar nu mi-a spus că el era tatăl.
   - Ce ciudat! exclamă Joseph. Pete ținea foarte tare la băiat. Poate îi era frică să nu-i spuneți lui Wally.
   - Deci l-ați cunoscut pe doctorul Harrigan personal?
   - Bineînțeles! A fost profesorul lui Wally când Wally a venit în New York. El a fost cel care ne-a contactat, dar ne-a rugat să-i promitem să nu-i spunem lui Wally cine era. Și dumneavoastră trebuie să ne promiteți același lucru. Pete s-a recăsătorit și are o fiică. Nu a vrut ca noua lui familie să știe de existența celeilalte sau ca Wally să știe că era elevul tatălui său. El este cel care ne-a spus despre mama biologică a lui Wally. Ne-a spus că a iubit-o, dar că nu erau căsătoriți - și, cum am spus, a murit la naștere. S-a înțeles foarte bine cu Wally. Nu se vedeau prea des, dar, când venea pe aici, Pete stătea mult timp la discuții cu Wally despre medicină și viață în general. Și, bineînțeles, i-a obținut slujba la dumneavoastră. Zicea că sunteți prietenul lui cel mai bun.
   „Am fost. Și am avut aceleași discuții. Și Pete a gândit cu siguranță în același fel ca și mine despre soții Winnick. Și minciuna lui a fost beningnă.”
   Jake simți un nod în gât. Emoția pe care și-o controlase încă de la sosire amenința să se reverse ca un torent și trebui să le ceară gazdelor sale să-l îndrume spre baie, unde se spălă pe față și rămase nemișcat în picioare cu mâinile încleștate de chiuvetă până reuși să-și stăpânească sentimentele.
   „Ewing s-a ținut de promisiunea; există umanitate chiar și în monștri. Și Pete - Pete a fost un om bun. Cel puțin a încercat să-și răscumpere păcatele în singurul fel în care a putut - prin Wally. Și-a plătit răscumpărarea. Pot să-l iubesc din nou, chiar dacă nu pot să-l iert pentru experimentele de la Turner.”
   Se întoarse în sufragerie. Dora strânsese masa; Joseph ieșise pe terasă la o țigară, dar reintră când îl văzu pe Jake.
   - Mă tem că am niște vești îngrozitoare, le zise el cu blândețe. Pete a murit.
   - Oh, nu!
   Dora își acoperi gura cu șorțul.
  - Când?
   - Acum două săptămâni. Avea cancer.
   - A suferit? întrebă Joseph.
   - Numai la sfârșit. L-am văzut chiar înainte de a muri. Am vorbit despre Wally.
   - Dumnezeu să-l odihnească în pace, șopti Dora. Mulțumesc că ne-ați spus.
   Jake dădu mâna cu Joseph și o sărută pe Dora.
   - Și eu vă mulțumesc dumneavoastră pentru că ați fost niște părinți atât de buni, zise el la plecare.

              Trecuse de două.
   Jake o sună pe Manny. Kenneth răspunse și îi spuse că audierea în cazul Martin dura mai mult decât se prevăzuse și că nu știa sigur la ce oră se va întoarce Manny.
   - Dar se întoarce neapărat. Nici nu poți să-ți imaginezi câte hârtii s-au adunat.
   - De fapt, pot, replică Jake, gândindu-se cu groază la propriul birou și la ce îl aștepta când Pederson îi va spune că poate să se întoarcă.
   „Ar trebui să îi spun și lui Elizabeth de copil? Pete nu i-a spus niciodată. De ce să fac eu pe mesagerul?”
   Intră în mașină, fără să pornească însă motorul.
   „Pentru că e sora vitregă a lui Wally. Că-i place sau nu, are o obligație față de el, chiar și numai pentru că Pete l-a iubit.”
   Sună la biroul ei. Nu venise azi la birou, îi spuse o femeie cu glasul unui sergent de instrucție. De fapt, nu venise toată săptămâna. De când soțul ei fusese rănit într-un accident de mașină.
   „Bine. Va fi mai ușor să vorbesc cu ea acasă.”

            Casa familiei Markis, având în față o alee circulară decupată în iarba imaculatăă, semăna la fel de mult cu o clădire din Anglia feudală, cât și cu una din New Jersey-ul secolului XXI.
   Jake nu mai fusese niciodată aici. Elisabeth trăia în condiții mult mai modeste pe vremea când ieșiseră împreună.
   - Nu, zise Jake, care nu își anunțase sosirea intenționat, temându-se că nu va fi primit. Dar e o urgență. Sunt Jacob Rosen, un prieten al răposatului ei tată și medic legist pentru municipalitatea orașului New York.
   Informația din urmă păru să funcționeze, pentru că majordomul făcu o mică plecăciune și urcă scările. În curând apăru Elizabeth, îmbrăcată într-o rochie neagră, simplă.
   „Manny ar ști numele designerului.”
   - Jake, începu ea, pe un ton înghețat. Ce surpriză!
   - Îmi pare rău că am venit nepoftit. Sincer. Dar am descoperit niște lucruri despre tatăl tău pe care ar trebui să le știi.
   - Despre moartea lui? Ți-am spus că nu vreau să...
   - Despre viața lui. Despre tinerețea lui.
   - Nu pot să stau prea mult timp de vorbă cu tine, șopti ea cu un suspin. Markis e rănit, știi.
   - Mi-au spus de la biroul tău. Un accident de automobil?
   - Da. Un camion a explodat pe autostrada Jersey. A fost prins în explozie. O coastă ruptă, tăieturi și vânătăi - de-abia poate umbla - și zgomotul l-a făcut să-și piardă temporar auzul. Încă nu aude.
   - Îmi pare rău. Vrei să îl consult și eu?
   Elizabeth îl privi cu dispreț.
   - Avem propriul doctor. Hai să mergem în bibliotecă. E mai confortabil acolo.
   Jake o urmă printr-o ușă masivă de stejar într-o încăpere care i se păru mai mare decât sălile de lectură ale majorității bibliotecilor publice din New York. Se așezară față în față în două fotolii identice de piele.
   - Ți-a spus ceva tatăl tău când l-ai vizitat înainte să moară? întrebă Jake. Ceva ce nu ți-a spus niciodată înainte?
   - Nu, spuse ea șovăind. De ce?
   - Deoarece, când l-am văzut eu, am crezut că vrea să mi confeseze.
   - Despre ce?
   - Nu știu. De aceea te-am întrebat pe tine.
   - Mie nu mi-a spus decât că moare de cancer.
   „Pun pariu că ți-a mai zis ceva.”
   - Ai știut că Pete a mai fost îndrăgostit o dată înainte de a o întâlni pe mama ta?
   Elizabeth îl fixă cu o privire metalică, bănuitoare.
   - Da. Ne-a spus mama. O chema Isabella. Era asistentă la un spital unde a lucrat tata, undeva la nord de New York.
   - Turner.
   - Exact. A murit de pneumonie, a zis tata.
   - Știai că Pete și Isabella au avut un copil?
   Elizabeth își înălță capul brusc, ca dintr-un arc.
   - Un copil?
   - Da, un băiat. Felicitări. Ești soră vitregă.
   Expresia ei deveni înspăimântată.
   „Mă întreb de ce.”
   - Băiatul mai trăiește?
   - Bărbatul mai trăiește, și încă foarte bine.
   - Ești sigur?
   - Absolut. Lucrează pentru mine. Ai vrea să-l întâlnești?
   - Lu... lucrează pentru tine?
   - Da. E doctor. Îl cheamă Wally Winnick - Winnick e numele părinților adoptivi. Pete mi l-a recomandat, și l-am angajat. E loial și harnic. De neprețuit.
   Elizabeth își mușcă buza atât de tare încât i se albi, dar reuși să-i întâlnească privirea.
   - Aș vrea foarte mult să-l întâlnesc. Poate după ce se termină cazul Monmouth, și după alegeri.
   - Foarte bine. Ai de gând să candidezi pentru postul de guvernator?
   - Nu știu. Suntem deocamdată în faza de sondaje. E o chestiune de fonduri.
   - Mult noroc, Elizabeth. Cu cea mai mare sinceritate.
   - Mulțumesc. Asta a fost tot ce ai vrut să-mi spui?
   - Pentru moment. Orice altceva poate aștepta.
   Elizabeth se ridică în picioare.
   - Atunci...
   Ușa din spatele lor se deschise. Elizabeth se întoarse imediat, cu fața roșie de furie.
   - Nu acum! strigă ea.
   „Prea târziu.”
   Și Jake se răsucise. În ușă era Daniel Markis, și Jake reuși să-l vadă foarte bine. Avea chipul fără nicio vânătaie și stătea perfect drept în picioare.
   „De-abia poate umbla? N-am văzut în viața mea un om atât de viguros. Markis nu trebuie să stea la pat, deși poate că e sur; Elizabeth a trebuit să strige.”
   Se întoarse spre ea. Elizabeth se trase înapoi, părând speriată.
   „OK. Jos mănușile.”
   O apucă cu forță de braț.
   - Dă-mi drumul! urlă ea. Ce faci?
   - Te fac să mă asculți. Când îți vezi fratele vitreg, Elizabeth, nu fi prea supărată. Are un picior strâmb congenital. Dacă administrezi mescalină unei femei gravide, diformitățile la fetus sunt inevitabile. Pete nu ți-a spus tot adevărul. Nu a fost căsătorit cu Isabella de la Schallier. Și ea nu a murit de pneumonie. A murit otrăvită cu mescalină. Iar tatăl tău a fost implicat în programul a cărei victimă a fost Izabella.
   Elizabeth urlă din nou și țipătul ei revrebă prin cameră. Jake auzi o ușă de mașină deschizându-se și apoi închizându-se, sunetul roților scrâșnind pe pietriș.
   „Dacă setezi o mină antipersonal din spate, explozia particulelor unidirecționale nu te va lovi, dar zgomotul exploziei îți va distruge nervul auditiv. Asta i s-a întâmplat lui Markis!”
   Trecu în goană pe lângă Elizabeth, îl împinse la o parte pe majordomul care apăruse în ușă și se repezi la mașina lui.
   „Markis era femeia aceea. Și Elizabeth cu siguranță știa. Dumnezeule!”

          Sună la Manny la birou din mașină.
   - Biroul domnișoarei Manfreda.
   - Unde-i Manny?
   - A plecat acum o oră. S-a dus la cumpărături - zicea că toate hainele pe care le are sunt zdrențe - și apoi se duce să te întâlnească la morgă, cum i-ai cerut tu. Încă un rendez-vous romantic printre cadavre, după câte am înțeles. Era așa de încântată - tocmai a apărut noua linie de la Prada - că și-a lăsat mobilul la birou.
   - Eu? Ce tot vorbești acolo Trebuia să o iau de la birou.
   - A zis că cineva de la biroul tău a sunat și i-a spus să vă întâlniți la Bellevue, în morgă, azi după-amiază mai târziu. A zis că ai găsit ceva și vrei să-i arăți acolo.
   Jake fu copleșit de un fior de frică.

                                          29.

           Un bărbat în halat de spital veni în întâmpinarea ei în holul de la Bellevue.
   - Domnișoara Manfreda?
   - Da.
   - Sunt Lawrence Travis. Domnul doctor Rosen m-a rugat să vă conduc la morgă. Este într-o ședință urgentă pe care nu a putut-o evita, dar va veni să vă vadă îndată ce termină.
   „Probabil e cu Pederson, care îi hotărăște soarta.”
   - Pot găsi morga și singură. Nu e nevoie să veniți cu mine.
   - Nu e niciun deranj. E o morgă veche, un loc sinistru. Vă asigur că veți fi recunoscătoare pentru un însoțitor.
   - Mulțumesc, spuse ea zâmbind. Sunteți foarte amabil.
   Luară liftul până la subsol, unde bărbatul o conduse printr-un coridor trist, intens luminat, până la o ușă. Manny tremura.
   - E rece aici.
   - Va fi mai cald înăuntru, o liniști Travis, deschizând ușa.
   Manny văzu un perete acoperit de cutii metalice argintii, 4 rânduri pe înălțime și aproximativ 15 pe lățime.
   Pe o targă în fața lor se găsea un cadavru.
   - Aici păstrăm cadavrele până când antreprenorii de pompe funebre vin să le ridice sau până sunt transportate la`cimitirul pentru săraci, explică Travis în momentul în care intrară. Cadavrele care trebuie să rămână aici pentru o vreme sunt ținute în frigidere. În sertarele din spate. Un corp în fiecare sertar. Doar aproximativ jumătate dintre sertare sunt folosite de obicei, în afară de cazurile când au loc dezastre, și atunci cadavrele se adună mormane.
   „Ăsta se distrează. Chiar că sinistru e cuvântul corect.”
   - Toate cadavrele neidentificate și nereclamate din Manhattan ajung aici înainte să meargă la Hart Island pentru a fi îngropate. Majoritatea nu pot fi recunoscute - sunt prea descompuse. Multe sunt ale unor oameni bătrâni care au supraviețuit tuturor prietenilor și rudelor lor. Poliția are un Birou de Persoane Dispărute aici în spate, lângă fosta sală de autopsie. Dar aproape niciodată nu e nimeni acolo.
   - Vechea sală de autopsie? Acolo vrea doctorul Rosen să ne întâlnim?
   - Presupun că da.  Nu mi-a zis decât morga veche.
   - Din moment ce există una veche, trebuie să existe și una nouă. De ce nu vrea să ne întâlnim acolo?
   Travis ridică din umeri.
   - Va trebui să-l întrebați pe dânsul. Pe vremuri, aceasta a fost morga Departamentului de Medicină Legală al municipalității. Dar acum ei sunt peste drum, în propria lor clădire, unde lucrează doctorul Rosen.
   Manny simți o bănuială infiltrându-i-se în minte.
   - Lucrați de multă vreme cu doctorul Rosen?
   - Nu, doamnă. Numai de vreo două-trei săptămâni. L-am auzit ținând o prelegere despre stropirea cu sânge și am hotărât că e persoana pentru care voiam să lucrez.
   Manny ciuli urechile.
   - O prelegere despre ce?
   - Stropirea cu sânge.
   „Stropirea cu sânge. Jake a râs de zeci de ori de oamenii din afara meseriei care făceau această greșeală. „Stropirea este acțiunea, momentul când țâșnește sângele, nu e descrierea răspândirii sângelui, care constituie dovada. Dispersia stropilor este expresia pentru dovadă.” Omul ăsta nu a fost niciodată la prelegerea lui Jake. Omul ăsta nu e de la Departamentul de Medicină Legală.”
   Manny se întoarse să-l privească în față, biciuită de spaimă ca de un vifor înghețat.
   „Oh, Doamne! Uite ce pantofi are. Cizme. Ăsta e omul care m-a atacat în fașa biroului!”
   - V-am avertizat să nu vă continuați investigația, domnișoară Manfreda.
   „Vocea bărbatului de la Turner!”
   - Cine ești? murmură ea.
   - Daniel Markis.
   Vocea răsuna nefiresc de tare.
   - Soțul lui Elizabeth! își dădu Manny seama.
   Jake îi spusese că Markis era cu totul subjugat lui Elizabeth, atât de mult în umbra ei, încât era practic invizibil. Cu siguranță ea era cea care îl trimisese la Turner; el fusese „femeia de serviciu” din fața biroului ei.
   - Jake spunea că ești antrenor de fotbal.
   - Ce?
   - Antrenor de liceu, repetă ea ridicând vocea.
   - Între altele, răspunse el cu un rânjet. În primul rând însă, lucrez pentru soția mea.
   Un cuțit îi luci în mână. Manny îl recunoscu cu un fior cutremurător de groază.
   - Te-am lăsat să trăiești la ordinul lui Elizabeth, continuă el. A trebuit să-l omorâm pe Pete - el știa - dar s-a gândit că tu și Jake ar trebui să rămâneți în viață. Cu condiția să abandonați investigația. O greșeală din sentimentalism. O greșeală pe care suntem pregătiți să nu o repetăm, mârâi el printre dinți, apropiindu-se de ea.
   - Ajutor!
   Țipătul ei reverberă în încăpere.
   - Ajutor!
   Jake, Rose, Kenneth, Mycroft - chipurile lor de iviră vii și clare în mintea lui Manny și îi dădură putere. Scoase un țipăt și împinse targa pe roți înspre Markis.
   - Târfă ordinară! urlă el.
   Manny se ascunse în spatele primului șir de cutii metalice, împiedicându-se pe pantofii cu tocuri înalte. Își descălță pantofii, aproape fără să observe că erau aceeași pe care îi purtase la procesul Carramia, și îi ținu în mână în timp ce se îndreptă tăcută către unitățile frigorifice încastrate în peretele celălalt. Era înfiorător de frig și mult mai întuneric, dar putea întrezări mânerele sertarelor.
   Deschise unul și se cățără înăuntru. Un cadavru se holba la ea prin ochi putrezi și Manny își înfipse unghiile în palme ca să nu urle de groază.
   Îl auzi pe Markis apropiindu-se.
   - Unde ești, târfă?
   Manny se mută în alt sertar, al cărui locatar era acoperit de un cearșaf. Markis deschise sertarul din care tocmai se mutase ea, apoi încă unul și încă unul.
   - Nu te poți ascunde prea mult timp, murmură el.
   Manny se mută în alt sertar. Zgomotul era mascat de bâzâitul constant al frigiderului. Hainele i se udaseră de la fluidele de putrefacție din cadavre, iar mirosul cărnii în descompunere era insuportabil.
   Îl auzi pe Markis apropiindu-se și se repezi pe o tăblie liberă de cealaltă parte a unității frigorifice. Când sertarul se deschise, nu mai putu să-l vadă în întunericul din încăpere.
   Apoi îi simți mâinile în jurul gâtului - mâini reci ca gheața, mâinile unui cadavru - o sugruma.
   - Așa e mai bine, șopti el. Fără rană de cuțit, fără urme. Te pun într-un sac mortuar și nu va fi nicio diferență față de celelalte cadavre. Vei fi îngropată în cimitirul săracilor cu restul.
   Degetele lui Markis își intensificară strânsoarea. Amețită, neputând să respire, Manny scăpă unul dintre pantofi din mână, dar îl apucă pe celălalt cu o putere disperată și îl izbi cu forță de capul lui. Tocul de metal se lovi de osul craniului.
   Markis scoase un geamăt și Manny îi simți mâinile relaxându-se; picături calde de sânge căzură din capul lui pe fața ei.
   Bărbatul se trase înapoi în cercul de lumină și se prăbuși încet, cu pantoful ei scump agățat de vârful capului. Manny respiră convulsiv, o dată, și încă o dată, și închise ochii.
   Un sunet. Un șuvoi de aer cald. Respirația lui? Nu, aer de pe coridor. Un doctor veni șchiopătând până lângă ea, urmat îndeaproape de 2 gardieni de la Bellevue.
   - Ești bine? o întrebă el, cu ochii măriți de îngrijorare. Jake mi-a spus să te urmăresc, dar m-am dus la morga nouă, nu la asta.
   Manny reuși să schițeze un zâmbet. Își dăduse seama că era Wally.
   Kenneth se repezi înăuntru și leșină instantaneu. Apoi, în sfârșit, apăru în cadrul ușii Jake, cu o bucurie mai proaspătă decât aerul pe care-l respirau. Făcu un pas către ea, cu brațele desfăcute.
   Manny îl îndepărtă cu o încruntare prefăcută.
   - Știu că o să întârzii la propria ta înmormântare. Dar nu puteai să încerci să ajungi la timp la a mea?

                                            30.

              - Spinoza a avut dreptate: „Ambiția e un soi de nebunie”, zise Jake. În cazul lui Elizabeth, nebunia a fost extremă - a dus-o la patricid.
   Mândru de erudiția sa, Jake îi aruncă o privire lui Manny să vadă dacă era impresionată.
   - Nu a zis tot el același lucru despre dorință? întrebă ea, ținându-și privirea ațintită asupra drumului.
   „La naiba. 1-0 pentru ea.”
   - Dumnezeu mi-e martor că dorința mea e nebună.
   Manny îi strânse genunchiul rapid.
   - A mea pare perfect normală.
   Mergeau iar la Turner, cu Manny la volan și Mycroft în brațele lui Jake.
   „Pentru un rendez-vous cu șeriful Fisk”, zisese el când o rugase să îl însoțească, „atâta doar că el nu știe că venim.”
   Manny fusese de acord din toată inima.
   - E mai mult decât simplă ambiție, continuă Jake. Cred că e cea mai rece femeie pe care am întâlnit-o vreodată - în afară de tine - și bănuiesc că asta vine din copilăria ei. Probabil a primit toată grija maternă de care a avut nevoie, dar nu și pe cea paternă.
   „Rece, da? Îi arăt eu lui mai târziu.”
   - Nu prea se potrivește. Harrigan a fost un om iubitor, plin de compasiune, un soț bun pentru Dolores, un prieten minunat pentru tine, un tată excelent pentru Wally.
   Jake își petrecuse toată noaptea de dinainte gândindu-se la asta.
   - Un tată excelent pentru Wally. Exact. Cred că și-a revărsat toată dragostea asupra fiului său, chiar înainte încă de a-l găsi la familia Winnick, ca o compensație pentru rușinea lui. Un alt copil, chiar și de sex diferit, a fost prea mult pentru el. Poate că i-a fost frică să o iubească prea mult când era mică, frică să nu o piardă cum îi pierduse pe Isabella și pe Wally, așa că a păstrat mereu distanța, și ea s-a întors împotrvia lui. De aceea a fost mai ușor pentru ea să-l ucidă. La urma urmei, oricum era pe moarte.
   Ajunseră la marginea orașului Turner. Frunzele toamnei își păstraseră culorile, dar azi Manny era mult prea absorbită de cuvintele lui Jake pentru a le mai observa.
   - S-ar putea să ai dreptate, pare valabil din punct de vedere psihologic.
   - Și mai este ceva. Hai să presupunem că Hans Galt are dreptate și că experimentele, cel puțin cele bacteriologice, continuă și în ziua de azi. Elizabeth și-a petrecut mare parte din carieră în Departamentul de Justiție. E posibil să fi știut despre experimente sau să le fi acoperit ținând secrete dovezile. Descoperirea oaselor radioactive de către Pete - descoperirea tatălui ei - ar fi putut-o afecta nemijlocit.
   - E absolut oribil, se cutremură Manny. Dar, în același timp, e posibil. Doctorul Ewing mi-a spus că respectau ordine guvernamentale. Poate că și ea făcea același lucru.
   Manny îi aruncă o privire. Expresia lui era identică aceleia pe care o avusese în sala de autopsie în fața cadavrului doamnei Alessis; acum își dădea seama că putea face disecție și pe informații, și pe trupuri.
   „Un creier bun într-un corp excelent.”
   - Și atunci de ce ți-a cerut să iei tu lucrurile din biroul lui Pete? Oricine ar fi putut s-o fac, și uite ce-a ieșit de aici.
   Și Jake se întrebase același lucru.
   - Ca să-mi distragă atenția. Eu eram singura persoană care ar fi putut să nu creadă povestea cu cancerul, așa că a-mi cere ajutorul era o dovadă a nevinovăției ei. Adu-ți aminte că ea nu știa că Pete avea oasele acasă la el.
   Îi zâmbi observând cât de relaxată era, și simți o dorință de războinic să o apere de alte pericole.
   - Dar știa despre existența oaselor, îl contrazise Manny.
   - Da. Pete i-a spus cu siguranță despre ele când l-a vizitat chiar înainte de amuri. Urma să-mi mărturisească mie, cu siguranță i-a mărturisit și ei, copilului lui. A fost o încercare în al 12 lea ceas de a se apropia de ea.
   - Așa că ea l-a otrăvit.
   - Știa despre experimente, despre Isabella, poate chiar și despre Wally. Dacă ar fi ieșit la iveală implicarea ei în toată povestea asta, mușamalizarea, cariera ei politică era terminată.
   Se uită iar la Manny. Era încruntată, dar părul ei - astăzi de culoare neagră - strălucea în lumina soarelui de dimineață, și Jake se gândi că nu fusese niciodată mai frumoasă.
   Îi spusese că se hotărâse să-și vopsească părul negru ca să se asorteze cu blugii Seven negri și cu geaca de piele Gaultier purtată peste un tricou negru.
   - Poate că nu vom ști niciodată dacă ea a fost cea care a pus otrava în sticla de whisky, sau Markis, continuă el. Eu presupun că ea a făcut-o, după ce Markis s-a întors în New Jersey. Cu siguranță Markis a fost „fiul” care s-a dus la Shady Briar, și sigur s-a folosit de el ca să te sperie pe tine. Printre altele, tu nu știai cum arată el și pe ea ai fi putut să o recunoști, oricât de deghizată ar fi fost, de la televizor.
   - Acum voi vedea fața lui în coșmaruri. Și pe-a lui Ewing. Dar, dacă găsim și celelalte oase, nu cred că mie și lui Roger ne va fi greu să-l închidem pe Ewing pe viață - poate că vom reuși chiar și dacă nu le găsim. Și sunt sigură că o pot convinge pe Patrice să redeschidem cazul Lyons. Nu mai e nimeni care să o amenințe și ea merită fiecare cent pe care îl poate obține.
   - Și tu la fel, zise Jake. Ai neapărată nevoie de niște haine noi.
   Manny nu mușcă momeala.
   - Ce crezi că se va întâmpla cu Markis când va ieși din spital - sau cu Elizabeth?
   - Tu ești avocata. Tu să-mi spui mie.
   - Va fi greu ca naiba să dovedești că e vinovată de crimă. Cariera ei politică e terminată, desigur, dar dreptate întru totul... ei, vom trăi și vom vedea.
   - Nu vrei să mergi la tribunal împotriva ei? La urma urmei, ești bine cunoscută acum în New Jersey datorită cazului Carramia; orice judecător va fi încântat să te asculte din nou.
   - Am pierdut cazul acela, vierme ce ești!
   - Știu, zise Jake cu un rânjet satisfăcut. Dar de data asta eu voi fi martorul tău vedetă.

                 Manny parcă la marginea șantierului mallului.
   Mai mulți polițiști în uniforme veirficau terenul, în timp ce câțiva oameni, inclusiv doamna Crespy, stăteau la o parte, privind.
   - Vor folosi un radar care să penetreze solul pentru a găsi celelalte victime, spuse Jake. Cred că nici nu e nevoie să-ți spun că mallul a fost amâncat pe o perioadă nedeterminată.
   O ajută pe Manny să iasă din mașină.
   - Îl vezi pe tipul acela gras cu insignă și cu fum ieșindu-i din urechi? E șeriful Fisk. Fisk Șperț. cum îi spun eu.
   Făcu semn cu mâna.
   - Domnule șerif!
   Fisk se apropie, ca un Rottweiler care nu mâncase nimic de dimineață.
   - Rosen, zise el șuierând. Da știu că ai tupeu apărând aici!
   - Și această domnișoară cu o egală cantitate de tupeu este domnișoara Manfreda, asociata mea devotată. Este avocată pledantă, deci fii atent ce zici. În ciuda trupului ei zvelt, deși voluptuos, și chipului de vedetă de cinema, devine efectiv fioroasă când e provocată.
   Manny îi întinse mâna.
   „În sfârșit, Jake m-a descris corect.”
   - Eu și domnișoara Manfreda suntem supărați, continuă Jake. Data trecută când am fost în Turner ai fost de o mojicie extraordinară. Ai știut că eram aici înainte să te sun eu - probabil paznicul de noapte ne-a văzut la spital și te-a anunțat. Ai refuzat să ne primești sau măcar să asculți ce aveam de spus. Ne-ai ordonat să ieșim din oraș.
   Jake se apropie până la câțiva centimetri de Fisk și îl privi țintă în ochi.
   - Poți să stai în Turner, orașul ăsta te merită cu prisosință. Dar își vei da demisia din postul de șerif în secunda asta, vei întrerupe orice legătură cu Reynolds Constructions, vei dona Spitalului Comunitar Baxter orice sumă de bani ai primit de la ei și vei scrie o scrisoare publică de scuze către cetățenii pe care trebuia să-i servești.
   O luă pe Manny de braț.
   - Haideți, domnișoară Manfreda. Știu că aveți o aversiune față de viermi și nu vreau să fiți expusă mai mult decât e necesar.
   Se întoarse iar spre Fisk.
   - Am un dosar complet despre toate afacerile pe care le-ai făcut cu Reynolds. Dacă scoți cel mai mic sunet, îl trimit la Baxter County Gazette, un ziar care mi-a fost mult de folos până acum.
   „Dacă Fisk ar fi un balon, tot aerul ar fâsâi afară din el acum. Dar e tot atât de plin de el ca înainte.”
   Fisk își îndreptase privirea în depărtare, murmurând ceva neauzit, și se duse lângă ceilalți, la marginea terenului.
   - Ai fost magnific, îl lăudă Manny pe Jake. Asta a fost eviscerarea cea mai reușită pe care am văzut-o de când am fost împreună în sala aceea de autopsie.
   Marge Crespy îi observă și le trimise un sărut. De la marginea cealaltă a câmpului se auzi un strigăt și un polițist se apropie în goană.
   - Am găsit ceva!
   Jake și Manny se grăbiră să se apropie. Era un os.
   - O tibie, șopti Jake, gâtuit de emoție. Nu am găsit încă una între celelalte oase și asta e din altă parte a câmpului.
   Se uită plin deuimire la obiectul acoperit cu pământ din mâinile polițistului.
   - Mai sunt și alte cadavre, Manny, și, pe Dumnezeu, le vom descoperi pe toate!
   Manny își aminti entuziasmul lui când îl văzuse prima dată sărind din elicopter ca să se uite la corpul lui Terrell. Avea și acum aceeași intensitate, electrică, dinamică și - nu-l putea descrie în niciun alt fel pe acest iubit tăietor de cadavre - plină de viață.
   - Dacă prin „noi” înțelegi eu și tu, atunci ai perfectă dreptate, așa vom face, zise ea. Chiar și dacă ne-ar lua toată viața.

                                   SFÂRȘIT