Procesul, Franz Kafka

...........................................................
                            2-5

             Privindu-l pieziş pe student,  se gândi cum ar putea să-l alunge cât mai repede de-acolo; de-aceea se simţi întrucâtva satisfăcut când studentul, enervat fără doar şi poate de umbletul lui care degenera uneori în tropăit, îi spuse:

    - Dacă eşti nerăbdător, nu te împiedică nimeni să pleci. Ai fi putut s-o faci mai de mult şi nimeni nu ţi-ar fi regretat lipsa; ar fi trebuit s-o ştergi de cum am intrat eu, şi încă rapid.

    Cu toată furia pe care o manifesta, izbucnirea studentului mai vădea în ea şi întreaga aroganţă a viitorului funcţionar al justiţiei care îi vorbeşte unui acuzat rău-văzut. 

    K. se opri chiar lângă el şi-i spuse zâmbitor:

    - Sunt nerăbdător, e drept, dar cel mai uşor mijloc de a-mi calma nerăbdarea e s-o ştergi de-aici. Dacă ai venit să studiezi - căci am auzit că eşti student - atunci îţi cedez cu plăcere locul şi plec cu femeia. Pesemne că va trebui să mai studiezi mult până să ajungi judecător; nu prea mă pricep eu la treburile voastre judiciare, dar cred că nu sunt suficiente numai discursurile grosolane pe care ştii să le ţii cu atâta neruşinare.

    - Nu trebuia lăsat liber, spuse studentul ca şi cum i-ar fi dat femeii o explicaţie pentru cuvintele jignitoare ale lui K. A fost o greşeală, i-am spus judecătorului de instrucţie, între interogatorii, trebuia măcar ţinut în camera lui. Sunt momente când nu-l mai înţeleg deloc pe judecător.

    - Mai lasă vorbele, spuse K. întinzând mâna spre femeie. Dumneata, vino cu mine.
    - Aşa! spuse studentul. Nu, nu, pe ea n-o s-o ai.
    Şi, cu o putere pe care nimeni nu i-ar fi bănuit-o, ridică într-o singură mână femeia, apoi, cu spatele încovoiat, porni spre uşă, privindu-şi drăgăstos povara.
    Deşi plecarea aceasta vădea neîndoielnic o oarecare frică faţă de K., studentul avu totuşi îndrăzneala să-l aţâţe şi mai mult, mângâind şi ciupind cu mâna liberă braţul femeii. K. alergă după el câţiva paşi, gata să-l înşface şi, la nevoie, să-l sugrume, dar spălătoreasă îi spuse:
    - Nu-i nimic de făcut, judecătorul de instrucţie a trimis după mine. N-am voie să merg cu dumneata - şi-şi trecu palma peste faţa studentului - pocitania asta n-o să-mi dea drumul.
    - Şi dumneata nu vrei să fii eliberată? strigă K. punând pe umărul studentului o mână pe care acesta încercă s-o apuce cu dinţii.
    - Nu, nu, strigă femeia, împingându-l cu amândouă mâinile pe K., nu, nu, mai ales asta nu! Ce gândeşti? Aş fi pierdută! Lasă-l, te rog, lasă-l! Studentul nu face decât să îndeplinească ordinul judecătorului de instrucţie şi să mă ducă la el.
    - S-o şteargă dracului, atunci; iar pe dumneata să nu te mai văd niciodată, spuse K. înnebunit de dezamăgire şi-trase studentului un pumn în spate, de-l făcu să se clatine.
    Dar studentul, fericit că nu căzuse, începu doar să ţopăie şi mai repede cu povara lui în braţe.
    K. porni încet după ei; îşi dădea seama că asta fusese prima înfrângere de netăgăduit pe care o suferise din partea oamenilor justiţiei. Dar n-avea de ce să se teamă: suferise înfrângerea numai fiindcă provocase lupta. Dacă ar rămâne acasă şi şi-ar duce viaţa obişnuită, ar fi atunci de-o mie de ori superior fiecăruia dintre ei şi-ar putea să-i măture din drum cu o simplă lovitură de picior. Şi îşi imagina frumoasa scenă plină de grotesc pe care ar crea-o, de pildă, priveliştea studentului acestuia jalnic, a mucosului acestuia umflat de orgoliu, a pocitaniei acesteia purtătoare de barbă, stând în genunchi la patul Elsei şi împreunându-şi mâinile ca să ceară iertare.
    Imaginea îi plăcu atât de mult lui K. încât îl hotărî, dacă va avea vreodată prilejul, să-l ducă neapărat pe student la Elsa.
    Din curiozitate, K. alergă spre uşă; voia să vadă încotro era dusă femeia, căci studentul n-avea s-o poarte totuşi în braţe, pe străzi. Dar nu trebui să-i caute prea mult; chiar în faţa uşii se zărea o scară îngustă, de lemn, care probabil că ducea spre pod (din pricina unei cotituri, nu i se vedea capătul de sus). Pe scara aceasta pornise studentul cu femeia în braţe, şi urca încet, răsuflând greu, căci alergătura de până atunci îl obosise.
    Femeia îi făcu lui K. un semn cu mâna şi căută să-i arate, ridicând de câteva ori din umeri, că nu e deloc vinovată pentru răpire, dar gesturile ei nu exprimau prea mult regret.
    K. o privi fără expresie, ca pe o necunoscută; nu voia nici să-şi arate decepţia, nici să lase să se vadă că ar putea uşor s-o învingă.
    Cei doi dispăruseră şi K. tot mai stătea singur în uşă. Era nevoit să recunoască acum nu numai că femeia îl înşelase, dar şi că-l minţise dublu spunându-i că e dusă la judecătorul de instrucţie; doar n-avea să stea şi s-o aştepte judecătorul de instrucţie într-un pod! Scara de lemn nu putea să explice nimic, oricât ar fi fost întrebată. Apoi K. observă un bilet prins în perete, la capătul scării, şi grăbindu-se într-acolo citi următorul aviz, scris cu stîngăcie, parcă de-o mână de copil: „Scara spre birourile judiciare”.
    Birourile tribunalului se aflau deci aici, în podul unei clădiri cu apartamente şi camere de închiriat!
    Instalarea aceasta nu prea avea darul să insufle respect, şi nimic nu putea fi mai liniştitor pentru un acuzat decât să vadă cât de puţine resurse băneşti stăteau la dispoziția acestui tribunal care era nevoit să-şi adăpostească birourile acolo unde locatarii casei, ei înşişi cât se poate de săraci, își aruncau zdrenţele inutile. La drept vorbind, n-ar fi fost exclus ca tribunalul să aibă destui bani, dar funcţionarii să se repeadă asupra lor înainte de-a putea fi utilizaţi în scopuri judiciare.
    După experienţa de până acum a lui K., lucrul acesta părea chiar foarte posibil, dar o asemenea decădere a justiţiei, deşi oarecum înjositoare pentru un acuzat, era în fond şi mai liniştitoare decât ar fi fost sărăcia justiţiei. K. înţelese acum că justiţia se jenase să cheme acuzatul într-un pod, la primul interogatoriu, şi preferase să-l deranjeze în propria lui casă.
    Câtă superioritate avea K. faţă de-un judecător instalat într-un pod, el care la bancă avea o cameră mare, cu vestibul, prevăzută cu o fereastră imensă prin care putea să privească în piaţa cea mai animată a oraşului! În schimb nu se bucura, fireşte, de venituri suplimentare provenite din mită sau din fraudă şi nici nu-i putea cere omului de serviciu să-i aducă în braţe o femeie la el în birou.
    Dar la asemenea bucurii K. renunţa cu plăcere, cel puţin în viaţa aceasta.
    K. se mai afla încă pironit în faţa avizului când un bărbat urcă scara, se uită prin uşa deschisă în camera din care se zărea sala de şedinţe şi-l întrebă, în cele din urmă, dacă nu văzuse cu câteva clipe mai înainte o femeie.
    - Dumneata eşti aprodul, nu-i aşa? îl întrebă K.
    - Sigur, îi răspunse omul, dar dumneata nu eşti acuzatul K.? Acum te recunosc şi eu. Fii binevenit.
    Şi-i întinse mâna, spre marea mirare a lui K.
    - Astăzi nu e şedinţă, adăugă omul, văzându-l că tace.
    - Ştiu, spuse K privind costumul civil al aprodului - omul nu purta altă insignă profesională în afara celor doi nasturi auriţi, care păreau smulşi de pe o veche manta ofiţerească şi cusuţi lângă ceilalţi nasturi ai hainei. Am vorbit cu soţia dumitale, acum o clipă; însă nu mai e aici, studentul a dus-o la judecătorul de instrucţie.
    - Zău aşa, spuse aprodul, tot timpul mi-o ia câte cineva, Şi doar azi e duminică. Nu sunt obligat să fac niciun fel de serviciu, dar mă trimit tot timpul cu fel de fel de comunicări inutile, numai ca să mă îndepărteze de aici. Şi mai au grija, pe deasupra, să nu mă trimită prea departe, ca să mai pot spera că am să mă întorc la timp. Iar eu mă grăbesc cât pot, îmi strig comunicarea, prin uşa întredeschisă, celui la care sunt trimis, fac asta gâfâind, aşa că bietul om abia dacă pricepe despre ce-i vorba, şi mă întorc cât pot de repede. Dar studentul a ajuns şi mai repede decât mine, fiindcă drumul lui e mai scurt; el n-a avut decât să coboare scara podului. Dacă aş fi fost mai puţin sclav, de multă vreme l-aş fi strivit de perete, aici, lângă aviz. Visez asta tot timpul. Îl şi văd aici, pe podea, stâlcit, cu braţele întinse, cu degetele răşchirate, cu picioarele lui strâmbe, în mijlocul petelor de sânge care se întind în jur. Dar până acum totul n-a rămas decât un vis.
    - Şi altă soluţie nu mai există? întrebă K. zâmbind.
    - Nu văd alta, răspunse aprodul. Şi acum e şi mai rău: până azi se mulţumea s-o ducă pe nevastă-mea la el, dar acum, aşa cum mă aşteptam de mult, i-o duce şi judecătorului de instrucţie.
    - Soţia dumitale nu e deloc vinovată pentru tot ce se întâmplă? întrebă K. încercând cu greu să se stăpânească, într-atât de tare îl rodea şi pe el gelozia.
    - Ba este, sigur că este, răspunse aprodul. Ea e cea mai vinovată. Ea i s-a aruncat de gât. El se dă în vânt după toate fustele. Numai în casa asta a fost zvârlit pe uşă din cinci apartamente în care se strecurase. Ce-i drept, nevastă-mea e cea mai frumoasă femeie din tot imobilul şi tocmai eu n-am posibilitatea să mă apăr.
    - Dacă e aşa, spuse K., fireşte că nu-i nimic de făcut.
    - Şi de ce nu? întrebă aprodul. Ar trebui să-i trag într-o bună zi studentului, care e un laş, o asemenea mamă de bătaie, când ar încerca să se atingă de nevastă-mea, încât să nu mai îndrăznească altă dată. Dar eu n-am dreptul şi nimeni nu vrea să-mi facă plăcerea asta, căci toţi se tem de puterea lui. Numai un om ca dumneata ar putea.. .
    - De ce tocmai eu? întrebă K. mirat.
    - Păi fiindcă dumneata eşti acuzat, răspunse aprodul.
    - Fireşte, spuse K., dar tocmai fiindcă sunt acuzat trebuie să mă tem ca nu cumva să se răzbune influenţând, dacă nu deznodământul procesului, cel puţin mersul anchetei.
    - Sigur, spuse aprodul ca şi cum punctul de vedere al lui K. Ar fi fost la fel de just ca şi al lui. De regulă însă la noi nu se intentează procese care să nu ducă la nimic.
    - Nu sunt de părerea dumitale, spuse K., dar asta n-o să mă împiedice să mă ocup de student când se va ivi prilejul.
    - Ţi-aş fi foarte recunoscător, spuse aprodul oarecum ceremonios, deşi nu prea părea să creadă că visul lui cel mai scump s-ar putea realiza.
    - Poate că mai există şi alţi funcţionari aici care ar merita acelaşi lucru, spuse K. Poate că toţi l-ar merita.
    - Sigur, sigur, răspunse aprodul ca şi cum ar fi fost vorba despre ceva de la sine înţeles.
    Apoi îl privi cu mai multă încredere pe K., lucru pe care nu-l făcuse până atunci, deşi se purtase atât de prietenos, şi adăugă:
    - Toată lumea se răzvrăteşte acum.
    Dar discuţia părea că-i devenise neplăcută, căci o întrerupse spunând:
    - Trebuie să mă prezint la birou. Vrei să vii cu mine?
    - N-am ce căuta acolo, spuse K.
    - Poţi să vizitezi birourile; nimeni n-o să se ocupe de dumneata.
    - E ceva care merită să fie văzut? întrebă K., şovăind încă, deşi grozav ar fi vrut să accepte.
    - De, spuse aprodul, credeam că o să te intereseze.
    - Fie, spuse K. în cele din urmă. Merg cu dumneata.
    Şi începu să urce scara, mult mai grăbit decât aprodul.
    La intrare, fu cât pe-aci să cadă, căci mai exista o treaptă dincolo de prag.
    - Aici nu se ţine seama de public, spuse el.
    - Nu se ţine deloc seama, spuse aprodul, priveşte numai sala de aşteptare.
    Sala de aşteptare era un gang destul de lung din care dădeau, spre diverse împărţituri ale podului, mai multe uşi grosolane. Deşi lumina zilei nu pătrundea pe nicăieri direct, întunericul nu era totuşi complet, căci, în loc să fie despărţite de gang printr-un perete ermetic, multe birouri aveau în partea aceasta doar un soi de grilaje din scânduri care lăsau să intre un pic de lumină şi prin care se putea vedea ici-colo câte un funcţionar scriind la masa lui, sau stând în picioare lângă ochiurile grilajului şi observând oamenii din gang.
    Probabil fiindcă era duminică, în sala de aşteptare se afla un public destul de restrâns, care părea într-adevăr foarte modest; aşezaţi la distanţe aproape egale, pe băncile de lemn puse de-o parte şi de alta a gangului, toţi oamenii aceştia erau îmbrăcaţi neglijent, deşi cei mai mulţi dintre ei, judecând după fizionomie, după ţinută, după felul cum îşi tăiau barba şi după multe alte semne sigure, dar greu de observat, aparţineau păturilor de sus ale societăţii.
    Fiindcă nu existau cuiere, fiecare îşi pusese pălăria pe bancă, urmând fără doar şi poate exemplul celor veniţi mai înainte. Când îi văzu intrând pe K. şi pe aprod, cei aşezaţi mai aproape de uşă se ridicară să-i salute, iar ceilalţi se socotiră şi ei datori să facă acelaşi lucru, aşa că la trecerea celor doi nou-veniţi se ridicară toţi.
    De altfel, nimeni nu se ridică de tot; stăteau toţi cu spinările încovoiate şi cu genunchii îndoiţi şi semănau leit cu cerşetorii de pe străzi.
    K. aşteptă o clipă să-l ajungă din urmă aprodul şi-i spuse:
    - Câte umilinţe trebuie să fi îndurat!
    - Da, spuse aprodul, sunt acuzaţi; toţi oamenii pe care îi vezi aici sunt acuzaţi.
    - Adevărat? spuse K. Atunci sunt colegii mei.
    Şi adresându-se celui mai apropiat de el, un bărbat înalt, slab şi aproape cărunt, îl întrebă politicos:
    - Ce aşteptaţi aici, domnule?
    Dar întrebarea lui pusă pe neaşteptate îl tulbură pe cel căruia îi era adresată şi avu un efect cu atât mai penibil cu cât se vedea bine că omul avea destulă experienţă, că oriunde în altă parte ar fi ştiut să se stăpânească şi n-ar fi renunţat uşor la superioritatea dobândită asupra altora.
    Aici însă, nu ştiu să răspundă unei întrebări atât de simple şi începu să-i privească pe ceilalţi de parcă ei ar fi fost obligaţi să-i sară în ajutor, şi nimeni n-ar fi putut să-i pretindă un răspuns atâta vreme cât ajutorul cerut nu-i venea. Atunci interveni aprodul şi-i spuse, ca să-l liniştească şi să-i dea curaj:
    - Dumnealui te-a întrebat numai ce aştepţi. Răspunde-i.
    Vocea aprodului, fără îndoială mai familiară pentru cel întrebat, avu un efect mai bun:
    - Aştept, începu omul, şi se opri deodată.
    Era vădit că-şi alesese începutul acesta ca să răspundă mai exact la întrebare, dar nu mai ştia cum să continue. Câţiva acuzaţi se apropiară şi ei, înconjurând grupul; aprodul le spuse:
    - Ştergeţi-o de aici. Lăsaţi trecerea liberă.
    Ei se dădură puţin înapoi, fără să se întoarcă la vechile locuri. Între timp, cel întrebat avusese răgaz să-şi vină în fire, şi chiar zâmbi când răspunse:
    - Am înaintat acum o lună nişte întâmpinări tribunalului şi aştept rezolvarea lor.
    - Se pare că-ţi dai multă silinţă, spuse K.
    - Îmi dau, răspunse omul; doar e procesul meu.
    - Nu toată lumea gândeşte ca dumneata, spuse ; iată, şi eu, de pildă, sunt acuzat; dar, pe cât e de adevărat că-mi doresc mântuirea sufletului, pe-atât e de adevărat că n-am făcut niciodată întâmpinări şi nici n-am întreprins nimic asemănător. Crezi că sunt necesare?
    - Nu ştiu precis, spuse omul, din nou descumpănit.
    Credea, vizibil, că întrebarea îi fusese pusă în glumă; ar fi preferat fără doar şi poate să-şi repete primul răspuns de teamă să nu mai facă vreo greşeală, dar în faţa privirii nerăbdătoare a lui K. se mulţumi să spună:
    - Eu, unul, am făcut propunerile de probe.
    - Nu prea pari să crezi că aş fi acuzat, spuse K.
    - Ba vă cred, domnule, cum să nu vă cred! făcu omul, dându-se puţin la o parte, dar în vocea lui răsuna mai mult teama decât convingerea.
    - Deci, nu mă crezi? întrebă K.
    Şi, provocat fără voia lui de purtarea umilă a celuilalt, îl apucă de braţ, vrând parcă să-l convingă cu forţa. Nu voia să-i facă niciun rău şi abia dacă îl atinsese, dar omul ţipă de parcă l-ar fi apucat nu cu două degete, ci cu un cleşte înroşit în foc.
    Ţipătul acesta ridicol îl dezgustă cu totul pe K.; la urma urmei cu atât mai bine dacă omul nu credea că e acuzat; poate chiar că îl socotea şi pe el judecător; şi, în semn de rămas bun, îl strânse şi mai tare, îl împinse până la bancă, apoi porni mai departe.
    - Majoritatea acuzaţilor este grozav de sensibilă, spuse aprodul.
    Aproape toţi cei aflaţi în spatele lor se strânseseră în jurul omului, care încetase să ţipe, şi păreau că-l interoghează amănunţit asupra incidentului. K. văzu apoi venind spre el un gardian, uşor de recunoscut mai ales după sabia a cărei teacă, judecând cel puţin după culoare, părea făcută din aluminiu. Pe K. îl mira atât de tare teaca aceasta, încât o pipăi chiar, ca să-şi dea mai bine seama din ce era făcută,
    Gardianul, care fusese atras de ţipetele acuzatului, întrebă ce se întâmplase. Aprodul încercă” să-l liniştească prin câteva cuvinte, dar gardianul declară că trebuie să cerceteze personal cele întâmplate, salută si porni cu paşi grăbiţi şi mărunţi; fără îndoială că guta îl silea să calce atât de mărunt.
    K. uită curând şi de gardian şi de ceilalţi căci descoperi, pe la jumătatea gangului, un loc de trecere fără uşă, care i-ar fi îngăduit să cotească spre dreapta. Îl întrebă deci pe aprod dacă pe-acolo era drumul cel bun; aprodul îi răspunse dând din cap afirmativ, şi K. porni imediat spre dreapta. Îl plictisea nespus faptul că era mereu nevoit să meargă cu un pas sau doi înaintea aprodului, căci felul acesta de-a merge putea sa facă să se creadă, cel puţin aici, că ar fi un inculpat dus la anchetă. De aceea se oprea deseori ca să-l aştepte pe aprod, dar el rămânea imediat ceva mai în urmă.
    Ca să pună capăt plictiselii pricinuite de felul cum mergeau, K. sfârşi prin a spune:
    - Am văzut destul; acum aş dori să plec.
    - Încă n-ai văzut tot, spuse aprodul cu o candoare dezarmantă.
    - Nu ţin deloc să văd tot, spuse K. simţindu-se, de altfel, într-adevăr obosit. Vreau să plec. Cum se ajunge la ieşire?
    - Nu cumva te-ai şi rătăcit? îl întrebă aprodul, mirat; n-ai decât să coteşti la dreapta şi să mergi de-a lungul gangului, până la ieşire.
    - Vino cu mine, spuse K.; arată-mi drumul, să nu mă mai rătăcesc. Sunt atâtea drumuri pe-aici!
    - Păi ăsta e singurul drum, spuse aprodul în al cărui glas începuse să se simtă o urmă de reproş. Nu pot să mă întorc cu dumneata, trebuie să raportez îndeplinirea serviciului şi am pierdut şi aşa o mulţime de timp din cauza dumitale.
    - Hai cu mine! strigă K. atât de tăios de parcă, în sfârşit, l-ar fi prins pe aprod cu minciuna.
    - Nu striga aşa, îi şopti aprodul. Aici sunt birouri pretutindeni. Dacă nu vrei să te întorci singur, mai mergi puţin cu mine sau aşteaptă-mă aici până raportez de îndeplinire şi-atunci te însoţesc cu plăcere.
    - Nu, nu! strigă K., eu nu aştept; trebuie să vii cu mine, imediat.
    K. nu avusese încă timp să cerceteze încăperea în care se afla; abia când văzu deschizându-se una din numeroasele uşi de lemn care îl înconjurau, privi mai atent în jurul său. În uşa aceea se ivi o fată, atrasă fără îndoială de tonul ridicat cu gare vorbise mai adineauri, şi-l întrebă:
   - Ce doreşte domnul?
    În spatele ei se zărea, departe, în semiîntunericul încăperii, un bărbat care se apropia şi el. K. se uită la aprod; individul acesta îi declarase că nimeni n-o să se ocupe de el şi iată că se şi pomenise cu doi funcţionari; încă puţin şi toţi funcţionarii justiţiei aveau să dea buzna peste el ca să-l întrebe ce făcea acolo.
    Singura explicaţie plauzibilă a prezenţei lui ar fi fost faptul că era acuzat şi că dorea să afle data viitorului interogatoriu; dar tocmai explicaţia aceasta nu voia s-o dea, mai ales că nu corespundea realităţii, căci venise acolo din curiozitate sau - ceea ce ar fi fost şi mai greu de explicat - venise mânat de dorinţa de-a constata dacă justiţia era la fel de respingătoare înlăuntrul ei pe cât era în formele de manifestare exterioară; şi i se părea că avusese dreptate în presupunerile lui; mai departe nu voia să meargă; îi era de ajuns, se simţea destul de opresat de cele văzute până atunci; n-ar mai fi fost în stare să facă faţă situaţiei dacă ar fi întâlnit pe vreunul dintre funcţionarii superiori care puteau să se ivească oricând, la prima uşă ieşită în cale; acum voia să plece, să plece cu aprodul sau, la nevoie, singur.
    Dar tăcerea lui pesemne că era neobişnuită, căci fata şi aprodul începuseră să-l vadă dintr-o clipă în alta suferind o transformare profundă, al cărei spectacol nu voiau să-l piardă; omul pe care K. îl văzuse de departe ajunsese şi el lângă uşă şi, cu palmele sprijinite de bârna de sus a pervazului, se balansa pe vârful picioarelor ca un spectator care şi-a pierdut răbdarea.
    Fata, dându-şi cea dintâi seama că atitudinea lui K. se datora unei uşoare indispoziţii, îi aduse un scaun şi-l întrebă:
    - Nu vrei să stai jos?
   K. se aşeză imediat şi, ca să se ţină mai bine, îşi sprijini coatele de cele două rezemătoare ale scaunului.
    - Eşti un pic ameţit, nu-i aşa? îl întrebă fata.
    K. îi vedea acum faţa, aproape lipită de-a lui şi având întipărită pe ea expresia aceea severă pe care o au multe femei în floarea tinereţii.
    - Nu te nelinişti, îi spuse fata, ameţeala dumitale nu-i deloc neobişnuită; aproape orice om face o asemenea criză când calcă pentru prima dată pe-aici. E prima dată nu-i aşa? Atunci, sigur, totul e foarte firesc. Soarele grozav de tare şi bârnele acoperişului sunt încinse; din cauza asta aerul devine greu şi apăsător. Nu prea e un loc potrivit pentru birouri, cu toate avantajele pe care, altminteri, le-ar putea avea. Uneori, în zilele când au loc şedinţele maj mari - şi asta se întâmplă destul de des - aerul devine aproape irespirabil. Şi dacă te mai gândeşti că aproape toţi locatarii vin să-şi întindă rufele aici - doar nu poţi să le interzici asta cu desăvârşire - atunci n-o să te mai miri ca ți s-a făcut rău. Dar pâna la urma te obişnuieşti perfect cu atmosfera locului. Când o să revii a doua sau a treia oară, aproape că n-ai să mai simţi cât de apăsător e aerul; nu te simţi de pe acum mai bine?
    K. nu-i răspunse; faptul că se afla la cheremul oamenilor acestora, datorită slăbiciunii lui subite, îi dădea o senzaţie penibilă; de altfel, de când aflase cauza ameţelii nu se simţea mai bine, ba, dimpotrivă, îi era chiar ceva mai rău.
    Fata observă imediat cum stau lucrurile şi, ca să-l mai învioreze puţin, luă un fel de harpon, pus acolo, lângă perete, şi deschise cu el lucarna aflată exact deasupra lui K. şi care dădea afară, la aer liber. Dar prin lucarnă căzu atâta funingine, încât fata o închise imediat şi trebui să şteargă cu batista ei mâinile lui K., prea slăbit ca să facă el însuşi acest efort; K. ar fi rămas cu plăcere acolo, pe scaun, aşteptând liniştit să-i revină puterile ca să poată pleca, şi asta s-ar fi întâmplat cu atât mai repede cu cât nimeni nu s-ar fi ocupat de el.
    Dar, dinadins parcă, fata îi spuse tocmai atunci:
     - Aici nu poţi rămâne; împiedici circulaţia.
    K. ridică din sprâncene ca şi cum ar fi vrut să întrebe ce fel de circulaţie ar fi putut împiedica.
    - Am să te duc la infirmerie, dacă vrei; ajută-mă, te rog, îi spuse ea omului din uşă, care se apropie imediat.
    Dar K. nu voia să fie dus la infirmerie; tocmai asta ţinea să evite: să nu fie dus mai departe, căci fiecare pas făcut în interiorul clădirii nu putea decât să-l facă să se simtă şi mai rău.
    - Acum pot să merg, spuse el şi se ridică cu greu, anchilozat cum era de îndelungata şedere pe scaun.
    Dar nu izbuti să se ţină pe picioare.
    - Nu merge, recunoscu el, clătinând din cap.
    Şi se aşeză din nou, oftând. Îsi aminti apoi de aprodul care l-ar fi putut conduce cu atâta uşurinţă, dar aprodul probabil de mult, căci oricât îl căută K. din ochi lângă şi oarbatul din faţa lui, nu izbuti să-l zărească.
    - Cred, spuse bărbatul - care altminteri era elegant îmbrăcat şi se remarca mai ales prin vesta lui cenuşie, ale cărei colţuri ascuţite se terminau în coadă de rândunică - cred că starea dumnealui se datoreşte atmosferei de-aici; cel mai bun lucru deci, pentru domnia-sa ca şi pentru noi, ar fi nu atât să-l ducem la infirmerie cât, mai ales, să-l scoatem din birouri.
    - Aşa e! strigă K. şi, de bucurie, aproape că nu-l mai lăsă pe celălalt să vorbească; am să mă simt imediat mai bine; de altfel, nici nu mă simt atât de slăbit; am nevoie doar să mă țină cineva de subsuoară, n-o să vă dau prea multă bătaie de cap, şi-apoi drumul nu e prea lung; dacă mă duceţi până la uşă şi mă aşez pe trepte, îmi revin imediat. Mă miră foarte mult slăbiciunea asta a mea, căci până acum n-am mai avut niciodată asemenea stări. Ca funcţionar, sunt şi eu obişnuit cu aerul greu din birouri, dar aici, după cum singuri spuneţi, e într-adevăr exagerat. Vreţi să fiţi buni şi să mă conduceţi un pic? Mă apucă ameţeala şi mi se face rău când mă ridic singur.
    Şi-şi ridică umerii ca să poată fi mai uşor apucat de subsuori.
    Dar bărbatul, neținând seama de rugămintea lui, rămase locului, cu amândouă mâinile vîrâte în buzunare, şi începu să râdă zgomotos:
    - Vezi că ghicisem? îi spuse el fetei. Dumnealui numai aici nu se simte bine; în altă parte e perfect sănătos.
    Fata zâmbi şi ea, dar îl lovi uşurel pe bărbat peste braţ, cu vârfurile degetelor, ca şi cum şi-ar fi permis să meargă prea departe cu gluma faţă de K.
    - Dar ce-ţi închipui?! spuse bărbatul continuând să râdă; nu vreau altceva decât să-l conduc pe dumnealui.
     - Atunci e bine, spuse fata aplecându-şi o clipă capul drăgălaş. Nu da importanţă râsului, adăugă ea adresându-i-se lui K., pe când acesta, din nou întristat, privea fix înainte şi nu părea să aibă nevoie de explicaţii. Domnul - dă-mi voie să ţi-l prezint (domnul făcu semn cu mâna că e de acord), domnul e funcţionarul nostru cu informaţiile. El dă inculpaţilor toate informaţiile de care au nevoie, şi, cum metodele noastre de procedură nu sunt prea cunoscute populaţiei, i se cer foarte multe informaţii. El are răspunsuri la toate întrebările. N-ai decât să-l pui la încercare, dacă doreşti. În aceasta constă, în primul rând, superioritatea lui. Dar mai e şi foarte elegant. Noi (şi când spun „noi” înţeleg ceilalţi funcţionari) ne-am gândit că funcţionarul cu informaţii trebuie îmbrăcat foarte elegant ca să facă impresie bună, căci totdeauna inculpaţii au mai întâi a face cu el. Noi, ceilalţi suntem, vai! mult mai prost îmbrăcaţi; uită-te la mine şi ai să-ti dai imediat seama, moda nu ne interesează deloc; de altfel, n-ar avea niciun rost să ne cheltuim banii pe îmbrăcăminte când stăm aproape tot timpul în birouri, ba chiar şi dormim acolo. Dar, cum îţi spuneam, pentru funcţionarul nostru cu informaţiile am socotit că un costum frumos e absolut necesar. Din păcate însă, administraţia, cam ciudată în privinţa asta, n-a vrut să procure ea costumul; atunci am făcut noi o colectă - inculpaţii au contribuit şi ei - şi aşa am putut să-i cumpărăm colegului nostru frumosul costum pe care îl vedeţi şi încă vreo câteva în plus. Ar avea deci cu ce să facă o impresie bună, dacă n-ar strica totul cu râsul acesta care sperie oamenii.
    - Aşa e felul meu, spuse ironic funcţionarul cu informaţiile ; dar nu prea văd, domnişoară, ce nevoie ai să-i povesteşti dumnealui, sau mai bine zis să-i vâri pe gât toate  intimităţile noastre, căci nu ţine deloc să le afle; priveşte-l: e cu totul absorbit de propriile lui treburi.
    K. nu mai avea chef nici măcar să-l contrazică; poate că j intenţia fetei fusese foarte bună; poate că ea urmărise doar să-l distreze ca să-i dea timp să-şi revină, dar, oricum, îşi ratase scopul.
    - Trebuia să-i explic râsul dumitale, spuse fata. Era jignitor.
    - Cred că domnul mi-ar ierta jigniri mult mai grave, dacă l-aş conduce la ieşire.
    K. nu mai spuse nimic, nici nu-şi ridică măcar privirea; admitea să se vorbească despre el ca despre un obiect; ba chiar prefera să fie aşa, dar, deodată, simţi mâna funcţionarului pe un braţ şi mâna fetei pe celălalt.
    - Hai, ridică-te, om slab, spuse funcţionarul cu informaţiile.
    - Vă mulţumesc foarte mult, la amândoi, spuse K plăcut surprins, apoi se ridică încet si puse el însuşi mâinile celor doi la locul unde avea mai multă nevoie de sprijin.
    - Ai putea crede, îi şopti fata la ureche pe când se i apropiau de gang, ai putea crede că ţin cu tot dinadinsul să ţi-l înfăţişez într-o lumină bună pe funcţionarul nostru cu informaţiile; n-ai decât să crezi ce vrei, eu nu caut decât să spun adevărul; să ştii că n-are deloc inimă rea; nu-l obligă nimeni să conducă până la ieşire inculpaţii care nu se simt bine şi totuşi, după cum vezi, face bucuros asta; poate că niciunul dintre noi n-are inimă rea; poate că am fi dispuşi să ajutăm pe toată lumea, dar, ca funcţionari judiciari, dăm adesea impresia că suntem oameni răi şi că nu vrem să ajutăm pe nimeni. Lucrul acesta mă face literalmente să sufăr.
    - Nu vrei să te aşezi puţin aici? întrebă funcţionarul cu informaţiile.
    Ajunseseră în gang, chiar în faţa inculpatului cu care K. vorbise la venire.
    K. aproape roşi la gândul că e nevoit să se arate într-un asemenea hal omului în faţa căruia stătuse mai adineauri atât de drept; acum, îl sprijineau două persoane; funcţionarul cu informaţiile îi ducea şi pălăria, învârtind-o întruna pe vârful degetelor; părul i se zburlise şi-i atârna peste fruntea plină de sudoare.
    Dar inculpatul părea că nu observă nimic din toate acestea; stătea umil, în picioare, în faţa funcţionarului cu informaţiile - care parcă nici nu-l vedea - şi căuta să-şi scuze prezenţa.
    - Ştiu, spuse el, că astăzi nu se poate ocupa nimeni de rezolvarea cererii mele. Dar am venit, totuşi, gândindu-mă că aş putea să aştept aici; azi e duminică, am destul timp, şi nu deranjez pe nimeni.
    - Nu-i nevoie să te scuzi atâta, spuse funcţionarul cu informaţiile, grija dumitale e cât se poate de lăudabilă; fireşte, ocupi inutil un loc în sala de aşteptare, dar atâta timp cât asta nu mă deranjează, nu vreau să te împiedic să-ţi urmăreşti pas cu pas mersul procesului; când ai văzut, ca mine, atâţia inculpaţi care îşi neglijează în mod ruşinos îndatoririle, înveţi să fii răbdător cu oameni ca dumneata. Ia loc.
    - Aşa-i că ştie să le vorbească inculpaţilor? îi şopti lui K. fata.
    K. dădu din cap aprobator, dar tresări când îl auzi deodată pe funcţionarul cu informaţiile întrebându-l din nou:
    - Nu vrei să te aşezi puţin?
    - Nu, răspunse K., nu vreau să mă odihnesc aici.
    Şi spuse asta cu toată hotărârea, deşi în realitate ar fi vrut grozav să se aşeze.
    Se simţea cuprins parcă de rău de mare. Avea impresia că se află pe-un vapor, în mijlocul unei mări agitate, că apa năvăleşte cu furie izbind pereţii de lemn, că din adâncul gangului aude crescând un vuiet ca al unui val care, curând, o să-i treacă peste cap; i se părea că gangul se clatină şi că inculpaţii care aşteptau de-o parte şi de alta se ridicau şi se coborau ritmic. Din pricina aceasta, calmul fetei si al bărbatului care îl conducea părea şi mai de neînţeles. Soarta lui K. se afla în mâinile lor; dacă îi dădeau drumul avea să cadă ca o scândură.  Le simţea privirile tăioase aruncate ici-colo; le auzea paşii cadenţaţi, fără să-i poată urma, căci era aproape târât de cei doi.
    Până la urmă observă chiar că îi vorbeau, dar nu izbuti să înţeleagă nimic; auzea doar vuietul asurzitor care părea că umple tot spaţiul şi, prin el, un fel de şuierat ascuţit, ca de sirenă.
    - Mai tare, şopti el cu capul plecat, ruşinându-se de ceea ce spunea, căci ştia foarte bine că, în fond, cei doi vorbeau destul de tare.
    În sfârşit, ca şi cum zidul s-ar fi spart deodată, un val de aer proaspăt îi năvăli în faţă şi auzi spunându-se lângă el:
    - Mai întâi ţine să plece cu orice preţ şi apoi, când îi spui că ieşirea e aici, poţi să repeţi de sute de ori că tot nu se clinteşte.
    K. văzu atunci că se afla la ultima uşă, pe care fata i-o deschisese. Simţi cum îi revin, dintr-o dată, toate forţele şi, ca să guste cu o clipă mai devreme senzaţia libertăţii, trecu imediat pe prima treaptă şi-şi luă de-acolo rămas bun de la însoţitorii săi, care se aplecaseră spre el.
    - Vă mulţumesc foarte mult, repetă el.
    Le strânse mâna de câteva ori la rând şi se opri doar când: îşi dădu seama că însoţitorii lui, obişnuiţi cu atmosfera birourilor, suportau cu greu aerul ceva mai proaspăt care venea de pe scară. Cei doi abia mai puteau să răspundă şi dacă nu s-ar fi grăbit K. să închidă uşa, fata s-ar fi prăbuşit chiar.
    K. mai zăbovi o clipă acolo, îşi scoase oglinjoara din buzunar şi-şi aranjă părul, îşi luă pălăria care zăcea cu o treaptă mai jos - pesemne că acolo o aruncase funcţionarul cu informaţiile - şi coborî scara vioi, cu sărituri atât de mari, încât se sperie singur de transformarea aceasta atât de bruscă. Sănătatea lui solidă nu-i jucase niciodată asemenea farse. Nu cumva, tocmai când începuse să suporte destul de uşor plictiselile procesului, propriul lui trup voia să se răzvrătească şi să-i producă alte soiuri de plictiseli? Poate că ar trebui să se arate, cu prima ocazie, unui medic.
    În orice caz, îşi promitea ca pe viitor să-şi folosească mai bine duminicile.

                                                   BĂTĂUŞUL

                           Într-una  din zilele următoare, pe când K. traversa coridorul aflat între biroul lui şi scara principală - în seara aceea era ultimul care pleca acasă şi în toată banca nu mai rămăseseră decât doi oameni de serviciu ocupaţi cu expedierea corespondenţei la lumina rotundă a unui bec - auzi nişte gemete în dosul unei uşi unde fusese convins dintotdeauna că se afla o simplă cămăruţă pentru depozitarea vechiturilor.
    Mirat, K. se opri locului şi mai ascultă o dată, ca să fie sigur că nu se înşelase; o clipă, nu se mai auzi nimic, apoi gemetele reîncepură.
    Primul gând al lui K. fu să cheme pe vreunul dintre oamenii de serviciu, pentru cazul când ar avea nevoie de martor; dar se simţi cuprins de o curiozitate atât de puternică, încât împinse uşa care zbură, literalmente, în faţa lui. Aşa cum bănuise, acolo se afla o cameră pentru vechituri; pragul era ticsit de imprimate inutilizabile şi de călimări vechi, de lut, răsturnate pe podea; dar în mijlocul încăperii, la lumina unei luminări prinse de-un raft, stăteau trei bărbaţi cu spinările încovoiate din pricina tavanului scund.
    - Ce faceţi aici? întrebă K. pe care emoţia îl făcu să vorbească grăbit, dar aproape în şoaptă.
    Unul dintre ei, care părea că-i domină pe ceilalţi doi şi-i atrăsese de la bun început privirea, purta un soi de vestă din piele de culoare închisă, foarte decoltată şi care-i lăsa braţele descoperite. El nu-i răspunse nimic. Dar ceilalţi doi strigară:
    - O să fim bătuţi, domnule, fiindcă te-ai plâns de noi judecătorului de instrucţie.
    Abia atunci K. îi recunoscu pe cei doi paznici, Frank şi Willem, şi văzu că omul cu vesta de piele ţinea într-adevăr o nuia în mână, gata să-i bată.
    - Cum asta? spuse K. făcând ochii mari, eu nu m-am plâns, am arătat pur şi simplu ce s-a petrecut la mine, unde voi nu v-aţi purtat deloc ireproşabil.
    - Domnule, spuse Willem, pe când Franz căuta să se ascundă după el ca să se apere de cel de-al treilea bărbat - dacă aţi şti ce prost suntem plătiţi, nu ne-aţi mai judeca aşa. Eu am o întreagă familie de hrănit, iar Franz voia să se însoare. Omul încearcă să agonisească aşa cum poate şi numai prin muncă nu izbuteşte, chiar dacă ar trage ca un bou. Lenjeria dumitale fină m-a ispitit; fireşte, paznicii n-au voie să procedeze aşa; am greşit. Dar e o tradiţie ca lenjeria să ne rămână nouă; aşa a fost totdeauna, credeţi-mă; de altfel, aşa e şi normal, căci la ce i-ar mai putea folosi asemenea lucruri celui care are nenorocul de-a fi arestat? Sigur, dacă afla toată lumea cum stau lucrurile, atunci urmează pedeapsa.
    - Habar n-aveam de toate astea şi n-am avut deloc întenţia să cer să fiţi pedepsiţi; pentru mine, era doar o chestiune de principiu.
    - Nu ţi-am spus eu, Franz, că domnul n-a cerut să fim pedepsiţi? îi spuse Willem colegului său. Acum e limpede: habar n-avea că o să fim pedepsiţi.
    - Nu te lăsa înduioşat de vorbele lor, spuse cel de-al treilea bărbat, adresându-i-se lui K.; pedeapsa e pe cât de justă, pe atât de inevitabilă.
    - Nu-l asculta, spuse Willem întrerupându-se numai ca să-şi ducă la gură mâna peste care primise o lovitură de nuia, suntem pedepsiţi numai pentru că ne-ai denunţat, altfel n-am fi păţit nimic, chiar dacă s-ar fi aflat ce-am făcut. Asta e dreptate? Am dovedit totdeauna, mai ales eu, că suntem; paznici buni. Trebuie să recunoşti că şi faţă de dumneata ne-am făcut bine datoria, din punct de vedere al autorităţilor! Te-am păzit cum trebuie. Aveam perspectiva să avansăm şi am fi devenit şi noi, în mod sigur, purtători de nuia ca dumnealui, care a avut norocul să nu fie niciodată denunţat - căci asta se întâmplă, într-adevăr, foarte rar - şi acum, domnule, totul e pierdut, cariera ni s-a încheiat, o să fim folosiţi doar la munci şi mai mizerabile decât paza inculpaţilor şi, în plus, mai avem de căpătat şi bătaia asta cumplit de dureroasă.
    - Oare poate nuiaua să producă asemenea dureri? întrebă K. examinând unealta de pedepsire pe care bătăuşul o clătina în faţa lui.
    - Păi trebuie să ne dezbrăcăm la piele, spuse Willem.
    - În cazul acesta..., admise K. şi-l privi pe bătăuşul care era bronzat ca un marinar şi-avea un cap feroce şi hotărât, nu există vreo posibilitate să-i scuteşti de lovituri? îl întrebă el.
    - Nu, răspunse bătăuşul şi clătină din cap, zâmbitor. Dezbrăcaţi-vă, le porunci apoi paznicilor.
    Şi, adresându-se lui K., adăugă:
    - Nu trebuie să crezi tot ce-ţi spun ei; teama de bătaie i-a îndobitocit puţin; tot ce povesteşte ăsta, de pildă, despre cariera lui - şi-l arătă cu degetul pe Willem - e absolut ridicol. Uită-te numai ce gras e; primele lovituri de nuia au să i se piardă în osânză. Ştii cum s-a îngrăşat aşa? Înfulecând mâncarea tuturor celor pe care i-a arestat. Nu ţi-a mâncat-o şi pe-a dumitale? Ce-ţi spuneam eu! Un om cu un pântec ca al lui n-o să ajungă în vecii vecilor bătăuş. E absolut imposibil.
    - Ba există şi bătăuşi care seamănă cu mine, spuse Willem desfăcându-şi cureaua de la pantaloni.
    - Nu, spuse bătăuşul trecându-i nuiaua peste gât în aşa fel încât celălalt se cutremură, treaba ta nu e să asculţi, ci să te dezbraci.
    - Te-aş răsplăti bine dacă le-ai da drumul, spuse K. scoţându-şi portofelul, fără să-l privească pe bătăuş, căci e mai bine să tratezi asemenea afaceri cu ochii plecaţi.
    - Ai vrea să mă denunţi şi pe mine, spuse bătăuşul, şi să mă vezi bătut, ca pe ei. Nu, nu...
    - Fii rezonabil, spuse K.; dacă aş fi vrut să fie pedepsiţi, crezi că aş căuta acum să-i scap de pedeapsă? N-aş avea decât să trântesc uşa, pur şi simplu, ca să nu văd şi să n-aud, şi să plec acasă; vezi bine că nu fac asta, ba, dimpotrivă, ţin să-i scap; dacă aş fi bănuit cât de cât că au să fie pedepsiţi sau măcar că ar fi posibilă pedepsirea, nu le-aş fi rostit niciodată numele, căci nu-i socotesc deloc vinovaţi! Vinovată e instituţia, vinovaţi sunt funcţionarii superiori.
    - Aşa e! strigară paznicii şi primiră imediat câte o lovitură de nuia peste spinările acum goale.
    - Dacă ai avea aici, sub nuia, vreun înalt magistrat, spuse K. aplecând, în timp ce vorbea, nuiaua pe care bătăuşul o ridicase din nou, pe legea mea că nu te-aş împiedica să loveşti, ba, dimpotrivă, te-aş plăti ca să capeţi forțe pentru o treabă atât de bună.
    - Ceea ce spui pare demn de crezare, spuse bătăuşul, dar eu nu mă las mituit. Sunt plătit ca să bat, aşa că bat.
    Paznicul Franz care, aşteptându-se poate ca intervenţia lui K. să aibă succes, stătuse până atunci ceva mai la o parte, veni acum spre uşă, îmbrăcat numai cu pantalonii, şi îngenunchind în faţa lui K., să agăţă de braţul lui şi-i şopti:
    - Dacă nu poţi să ne scapi pe amândoi, încearcă să fiu eu cruţat. Willem e mai bătrân decât mine, e mai puțin sensibil în toate privinţele şi a mai încasat o dată, acum câţiva ani, o pedeapsă uşoară, pe când eu n-am fost încă dezonorat şi n-am greşit decât îndemnat de Willem, fiindcă el mă învaţă şi la bine şi la rău. Biata mea logodnică aşteaptă deznodământul, jos, în faţa băncii, şi-mi vine să intru în pământ de ruşine.
    Cu poala hainei lui K., Franz îşi şterse faţa plină de lacrimi.
    - Gata, nu mai aştept, spuse bătăuşul apucând cu amândouă mâinile nuiaua şi lovindu-l pe Franz, pe când Willem, ghemuit într-un colţ, privea pe furiş fără a îndrăzni măcar să-şi mişte capul; şi atunci ţâşni ţipătul lui Franz, neîntrerupt, pe un singur ton, scos parcă nu de-un om ci de-o maşină de suferinţă; ţipătul acesta care umplu coridorul, probabil că făcea să răsune întreaga clădire.
    - Nu mai ţipa aşa, strigă K., scos din fire.
    Şi, privind încordat în direcţia de unde trebuiau să vină oamenii de serviciu, îl îmbrânci pe Franz, nu prea tare, dar suficient ca acesta să se prăbuşească; Franz căzu grămadă şi, o clipă, îşi agită mâinile, ca într-un spasm, căutând podeaua; dar nu scăpă de bătăuş; nuiaua îl găsi şi pe jos; vârful ei se ridica şi se cobora ritmic, pe când el se tăvălea de durere.
    Ţipătul făcu să se şi ivească unul dintre cei doi oameni de serviciu, urmat la câţiva paşi de celălalt. K. abia apucă să închidă uşa, apoi alergă către o fereastră care dădea spre curte, şi o deschise. Acum, ţipătul încetase de tot.
    Ca să-i împiedice pe cei doi oameni de serviciu să se apropie, K. le strigă:
    - Eu sunt!
    - Bună seara, domnule procurist, răspunseră ei. S-a întâmplat ceva?
    - Nu, nu, răspunse K. A urlat un câine, în curte.
    Dar, cum cei doi nu se clinteau din loc, adăugă:
   - Vedeţi-vă mai departe de treburile voastre.
    Şi, ca să nu fie nevoit să înceapă o discuţie cu ei, se aplecă spre curte.
    Peste o clipă, când se uită din nou pe coridor, nu-i mai văzu pe cei doi. K. mai zăbovi un timp la fereastră; nu îndrăznea să se întoarcă în camera cu vechituri şi nici acasă nu voia să se ducă. Curtea pe care o privea era mică, pătrată și înconjurată de birouri; toate ferestrele erau întunecate; cele de la etajele superioare reflectau, totuşi, lumina slabă a lunii K. încercă să desluşească într-un ungher întunecat roabele care trebuiau să se afle acolo, vârâte unele într-altele.
    Îl chinuia gândul că nu izbutise să-i scape de bătaie pe cei doi paznici; dar nu era el de vină; dacă Franz n-ar fi ţipat - fireşte, loviturile dureau cumplit, dar în momentele hotărâtoare trebuie să ştii să te stăpâneşti - dacă Franz n-ar fi ţipat, K. poate că ar fi găsit alt mijloc să-l convingă pe bătăuş.
    Dacă toţi funcţionarii inferiori ai justiţiei erau nişte canalii, de ce ar fi făcut excepţie tocmai bătăuşul, care avea funcţia cea mai neomenească? K. văzuse bine cum îi licăriseră ochii de poftă când îi arătase bancnotele. Bătăuşul, vădit lucru, lovise numai ca să ridice suma destinată mitei şi K. nu s-ar fi zgârcit, căci ţinea din toată inima să-i scape de bătaie pe paznici.
    Din moment ce începuse lupta împotriva corupţiei justiţiei, i se părea firesc să intervină şi în cazul de faţă!
    Dar din clipa când Franz începuse să ţipe, lui K. îi fusese cu neputinţă să mai încerce ceva, căci nu putea să rişte ca oamenii de serviciu, şi poate încă mulţi alţii, să-l surprindă negociind mituirea, în camera cu vechituri. Un asemenea sacrificiu nimeni n-ar fi avut dreptul să i-l ceară. Dacă ar fi să se sacrifice pe sine, ar fi putut s-o facă mult mai simplu; n-ar fi avut decât să se dezbrace el însuşi şi să-şi ofere spinarea, încasînd bătaia în locul paznicilor. Dar bătăuşul nici vorbă că n-ar fi acceptat o substituire care, pe lângă că nu i-ar fi adus niciun profit, ar fi fost o gravă abatere de la îndatoririle slujbei, ba încă o abatere dublă căci, pe toată durata procedurii judiciare, K. devenise persoană inviolabilă pentru toţi salariaţii justiţiei. Fireşte, s-ar fi putut să existe şi în privinţa aceasta unele dispoziţii cu caracter explicativ.
    Oricum însă, K. nu putuse decât să închidă uşa, dar şi aşa nu înlăturase întregul pericol. Faptul că la sfârșit îl îmbrâncise pe Franz era regretabil şi nu putea fi explicat decât prin emoţia care îl cuprinsese.
    Departe, se auziră paşii oamenilor de serviciu; ca să nu fie observat, K. închise atunci fereastra şi se îndreptă spre scara principală. Când ajunse lângă camera cu vechituri, se opri o clipă şi ascultă; dinspre cameră nu venea niciun zgomot; bătăuşul putuse foarte bine să-i ucidă în bătaie pe cei doi paznici; nu erau ei oare cu totul la cheremul lui?
    K. se şi pomeni întinzând mâna spre clanţă, dar şi-o trase imediat înapoi. Nu mai putea să ajute pe nimeni, oamenii de serviciu aveau să sosească dintr-o clipă într-alta. În schimb, îşi făgădui să vorbească despre cele întâmplate şi să facă, pe cât îi va sta în putere, să fie pedepsiţi adevăraţii vinovaţi, adică funcţionarii superiori, dintre care niciunul nu îndrăznise încă să i se arate.
    Ajuns în stradă privi atent, de pe scara cea mare, toţi trecătorii; dar oricât de departe se uită, nu văzu nicio fată care să aştepte pe cineva. Afirmaţia lui Franz că l-ar fi aşteptat logodnica se dovedea deci a fi o minciună, scuzabilă, e drept, căci nu urmărea decât să-i sporească mila.
    A doua zi, amintirea paznicilor îl obseda tot timpul. Din pricina ei, nu izbuti să se concentreze şi, ca să-şi termine lucrările, se văzu nevoit să rămână la birou ceva mai mult decât în ajun. La plecare, pe când trecea prin faţa camerei cu vechituri, obsesia îl împinse să deschidă uşa, iar ceea ce văzu în locul întunericului la care se aştepta îl făcu să-şi iasă din minţi. Totul era exact cum fusese în seara trecută, când deschisese uşa: imprimatele vechi, călimările, bătăuşul cu nuiaua în mână, cei doi paznici complet îmbrăcaţi încă şi luminarea de pe raft.
    Iar paznicii începură să se vaite şi să strige ca în ajun:
    - Dumnule, domnule!...
    K. închise imediat uşa, bătu chiar cu pumnii în ea, ca şi cum ar fi vrut s-o ţintuiască definitiv. Apoi, aproape plângând, intră în odaia în care cei doi oameni de serviciu lucrau calmi la maşina de multiplicat; ei se opriră miraţi din lucru.
    - Curăţaţi o dată şi camera cu vechituri! le strigă K. Te îneci în murdărie!
    Cei doi oameni de serviciu îi spuseră că au s-o cureţe a doua zi; K. aprobă dând din cap, căci, într-adevăr, era prea târziu ca să-i oblige să cureţe camera, cum avusese de gând. Se aşeză o clipă lângă ei ca să-i aibă sub ochi, răsfoi un teanc de copii crezând că astfel va părea că se interesează de ele, apoi plecă năuc şi obosit, dându-şi seama că bieţii oameni nu vor îndrăzni să plece acasă o dată cu el.

                                                     UNCHIUL LENI

                            Într-o după-amiază - tocmai la ora de primire a corespondenţei, când era foarte ocupat - K. îl văzu intrând pe unchiul său, un mic proprietar agricol atunci sosit de la ţară, şi care pătrunse în birou strecurându-se printre cei doi oameni de serviciu, în momentul când aceştia aduceau hârtiile.
    Când îl văzu, K. se simţi mai puţin speriat decât fusese acum câtăva vreme când se gândise că unchiu-său va trebui să sosească. De vreo lună ştia că vine. Atunci îl văzuse parcă aievea, puţin adus de spate, cu panamaua în mâna stângă şi întinzându-i de departe mâna dreaptă, căci unchiul obişnuia să-i întindă mâna repezind-o brutal pe deasupra biroului şi răsturnând tot ce-i stătea în cale.
    Unchiul se grăbea totdeauna, urmărit de ideea nefericită că trebuie să-şi rezolve, în scurta lui trecere de-o zi prin capitală, tot ce-şi propusese şi, în plus, să nu scape nicio întâlnire de afaceri sau de plăcere care i s-ar fi ivit.
    Pentru că unchiul îi fusese tutore, K., simţindu-se foarte îndatorat, trebuia să-l ajute în toate acestea şi , pe deasupra, să-l şi găzduiască la el peste noapte. De aceea îşi poreclise unchiul „Fantoma de la ţară”.
    După primele cuvinte de salut, unchiul, care nici nu apucase să se aşeze pe fotoliul oferit de nepotu-său, îl rugă pe K. să-i acorde o scurtă convorbire între patru ochi.
    - E necesar, spuse el înghiţind din greu, e necesar pentru liniştea mea.
    K. îi concedie imediat pe cei doi oameni de serviciu, spunându-le să nu lase pe nimeni să intre la el.
    - Ce-am auzit, Josef? strigă unchiul de cum rămaseră singuri, şi se aşeză pe masă, vârându-şi sub el, ca să stea mai bine, tot felul de acte la care nici nu se uită măcar.
    K. tăcea; ştia ce-o să urmeze, dar, ieşit brusc dintr-o muncă istovitoare, se lăsă fără voie prins de-o toropeală plăcută şi privi pe fereastră spre partea cealaltă a străzii unde nu putea să vadă, de pe scaunul lui, decât o porţiune triunghiulară a unui perete gol, între două vitrine.
    - Te uiţi pe fereastră! strigă unchiul ridicând braţele; pentru Dumnezeu, răspunde-mi, Josef! Spune-mi, te rog, e adevărat? Poate să fie adevărat?
    - Dragă unchiule, spuse K. smulgându-se din toropeala care îl cuprinsese, nici nu ştiu măcar ce doreşti de la mine.
    - Josef, spuse unchiul cu un ton de avertizare, după câte ştiu mi-ai spus totdeauna adevărul. Să iau ultimele tale cuvinte drept un semn de schimbare?
    - Bănuiesc puţin la ce te gândeşti, spuse K. supus: fără îndoială că ai auzit de procesul meu.
    - Aşa e, răspunse unchiul clătinând încet din cap, am auzit de proces.
    - De la cine ai auzit? întrebă K.
     - Mi-a scris Erna, răspunse unchiul; tu n-o vezi mai deloc, puţin îţi pasă de ea! Dar ea a aflat, totuşi; astăzi am primit scrisoarea şi am venit, fireşte, imediat, încoace; n-aveam alt motiv să vin, dar văd că şi acesta e de ajuns. Pot să-ţi citesc partea din scrisoare care te priveşte - unchiul scoase scrisoarea din buzunar - iată, aici, Erna îmi scrie: „Pe Josef nu l-am mai văzut de mult; săptămâna trecută m-am dus să-l văd la bancă, dar era atât de ocupat încât nu m-a primit; am aşteptat aproape o oră, pe urmă am fost nevoită să mă duc acasă, fiindcă aveam lecţia de pian. Mi-ar fi plăcut să schimb o vorbă cu el, dar poate o să am prilejul curând. De ziua mea, Josef mi-a trimis o cutie mare cu ciocolată; drăguţ din partea lui, nu-i aşa? Uitasem să-ţi scriu atunci şi nu mi-am adus aminte decât acum, când m-ai întrebat. Asta numai fiindcă la pension ciocolata dispare ca prin farmec; cum se află de existenţa ei, a şi zburat. Dar în privinţa lui Josef aş vrea să-ţi mai spun încă ceva; după cum ţi-am scris mai sus, n-am putut să-l văd la bancă fiindcă tocmai ducea nişte tratative cu un domn. După ce am aşteptat liniştită un timp, am întrebat omul de serviciu dacă tratativele vor mai dura mult. El mi-a spus că s-ar putea să dureze, căci era vorba, probabil, despre procesul înaintat domnului procurist. L-am întrebat despre ce proces poate fi vorba şi dacă nu cumva se înşală; omul mi-a răspuns că nu se înşală deloc, că există un proces, ba încă unul grav, dar că mai mult nu ştie nici el. Spunea că ar fi vrut cu dragă inimă să-l ajute pe domnul procurist care e bun şi drept, dar că nu ştie ce-ar putea să facă şi ar fi de dorit ca nişte oameni mai cu influenţă să se ocupe de lucrul acesta. De altfel, era convins că chiar aşa o să se întâmple şi toate se vor termina cu bine dar, până una-alta, judecând după starea sufletească a domnului procurist, lucrurile nu păreau să stea prea bine. Fireşte, n-am dat prea mare importanţă vorbelor lui şi am încercat să-l liniştesc pe bietul naiv; i-am interzis să mai repete asemenea lucruri pe care eu le socotesc simple palavre. Totuşi, dragă tată, poate că ar fi bine, la viitoarea vizită, să vezi şi tu despre ce e vorba; n-o să-ţi fie greu să afli amănunte şi să intervii, dacă va fi cazul, doar ai atâţia prieteni cu influenţă. Dacă n-o să fie nevoie, ceea ce mi se pare mai probabil, vizita aceasta o să-i dea măcar fiicei tale un prilej să te îmbrăţişeze, ceea ce o va bucura mult.”
    - Copil bun! spuse unchiul când termină de citit, şi îşi şterse câteva lacrimi.
    K. clătină din cap, gânditor; supărările din ultima vreme îl făcuseră s-o uite de tot pe Erna; ba chiar neglijase s-o felicite de ziua ei. Povestea cu ciocolata era, evident, inventată ca să-l apere de mustrările unchiului şi ale mătuşii.
    Înduioşător gest, pe care el n-o să-l poată răsplăti pe cât ar fi meritat; fireşte, o să-i trimită de-acum încolo Ernei, în mod regulat, bilete de teatru; dar să facă, în situaţia în care se găsea, vizite la pension şi conversaţii cu o liceană de şaptesprezece ani, nu se simţea în stare.
    - Ei, tu ce spui? întrebă unchiul care, din cauza scrisorii, îşi uitase graba şi emoţia şi părea dispus să mai citească o dată.
    - Ce să spun? răspunse K. Totul e adevărat.
    - Adevărat? strigă unchiul. Ce e adevărat? Ce fel de proces? Doar nu un proces penal!
    - Ba un proces penal, spuse K.
    - Şi stai aici liniştit, când ai pe cap un proces penal? strigă unchiul din ce în ce mai nervos.
   - Cu cât sunt mai liniştit, cu atât e mai bine, spuse K. obosit. Nu-ţi fie teamă.
    - Asta nu mă poate linişti! strigă unchiul. Gândeşte-te la tine, Josef, la rudele tale, la bunul nostru nume! Tu ne-ai fost până acum mândria şi onoarea; n-ai dreptul să devii ruşinea noastră. Atitudinea ta nu-mi place - şi unchiul, plecându-şi capul spre umăr, îşi privi nepotul; nu aşa se poartă un acuzat fără vină, care mai e în plină putere. Spune-mi repede despre ce e vorba, ca să te pot ajuta. Desigur, e în legătură cu banca.
    - Nu, spuse K., ridicându-se; dar tu vorbeşti prea tare, unchiule dragă; sunt sigur că omul de serviciu stă după uşă şi trage cu urechea; asta mi-e foarte neplăcut; mai bine să plecăm şi am să-ţi răspund atunci la toate întrebările; ştiu foarte bine că sunt dator să dau socoteală familiei.
    - Perfect, spuse unchiul, perfect. Grăbeşte-te, Josef, grăbeşte-te.
    - O secundă, să dau câteva dispoziţii, spuse K. şi-şi chemă la telefon locţiitorul care veni imediat.
    În agitaţia lui, unchiul îi arătă cu mâna locţiitorului că nu el, ci K., îl chemase, lucru pe care nimeni nu-l punea la îndoială.
    În picioare în faţa biroului, vorbind încet şi arătând diferite hârtii, K. îi explică locţiitorului ce trebuia să facă în lipsa lui; tânărul îl ascultă atent, dar rezervat.
    Unchiul începu să devină stingheritor: la început stătu ca împietrit holbându-şi ochii şi mişcându-şi nervos buzele, fără să asculte, dar părând c-o face; pe urmă începu să umble de colo-colo prin cameră oprindu-se din când în când în faţa ferestrei sau vreunui tablou şi exclamând: „Eu, unul, nu înţeleg nimic!” sau: „Tare aş vrea să ştiu ce-o să iasă din toate astea!”
    Tânărul se prefăcu că nu observă nimic, ascultă liniştit, până la capăt, dispoziţiile date de K., luă câteva note şi plecă după ce făcu o scurtă plecăciune spre K., apoi spre unchiul care, din păcate, tocmai atunci se întorsese cu spatele ca să se uite pe geam şi să mototolească cu amândouă mâinile colţurile perdelei.
    - În sfârşit, a plecat marioneta! Acum putem să facem şi noi ca el, strigă unchiul, aproape înainte ca uşa să se închidă.
    Pe când străbăteau holul unde mişunau funcţionarii şi oamenii de serviciu şi pe unde directorul adjunct trecea tocmai în momentul acela, nicio metodă nu se dovedi aptă, din păcate, să-l facă pe unchi să-şi întrerupă întrebările cu privire la proces.
    - Hai, Josef, începu unchiul, răspunzând cu un uşor salut la plecăciunile celor care treceau pe lângă ei, acum spune-mi deschis despre ce fel de proces e vorba.
    K. îi răspunse prin câteva banalităţi, chiar râse puţin şi abia când ajunseră pe scară îi explică unchiul că nu voise să vorbească de faţă cu ceilalţi.
    - Foarte bine, spuse unchiul, dar acum, vorbeşte.
    Şi se pregăti să asculte, cu capul plecat, pufăind grăbit din ţigară.
    - Mai întâi de toate, unchiule, trebuie să-ţi spun că nu e vorba de un proces în faţa unui tribunal obişnuit.
    - Asta e rău, făcu unchiul.
    - Cum? întrebă K. privindu-l.
    - Am spus că e rău, repetă unchiul.
    În clipa aceea se aflau amândoi pe scara peronului, în faţa intrării şi, pentru că portarul părea că trage cu urechea, K. îşi duse repede unchiul până jos, pe trotuar. Acolo, animaţia străzii îi învălui îndată. Unchiul, care se agăţase de braţul lui K., îşi mai slăbi întrebările; un timp, merseră chiar fără să schimbe o vorbă.
    - Dar cum de s-a întâmplat? întrebă în cele din urmă unchiul, oprindu-se atât de brusc, încât trecătorii din spate îi ocoliră speriaţi. Doar asemenea lucruri nu vin pe neaşteptate ; ele sunt pregătite vreme îndelungată. Tu n-ai observat niciun fel de indicii? Şi de ce nu mi-ai scris? Ştii bine că fac totul pentru tine; îţi sunt încă oarecum tutore, şi până azi m-am mândrit cu asta. Fireşte, şi acum sunt gata să te ajut, numai că e foarte greu după ce procesul a fost pornit. Cel mai bine ar fi să-ţi iei un mic concediu şi să vii la noi, la ţară. Observ că ai cam slăbit. La ţară te-ai întări si ţi-ar prinde bine, căci te mai aşteaptă încă multe osteneli. În plus, concediul te-ar smulge puţin şi din mâinile justiţiei. Aici, au la îndemână toate mijloacele de constrângere posibilă, şi au să le folosească neapărat împotriva ta; asta se întâmplă în mod automat. La ţară ar fi nevoiţi mai întâi să trimită oameni după tine sau să te cheme prin scris, telegrafic sau telefonic. O să-ţi fie în orice caz mai uşor şi dacă în felul acesta nu te eliberezi, în schimb mai poţi să răsufli un pic.
    - Dar s-ar putea să-mi interzică să plec, spuse K. atras oarecum de raţionamentul unchiului său.
    - Nu cred s-o facă, îi răspunse unchiul, gânditor; le mai rămâne destulă putere de constrângere, chiar dacă îţi îngăduie să pleci.
    - Credeam că tu ai să dai şi mai puţină importanţă întregii poveşti, spuse K. luându-şi unchiul de braţ ca să-i împiedice să se oprească; dar văd că tu iei lucrurile şi mai în serios.
    - Josef! strigă unchiul căutând să scape de strânsoarea lui ca să se poată opri, te-ai schimbat, Josef; ai avut totdeauna o judecată sigură şi tocmai acum începi să n-o mai ai? Vrei să pierzi procesul? Ştii ce-ar însemna asta? Ai fi pur şi simplu şters din societate, împreună cu toate rudele tale; în orice caz, ar fi cea mai cumplită umilire. Josef, adună-ţj minţile, te rog; nepăsarea ta mă înnebuneşte. Cine te vede, aproape că ar putea să dea crezare zicalei: „Când ai un asemenea proces înseamnă de fapt că l-ai şi pierdut”.
    - Unchiule dragă, spuse K., te enervezi şi enervarea nu ne e deloc folositoare, nici ţie, nici mie. Procesele nu se câştigă enervându-te; dă-mi voie să mă bizui puţin pe experienţa mea, doar ştii bine că şi eu ascult şi respect experienţa ta, chiar când mă surprinde uneori. Fiindcă spui că şi rudele vor avea de suferit de pe urma procesului, lucru pe care eu, personal, nu-l prea înţeleg - dar asta n-are prea multă importanţă - aş vrea să fac tot ce m-ai sfătuit, dar şederea la ţară n-o socotesc avantajoasă în sensul în care te gândeşti tu, căci fuga ar însemna şi recunoaşterea vinovăţiei. De altfel, dacă rămânând aici sunt mai expus urmăririlor, în schimb pot să mă apăr mult mai bine.
    - Perfect, spuse unchiul pe-un ton care parcă arăta mai multă căldură, ţi-am făcut propunerea asta numai fiindcă te vedeam compromiţându-ţi cauza aici, prin indiferenţa ta, şi fiindcă socoteam că ar fi mai bine să mă ocup eu de ea, în locul tău; dar dacă vrei să-ţi dai tu însuţi toată osteneala, fireşte că e mult mai bine.
    - Iată-ne deci de acord în privinţa aceasta, spuse K. Şi acum, ai putea să-mi spui ce s-ar cuveni să fac, în primul rând?
    - Ar trebui să-mi dai un răgaz să mă gândesc, spuse unchiul ; nu uita că sunt douăzeci de ani de când trăiesc aproape numai la ţară; în asemenea condiţii îţi cam pierzi flerul şi nu prea ştii la ce uşă să baţi. Relaţiile noastre cu personalităţile care probabil ar fi dat de rostul întregii chestiuni s-au cam slăbit de la sine. Trăiesc retras la ţară, după cum ştii, şi doar în asemenea ocazii se observă asta. Pe de altă parte, procesul tău a picat cu totul pe neaşteptate pentru mine, deşi scrisoarea Ernei mă făcuse să bănuiesc ceva, iar întâlnirea cu tine mi-a confirmat bănuielile. Dar asta n-are nicio importanţă; principalul, acum, e să nu pierdem nici un minut.
    În timp ce vorbea, unchiul se ridică pe vârfurile picioarelor şi făcu semn unui taxi; apoi, pe când îi striga o adresă şoferului, îl trase pe K. după el, în maşină.
    - Merg chiar acum la avocatul Huld, spuse el; e unul dintre foştii mei colegi de şcoală; sunt sigur că ai auzit de el. Nu? Curios lucru! Are totuşi o mare faimă ca apărător şi ca avocat al săracilor. Dar mie îmi inspiră încredere mai ales ca om.
    - Sunt de acord cu tine pentru tot ce faci, spuse K., deşi graba şi brutalitatea cu care acţiona unchiul îl cam indispunea. Pentru un acuzat, nu prea era plăcut să meargă la avocatul săracilor.
    - Nu ştiam că se poate lua un avocat pentru asemenea chestiuni.
    - Vai de mine! spuse unchiul, asta se înţelege de la sine. De ce n-ai lua? Şi acum povesteşte-mi ce s-a întâmplat până azi, ca să fiu la curent cu întreaga afacere.
    K. începu imediat să-i povestească, fără să treacă nimic sub tăcere, sinceritatea lui totală fiind singurul protest pe care şi-l putea permite faţă de părerea unchiului că procesul e o mare ocară.
    Nu rosti decât o dată, şi în treacăt, numele domnişoarei Burstner; dar discreţia aceasta nu-i ştirbea cu nimic sinceritatea, căci domnişoara Burstner n-avea nicio legătură cu procesul.
    Uitându-se pe fereastră în timp ce povestea, observă că se apropiau de mahalaua în care se aflau birourile tribunalului şi-i atrase atenţia unchiului său, dar acestuia coincidenţa nu i se păru deloc curioasă. Maşina se opri în faţa unei clădiri întunecoase.
    Unchiul sună la prima uşă de la parter şi, pe când aşteptau să li se răspundă, zâmbi arătându-şi dinţii lui mari şi-i şopti nepotului:
    - E opt, o oră cam nepotrivită pentru primirea clienţilor ; dar Huld n-o să mi-o ia în nume de rău.
    Doi ochi mari, negri, se iviră în vizorul uşii, priviră o clipă spre nou-veniţi şi dispărură; dar uşa nu se deschise. Unchiul şi K. îşi confirmară reciproc faptul că văzuseră cei doi ochi.
    - E o servitoare nouă, care se teme de străini, spuse unchiul şi mai bătu o dată.
    Cei doi ochi se iviră iar; păreau puţin trişti chiar, dar poate că impresia aceasta era doar o iluzie optică pricinuită de flacăra gazului care ardea șuierând deasupra capetelor celor doi, luminând totuşi destul de slab.
    - Deschide, strigă unchiul lovind cu pumnii în uşă, suntem prieteni ai domnului avocat.
    - Domnul avocat e bolnav, şopti cineva în spatele lor.
    În pragul unei uşi, la celălalt capăt al culoarului, stătea în picioare un domn mărunţel, îmbrăcat într-un halat de casă; el vorbise, cu o voce extrem de înceată.
    Înfuriat de aşteptarea care începuse să i se pară exagerată, unchiul se întoarse brusc şi strigă:
    - Bolnav? Spui că e bolnav?
    Și se îndreptă spre el cu un aer atât de ameninţător de parcă domnul acela ar fi reprezentat boala însăşi.
    - Vi s-a deschis, spuse domnul arătând uşa avocatului; apoi îşi strânse halatul pe corp şi dispăru.
    Uşa fusese într-adevăr deschisă. O fată - K. recunoscu ochii de adineauri, negri si puţin bulbucaţi - o fată îi aştepta în vestibul, înfăşurată într-un şorţ alb şi lung, şi cu o lumânare în mână.
    - Altă dată să deschizi ceva mai repede, spuse unchiul în loc de salut, pe când fata făcea o uşoară plecăciune. Hai, Josef, îi spuse el apoi lui K.
    - Domnul avocat e bolnav, spuse fata văzând că unchiul se şi îndrepta spre una din uşi, fără să mai stea s-o întrebe.
    K. o privea lung, uimit, eşi ea se întorsese cu spatele, ca să închidă uşa.
    Fata avea un cap ca de păpuşă, complet rotund ; nu numai obrajii palizi şi bărbia, ci şi tâmplele îi erau rotunde, şi marginile frunţii.
    - Josef! strigă unchiul din nou; apoi o întrebă pe fată: boala de inimă, nu-i aşa?
    - Cred că da, spuse fata care trecu înaintea lor cu luminarea şi le deschise uşa.
    Într-un colţ al camerei, unde razele lumânării nu ajungeau încă, o faţă împodobită cu o barbă lungă se săltă puţin pe pat:
    - Cine e, Leni? întrebă avocatul care, orbit de lumină, nu-şi recunoscu musafirii.
    - E Albert, vechiul tău prieten, spuse unchiul.
    - Vai, Albert! oftă avocatul, lăsându-se să cadă iar pe perne, ca şi cum n-ar fi avut de ce să se prefacă faţă de acest vizitator.
    - Eşti chiar atât bolnav? întrebă unchiul, aşezându-se pe marginea patului. Eu nu prea cred; ai o criză de inimă, cum ai mai avut de-atâtea ori, şi o să-ţi treacă, aşa cum ţi-au trecut şi celelalte.
    - S-ar putea, spuse încet avocatul, dar de data aceasta e mai rău decât a fost până acum; abia pot să respir, nu mai dorm şi-mi pierd zi de zi puterile.
    - Aşa! făcu unchiul apăsându-şi cu mâna lui mare panamaua pe genunchi; iată nişte vesti rele! Eşti, măcar, îngrijit ca lumea? E atât de trist şi de întunecat aici! E mult de când n-am mai fost pe la tine, dar mi se pare că odinioară locuinţa ta arăta ceva mai vesel. Şi domnişoara asta e destul de tristă, dacă nu cumva se preface.
    Fata stătea nemişcată, lângă uşă, cu luminarea în mână şi, judecind după vagul privirii, părea că-l priveşte mai degrabă pe K. decât pe unchi, chiar acum când acesta din urmă vorbea despre ea.
    K. se rezemase de-un scaun pe care îl împinsese aproape de fată.
    - Când eşti bolnav ca mine, spuse avocatul, ai nevoie de odihnă; pentru mine liniştea aceasta nu e tristă.
    Şi adăugă, după o clipă:
    - Şi-apoi, Leni mă îngrijeşte bine; se poartă foarte drăguţ cu mine.
    Dar unchiul nu păru deloc convins; vădit lucru, era pornit împotriva tinerei infirmiere; cu toate că nu-i răspunse nimic bolnavului, n-o slăbi o clipă din ochi şi o privi cu asprime când ea se apropie de pat, puse luminarea pe noptieră şi se plecă spre bolnav ca să-i şoptească ceva la ureche în timp ce-i aranja pernele.
    Uitând aproape cu totul că ar fi trebuit să-l menajeze pe bolnav, unchiul se ridică şi începu să umble de colo-colo în spatele infirmierei; părea atât de furios, încât K. nu s-ar fi mirat deloc dacă l-ar fi văzut apucând-o pe fată de fustă şi împingând-o departe de pat; cât despre K., el privea totul cu linişte; boala avocatului nu i se părea chiar o nenorocire căci, neputându-se opune zelului pe care unchiul ţinea să-l desfăşoare pentru proces, accepta bucuros ca zelul acesta să fie atenuat fără intervenţia lui.
    Poate numai ca s-o jignească pe infirmieră, unchiul spuse:
    - Domnişoară, lasă-ne singuri o clipă, te rog: am de discutat o chestiune personală cu prietenul meu.
    Infirmiera, care tocmai netezea marginea dinspre perete a cearşafului şi era, deci, mult aplecată peste bolnav, întoarse doar capul şi răspunse cu un ton liniştit, care contrasta ciudat cu vorbele când bolborosite furios, când rostite curgător, ale unchiului:
    - Vedeți bine că domnul e atât de bolnav încât nu poate discuta niciun fel de chestiuni în momentul de faţă.
    Fără îndoială că repetase expresia unchiului numai din comoditate, dar răspunsul ei putea să pară ironic chiar şi unei persoane indiferente; de aceea unchiul sări ca ars:
    - Ce diavoliţă! bâigui el cu vocea înecată de primele sufocări ale furiei.
    K. se sperie, deşi se aşteptase la o asemenea izbucnire, şi se repezi spre unchiu-său cu intenţia precisă de a-i astupa gura cu amândouă mâinile; dar, din fericire, silueta bolnavului se înălţă în clipa aceea de după fată; unchiul se strâmbă groaznic, de parcă ar fi înghiţit ceva dezgustător, apoi spuse puţin mai liniştit:
    - Nu mi-am pierdut încă minţile, domnişoară. Dacă lucrul pe care ţi l-am cerut n-ar fi posibil, nu ţi l-aş fi cerut. Acum lasă-ne, te rog.
    Infirmiera stătea în picioare, la căpătâiul patului, cu capul spre unchi; lui K. i se păru că o vede mângîind mâna avocatului:
    - Poţi să spui tot faţă de Leni, şopti bolnavul cu glas rugător.
    - Ceea ce vreau să spun nu mă priveşte pe mine şi nu e vorba de-un secret al meu, vorbi unchiul şi se răsuci de parcă ar fi vrut să arate că nu mai voia să discute, dar că-i mai acorda celuilalt un minut de gândire.
    - De cine e vorba atunci? întrebă avocatul, cu voce stinsă, culcându-se la loc.
    - De nepotul meu, spuse unchiul. L-am adus şi pe el. Şi-l prezentă: domnul procurist Josef K.
    - Of! făcu bolnavul ceva mai înviorat, şi-i întinse mâna lui K.; scuzaţi-mă, nu vă observasem. Du-te, Leni, îi spuse el apoi infirmierei care nu se împotrivi deloc, şi-i întinse mâna ca şi cum s-ar fi despărţit de ea pentru multă vreme.
    - N-ai venit deci, îi spuse unchiului care se apropiase, mai împăcat, n-ai venit deci să vizitezi un bolnav, ci pentru afaceri.
    Ideea că veniseră să-l vadă ca pe-un bolnav părea că-l paralizase până atunci, într-atât păru de viguros începând din clipa aceea. Rămase tot timpul sprijinit într-un cot, ceea ce nu se putea să nu fie obositor, şi-şi frământă tot timpul o şuviţă din barbă.
    - Ai şi început să arăţi mai bine de când a ieşit vrăjitoarea, începu unchiul.
    Dar se întrerupse şi şopti:
    - Fac prinsoare că ascultă, şi se repezi la uşă.
    Dar după uşă nu se afla nimeni şi unchiul se întoarse, nu dezamăgit, căci absenţa infirmierei i se părea un lucru şi mai rău, ci enervat.
    - Te înşeli în privinţa ei, spuse avocatul fără s-o apere mai mult - poate vrând să arate astfel că infirmiera n-avea nevoie de apărare.
    Apoi continuă pe-un ton ceva mai prietenos:
    - Cât despre afacerea nepotului dumitale, fireşte că m-aş socoti fericit să mă pot ocupa de ea, dacă puterile îmi vor îngădui o sarcină atât de dificilă; tare mă tem însă că nu sunt la înălţimea cerinţelor, dar n-am să mă dau în lături de la nimic ; dacă n-am să pot face faţă situaţiei, o să putem angaja oricând încă un coleg. Sincer vorbind, afacerea în cauză mă interesează prea mult ca să renunţ dinainte să mă ocup personal de ea. Dacă inima n-o să-mi reziste până la capăt, măcar o să aibă un prilej demn să-şi înceteze bătăile.
    K. se gândea că nu înţelege un cuvânt din tot ce-şi spuneau ei; îşi privea întruna unchiul, sperând să găsească la el vreun sens, dar acesta ţinea lumânarea de pe noptiera de unde o sticluţă cu medicamente se şi rostogolise pe covor; unchiul aproba clătinând din cap tot ce spunea avocatul, se arăta de acord asupra tuturor punctelor şi-şi privea din când în când nepotul, cerându-i parcă aceeaşi aprobare.
    Îi vorbise cumva unchiul, mai înainte, avocatului, despre proces? Nu; ar fi fost imposibil, căci tot ce se petrecuse adineauri anula o asemenea presupunere. De aceea spuse:
    - Nu înţeleg nimic.
    - Să mă fi înşelat oare? întrebă avocatul, la fel de mirat şi de stânjenit ca şi K.; să mă fi dus graba pe o cale greşită?
    - Despre ce doriţi să-mi vorbiţi? Credeam că e vorba despre procesul dumneavoastră.
    - Despre proces, fireşte, spuse unchiul şi-l întrebă pe K.: atunci ce doreşti?
    - Dar de unde ştiţi oare cât de cât despre mine şi despre procesul meu? întrebă K.
    - A! Asta era! zâmbi avocatul. Doar ştiţi bine că sunt avocat: frecventez cercuri juridice în care se vorbeşte totdeauna despre procese şi le reţin pe cele mai neobişnuite, mai ales când e vorba de nepotul unui prieten. Cred că nu-i nimic de mirare în asta.
    - Ce doreşti? îl întrebă unchiul pe K. Pari neliniştit.
    - Frecventaţi cercuri juridice? întrebă K.
    - Sigur că da, spuse avocatul.
    Iar unchiul adăugă:
    - Întrebi ca un copil.
    - Cu cine să mă văd, spuse avocatul, dacă nu cu colegii mei de breaslă?
    Tonul lui era atât de convingător, încât K. nu-i răspunse nimic.
    „Lucraţi totuşi, ar fi vrut el să spună - dar nu izbuti să-şi învingă reţinerea de-a rosti cuvintele, lucraţi totuşi pentru justiţia obişnuită şi nu pentru cea din pod.”
    - Gândiţi-vă, continuă avocatul cu tonul cuiva care explică printr-o paranteză un lucru de la sine înţeles, gândiţi-vă că asemenea relaţii aduc mari avantaje clientelei mele, în multe privinţe. Asta nici n-ar mai fi nevoie să v-o spun. Fireşte, pentru moment boala mă stinghereşte destul, dar am încă printre oamenii justiţiei câţiva prieteni care vin să mă vadă şi de la care mai aflu ce e nou. Ba poate că aflu mai repede chiar decât unii perfect sănătoşi, care stau toată ziua la tribunal. Aşa se face că am, chiar în clipa de faţă, un oaspete care mi-e foarte drag.
    Şi arătă spre un colţ întunecos al încăperii.
    - Unde? întrebă K. aproape cu grosolănie, din pricina uimirii.
    Şi se uită nedumerit în jurul lui; fişia de raze a luminării era departe de-a răzbate până la peretele din faţă. Dar, într-adevăr, ceva începu să se mişte în colţul acela. Iar când unchiul ridică lumânarea, descoperiră acolo un domn în vârstă, aşezat lângă o măsuţă.
    Pesemne că domnul acela îşi ţinuse până şi răsuflarea ca să poată rămâne atâta vreme neobservat; acum, el se ridică ceremonios şi vădit supărat că se atrăsese atenţia asupra lui. Şi îşi agită mâinile ca pe nişte aripioare, ca să arate că refuză orice prezentare şi orice plecăciune, că nu ține cu niciun chip să-i deranjeze pe ceilalţi şi că-i roagă să-l lase în întuneric şi să-i uite prezenţa. Dar lucrul acesta nu mai era cu putinţă.
    - Ne-aţi luat prin surprindere, spuse avocatul, ca să se explice.
    Şi, cu un gest, îl încuraja pe domnul cel vârstnic să se apropie, iar domnul se apropie încet, privind în jurul lui, extrem de şovăitor, dar cu oarecare demnitate.
    - Domnule şef de birou... Ah, dar iertaţi-mă! nu v-am prezentat încă. Iată-l pe prietenul meu Albert K. şi pe nepotul său, domnul procurist Josef K.; iar dumnealui e domnul șef de birou. Domnul şef de birou a avut amabilitatea să vină să mă vadă. Un profan nu şi-ar putea da seama de valoarea unei asemenea vizite; ca s-o poţi aprecia trebuie să fii iniţiat, trebuie să cunoşti mulţimea de treburi care îl copleşesc pe domnul şef de birou. Dar el a venit totuşi, şi eram pe cale de-a sta de vorbă liniştit, atât cât îmi îngăduie slăbiciunea pricinuită de boală. De fapt nu-i interzisesem lui Leni să deschidă uşa eventualilor vizitatori, pentru că nu aşteptam pe nimeni, credeam că o să rămânem singuri. Şi tocmai atunci, dragul meu Albert, ai început tu să baţi cu pumnii în uşă, iar domnul şef de birou s-a retras într-un colţ cu scaunul şi cu măsuţa; dar observ că, dacă am vrea, am avea un subiect de discuţie comun; să ne adunăm deci la un loc... Domnule şef de birou..., adăugă el înclinându-şi capul cu un zâmbet slugarnic şi arătînd un fotoliu de lângă pat.
    - Din păcate, vai! nu pot să rămân decât câteva clipe, spuse şeful de birou, amabil, adâncindu-se în fotoliu şi uitându-se la ceas. Treburile nu-mi dau răgaz. Dar nu vreau să scap prilejul de-a face cunoştinţă cu prietenul unui prieten de-al meu; şi dădu uşurel din cap către unchiul care păru foarte satisfăcut de noua lui cunoştinţă; la drept vorbind, temperamentul îl împiedica pe unchi să-şi exprime sentimentele ; de aceea însoţi cu un râs pe cât de zgomotos pe atât de jenat cuvintele şefului de birou.
    Oribil tablou!
    K. putu să-l privească în voie, căci de el nu se ocupa nimeni.
    Şeful de birou, din moment ce fusese chemat să ia parte la discuţie, prelua, după cum îi era obiceiul, frâiele convorbirii.
    Avocatul, a cărui slăbiciune de mai adineauri poate că avusese doar rostul de-ai alunga pe noii oaspeţi, începu să asculte atent, cu mâna pâlnie la ureche, iar unchiul, care nu lăsase lumânarea - o balansa pe pulpă şi avocatul privea adesea, îngrijorat, jocul acesta - unchiul uită curând orice urmă de jenă şi se lăsă cu totul cucerit de încântarea pe care i-o produceau elocinţa şefului de birou şi gesturile unduitoare cu care acesta îşi însoţea cuvintele.
    Rezemat de tăblia patului, K. se pomeni cu totul neglijat, poate chiar dinadins, de şeful de birou, şi nu le mai servi decât ca auditor bătrânilor domni. De altfel, abia dacă ştia despre ce vorbeau ei şi-și lăsă gândurile să-i rătăcească în voie, când la infirmieră, când la purtarea grosolană a unchiului faţă de ea, când la întrebarea dacă-l mai văzuse vreodată pe şeful de birou. Nu cumva se aflase şi el în publicul venit la primul lui interogatoriu? S-ar putea să se înşele; oricum, şeful de birou s-ar fi putut perfect situa printre bătrânii cu bărbi rare aflaţi în primul rând al publicului.
    La aceasta se gândea K. în clipa când un zgomot ca de porţelan spart îi făcu pe toţi să ciulească urechile, atenţi.
    - Mă duc să văd ce s-a întâmplat, spuse K. şi porni încet, vrând parcă să le dea celorlalţi posibilitatea de a-l reţine.
    Abia ieşise în vestibul şi tocmai încerca să se orienteze în beznă, când o mână mică se aşeză pe mâna lui, care încă nu dăduse drumul clanţei, şi închise încetişor uşa. Era mâna infirmierei, care îl aştepta acolo.
    - Nu s-a întâmplat nimic, îi şopti ea. Am aruncat doar o farfurie în perete, ca să te scot de-acolo.
    Stingherit, K. îi spuse:
    - Şi eu mă gândeam la dumneata.
    - Cu atât mai bine, spuse infirmiera. Vino!
    După câțiva paşi ajunseră în faţa unei uşi de sticlă mată, pe care tânăra o deschise.
    - Intră, spuse ea.
    Se aflau, fără îndoială, în biroul avocatului. Atât cât se putea desluşi la lumina lunii care lumina un mic pătrat pe podea în faţa celor două ferestre mari, încăperea era mobilată cu lucruri masive şi grele.
    - Aici, spuse infirmiera arătând un fel de ladă întunecată, cu un spătar de lemn sculptat.
    De îndată ce se aşeză, K. îşi continuă cercetarea; se afla într-o sală înaltă, în mijlocul căreia clientela avocatului săracilor pesemne că se simţea absolut pierdută. I se păru că şi vede câțiva clienţi apropiindu-se cu paşi mărunţi de biroul imens, bar uită imediat senzaţia aceasta şi nu mai avu ochi decât pentru tânăra care se ghemuise lângă el şi aproape că-l strivea de spătar.
    - Credeam, spuse ea, că ai să vii singur, fără să te chem. E ciudat, totuşi: mai întâi, când ai intrat, nu ţi-ai mai luat ochii de la mine, şi acum mă faci să te aştept. Spune-mi Leni, adăugă ea repede, ca şi cum n-ar fi trebuit să piardă nicio secundă a întâlnirii.
    - Cu plăcere, îi răspunse K., dar ciudăţenia despre care vorbeai, Leni, e foarte uşor de explicat. Mai întâi trebuia să ascult pălăvrăgeala bătrânilor şi nu puteam pleca fără motiv; apoi, nu sunt obraznic de felul meu, am o fire mai mult timidă, şi nici dumneata, Leni, nu pari să te laşi cucerită de la prima vedere.
   - Asta nu, spuse Leni punând mâna pe spătar şi privindu-l pe K. drept în ochi, asta nu, dar nu ţi-am plăcut şi probabil că nu-ţi plac nici acum.
    - Să-mi placi, spuse K. ocolind un răspuns direct, să-mi placi ar fi cam puţin.
   - Oh! zâmbi ea.
    Spusele lui K.., urmate de exclamaţia aceasta, îi dădeau lui Leni o oarecare superioritate. De aceea K. tăcu un timp. Şi, pentru că se obişnuise cu întunericul din încăpere, putu să distingă unele amănunte ale mobilierului.
    Remarcă, mai ales, un tablou imens atârnat în dreapta uşii şi se aplecă înainte să-l vadă mai bine. Tabloul înfăţişa un bărbat în robă de judecător, stând pe un jilţ înalt, a cărui poleială aurie părea că împroaşcă întreaga pânză. Partea ciudată a portretului o constituia însă atitudinea judecătorului: în loc să stea în jilţ, cu demnitate calmă, judecătorul îşi apăsa cu putere braţul stâng pe spătarul şi pe braţul jilţului, pe când braţul drept îl ţinea complet degajat, sprijinit doar cu palma de una din rezemătoarele laterale, de parcă s-ar fi pregătit să ţâşnească în sus, împins de o violentă indignare, ca să spună un lucru decisiv, poate chiar să rostească sentinţa definitivă.
    Acuzatul trebuia presupus la picioarele scării ale cărei trepte de sus, acoperite cu un covor galben, se desluşeau destul de bine.
    - Poate că e judecătorul meu, spuse K. arătând cu degetul tabloul.
    - Eu îl cunosc, spuse Leni, privind şi ea tabloul. Vine destul de des pe aici. Portretul e din tinereţe, dar nu se poate să-i fi semănat vreodată; în realitate, judecătorul este extrem de mărunt. Asta nu-l împiedică să ceară portrete în care să arate ca un personaj imens, căci e cumplit de vanitos, cum de altfel suntem toţi aici. Şi eu sunt vanitoasă, şi sunt foarte supărată că nu-ţi plac.
    La cuvintele ei, K. îi răspunse cuprinzând-o în braţe şi trăgând-o cât mai aproape. Leni îşi rezemă, tăcută, capul pe umărul lui. Iar K., mereu cu gândul la judecător, o întrebă:
    - Ce grad are?
    - E judecător de instrucţie, îi răspunse ea apucându-i mâna cu care K. îi cuprinsese talia şi jucându-se cu degetele lui.
    - Şi el e tot un simplu judecător de instrucţie, spuse K., dezamăgit. Funcţionarii superiori se ascund, iar el s-a instalat într-un jilţ!
    - Nu-i nimic adevărat, spuse Leni cu faţa culcată pe palma lui K. în realitate, judecătorul stă pe-un scaun de bucătărie, peste care se aşază o pătură veche, de grajd, împăturită în patru. Dar nu te mai poţi gândi şi la altceva, în afară de procesul dumitale? adăugă ea, încet.
    - Îmi e cu neputinţă, spuse K. Ba chiar cred că mă gândesc prea puţin la el.
    - Nu prin asta greşeşti, spuse Leni. Am auzit însă că eşti grozav de îndărătnic.
    - De la cine ai auzit? întrebă K.
    Îi simţea pe piept apăsarea trupului şi privea bogatul şi densul şuvoi al părului ei brun.
    - Nu pot să-ţi spun mai mult, îi răspunse Leni. Nu-mi cere nume, ci înlătură-ţi defectul, nu fi atât de încăpăţânat; tribunalului acestuia nu i te poţi opune şi eşti silit să mărturiseşti. Mărturiseşte, deci, la prima ocazie. Abia după aceea ai să poţi încerca să găseşti vreo posibilitate de scăpare. Abia după aceea. Şi nici atunci n-o să izbuteşti, decât dacă o să-ţi vină cineva în ajutor. Dar nu-ţi face griji: am să mă ocup eu de asta.
    - S-ar părea că ştii multe despre tribunal şi despre toate tertipurile necesare aici, spuse K. şi şi-o aşeză pe Leni pe genunchi, căci se lipise prea tare de el.
    - Aşa e bine, spuse Leni instalându-se comod pe genunchii lui, după ce-şi netezise pliurile fustei şi-şi aranjase bluza.
    Apoi i se agăţă cu amândouă mâinile de gât, îşi lăsă capul pe spate şi-l privi îndelung.
    - Dacă nu mărturisesc, nu mă poţi ajuta? o întrebă el, ca s-o încerce.
    Şi se gândi, aproape mirat: Ia te uită! Îmi recrutez ajutoare; mai întâi domnişoara Burstner, apoi nevasta aprodului şi acum această mică infirmieră care s-ar părea că are o ciudată nevoie de mine. Şi îmi stă pe genunchi de parcă aici ar fi adevăratul ei loc!
    - Nu, îi răspunse Leni clătinând încet din cap, dacă nu mărturiseşti n-am să te pot ajuta. Dar dumneata nu-mi doreşti deloc ajutorul, puţin îţi pasă de el, eşti îndărătnic şi nu te laşi convins... Ai o iubită? îl întrebă ea peste o clipă.
    - Nu, răspunse K.
    - Ba ai! făcu Leni.
    - Da, e-adevărat, spuse K., tăgăduiam şi, totuşi, îi port fotografia în buzunar.
    Şi, la rugămintea lui Leni, îi arătă o fotografie a Elsei; ghemuită pe genunchii lui K., Leni privi poza: un instantaneu.
    Elsa fusese fotografiată după unul din dansurile vijelioase pe care îi plăcea să le danseze în localul unde servea; fusta îi unduia în aer, din pricina piruetelor ; mâinile şi le ţinea pe şolduri şi râdea, cu gâtul întins; în poză nu se putea vedea spre cine râde.
    - Poartă corset şi se strânge prea tare, spuse Leni arătând locul unde, după părerea ei, lucrul acesta se vedea clar; nu-mi place; e vulgară şi neîndemânatică. Dar poate că faţă de dumneata e blândă şi drăguţă, aşa s-ar părea din fotografie. Adeseori, fetele acestea solide ştiu să fie blânde şi drăguţe; dar să se sacrifice pentru dumneata, ar fi în stare?
    - Nu, spuse K., nu e nici blândă, nici drăguţă, şi nici n-ar fi capabilă să se sacrifice pentru mine. De altfel, nu i-am cerut niciodată asemenea lucruri şi nici măcar fotografia n-am privit-o până acum atât de atent, ca dumneata.
    - Asta fiindcă nu ţii prea mult la ea, spuse Leni. Deci nu-ţi este iubită.
    - Ba da, spuse K. Nu-mi retrag cuvintele.
    - Acum, s-ar putea să-ţi fie iubită, dar n-ai regreta-o prea mult dacă ai pierde-o sau dacă ai înlocui-o cu alta, de pildă cu mine.
    - Fireşte, poţi gândi aşa, spuse K. zâmbind, dar Elsa are un mare avantaj față de dumneata; ea nu ştie nimic despre procesul meu, şi chiar dacă ar şti ceva nu s-ar gândi niciodată la el. Şi n-ar căuta niciodată să mă convingă să cedez.
    - Asta nu-i deloc un avantaj, spuse Leni; dacă nu mai are şi altele, pot să sper. Are vreun defect fizic?
    - Un defect fizic? întrebă K.
    - Da, spuse Leni, eu am un mic defect fizic. Iată-l.
    Şi-şi depărtă degetul mijlociu de inelarul mâinii drepte:
    - Între aceste două degete pielea crescuse până la jumătatea celei de-a doua falange.
    Din pricina întunericului, K. nu observă imediat ce voia să-i arate, dar Leni îi conduse mâna, orbeşte, şi-l făcu să-i pipăie pieliţa.
    - Ce ciudăţenie! se miră K.
    Şi, după ce-i privi toată mâna, adăugă:
    - Drăguţă gheară!
    Leni acceptă ca un fel de mândrie mirarea lui K.; acesta îi lipi şi-i dezlipi de nenumărate ori cele două degete; în cele din urmă, i le sărută înainte de-a le da drumul.
    - Oh! strigă ea atunci, m-ai sărutat.
    Grăbită, cu gura deschisă, se cocoţă cu genunchii pe genunchii lui. K. o privea uluit. Acum, când erau atât de aproape, observă că Leni răspândea un parfum amar şi iute, o aromă ca de piper; ea îi luă capul şi i-l culcă pe sâni, se aplecă deasupra lui, apoi îi muşcă şi-i sărută gâtul, ba îşi trecu dinţii şi prin părul lui.
    - M-ai luat pe mine în schimb! gemea Leni din când în când; bagă de seamă, m-ai luat pe mine în schimb!
    Dar genunchiul îi alunecă şi, cu un uşor ţipăt, Leni aproape se prăbuşi pe covor. Ca s-o ţină, K. o prinse de talie, dar se pomeni şi el tras în cădere.
   - Acum eşti al meu, spuse Leni. Iată cheia casei. Vino când vrei, îi mai şopti ea, ca încheiere.
    Şi-i mai aruncă, din fugă, o sărutare, pe când el pleca.
    Afară, începuse să cadă o burniţă măruntă. K. se gândea să se ducă în mijlocul străzii ca s-o mai vadă pe Leni, încă o dată, la fereastră, când unchiu-său ţâşni dintr-un automobil care aştepta în faţa casei şi pe care el, distrat, nu-l observase; unchiul îşi apucă nepotul de braţ şi-l împinse spre poartă, ca și cum ar fi vrut să-l ţintuiască acolo.
    - Cum ai putut să faci una ca asta! îi strigă el. Ai dăunat enorm procesului tău, care se urnise pe calea cea bună! Te duci şi te ascunzi cu scârnăvia aia mică şi stricată care, culmea, mai e, fireşte, şi amanta avocatului; lipseşti ore întregi, și să nu cauţi măcar un pretext, nu ascunzi nimic, faci totul pe faţă, dai fuga la ea şi rămâi cu ea! Şi ne uiţi acolo pe toţi trei: pe unchiul care se speteşte alergând pentru tine, pe avocatul care-ţi trebuie ca să câştigi, şi mai ales pe şeful de birou, personajul acesta atât de puternic, de care depinde întregul tău proces în faza actuală! Noi căutăm un mijloc ca să te ajutăm; eu mă văd silit să discut cât se poate de prudent cu avocatul; avocatul, la rândul său, nu ştie cum să se mai poarte cu şeful de birou; în faţa atâtor greutăţi, datoria ta ar fi măcar să mă susţii pe cât posibil! Iar tu rămâi cu ea! Şi vine, vrând-nevrând, momentul când lucrul acesta nu mai poate fi tăinuit! Fireşte, oamenii sunt politicoşi şi nu pomenesc nimic despre lipsa ta, încearcă să mă cruţe; dar până la urmă nu se mai pot stăpâni, şi fiindcă nu putem vorbi despre ce ne interesează, nu mai scot un cuvânt! Am stat un sfert de ceas fără să ne spunem nimic, ascultând dacă nu cumva te întorci. Degeaba! Până la urmă, şeful de birou, care zăbovise mai mult decât ar fi dorit, s-a ridicat să-şi ia rămas bun; se vedea cât de colo că-i părea rău pentru mine, dar n-avea cum să mă ajute; şi a mai întârziat câteva clipe la uşă, cu o amabilitate de necrezut, apoi s-a dus. Îţi închipui ce mult m-a uşurat plecarea lui: simţeam că mă sufoc. Iar avocatul, care e bolnav, a suferit şi mai mult din pricina ta; omului acestuia cumsecade aproape că-i pierise graiul când mi-am luat rămas bun de la el. Probabil că ai contribuit la prăbuşirea lui totală, ai grăbit moartea unui om de care aveai nevoie. Iar pe mine, unchiul tău, mă laşi să te aştept aici, în ploaie, ore şi ore. Pune mâna să vezi ce ud sunt.

                                     AVOCATUL, INDUSTRIAȘUL ȘI PICTORUL

                     Într-o dimineaţă de iarnă - afară ningea, în lumina tulbure a zilei - K. şedea la birou; deşi era încă devreme, se simţea extrem de obosit. Ca să scape de funcţionarii mai mărunţi, îi spusese omului de serviciu că are de terminat o lucrare mai importantă şi-i poruncise să nu lase pe nimeni să intre.
    Dar, în loc să lucreze, se frământa pe scaun şi muta de colo-colo obiectele de pe masă; în cele din urmă îşi întinse, fără să-şi dea seama, mâinile pe masă şi rămase aşa, fără mişcare, cu capul plecat.
    Ideea procesului nu-l slăbea o clipă; se întrebase adeseori dacă n-ar fi fost mai bine să se apere întocmind un raport scris pe care să-l trimită tribunalului: şi-ar fi expus în el biografia, pe scurt, şi ar fi explicat, în legătură cu toate evenimentele cât de cât importante din viaţa lui, motivele care îl determinaseră să procedeze aşa cum procedase, judecând apoi motivele acestea după opiniile lui actuale; în încheiere, ar fi arătat motivele acestei ultime hotărâri.
    Un asemenea raport i se părea cu mult superior faţă de obişnuita metodă de apărare a avocaţilor pe care, de altfel, îi socotea cam dubioşi, într-adevăr, K. nici nu ştia ce întreprinde avocatul; fără îndoială că nu făcea mare lucru, din moment ce trecuse mai mult de-o lună de când maestrul Huld încetase să-l mai cheme şi, de altfel, nici la consultaţiile precedente nu avusese deloc impresia că omul acesta ar fi putut să-l ajute prea mult.
    Maestrul Huld aproape că nu-l întrebase nimic, deşi ar fi avut atâtea întrebări de pus. Întrebările acestea erau esenţiale.
    K. simţea el însuşi ce-ar fi fost necesar să fie întrebat. Dar avocatul, în loc să-l întrebe, se lansa în discursuri interminabile, sau stătea ca mut în faţa lui, plecându-se uşor peste masă, probabil din cauză că îi slăbise auzul, şi îşi frământa o şuviţă din barbă, privind desenele de pe covor, în locul unde K. se culcase cu Leni.
    Din când în când îi dădea nişte sfaturi seci, cum se dau copiilor. Discuţii pe cât de lungi pe atât de plictisitoare, pentru care K. se gândea să nu dea niciun ban când va veni vremea plăţii. Când avocatul socotea că-l umilise îndeajuns, încerca, de obicei, să-l mai îmbărbăteze un pic.
    Şi-i povestea atunci că mai cîştigase, total sau în parte, multe procese asemănătoare şi că procesele acelea, deşi în realitate mai puţin dificile, păreau totuşi mai disperate decât procesul lui. Are lista lor aici, în sertar - şi lovea în masă - dar secretul profesional îl împiedică, din nefericire, să arate dosarele.
    Marea experienţă dobândită în cursul dezbaterilor o să-i folosească neapărat lui K.; fireşte că a şi început imediat, să lucreze: prima întâmpinare e gata făcută.
    Întâmpinarea aceasta e foarte importantă, căci întreg procesul depinde, adeseori, de prima impresie pe care o face apărarea. Din păcate - şi asupra acestui lucru trebuie în orice caz să-i atragă de pe acum atenţia lui K. - se întâmplă destul de des ca primele întâmpinări să nu fie citite de tribunal. Sunt pur şi simplu clasate, sub cuvânt că interogatoriul acuzatului e, până una alta, mai important decât toate întâmpinările scrise. Tribunalul mai spune chiar, uneori, atunci când inculpatul stăruie prea mult, că întâmpinarea îi va fi citită odată cu toate celelalte acte, înaintea hotăririi definitive, când dosarul va fi complet.
    Dar, din păcate, lucrul acesta nu e totdeauna adevărat, adăuga avocatul; în genere, prima întîmpinare zace în vreun sertar, sau până la urmă se pierde şi, chiar dacă e păstrată, de obicei nu e citită, după cum a aflat el, deşi, cinstit vorbind, din surse nu prea autorizate. Situaţia aceasta e regretabilă, dar îşi are temeiurile ei.
    K. nu trebuie să piardă din vedere că dezbaterile nu sunt publice, că pot deveni publice dacă tribunalul socoteşte necesar, dar că legea nu prevede acest caracter public. De aceea dosarele tribunalului, şi mai ales actul de acuzare, rămân secrete şi pentru acuzat, şi pentru apărătorul său, prin urmare, în genere, e greu de ştiut împotriva cui trebuie îndreptată prima întâmpinare, şi nu i se permite, în fond, întâmpinării acesteia să furnizeze elementele utile, decât prin vreo întâmplare fericită.
    Întâmpinări cu adevărat utile nu se pot face decât ceva mai târziu, în cursul interogatoriilor, dar întrebările puse inculpatului lasă să se întrevadă sau să se ghicească diferitele capete de acuzare şi motivele pe care sunt întemeiate. În asemenea condiţii apărarea se găseşte, nici vorbă, într-o situaţie foarte defavorabilă, ba chiar penibilă, dar asta şi intenţionează tribunalul. Legea nu admite în mod expres apărarea, ci doar o îngăduie, şi se poate pune chiar întrebarea dacă paragraful din lege care pare că o îngăduie, o îngăduie şi în realitate. De aceea nu există propriu-zis avocaţi recunoscuţi de tribunalul în cauză; toţi cei care se prezintă la bară nu sunt decât avocaţi de contrabandă.
    Evident, faptul acesta dezonorează întreaga breaslă; K. n-are decât să privească sala rezervată avocaţilor, data viitoare când s-o duce în birourile tribunalului, şi probabil că o să se îngrozească văzându-i pe cei adunaţi acolo; numai aspectul odăiţei rezervate avocaţilor ar fi suficient să arate dispreţul tribunalului pentru oamenii aceştia. Odăiţa e luminată printr-un ochi de geam mic şi atât de înalt încât ca să priveşti prin el - respirând fumul hornului aşezat alături şi mânjindu-ţi faţă cu funingine - trebuie mai întâi să găseşti un confrate pe” ai cărui umeri să te poţi cocoţa; în plus - şi asta numai ca un exemplu pentru starea în care se află încăperea - podeaua are de mai bine de-un an o gaură prin care poate că un om n-ar izbuti să treacă, dar e suficient de mare, totuşi, ca să ţi se scufunde piciorul în ea; şi cum sala avocaţilor se află la etajul al doilea al podului, dacă se nimereşte ca vreunul dintre avocaţi să calce în gaură, piciorul îi atârnă prin tavanul primului etaj al podului, exact deasupra culoarului în care aşteaptă inculpaţii.
    Avocaţii nu exagerează deci când declară că situaţia aceasta este de-a dreptul ruşinoasă. Reclamaţiile lor n-au însă niciun fel de audienţă în faţa administraţiei. Şi le e strict interzis să facă vreo modificare pe cheltuiala lor; altminteri, există motive temeinice ca avocaţii să fie trataţi aşa: tribunalul caută să elimine pe cât posibil apărarea şi ţine ca acuzatul să răspundă el însuşi de toate.
    În fond, punctul acesta de vedere nu e rău: dar să se tragă de aici concluzia inutilităţii avocaţilor pentru inculpat, în faţa acestui tribunal, ar fi cât se poate de greşit. Dimpotrivă, nicăieri avocaţii nu le pot fi mai de folos, căci, în genere, dezbaterile nu sunt secrete numai pentru public, ci şi pentru acuzat; fireşte, în măsura în care secretul e posibil, dar într-o largă măsură, totuşi, într-adevăr, acuzatul n-are dreptul să vadă dosarele tribunalului, iar după interogări ar fi foarte dificil de ghicit ce conţin dosarele, mai ales pentru acuzatul intimidat şi copleşit de grijile care-i sustrag atenţia.
    Aici intervine apărarea.
    De obicei, avocaţii n-au dreptul să asiste la întrevederile cu judecătorul de instrucţie, de aceea sunt nevoiţi să-l descoasă pe acuzat imediat după interogatoriu şi pe cât se poate chiar în uşa încăperii unde se iau interogatoriile, ca să poată descifra, din explicaţiile lui adesea confuze, ce-ar putea deveni util pentru apărare. Dar nici cele aflate nu sunt prea importante, căci, în condiţiile date, nu se poate afla mare lucru, deşi, la drept vorbind, un om competent s-ar descurca mai bine decât un novice. Atuul principal îl constituie relaţiile personale ale avocatului; pe ele se bazează adevărata valoare a apărării.
    Din propriile lui experienţe, K. şi-a dat seama că organizarea tribunalului asă de dorit în ceea ce priveşte gradele inferioare, că printre salariaţii mărunţi se află destui venali şi coruptibili; în privinţa aceasta, zidul justiţiei are numeroase spărturi. La spărturile acestea se înghesuie majoritatea avocaţilor, aici mituiesc, aici trag cu urechea şi spionează ; aici au avut loc, cel puţin în trecut, furturi de acte. Şi e de netăgăduit că unii apărători obţin în felul acesta rezultate de moment, uimitor de favorabile acuzatului; ele constituie mândria avocaţilor şi momeala cu care îşi atrag clienţii noi; dar asemenea rezultate nu însemnează nimic sau aproape nimic pentru evoluţia ulterioară a proceselor. Numai relaţiile personale cinstite, şi anume cu funcţionarii mai importanţi - fireşte, funcţionari superiori ai instanţelor inferioare - pot avea o reală valoare; la început pe nesimţite, iar mai apoi din ce în ce mai vădit.
    Sigur, puţini avocaţi izbutesc pe calea aceasta; iată de ce alegerea lui K. fusese cât se poate de fericită. Nu există, spunea doctorul Huld, apărătorul său, decât unul sau doi avocaţi care să se poată lăuda cu relaţii ca ale lui. Acestora puţin le pasă, fireşte, de cunoştinţele pe care le-ar putea face în camera avocaţilor; cu oamenii de acolo ei nu vor să aibă a face; dar cu funcţionarii tribunalului au relaţii cât se poate de strânse.
    Maestrul Huld nu mai avea nevoie să pândească apariţia veşnic problematică a judecătorilor de instrucţie în anticamerele domniilor lor, ca să încerce să obţină de la ei, după cum aveau chef, răspunsuri aproape totdeauna mincinoase şi fanteziste. Nu, K. însuşi putuse să constate că funcţionarii - şi câteodată chiar unii de rang înalt - vin din proprie iniţiativă să-l informeze pe faţă, sau măcar într-un fel uşor interpretabil, şi discută cu el despre viitoarea evoluţie a dezbaterilor ; în unele cazuri izolate, ei se lasă chiar convinşi şi adoptă uneori părerile avocatujuj.jn privinţa aceasta însă e bine să n-ai prea multă încredere în ei; oricât de categoric şi-ar exprima noua poziţie favorabilă apărării, imediat după aceea se întorc, poate, la birou ca să dea, pentru dezbaterile din ziua următoare directive cu totul diferite şi câteodată mult mai severe pentru acuzat decât fuseseră cele de până atunci, datorate tocmai punctului de vedere pe care pretindeau ca l-au lepădat definitiv.
    Împotriva unor asemenea lucruri nu se poate întreprinde nimic, căci promisiunile făcute între patru ochi rămân mai departe promisiuni făcute între patru ochi şi nu pot impune nici un fel de obligaţie, chiar dacă apărarea n-ar fi obligată să păstreze relaţii cât mai bune cu domnii funcţionari.
    Ar mai trebui spus de asemenea că atunci când domnii funcţionari intră în legătură cu apărătorii - şi când au a face cu oameni competenţi - nu fac asta numai din prietenie sau din filantropie, ci pentru că, într-o anumită privinţă, depind şi ei de avocaţi.
    Tocmai aici iese la iveală defectul unui organism al justiţiei care decretează de la bun început judecarea secretă. Funcţionarii sunt lipsiţi de contactul cu societatea; pentru procesele obişnuite, ei sunt bine înarmaţi; asemenea procese pot să se desfăşoare aproape de la sine, pe făgaşul cunoscut, şi abia dacă e nevoie să se intervină pe ici, pe colo, uşurel, pentru ca lucrurile să meargă normal; dar în faţa cazurilor fie extrem de simple, fie deosebit de dificile, funcţionarii se pomenesc adeseori dezorientaţi; trăind zi şi noapte închistaţi în literele legii, ei sfârşesc prin a pierde sensul exact al relaţiilor umane, şi pierderea aceasta îi face să dea greş în cazurile mai sus-pomenite. Şi atunci vin să ceară sfat avocaţilor, urmaţi de vreun servitor care poartă actele de obicei atât de secrete.
    La fereastra aceasta ai putea vedea mulţi domni, şi ultimii pe care te-ai aştepta să-i vezi, privind pe stradă cu un aer deznădăjduit, în timp ce avocatul cercetează dosarele de pe masa lui ca să le poată da un sfat. În asemenea ocazii se vede bine, de altfel, cât de serios îşi privesc domniile lor meseria şi la ce disperare îi împing piedicile pe care prin însăşi natura lor nu le pot învinge.
    În orice caz, adăugă avocatul, situaţia lor nu e prea uşoară şi nu trebuie să le faci nedreptatea de-a o socoti astfel. Ierarhia justiţiei este infinită şi printre treptele ei chiar iniţiaţii abia dacă se descurcă. Şi cum, în genere, dezbaterile tribunalelor rămân secrete atât pentru funcţionarii mai mărunţi cât şi pentru public, ele nu pot fi niciodată urmărite până la capăt; procesele intră deci adeseori în resortul vreunei instanţe, fără să se ştie de unde vin, şi dispar fără să se ştie încotro. De aceea funcţionarii sunt lipsiţi de învăţămintele pe care le-ar putea trage din studiul diverselor faze ale unui proces, din verdict şi din motivările lui. Ei n-au dreptul să se preocupe decât de partea procedurii pe care le-o rezervă legea şi, adeseori, ştiu despre ce urmează, adică despre rezultatele propriei lor munci, mai puţin chiar decât ştie apărarea care, în genere, rămâne în contact cu acuzatul până la sfârşitul dezbaterilor.
    Deci şi în privinţa aceasta funcţionarii justiţiei au multe de învăţat de la avocaţi. În faţa unei asemenea situaţii, cum mai poate să se mire K. văzând iritabilitatea funcţionarilor, care se manifestă adeseori jignitor la adresa acuzaţilor - căci fiecare face experienţa aceasta?
    Toţi funcţionarii sunt veşnic iritaţi, chiar dacă par calmi. Fireşte, de pe urma acestui fapt au mult de suferit avocaţii mărunţi.
    În legătură cu asta se povesteşte chiar o anecdotă care pare cât se poate de adevărată: un vechi funcţionar, altminteri om liniştit şi de treabă, studiase o zi şi o noapte, fără întrerupere - căci funcţionarii aceştia sunt extrem de sârguincioşi - o afacere judiciară dintre cele mai dificile şi încâlcită mai ales de întâmpinările avocaţilor.
    Dimineaţa, după douăzeci şi patru de ore de muncă ingrată, funcţionarul nostru se aşază la pândă în dosul uşii şi-i aruncă în josul scării pe toţi avocaţii care voiau să intre. Avocaţii se adunară pe unul din paliere ca să se sfătuiască ce-i de făcut; pe de-o parte, n-aveau dreptul real de-a intra în tribunal, şi asta îi împiedica să întreprindă vreo acţiune legală împotriva funcţionarului - pe care, de altfel, aveau tot interesul să-l menajeze, după cum s-a mai arătat; dar, pe de altă parte, cum fiecare zi petrecută în afara tribunalului era complet pierdută pentru ei, ţineau grozav să intre.
    Până la urmă căzură de acord că trebuia să-l istovească pe bătrânul funcţionar. Urcară deci, pe rând, treptele; ajuns sus, fiecare dintre ei se lăsa aruncat jos, după o lungă rezistenţă pasivă; la capătul scării, avocatul era cules de colegii săi. Jocul acesta dură cam o oră, după care bătrânul domn, obosit şi de munca de peste noapte, se simţi într-adevăr istovit şi se întoarse în biroul unde lucra.
    Cei de jos ţinură mai întâi să se convingă că bătrânul plecase. De aceea îl trimiseră pe unul dintre ei cu misiunea de-a cerceta dacă locul era într-adevăr gol. Şi nu intrară în sală decât după reîntoarcerea celui trimis, fără să îndrăznească a spune un cuvânt, căci avocaţii nu ţin deloc să aducă vreo îmbunătăţire sistemului judiciar, pe când oricare dintre acuzaţi, chiar şi cel mai slab la minte- şi lucrul acesta e foarte semnificativ - de la primul contact cu justiţia începe totdeauna să se gândească la proiecte de reforme, risipindu-şi astfel timpul şi energia pe care le-ar putea folosi pentru sine într-un mod cu mult mai folositor.
    Singura metodă cuminte, spunea maestrul Huld, e să iei lucrurile aşa cum sunt. Chiar dacă ar fi posibilă îmbunătăţirea unor aspecte mărunte - ceea ce, de fapt, ar însemna o neghiobie - în cel mai fericit caz nu s-ar putea obţine rezultate decât pentru procesele viitoare, iar faptul că atragi asupra ta atenţia unor funcţionari ranchiunoşi îţi este extrem de dăunător.
    Trebuie să eviţi pe cât posibil să fii remarcat, să stai liniştit chiar dacă lucrul acesta e împotriva raţiunii, să încerci să înţelegi că imensul organism judiciar va rămâne totdeauna oarecum în aer şi dacă încerci din proprie iniţiativă să-l schimbi cât de cât, îţi tai singur craca de sub picioare şi te poţi prăbuşi, pe când imensul organism poate cu uşurinţă - totul ţinându-se legat în sistemul lui - să-şi găsească o rotiţă de schimb şi rămâne cum a fost, dacă nu cumva - şi lucrul acesta e cel mai probabil - devine mai viguros, mai atent, mai sever şi mai rău.
    Cel mai bun lucru e deci să-l laşi pe avocat să-şi vadă de treaba lui şi nu să-l deranjezi. Reproşurile, sigur, sunt aproape cu totul inutile, mai ales când nu-i poţi face pe oameni să înţeleagă întreaga lor importanţă, dar lui K. se vedea silit totuşi să-i spună că îşi păgubise propria cauză purtându-se aşa cum se purtase faţă de şeful de birou.
    De acum înainte numele omului aceluia influent aproape că trebuia şters de pe lista celor care ar fi putut să facă ceva pentru K.; orice aluzie la proces, cât de uşoară, şeful de birou se prefăcea dinadins că n-o aude, asta era clar. În multe privinţe, funcţionarii justiţiei se poartă ca nişte copii. Cel mai nevinovat lucru - şi, din păcate, atitudinea lui K. nu putea fi socotită ca atare - putea uneori să-i rănească atât de mult încât să-i facă să nu mai vorbească nici cu cei mai buni prieteni, să le întoarcă spatele când îi întîlnesc şi să lucreze cât pot împotriva lor.
    Dar se mai întâmplă câteodată ca o glumă de doi bani, riscată când crezi că totul e pierdut, să-i facă să râdă fără niciun motiv și să-i împace brusc, în modul cel mai neaşteptat.
    Relaţiile cu ei sunt, totodată, şi foarte complicate şi foarte simple; niciun principiu nu le-ar putea reglementa.
    În asemenea condiţii, ar fi de mirare să-ţi ajungă o viaţă de om ca să admiţi că ai putea izbuti din când în când. Şi, nici vorbă, ai ore de melancolie, ca toţi oamenii, ore când crezi că nu ţi-a izbutit nimic, când ţi se pare că n-ai câştigat decât procesele destinate de când lumea să fie câştigate şi care ar fi ajuns şi fără tine la bun sfârşit, pe câtă vreme celelalte procese le-ai pierdut pe toate, în ciuda zbuciumului, a grijilor şi a succeselor aparente care te-au bucurat atât. Şi în asemenea momente ţi se pare că nu trebuie să te încrezi în nimic şi că, de-ar trebui să răspunzi la unele întrebări precise, n-ai îndrăzni măcar să negi faptul că atâtea procese care ar fi ajuns de la sine la un deznodământ favorabil, au fost, cu cele mai bune intenţii din lume, îndrumate de tine pe căi greşite.
    Fireşte, până şi în sentimentul acesta mai există un soi de certitudine, dar ea e singura care-ţi mai rămâne. Crizele acestea de scepticism - căci, evident, nu sunt decât nişte crize - îi ameninţă pe avocaţi mai ales când li se ia din mână un proces pe care îl duseseră destul de departe şi în mod satisfăcător. Iată, fără îndoială, cel mai rău lucru care i se poate întîmplă unui avocat.
    O asemenea nenorocire nu e pricinuită niciodată din vina acuzatului; un inculpat care şi-a ales apărătorul e silit să-l păstreze orice s-ar întâmpla. Căci, altfel, cum s-ar putea descurca singur după ce a recurs la apărător? Asta nu se întâmplă niciodată, dar se întâmplă uneori ca procedura să ia o direcţie pe care avocatul nu mai are dreptul s-o urmeze!
    Şi i se retrage în acelaşi timp şi procesul, şi acuzatul, şi totul; cele mai utile relaţii nu-i mai folosesc atunci la nimic, căci funcţionarii înşişi ignoră cele petrecute. Procesul intră într-o fază în care nu mai există dreptul la apărător, şi se află în mâinile unor instanţe inaccesibile, iar avocatul nu-l mai poate vedea pe inculpat.
    Iar într-o bună zi, când te întorci acasă, găseşti pe masă toate întâmpinările pe care le-ai redactat cu atâta râvnă şi cu cele mai justificate speranţe; ele ţi-au fost înapoiate fiindcă nu mai au dreptul să figureze în noua fază a procesului. Acum, au devenit simple petice de hârtie, fără nicio valoare. Asta nu înseamnă însă că şi procesul e pierdut, sau cel puţin nu există niciun motiv categoric ca să admiţi o asemenea presupunere: atâta doar că nu se mai ştie nimic despre proces şi nu se va mai şti niciodată nimic.
    Din fericire, cazurile de acest fel nu sunt decât excepţii şi chiar dacă procesul lui K. o să intre vreodată pe o asemenea cale, pentru moment e încă departe de ea şi îi lasă avocatului destul teren de activitate.
    K. putea fi sigur că ocazia n-o să fie pierdută. După cum i s-a spus, întâmpinarea n-a fost încă trimisă, dar nu-i nicio grabă căci, în momentul de faţă, e mult mai important să se stabilească primele contacte cu funcţionari competenţi, ceea ce s-a şi făcut - cinstit vorbind, nu totdeauna cu prea mult succes - şi e mult mai bine, deocamdată, să nu fie divulgate amănunte care nu l-ar putea influenţa pe K. decât într-un sens nefavorabil, dându-i prea multe speranţe sau speriindu-l prea tare; se ştie doar că unii funcţionari se arătaseră foarte binevoitori şi alţii se arătaseră mai puţin favorabili, dar nu refuzaseră să-l ajute.
    În total, rezultatul era deci cât se poate de satisfăcător, dar nu trebuiau încă trase concluzii pe baza aceasta, căci toate negocierile preliminare începeau la fel şi numai desfăşurarea ulterioară a dezbaterilor putea să arate în ce măsură fuseseră de folos.
    În orice caz, nimic nu e încă pierdut şi dacă, în ciuda celor întâmplate, vom reuşi să-l cîştigăm pe şeful de birou- câteva încercări fuseseră făcute în acest sens - rana va fi curată, cum spun chirurgii, şi vom putea aştepta liniştiţi viitoarea desfăşurare a lucrurilor!
    Când se lansa în asemenea discursuri, avocatul nu mai isprăvea. Şi, la fiecare vizită, le lua de la capăt. Existau mereu progrese, dar în ce constau ele n-avea voie să spună. Lucra de zor la prima întâmpinare, dar încă n-o terminase, fapt care se dovedea a fi cât se poate de favorabil la consultaţia următoare, căci momentul - imposibil de prevăzut - ar fi fost rău ales pentru trimiterea întâmpinării.
    Iar când, obosit de-atâtea vorbe, K. observa că lucrurile merg extrem de încet, chiar ţinând seama de toate dificultăţile existente, avocatul îi răspundea că ele merg binişor pe micul lor făgaş, dar că, fireşte, ar fi ajuns mult mai departe dacă el, K., i s-ar fi adresat mai devreme. Din păcate, întârziase, şi neglijenţa aceasta avea să-i mai aducă pe viitor şi alte necazuri, mult mai mari decât simpla pierdere de timp.
    Singura întrerupere binefăcătoare a consultaţiilor era venirea lui Leni, care ştia totdeauna să potrivească în aşa fel lucrurile încât să-i aducă maestrului Huld ceaiul de câte ori K se afla la el. Leni rămânea apoi în spatele lui K., având aerul că-l priveşte pe avocat - care se apleca foarte mult deasupra ceştii ca să-şi toarne ceaiul şi să-l soarbă cu lăcomie. Şi, pe furiş, ea îşi lăsa mâna în mâna lui K.
    Atunci se făcea linişte deplină; avocatul bea, K. îi strângea mâna lui Leni, iar Leni îndrăznea uneori să mângâie încetişor părul lui K.
    - Mai eşti aici, Leni? întreba avocatul când termina.
    - Voiam să duc ceaşca, spunea Leni.
    Urma apoi o ultimă strângere de mână; avocatul se ştergea la gură şi începea, cu puteri noi, să-i vorbească lui K.
    Ce voia oare? Să-l încurajeze? Sau să-l aducă la disperare?
    K. nu-şi dădea seama; dar, curând, un lucru îi apăru vădit: apărarea lui nu se afla în mâini bune. S-ar fi putut foarte bine ca avocatul să spună adevărul, deşi se vedea cât de colo că vrea să-şi dea aere şi că nu mai avusese niciodată ocazia să se ocupe de-un proces atât de important pe cât părea să fie cel al lui K. Dar relaţiile pe care le scotea mereu în evidenţă păreau, într-adevăr, suspecte; oare le folosea numai pentru K.?
    Avocatul nu uita niciodată să spună că era vorba de funcţionari inferiori, deci de slujbaşi extrem de mărunţi şi cărora desfăşurarea procesului putea, într-o anumită măsură, să le favorizeze avansarea. La urma urmei, n-ar fi fost posibil ca tocmai ei să-l folosească pe avocat ca să îndrume procesul după dorinţa lor, pe căi cu totul nefavorabile inculpatului?
    Poate că nu acționau aşa în toate procesele, fireşte, un asemenea lucru n-ar fi fost posibil; cu siguranţă că existau şi cazuri în care funcţionarii dădeau o mână de ajutor avocatului, ca să-l răsplătească pentru serviciile aduse, căci aveau tot interesul să-i păstreze reputaţia; dar dacă lucrurile stăteau într-adevăr aşa, în ce sens interveneau ei în procesul lui K., proces extrem de spinos, după cum spunea maestrul Huld, menit să constituie un eveniment senzaţional şi care atrăsese de la bun început întreaga atenţia a tribunalului? Din păcate, în privinţa aceasta nu prea încăpeau multe îndoieli.
    Se vedea clar că prima întâmpinare nu fusese înaintată, deşi procesul dura de luni de zile. După spusele avocatului, totul se afla încă la început;
    Fireşte, metoda era excelentă, dacă urmau să-l adoarmă pe inculpat şi să-l menţină inactiv, ca să-l atace prin surprindere cu verdictul, sau măcar cu rezultatele anchetei, când i se va aduce la cunoştinţă că au fost defavorabile şi că procesul va fi trimis în faţa unei instanţe superioare.
    Era absolut necesar să intervină inculpatul însuşi. Convingerea că trebuie să acţioneze el însuşi devenea imperioasă pentru K., mai ales când se simţea foarte obosit, ca în dimineaţa aceasta de iarnă, când totul i se părea atât de nesigur.
    Uitase dispreţul pe care-l avea la început faţă de proces; dacă ar fi fost singur pe lume, şi-ar fi putut foarte uşor neglija procesul, admiţând că i-ar fi fost intentat, ceea ce cu siguranţă că nu se putea întâmpla într-un asemenea caz.
    Acum însă unchiul îl şi dusese la avocat, obligaţiile familiale intrau în joc; situaţia lui încetase de-a mai fi cu totul independentă de evoluţia procesului, avusese el însuşi imprudenţa să le vorbească unor cunoscuţi, cu o inexplicabilă satisfacţie, despre cele întîmplate; alţii aflaseră, nu se ştie cum; relaţiile cu domnişoara Burstner păreau rămase în suspensie, ca şi procesul ; pe scurt, nu mai avea de ales dacă să accepte sau să refuze procesul; se afla angrenat în el din plin şi trebuia să se apere; dacă obosea, putea să ajungă rău.

.........................................................