Procesul, Franz Kafka

..........................................................................
                                      4-5

                  K. șovăia încă.

    - Rămâi aici? îl întrebă el pe negustor, căci voia să audă propriul lui răspuns.

    Lui K. i se părea inadmisibil ca Leni să vorbească despre Block ca despre un absent; astăzi simţea o pornire tainică şi irezistibilă împotriva ei; dar tot ea răspunse pentru negustor.

    - Block doarme de multe ori aici.

    - Doarme aici? strigă K.

    Crezuse că negustorul nu va rămâne acolo decât până va rezolva el cu avocatul, că vor pleca apoi împreună şi vor putea discuta pe îndelete, fără să-i tulbure nimeni, despre tot ce-l interesa.

    - Da, spuse Leni, nu oricine poate fi primit de avocat, la orice oră, ca tine, dragul meu Josef. Nu prea te miră faptul că te primeşte la unsprezece noaptea, deşi e bolnav. Ţi se pare cam prea firesc, totuşi, ce fac prietenii tăi pentru tine. În sfîrşit... Prietenii tăi, şi mai ales eu, facem asta cu plăcere. Şi ca răsplată, nu vreau şi n-am nevoie de nimic altceva decât să ştiu că mă iubeşti.

    „Că te iubesc? se gândi K. în prima clipă; şi abia apoi îşi spuse: ah! sigur, o iubesc.” 

    Dar neglijând tot restul, spuse:

    - Avocatul mă primeşte fiindcă sunt clientul lui. Dacă şi pentru a fi primit ar fi nevoie de ajutor străin, atunci nu s-ar mai putea face un pas fără să cerşeşti şi să mulţumeşti.

    - Cât e de rău astăzi, nu-i aşa? îl întrebă Leni pe negustor.

    „De data asta eu sunt cel absent”, se gândi K. şi aproape că se înfurie pe Block când îl văzu preluînd impoliteţea lui Leni şi răspunzându-i:

    - Avocatul îl primeşte şi pentru alte motive. Cazul lui e mai interesant decât al meu. Şi-apoi, procesul lui e abia la început, nu poate să fie gata pierdut ca al meu, şi avocatului pesemne că-i mai face plăcere să se ocupe de el. Cu timpul, o să se schimbe...

    - Şi dă-i şi dă-i! spuse Leni privindu-l pe negustor şi râzând ironic. Ia te uită ce-i mai merge gura! Ştii, nu trebuie să crezi nimic din ce spune, adăugă ea întorcându-se spre K. Pe cât e de drăguţ, pe atât de mult îi place să trăncănească. Poate că ăsta e unul dintre motivele pentru care avocatul nu poate să-l sufere. În orice caz, maestrul nu-l primeşte decât dacă are chef. Mi-am dat toată silinţa să schimb situaţia, dar nu-i nimic de făcut. Dă-ţi seama: se întâmplă să-l anunţ pe Block şi maestrul îl primeşte, dar abia după trei zile. Şi dacă Block nu-i aici când i se spune să vină, totul e pierdut şi trebuie luat din nou de la capăt. De-asta i-am permis să se culce aici, căci mi s-a întâmplat ca avocatul să mă sune noaptea ca să-l primească. Acum Block e gata chiar şi noaptea. De fapt, se mai întâmplă ca avocatul să revoce primirea când observă că Block e aici.

    K. se uită întrebător la Block. Dar acesta se mulţumi doar să dea din cap şi să spună la fel de cinstit ca şi până acum - probabil că umilinţa îl tulburase:

    - Da, cu timpul devii foarte dependent de avocatul tău.

    - Se plânge numai de formă, spuse Leni. Îi place grozav să se culce aici, mi-a mărturisit-o chiar el, adesea.

    Spunând acestea, Leni se duse spre o uşiţă şi o deschise.

    - Vrei să vezi camera în care se culcă? întrebă ea.

    K. se duse să vadă şi descoperi din prag o singură încăpere joasă şi fără ferestre, pe care un pat îngust o umplea în întregime. Ca să te poţi urca în pat trebuia să încaleci tăblia. În perete, ceva mai sus de căpătâi, se vedea o firidă în care se aflau, aliniate cu mare grijă, o lumânare, o călimară, un toc şi un teanc de hârtii, probabil actele procesului.
    - Te culci în camera servitoarei? întrebă K. întorcându-se spre negustor.
   - Leni mi-a oferit-o, răspunse Block. E foarte avantajos.
    K. îl privi lung. Poate că prima impresie pe care i-o făcuse negustorul fusese cea adevărată; Block avea, desigur, experienţă, căci procesul lui dura de foarte multă vreme; dar îşi plătise scump experienţa. Şi, deodată, K. nu mai putu suporta să-l vadă.
    - Culcă-l în pat! îi strigă el lui Leni care părea că nu înţelege.
    Cât despre el, avea să intre la avocat şi să scape, renunţând la serviciile lui, nu numai de Huld, ci şi de Leni şi de negustor; dar n-apucă să ajungă bine la uşă când Block îl chemă cu vocea înceată:
     - Domnule procurist!
    K. se întoarse, cu un aer sever.
    - V-aţi uitat promisiunea, spuse Block întinzând spre el o faţă rugătoare. Ar trebui să-mi spuneţi şi dumneavoastră un secret.
    - Adevărat, spuse K. uitându-se la Leni care îl privea atentă. Ei bine, ascultă-mă; de altfel, aproape că nu mai e un secret. Mă duc chiar acum la avocat ca să renunţ la serviciile lui.
    - Se duce să renunţe la serviciile lui! strigă negustorul; apoi, ridicându-se dintr-un salt, începu să alerge prin bucătărie cu braţele ridicate spre cer.
    Şi repeta întruna:
    - Renunţă la serviciile avocatului!
    Leni vru imediat să sară la K., dar negustorul îi tăie calea; acesta îl împinse cu un brânci şi, cu pumnii încă strânşi, se repezi după K.; acesta însă avea un mare avans si intrase în camera avocatului când Leni îl ajunse din urmă.
    K încercă să închidă uşa după el; Leni vârî piciorul şi-o ţinu deschisă; apoi, apucându-l pe K. de braţ, încercă să-l tragă înapoi. Dar el îi strânse cu atâta putere pumnul, încât se văzu silită să-i dea drumul şi gemu de durere.
    Leni nu mai îndrăzni să intre şi K. încuie uşa cu cheia.
    - Te aştept de multă vreme, spuse avocatul, din fundul patului, lăsând pe noptieră actul pe care tocmai îl citea la lumina lumânării.
    Apoi, punându-şi ochelarii, îl privi sever pe K. în loc de scuze, acesta îi spuse:
    - Am să plec curând.
    Cum însă cuvintele lui nu erau scuze, avocatul nu-i răspunse, ci se mulţumi să declare:
    - Pe viitor, n-am să te mai primesc la o oră atât de târzie.
    - Tocmai asta doresc şi eu, spuse K.
    Avocatul îl privi mirat.
    - Ia loc, spuse el.
    - Dacă vrei, spuse K. trăgând lângă noptieră un scaun pe care se aşeză.
    - Mi se pare că ai încuiat uşa, spuse avocatul.
    - Da, spuse K., din cauza lui Leni.
    N-avea de gând să cruţe pe nimeni. Dar avocatul îl întrebă:
    - Iar a fost nelalocul ei?
    - Nelalocul ei? întrebă K.
    - Da, spuse avocatul râzând; apoi  îl apucă un acces de tuse, urmat de noi chicoteli. Ai observat, totuşi, că nu e totdeauna la locul ei, nu-i aşa? întrebă el lovind uşor cu degetele mâna pe care K., distrat, şi-o sprijinise de noptieră şi pe care, la gestul avocatului, şi-o retrase repede. Nu dai mare importanţă unor asemenea lucruri, continuă maestrul Huld, în timp ce K. tăcea; cu atât mai bine; altminteri, ar fi trebuit poate să-ţi cer scuze. E o ciudăţenie a lui Leni, pe care de altfel i-am iertat-o de multă vreme şi nu ţi-aş fi vorbit despre ea dacă nu încuiai uşa. Ciudăţenia aceasta - dumneata eşti ultimul căruia ar trebui să i-o explic, dar pari atât de buimăcit încât am s-o fac, totuşi - ciudăţenia aceasta constă în faptul că Leni îi găseşte frumoşi aproape pe toţi acuzaţii, se agaţă de toţi, îi iubeşte pe toţi şi pare să fie iubită, la rândul ei. Ca să mă distreze, îmi povesteşte şi mie toate acestea, uneori, când îi dau voie. Eu nu sunt atât de mirat când le aflu pe cât pari dumneata în clipa de faţă. Dacă ştii să vezi, găseşti într-adevăr că toţi acuzaţii sunt frumoşi. Evident, e un fenomen curios, de natură întrucâtva fizică, dacă mă pot exprima aşa. Fireşte, acuzaţia nu provoacă o schimbare clară şi precisă a înfăţişării acuzatului; în asemenea cazuri nu se întâmplă ca în celelalte afaceri judiciare; majoritatea clienţilor noştri îşi păstrează felul de trai obişnuit şi, dacă au un avocat bun, care ştie să se ocupe de ei cum trebuie, procesul nu prea-i deranjează. Cu toate acestea, când ai destulă experienţă, recunoşti un acuzat din o mie de oameni. După ce? ai să mă întrebi; răspunsul n-o să te satisfacă; tocmai după faptul că acuzaţii sunt cei mai frumoşi. Şi poate că nu vina îi înfrumuseţează , fiindcă nu toţi sunt vinovaţi - cel puţin aşa trebuie să spun eu, în calitatea mea de avocat - şi poate că nici condamnarea neprimită încă nu le pune aureolă, căci nu toţi sunt destinaţi condamnării; cauza nu poate fi deci acţiunea intentată împotriva lor, ale cărei reflexe ei le poartă într-un anumit fel. La drept vorbind, printre cei frumoşi există şi unii deosebit de frumoşi. Dar toţi sunt frumoşi, pân ă şi Block, viermele ăsta nefericit.
    Când avocatul termină, K. îşi revenise complet în fire; ba chiar clătinase vizibil din cap la ultimele cuvinte ale maestrului Huld ca să-şi confirme pentru sine părerea - pe care o avea de multă vreme - că avocatul căuta totdeauna, debitând generalităţi fără nicio legătură cu procesul, să-i abată atenţia de la adevărata problemă care consta în a şti ce făcuse practic maestrul Huld pentru el. Avocatul nu se putea să nu-şi fi dat seama că de data aceasta K. îi opunea mai multă rezistenţă decât de obicei, căci trecu un timp până să-l lase şi pe el să vorbească, apoi, văzând că nu scoate o vorbă, îl întrebă:
    - Ai venit astăzi la mine cu un scop anumit?
    - Da, spuse K. punându-şi mâna în faţa luminării ca să-l privească mai bine pe avocat. Vreau să-ţi spun că de azi înainte te scutesc de osteneala de-a mă apăra.
    - Am înţeles bine? întrebă avocatul ridicându-se pe jumătate, cu o mână sprijinită în perne, ca să-şi susţină greutatea corpului.
    - Aşa îmi închipui, spuse K. întins pe scaunul lui ca un vânător la pândă.
    - Sigur, e o propunere pe care am putea s-o discutăm, spuse avocatul după o clipă.
     - Nu e numai o propunere, spuse K.
    - S-ar putea, spuse avocatul. Totuşi, să nu ne pripim. Folosea cuvântul „ne” ca şi cum ar fi vrut să-l lipsească pe K. de liberul lui arbitru şi să i se impună ca un sfătuitor, dacă nu-i mai era avocat.
    - Nimic nu e pripit, spuse K. ridicându-se încet şi trecând după scaun; totul e chibzuit îndelung şi poate prea îndelung. Hotărârea mea e definitivă.
    - Atunci permite-mi doar câteva cuvinte, spuse avocatul, dând la o parte pilota ca să se aşeze pe marginea patului.
    Picioarele lui goale, acoperite de fire de păr albe, tremurau. Maestrul îl rugă pe K. să-i dea o cuvertură de pe canapea. K. i-o dădu şi-i spuse:
    - Te expui inutil la o răceală.
    - Am motive destul de serioase, spuse avocatul, acoperindu-şi umerii cu pilota şi punându-şi cuvertura peste picioare. Unchiul dumitale îmi e prieten, iar dumneata, cu timpul, mi-ai devenit drag, mărturisesc cinstit şi n-am de ce să mă ruşinez.
    Cuvintele duioase ale bătrânului îl plictiseau cumplit pe K., ele l-ar fi putut sili să se explice îndelung - ceea ce ar fi dorit să evite - ba îl mai şi încurcau, după cum trebuia să-şi mărturisească deschis, deşi nu-i clinteau deloc hotărârea.
    - Îţi mulţumesc pentru sentimentele dumitale prieteneşti şi recunosc că nu ţi-ai precupeţit eforturile. Te-ai ocupat de procesul meu cât ai putut şi în felul în care ţi s-a părut cel mai avantajos pentru mine; dar în ultima vreme am căpătat convingerea că eforturile acestea nu sunt suficiente. Fireşte, n-am să încerc niciodată să-mi impun părerea unui om ca dumneata, care eşti mult mai în vârstă şi ai mult mai multă experienţă decât mine; dacă am încercat asta uneori, involuntar, te rog să mă scuzi, dar problema e, după cum ai spus-o şi dumneata, mult prea importantă şi socotesc necesar să se intervină pentru rezolvarea ei cu mult mai multă energie decât până în prezent.
    - Te înţeleg, spuse avocatul, eşti nerăbdător.
    - Nu sunt deloc nerăbdător, spuse K. puţin atins şi pierzând într-o măsură controlul cuvintelor. Ai observat cred că la prima mea vizită, când am venit aici cu unchiul, puţin îmi păsa de proces; dacă nu mi se aducea aminte de el cu forţa, ca să zic aşa, îl uitam complet. Dar unchiul ţinea să te ocupi dumneata de apărare şi m-am supus ca să-i fac plăcere. M-aş fi aşteptat după aceea ca procesul să mă preocupe mai puţin ca oricând, căci, dacă-ţi iei avocat, faci asta, totuşi, ca să-ţi mai uşurezi puţin povara obligaţiilor. Dar s-a întâmplat tocmai invers. Niciodată procesul nu mi-a pricinuit atâtea griji câte am avut din ziua când ai început dumneata să mă aperi. Când eram singur, nu mă ocupam de el şi abia dacă-i simţeam povara; apoi, având avocat, au fost create toate condiţiile ca să se întâmple, în sfârşit, ceva şi am aşteptat din ce în ce mai nerăbdător intervenţia dumitale, dar nu s-a petrecut niciodată nimic. Sigur, mi-ai dat câteva informaţii despre tribunal pe care nimeni altul poate că n-ar fi fost în stare să mi le dea. Dar numai atât nu-mi e de ajuns când simt cum procesul rămâne în beznă tocmai când devine din ce în ce mai imeninţător.
    K. dăduse scaunul la o parte şi stătea cu amândouă mâinile în buzunare, în faţa avocatului.
    - După un anumit timp de practică nu mai vezi producându-se nimic nou, spuse avocatul calm şi încet. Câţi clienţi n-au stat aşa în faţa mea, la aceeaşi fază a procesului, şi nu mi-au adresat aceleaşi cuvinte!
    - Asta nu înseamnă că n-aveau tot atâta dreptate câtă am şi eu, spuse K. Argumentele dumitale nu-mi combat afirmaţia.
    - N-aveam intenţia să-ţi combat cuvintele, spuse avocatul, dar aş vrea să adaug că m-aş fi aşteptat la mai multă judecată din partea dumitale, mai ales dacă ţii seama că ţi-am dat despre tribunal şi despre rolul meu mai multe lămuriri decât celorlalţi clienţi. Şi cu toate acestea trebuie să constat acum că n-ai suficientă încredere în mine! Nu-mi uşurezi deloc sarcina.
    Cum se mai umilea în fața lui K.! Nu mai ţinea deloc seama de onoarea profesiunii, atât de susceptibilă în privinţa demnităţii! Şi de ce făcea asta?
    Ca avocat, părea că are mult de lucru; în plus, era bogat, deci nu se putea să-i pese prea mult de pierderea unor bani şi nici de pierderea unui client; mai era şi bolnăvicios şi-ar fi trebuit să caute singur să scape de-o parte din muncă. Şi totuşi, ce strâns se ţinea de K.! De ce? Oare din simpatie personală faţă de unchiul lui K., sau mai degrabă fiindcă socotea într-adevăr procesul lui K. drept o afacere senzaţională datorită căreia putea spera să se evidenţieze, fie faţă de K., fie - şi posibilitatea aceasta nu trebuie nici ea exclusă - faţă de prieteni şi de tribunal?
    Cu oricâtă brutalitate l-ar fi examinat K., atitudinea maestrului Huld nu-i spunea nimic. Aproape s-ar fi putut crede că avocatul îşi masca sentimentele dinadins, ca să aştepte efectul cuvintelor; luând însă tăcerea lui K. drept mai favorabilă decât era în realitate, maestrul Huld continuă:
   - Nu se poate să nu fi observat că deşi am un cabinet atât de mare, nu folosesc secretari. Pe vremuri, era altfel; a fost un timp când aveam angajaţi câţiva tineri jurişti, dar astăzi lucrez singur. Asta se datoreşte în parte modificării clientelei mele - căci mă limitez din ce în ce mai mult la cazuri asemănătoare cu al dumitale - şi în parte experienţei pe care am dobândit-o în aceste probleme. Mi-am dat seama că nu puteam încredinţa nimănui grija de-a se ocupa de lucrări fără riscul de-a păcătui împotriva clientelei mele sau a îndatoririlor pe care mi le asumam. Pentru a face însă totul ei însumi, aşa cum hotărâsem, eram silit să resping aproape toate solicitările oamenilor veniţi să mă caute şi să nu cedez decât celor pe care îi simţeam apropiaţi sufleteşte; dar să lăsăm; nu-i nevoie să cauţi prea departe ca să găseşti atâţia indivizi în stare să se repeadă la cea mai mică firimitură. Şi totuşi, m-a îmbolnăvit munca prea intensă. Cu toate astea nu-mi regret hotărârea; poate că trebuia să refuz şi mai multe procese decât am refuzat, dar, oricum, am avut bucuria să constat că nu greşisem deloc dăruindu-mă celor pe care le acceptasem; eforturile mi-au fost încununate de succes. Am citit într-o zi o frază foarte frumoasă, care caracterizează perfect deosebirea dintre un avocat de procese obişnuite şi-un avocat de procese cum sunt cele de care mă ocup eu acum: primul îşi conduce clientul pe-un fir de aţă, până la sentinţă; dar al doilea îl ia pe umeri de la bun început şi-l duce în spinare, fără să-l lase, până la sentinţă şi dincolo de ea. Şi chiar aşa este. Dar poate că mă înşelam puţin spunând că nu regret niciodată munca asta uriaşă. Când ea nu e înţeleasă cum trebuie, ca în cazul dumitale, atunci da, aproape că încep să regret.
    Cuvintele avocatului izbutiră mai mult să sporească nerăbdarea lui K., decât să-l convingă: după tonul maestru lui Huld putea să bănuiască ce l-ar fi aşteptat dacă ceda; aveau să reînceapă încurajările, să i se spună din nou că întâmpinarea progresează, că funcţionarii tribunalului par mai binevoitori, dar că există de asemenea şi mari dificultăţi care se pun în cale... Într-un cuvânt, avea să-i fie scos din nou la iveală, pentru a suta oară, tot ce ştia până la saturaţie; aveau să-i fie din nou legănate speranţele amăgitoare, avea să fie din nou chinuit de ameninţări tainice şi nesigure.
    Şi pentru că trebuia să termine o dată, K. spuse:
    - Ce-ţi propui să faci dacă vei continua să te ocupi de procesul meu?
    Avocatul se mulţumi chiar şi cu întrebarea asta jignitoare şi-i răspunse:
    - Am să continui demersurile pe care le-am început pentru dumneata.
    - Asta îmi şi închipuiam, spuse K. Inutil să mai insişti.
     - Am să mai fac o încercare, spuse avocatul, ca și cum el ar fi avut de suferit necazurile de care se plângea K. întradevăr, cred că dacă ai ajuns nu numai la aprecierea greşită a asistenţei mele juridice, ci chiar să te porţi aşa cum te porţi în general faţă de proces, de vină e faptul că ai fost prea bine tratat, aşa acuzat cum eşti, sau mai degrabă că ai fost tratat cu neglijenţă, o neglijenţă aparentă, se înţelege. Un motiv a existat, evident, dar de multe ori e mai bine să fii în lanţuri decât liber. Dacă ţi-aş arăta cum sunt trataţi ceilalţi acuzaţi, te-ai alege poate cu o învăţătură. Ai să vezi; îl chem acum pe Block, deschide uşa şi aşază-te aici, lângă noptieră.
    - Cu plăcere, spuse K. şi făcu ce îi ceruse avocatul.
    Să înveţe era dispus oricând. Dar, ca să nu lase nimic la voia întâmplării, îl mai întrebă pe maestrul Huld:
    - Ştii că renunţ la serviciile dumitale?
    - Da, spuse avocatul, dar e o hotărâre asupra căreia poţi să revii chiar astăzi.
    Maestrul Huld se întinse iar pe pat, se acoperi cu pilota până la genunchi, se întoarse cu faţa la perete, apoi sună.
    Leni apăru imediat şi aruncă o privire rapidă, încercând să vadă ce se întâmplase; faptul că-l văzu pe K. stând liniştit la căpătâiul avocatului o făcu să creadă că totul era în ordine. K. o privea fix; ea îi zâmbi.
    - Caută-l pe Block, spuse avocatul.
    Dar în loc să se ducă după Block, Leni se mulţumi să strige din prag:
    - Block! La avocat!
    Apoi, profitând probabil de faptul că avocatul stătea mereu cu faţa la perete fără să-i pese de ce se întâmpla, se strecură după scaunul lui K. Din clipa aceea, îl enervă întruna , aplecându-se peste spătar sau mângâindu-i părul şi obrajii, cu multă duioşie şi, în orice caz, cu multă prudenţă.
    Scos din sărite, K. încercă s-o împiedice şi-i apucă mâna pe care până la urmă, după oarecare rezistenţă, ea i-o lăsă.
    Block sosise imediat ce fusese chemat, dar rămăsese în prag şi părea că se întreabă dacă să intre sau nu. Îşi ridica întruna sprâncenele şi-şi înclina capul de parcă ar fi pândit ceva, aşteptând, fără îndoială, să fie repetat ordinul.
    K. ar fi vrut să-l încurajeze să se apropie, dar hotărâse s-o rupă definitiv nu numai cu avocatul, ci şi cu toţi câţi se aflau în casa lui; de aceea rămase neclintit. Leni tăcea şi ea.
    Văzând până la urmă că nu-l alungă nimeni, Block intră pe vârful picioarelor, îngrijorat, crispându-şi pumnii pe care îi ţinea la spate. Uşa o lăsase deschisă ca să poată fugi la primul semn de pericol.
    Pe K. nu-l văzu. N-avea ochi decât pentru pilota înaltă sub care nu putea nici măcar să-l zărească pe avocatul chircit lângă perete. Dar maestrul Huld făcu să i se audă glasul:
    - Block e aici? întrebă el.
    Întrebarea aceasta îl izbi pe Block - care făcuse jumătate din drum - în plin piept, apoi în plin spate: negustorul se clătină şi, oprindu-se cu spinarea încovoiată, spuse:
    - La ordinele dumneavoastră.
    - Ce doreşti? întrebă avocatul. Vii într-un moment cu totul nepotrivit.
    - N-am fost chemat? întrebă Block mai mult pentru sine decât pentru avocat.
    Şi, ridicând mâinile ca să se apere, se pregăti să fugă afară din cameră.
    - Ai fost chemat, spuse avocatul, dar asta nu te împiedică să vii într-un cât se poate de nepotrivit.
    Şi după o clipă de tăcere, adăugă.
    - Vii totdeauna în momente nepotrivite.
    De când începuse avocatul să vorbească, Block nu se mai uita spre pat; holba ochii spre nu ştiu care colţ al camerei şi asculta; din când în când însă arunca spre pat o privire furişă, de parcă făptura avocatului ar fi fost prea oribilă ca s-o poată suporta. Dar nici de ascultat nu putea să asculte prea uşor, căci maestrul Huld vorbea cu faţa la perete, încet şi foarte repede.
    - Vreţi să plec? întrebă Block.
    - Dacă tot eşti aici, poţi să rămâi, spuse avocatul.
    S-ar fi putut crede că maestrul Huld, în loc să îndeplinească dorinţa clientului, l-ar fi ameninţat cu bătaia, căci Block începu să tremure cu adevărat.
    - Am fost ieri să-l văd pe-al treilea judecător, care îmi e prieten, spuse avocatul, şi, încet, încet, am adus vorba despre tine. Vrei să ştii ce mi-a spus?
    - O, da, vă rog! spuse Block.
    Şi cum avocatul nu se pregătea să-i spună, îşi repetă rugămintea aplecându-se înainte ca şi cum ar fi vrut să îngenuncheze.
    Dar K. să răsti furios.
    - Ce faci acolo? strigă el.
    Şi cum Leni încercă să-l împiedice să strige, K. îi apucă şi cealaltă mână, cu un gest deloc drăgăstos, iar Leni începu să geamă, căutând să scape din strânsoare.
    Dar cel care primi pedeapsa pentru strigătul lui K. fu Block, căci maestrul Huld îl întrebă:
   - Cine e avocatul tău?
    - Dumneavoastră.
    - Şi în afară de mine? întrebă avocatul.
    - Nimeni, spuse Block.
    - Atunci nu te mai supune nimănui în afară de mine.
    Block păru cu totul de acord; îi aruncă lui K. o privi înveninată şi clătină din cap spre el. Dacă gestul i-ar fi fost tălmăcit în cuvinte, s-ar fi putut auzi o serie de injurii foarte grosolane. Şi cu un asemenea om voise K. să discute prieteneşte despre propriul lui proces!
   - N-am să te mai deranjez, îi spuse K., sprijinindu-se de spătarul scaunului. Cazi în genunchi, târăşte-te în patru labe, fă ce pofteşti. Mie nu-mi mai pasă.
    Dar Block avea simţul onoarei, cel puţin faţă de K.; de ; aceea se repezi spre el agitându-şi pumnii şi ridicând glasul, atâta cât îndrăznea în faţa avocatului:
    - Dumneata n-ai dreptul să-mi vorbeşti aşa, asta nu ţi-e permis! De ce mă jigneşti? Şi, culmea, aici, în faţa domnului avocat care ne torelează şi pe dumneata şi pe mine, din milă! Nu-mi eşti cu nimic superior, căci şi dumneata eşti acuzat, şi dumneata ai un proces. Iar dacă rămâi totuşi fin domn, să ştii că şi eu sunt un domn, dacă nu chiar mai mare decât dumneata. Şi vreau, când vorbeşte cineva cu mine, să mi se adreseze ca unui domn, mai ales dumneata. Dacă te consideri preferat, fiindcă aici ţi se dă voie să stai jos şi să asculţi liniştit pe când eu mă târăsc în patru labe (ca să folosesc expresia dumitale), îţi amintesc vechiul dicton juridic: „Pentru un suspect mişcarea e mai bună decât repausul, căci cel care stă locului riscă totdeauna, fără să ştie, să se afle pe un taler al balanţei şi să fie cântărit cu greutatea păcatelor sale”.
    K. nu spuse nimic; rămase acolo, mirat, în faţa tulburării clientului. De câte ori nu-şi schimbase Block atitudinea numai de-o oră încoace! Oare procesul său îl arunca aşa, de colo-colo, şi-l împiedica să vadă cine-i e prieten şi cine-i e duşman? Nu vedea că avocatul îl umilea intenţionat, numai ca să se laude faţă de K., să-i arate câtă putere are şi, poate, să încerce astfel să-l subjuge şi pe el?
    Dar dacă Block nu e în stare să-şi dea seama, sau dacă se teme atât de mult de maestrul Huld încât nici înţelegerea situaţiei nu-i foloseşte la nimic, cum se face că rămâne, totuşi, destul de viclean sau de curajos ca să-l înşele pe avocat, tăinuindu-i faptul că-şi mai luase şi alţi apărători în aferă de el? Şi cum de îndrăznea să-l atace pe K. deşi ştia foarte bine că acesta putea să trădeze în orice moment primejdioasa lui taină?
    Dar Block îndrăzni şi mai mult căci, îndreptându-se spre patul maestrului Huld, începu chiar să se plângă de K.:
   - Domnule avocat, spuse el, aţi auzit cum îmi vorbeşte omul acesta? Durata procesului său mai poate fi încă socotită cu orele şi el ar vrea de pe acum să-mi dea sfaturi, mie care am un proces de cinci ani. Ba are chiar curajul să mă insulte. Nu ştie nimic şi mă insultă, pe mine care, pe cât mi-au permis slabele mele puteri, am studiat, cu toată seriozitatea şi buna-cuviinţă, datoria şi tradiţiile juridice.
    - Să nu-ţi pese de nimeni, spuse avocatul. Fă ce ţi se pare just.
    - Sigur, spuse Block ca pentru a se încuraja singur; şi îndrăznind să arunce o privire spre avocat, îngenunche lângă patul lui.
    - Sunt în genunchi, avocatul meu! strigă el.
    Dar avocatul tăcu.
    Block mângâie prudent cu o mână pilota.
    În tăcerea care domnea, Leni, smulgându-se din mâinile lui K., spuse cu glas tare:
    - Mă doare, lasă-mă. Vreau să mă duc la Block.
    Şi, îndreptându-se spre Block, se aşeză pe marginea patului. Block, fericit de venirea ei, o rugă imediat prin gesturi extrem de agitate, să intervină pentru el pe lângă avocat.
    Vădit lucru, avea nevoie urgentă de comunicările maestrului, dar poate că-i trebuiau numai ca să le pună pur şi simplu la dispoziţia celorlalţi apărători. Leni probabil că ştia, cum trebuie luat avocatul; arătă mâna maestrului Huld şi-şi ţuguie buzele ca pentru sărut. Block sărută imediat mâna  avocatului, ba chiar, la îndemnul lui Leni, repetă gestul acesta încă de două ori. Dar avocatul tăcea întruna.
    Atunci Leni se plecă peste el - şi în mişcarea aceasta i se văzură minunatele forme ale trupului - apoi, înclinată adânc peste faţa maestrului Huld, îi mângâie părul lung şi alb. Gestul ei îl obligă pe bătrân să-i răspundă:
    - Mă tem să-i spun.
    Iar ceilalţi îl văzură mişcând din cap, poate ca să simtă mai bine mângâierea mâinii femeieşti. Block asculta, cu fruntea plecată, ca şi cum ar fi făcut un lucru interzis.
    - De ce te temi? întrebă Leni.
    K. avea impresia că asistă la un dialog pregătit dinainte, un dialog care pesemne că mai fusese repetat şi se va mai repeta încă de multe ori, un dialog care nu putea să-şi păstreze noutatea decât pentru Block.
    - Cum s-a purtat astăzi? întrebă avocatul, în loc să răspundă.
    Înainte de-a vorbi, Leni se uită la Block şi-l lăsă o clipă să-şi întindă braţele spre ea și să-și frângă degetele într-un gest de rugă. În cele din urmă clătină, serioasă, din cap; apoi se întoarse spre avocat şi spuse:
    - A fost cuminte şi sârguincios.
    Acolo se afla un negustor în vârstă, un om cu barbă mare; şi omul acela se ruga de-o fată să-i dea notă bună la purtare!
    Orice intenţii ascunse ar fi avut, nimic nu putea să-l justifice faţă de cei care asistau la scena aceasta. K. nu putea pricepe cum de-i trecuse prin minte avocatului că l-ar putea câştiga şi pe el dându-i o asemenea reprezentaţie. Dacă nu l-ar fi convins până atunci să se despartă de el, ar fi izbutit acum s-o facă.
    Scena la care asista aproape că-l înjosea pe spectator. Iată deci rezultatul metodei avocatului la care, din fericire, K. nu fusese expus prea multă vreme: datorită ei, clientul sfârşea prin a uita de întreaga lume şi a nu mai spera decât să se târască până la capătul procesului prin labirintul acesta ruşinos. Nu mai era un client, ci un câine al avocatului. Iar dacă avocatul i-ar fi poruncit să se târască sub pat şi să latre de-acolo ca din fundul unui coteţ, ar fi făcut-o cu plăcere.
    K. asculta şi cântărea cuvintele, rămânând totodată deasupra scenei, ca şi cum ar fi avut sarcina să înregistreze exact tot ce se spunea acolo, ca să raporteze mai sus.
    - Ce-a făcut toată ziua? întrebă avocatul.
    - L-am încuiat în camera servitoarei, unde stă de obicei, ca să nu mă deranjeze, răspunse Leni. Din când în când am putut să văd prin lucarnă ce făcea. A stat tot timpul în genunchi, pe pat; pusese pe marginea ferestrei scrierile pe care i le-ai împrumutat şi le citea de zor. Mi-a făcut o impresie bună, căci fereastra dă numai spre curtea interioară, de aerisire, şi prin ea aproape că nu pătrunde lumina. Dar cum el citea, totuşi, mi-am dat seama cât e de ascultător.
    - Asta mă bucură, spuse avocatul. Dar citea în mod inteligent?
    Pe când Leni şi avocatul vorbeau, Block îşi mişca necontenit buzele; fără îndoială că formula răspunsurile pe care ar fi dorit să le dea Leni.
    - N-aş putea să răspund cu toată certitudinea, spuse Leni. În orice caz, am văzut că studia sârguincios. A citit toată ziua una şi aceeaşi pagină, urmărind rândurile cu degetul. De câte ori îl priveam ofta de parcă lectura i-ar fi pricinuit mari greutăţi. Pesemne că scrierile pe care i le-ai împrumutat sunt greu de înţeles.
    - Da, spuse avocatul, aşa sunt; şi nici nu cred că înţelege mare lucru din ele. N-au alt rost decât să-i dea o idee despre dificultăţile luptei pe care o duc în apărarea lui. Şi pentru cine m-am aruncat eu în lupta aceasta grea? Pentru... e aproape ridicol să spun - pentru un oarecare Block. Trebuie să înveţe să înţeleagă ce înseamnă asta. A studiat fără întrerupere?
    - Aproape fără întrerupere, răspunse Leni. O singură dată m-a rugat să-i dau apă de băut. I-am întins un pahar, prin lucarnă. Apoi, la opt, i-am dat drumul şi l-am pus să mănânce.
    Block îl privea pe K. dintr-o parte, de parcă s-ar fi povestit despre el că săvârşise cine ştie ce fapte glorioase, care nu se puteau să nu-i impresioneze pe cei ce le ascultau. Părea acum plin de speranţe, îşi mai recăpătase încrederea în sine, se mişca, din când în când, în genunchi. De aceea se observă şi mai clar cum încremeni când maestrul Huld spuse:
    - Tu îl lauzi, şi tocmai din pricina asta îmi vine mai greu să vorbesc. Căci judecătorul nu s-a pronunţat favorabil nici despre el, nici despre procesul lui.
    - Nu s-a pronunţat favorabil? spuse Leni. Cum se poate?
    Block o privi atât de încordat, încât ai fi crezut că-i atribuia lui Leni puterea de-a mai întoarce încă în favoarea lui cuvintele pe care judecătorul le rostise totuşi de multă vreme.
    - Nu, spuse avocatul, nu s-a pronunţat favorabil. Ba chiar a părut neplăcut surprins când am început să-i vorbesc despre Block. „Nu-mi vorbiţi despre Block”, mi-a spus el. „E clientul meu”, i-am răspuns. „îl lăsaţi să abuzeze de dumneavoastră”, a mai spus el. „Nu cred că procesul lui e pierdut”, i-am replicat. „îl lăsaţi să abuzeze de dumneavoastră”, a repetat el. „Nu cred, i-am răspuns eu. Block lucrează cu multă sârguinţă pentru procesul său, se ocupă tot timpul de el; aproape că locuieşte la mine, ca să fie mereu la curent. O asemenea sârguinţă nu se găseşte pe toate drumurile. Fireşte, ca persoană, e cam neplăcut; are maniere urâte şi, pe deasupra, mai e şi murdar, dar din punct de vedere procesual e ; într-adevăr ireproşabil.” Spunând ireproşabil exageram, intenţionat. Dar el mi-a răspuns: „Block e un şmecher şi atâta tot. A acumulat multă experienţă şi ştie cum să-şi tărăgăneze procesul. Dar ignoranţa îi e şi mai mare decât viclenia. Ce-ar zice dacă ar afla că procesul lui n-a început încă şi nici n-a sunat măcar clopoţelul de început?” Linişte, Block, adăugă maestrul Huld, căci Block începuse să se ridice pe genunchii lui nesiguri, fără îndoială ca să ceară o lămurire.
    Era pentru prima oară când avocatul i se adresa direct, vorbindu-i mai pe îndelete. Maestrul Huld privea cu ochi obosiţi jumătate în gol, jumătate spre Block, care se lăsă din nou să cadă în genunchi sub impresia privirii acestuia.
    - Declaraţiile judecătorului, continuă maestrul Huld, n-au nicio importanţă pentru tine. Nu te mai speria de fiecare cuvânt. Dacă mai văd că faci aşa, nu-ţi mai spun niciodată nimic. Nu pot scăpa o frază fără să priveşti ca şi cum ţi s-ar rosti condamnarea definitivă. Ar trebui să roşeşti că te porţi aşa în faţa clientului meu. Îi zdruncini încrederea pe care o are în mine. Ce ai vrea? Nu eşti încă viu? Nu eşti încă sub ocrotirea mea? Stupidă spaimă! Ai citit nu mai ştiu unde că sentinţa de condamnare vine în multe cazuri cu totul pe neprevăzute şi poate fi rostită de indiferent ce gură. Cu multe rezerve, evident, lucrul acesta e adevărat, dar la fel de adevărat, e că-mi e silă de spaima ta şi văd în ea o regretabilă lipsă de încredere. În definitiv, ce ţi-am spus? Am repetat cuvintele unui judecător. Ştii bine că în jurul litigiilor se adună opiniile cele mai felurite. Judecătorul acesta, de pildă, consideră începutul procesului la un alt moment decât îl consider eu. Divergenţă de păreri, atâta tot. O veche tradiţie cere ca la un anumit moment al procesului să sune clopoţelul, în ochii judecătorului, lucrurile abia atunci încep, n-o să-ţi înşir toate argumentele care infirmă părerea aceasta, de altfel nici n-ai înţelege mare lucru; mulţumeşte-te doar să afli că există numeroase argumente împotriva ei.
    Încurcat, Block începu să scarpine blana aşternută în faţa patului. Spaima pricinuită de spusele judecătorului îl făcea să-şi uite din când în când sclavajul în care era ţinut de maestrul Huld, şi atunci nu se mai gândea decât la sine şi răsucea pe toate părţile cuvintele judecătorului.
    - Block, spuse Leni cu un ton de dojana, trăgându-l uşor în sus de gulerul hainei, acum lasă blana şi ascultă-l pe avocat...

                                                 ÎN CATEDRALĂ

                       Lui K. i se încredinţa misiunea de a-i arăta câteva monumente artistice unui client italian foarte util băncii, venit pentru prima oară în oraş. Altădată, misiunea aceasta l-ar fi morat fără doar şi poate, dar acum, când îşi păstra numai cu lari eforturi prestigiul la bancă, o acceptă în silă. Fiecare oră petrecută în afara biroului îl umplea de griji chinuitoare; nu mai putea să-şi folosească timpul de lucru dînd acelaşi randament ca mai înainte; unele ore nu izbutea să şi le petreacă decât prefăcându-se că lucrează; dar neliniştea îi sporea şi mai mult când nu se afla la bancă.
    Atunci i se părea că-l fi vede pe directorul-adjunct, care stătea veşnic la pândă, intrând să facă o scurtă vizită în biroul lui, aşezându-se la masă, percheziţionându-i hârtiile, primind clienţi cu care K. era de multă vreme în relaţii aproape amicale, ademenindu-i să renunţe la sfătuitorul lor obişnuit şi chiar descoperind în munca domnului procurist greşelile de care K. se simţea acum ameninţat din toate părţile, fără să le mai poată evita.
    De aceea, de câte ori i se cerea să viziteze vreun client sau chiar să facă vreo scurtă călătorie - lucru care, întâmplător, se repeta destul de des în ultimul timp - K. bănuia totdeauna, oricât de onorabilă i-ar fi fost misiunea, că nu urmăreau decât să-l îndepărteze pentru o vreme de la birou, fie ca să-i controleze munca, fie socotind că se puteau lipsi uşor de el.
    De altfel, nu i-ar fi fost greu să refuze majoritatea sarcinilor, dar nu îndrăznea căci, oricât de puţin justificate i-ar fi fost temerile, refuzul ar fi însemnat recunoaşterea lor. De aceea accepta totdeauna cu prefăcută nepăsare ieşirile acestea. În preajma unei călătorii obositoare, de două zile, ascunsese chiar faptul că răcise destul de grav, ca să evite pericolul de-a fi înlocuit sub pretextul vremii ploioase, de toamnă. Iar la întoarcerea din călătorie, când nevralgiile căpătate pe drum îl înnebuneau, aflase că a fost numit să-l însoţească a doua zi pe importantul client italian.
    De data aceasta ispita de-a refuza fusese mare, cu atât mai mult cu cât nu era vorba de o muncă strict profesională; obligaţia mondenă pe care trebuia s-o îndeplinească avea, desigur, mare importanţă, dar nu pentru el.
    K. ştia bine că nu se putea menţine decât prin succesele obţinute în afaceri şi că, dacă nu le obţinea, nimeni n-ar fi luat în seamă eventuala încântare pe care i-ar fi putut-o produce clientului venit din Italia; K. ţinea să nu iasă nicio zi măcar din domeniul lui de activitate, temându-se foarte tare că n-o să mai fie reprimit; îşi dădea singur seama că teama aceasta era exagerată, dar ea îl apăsa, în ciuda lucidităţii lui. Şi totuşi, nu izbuti să găsească niciun pretext acceptabil.
    Cunoştinţele lui de italiană, fără să fie prea mari, erau suficiente; dar marea nenorocire consta mai ales în faptul că la bancă se ştia despre cele câteva cunoştinţe pe care le avea în domeniul istoriei artei, şi cărora li se exagerase importanţa; cei de la bancă ştiau că fusese un timp membru în Comitetul de protecţie al monumentelor artistice ale oraşului - ce-i drept, numai din motive de afaceri.
    Aflându-se că italianul era mare amator de artă, alegerea însoţitorului în persoana lui K. părea deci foarte firească.
    În dimineaţa aceea, când K. sosi la birou supărat dinainte pentru ziua care îl aştepta, vremea era urâtă şi ploioasă. K. venise de la şapte ca să poată termina totuşi măcar câteva lucrări înainte de sosirea oaspetelui. Şi se simţea foarte obosit, căci îşi petrecuse jumătate din noapte cu studiul unei gramatici italiene vechi, ca să-şi mai reîmprospăteze câteva noţiuni; fereastra la care se obişnuise să stea cam prea des în ultima vreme îl ispitea mai mult decât biroul, dar K. rezistă ispitei şi începu să lucreze.
    Din nefericire omul de serviciu intră chiar în clipa aceea ca să-l anunţe că domnul director îl trimisese să vadă dacă domnul procurist se afla acolo şi că-l ruga, în caz că sosise, să fie amabil şi să vină în salonul de primire, unde aştepta domnul din Italia.
    - Vin imediat, spuse K.
    Şi, după ce-şi vârî în buzunar un mic dicţionar, luă sub braţ un album cu monumentele mai importante ale oraşului, pregătit pentru străin, şi se îndreptă spre biroul directorului, trecând prin cel al directorului-adjunct. K. se felicită în gând că venise devreme şi că se putea pune astfel imediat la dispoziţia băncii, căci nimeni nu s-ar fi aşteptat în mod serios să-l găsească acolo la ora aceea.
    Fireşte, biroul directorului-adjunct era la fel de pustiu ca timpul nopţii; omul de serviciu intrase probabil şi aici să-l caute pe şef, dar nu găsise nici ţipenie de om.
    Când K. intră în salon, cei doi domni se ridicară din fotoliile moi şi adânci în care stătuseră; directorul zâmbi prietenos, vizibil încântat de sosirea lui K. şi făcu prezentările: italianul strânse energic mâna lui K. şi glumi pe socoteala cuiva care se trezeşte la primul cântat al cocoşilor. K. nu înţelese exact la cine se referea aluzia aceasta; italianul folosise un cuvânt neobişnuit, al cărui sens nu-l prinse decât după ; câteva clipe.
    De aceea răspunse şi el prin câteva formule de politeţe, pe care italianul le primi tot râzând, pe când îşi mângâia nervos mustaţa cenuşie-albastră. Mustaţa aceasta era, se vede, parfumată, te simţeai aproape ispitit s-o atingi cu mâna şi s-o miroşi. După ce se aşezară toţi trei şi începură discuţiile preliminarii, K. îşi dădu seama, spre marea lui neplăcere, că nu înţelege decât frânturi din frazele italianului.
    Când oaspetele vorbea rar, înţelegea aproape tot; dar asemenea momente nu existau prea des; în majoritatea timpului cuvintele curgeau ca dintr-un izvor din gura italianului care clătina din cap, ca şi cum ar fi fost încântat că vorbeşte aşa. Când vorbea cu viteză, oaspetele folosea totdeauna un dialect care nu mai avea pentru K. nimic italienesc, dar pe care directorul nu numai că-l înţelegea, dar îl şi vorbea curent, ceea ce K. ar fi trebuit să prevadă, căci clientul era din sudul Italiei, unde directorul petrecuse câţiva ani. K. îşi dădu apoi seama cât de greu o să-i fie să se înţeleagă cu străinul, căci şi franţuzeasca acestuia era la fel de încâlcită ca şi italiana; şi-apoi mustaţa şi barba îi acopereau mişcările buzelor, care poate ar fi înlesnit înţelegerea cuvintelor rostite.
    K. începu deci să prevadă o mulţime de neplăceri, dar până una alta, renunţă să mai încerce să înţeleagă - în prezenţa directorului căruia îi era atât de uşor efortul ar fi fost cu totul inutil - şi se mulţumi să privească înciudat cât de liber în mişcări reuşea să rămână italianul, deşi se afundase în fotoliu; oaspetele îşi îndrepta mereu hăinuţa scurtă şi strimtă, ba chiar, o dată, ridicând braţele şi mişcându-şi palmele în aer, încercă să reprezinte ceva pe care K. nu izbuti să-l priceapă, deşi se aplecase înainte ca să privească mai atent.
    Până la urmă, răpus de oboseală, K. nu-i mai urmări decât pasiv jocul cuvintelor, observându-i distrat mişcările ochilor şi, spre marea lui spaimă, se surprinse tocmai în clipa când, fără voia lui, se pregătea să se ridice, să întoarcă spatele şi să plece, într-atât era de neatent şi de obosit.
    Dar italianul, uitându-se în sfârşit la ceas, sări în picioare şi, după ce-şi luă rămas bun de la director, se apropie atât de mult de K., încât acesta trebui să-şi împingă fotoliul înapoi ca să-şi poată păstra libertatea mişcărilor. Ghicind din privirea lui K., fără îndoială, cât de stingherit se simţea acesta faţă de italian, directorul se amestecă atunci în discuţie cu atâta fineţe, încât ai fi zis că dă nişte mici sfaturi, pe când în realitate îi explica pe scurt lui K. tot ce spunea clientul care îl întrerupea întruna.
    K. află astfel că italianul mai avea câteva treburi de rezolvat şi că, din lipsă de timp, renunţase la intenţia de-a vedea toate curiozităţile oraşului; de aceea prefera să se limiteze - dacă, fireşte, K. era de acord: ultimul cuvânt i-l lăsa lui - la vizitarea catedralei, dar făcută amănunţit. Spunea că e o mare fericire pentru el să poată vizita catedrala în compania unui om atât de amabil şi de erudit - complimentul i se adresă lui K., deşi acesta făcea, din păcate, tot ce putea ca să nu-l audă pe italian şi să prindă din zbor cuvintele directorului - şi-l ruga, dacă n-avea nimic împotrivă, să vină la catedrală peste vreo două ore, adică aproximativ pe la zece. La ora aceea spera să poată fi negreşit acolo.
    K. răspunse în sensul dorit; italianul strânse mâna directorului, apoi pe-a lui K., apoi din nou pe-a directorului, şi plecă însoţit de amândoi; din mers, întors numai pe jumătate spre ei, oaspetele continua să le vorbească; la uşă, K. mai rămase o clipă cu directorul, care în ziua aceea părea foarte bolnav şi se simţi obligat să se scuze: ba chiar îi spuse lui K. (stăteau prieteneşte unul lângă altul) că la început avusese intenţia să-l însoţească el însuşi pe italian, dar că - şi nu dădu alt motiv mai precis - se hotărâse apoi să-l trimită mai degrabă pe K.
    Dacă deocamdată K. nu l-a înţeles prea bine pe italian, să nu-şi piardă cumpătul, curând o să vină şi asta, iar dacă n-o să înţeleagă tot, n-o să fie nicio nenorocire, căci italianul nu dă prea mare importanţă faptului că e înţeles sau nu. De altfel, K. vorbea minunat italieneşte şi-avea să se descurce cât se poate de bine. Acestea fiind zise, K. plecă.
    Timpul rămas liber şi-l petrecu căutând în dicţionar şi copiind într-un carnet cuvintele mai rare de care avea să aibă nevoie pentru explicaţiile din catedrală. Treaba aceasta era extrem de plicticoasă; oamenii de serviciu aduceau corespondenţa, funcţionarii veneau să-i pună diverse întrebări şi, văzându-l adâncit în muncă, se opreau în prag, dar nu se mişcau de-acolo până când nu erau ascultaţi; iar directorul-adjunct, vrând să nu piardă cumva prilejul de a-l deranja pe K., intră de nenumărate ori, îi luă de fiecare dată dicţionarul din mână şi-l răsfoi, vizibil fără niciun motiv; de câte ori se deschidea uşa, în penumbra anticamerei se iveau clienţii care se înclinau stângaci - voiau să atragă atenţia -  fără să fie siguri că vor fi văzuţi.
    Universul acesta mărunt, al cărui centru era K., se mişca în jurul lui, pe când el aduna cuvintele de care avea să aibă nevoie, le căuta apoi în dicţionar, le copia, încerca să le pronunţe corect şi apoi să le înveţe pe de rost. Dar memoria lui, altădată atât de bună, părea că-l părăsise; și-l cuprindea din când în când o furie atât de cumplită împotriva italianului care-i dăduse asemenea bătaie de cap, încât îşi îngropa dicţionarul sub dosare cu hotărârea fermă de a nu se mai pregăti; dar îşi dădea imediat seama că n-ar fi putut totuşi să se plimbe pur şi simplu prin faţa operelor de artă din catedrală, alături de un străin, fără să scoată o vorbă, şi-atunci scotea cu şi mai multă furie dicţionarul.
    Exact în clipa când se pregătea să plece - se făcuse nouă şi jumătate - sună telefonul; era Leni, care voia să-i spună bună dimineaţa şi să-l întrebe cum se mai simte.
    K. îi mulţumi grăbit şi adăugă că nu putea să-i vorbească mai mult fiindcă trebuie să se ducă la catedrală.
    - La catedrală? se miră Leni.
    - Sigur, la catedrală, spuse K.
    - Şi de ce la catedrală? întrebă Leni.
    K. încercă să-i explice în grabă, dar de-abia începuse când Leni spuse brusc:
    - Te hărţuiesc!
    Compătimirea aceasta, pe care n-o cerea şi n-o aşteptase, nu-i plăcu lui K.; de aceea îşi luă rămas bun în două cuvinte; dar pe când punea receptorul la loc spuse, jumătate pentru sine, jumătate pentru fata care nu mai putea să-l audă:
    - Da, mă hărţuiesc!
    Dar timpul trecuse şi K., văzându-se în pericol să întârzie, luă o maşină; în ultima clipă, mai avu timp să-şi aducă aminte de albumul pe care n-avusese ocazia să-l dăruiască de dimineaţă italianului şi-l luă cu el. Tot drumul ţinu albumul pe genunchi şi bătu toba cu degetele, nervos, în copertă.
    Deşi ploaia se mai domolise, vremea rămăsese rece, umedă şi întunecoasă; în catedrală abia dacă se vedea la un pas şi, din pricina statului pe lespezile ca de gheaţă, răceala lui K. avea să se înrăutăţească enorm.
    Piaţa îngustă a catedralei era complet pustie; K. îşi aminti că încă de copil observase că toate casele din junii pieţei aveau totdeauna perdelele trase. Pe-o vreme atât de întunecoasă ca astăzi, lucru acesta era şi mai de neînţeles.
    Catedrala părea goală, ca şi piaţa; nu-i trecuse prin minte nimănui să vină aici, la ora aceea. K. străbătu grăbit cele două nave laterale şi nu întâlni în cale decât o bătrână înfofolită într-un şal călduros şi îngenuncheată în faţa unei statui a Fecioarei. Zări de asemenea, de departe, un paracliser şchiop care dispăru printr-o uşă într-un perete.
    K. fusese punctual: când intrase el, bătea ora zece, dar italianul nu se afla încă acolo. K. se întoarse la intrarea principală, unde mai zăbovi câteva clipe, neştiind ce să facă, apoi dădu ocol catedralei, prin ploaie, ca să vadă dacă nu cumva, din întâmplare, clientul băncii îl aştepta la o altă uşă. Dar nu-l văzu nicăieri.
    Să se fi înşelat directorul în privinţa orei? Cine s-ar fi putut înţelegeai un asemenea om? Oricum, K. trebuia până una alta să-l mai aştepte cel puţin o jumătate de oră. Cum era obosit, vru să stea jos şi intră din nou în catedrală, unde găsi, pe-o treaptă, o zdreanţă de covor pe care o împinse cu vârful piciorului până lângă banca cea mai apropiată; apoi se înfăşură mai strâns în palton, îşi ridică gulerul şi se aşeză.
    Ca să se distreze, deschise albumul şi începu să-l răsfoiască, dar renunţă curând, căci era atât de întuneric, încât nu putea să distingă nici măcar amănuntele navei celei mai apropiate.
    Departe, pe altarul principal, strălucea un triunghi de lumânări aprinse. K. n-ar fi putut spune dacă le mai văzuse până atunci. Poate că fuseseră aprinse chiar în clipa aceea. Paracliserii sunt discreţi, datorită meseriei lor, şi trec fără să-i observi.
    Întorcându-se din întâmplare, K. zări înapoia lui, la câţiva paşi, o lumânare înaltă, aprinsă şi ea, fixată pe-un stâlp. Oricât de frumos ar fi fost lucrul acesta, lumina rămânea insuficientă pentru sculpturile aflate aproape toate în umbra navelor, iar lumânările nu făceau decât să sporească şi mai mult întunericul.
    Italianul se purtase deci pe cât de nepoliticos pe-atât de cuminte lipsind de la întâlnire: n-ar fi putut să vadă nimic. Ar fi fost silit să se mulţumească doar cu explorarea câtorva statui, centimetru cu centimetru, la lumina lanternei lui K.
    Ca să încerce dacă metoda aceasta putea să dea rezultate, K. se îndreptă spre o capelă laterală din apropiere, urcă apoi câteva trepte şi, aplecându-se peste balustrada de marmură, lumină basorelieful altarului. Lumina tabernaculului se opunea luminii lanternei. Primul lucru pe care îl zări, sau îl ghici, fii un cavaler uriaş, îmbrăcat în armură şi sculptat pe una din marginile basoreliefului.
    Cavalerul se rezema de spada înfiptă în pământul gol - din care nu ieşea decât ici-colo câte un fir de iarbă - şi părea că priveşte atent o scenă care trebuia să se petreacă sub ochii lui. Era de mirare să-l vezi stând aşa, neclintit, fără să se apropie. Poate că stătea de pază.
    Fiindcă nu mai văzuse de multă vreme un basorelief, K. zăbovi în faţa cavalerului, privindu-l, deşi era mereu nevoit să clipească din ochi, căci nu putea să suporte lumina verde a lanternei.
    Plimbând osia de raze pe restul altarului, descoperi o coborâre în mormânt de o concepţie obişnuită şi, altminteri, de factură recentă. După aceea îşi vârî lanterna în buzunar şi se întoarse la locul său.
    Probabil că n-avea niciun rost să-l mai aştepte pe italian, dar afară cu siguranţă că ploua cu găleata şi cum biserica i se părea acum mai puţin rece decât la început, K. se hotărî să rămână acolo deocamdată. Lângă el se înălţa amvonul cel mare. Pe acoperişul mic şi rotund al amvonului fuseseră puse pieziş două cruci de aur, simple, ale căror vârfuri se atingeau unul de altul.
    Învelişul exterior al balustradei şi partea care o despărţea de coloană erau împodobite cu ghirlande verzi purtate de îngeraşi, aflaţi în atitudini fie de mişcare, fie de repaus.
   K. se apropie de amvon şi-l examina din toate părţile. Sculptura pietrei era extrem de îngrijită, umbra adâncă dintre frunzele ghirlandelor părea încrustată în relief. K. vârî mâna într-un astfel de gol şi pipăi prudent piatra; până atunci nu observase existenţa acestui amvon. În clipa aceea zări din întâmplare, în dosul primului rând de bănci, un paracliser îmbrăcat într-un soi de veşmânt negru, cu pliuri largi; paracliserul stătea în picioare privindu-l şi ţinând în mâna stângă o tabacheră cu tutun de prizat.
    „Ce-o fi vrând omul ăsta? se gândi K. Îi par suspect? Vrea cumva bacşiş?”
    Dar când paracliserul văzu că se uită la el, îi arătă spre un colţ nedefinit, cu mâna dreaptă: între două degete ţinea o priză de tabac. Gestul lui era aproape de neînţeles; K. mai aşteptă o clipă, dar paracliserul îşi continuă gestul şi sublinie, clătinând din cap, că-i arată ceva.
    - Ce-o fi vrând? se întrebă K., încet.
    Apoi, neîndrăznind să vorbească tare în catedrală, îşi scoase portofelul şi traversă primul rând de bănci, cu gândul să vină lângă paracliser.
    Dar omul făcu semn că nu, cu mâna, ridică din umeri şi plecă şchiopătînd. Mersul lui semăna leit cu şchiopătarea rapidă pe care K. o folosea în copilărie când încerca să imite mişcările unui călăreţ în şa.
    „Un bătrân copilăros! se gândi K. Are minte exact câtă-i trebuie ca să-şi facă slujba aici. Cum se opreşte când mă opresc şi eu! Şi cum mă pândeşte când pornesc!”
    Şi-l urmări zâmbind de-a lungul unei întregi nave laterale, aproape până în dreptul altarului principal. Bătrânul îi arăta întruna ceva, dar K. refuza să se uite, gândindu-se că gestul lui n-avea alt rost decât să-i abată urmărirea. Dar cum nu voia să-l sperie prea tare, îl lăsă în pace; dacă italianul avea să mai vină, nu trebuie să-l găsească pe bătrân speriat.
    Trecând din nou prin nava principală ca să ajungă la locul unde îşi lăsase albumul, K. observă, lângă o coloană care aproape atingea băncile corului, un mic amvon suplimentar, foarte simplu, tăiat în piatră albă şi fără sculpturi.
    Amvonul era atât de mic, încât de departe părea o nişă încă goală, destinată să primească statuia vreunui sfânt. Predicatorul n-ar fi avut loc să se depărteze nici măcar cu un pas de balustradă, în plus, bolta de piatră a amvonului începea foarte de jos şi se înălţa, fără nicio podoabă, dar urmând o astfel de curbă încât un om de statură mijlocie n-ar fi putut să stea drept acolo, ci ar fi fost silit să rămână tot timpul aplecat peste balustradă, întregul amvon părea făcut dinadins pentru chinuirea predicatorului; era de neînţeles la ce-ar fi putut sluji un asemenea amvon, când la cîţiva paşi se mai aflau altele atât de mari şi împodobite cu atâta artă.
    De altfel, K. nici n-ar fi observat amvonul acesta dacă deasupra lui n-ar fi fost aprinsă o lămpiţă de felul celor care se aprind înainte de-a începe o predică.
    Avea să înceapă o predică? În catedrala goală?
    K. privi scara amvonului care urca în spirală în jurul coloanei şi era atât de îngustă încât părea că nu fusese făcută ca să fie folosită de oameni, ci numai ca simplu motiv ornamental al coloanei. Şi totuşi, pe primele trepte - K. zâmbi de mirare văzând aceasta - se afla într-adevăr un preot, ţinând o mână pe rampă, gata să urce pe scară, cu privirea îndreptată spre K. Preotul clătină chiar, uşor, din cap, iar K. îşi făcu cruce şi se înclină, aşa cum ar fi trebuit să facă ceva mai înainte. Preotul îşi luă un mic avânt şi începu să urce cu paşi mărunţi şi repezi. Avea să înceapă, într-adevăr, o predică? Paracliserul de adineauri era mai puţin nerod decât făcea impresia?
    Avusese de gând să-l aducă pe K. la predicator, ceea ce, fireşte, era explicabil într-o biserică pustie? Dar, pe de altă parte, acolo, în faţa unei statui a Fecioarei, nu se afla oare şi o bătrână care ar fi trebuit de asemenea adusă? Iar dacă avea să înceapă o predică, de ce nu se auzeau preludiile de orgă? Dar orga tăcea şi licărea slab, în înălţimea beznei care o adăpostea, sub boltă.
    K. se întreba de n-ar fi bine să plece cât mai curând; dacă nu făcea asta imediat, trebuia să rămână acolo tot timpul predicii; ar fi fost obligat să rămână şi să piardă atâta timp! Stătuse destul şi aşa, putea demult să considere că nu mai e dator să-l aştepte pe italian. Se uită la ceas: unsprezece. Dar se putea într-adevăr ţine o predică acum? Putea K. singur să reprezinte întreaga turmă de credincioşi? Şi dacă el n-ar fi fost decât un străin, venit doar să viziteze biserica? În fond, nici nu era altceva. Faptul că avea să se ţină o predică, acum, într-o zi de lucru, la ora unsprezece, pe cea mai îngrozitoare vreme, părea de neimaginat. Preotul - căci tânărul acela oacheş, cu faţa rasă, nu putea fi decât preot- cu siguranţă că se urca numai ca să stingă lampa, aprinsă din greşeală.
    Dar nu se întâmplă aşa; dimpotrivă, după ce examina lampa şi-i ridică fitilul, preotul se întoarse încet spre balustradă, se prinse cu amândouă mâinile de marginea ei şi rămase o clipă în poziţia aceasta privind în preajmă fără să-şi mişte capul.
    K. se trase înapoi, stătea acum sprijinit în coate, în faţa primei bănci. De-acolo zări, undeva, ca prin ceaţă, cum paracliserul se ghemuia pe vine, cu spinarea încovoiată ca un om care şi-a terminat munca. Şi ce linişte domnea acum în catedrală! Dar K trebuia totuşi s-o tulbure; nu întenţiona deloc să rămână; dacă preotul avea obligaţia să vină şi să predice la o anumită oră, indiferent de public, era liber s-o facă; o să reuşească el şi fără ajutorul lui, căci prezenţa unui singur om nici vorbă că nu putea spori efectul predicii.
    K. începu deci să se mişte, încet, străbătu nava în lungm băncilor, pipăind drumul cu vârfurile picioarelor, ajunse la spaţiul liber dintre bănci şi coborî apoi nestingherit; atâta doar că dalele de piatră răsunau la cel mai uşor pas şi bolţile îi repetau zgomotul mersului, tot mai încet, după legile unei progresii neîntrerupte, cu variate ecouri.
    Când, urmărit probabil de privirea preotului, traversă lungile şiruri de bănci goale, K. se simţi aproape pierdut; mărimea catedralei i se părea limita exactă a ceea ce omul era în stare să suporte. Iar când trecu prin faţa fostului său loc, apucă din mers albumul, fără să se oprească o clipă.
    Aproape că ieșise  din zona băncilor şi se apropiase de spaţiul liber care le separa de ieşire, când auzi pentru prima dată vocea preotului. Era o voce puternică şi cultivată. Şi cum mai răsuna în catedrala gata s-o primească!
    Dar nu pe credincioşi îi chema preotul, în privinţa aceasta nu exista nicio îndoială și nicio putinţă de scăpare; glasul lui strigase: „Jose K.”
    Cel chemat încremeni locului, cu ochii în pământ. Mai era încă liber, mai putea încă să înainteze şi să scape prin una din cele trei uşiţe de lemn, întunecoase, pe care le vedea la câţiva paşi de el.
    Asta ar fi însemnat că nu înţelesese sau că, dacă înţelesese, puţin îi păsa de cuvintele preotului. Pe câtă vreme dacă se întorcea, totul era sfârşit, se lăsa prins, mărturisea că înţelesese limpede, că el era cel strigat şi că era gata să se supună.
    Dacă preotul ar fi repetat chemarea, K. nici vorbă că ar fi plecat, dar cum tăcerea dură cât dură şi aşteptarea lui, K. întoarse uşor capul, căci voia să vadă ce făcea preotul. Preotul rămăsese în amvon, la fel de calm ca şi înainte, dar se vedea clar că observase gestul lui K.
    „De-acum ar fi o copilărie dacă nu m-aş întoarce”, se gândi K.
    Şi se întoarse pe jumătate, iar preotul îi făcu semn cu degetul să vină mai aproape. Cum totul era clar, K. se îndreptă cu paşi mari spre amvon - mânat şi de curiozitate, dar şi de dorinţa de-a termina cât mai repede. Ajuns în dreptul primelor bănci, se opri; distanţa i se păru însă prea mare preotului, care cu vârful degetului arătător, întinzând braţul, g indică un loc foarte apropiat de amvon.
    K. se supuse; la locul arătat se văzu silit să-şi dea capul mult pe spate, ca să-l poată vedea pe cel care îl chemase.
    - Tu eşti Josef K., spuse preotul şi ridică o mână pe balustradă într-un gest de o semnificaţie nelămurită.
    - Da, spuse K., gândindu-se cu câtă seninătate îşi rostea odinioară numele.
    De câtăva vreme, dimpotrivă, asta însemna un adevărat chin pentru el; de-acum toată lumea, chiar şi cei cu care venea pentru prima oară în contact, îi cunoştea numele.
    Cât de bine e să nu fii cunoscut decât după ce te-ai prezentat!
    - Eşti acuzat, îi spuse preotul extrem de încet.
    - Da, spuse K., mi s-a anunţat lucrul acesta.
    - Atunci tu eşti cel pe care-l caut, spuse preotul. Eu sunt preotul închisorii.
    - Aşa! spuse K.
    - Eu te-am făcut să vii aici, spuse preotul, ca să-ţi vorbesc.
    - Nu ştiam, spuse K. Eu venisem ca să-i arăt catedrala unui italian.
    - Lasă nimicurile, spuse preotul. Ce ţii în mână? O carte de rugăciuni?
    - Nu, răspunse K., e un album cu monumentele de artă ale oraşului.
    - Aruncă-l, îi spuse preotul.
    Şi K. îl aruncă, dar cu atâta putere, încât albumul trosni şi se rostogoli huruind peste dale.
    - Ştii că procesul tău merge prost? întrebă preotul.
    - Aşa mi se pare şi mie, spuse K. Mi-am dat multă osteneală, dar până acuma a fost zadarnic. De fapt, întâmpinarea mea nu-i încă gata.
    - Şi cum crezi că o să se termine? întrebă preotul.
    - Înainte mă gândeam că procesul o să se termine bine, dar acum mă îndoiesc uneori, spuse K. Nu ştiu cum o să se termine. Ştii tu, cumva?
    - Nu, spuse preotul, dar mi-e teamă că o să se termine rău. Eşti socotit vinovat. Procesul tău n-o să iasă poate din resortul unui tribunal inferior. Deocamdată, cel puţin, vina ţi se socoteşte dovedită.
    - Dar nu sunt vinovat! spuse K., e o eroare. De altfel, cum ar putea un om să fie vinovat? Doar toţi suntem oameni aici, şi unul şi celălalt.
    - Asta e adevărat, spuse preotul, dar de obicei aşa vorbesc vinovaţii.
    - Şi tu ai păreri preconcepute împotriva mea? întrebă K.
    - Eu n-am păreri preconcepute împotriva ta, răspunse preotul.
    - Îţi mulţumesc, spuse K. Dar toţi cei care se ocupă de proces au păreri preconcepute împotriva mea. Şi le transmit şi celor care n-au niciun amestec în toate acestea, iar situaţia mea devine din ce în ce mai grea.
    - Înţelegi greşit faptele, spuse preotul. Sentinţa nu vine dintr-o dată, procedura ajunge la ea încetul cu încetul.
    - Vezi deci unde am ajuns, spuse K. aplecându-şi capul.
    - Ce ai de gând să faci acum pentru proces? întrebă preotul.
    - Vreau să mai caut ajutor, spuse K. ridicând capul ca să vadă ce părere are preotul. Mai există unele posibilităţi pe care nu le-am exploatat încă.
    - Tu cauţi prea mult ajutorul altora, şi mai ales pe cel al femeilor, îi răspunse preotul cu un aer de dezaprobare. Nu observi că ele nu-ţi sunt un ajutor adevărat?
   - Uneori, şi chiar adesea, aş putea să-ţi dau dreptate, dar nu totdeauna, spuse K. Femeile au o mare forţă. Dacă aş izbuti să hotărăsc câteva femei pe care le cunosc să-şi dea mâna şi să lucreze pentru mine, aş scoate-o la capăt, până la urmă. Mai ales cu justiţia asta în care nu găseşti decât vânători de fuste. Arată-i o femeie, de departe, judecătorului de instrucţie şi el, ca să ajungă la timp la ea, o să răstoarne masa tribunalului şi pe acuzat.
    Preotul îşi coborî capul spre balustradă; abia acum, pentru prima dată, părea că simte apăsarea acoperişului amvonului. Ce vreme o mai fi afară? Nu mai era zi posomorâtă, ci noapte adâncă. Nici una dintre culorile marilor vitralii nu mai izbutea să taie, cu vreo sclipire cât de uşoară, umbra zidurilor.
    Şi tocmai acum paracliserul începu să stingă lumânările de la altarul principal, una câte una.
   - Eşti supărat pe mine? întrebă K. Poate nu ştii ce justiţie slujeşti.
    Dar nu primi niciun răspuns.
    - N-am vorbit decât despre experienţele mele, spuse K.
    De sus însă, tot nu primi niciun răspuns.
    - N-am vrut să te jignesc, spuse K.
    Atunci preotul îi strigă de sus:
    - Nu vezi oare nici până la doi paşi?
    Strigase mânios, dar în acelaşi timp ca un om care, văzându-l pe altul cum cade, ţipă el însuşi, fără să vrea şi imprudent, fiindcă se simte înspăimântat.
    Şi acum tăceau amândoi. Sigur, preotul nu putea să-l vadă pe K. în bezna care domnea la poalele amvonului, dar K. îl vedea clar în lumina lămpiţei. De ce nu cobora preotul din amvon? Doar nu ţinuse o predică, ci numai îi dăduse lui K. nişte indicaţii care puteau să-i facă probabil mai mult rău decât bine dacă ţinea seama întocmai de ele.
    Şi totuşi, buna intenţie a preotului părea neîndoielnică.
    Dacă ar fi coborât din amvon, K. s-ar fi putut înţelege cu el şi n-ar fi fost deloc imposibil ca preotul să-i dea vreun sfat hotărâtor şi acceptabil care să-i arate, de pildă, nu cum să influențeze procedura, ci cum să iasă din încercuirea procesului, cum să-l evite şi să trăiască în afara lui. O asemenea posibilitate trebuia să existe, neapărat, şi K. se gândise de multe ori la ea în ultima vreme.
    Dar dacă abatele o cunoştea, i-ar fi arătat-o când l-ar fi rugat? Nu aparţinea şi el tribunalului? Nu-şi lepădase şi el firea lui blândă ca să-l dezmintă cu asprime pe K. atunci când acesta atacase justiţia?
    - Nu vrei să cobori? întrebă K. N-ai de ţinut nicio predică. Vino la mine.
    - Da, acum pot să vin, spuse preotul.
    Se căia poate că ridicase glasul. Şi, desprinzând lampa din cârlig, spuse:
    - Eram obligat să vorbesc mai întâi de la distanţă cu tine. Când nu fac aşa, mă las prea uşor influenţat şi-mi uit slujba.
    K. îl aşteptă la piciorul scării. Preotul îi întinse mâna, din niers, înainte chiar de-a ajunge jos.
    - Ai puţin timp şi pentru mine? îl întrebă K.
    - Oricât doreşti, spuse preotul întinzându-i lămpiţa ca s-o ţină el. Dar şi de aproape, întreaga lui făptură mai păstra o anumită solemnitate.
    - Eşti foarte bun cu mine, spuse K.
    Mergeau de colo-colo, unul lângă altul, prin bezna navei.
    - Tu eşti o excepţie printre oamenii justiţiei. Am mai multă încredere în tine decât în oricare dintre ei, deşi cunosc atâţia. Cu tine, pot vorbi deschis.
    - Nu te amăgi, spuse preotul.
    - În ce privinţă m-aş putea amăgi? întrebă K.
    - Te amăgeşti în privinţa justiţiei, spuse preotul; iar în privinţa aceasta Scripturile care preced Legea spun: un paznic al porţii stă dinaintea Legii; la paznicul acesta vine un om de la ţară, să-i ceară îngăduinţa de-a pătrunde înăuntru. Dar paznicul îi spune că nu poate să-l lase să intre în clipa aceea. Omul chibzuieşte şi întreabă dacă i se va îngădui să intre mai târziu. „S-ar putea- spune paznicul - dar nu acum.” Paznicul se dă la o parte din faţa porţii, deschisă ca totdeauna, iar omul se apleacă şi priveşte înăuntru. Paznicul vede ce face, râde şi-i spune: „Dacă ţii atâta, intră, cu toată opreliştea mea. Dar să nu uiţi că eu sî nt puternic. Şi cu toate astea, nu sunt decât ultimul dintre paznici. La uşa fiecărei încăperi ai să găseşti paznici din ce în ce mai puternici; începând de la al treilea, nici eu nu mai sunt destul de tare ca să le pot suporta privirea.” Omul nu se aşteptase la asemenea stavilă, se gândise că Legea trebuia să fie îngăduită tuturor, întotdeauna, dar acum, cătând mai bine la paznicul porţii, la haina lui de blană, la nasul lui ascuţit, la barba lui neagră, rară şi lungă, ca de tătar, se hotărăşte să aştepte totuşi până când i se va da voie să intre. Paznicul îi dă un scăunel şi-i îngăduie să se aşeze lângă poartă. Omul rămâne acolo, ani îndelungaţi. Şi face tot mai multe încercări ca să capete îngăduinţa de a intra, şi-l oboseşte pe paznic cu rugăminţile lui.
    Paznicul îl supune uneori la mici interogatorii, îl întreabă despre satul lui şi despre multe altele, dar toate nu sunt decât întrebări indiferente, aşa cum pun domnii cei mari, iar la sfîrşit îi spune mereu, invariabil, că nu-l poate lăsa să intre. Omul, care şi-a luat din belşug tot felul de provizii pentru călătoria lui, foloseşte tot, oricât de preţios ar fi, ca să-l mituiască pe paznic. Şi paznicul porţii ia tot, dar spunându-i: „Iau numai ca să nu te poţi tu gândi că ai neglijat ceva”. Şi-n decursul anilor acelora îndelungaţi, omul nu încetează o clipă să-l observe pe paznic. Şi-i uită pe ceilalţi paznici, şi i se pare că primul este singurul care-l împiedică să pătrundă în Lege. Şi-n primii ani blesteamă cu glas tare cruzimea soartei; iar mai târziu, când îmbătrâneşte, mormăie doar. Şi cade în mintea copilăriei; iar fiindcă în lungul anilor l-a cercetat atât pe paznic încât îi cunoştea şi puricii din blană, îi roagă până şi pe purici să-l ajute ca să-l înduplece pe paznic. Până la urmă, vederea îi slăbeşte şi el nu mai ştie dacă se întunecă în preajmă cu adevărat sau dacă îl înşală ochii, par atunci desluşeşte în beznă licărirea unei lumini care răzbate prin porţile Legii. De-acum, nu mai are mult de trăit. Iar înainte de-a muri, toate i se îmbulzesc în creier ca să-l silească să pună o întrebare pe care n-a mai pus-o încă niciodată paznicului. Şi, nemaiputând să-şi ridice trupul înţepenit, îi face semn paznicului să se apropie.
    Iar paznicul porţii se vede silit să se aplece foarte tare spre el, căci acum statura lui şi a omului sunt foarte deosebite. „Ce mai vrei să ştii? îl întreabă paznicul porţii; tare mai eşti nesăţios!” „Dacă toţi oamenii caută să cunoască Legea, spune omul, cum se face că de-atâta amar de vreme nimeni în afară de mine nu ţi-a mai cerut să intre?”
    Paznicul porţii vede că omul e la capătul zilelor şi vrând ca vocea să mai ajungă până la timpanul mort, îi urlă în ureche: „Nimeni, în afară de tine, n-avea dreptul să intre aici, căci poarta asta era făcută numai pentru tine; acum plec, şi o încui.”
    - Deci, paznicul porţii l-a înşelat pe om, spuse imediat K., pe care povestea îl interesase extrem de mult.
    - Nu te grăbi să judeci, spuse preotul, şi nici nu-ţi însuşi păreri străine, fără să cugeti asupra lor. Ţi-am spus povestea după textul Scripturii. Acolo, nu se pomeneşte nimic despre înşelăciune.
    - Dar e clar, spuse K., şi prima ta tălmăcire era cât se poate de exactă. Paznicul n-a vorbit decât atunci când nu-i mai putea ajuta omului.
    - Paznicul porţii nu fusese până atunci întrebat, spuse preotul; gândeşte-te că era doar un simplu paznic şi că şi-a făcut întreaga datorie.
    - De ce crezi că şi-a făcut întreaga datorie? întrebă K. Nu şi-a făcut-o deloc. O fi fost poate datoria lui să-i alunge pe străini, dar pe omul acesta, căruia îi era hărăzită poarta, trebuia să-l lase să intre.
    - Tu nu respecţi îndeajuns Scriptura şi schimbi povestea, spuse preotul. În ceea ce priveşte intrarea, povestea conţine două lămuriri importante ale paznicului porţii, una la început, alta la sfârşit. Prima spune că nu-l putea lăsa pe om să intre în momentul acela, iar cealaltă: „Poarta asta este făcută numai pentru tine”. Dacă ar exista o contradicţie între aceste două lămuriri poate că ai avea dreptate, paznicul l-ar fi înşelat pe om. Dar nu există nicio contradicţie.
    Dimpotrivă, prima lămurire o anunţă chiar pe cea de-a doua. S-ar putea spune aproape că paznicul porţii îşi depăşea datoria, îngăduindu-i omului să întrezărească posibilitatea de-a intra mai târziu. La vremea aceea, datoria lui era doar să nu-l lase pe om înăuntru şi, de fapt, mulţi comentatori ai Scripturii se miră că paznicul porţii a putut lăsa să-i scape o asemenea aluzie, căci părea să iubească exactitatea şi să-şi facă datoria cu străşnicie.
    Paznicul veghează ani şi ani fără să-şi părăsească postul şi nu încuie poarta decât la urmă de tot; e conştient de importanţa misiunii sale, căci spune: „Sunt puternic”, şi-şi respectă superiorii căci spune: „Eu nu sunt decât ultimul dintre paznici”. Nu e flecar fiindcă nu pune, în decursul anilor, decât „întrebări indiferente” cum le defineşte textul Scripturii; şi nu se lasă mituit, fiindcă spune când primeşte daruri: „iau numai ca să nu te poţi tu gândi că ai neglijat ceva”; paznicul porţii nu se lasă nici înduioşat, nici enervat când e vorba de îndeplinirea datoriei, pentru că despre om se spune: „Şi-l oboseşte pe paznic cu rugăminţile lui”; în sfârşit, şi înfăţişarea lui arată un caracter pedant, nasul lui mare şi ascuţit, barba lungă, rară şi neagră, ca de tătar. Poate exista oare paznic mai credincios?
    Dar caracterul lui mai are şi alte trăsături, extrem de favorabile pentru cel care cere să intre; iar trăsăturile acestea arată în orice caz că paznicul porţii şi-a depăşit datoria lăsând să se întrevadă aluzia despre care îţi vorbeam, cu privire la posibilităţile viitoare ale omului de a pătrunde în inima Legii. Nu s-ar putea tăgădui că paznicul porţii e oarecum nerod şi îngâmfat - ceea ce, într-o anumită măsură, e tot urmarea neroziei. Oricât de exacte i-ar fi spusele privind puterea lui şi a celorlalţi paznici, despre care el însuşi afirmă că nu i-ar putea suporta privirea, oricât de exacte, zic, ar fi aceste cuvinte, tonul cu care le spune arată felul lui de-a vedea e umbrit de nerozie şi de îngîmfare. În legătură cu aceasta, comentatorii spun că „poţi să înţelegi un luau şi totodată să te înşeli în privinţa lui”.
    În orice caz, te vezi nevoit să admiţi că oricât de slab s-ar manifesta îngâmfarea și nerozia, ele reduc eficacitatea păzirii porţii şi sunt lipsuri în caracterul paznicului. La aceasta mai trebuie adăugat că paznicul porţii pare binevoitor din fire, că nu rămâne totdeauna o persoană oficială. El glumeşte încă de la început, poftindu-l pe om să intre în ciuda opreliştii pe care o menţine; apoi, în loc să-l alunge, se spune că-i dă chiar un scăunel şi că-l lasă să se aşeze lângă poartă. Răbdarea cu care îngăduie ani de zile stăruinţele omului îl arată milos din fire, ca şi micile interogatorii pe care le începe, darurile pe care le acceptă şi generozitatea cu care îi permite omului să blesteme în faţa lui cruzimea destinului pe care îl reprezintă acolo tocmai el, paznicul. Nu orice paznic ar fi procedat aşa.
    Iar la urmă, nu se apleacă el adânc spre om numai la un semn al acestuia, ca să-i dea posibilitatea să pună ultima întrebare? În cuvintele lui nu există decât o uşoară urmă de enervare, atunci când spune: „Tare mai eşti nesăţios!” dar şi cuvintele acestea paznicul porţii le rosteşte atunci când ştie că totul s-a sfârşit; unii merg mai departe şi spun că aceste cuvinte „Tare mai eşti nesăţios!” exprimă un fel de admiraţie amicală, din care n-ar lipsi, fireşte, o anumită bunăvoinţă îngăduitoare. În orice caz, figura paznicului porţii se conturează cu totul altfel decât crezi tu.
    - Tu cunoşti povestea mai bine decât mine şi de mai multă vreme, spuse K.
    Tăcură amândoi o vreme, apoi K. întrebă:
    - Crezi deci că omul n-a fost înşelat?
    - Nu mă înţelege greşit, răspunse preotul. Eu mă mulţumesc doar să-ţi expun diversele păreri care există în privinţa aceasta. Nu da prea multă importanţă comentariilor. Scriptura e invariabilă şi comentariile nu sunt, adeseori, decât expresia deznădejdii comentatorilor. În cazul pe care-l discutăm, există chiar comentatori care susţin că paznicul porţii ar fi fost cel înşelat.
    - Comentatorii aceştia merg cam prea departe, spuse K. Şi cum argumentează ei?
   - Afirmaţia lor, spuse preotul, se bizuie pe nerozia paznicului. Se spune că el nu cunoştea interiorul Legii, ci numai drumul pe care trebuia să-l facă întruna, în faţa porţii. Comentatorii socotesc drept puerilă părerea lui despre interior şi consideră că paznicul însuşi se teme de lucrurile cu care vrea să-l înspăimânte pe om; ba spun că se teme chiar mai mult decât omul, căci acesta nu cere decât să intre, chiar după ce i s-a vorbit despre cumpliţii paznici ai porţilor dinlăuntru pe când paznicul porţii de afară nu vrea să intre, sau cel puţin nu ni se vorbeşte despre o asemenea dorinţă.
    Alţii spun, ce-i drept, că el probabil a intrat, din moment ce-a fost primit în slujbă şi că numirea lui nu putea să se facă decât în interior. Dar li se poate răspunde, pe bună dreptate, că putea la fel de bine să fie numit din interior fără ca el să fi intrat vreodată şi că, oricum, n-ar fi putut să meargă prea departe, fiindcă nu putea suporta privirea celui de-al treilea paznic. De altfel, nu se spune nicăieri că în decursul numeroşilor ani cât a aşteptat omul, paznicul porţii ar fi povestit vreodată ceva despre interiorul Legii, cu excepţia cuvintelor despre paznicii dinăuntru.
    Fireşte, s-ar putea să nu fi avut voie să vorbească, dar nici despre interdicţia aceasta nu ni se pomeneşte nimic. Se poate deci conchide că el nu cunoaşte nici înfăţişarea, nici semnificaţia interiorului şi că se înşală în privinţa lor. Dar se înşală şi în privinţa omului de la ţară, căci îi este inferior, fără să ştie. Că el îl tratează ca pe un inferior, se vede clar din numeroasele pasaje pe care ţi le mai aminteşti. Dar că în realitate îi este inferior, se vede la fel de clar din părerea pe care o exprim aici.
    Mai întâi, omul liber e superior celui constrâns. Iar omul care a venit, e într-adevăr liber, poate să se ducă unde îi place; numai poarta Legii îi este oprită, dar şi aceasta numai de-o singură persoană, de paznic. Dacă se aşază pe scăunel, lângă poartă, şi rămâne acolo toată viaţa lui, face asta voluntar; povestea nu pomeneşte nicăieri că ar fi fost constrâns. Pe câtă vreme paznicul porţii, dimpotrivă, e legat de postul său prin slujba pe care o are; el n-are dreptul să se îndepărteze în exterior şi, după cât se pare, nici să pătrundă în interior, chiar dacă ar vrea. Iar pe deasupra dacă, ce e drept, e în slujba Legii, n-o slujeşte decât în legătură cu poarta de afară; deci, efectiv numai pentru omul căruia îi e destinată poarta. Iată încă un motiv ca să vedem în el un subaltern.
    Şi e de presupus că ani întregi a făcut o muncă deşartă - o viaţă de om cum se zice - căci e spus că vine un om, prin urmare un bărbat în toată firea, ceea ce presupune că paznicul porţii a trebuit să aştepte multă vreme până să-şi îndeplinească slujba sau, mai precis, atât cât i-a plăcut omului care a venit când a vrut. Şi până şi sfârşitul slujbei lui depinde de omul venit, căci ea nu încetează decât la sfârşitul vieţii omului; iată deci că îi rămâne subordonat până la sfârşit.
    Iar textul accentuează clipă de clipă că paznicul porţii pare să ignore complet toate acestea. Comentatorii nu văd nimic de mirare în asta, căci paznicul porţii, după părerea lor, se înşală încă şi mai grav asupra unui punct, adică asupra propriei sale slujbe. Într-adevăr, nu spune el oare, la sfârşit: „Acum plec şi încui”?
    Dar la început se spune că poarta Legii era deschisă ca totdeauna, şi-atunci, dacă e deschisă „totdeauna”, adică independent de durata vieţii omului căruia îi era hărăzită, nici paznicul însuşi n-o poate închide. În privinţa aceasta părerile se împart. Unii spun că paznicul, când declară că va închide poarta, nu vrea să dea decât un răspuns, alţii că vrea să-şi sublinieze îndatorirea serviciului, alţii, în sfârşit, că vrea să-i stârnească omului o ultimă remuşcare, un ultim regret.
    Dar un mare număr de comentatori sunt de acord că el nu va putea să închidă poarta. Ei cred chiar că, la sfârşit cel puţin, paznicul porţii îi rămâne inferior omului şi în ceea ce priveşte cunoaşterea, căci omul vede strălucirea care răzbate prin porţile Legii, pe când paznicul rămâne mereu cu spatele spre poartă, în calitatea lui de paznic, şi nu mărturiseşte prin niciun cuvânt că ar fi observat vreo schimbare.
    - Toate aceste sunt bine justificate, spuse K după ce urmărise unele pasaje din explicaţiile preotului, repetându-le oi jumătate glas. Toate acestea sunt bine justificate; acum cred şi eu că paznicul e cel înşelat. Dar ele nu înlătură prima mea părere, care chiar coincide parţial cu cea dobândită acum. Într-adevăr, puţin importă dacă paznicul porţii vede clar sau nu. Eu spuneam că omul e înşelat. Dacă paznicul vede clar, ar putea exista anumite îndoieli; dar dacă paznicul e înşelat, atunci înşelarea lui se răsfrânge inevitabil şi asupra Omului. Atunci paznicul încetează de-a mai fi un înşelător, far pare atât de nerod, încât ar trebui alungat imediat din slujbă.
    Gândeşte-te că dacă eroarea în care se află nu-i dăunează lui cu nimic, în schimb ea e de-o mie de ori mai periculoasă pentru om.
    - Cu asta te loveşti de părerea contrarie, spuse preotul. Unii susţin că povestea nu-i dă nimănui dreptul să-l judece pe paznic. Oricum ne-ar părea, el rămâne tot un slujitor al Legii, aparţine deci Legii şi e scos de sub judecata omenească. Şi în cazul acesta trebuie, de asemenea, să nu-l mai socoteşti inferior omului. Căci numai faptul că e legat prin slujba sa de-o poartă a Legii - fie ea una singură - îl aşază incomparabil mai sus decât omul care trăieşte în lume, oricât de liber ar fi el.
    Omul abia vine la Lege, pe câtă vreme paznicul se află mai demult acolo. El e pus în slujbă de Lege; a te îndoi de demnitatea paznicului înseamnă a te îndoi de Lege.
    - Eu nu sunt de acord cu părerea aceasta, spuse K. şi clătină din cap. Căci, dacă o accepţi, trebuie să iei drept adevăr tot ce spune paznicul. Şi mi-ai arătat tu însuţi, pe larg, motivele pentru care un asemenea lucru nu e posibil.
    - Nu, spuse preotul, nu trebuie să iei drept adevăr tot ce spune paznicul, e de ajuns să socoteşti că e necesar.
    - Jalnică părere, spuse K.; ea face din minciună o lege a lumii.
   K. încheie astfel discuţia, dar fără să-şi spună şi ultima părere. Era prea obosit ca să poată adânci toate consecinţele poveştii, şi-apoi ea îi împingea mintea pe căi neobişnuite, îl îndemna spre locuri fantastice, mai potrivite pentru discuţiile tribunalului decât pentru el.
    Povestea iniţială se deformase, devenise de nerecunoscut, şi el nu dorea decât s-o uite; preotul îl suportă cu mult tact şi-i acceptă încheierea fără să spună un cuvânt, deşi nu se potrivea deloc cu propria lui părere.
    Continuară câteva clipe să se plimbe amândoi, tăcuţi. K. se ţinea pas cu pas de preot, căci bezna îl împiedica să recunoască drumul. Lămpiţa pe care o avea în mână se stinsese de mult. O clipă K. văzu licărind, chiar în faţa lui, statuia de argint a unui sfânt care pieri imediat în întuneric.
    Ca să nu depindă cu totul de preot, K. îl întrebă:
    - Am ajuns cumva lângă intrarea principală?
    - Nu, spuse preotul, suntem foarte departe de ea. Vrei să pleci de pe acum?
    Deşi în clipa aceea se gândea la cu totul altceva, K. răspunse imediat:
    - Sigur, trebuie să plec. Sunt procuristul unei bănci şi sunt aşteptat acolo; am venit doar ca să-i arăt catedrala unuia dintre clienţii noştri străini.
    - Bine, du-te atunci, spuse preotul şi-i întinse mâna.
    - Dar nu mă pot descurca singur în bezna aceasta, spuse K.
    - Caută să ajungi la peretele din stânga, spuse preotul, şi mergi de-a lungul lui, fără să-l părăseşti; ai să găseşti o ieşire.
    Abia se depărtase preotul cu câţiva paşi, când K. îi strigă cu glas tare:
    - Mai aşteaptă, te rog!
    - Aştept, spuse preotul.
    - Nu mai doreşti nimic de la mine? întrebă K.
    - Nu, spuse preotul.
    - Adineauri erai atât de binevoitor, spuse K. îmi explicai tot, şi acum mă laşi, de parcă nici nu ţi-ar păsa de mine.

.........................................................................