Procesul, Franz Kafka

                                           1-5
                                 ARESTAREA

              Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat.

    În dimineaţa aceea, bucătăreasa doamnei Grubach, gazda lui, care îi aducea micul dejun în fiecare zi la opt, nu se ivi la ora obişnuită. Asemenea lucru nu se mai întâmplase niciodată până atunci. K. mai aşteptă o clipă. Culcat pe pernă văzu cum bătrâna car e locuia peste drum îl privea cu o curiozitate absolut neobişnuită. Apoi, flămând şi mirat totodată, sună. 

    Imediat se auzi o bătaie în uşă şi în cameră intră un bărbat pe care până atunci nu-l mai văzuse niciodată prin casă. Bărbatul era zvelt dar solid şi purta un costum negru, strâns pe corp, cum sunt cele de voiaj, legat cu un cordon şi având tot felul de cute, buzunare, catarame şi nasturi, care dădeau costumului o aparenţă deosebit de practică, fără să se înţeleagă bine la ce ar putea servi.

    - Cine eşti dumneata? îl întrebă K. ridicându-se în coate.

    Omul trecu peste întrebare, ca şi cum ar fi fost firesc să fie acceptat când intra undeva, şi se mulţumi doar să întrebe la rândul lui:

    - Ai sunat?

    - Anna trebuie să-mi aducă micul dejun, spuse K. şi încercă mai întâi, atent şi tăcut, să descopere prin observaţie şi deducţie cine putea fi omul acela.

    Dar străinul nu se lăsă prea mult cercetat cu privirea, ci se îndreptă spre uşă, o întredeschise şi spuse cuiva care, vădit lucru, se afla în imediata apropiere, chiar lângă prag:

    - Vrea să-i aducă Anna micul dejun.

    Din camera alăturată se auzi un chicotit uşor; judecind după zgomot, s-ar fi putut ca acolo să se afle mai multe persoane. 

    Deşi râsul acesta nu i-ar fi putut spune străinului niciun lucru pe care să nu-l fi ştiut până atunci, el îi declară lui K.: „E imposibil”, ca şi cum i-ar fi dat un raport.

    - Asta e ceva nou, spuse K. şi sări din pat punându-şi repede pantalonii. Tare aş vrea să ştiu cine sunt oamenii din camera de alături şi cum o să se justifice doamna Grubach faţă de mine că i-a lăsat să mă deranjeze.

    Ce-i drept, o secundă îi trecu prin minte că n-ar trebui să spună asta cu glas tare pentru că, făcând-o, putea să lase impresia că-i recunoaşte oarecum străinului dreptul de a-l supraveghea, dar pentru moment nu dădu importanţă faptului acestuia. Celălalt înţelese totuşi exact ce n-ar fi trebuit, căci îi spuse:

    - Nu ţi-ar plăcea mai mult să rămâi aici?

    - Nu vreau nici să rămân aici şi nici să-ţi mai aud glasul până nu mi te prezinţi.

    - Aveam intenţii bune, spuse străinul şi deschise brusc uşa.

    Camera de-alături, în care K. pătrunsese mai încet decât ar fi dorit, avea, la prima vedere, aproape acelaşi aspect ca în ajun. Acolo îşi avea doamna Grubach salonul; poate că astăzi în încăperea ticsită de mobile, dantelării, porţelanuri şi fotografii era ceva mai mult spaţiu gol decât de obicei, dar lucrul acesta cu greu s-ar fi putut observa imediat, cu atât mai mult cu cât schimbarea esenţială o constituia prezenţa unui bărbat care şedea cu o carte în mână lângă fereastra deschisă şi care, când intră K., îşi ridică privirea de pe carte.

    - Ar fi trebuit să rămâi în camera dumitale! Nu ţi-a spus Franz?

    - Şi ce doriţi? întrebă K. uitându-se pe rând când la noua lui cunoştinţă, când la cel numit Franz, care se oprise în pragul uşii. 

    Prin fereastra deschisă se vedea iar bătrâna, stăpânită de o curiozitate într-adevăr senilă, şi care se instalase acum exact în faţă, nu cumva să piardă vreun amănunt din ce avea să se întâmple.

    - Ar trebui, totuşi, ca doamna Grubach..., spuse K. 

    Şi făcând o mişcare de parcă ar fi încercat să se smulgă din mâinile celor doi bărbaţi, deşi aceştia stăteau departe, vru să-şi continue drumul.

    - Nu, spuse omul de la fereastră, aruncând cartea pe o măsuţă şi ridicându-se. N-ai dreptul să ieşi, eşti arestat.

    - Aşa mi se pare şi mie, spuse K. Şi de ce, mă rog? întrebă el apoi.

    - Nu ne aflăm aici ca să-ţi spunem asta. Întoarce-te în camera dumitale şi aşteaptă. Ancheta e începută şi ai să afli totul la momentul oportun. Îmi calc datoria vorbindu-ţi atât de prietenos. Dar sper că nu ne aude nimeni în afară de Franz care, în ciuda instrucţiunilor, se poartă şi el prieteneşte cu dumneata. Dacă şi de-acum înainte o să ai tot atâta noroc pe cât ai avut când ţi-au fost numiţi paznicii, poţi să tragi nădejde.

    K. vru să se aşeze, dar abia atunci observă că, în afară de scaunul de lângă fereastră, în toată încăperea nu se mai afla nimic pe care să se poată sta.

    - Ai să recunoşti mai târziu că ţi-am spus numai adevărul, începu Franz şi se îndreptă spre el împreună cu celălalt bărbat. 

    Pe K. îl uimi mai ales acesta din urmă, care îl bătu de mai multe ori, prieteneşte, pe umăr. Amândoi paznicii îi examinară cămaşa de noapte şi-i spuseră că de-acum înainte va trebui să poarte una de calitate mult mai proastă, dar că ei îi vor păstra cu mare grijă atât cămaşa aceasta, cât şi restul lenjeriei, şi că i le vor restitui dacă procesul se va încheia favorabil.

    - E mai bine să ne dai nouă lucrurile, spuseră ei, căci la magazie se fac mereu fraude si, în afară de asta, acolo, după un anumit timp, lucrurile sunt revândute, fără să se ţină seama dacă procesul s-a terminat sau nu. Şi nu se ştie cât pot dura asemenea procese, mai ales în ultima vreme. Până la urmă primeşti, fireşte, din partea magaziei, contravaloarea lucrurilor, dar te alegi cu nimica toată, căci la vânzare nu valoarea ofertei hotărăşte preţul, ci valoarea mitei, şi-apoi ştim prea bine, din experienţă, că sumele cuvenite se micşorează şi ele, an de an, tot trecând dintr-o mână într-alta.

    K. abia dacă îi asculta; dreptul de-a mai putea dispune de lucrurile proprii i se părea de mică importanţă; pentru el era mult mai urgent acum să-şi clarifice situaţia. De faţă cu oamenii aceştia însă, nu putea nici măcar să-şi adune gândurile ca lumea; pântecul celui de-al doilea paznic - fiindcă, evident, numai paznici puteau să fie amândoi - se lipea mereu de el, extrem de prietenos, dar de cum ridica privirea întâlnea o faţă uscată şi osoasă, deloc potrivită cu grăsimea trupului, şi înarmată cu un nas mare şi strâmb, care părea că se înţelege, ca o persoană aparte, cu celălalt paznic. 

    Ce fel de oameni erau aceștia? Despre ce vorbeau ei? Cărei autorităţi aparţineau? K. trăia doar într-un stat constituţional. Pretutindeni domnea pacea. Toate legile erau respectate.

    Cine îndrăznea să-l atace în propria lui locuinţă? Fusese totdeauna înclinat să privească lucrurile foarte uşuratic, să nu creadă în rău decât dacă se lovea de el şi să nu ia măsuri de prevedere pentru viitor, chiar când era ameninţat din toate părţile. 

    În cazul de faţă însă, o asemenea atitudine i se părea nelalocul ei. Nici vorbă, totul putea fi o glumă, o glumă grosolană pusă la cale de colegii de la bancă, din cine ştie ce motive - poate fiindcă azi era ziua lui, ziua când împlinea treizeci de ani - asta s-ar fi putut, fireşte; poate că ar fi fost de ajuns doar să le râdă în nas, într-un anumit fel, paznicilor, ca ei să râdă împreună cu el; poate că paznicii erau, de fapt, nişte comisionari culeşi de pe stradă, cum de altfel şi păreau să fie; şi totuşi, de data aceasta, chiar din clipa când dăduse cu ochii de Franz, K. hotărâse să nu lase din mână nici cel mai mic atu pe care l-ar fi putut folosi împotriva oamenilor acestora. 

    Puţin îi păsa dacă avea să se spună mai târziu că fusese incapabil să înţeleagă o glumă; deşi nu făcea parte dintre cei ce culeg învăţăminte din experienţele vieţii, K. îşi amintea că de pe urma unor întâmplări aparent neînsemnate şi în care, spre deosebire de prietenii lui, se purtase imprudent şi se arătase voit nepăsător faţă de consecinţe, avusese destule de îndurat. Asemenea lucruri nu trebuiau să se mai întîmple, măcar de data aceasta; dacă era vorba de o comedie, atunci avea să joace şi el. Pentru moment, era încă liber.

    - Îmi daţi voie, spuse K. şi, strecurându-se grăbit printre paznici, intră în camera lui.

    - Pare înţelegător, îl auzi spunând pe unul din paznici.

    De cum se văzu în cameră, K. trase brutal sertarele biroului ; toate se aflau la locul lor în cea mai mare ordine; dar emoţia îl împiedica să găsească de la bun început tocmai legitimaţiile pe care le căuta. Până la urmă dădu peste un permis de bicicletă şi vru să-l ducă paznicilor, dar, gândindu-se mai bine, hârtia i se păru prea neînsemnată şi continuă să caute până îşi găsi actul de naştere.

    Când se întoarse în camera vecină, uşa din faţă de deschise şi doamna Grubach dădu să intre. Apariţia ei nu dură însă decât o clipă căci, zărindu-l pe K., gazda îşi ceru scuze, vădit jenată, şi dispăru închizând uşa cu cea mai mare grijă.

    - Intraţi, vă rog! 

    Atât apucă să spună K. şi rămase în mijlocul salonului, cu actele în mână, privind uşa care nu se mai deschise; apelul unuia dintre paznici îl făcu să tresară; paznicii şedeau amândoi la măsuţa din faţa ferestrei deschise şi, după cum observă K , îi mâncau micul dejun.

    - De ce n-a intrat? întrebă el.

    - N-are voie, îi răspunse paznicul cel gras. Doar ştii bine că eşti arestat.

    - De ce-aş fi arestat? Şi încă în felul acesta!

    - Iar începi! spuse paznicul şi muie o felie de pâine cu unt în borcănaşul cu miere. La asemenea întrebări nu răspundem.

    - O să fiţi obligaţi să-mi răspundeţi, spuse K. Iată actele mele; arătaţi-mi-le acum pe ale voastre şi, înainte de toate, mandatul de arestare.

    - Doamne! Dar neînţelegător mai eşti! se vaită paznicul. Parcă n-ai căuta decât să ne scoţi din sărite, inutil, tocmai pe noi care în clipa de faţă îţi suntem cei mai apropiaţi dintre oameni.

    - Aşa e, întări Franz şi, în loc să-şi ducă la gură ceaşca de cafea pe care o ţinea în mână, îi aruncă lui K. o privire poate foarte semnificativă, dar din care acesta nu înțelese nimic.

    Apoi, fără să vrea, K. intră într-un dialog al privirilor cu Franz. Până la urmă, K. îşi arătă totuşi hârtiile şi spuse:

    - Iată-mi actele.

    - Ce ne interesează pe noi actele dumitale? strigă paznicul cel gras. Te porţi mai rău ca un copil. Ce doreşti, la urma urmei? Îţi închipui cumva că vei face să ţi se termine mai repede blestematul de proces dacă discuţi cu noi, paznicii, despre legitimaţii şi despre mandate de arestare? Noi suntem slujbaşi mărunţi; nu prea ne pricepem la legitimaţii şi nu ne priveşte decât faptul că trebuie să te păzim zece ore pe zi şi că suntem plătiţi pentru munca noastră. Atâta tot; fireşte, asta nu ne împiedică să ne dăm seama că înaltele autorităţi pe care le slujim, înainte de-a emite un mandat se informează precis asupra motivelor arestării şi a persoanei arestate. În privinţa aceasta, orice eroare este exclusă. Autorităţile pe care le reprezentăm, după câte le ştiu - şi ţine seama că eu nu cunosc decât gradele inferioare - nu caută delictele populaţiei ci, după cum prevede legea, sunt atrase de delicte şi ne trimit pe noi, paznicii. Asta este legea. Unde vezi că ar putea fi o eroare?

    - Legea asta eu n-o cunosc, spuse K.

    - Cu atât mai rău pentru dumneata, îi răspunse paznicul.

    - Sunt sigur că ea nu există decât în capetele voastre, adăugă K. 

    Ar fi vrut să găsească un mijloc de-a pătrunde în gândurile paznicilor, de-a le întoarce în favoarea lui, sau măcar de-a le înţelege pe deplin. 

    Dar paznicul cel gras înlătură orice explicaţie spunând doar:

    - Ai s-o simţi pe pielea dumitale. 

    Franz se amestecă în vorbă:

    - Vezi, Willem, el recunoaşte că ignoră legea, dar pretinde în acelaşi timp că e nevinovat.

   - Ai dreptate, spuse celălalt; nu-i chip să-l faci să înţeleagă ceva.

    K. nu le mai răspunse nimic.

    „Trebuie oare să mă las şi mai mult tulburat de pălăvrăgelile slujbaşilor acestora mărunţi - fiindcă ei înşişi recunosc că asta sunt? se gândi el. În orice caz, amândoi discută despre lucruri din care nici unul, nici altul nu pricepe o iotă. Iar suficienţa cu care discută nu poate fi explicată decât prin prostie. Câteva cuvinte schimbate cu un funcţionar de rangul meu au să clarifice situaţia incomparabil mai bine decât cele mai lungi discuţii cu oamenii ăştia.”

    K. se plimbă de câteva ori de colo-colo, în spaţiul liber al încăperii şi văzu că bătrâna din faţă târâse la fe reastră un moşneag şi mai bătrân decât ea, pe care îl ţinea pe după mijloc.

    K. simţi nevoia să pună capăt comediei acesteia.

    - Duceţi-mă la superiorul vostru, spuse el.

    - Când o să te cheme, şi numai atunci, îi răspunse paznicul pe care celălalt îl numise Willem. Şi acum, adăugă el, te sfătuiesc să te duci în camera dumitale, să stai liniştit acolo şi să aştepţi ce-o să se hotărască. Nu te lăsa doborât de frământări inutile, ci mai degrabă adună-ţi forţele, căci o să ai mare nevoie de ele. E un sfat pe care ţi-l dăm. Nu te-ai purtat cu noi cum am fi meritat, ba chiar ai uitat că, oricine am fi, suntem măcar acum, faţă de dumneata, nişte oameni liberi, ceea ce nu e puţin lucru. Totuşi, dacă ai bani, suntem dispuşi să trimitem să ţi se aducă micul dejun de la cafeneaua de peste drum.

    K. rămase o clipă liniştit, fără să le răspundă la propunere. Poate că dacă ar fi încercat să deschidă uşa camerei alăturate sau chiar a vestibulului, cei doi n-ar fi îndrăznit să-l oprească; poate că soluţia cea mai simplă a întregii probleme ar fi fost să împingă lucrurile cât mai departe.

    S-ar fi putut însă la fel de bine ca paznicii să-l înşface şi, o dată trântit la pământ, ar fi spus adio superiorităţii pe care, în anumite privinţe, o mai păstra totuşi asupra lor. De aceea preferă să aştepte soluţia mai puţin nesigură, pe care desfăşurarea firească a lucrurilor avea s-o aducă neapărat, şi se întoarse în camera sa fără ca el sau paznicii să mai adauge vreun cuvânt.

    Acolo, se trânti pe pat şi luă de pe noptieră un măr frumos pe care şi-l pregătise de cu seară pentru micul dejun. Altceva în afară de măr nu mai avea şi, oricum, după ce muşcă cu poftă îşi dădu seama că mărul era de preferat gustării pe care, din mila paznicilor, ar fi putut s-o capete de la cafeneaua aceea murdară. 

    Acum se simţea mai bine dispus şi mai sigur pe sine; fireşte, ratase o dimineaţă de lucru, dar, dat fiind postul relativ important pe care îl ocupa la bancă, absenţa avea să-i fie uşor motivată. S-o explice spunând adevărul? Aşa avea de gând să facă. Iar dacă n-aveau să-l creadă - ceea ce ar fi fost normal, date fiind împrejurările - putea s-o ia ca martor pe doamna Grubach sau chiar pe cei doi bătrâni, care acum probabil că porniseră spre cealaltă fereastră.

    Privind lucrurile din punctul de vedere al paznicilor, pe K. îl mira cel mai mult faptul că fusese trimis în camera lui şi lăsat singur acolo unde avea la îndemână atâtea posibilităţi de sinucidere. Totodată, judecind din punctul lui de vedere, se întreba ce motiv l-ar fi putut determina să se sinucidă. Nu cumva faptul că doi oameni, aflaţi în încăperea de alături, îi mâncaseră micul dejun?

    Sinuciderea în asemenea condiţii i se părea atât de absurdă încât, chiar dacă ar fi vrut să-şi pună capăt zilelor, l-ar fi împiedicat stupizenia ei. Dacă cei doi paznici n-ar fi fost, vădit, nişte oameni cu mintea atât de mărginită, s-ar fi putut presupune că şi lor, din aceleaşi motive, nu li se părea deloc primejdios să-l lase singur. 

    N-aveau decât să-l privească, dacă aveau chef. L-ar fi văzut îndreptându-se spre dulăpiorul din perete în care îşi păstra sticla cu rachiu vechi si bun, l-ar fi văzut golind un pahar ca să-şi înlocuiască micul dejun, şi apoi umplându-şi încă unul ca să-şi facă curaj, dar numai din prudenţă, pentru cazul puţin probabil în care ar fi avut nevoie de curaj.

    În clipa aceea, un glas din camera de alături îl făcu să tresară de spaimă şi să-şi ciocnească dinţii de pahar.

    - Te cheamă inspectorul, îi strigă cineva.

    Dar numai strigătul îl sperie, strigătul scurt, tăios, cazon, pe care nici în ruptul capului n-ar fi bănuit că ar fi în stare să-l scoată paznicul Franz. 

    Ordinul în sine îi făcu plăcere; K. strigă şi el „În sfârşit!”, cu un ton de uşurare, închise dulăpiorul din perete şi porni grăbit spre salon. Acolo dădu peste cei doi paznici care îl goniră imediat înapoi, în camera lui, de parcă lucrul acesta ar fi fost cât se poate de firesc!

    - Ia te uită ce-i dă prin minte! strigară ei. Nu cumva ai de gând să apari în cămaşă, în faţa inspectorului? Pesemne că vrei să ne cotonogească şi pe dumneata, şi pe noi.

     - Mai lăsaţi-mă dracului! strigă K. pomenindu-se îmbrâncit înapoi, până la dulapul de haine. Dacă daţi buzna peste mine când dorm, n-oţi fi vrând să mă găsiţi în ţinută de gală.

    - N-avem încotro, spuseră paznicii care, de câte ori K. ridica tonul, se linişteau şi deveneau aproape trişti, iar din această cauză el fie că se simţea dezorientat, fie că se mai dezmeticea puţin.

    - Stupid protocol, mai bombăni K.; dar luând o haină de pe spătarul unui scaun, o ridică o clipă cu amândouă mâinile şi o ţinu aşa de parcă ar fi vrut să afle părerea paznicilor. 

    Ei clătinară din cap:

    - Trebuie haină neagră.

    K. aruncă atunci haina pe jos şi spuse, fără să ştie nici el cum au să-l înţeleagă:

    - Doar n-are loc dezbaterea principală. 

    Paznicii zâmbiră, dar îşi menţinură pretenţia.

    - Trebuie neapărat haină neagră.

    - Dacă asta accelerează lucrurile, n-am nimic împotrivă, declară K.; apoi, deschizând singur dulapul, răscoli îndelung printre haine, alese cel mai frumos costum negru, o jachetă a cărei croială pe talie aproape că stârnise vâlvă printre cunoscuţii săi, scoase şi o cămaşa curată, şi începu să se îmbrace cu grijă. 

    În sinea lui, se gândea chiar că accelerase mersul lucrurilor, făcându-i pe paznici să uite că ar fi trebuit să-l oblige să facă baie. Şi-i privi, căutând să-şi dea seama dacă n-aveau să-i amintească de baie; dar ei, fireşte, erau departe de a se gândi la asta; în schimb, Willem nu uită să-l trimită pe Franz la inspector pentru a-i raporta că arestatul se îmbracă.

    După ce termină cu îmbrăcatul, K. trebui să treacă prin salon, urmat la un pas de Willem, ca să ajungă în camera următoare, a cărei uşă cu două canaturi era larg deschisă. În camera aceea, după cum K. ştia prea bine, locuia de curând o domnişoară, Burstner, dactilografă, care pornea de cu zori la lucru şi nu se întorcea decât foarte târziu; cu domnişoara Burstner, K. abia dacă schimbase câteva cuvinte de salut în treacăt. 

    Acum, noptiera aflată de obicei la căpătâiul patului fusese împinsă în mijlocul camerei, ca să-i servească drept birou inspectorului care se instalase în dosul ei. Inspectorul şedea picior peste picior şi-şi ţinea un braţ pe spătarul scaunului. Într-un colţ al camerei, trei tineri priveau fotografiile domnişoarei Burstner, prinse pe perete peste o mică rogojină. O bluză albă atârna pe mânerul ferestrei deschise. 

    La fereastra din faţă se aflau cei doi bătrâni, veniţi să vadă; zăceau amândoi rezemaţi de pervaz, dar grupul li se mărise acum; în spatele lor, depăşindu-i cu mult în înălţime, se afla un bărbat cu cămaşa descheiată la piept; bărbatul îşi răsucea cu două degete bărbiţa roşcovană.

     - Josef K.? întrebă inspectorul, poate numai ca să atragă asupra sa privirea distrată a lui K. 

    El dădu din cap, afirmativ.

    - Eşti foarte surprins de cele petrecute în dimineaţa asta, nu-i aşa? spuse inspectorul, mutând cu amândouă mâinile puţinele lucruri aflate pe noptieră - lumânarea, chibriturile, o carte şi perniţa cu ace de cusut - ca si cum ar fi fost nişte unelte neapărat necesare pentru ancheta.

    - Fireşte, spuse K. mulţumit că se află în faţa unui om inteligent si că poate, în sfîrşit, să discute cu el despre cele petrecute. Fireşte, sunt surprins, dar n-aş putea spune că sunt foarte surprins.

     - Nu eşti foarte surprins? întrebă inspectorul punând lumânarea la vechiul ei loc, în mijlocul măsuţei, şi regrupând celelalte obiecte în jurul ei.

    - Poate că-mi înţelegeţi greşit sensul cuvintelor, se grăbi să explice K. Vreau să spun... (aici K. se întrerupse să-şi caute un scaun.) Pot să mă aşez?

    - Nu e obiceiul, îi răspunse inspectorul.

    - Vreau să spun,  repetă K. fără să se mai întrerupă, că sunt, fireşte, foarte surprins, dar că atunci când te afli de treizeci de ani pe lume şi când ai fost nevoit să răzbaţi singur, aşa cum mi s-a întâmplat mie, te imunizezi şi nu iei prea în tragic surprizele. Mai ales pe cea de astăzi.
    - De ce mai ales pe cea de astăzi?
    - Nu vreau să spun că socotesc toată întâmplarea drept o farsă, căci mijloacele folosite pentru ea mi se par prea importante. Ca să fie farsă ar însemna să participe fa ea toţi ai casei, plus dumneavoastră, ceea ce ar depăşi limitele unei farse. Nu vreau să spun deci că e o farsă.
    - Exact, spuse inspectorul, numărând chibriturile din cutie.
    - Dar pe de altă parte, continuă K. adresându-se tuturor - i-ar fi plăcut ca şi cei trei amatori de fotografii să se întoarcă spre el şi să-l asculte - dar pe de altă parte, mi se pare că e vorba de ceva nu prea grav. Deduc asta din faptul că, deşi sunt acuzat, nu izbutesc să-mi găsesc nici cea mai mică vină pentru care să pot fi dat în judecată. Dar nici asta n-are importanţă; întrebarea esenţială este de cine sunt acuzat? Ce autoritate conduce procesul? Sunteti funcţionari? Niciunul dintre dumneavoastră nu poartă uniformă, dacă nu cumva numiţi uniformă costumul acesta - şi arătă îmbrăcămintea lui Franz - care e mai degrabă un costum de voiaj. Iată punctele asupra cărora doresc să fiu lămurit şi sunt convins că după clarificarea lor ne vom putea lua un rămas bun cât se poate de cordial.
    Inspectorul trânti pe masă cutia de chibrituri.
    - Te înşeli profund, spuse el. Şi domnii aceştia, şi eu jucăm un rol cu totul secundar în procesul dumitale. Aproape că nu ştiu nimic despre el. Şi chiar dacă am purta cele mai reglementare uniforme, situaţia dumitale n-ar fi deloc mai bună. N-aş putea să spun că eşti acuzat, sau mai bine zis, nu ştiu dacă eşti. Adevărul e că eşti arestat, mai mult nu ştiu. Dacă paznicii ţi-au spus altceva, să ştii că au trăncănit pur şi simplu. Dar deşi nici eu nu-ţi răspund la întrebări, te-aş putea sfătui totuşi să te gândeşti mai puţin la noi şi la ceea ce-o să ţi se întâmple, şi să te supraveghezi mai mult. Şi-apoi, nu mai tot da zor cu sentimentul dumitale de nevinovăţie, fiindcă strici impresia mai degrabă bună pe care, altminteri, o faci. De asemenea, fii mai reţinut la vorbă; chiar dacă te-ai fi mulţumit să spui doar câteva cuvinte, din atitudinea dumitale am fi putut deduce tot ce-ai explicat adineauri şi care, de altfel, nu pleda deloc în favoarea dumitale.
    K. îl privi cu ochi mari. Omul acesta, mai tânăr poate decât el, ii dădea lecţii ca unui şcolar. Era mustrat pentru sinceritatea lui. Și nu izbutea să afle nimic nici despre motivul arestării, nici despre autoritatea care emisese mandatul.
    Enervat, K. începu să se plimbe de colo-colo și nimeni nu-l împiedică să facă asta; îşi împinse manşetele la locul lor, în mâneci, îşi pipăi paltonul, îşi trecu degetele prin păr, spuse trecând pe lângă cei trei domni: „E complet absurd” - din care pricină cei trei se întoarseră şi-l priviră atenţi - apoi se opri din nou în fata măsuţei inspectorului.
    - Procurorul Hasterer îmi e prieten bun, spuse el, pot să-i telefonez?
    - Fireşte, spuse inspectorul, deşi nu prea văd ce sens ar avea, dacă nu cumva ţii să discuţi cu el vreo chestiune particulară.
    - Ce sens? strigă K. mai mult uluit decât mâniat. Dar cine sunteţi dumneavoastră care pretindeţi că o convorbire telefonică să aibă sens şi, în schimb, înscenaţi stupizeniile cele mai lipsite de sens? E nemaipomenit! Mai întâi daţi năvală peste mine, apoi mă ţineţi încercuit şi începeţi demonstraţiile de înaltă școală. Ce sens ar avea să-i telefonez unui procuror, când mi se spune că sunt arestat? Bine, n-am să telefonez.
    - Ba da, spuse inspectorul arătând cu mâna spre vestibul, unde se afla telefonul, te rog să telefonezi.
    - Nu, nu mai vreau, declară K. îndreptându-se spre geam.
    Peste drum, cei trei spectatori stăteau neclintiţi la fereastra lor şi nu părură tulburaţi decât în clipa când K. veni să-i privească. Bătrânii vrură să se ridice, dar bărbatul care se afla în spatele lor îi linişti.
    - Avem nişte spectatori grozavi, spuse K. destul de tare şi se întoarse spre inspector, arătând cu degetul spre fereastră. Ştergeţi-o de acolo! strigă el apoi.
    Cei trei se retraseră imediat cu câțiva paşi; bătrânii încercară chiar să se ascundă în spatele bărbatului care îi acoperi cu trupul lui lat şi, judecând după mişcarea buzelor, spuse ceva, de neînţeles din pricina distanţei.
    Dar nu dispărură de tot; păreau că aşteptă momentul când vor putea să revină la fereastră fără să fie văzuţi.
    - Oameni agasanţi şi lipsiţi de bun-simţ, spuse K. şi se întoarse cu spatele la ei.
    Aruncându-i o privire inspectorului, i se păru că acesta îi aprobă părerea. Dar se putea prea bine ca el nici să nu-l fi auzit măcar, căci îşi pusese o mână pe masă şi părea ocupat să-şi compare lungimea degetelor. Cei doi paznici se aşezaseră pe un cufăr acoperit cu un covor şi-şi frecau genunchii cu palmele.
    Cei trei tineri îşi puseseră mâinile în şolduri şi priveau în gol. În cameră domnea o linişte adâncă şi grea ca într-un birou uitat.
    - Domnilor, spuse K. - şi i se păru o clipă că-i duce pe toţi în spinare - judecând după atitudinea dumneavoastră aş putea conchide că ancheta s-a terminat. Cel mai bun lucru ar fi, cred, să nu ne mai gândim dacă procedeul dumneavoastră a fost sau nu îndreptăţit şi să încheiem toată povestea printr-o strângere de mână paşnică şi reciprocă. Dacă şi dumneavoastră sunteţi de aceeaşi părere, poftiţi!
    Şi se apropie, cu mâna întinsă, de masa inspectorului.
    Inspectorul ridică din sprâncene, îşi muşcă buzele şi privi mâna întinsă pe care K. tot mai credea că i-o va strânge. Apoi se ridică, îşi luă pălăria-melon de pe patul domnişoarei Burstner şi şi-o puse cu mare grijă pe cap, folosind ambele mâini, aşa cum se face când probezi o pălărie nouă.
    - Cât de simple ţi se par lucrurile! îi spuse el, în acelaşi timp, lui K. Ai fi de părere să încheiem frumuşel toată povestea? Nu, nu. E imposibil. Asta nu înseamnă însă că trebuie să disperi. De ce ai dispera? Eşti numai arestat, nimic mai mult. Eu asta am avut să-ţi comunic; mi-am făcut datoria, am văzut cum ai primit comunicarea. Îmi ajunge pentru astăzi si putem să ne despărţim, provizoriu, bineînţeles. Acum fără îndoială că vrei să mergi la bancă, nu?
    - La bancă? întrebă K. Credeam că sunt arestat.
    K. vorbea cam de sus căci, deşi inspectorul îl lăsase cu mâna întinsă, se simţea din ce în ce mai independent fată de oamenii aceştia, mai ales de când inspectorul se ridicase în picioare. Se juca cu ei. Avea intenţia să-i urmeze până la poartă, dacă plecau, şi să-i îndemne să-l aresteze. De aceea repetă:
    - Cum aş putea să mă duc la bancă, din moment ce sunt arestat?
    - Va să zică asta e, spuse inspectorul care tocmai ajunsese lângă uşă, m-ai înţeles greşit. Eşti arestat, fireşte, dar nimeni nu te împiedică să-ţi vezi mai departe de slujbă. De asemenea, nimeni nu te împiedică să-ţi duci mai departe traiul dumitale obişnuit.
    - Atunci  nu-i chiar atât de rea situaţia de arestat, spuse K. apropiindu-se de inspector.
    - Sunt de aceeaşi părere, răspunse inspectorul.
    - În asemenea condiţii, comunicarea arestării mi se pare că nici n-ar fi fost necesară, adăugă K., apropiindu-se şi mai mult.
    Ceilalţi se apropiară şi ei. Formau acum lângă uşă un grup foarte strâns.
    - Mi-am făcut datoria, spuse inspectorul.
    - O datorie stupidă, spuse K. necruţător.
    - Tot ce se poate, răspunse inspectorul, dar n-avem timp de pierdut cu asemenea discuţii. Îmi închipuiam că ai vrea să te duci la bancă. Fiindcă nu-ţi scapă nici cele mai neînsemnate cuvintele, adaug că nu te oblig să te duci; credeam doar că doreşti asta şi, ca să-ţi uşurez întoarcerea la birou, ca s-o fac să atragă cât mai puţin atenţia, ţi-i adusesem pe aceşti trei domni, care îţi sunt colegi de birou, rugându-i să-ţi stea la dispoziţie.
    - Cum? strigă K., privindu-i mirat pe cei trei.
    Tinerii aceştia, şterşi şi anemici, pe care memoria lui nu-i înregistra încă decât grupaţi în jurul fotografiilor domnişoarei Burstner, erau funcţionari ai băncii la care lucra şi el, nu colegi - cuvântul coleg însemna prea mult şi se datora numai unei lacune în atotştiinţa inspectorului - dar erau într-adevăr funcţionari mărunţi ai băncii. Cum de nu băgase de seamă? Ce mult îl impresionaseră inspectorul şi paznicii dacă nu-i recunoscuse pe cei trei tineri!
    Iată-l pe Rabensteiner cel băţos, care dădea mereu din mâini, şi pe blondul Kullich, cu ochii înfundaţi adânc în orbite, şi pe Kaminer care, din pricina unui tic nervos, avea mereu pe buze un zâmbet insuportabil.
    - Bună dimineaţa, domnilor, spuse K. după o clipă şi le întinse mâna celor trei tineri care se înclinară corect. Nu vă recunoscusem. Mergem la slujbă, nu?
    Domnii aprobară dând din cap şi râzând cu mult zel, ca și cum de la început n-ar fi aşteptat decât asta; iar când K. observă că îşi uitase pălăria în camera lui, dădură fuga unul după altul s-b caute, ceea ce arăta o oarecare jenă.
    K. rămase liniştit locului şi se uită după ei prin cele două uşi larg deschise; ultimul porni, fireşte, nepăsătorul Rabensteiner, adoptând un fel de trap mărunt şi elegant, dar numai de formă. Kaminer îi aduse pălăria si, pe când i-o dădea, K. se văzu silit să-şi spună cu tot dinadinsul, cum își spunea şi în orele de serviciu, ca să se poată stăpâni, că zâmbetul lui Kaminer nu era intenţionat, ba chiar că bietului Kaminer i-ar fi fost imposibil să zambească vreodată intenţionat.
    În vestibul, doamna Grubach, care părea că nu-şi dă seama de vinovăţia ei, deschise uşa pentru întregul grup. K. îi privi ca de obicei panglica de la şorţ, care îi tăia pântecul puternic până la o adâncime într-adevăr fără rost.
    Ajuns afară, K. se uită la ceas şi hotărî să ia o maşină ca să nu-şi mărească inutil întârzierea de o jumătate de oră. Kaminer dădu fuga spre colţul străzii, după maşină, pe când ceilalţi doi făceau, vizibil, toate eforturile ca să-l distreze pe K.; deodată, Kullich arătă spre poarta casei de peste drum unde tocmai se ivise bărbatul cel înalt, cu barbişonul blond; în prima clipă, omul, puţin stânjenit că se arăta acum în toată lungimea lui, se trase brusc înapoi şi se rezemă de perete. Bătrânii probabil că se mai aflau încă pe scară.
    K. simţi că-l cuprinde ciuda împotriva lui Kullich, fiindcă îi atrăsese atenţia asupra individului pe care el îl văzuse încă dinainte şi la a cărui apariţie se aşteptase chiar.
    - Nu vă uitaţi într-acolo, izbucni K. fără să ţină seama de faptul că asemenea observaţii nu-şi aveau rostul faţă de nişte cetăţeni în stare să ştie singuri ce au de făcut.
    Dar mașina, care sosi tocmai atunci, îl scuti de explicaţii; se urcară toţi şi porniră la drum. Abia atunci K. îşi aminti că nu-l văzuse plecând pe inspector si pe cei doi paznici; inspectorul îi acoperise pe cei trei funcţionari; acum, ei îl acopereau pe inspector. Cum faptul acesta îi dovedea că n-avusese prezenţa de spirit, K. se hotărî să se supravegheze mai atent în această privinţă.
    Totuşi, neputându-se stăpâni, se mai întoarse o dată şi se aplecă spre spatele maşinii, ca să poată vedea eventual plecarea inspectorului şi a paznicilor. Dar reveni îndată la loc, fără să încerce măcar să-i caute cu privirea, şi se rezemă comod de perna maşinii.
    În ciuda aparențelor, ar fi avut mare nevoie să fie încurajat în clipa aceea, dar domnii care îl însoţeau păreau obosiţi; Rabensteiner se uita spre dreapta, Kullich spre stânga şi numai Kaminer rămăsese disponibil, cu neclintitul lui rânjet despre care, din păcate, omenia nu îngăduia niciun fel de glumă.

                                      CONVORBIRI CU DOAMNA GRUBACH
                                        APOI DOMNIŞOARA BURSTNER

               În primăvara acelui an, după ce rămânea de obicei la birou până pe la orele nouă, K. obişnuia să-şi petreacă serile în felul următor: dacă putea, ficea mai întâi o mică plimbare, fie singur, fie cu vreun coleg, apoi intra într-o berărie unde stătea până pe la unsprezece, la o masă rezervată, împreună cu câţiva domni mai în vîrstă.
    Dar existau şi abateri de la programul acesta: directorul băncii, care îi aprecia foarte mult puterea de muncă şi seriozitatea, îl lua uneori la o plimbare cu maşina sau îl invita să cineze în vila sa. În plus, K. se mai ducea o dată pe săptămână la o fată numită Elsa, care servea toată noaptea într-o cârciumă, iar ziua nu primea vizite decât în pat.
    În seara aceea - ziua trecuse repede datorită muncii asidue şi numeroaselor felicitări respectuoase şi amicale primite cu ocazia zilei de naştere - K hotărî să se întoarcă imediat acasă.
     La asta se gândise mereu în scurtele pauze pe care i le îngăduise munca; i se părea, fără să-şi dea exact seama de ce, că evenimentele din cursul dimineţii trebuie neapărat să fi provocat o mare dezordine în casa doamnei Grubach, şi că prezenţa lui era necesară ca să restabilească ordinea. Cu aceasta , orice urmă a incidentelor de dimineaţă avea să dispară, iar viaţa avea să-şi reia cursul ei obişnuit.
    Din partea celor trei funcţionari ai băncii n-avea de ce să se teamă: se scufundaseră toţi trei în oceanul funcţionărimii şi nimic nu părea schimbat în atitudinea lor. Îi convocase de mai multe ori în biroul lui, fie separat, fie împreună, numai ca să-i observe. Şi de fiecare dată le dăduse drumul satisfăcut.
    La nouă şi jumătate seara, când sosi acasă, K. descoperi în gang un flăcău care stătea acolo cu picioarele răscrăcărate şi-şi fuma liniştit pipa.
    - Cine eşti dumneata? îl întrebă K imediat, apropiindu-şi cât putea mai mult faţa de el, căci în penumbra gangului nu se vedea prea clar.
    - Sunt fiul portarului, domnule, îi răspunse flăcăul scoţându-şi pipa din gură şi făcându-i loc.
    - Fiul portarului? întrebă K , izbind nerăbdător în pământ cu vârful bastonului.
    - Domnul doreşte ceva? Să-l chem pe tata?
    - Nu, nu, spuse K. şi vocea îi sună oarecum iertătoare, de parcă flăcăul ar fi săvârşit cine ştie ce faptă rea. E bine, adăugă el pornind, dar înainte de-a pune piciorul pe prima treaptă a scării se mai întoarse o dată.
    Ar fi putut să se ducă direct în camera lui, dar fiindcă voia să stea de vorbă cu doamna Grubach bătu mai întâi la uşa ei.
    Doamna Grubach stătea pe-un scaun şi cârpea un ciorap, lângă o masă pe care se mai afla un maldăr de ciorapi vechi. K. se scuză în treacăt că o vizita atât de târziu, dar doamna Grubach se arătă foarte înţelegătoare şi nici nu vru să audă de scuze; cu el era oricând dispusă să stea de vorbă; ştia doar foarte bine că era chiriaşul ei cel mai bun, la care ţinea cel mai mult.
    K. cercetă cu privirea întreaga cameră, care îşi recăpătase acum, până la cele mai mici amănunte, vechiul ei aspect; până şi vesela pentru micul dejun, aflată azi-dimineaţă pe măsuţa de lângă fereastră, fusese stânsă.
    „Câte lucruri nu fac mâinile femeilor fără să le auzi”, se gândi K.
    El, unul, de pildă, ar fi fost în stare să spargă vesela acolo unde se afla, dar în niciun caz n-ar fi putut s-o ducă la locul ei. Şi o privi pe doamna Grubach cu oarecare recunoştinţă.
    - De ce lucraţi atât de târziu? întrebă el.
    Şedeau acum amândoi la masă, şi K îşi îngropa din când în când palmele în maldărul de ciorapi.
    - Am atât de lucru, spuse ea. În timpul zilei sunt la dispoziţia chiriaşilor; dacă vreau să-mi văd şi de treburile mele, nu-mi rămân decât serile.
    - Astăzi v-am dat mai multă bătaie de cap decât de obicei.
    - Cum aşa? întrebă ea, însufleţindu-se; şi-şi lăsă în poală ciorapul la care lucra.
    - Mă refeream la domnii care au fost azi-dimineaţă aici.
    - A, la asta vă referiţi! spuse doamna Grubach recăpătându-şi liniştea obişnuită. Da de unde! N-a fost nicio bătaie de cap.
    K. o privi tăcut cum îşi relua ciorapul.
    „Pare mirată că vorbesc despre asta, gândi el; ba chiar ai zice că mă dezaprobă; e un motiv în plus să vorbesc. Numai cu o femeie în vârstă aş putea discuta asemenea lucruri.”
    - Totuşi, spuse el după câteva clipe, povestea de azi-dimineaţă v-a dat niţică bătaie de cap, dar n-o să se mai repete.
    - Sigur, nu poate să se mai repete, aprobă ea, zâmbind cu un aer aproape trist.
    - Credeţi asta serios? întrebă K.
    - Da, spuse ea aproape în şoaptă, dar mai întâi nu trebuie să luaţi lucrurile prea în tragic. Câte nu se întâmplă pe lume! Fiindcă-mi arătaţi atâta încredere, domnule K , am să vă mărturisesc că am tras niţel cu urechea la uşă. Şi-apoi, cei doi paznici mi-au făcut şi ei unele confidenţe. E vorba de fericirea dumneavoastră, şi la lucrul acesta eu ţin din toată inima, poate mai mult chiar decât s-ar cuveni, căci nu vă sunt decât gazdă. Aşadar, am auzit câte ceva, dar nimic despre care să se poată spune că ar fi prea grav. Asta nu! Ce-i drept, sunteţi arestat, dar nu cum e arestat un hoţ. Când eşti arestat ca hoţ, e grav, pe când arestarea dumneavoastră... mi se pare un lucru savant - iertaţi-mă dacă spun prostii - mi se pare un lucru savant, pe care nu-l înţeleg, ce-i drept, dar nici nu trebuie înţeles.
    - Nu e nici urmă de prostie în ce-aţi spus, doamnă Grubach, răspunse K. Vă împărtăşesc în mare măsură părerea, dar merg ceva mai departe decât dumneavoastră; nu e nici măcar ceva savant, ci un haos ridicol. Am fost victima unei agresiuni, atâta tot. Dacă m-aș fi dat jos din pat imediat ce m-am trezit, fără să mă las amăgit de lipa Annei, dacă aş fi pornit să vă caut, fără să mă sinchisesc de ce mi-a ieşit în cate, dacă mi-as fi luat micul dejun de data aceasta în bucătărie, dacă aş fi lăsat să-mi aduceţi dumneavoastră hainele din cameră, într-un cuvânt dacă aş fi acţionat raţional, nu s-ar fi întâmplat nimic şi totul ar fi fost înăbuşit încă din faşă. Dar omul e atât de puţin pregătit! La bancă, de pildă, sunt totdeauna gata; acolo ar fi imposibil să mi se întâmple asemenea lucruri; am la îndemână un om de serviciu, special pentru mine, şi apoi am pe birou, în faţa mea, telefonul pentru exterior şi telefonul interior. Şi vin mereu oameni, clienţi sau funcţionari, şi mai ales sunt mereu prins în iureşul muncii, de aceea am toată prezenţa de spirit; ar fi o adevărată plăcere să mă pomenesc acolo în faţa unei întâmplări cum a rost cea de azi-dimineaţă. Ei, dar s-o lăsăm, acum a trecut şi, de fapt, nici n-am vrut să discut despre ea; voiam doar să vă aflu părerea, părerea unei femei cu judecată, şi sunt fericit când văd că suntem de acord. Acum daţi-mi mâna ; un asemenea acord trebuie întărit printr-o st rângere de mână.
    „O să-mi dea oare mâna? se gândi el. Inspectorul nu mi-a dat-o.”
    Şi o privi pe doamna Grubach altfel decât până atunci, atent şi cercetător. Cum el se ridică de pe scaun, doamna Grubach se ridică şi ea, puţin jenată, căci nu tot ce-i explica se K. fusese pe înţelesul ei.
    Şi jena aceasta o făcu să spună un lucru nedorit şi nelalocul lui:
    - N-o luaţi prea în serios, domnule K.
    Doamna Grubach avea lacrimi în glas şi, fireşte, uitase de strângerea de mână.
    - Pe cât se pare n-o iau prea în serios, spuse K. simţindu-se deodată obosit şi înţelegând inutilitatea încurajărilor acestei femei.
    La uşă o mai întrebă:
    - Domnişoara Burstner e acasă?
    - Nu, răspunse doamna Grubach şi zâmbi cu un fel de compătimire întârziată şi justificată pe când îi dădea informaţia aceasta seacă: E la teatru. Aveţi treabă cu ea? Să-i transmit eu ceva?
    - Voisem doar să schimb câteva cuvinte cu domnişoara Burstner.
    - Din păcate, nu ştiu când vine; de obicei, când se duce la teatru vine destul de târziu...
    - N-are nicio importanţă, spuse K., îndreptându-se spre uşă cu capul plecat şi dând apoi să iasă; voiam pur şi simplu să-i cer scuze că i-am împrumutat azi-dimineaţă camera.
    - Nu e nevoie, domnule K., sunteţi prea atent, domnişoara nu ştie nimic, azi a plecat cu noaptea în cap de-acasă şi toate au fost puse din nou la locul lor, după cum puteţi vedea şi dumneavoastră.
    Şi se duse să deschidă uşa odăii domnişoarei Burstner.
    - Mulţumesc, vă cred pe cuvânt, spuse K., ducându-se totuşi să se uite.
    Luna lumina slab camera întunecoasă. Pe cât se putea vedea, toate se aflau într-adevăr la locul lor; bluza nu mai atârna de minerul ferestrei, pernele din pat păreau uimitor de înalte, luminate în parte de razele lunii.
    - Domnişoara se întoarce de multe ori foarte târziu, spuse K şi o privi pe doamna Grubach de parcă ea ar fi fost vinovată de întârzieri.
    - Aşa-i tinereţea, spuse doamna Grubach pe un ton de scuză.
    - Fireşte, fireşte, spuse K , dar asta poate să ducă departe.
    - Sigur, spuse doamna Grubach, câtă dreptate aveţi, domnule K.! Poate chiar că a şi dus cam prea departe. N-aş vrea deloc s-o bârfesc pe domnişoara Burstner, e o fată bună, drăguţă, cuviincioasă, amabilă, ordonată şi harnică; îi preţuiesc toate calităţile acestea; dar, ce-i drept, ar trebui să fie mai mândră şi mai rezervată; am văzut-o de două ori în luna asta pe nişte străduţe dosnice, şi de fiecare dată cu alt bărbat. Mi-e penibil şi, zău, nu vă povestesc asta decât dumneavoastră, domnule K., dar n-o să am încotro şi-am să discut si cu domnişoara. De altfel, nu e singurul lucru care mă face s-o suspectez.
    - Sunteţi pe-un drum cu totul greşit, spuse K. furios şi aproape incapabil să-şi ascundă mânia ; de altfel e vădit că mi-aţi înţeles pe dos remarca în privinţa domnişoarei. Nu voiam să spun ce-aţi înţeles; vă sfătuiesc chiar, sincer, să nu-i vorbiți deloc domnișoarei. Vă aflaţi într-o mare eroare. Eu o cunosc foarte bine; nimic din tot ce spuneţi nu-i adevărat. Dar poate că merg prea departe, n-aş vrea să vă împiedic, spuneţi-i ce poftiţi. Noapte bună.
    - Domnule K., spuse doamna Grubach cu glas rugător, alergând lângă uşa pe care el o şi deschisese, nu mai am deloc intenţia să-i vorbesc domnişoarei; fireşte, trebuie în primul rând s-o supraveghez mai departe; numai că dumneavoastră v-am încredinţat ce ştiam. La urma urmei, vreau să-mi păstrez pensiunea fără pată numai în interesul chiriaşilor. Şi chiar asta mă străduiesc să fac.
    - Fără pată! mai strigă K. înainte de-a închide uşa; dacă aţi vrea să vă păstraţi pensiunea fără pată ar trebui mai întâi de toate să mă daţi afară pe mine.
    Apoi trânti uşa şi nu luă în seamă bătaia uşoară care se auzi imediat după aceea.
    Totuşi, fiindcă n-avea deloc chef să doarmă, se hotărî să nu se culce; în felul acesta putea totodată să constate şi la ce oră se întoarce domnişoara Burstner. Poate că atunci ar mai fi putut să schimbe şi câteva cuvinte cu ea, oricât de deplasat ar fi părut.
    Cum stătea la fereastră, se gândi o clipă, în oboseala lui, s-o pedepsească pe doamna Grubach convingând-o si pe domnişoara Burstner să se mute o dată cu el. Imediat însă procedeul acesta i se păru îngrozitor de exagerat şi se bănui pe sine că urmăreşte să-şi schimbe locuinţa din cauza incidentului întâmplat de dimineaţă. Nimic n-ar fi fost mai stupid şi în primul rând mai inutil şi mai demn de dispreţuit.
    Când se plictisi să tot privească strada pustie, se întinse pe canapea, după ce avu grijă să crape puţin uşa dinspre vestibul, ca să poată vedea din prima clipă pe oricine ar fi intrat în apartament. Şi rămase aşa, întins pe canapea, fumând liniştit o ţigară de foi, cam până pe la unsprezece. Apoi, pierzându-şi răbdarea, ieşi să se plimbe puţin prin vestibul, ca şi cum ar fi putut să grăbească astfel întoarcerea domnişoarei Burstner.
    Nu-i era dor de ea - de fapt nici nu putea măcar să-şi aducă aminte cum arăta la faţă -  dar ţinea acum să-i vorbească şi-l enerva faptul că întârzierea ei îi aducea o notă de nelinişte şi dezordine la sfârşitul zilei. Şi apoi, tot din vina domnişoarei Bürstner nu luase masa în seara aceea, iar în timpul zilei nu se dusese în vizită la Elsa.
    La drept vorbind, ca să-şi recupereze şi cina şi vizita, n-ar fi avut decât să se ducă acum la cârciuma unde servea Elsa. Şi chiar aşa avea de gând să facă, imediat ce-o vorbi cu domnişoara Burstner.
    Era trecut de unsprezece si jumătate când se auziră paşi pe scări. Absorbit de gânduri, K. se plimba de colo-colo, prin vestibul, făcând un zgomot de parcă s-ar fi plimbat la el în odaie; auzind paşi, se pomeni surprins şi se refugie după uşa camerei lui. Sosise domnişoara Burstner.
    Pe când încuia uşa de la intrare, zgribulindu-se de frig, îşi aruncă un şal de mătase pe umerii înguşti.
    Domnişoara Burstner era gata-gata să intre din clipă în clipă în camera ei, unde K., fireşte, nu putea s-o viziteze la miezul nopţii; trebuia deci să-i vorbească imediat; dar, din nefericire, K. uitase să-şi aprindă lumina şi dacă ar fi ieşit din odaia întunecată ar fi părut un tâlhar care se năpusteşte, iar fata s-ar fi putut speria groaznic.
    Neştiind ce să facă şi cum nu mai avea timp de pierdut, K. şopti prin crăpătura uşii:
    - Domnişoară Burstner!
    Şoapta lui semăna mai mult a rugă decât a chemare.
     - E cineva aici? întrebă domnişoara Burstner, privind mirată în jurul ei.
    - Eu sunt, spuse K.  înaintând.
    - A, domnule K., zâmbi domnişoara Burstner, bună seara, domnule.
    Şi-i întinse mâna.
    - Aş dori să stăm puţin de vorbă. Îmi permiteţi, acum?
    - Acum? se miră domnişoara Burstner. E neapărată nevoie să stăm de vorbă chiar acum? Nu vi se pare cam ciudat?
    - Vă aştept de la nouă.
    - Zău, am fost la teatru şi n-aveam cum să ştiu...
    - Motivele pentru care vreau să vă vorbesc s-au ivit abia astăzi.
   - Ei, în principiu, n-as avea nimic împotrivă să stăm de vorbă, numai că sunt frântă de oboseală. Intraţi o clipă la mine. Nu putem discuta aici: i-am putea trezi pe toţi, şi asta ar fi mai neplăcut pentru mine decât pentru ceilalţi. Aşteptaţi aici şi stingeţi lumina în vestibul, imediat ce aprind la mine.
    K. făcu aşa cum i se ceruse, ba chiar zăbovi o clipă în plus; până la urmă, domnişoara Burstner îl chemă pe şoptite în camera ei:
    - Luaţi loc, îi spuse ea, arătându-i un divan.
    Ea însăşi rămase în picioare, sprijinită de tăblia patului, în ciuda oboselii despre care vorbise; şi nici nu-şi scoase măcar pălăriuţa împodobită din belşug cu flori.
    - Ce doriţi de la mine? Zău că sunt curioasă să aflu.
    Şi îşi încrucişa niţeluş picioarele.
    - O să spuneţi poate că motivele nu erau atât de urgente, încât să trebuiască să vă vorbesc acum, începu K., dar...
    - Nu ascult niciodată introducerile, îl întrerupse domnişoara Bürstner.
    - Asta îmi uşurează sarcina, spuse K. Azi-dimineaţă, camera dumneavoastră a fost puţin deranjată, din vina mea oarecum; nişte străini au făcut asta, împotriva voinţei mele, dar totuşi din pricina mea, după cum v-am spus: iată de ce voiam să vă cer scuze.
    - Camera mea? întrebă domnişoara Burstner şi în loc să se uite prin cameră se uită atentă la faţa lui K..
    - Trebuie să recunosc, spuse K.
    Se priviră amândoi în ochi, pentru prima oară.
    - Felul în care s-au petrecut lucrurile nu merită să fie discutat în sine.
    - Si totuşi e cel mai interesant.
    - Da de unde! spuse K.
    - Dacă e aşa, răspunse domnişoara Bürstner, nu vreau să vă împing la confidenţe, să admitem că nu e deloc interesant, n-o să am nimic împotrivă. Cât despre scuzele pe care mi le cereţi, le primesc bucuroasă, cu atât mai uşor cu cât nu văd nici urmă de deranj.
    Domnişoara Burstner îşi lăsă ceva mai jos pe şolduri palmele întinse şi făcu astfel ocolul camerei. Dar când ajunse în faţa micii rogojini de care erau prinse fotografiile, se opri.
    - Ia te uită! exclamă ea, fotografiile mi-au fost într-adevăr deranjate. Asta e urât! Cineva care n-avea dreptul a pătruns într-adevăr în camera mea?
    K dădu din cap aprobativ şi-l blestemă în gând pe funcţionarul Kaminer, care nu putea să-şi stăpânească niciodată neastâmpărul inutil şi stupid.
    - E ciudat, continuă domnişoara Burstner, că sunt obligată să vă interzic un lucru pe care singur ar trebui să vi-l interziceţi şi că mă văd silită să vă spun să nu intraţi niciodată aici în lipsa mea.
    - Dar v-am explicat, domnişoară, spuse K., apropiindu-se şi el ca să privească fotografiile, v-am explicat că nu eu le-am deranjat; fiindcă văd că nu mă credeţi, sunt silit să vă mărturisesc că anchetatorii au adus cu ei trei funcţionari de la bancă, şi unul dintre funcţionari şi-a permis să se atingă de fotografii; am să-l dau afară, la prima ocazie. Da, domnişoară, a fost aici o comisie de anchetă, continuă K., văzând că domnişoara Burstner îl privea întrebătoare.
    - Pentru dumneavoastră?
    - Sigur, răspunse K.
    - Ei, nu! făcu domnişoara Burstner izbucnind în râs.
     - Da, da! spuse K. Dumneavoastră mă socotiţi nevinovat?
    - Ei, nevinovat! făcu domnişoara Burstner. N-aş vrea să mă pripesc dându-mi o părere ca re ar putea să aibă consecinţe grave, şi-apoi nici nu vă cunosc; dar mi se pare totuşi că nu i se trimite cuiva pe cap o comisie de anchetă decât dacă a săvârşit cine ştie ce crimă şi, cum dumneavoastră sunteţi liber - căci, judecând după calmul pe care-l aveţi, nu s-ar zice că aţi evadat din închisoare -  îmi permit să cred că n-aţi săvârşit o crimă prea mare.
    - Comisia de anchetă putea foarte bine să recunoască după ce-a venit că sunt nevinovat sau măcar că sunt mai puţin vinovat decât se credea, spuse K.
    - Fireşte că putea, spuse domnişoara Bürstner, devenind dintr-o dată foarte atentă.
    - Vedeţi, spuse K., n-aveţi prea multă experienţă în chestiunile juridice.
    - Într-adevăr, n-am, recunoscu domnişoara Burstner, si-am regretat asta de multe ori, căci aş vrea să ştiu de toate, iar chestiunile juridice mă interesează în mod deosebit, justiţia are o ciudată putere de atracţie, nu vi se pare şi dumneavoastră? De altfel, cu siguranţă că îmi voi completa cunoştinţele în domeniul acesta, începând de luna viitoare, când voi intra să lucrez la un birou de avocatură.
   - Excelent! spuse K. Poate o să mă ajuţi şi pe mine puţin, în legătură cu procesul.
   - De ce nu? spuse domnişoara Burstner. Îmi place să-mi utilizez cunoştinţele.
    - Eu vorbesc serios, spuse K., sau măcar pe jumătate serios, cum vorbiţi şi dumneavoastră. Chestiunea e prea măruntă ca să recurg la un avocat, dar un sfătuitor mi-ar fi binevenit.
    - Ca să pot juca rolul de sfătuitoare, spuse domnişoara Burstner, ar trebui măcar să ştiu despre ce e vorba.
    - Tocmai aici e încurcătura, spuse K. Nici eu însumi nu ştiu.
    - Va să zică v-aţi bătut ioc de mine, spuse domnişoara Burstner cumplit de dezamăgită. Pentru asta vă puteaţi alege altă oră, mai puţin târzie.
    Şi se depărta de fotografiile în faţa cărora stătuseră atâta vreme unul lângă altul.
   - Dar eu nu glumesc deloc, domnişoară! spuse K. Iar dumneavoastră nu vreţi să mă credeţi! V-am spus tot ce ştiam, ba chiar mai mult decât ştiu, fiindcă poate nici n-a fost o comisie de anchetă; i-am dat eu denumirea asta, fiindcă nu știu alta. N-a avut loc niciun fel de anchetă; am fost pur şi simplu arestat, dar de-o întreagă comisie.
    Domnişoara Burstner, care se aşezase pe canapea, începu iar să râdă:
    - Cum s-au petrecut lucrurile? întrebă ea.
    - A fost îngrozitor, spuse K.
    Dar acum se gândea la cu totul altceva; îl tulbura înfăţişarea domnişoarei Burstner care, cu cotul lăsat pe perna canapelei şi cu capul sprijinit într-o mână, îşi mângâia cu cealaltă mână, agale, şoldul.
    - E prea general, spuse domnişoara Burstner.
    - Ce e prea general? întrebă K.
    Apoi îşi aminti şi întrebă:
    - Vreţi să vă arăt cum s-au petrecut lucrurile?
    Voia să facă puţină mişcare, dar fără să plece.
   - Sunt prea obosită, spuse domnişoara Burstner.
    - V-aţi întors atât de târziu, spuse K.
    - Acum îmi mai faceţi reproşuri! spuse domnişoara Burstner. La urma urmei, aveţi dreptate, nu trebuia să vă las să intraţi: de altfel, după cum se pare, nici n-ar fi fost necesar.
    - Era necesar, o să vedeţi imediat, spuse K. îmi daţi voie să trag puţin noptiera de lângă pat?
    - Ce v-a apucat? se miră domnişoara Burstner. Fireşte că nu vă dau voie.
    - Atunci n-o să vă pot arăta nimic, spuse K. mâhnit, de parcă i s-ar fi făcut o mare nedreptate.
    - Dacă e nevoie pentru explicaţii, atunci mutaţi-o un pic se învoi domnişoara Burstner; apoi adăugă, ceva mai încet: astă-seară sunt atât de obosită, încât vă îngădui mai mult decât s-ar cuveni.
    K. împinse noptiera până în mijlocul camerei şi se aşeză în spatele ei.
    - Trebuie să vă imaginaţi exact poziţia actorilor. Asta e foarte interesant. Eu îl reprezint pe inspector, cei doi paznici stau acolo, pe cufăr, iar cei trei tineri sunt colo, în fata fotografiilor. De mânerul ferestrei atârnă o bluză albă, pe care n-o menţionez decât în treacăt. Și acum, începe. Ah, era să uit de mine, personajul cel mai important! Eu, deci, mă aflu aici, în picioare, în faţa noptierei. Inspectorul șade cât poate mai comod, picior peste picior, cu o mână atârnată peste spătarul scaunului, după cum am să vă arăt. Un bădăran nemaipomenit. Si acum, începe cu adevărat. Inspectorul zbiară de parcă ar fi nevoie să mă scoale din somn, scoate un adevărat răcnet; dar din păcate, ca să vi-l imaginaţi exact, trebuie să încep să răcnesc şi eu; de altfel, inspectorul nu făcea decât să-mi rostească numele.
    Domnişoara Burstner, care asculta râzând explicaţiile, duse un deget la buze ca să-l oprească pe K. să strige, dar era prea târziu; K. se şi simţea intrat în pielea personajului pe care îl juca.
    Şi strigă rar:
    - Josef K. , ceva mai încet decât ameninţase, dar suficient totuşi ca strigătul, o dată lansat, să se împrăştie treptat prin cameră.
    Şi atunci, cineva bătu de câteva ori în uşa camerei de alături, puternic, scurt, ritmic. Domnişoara păli şi-şi duse mâna la inimă.
    K. se sperie cu atât mai mult cu cât mai rămăsese câteva clipe incapabil să se gândească la altceva decât la evenimentele din dimineaţa aceea şi la fata căreia i le prezenta. Dar imediat ce se linişti, alergă la domnişoara Burstner şi-i luă mâna:
    - Nu vă temeţi, şopti el. Aranjez eu totul. Dar cine poate să fie? Acolo e salonul și nu doarme nimeni.
    - Ba da, îi șopti la ureche domnişoara Burstner, de ieri doarme în salon un nepot de-al doamnei Grubach, un căpitan, fiindcă nu mai e nicio cameră liberă. Şi eu uitasem. Cine v-a pus să strigaţi aşa! Vai, ce nefericită sunt!
    - N-aveţi niciun motiv să fiţi nefericită, spuse K. şi o sărută pe frunte, pe când ea se lăsa să cadă pe perne.
    Dar domnişoara Bürstner sări în picioare:
    - Plecaţi de-aici! Plecaţi imediat! Plecaţi odată! Ce mai vreţi? El ascultă la uşă şi aude tot. Vai, cum mă chinuiţi!
    - N-am să plec până nu vă mai calmaţi un pic, spuse K. Veniţi în celălalt colţ, acolo n-o să ne poată auzi.
    Domnişoara Burstner se lăsă dusă în celălalt colţ al camerei.
   - Poate e neplăcut ce vi s-a întâmplat, dar nu vă paşte nici un pericol. Ştiţi bine că doamna Grubach, de care depinde totul în privinţa aceasta, are un adevărat cult pentru mine şi ia drept literă de evanghelie tot ce-i spun. Iar căpitanul e nepotul ei. De altfel, o am la mână, căci i-am împrumutat o sumă destul de mare de bani. Vă făgăduiesc să-i justific întâlnirea noastră cum veţi dori, numai să fie utilă justificarea, şi mă oblig s-o fac pe doamna Grubach nu numai să pară convinsă faţă de ceilalţi că mă crede, ci chiar să mă creadă într-adevăr; pe mine nu trebuie să mă cruţaţi deloc; dacă vreţi să se spună că am dat buzna peste dumneavoastră, aşa am să-i spun doamnei Grubach, şi ea o să creadă, fără să-şi piardă încrederea în mine, într-atât îmi e de ataşată.
    Domnişoara Burstner se ghemuise pe scaun şi privea tăcută podeaua.
    - De ce n-ar crede doamna Grubach că am intrat cu forţa la dumneavoastră? adăugă K.
    Vedea în faţa lui părul roşcat şi aspru al fetei, uşor înfoiat Şi pieptănat cu cărare. Se gândea că domnişoara Burstner o să-şi întoarcă privirea spre el, însă ea îi spuse fără să-şi schimbe poziţia:
    - Iertaţi-mă, dar m-a speriat mai mult bătaia neaşteptată în uşă, decât toate consecinţele pe care le-ar putea avea prezenţa căpitanului. Se făcuse atâta linişte după ce-aţi strigat! Şi în liniştea aceea s-a auzit deodată ciocănitura. De-asta m-am speriat aşa tare, mai ales că mă aflam lângă uşă; a bătut chiar lângă mine. Vă mulţumesc pentru propunerile dumneavoastră, dar nu le pot accepta; ce se întâmplă la mine în cameră mă priveşte şi n-am de dat socoteală nimănui; mă mir că nu observaţi ce e jignitor în propunerile pe care mi le-aţi făcut, cu toate bunele intenţii pe care, evident, vi le recunosc. Dar plecaţi o dată şi lăsaţi-mă singură; acum am nevoie mai mult decât oricând să fiu singură. Cele câteva minute pe care mi le-aţi cerut au devenit peste jumătate de oră.
    K. îi prinse mai întâi braţul, apoi încheietura mâinii.
    - Sunteţi supărată pe mine? întrebă el.
    Domnişoara Burstner îi dădu mâna la o parte şi-i răspunse:
    - Nu, nu; nu mă supăr niciodată, pe nimeni.
    Îi prinse din nou încheietura mâinii; de data aceasta ea îl lăsă şi-l conduse aşa până la uşă. K. era hotărât să plece.
    Dar când ajunse acolo şovăi de parcă nu s-ar fi aşteptat să întâlnească o uşă în cale; domnişoara Burstner folosi prilejul ca să-şi elibereze mâna, să deschidă uşa şi să se strecoare în vestibul de unde îi şopti:
    - Veniţi o dată, vă rog. Vedeţi si arătă uşa căpitanului pe sub care trecea o dâră de lumină - și-a aprins lumina si se distrează pe socoteala noastră.
    - Vin imediat, spuse K., ieşind grăbit.
    Și, prinzând-o în braţe, o sărută pe gură, apoi pe toată faţa, ca un animal însetat care hăpăie cu limba apa izvorului, găsită în sfârşit. La urmă o mai sărută odată pe gât, lângă beregată, ţinându-şi îndelung buzele lipite de pielea ei. Un zgomot venit din camera căpitanului îl întrerupse.
    - Acum mă duc, spuse el.
    Ar fi vrut să-şi ia rămas bun de la domnişoara Burstner alintând-o cu numele ei mic, dar nu i-l ştia.
    Ea clătină din cap, obosită și pe jumătate întoarsă, gata să plece, îi lăsă mâna să i-o sărute ca şi cum nici n-ar fi ştiut ce se întâmplă apoi intră, cu spinarea încovoiată, în camera ei.
    K. se culcă şi el foarte curând şi adormi repede; înainte de a se cufunda în somn, se mai gândi o clipă la felul cum se purtase. Se simţi mulţumit, dare se miră că nu e încă şi mai mulţumit; prezenţa căpitanului îl îngrijora serios pentru domnişoara Burstner.

                                         PRIMUL INTEROGATORIU

                     K. fu anunțat telefonic că duminica următoare avea să aibă loc o mică anchetă în legătură cu cazul lui. I se atrase atenţia că instrucţia îşi urma cursul şi că de acum înainte asemenea anchete aveau să aibă loc regulat, dacă nu în fiecare săptămână, totuşi destul de des. Era necesar ca procesul să se încheie cât mai repede, în interesul tuturor, dar asta nu însemna că interogatoriile n-aveau să fie cât mai minuţioase cu putinţă, rămânând însă destul de scurte ca să cruţe excesul de oboseală datorat prea marii încordări care îl însoţeşte.
    Iată de ce fusese ales sistemul interogatoriilor scurte şi dese.
    Cât despre fixarea zilelor de interogatoriu, se dăduse preferinţă duminicilor, pentru ca nu cumva K. să fie stânjenit în activitatea lui profesională. Se presupusese că el va fi de acord; dacă dorea totuşi alte termene, se va încerca, pe cât posibil, să i se facă această concesie, luându-i-se interogatorii noaptea, de pildă; dar un asemenea sistem nu era prea bun, pentru că noaptea K. n-ar fi fost suficient de odihnit; rămâneau deci duminicile, atâta timp cât el n-avea nimic de obiectat. Fireşte că trebuia să se prezinte neapărat; în privinţa aceasta orice insistenţă era inutilă. I se dădu numărul casei unde trebuia să vină, un imobil situat pe-o stradă dintr-un cartier mărginaş, în care K. nu mai fusese niciodată până atunci.
    Când primi comunicarea, K. puse receptorul în furcă fără să răspundă; era hotărât ca duminică să se ducă la adresa indicată; i se părea absolut necesar să procedeze aşa, acum când acţiunea fusese pornită şi când el trebuia să facă faţă situaţiei. Trebuia ca acest prim interogatoriu să fie şi ultimul.
    Şi rămase gânditor lângă aparat până când auzi în spatele lui vocea directorului-adjunct care ar fi vrut să telefoneze dacă nu l-ar fi împiedicat el.
     - Veşti proaste? întrebă într-o doară directorul-adjunct, nu ca să afle ceva, ci pur şi simplu ca să-l îndepărteze pe K. de lângă aparat.
    - Nu, nu, răspunse K. şi se dădu la o parte, dar nu plecă.
    Directorul-adjunct luă receptorul şi-i spuse peste umăr lui K., pe când aştepta legătura:
    - O întrebare, domnule K.; vrei să-mi faci plăcerea să participi duminică dimineaţa la o plimbare cu iahtul meu. O să fie multă lume şi sunt sigur că ai să-ţi găseşti multe cunoştinţe printre oaspeţi. Printre alţii, vine şi procurorul Hasterer. Vrei să vii? Hai, spune da.
    K. încercă să fie atent la ce-i spunea directorul-adjunct. Invitaţia era aproape un eveniment, căci însemna o tentativă de împăcare din partea superiorului său, cu care el nu se avusese niciodată prea bine, şi dovedea importanţa locului pe care K. îl ocupa în bancă; ea arăta preţul pe care al doilea conducător al băncii îl punea pe prietenia lui K. sau, cei puţin, imparţialitatea acestuia.
    Deşi directorul rostise invitaţia pe când aştepta legătura telefonică şi fără să lase receptorul din mână, ea constituia o umilire pentru rangul lui superior; dar K. îl făcu să îndure şi a două umilire răspunzându-i:
    - Vă mulţumesc foarte mult, dar din păcate duminică dimineaţă n-am timp, am de îndeplinit o obligaţie luată dinainte.
    - Păcat, spuse directorul-adjunct întorcându-se spre telefon, căci obţinuse legătura.
    Urmă o convorbire destul de lungă, dar K., distrat rămase tot timpul lângă telefon. Abia când directorul-adjunct puse receptorul în furcă, tresări şi spuse, ca să-şi scuze cât de cât prezenta inutilă:
    - Mi s-a telefonat să mă duc undeva, dar s-a uitat să mi se comunice la ce oră.
    - Mai cheamă o dată, spuse directorul-adjunct.
    - Nu e chiar atât de important, spuse K., deşi afirmaţii lui diminua valoarea, şi aşa insuficientă, a scuzei de adineauri.
    Directorul-adjunct mai schimbă câteva cuvinte cu el înainte de-a pleca şi K. se sili să-i răspundă, deşi se gândea la cu totul altceva. Îşi spunea că, duminică, ar fi fost cel mai bine să se prezinte la ora nouă, căci în zilele de lucru asta e ora la care încep să lucreze tribunalele.
    Duminică, vremea fu mohorâtă. K. se simţi foarte obosit, fiindcă în ajun stătuse până târziu la restaurant, unde avusese loc sărbătorirea unuia dintre cunoscuţii de la masa la care obişnuia să se aşeze, iar dimineaţa se trezise târziu. De aceea nu mai avu timp să chibzuiască şi să-şi combine diversele planuri făcute în timpul săptămânii, ci se îmbrăcă repede şi porni grăbit, fără să-şi mai ia micul dejun, spre cartierul care îi fusese indicat.
    Deşi pe drum nu prea avu timp să se uite în jurul lui, dădu cu ochii - în mod ciudat - de Rabensteiner, de Kullich şi de Kaminer, cei trei funcţionari ai băncii, amestecaţi în procesul lui. Pe primii doi îi zări într-un tramvai care-i tăia drumul; dar cel de-al treilea, Kaminer, şedea pe terasa unei cafenele împrejmuită cu o balustradă, şi se plecă, plin de curiozitate, când K. trecu prin faţa lui.
    Toţi trei îl urmăriseră cu privirea, miraţi că-şi văd superiorul alergând atât de grăbit; dintr-un fel de spirit de bravadă, K. refuzase să ia tramvaiul; simţea că i-ar fi silă să folosească pentru proces cel mai mic ajutor, din partea oricui ar fi venit; nu voia să recurgă la nimeni, ca să fie sigur că nu iniţiază pe nimeni în tainele lui; în fine, n-avea deloc chef să se umilească în faţa comisiei de anchetă printr-un exces de punctualitate. Până una, alta, făcea tot posibilul să ajungă la ora nouă, deşi nu fusese convocat la o oră precisă.
    Crezuse că o să recunoască de departe casa, după vreun indiciu despre care nici el nu ştia nimic precis sau după vreo mişcare mai deosebită în faţa intrării.
    Dar strada Julius, pe care trebuia să se afle imobilul şi la capătul căreia K. se opri o clipă, avea pe ambele părţi câte un şir lung de clădiri înalte, uniforme şi cenuşii, un soi de cazărmi închiriate şi locuite de oameni săraci. În dimineaţa asta de duminică, majoritatea ferestrelor erau ocupate de bărbaţi care stăteau în cămăşi, cu mânecile suflecate şi fumau, sau îşi rezemau cu grijă şi cu duioşie pruncii de marginea pervazelor. La celelalte ferestre se înălţau maldăre de cearşafuri, plăpumi, pături şi perne, peste care se ivea din când în când capul zburlit al vreunei femei.
    Locatarii se strigau sau glumeau între ei, de pe o parte pe alta a străzii; o astfel de glumă stârni hohote de râs deasupra lui K. De-a lungul imobilelor, la intervale regulate, se aflau mici prăvălioare cu fructe, carne sau legume, aşezate ceva mai jos de nivelul străzii; ca să ajungi la ele trebuia să cobori câteva trepte.
    În faţa lor era un neîntrerupt du-te-vino de femei; câteva dintre ele se opreau pe trepte, ca să flecărească. Un vânzător ambulant, care-şi striga marfa către ferestrele de sus, la fel de neatent ca și K., aproape că-l răsturnă cu căruciorul lui plin de fructe şi legume.
    La un moment dat, un gramofon, care-şi trăise traiul prin alte cartiere mai bogate, începu să cânte, hârâind îngrozitor.
    K. înainta agale pe stradă, ca şi cum n-ar mai fi avut de ce să se grăbească, sau ca şi cum judecătorul de instrucţie l-ar fi văzut prin vreo fereastră şi ar fi știut că e prezent. Era ora nouă şi câteva minute.
    Casa indicată se afla cam depărtişor, avea o faţadă neobişnuit de lungă şi, mai ales, o poartă de-o lăţime şi de-o înălţime uriaşă. Se vedea cât de colo că poarta fusese construită pe măsura vehiculelor cu mărfuri ale diverselor magazine închise la ora aceea, dar care împrejmuia curtea şi aveau firme cunoscute lui K. prin legătura lor cu banca.
    Contrar obiceiului, K. studie minuţios toate amănuntele acestea, ba chiar se opri o clipă înainte de-a intra în curte. Lângă el, pe-o ladă, un bărbat desculţ citea ziarul. Mai încolo, doi băieţi se dădeau în leagăn într-o roabă. În faţa cişmelei stătea în picioare o fată firavă, îmbrăcată într-un fel de cămaşă de noapte, şi se uita la K. în timp ce apa îi umplea găleata.
    Într-un colţ al curţii, pe o frânghie prinsă între două geamuri, o familie îşi întindea rufele; jos, sub frânghie, se afla un bărbat care dirija munca aceasta prin strigăte.
    K. se şi apropiase de-o scară, convins că pe-acolo trebuia să fie drumul spre camera de anchetă, când se opri deodată observând că, în afară de scara aceea, mai existau în curte încă trei scări, plus un mic gang care probabil răspundea într-o a doua curte.
    Şi se enervă la gândul că nu-i fusese indicat cu precizie locul unde trebuia să meargă; oricum, fusese tratat cu o neglijenţă ciudată şi cu o indiferenţă revoltătoare; lucrul acesta avea de gând să-l spună tare şi răspicat. Până la urmă, porni totuşi pe prima scară, repetându-şi în gând expresia paznicului Willem care-i spusese că justiţia „e atrasa de delicte”, din care ar fi reieşit că biroul căutat trebuia neapărat să se afle la capătul scării aleasă din întâmplare de el.
    Pe când urca scara, K. deranjă câţiva copii care se jucau pe palier şi-l priviră urât când trecu printre ei.
    „Dacă mai vin pe-aci, îşi spuse el, trebuie sau să le aduc bomboane ca să-i îndulcesc, sau să-mi aduc bastonul ca să-i bat.”
    Cu puţin înainte de-a ajunge la primul etaj, K. trebui chiar să aştepte până când o bilă îşi încheie traiectoria; doi băieţaşi, care aveau de pe acum feţe de vagabonzi maturi, îl siliră să stea locului, ţinându-l de pantaloni; ca să se descotorosească de ei, K. ar fi trebuit să-i lovească şi se temea de ţipetele lor.
    Adevărata căutare începu însă abia la primul etaj. Cum nu putea să întrebe de biroul comisiei de anchetă, K. inventă un tâmplar Lanz - numele acesta îi veni în minte fiindcă nepotul doamnei Grubach, căpitanul, se numea Lanz - şi se hotărî să întrebe la toate uşile dacă nu locuia acolo un tâmplar Lanz, ca să aibă astfel un pretext să se uite înăuntru. Dar îşi dădu seama că de cele mai multe ori putea să facă asta mult mai uşor decât s-ar fi aşteptat, căci aproape toate uşile erau deschise şi copiii alergau de colo-colo.
    Prin uşile deschise se puteau vedea, în general, nişte odăiţe cu câte o singură fereastră. Odăiţele acelea serveau şi de bucătărie şi de dormitor. Femeile, cu prunci în braţe, se îndeletniceau cu cratiţele de pe plite. Fetele ceva mai mărişoare, îmbrăcate doar cu câte un simplu şorţ, alergau harnice, părând că rezolvă toate treburile gospodăriei. În unele camere paturile mai erau încă ocupate de bolnavi, de cei care nu se treziseră încă din somnul de peste noapte, sau de cei care se odihneau îmbrăcaţi.
    Când întâlnea vreo uşă încuiată, K. bătea în ea şi întreba dacă nu locuia acolo tâmplarul Lanz. Cel mai adesea îi deschidea vreo femeie; după ce-i asculta întrebarea, femeia se adresa cuiva care se ridica în coate, pe pat:
    - Domnul întreabă dacă nu locuieşte aici un tâmplar Lanz.
    - Un tâmplar Lanz? Întreba cel din pat.
    - Da, răspundea K., deşi comisia nu se afla acolo şi deci nu mai avea ce căuta la ușa aceea.
    Mulți credeau că el ţine cu tot dinadinsul să-l găsească pe tâmplarul Lanz, de aceea se gândeau îndelung şi-i spuneau până la urmă unde locuia vreun tâmplar, pe care însă nu-l chema Lanz, sau îi spuneau vreun nume vag asemănător cu al lui Lanz, sau întrebau vecinii, sau îl conduceau pe K. până la cine ştie ce uşă depărtată unde, după părerea lor, s-ar fi putut să locuiască un asemenea om ca subchiriaş, sau unde locuia cineva-care ar fi putut să-i dea indicaţii mai precise.
    Până la urmă, K. aproape că nu mai trebui să întrebe; binevoitorii îl târâră din etaj în etaj. K. începuse chiar să regrete că folosise metoda aceasta care la început i se păruse atât de bună. De aceea, înainte de a urca la etajul cinci se hotărî să nu mai caute, îşi luă rămas bun de la tînărul lucrător care ţine cu multă amabilitate să-l ducă sus, şi coborî. Dar se întoarse imediat, mâhnit de inutilitatea încercărilor de până atunci, şi bătu la o uşă de la etajul cinci.
    Primul lucru pe care-l văzu prin uşa deschisă fu o pendulă care arăta că se şi făcuse ora zece.
    - Aici locuieşte tâmplarul Lanz? întrebă K.
    - Poftiţi înauntru, îi spuse o femeie tânără, cu ochi negri, care tocmai clătea într-un lighean rufele unui copil; şi-i arătă cu mâna plină de săpun, uşa deschisă a camerei de-alături.
    K. crezu că nimerise la o întrunire publică. O mulţime de oameni, cât se poate de feluriţi, umplea o încăpere nu prea mare, cu două ferestre, înconjurată, la mică distanţă de tava, de-o galerie, înţesată şi ea de lume, şi unde spectatorii nu puteau sta decât încovoiaţi, cu cefele şi spinările lipite de plafon. Nimeni nu se sinchisi de intrarea lui.
    Găsind că aerul e prea greu, K. ieşi din încăpere şi-i spuse femeii care, fără îndoială, îl înţelesese greşit:
    - V-am întrebat de un anume Lanz, tâmplar de meserie.
    - Sigur, îi răspunse femeia. Vă rog să intraţi.
    K. n-ar fi ascultat-o dacă ea n-ar fi apucat tocmai atunci clanţa uşii şi nu i-ar fi spus:
    - După dumneata trebuie să încui; nu mai are voie nimeni să intre.
    - Foarte cuminte, spuse K., dar încăperea e şi aşa plină.
    Apoi intră, totuşi.
    Printre doi bărbaţi care discutau în dreptul uşii - unul făcea cu amândouă mâinile gestul numărării banilor, celălalt îl privea drept în ochi - o mână îl prinse pe K. Era mâna unui băieţaş cu bujori în obraji.
    - Vino, vino, îi spuse el.
    K. se lăsă condus; observă că în furnicarul de lume exista un spaţiu liber, destul de îngust, care poate că despărţe a două tabere; lucrul acesta părea cu atât mai verosimil cu cât în primele rânduri, atât în dreapta cât şi în stânga, nu văzu nici o faţă întoarsă spre el, ci numai spatele unor oameni ale căror gesturi şi cuvinte se adresau doar celor din tabăra lor. Cei mai mulţi dintre ei erau îmbrăcaţi în negru şi purtau redingote lungi, de ceremonie, care le atârnau lălâi pe corp.
    Pe K. numai îmbrăcămintea aceasta îl deruta; dacă n-ar fi fost ea, s-ar fi crezut la o întrunire politică de cartier.
    La celălalt capăt al sălii, unde îl conduse băieţaşul, de-a curmezişul unei estrade mici şi înţesate de lume, fusese aşezată o măsuţă; în dosul măsuţei, lângă marginea estradei, stătea un bărbat mărunt, gras şi fornăit, care tocmai vorbea - în mijlocul unor hohote de râs asurzitoare - cu un alt bărbat care stătea în spatele lui, cu picioarele încrucişate şi cu coatele sprijinite de spătarul scaunului interlocutorului său. Din când în când îşi mişca braţele în aer de parcă ar fi vrut să deseneze caricatura cuiva.
    Băieţaşul care îl condusese pe K. izbuti cu greu să-şi ducă la capăt misiunea. Încercase de două ori, zadarnic, ridicându-se pe vârfurile picioarelor, să-şi anunţe vizitatorul, fără ca omuleţul cel gras şi fornăit să-l ia în seamă. Abia cînd una dintre persoanele de pe estradă îi atrase atenţia, omuleţul se întoarse spre băiat şi ascultă, aplecându-se, comunicarea pe care acesta i-o făcu în şoaptă.
    Apoi îşi scoase ceasul şi-i aruncă lui K. o privire scurtă.
    - Ar fi trebuit să vă prezentaţi acum o oră şi cinci minute, spuse el.
    K. vru să-i răspundă ceva, dar n-avu timp, căci de îndată ce omuleţul sfârşi de vorbit, un murmur general se ridică din jumătatea dreaptă a sălii.
    - Ar fi trebuit să vă prezentaţi acum o oră şi cinci minute, repetă omuleţul ridicând glasul şi privind spre public.
    Murmurul se intensifică imediat, apoi însă, cum omuleţul nu mai zise nimic, se stinse, treptat. Acum, în sală era mai multă linişte decât la intrarea lui K. Numai cei de la galerie continuau să facă observaţii.
    Atât cât se putea distinge în penumbra, praful şi fumul de sus, cei de la galerie păreau mult mai prost îmbrăcaţi decât cei de jos. Mulţi dintre ei îşi aduseseră perne, pe care şi le puseseră între cap şi plafon, ca să nu-şi lovească ţestele.
    K., hotărât mai mult să observe decât să vorbească, renunţă să se justifice pentru pretinsa lui întârziere şi se mulţumi doar să spună:
    - S-ar putea să fi venit târziu, dar acum sunt aici.
    În partea dreaptă a sălii se auziră din nou aplauze.
    „Oamenii aceştia sunt uşor de câştigat," se gândi K., îngrijorat acum numai de jumătatea stângă a sălii, în faţa căreia se afla şi de la care nu auzi decât aplauze izolate.
    Şi se întreba ce-ar fi trebuit să spună ca să-i câştige pe toţi odată sau, dacă asta nu era posibil, să atragă măcar pentru câtva timp şi simpatia celor care nu-1 aplaudaseră.
    - Da, îi răspunse omuleţul, dar acum nu mai sunt obligat să te anchetez.
    Murmurul reîncepu, dar de data aceasta ar fi putut să fie greşit interpretat, căci omuleţul continuă să vorbească, în timp ce le făcea oamenilor semn cu mâna să tacă :
    - Totuşi, astăzi, în mod excepţional, am să te anchetez. Dar altă dată să nu se mai repete întârzierea. Şi acum, apropie-te.
    Cineva sări jos de pe estradă lăsând astfel un loc liber.
    Ocupându-l, K. se pomeni atât de lipit de marginea mesei și împins cu atâta putere de învălmăşeala celor din spate, încât se văzu silit să se încordeze ca să nu răstoarne masa judecătorului de instrucţie şi poate chiar persoana acestuia.
   Dar judecătorului de instrucţie puţin îi păsa; el stătea comod pe scaun şi, după ce-i şopti ceva omului din spatele său, luă un mic registru, singurul obiect aflat pe măsuţă.
    Registrul părea un caieţel de şcoală, vechi şi făcut ferfeniţă de mult ce fusese răsfoit.
    - Aşadar, începu judecătorul de instrucţie întorcând paginile registrului şi adresându-se lui K. pe un ton de constatare, dumneata eşti zugrav.
    - Nu, spuse K., sunt prim-procurist la o mare bancă.
    Răspunsul acesta fu salutat de jumătatea dreaptă a sălii cu un râs atât de cordial, încât K. nu se putu împiedica să nu râdă şi el.
    Oamenii îşi puseră palmele pe genunchi şi se scuturau de parcă i-ar fi apucat un acces grav de tuse; câţiva de la galerie începură şi ei să râdă; judecătorul de instrucție, furios și neputând, fără îndoială, să le facă nimic celor de jos, căută să se despăgubească pe spinarea galeriei şi o ameninţă, sărind în picioare şi încruntându-şi sprâncenele care, dacă de obicei nu se prea observau, în clipa aceea, de furie, i se zburliseră, negre şi cumplite, deasupra ochilor.
    Jumătatea stângă a sălii îşi păstră întreg calmul; cei aflaţi acolo stăteau perfect aliniaţi, cu feţele întoarse spre estradă şi ascultau la fel de liniştiţi şi gălăgia de sus, şi vacarmul de-alături; ba chiar, din când în când, le îngăduiau unora dintre ei să iasă din rânduri şi să se amestece cu cei din partida adversă.
    Oamenii aceştia din jumătatea stângă, de fapt mai puţin numeroşi, poate că în fond nu erau mai tari decât cei din dreapta, dar calmul purtării lor le dădea mai multă autoritate.
    Când K. începu să vorbească, era convins că-i are de partea lui.
    - M-aţi întrebat, domnule judecător, dacă sunt zugrav; sau, mai bine zis, nu m-aţi întrebat nimic, ci mi-aţi trântit constatarea dumneavoastră ca pe un adevăr indiscutabil; iată un lucru semnificativ pentru întreaga procedură a procesului intentat împotriva mea. Aţi putea obiecta că, de fapt, nu e vorba de niciun proces. În cazul acesta, v-aş da de-o sută de ori dreptate: procedeele dumneavoastră nu constituie o procedură decât dacă eu le recunosc ca atare. Şi le recunosc pentru moment, dar oarecum numai din milă; căci numai mila ar putea îndemna pe cineva să le dea vreo atenţie. Nu spun că ele reprezintă o abatere de la justiţie, dar îmi place să vă ofer expresia aceasta, ca să vă vină şi dumneavoastră în minte dacă vă veţi gândi mai adânc.
    K. se întrerupse apoi ca să privească sala. Cuvintele lui fuseseră aspre, mai aspre decât intenţionase să le spună, dar rămâneau, totuşi, adevărate. Ar fi meritat aprobarea şi a unei tabere şi a celeilalte, dar toată lumea tăcu; era vădit că oamenii aşteptau cu cea mai mare încordare urmarea; poate că se pregătea pe ascuns o izbucnire care să pună capăt întregii dezbateri. De aceea K. se simţi contrariat văzând cum se deschide uşa de la capătul sălii şi cum spălătoreasă cea tânără - care probabil îşi terminase treburile - veni să asiste la spectacol; cu toate precauţiile luate ca să nu tulbure adunarea, ea tot făcu să se întoarcă vreo câteva capete.
    Singur judecătorul de instrucţie îi pricinui Iui K. o adevărată bucurie, căci părea trăsnit de cele auzite. Surprins de interpelarea lui K. tocmai în clipa când se ridicase să apostrofeze galeria, judecătorul o ascultase stând în picioare, până la capăt. Şi profită de întrerupere ca să se aşeze cât mai neluat în seamă, ca şi cum ar fi trebuit să nu i se observe gestul.
    Apoi, probabil ca să-şi recapete ţinuta necesară, luă din nou caieţelul.
    - Asta nu vă ajută cu nimic, domnule judecător, continuă K. Iar registrul dumneavoastră nu face decât să-mi confirme spusele.
    Mulţumit că nu-şi aude decât vocea lui calmă în adunarea aceasta străină, K. îndrăzni chiar să ia imediat registrul judecătorului de instrucţie, să-l ridice şi să-l agite în aer, ţinându-1 cu două degete de-o filă de la mijloc, ca şi cum i-ar fi fost scârbă să-l atingă; şi etala astfel, în văzul tuturor, filele gălbejite, care atârnau de ambele părţi, rupte şi pline de pete.
    - Iată documentele domnului judecător de instrucţie, spuse K., lăsând registrul să cadă pe masă. Continuaţi să-l pigăliţi mai departe, domnule judecător, eu nu mă tem de caietelul acesta, deşi îmi e inaccesibil, căci nu pot să-l apuc decât cu vârful degetelor şi nu l-aş lua în mână.
    Judecătorul de instrucţie luă registrul aşa cum picase pe masă, încercă să-l netezească puţin cu palma, şi reîncepu să-l citească. Gestul lui era un semn de adâncă umilire, sau cel puţin trebuia interpretat ca atare.
    Cei din primele rânduri îşi întinseră spre K. feţele pline de atâta curiozitate, încât el zăbovi o clipă ca să-i privească.
    Erau, în genere, oameni vârstnici, mulţi dintre ei aveau bărbi albe; poate că totul depindea de bătrâni aceştia, poate că ei ar fi izbutit cel mai bine să influenţeze adunarea pe care umilirea judecătorului de instrucţie nu reuşise s-o scoată din impasibilitatea în care căzuse după cuvântarea lui K.
    - Ceea ce mi s-a întâmplat mie, continuă K. mai încet decât înainte şi neslăbind o clipă din ochi feţele bătrânilor din primele rânduri, din care pricină părea că vorbeşte ca distrat - ceea ce mi s-a întâmplat mie e numai un caz izolat n-ar avea deci mare importanţă şi nu l-aş lua în serios da n-ar rezuma felul în care se procedează şi împotriva mult altora. Pentru ei vorbesc eu aici, şi nu pentru mine.
    Fără să vrea, ridicase glasul. Cineva din sală îl aplaudă cu braţele ridicate, strigând:
    - Bravo! De ce nu ? Bravo şi iar bravo!
    Pe ici, pe colo, câte un bătrân din primele rânduri îşi mângâia barba, dar strigătul nu făcu pe nimeni să se întoarcă.
    Nici K. nu-i dădu importanţă, dar se simţi, totuşi, încurajat; acum nu mai socotea necesar să fie aplaudat de toţi; era suficient ca majoritatea să înceapă să cugete şi numai din când în când să fie convins vreun ins.
    - Nu caut succese de orator, continuă K., urmându-şi firul gândurilor; de altfel, nici nu le-aş putea dobândi. Domnul judecător de instrucţie vorbeşte fără îndoială mult mai bine decât mine, aşa cum îi cere meseria. Vreau pur şi simplu să supun dezbaterii publice o anomalie publică. Ascultaţi-mă: am fost arestat acum zece zile - arestarea în sine mă face să râd, dar nu despre asta e vorba. Am fost luat prin surprindere, dimineaţa, din pat; poate că - judecând după spusele judecătorului de instrucţie nu mi s-ar părea exclus - poate că se dăduse ordin să fie arestat vreun zugrav, la fel de nevinovat ca şi mine, dar, în orice caz, am fost ales eu pentru treaba aceasta. Camera vecină cu a mea a fost ocupată de doi paznici grosolani. Nici pentru un tâlhar periculos nu s-ar fi putut lua mai multe măsuri de prevedere. În plus, paznicii, erau nişte canalii, fără pic de moralitate, care mi-au împuiat urechile cu trăncăneala lor, cerându-mi să-i mituiesc, încercând să capete prin escrocherie hainele şi rufăria mea; mi-au cerut bani ca să-mi aducă, după cum spuneau, micul-dejun, după ce-au înghiţit fără ruşine, sub ochii mei, propria mea gustare de dimineaţă. Şi asta nu-i totul. M-au dus în faţa inspectorului, într-o a treia încăpere a apartamentului. Camera aceea e a unei doamne pe care o stimez foarte mult; şi a trebuit să văd cum, din pricina mea, deşi fără vina mea, camera i-a fost pângărită de prezenţa paznicilor şi a inspectorului. Cu greu mi-am putut păstra sângele rece. Dar am izbutit şi l-am întrebat pe inspector, cât se poate de calm - dacă s-ar afla aici, inspectorul ar fi nevoit să recunoască el însuşi asta - de ce fusesem arestat. Ce credeţi că mi-a răspuns inspectorul, pe care parcă-1 văd şi acum în faţa mea, stând pe scaunul doamnei, ca un simbol al celui mai stupid orgoliu ? Nu mi-a răspuns, în fond, nimic, domnilor; poate pentru că într-adevăr nici el nu ştia nimic; mă arestase şi atâta îi era de ajuns. Ba, mai mult chiar, adusese în camera doamnei aceleia trei funcţionari inferiori de la banca unde lucrez, toţi trei preocupaţi să privească fotografiile aparţinând doamnei şi să le răvăşească. Prezenţa acestor funcţionari avea, fireşte, şi un alt scop: ca şi gazda mea, ca şi servitoarea casei, ei trebuiau să răspândească zvonul arestării, să-mi strice reputaţia, şi, mai ales, să-mi zdruncine poziţia la bancă. Dar nimic din toate acestea n-a  reuşit, cât de cât măcar; însăşi gazda mea, o femeie foarte simplă - țin să-i rostesc numele aici, în semn de omagiu, ea se numeşte doamna Grubach - însăşi doamna Grubach deci, a fost destul de rezonabilă ca să spună că o asemenea arestare n-are mai multă importanţă decât un atac în plină stradă săvârşit de nişte derbedei. Toate acestea, repet, mie personal nu mi-au adus decât neplăceri şi supărări trecătoare, dar consecinţele n-ar fi putut oare să fie mult mai grave?
    Întrerupându-se ca să-i arunce o privire judecătorului de instrucţie, K. observă că acesta tocmai îi făcea cu ochiul cuiva din sală. De aceea zâmbi şi spuse:
    - Domnul judecător de instrucţie, aflat lângă mine tocmai îi făcea cuiva dintre dumneavoastră un semn secret. Există deci printre dumneavoastră oameni care sunt dirijaţi de-aici, de sus. Nu ştiu dacă semnul trebuie să provoace huiduieli sau aplauze, şi, deoarece îl dau în vileag, renunţ să-i aflu semnificaţia. Îmi e perfect indiferent şi-i las deplină libertate domnului judecător de instrucţie să comande cu glas tare oamenilor pe care îi plăteşte, şi să nu folosească semne secrete. N-are decât să le spună deschis: „Acum fluieraţi!” sau „Acum aplaudaţi!”
    Fie din jenă, fie din nerăbdare, judecătorul de instrucţie se foia de colo-colo pe scaun. Omul din spatele lui, cu care stătuse de vorbă şi mai înainte, se plecă din nou spre el, o să-l încurajeze în general, sau ca să-i dea vreun sfat mai deosebit. Jos, oamenii vorbeau în şoaptă, dar cu însufleţire.
    Cele două tabere, care până mai adineauri păreau animate di păreri atât de diferite, se amestecară; câţiva ii arătau cu degetul pe K.; alţii arătau spre judecătorul de instrucţie. Fumul ş praful stârnit formau acum o ceaţă nespus de supărătoare şi-făceau aproape invizibili pe cei aflaţi în fundul sălii. Şi mai ales, probabil că-i incomodau grozav pe cei de la galerie cari erau nevoiţi, ca să se ţină la curent cu desfăşurarea dezbaterii să-i întrebe pe cei de jos, şi nu făceau asta decât pe şoptite după ce în prealabil priveau neliniştiţi spre judecătorul di instrucţie. Iar răspunsurile veneau la fel de şoptite, de dup: palmele cu care cei întrebaţi îşi acopereau gura.
     - Am să termin imediat, spuse K. şi, fiindcă lipsei clopoţelul, izbi cu pumnul în masă.
    Tresărind de spaimă la auzul zgomotului, judecătorul di instrucţie şi omul cu care se sfătuia îşi despărţiră cât ai clipi capetele.
    - Chestiunea aceasta nu mă priveşte nici cât negru sub unghie, de aceea judec cu sânge rece şi, presupunând că dau vreo importanţă acestui pretins tribunal, vă e de mare folos să mă ascultaţi. Vă rog, deci, să vă amânaţi pentru mai târziu părerile asupra spuselor mele, căci nu prea mai am timp şi-am să plec curând.
    Se făcu imediat linişte, într-atât reuşise K. să-şi stăpânească ascultătorii.
    Nu se mai striga ca la început, ba chiar nici nu se mai aplauda şi oamenii păreau de pe acum convinşi sau pe cale de a fi convinşi.
    - Nu există îndoială, domnilor, continuă K., foarte încet, căci îl bucura atenţia încordată a mulţimii.
    În liniştea care domnea se iscase un fel de zumzet, mai excitant decât cele mai entuziaste aplauze.
    - Nu există îndoială, domnilor, că în dosul manifestărilor acestui tribunal, în dosul arestării mele deci, ca să vorbesc despre mine, şi în dosul interogatoriului la care sunt supus astăzi, se află o mare organizaţie, o organizaţie care plăteşte nu numai paznici venali, inspectori şi judecători de instrucţie nerozi, dar mai întreţine şi judecători de rang înalt şi foarte înalt, cu numeroasa şi inevitabila lor suită de valeţi, de scribi, jandarmi și alți auxiliari, oate chiar şi călăi, nu mă sfiiesc să rostesc cuvântul. Iar sensul acestei mari organizaţii, domnii mei, în ce constă? În a aresta oameni nevinovaţi cărora li se intentează procese stupide - ca în cazul meu - adesea fără niciun rezultat. Şi cum s-ar putea oare, dat fiind nonsensul total al unui asemenea sistem, să fie evitată cea mai reprobabilă corupţie a funcţionărimii care-l slujeşte? E cu neputinţă, domnilor, să fie evitată. Nici cel mai mare judecător n-ar putea s-o facă, atunci când el este în cauză. Iată de ce paznicii caută să fure hainele de pe oameni, iată de ce inspectorii se introduc prin efracţie în locuinţe străine, iată de ce nevinovaţii sunt siliţi să se vadă dezonoraţi în faţa unor adunări întregi, în loc să fie interogaţi normal. Paznicii nu mi-au vorbit decât despre magazii în care sunt aduse lucrurile aparţinând arestaţilor; tare aş dori să văd şi eu aceste magazii unde bunurile arestaţilor, agonisite cu atâta trudă, putrezesc fără rost, aşteptând să fie furate de nişte funcţionari necinstiţi.
    Întrerupt de un urlet venit din celălalt capăt al sălii, K. îşi puse palma streaşină la ochi ca să poată privi într-acolo, căci lumina tulbure a zilei dădea un ton albicios cetii din sală şi te orbea când încercai să vezi.
    Urletul venea din direcţia spălătoresei pe care K. o bănuise, încă de când intrase în sală, ca va fi un serios element de dezordine. Totuşi, ar fi fost greu de spus dacă acum ea era vinovată sau nu. K. vedea doar că un bărbat o înghesuia în colţul de lângă uşă şi o strângea în braţe. Dar nu spălătoreasă urla, ci bărbatul care îşi căscase larg gura şi privea spre tavan.
    În jurul lor se formase un mic cerc, iar spectatorii de la galerie păreau încântaţi că diversiunea aceasta punea capăt seriozităţii pe care K. o adusese în adunare.
    Sub imboldul primei impresii, K. vru să se repeadă imediat într-acolo şi să restabilească ordinea, gândindu-se mai întâi că toţi vor fi interesaţi să-l susţină sau măcar să gonească perechea din sală; dar se ciocni de primele rânduri ale mulţimii, care nu se clintiră şi nu-l lăsară să treacă.
    Dimpotrivă, toţi căutau să-l împiedice, oameni în vârstă întindeau braţele, ba chiar o mână - K. n-avu timp nici măcar să se întoarcă - îl înşfacă de guler.
    K. încetă să se mai gândească la perechea care provocase dezordinea; acum i se păru că se încearcă un atentat la libertatea lui şi că arestarea devenea într-adevăr serioasă, de aceea, fără să mai ţină seama de nimic, sări jos de pe estradă. Şi se pomeni faţă în faţă cu mulţimea. Apreciase oare cum trebuie oamenii? Nu contase prea mult pe efectele discursului ţinut? Iar ei se prefăcuseră tot timpul cât vorbise şi acum, când trebuia să se treacă la fapte, îşi lepădau măştile?
    Ce mutre vedea în jurul lui! Ochi mici şi negri licărind în penumbră, obraji buhăiţi, atârnând ca la beţivi, bărbi lungi, ţepene şi rare pe care dacă le apucai aveai impresia că zgârii vidul cu degetele şi nu că atingi nişte bărbi. Sub bărbi însă - şi aceasta fu adevărata descoperire făcută de K. - pe gulerele hainelor, luceau insigne de diferite culori şi mărimi.
    Toţi purtau asemenea insigne, după cât se putea vedea, toţi erau o apă şi-un pământ, şi cei din dreapta şi cei din stânga; întorcându-se brusc, K. văzu aceleaşi insigne şi pe gulerul judecătorului de instrucţie care, cu mâinile încrucişate pe pântec, privea liniştit sala.
     - Aşa! strigă K. ridicând braţele spre cer, căci descoperirea aceasta neaşteptată cerea spaţii ca să se exprime, sunteţi toţi, după câte văd, funcţionari ai justiţiei, faceţi toţi parte din banda coruptă împotriva căreia vorbeam adineauri, v-aţi adunat toţi aici ca să mă auziţi şi să mă spionaţi, v-aţi prefăcut că sunteţi împărţiţi în două tabere ca să mă înşelaţi; m-aţi aplaudat numai ca să mă puneţi la probă: aţi vrut sa învăţaţi cum trebuie ademeniţi cei nevinovați. Ei bine, v-aţi ostenit degeaba: sau v-aţi amuzat văzând cum cineva aştepta la voi să-i apăraţi nevinovăţia, sau (dă-mi drumul că te pocnesc! îi strigă K. unui bătrân tremurător care se vârâse prea mult în el) aţi învăţat realmente ceva. Oricum, vă felicit pentru frumoasa voastră meserie.
    Și, luându-şi repede pălăria aflată pe marginea mesei, K. se grăbi să ajungă la ieşire în liniştea desăvârşită a sălii, linişte care nu se putea explica decât prin faptul că surpriza fusese totală.
    Dar judecătorul de instrucţie se dovedi a fi şi mai rapid, căci îl aştepta la uşă.
    - O clipă, îi spuse el.
    K. se opri, fără să-l privească; n-avea ochi decât pentru uşa a cărei clanţă o şi apucase.
    - Vreau numai să-ţi atrag atenţia, îi spuse judecătorul, că astăzi te-ai păgubit singur, fără să-ţi dai seama, de avantajul pe care un interogatoriu îl reprezintă oricând pentru un arestat.
    K. râse, privind spre uşă.
    - Bandă de golani! strigă el. Vă dăruiesc toate interogatoriile!
    Apoi deschise uşa şi porni în goană pe scări.
    În urma lui, auzi cum creşte vuietul adunării ce se reînsufleţea ca să discute evenimentele, ca o clasă care comentează un text.

                                     ÎN SALA GOALĂ. STUDENTUL.
                                      BIROURILE TRIBUNALULUI

            În săptămâna care urmă, K. aşteptă zi de zi o nouă convocare; nu-şi putea închipui că renunţarea la interogatorii îi fusese socotită ca definitivă şi, cum nu primi nimic până sâmbătă seară, presupuse că ar fi convocat în mod tacit pentru duminică, la aceeaşi oră şi în acelaşi loc.
    De aceea, duminică dimineaţa se duse din nou acolo, folosind de data aceasta scările şi culoarele cele mai directe; câţiva locatari care îşi mai aminteau de el îl salutară din prag, dar el nu mai trebui să întrebe pe nimeni încotro să se îndrepte şi ajunse curând la uşa care se deschise imediat ce bătu în ea.
    Fără sa mai stea să privească femeia care îi deschise - aceeaşi ca şi data trecută - şi care rămase lângă uşă, K. vru să treacă imediat în încăperea vecină.
    - Azi nu e şedinţă, îi spuse femeia.
    - Şi de ce n-ar fi? întrebă el neîncrezător.
    Dar femeia îl convinse deschizându-i uşa sălii. Sala era într-adevăr goală şi, în goliciunea ei, părea şi mai jalnică decât duminica trecută. Pe masa aşezată tot pe estradă, se aflau câteva cărţi.
    - Pot să mă uit la cărţile astea? întrebă K., nu din curiozitate, ci doar ca să-şi poată spune că nu venise degeaba acolo.
    - Nu, îi răspunse femeia, şi închise uşa, nu e voie. Cărţile sunt ale judecătorului de instrucţie.
    - Aşa! spuse K , şi clătină din cap; pesemne că astea sunt codurile, iar justiţia noastră cere cu tot dinadinsul să te condamne nu numai nevinovat, dar şi fără să cunoşti legea.
    - Tot ce se poate, spuse femeia, care nu prea îl înţelesese.
    - Bine, atunci mă duc, spuse K.
    - Să-i spun ceva domnului judecător de instrucţie? întrebă femeia.
    - Îl cunoşti? întrebă K.
    - Fireşte, spuse femeia, soţul meu e aprod la tribunal.
    K. remarcă abia atunci că vestibulul în care duminica trecută nu se afla decât un hârdău pentru spălat rufe, era complet mobilat, ca o cameră de locuit.
    Femeia îi observă mirarea şi-i spuse:
    - Da, avem aici locuinţa gratuită, numai că trebuie să golim camera în zilele de şedinţă. Slujba soţului meu are şi unele incoveniente.
    - Nu mă miră atât camera, spuse K. privind-o răutăcios, cât mai ales faptul că eşti măritată.
    - Faci aluzie la întâmplarea din şedinţa trecută, cu care am întrerupt cuvântarea.
    - Evident, spuse K.; acum s-a terminat şi aproape că am uitat-o, dar atunci mă înfuriasem grozav. Şi spui că eşti măritată!
    - Nu ţi-am făcut deloc rău că te-am întrerupt. Şi aşa te-au judecat cu destulă asprime după ce ai plecat.
    - Se prea poate,  spuse K. făcându-se că nu-i aude ultimele cuvinte, dar asta nu te scuză deloc.
    - Faţă de toţi cei care mă cunosc sunt scuzată, spuse femeia; bărbatul care m-a îmbrăţişat duminica trecută se ţine de capul meu de multă vreme. Poate că n-oi fi părând prea ispititoare, dar pentru el aşa sunt. Şi nu se poate face nimic împotriva lui, soţul meu a trebuit să se împace cu ideea asta; dacă vrea să-şi păstreze slujba trebuie să îndure, căci băiatul acela e student şi pesemne că o să ajungă la un post înalt. Se ţine mereu după mine; când ai intrat dumneata, el tocmai plecase.
    - Nu mă miră deloc, spuse K., se potriveşte şi el, de minune, cu toţi ceilalţi.
    - Vrei cumva să schimbi lucrurile pe-aici? întrebă agale femeia, privindu-l cercetătoare, ca şi cum ar fi spus ceva primejdios atât pentru ea cât şi pentru K. Asta am şi înţeles din cuvintele dumitale care mie, uneia, mi-au plăcut foarte mult, deşi n-am ascultat decât o parte, căci începutul l-am pierdut, iar când ai ajuns la sfîrşit zăceam cu studentul pe podea. Dezgustător mai e aici! adăugă ea după o clipă, apucând mâna lui K. Crezi că o să poţi aduce îmbunătăţiri?
    K. zâmbi şi îşi suci puţin mâna în palmele moi ale femeii.
    - La drept vorbind, spuse el, nu m-a angajat nimeni ca să aduc aici îmbunătăţiri, cum le spui dumneata, şi dacă o să-i vorbeşti cuiva despre asta, de pildă judecătorului de instrucţie, o să râdă de dumneata sau o să te pedepsească; nu m-aş fi amestecat din proprie iniţiativă în asemenea treburi, iar, nevoia de-a aduce îmbunătăţiri justiţiei nu mi-ar fi tulburai niciodată somnul. Dar prin faptul că am fost arestat, căci sunt arestat, m-am văzut silit să mă amestec, ce-i drept, pentru propriul meu interes. Dacă însă cu prilejul acesta aş putea să-ţi fiu în vreun fel de folos, aş face-o, fireşte, cu mare plăcere, nu numai din dragoste faţă de aproape, ci şi pentru că, la rândul dumitale, mi-ai putea fi de folos.
    - Cum aş putea? întrebă femeia.
    - Arătându-mi, de pildă, acum, cărţile de pe masă.
    - Nici vorbă să nu ţi le arăt, strigă femeia şi-l trase grăbită după ea.
    Cărţile erau de fapt nişte gioarse vechi, uzate; una dintre ele avea coperţile făcute ferfeniţă, iar peticele cotorului abia i se mai ţineau în câteva aţe.
    - Ce murdar e aici totul, spuse K. şi clătină din cap.
    Femeia şterse cărţile cu poala şorţului, înainte de a-l lăsa să le atingă. K. luă volumul de deasupra, îl deschise şi dădu cu ochii de-o gravură indecentă: un bărbat şi o femeie şedeau goi pe o canapea; intenţia gravorului fusese vădit obscenă, dar stângăcia desenului făcea să se vadă doar un bărbat şi-o femeie exagerat de ţepeni, care păreau că ies din cadru şi nu izbuteau decât cu greu să se privească, din pricina perspectivei greşite.
    K. nu răsfoi volumul mai departe, ci deschise un altul, la pagina titlului; avea acum în faţă un roman intitulat: Torturile pe care Grete le-a îndurat de la soţul ei Hans.
    - Aşadar, iată cărţile legii studiate aici, spuse K. Iată ce fel de oameni trebuie să mă judece.
    - Am să te ajut, vrei? spuse femeia.
    - Poţi, într-adevăr, să faci asta fără să te vâri singură în primejdie? Mai adineauri spuneai că soţul dumitale se teme de superiori.
    - Am să te ajut totuşi, spuse femeia; vino, trebuie să stăm de vorbă. Nu mai pomeni de primejdii; nu mă tem de ele decât când vreau eu.
    Îi arătă estrada,  şi-l rugă să se aşeze lângă ea, pe treaptă.
    - Ai ochi frumoşi, negri, spuse ea, după ce se aşezară, privind de jos în sus faţa lui K. Mi s-a spus că şi eu am ochi frumoşi, dar ai dumitale sunt mult mai frumoşi. Am observat asta din prima clipă, atunci când ai venit întâia oară; ba chiar din pricina ochilor dumitale am intrat apoi în sala de şedinţie, lucru pe care nu-l fac niciodată şi, într-o oarecare măsură, mie interzis.
    „Iată deci care era tot misterul, se gândi K. Femeia asta mi se oferă, e şi ea la fel de coruptă ca toţi cei de-aici; fiindcă s-a săturat de oamenii justiţiei, lucru, altminteri, lesne de înţeles, se leagă de primul venit, lăudându-i frumuseţea ochilor.”
    Şi se ridică fără să spună un cuvânt, ca şi cum ar fi gândit cu glas tare și astfel i-ar fi explicat femeii atitudinea lui.
    - Nu cred că m-ai putea ajuta, spuse el; ca să mă poţi ajuta cu adevărat ar trebui să ai relaţii cu funcţionarii superiori; iar dumneata probabil că nu cunoşti decât slujbaşii mărunţi care mişună cu duiumul pe-aici. Pe aceştia nu mă îndoiesc că-i cunoşti foarte bine şi că ai putea obţine câte ceva de la ei, dar cele mai mari servicii pe care ţi le-ar putea ei face n-ar avea nicio importanţă pentru deznodământul final al procesului; n-ai reuşi decât să-ţi pierzi câţiva prieteni, şi eu nu doresc asta. Păstrează-ţi relaţiile pe care le-ai avut până acum cu ei; mi se pare că-ţi sunt absolut necesare; nu ţi-o spun fără regret căci, ca să-ţi răspund la compliment, ţi-aş mărturisi că şi dumneata îmi placi, mai ales când mă priveşti ca în clipa asta, cu atâta tristeţe, de altfel nemotivată prin nimic. Aparţii grupului de oameni împotriva cărora trebuie să lupt, dar te simţi foarte bine în el şi chiar îl iubeşti pe student sau, dacă nu-l iubeşti, măcar îl preferi soţului dumitale. Asta se poate vedea uşor din cuvintele pe care le spui.
    - Nu, strigă ea rămânând mai departe pe treaptă şi apucă mâna lui K., pe care acesta nu izbuti să şi-o tragă destul de repede. Să nu pleci acum; n-ai dreptul să pleci cu o părere greşită. Ai fi într-adevăr în stare să pleci chiar în momentul ăsta? Sunt chiar atât de neînsemnată încât să nu vrei să-mi faci măcar plăcerea de-a mai rămâne o clipă cu mine?
    - M-ai înţeles greşit, spuse K. aşezându-se din nou pe treaptă. Dacă ţii într-adevăr să mai rămân, o fac cu plăcere; timp am suficient, doar am venit pentru interogatoriu. Cuvintele mele de adineauri aveau doar scopul să te roage să nu întreprinzi nimic în favoarea mea. N-a existat nimic jignitor ta ele, mai ales dacă ţii seama că deznodământul procesului îmi este absolut indiferent şi că o condamnare m-ar face să râd, presupunând, fireşte, că s-ar ajunge în mod real la un sfârşit al procesului, ceea ce mi se pare însă foarte îndoieli. Mai degrabă cred că lenea, neglijenţa sau chiar teama funcţionarilor justiţiei a şi dus la întreruperea acţiunii, sau va duce în curând; fireşte, mai există posibilitatea ca ei să continue procesul, sperând să se aleagă cu o mită serioasă a la mine; dar au să-şi piardă vremea de pomană, pot s-o spun, de pe acum, fiindcă n-am să dau mită nimănui. Mi-ai putea; face un mare serviciu comunicându-i judecătorului de instrucţie sau oricărei alte persoane căreia îi place să răspândească veştile mai importante că niciodată, niciunul din trucurile pe care domnii aceştia le posedă din belşug n-o să mă poată îndupleca să dau mită vreunuia dintre ei. Îşi pierd vremea de pomană, le poţi spune asta deschis. De altfel, poate că şi-au şi dat singuri seama, iar dacă nu şi-at dat, n-au decât să afle acum. Astfel, au să-şi mai scutească o parte din muncă. E drept că şi eu aş fi scutit de câteva mic neajunsuri pe care însă le-aş suporta cu plăcere dacă aş şti că fiecare dintre ele înseamnă în acelaşi timp şi o contralovitură dată împotriva lor. Și aş avea grijă ca aşa să fie. Îl cunoşti pt judecătorul de instrucţie?
    - Fireşte, spuse femeia, la el mă gândeam în primul rând când ţi-am oferit ajutorul meu. Nu ştiam că e toi funcţionar inferior, dar dacă spui dumneata, aşa trebuie si fie. Totuşi, cred că raportul pe care îl trimite mai-marilor săi are o oarecare influenţă. Şi scrie atâtea rapoarte! Spui că funcţionarii sunt leneşi, dar asta nu-i adevărat pentru toţi şi mai ales pentru judecătorul nostru de instrucţie, care scrie enorm. Duminica trecută, de pildă, şedinţa a durat până seara Toată lumea plecase, dar el a rămas aici; i-a trebuit lumini şi eu n-aveam decât o lampă mică, de bucătărie, dar el s-a mulţumit şi cu ea şi a început imediat să scrie. Soţul meu care duminică tocmai era liber, a venit şi el între timp; ne-am dus amândoi după mobile şi am aranjat camera la loc; pe urmă au mai venit nişte vecini şi-am mai stat împreună de vorbă, la lumina luminării. Ce să-ţi mai spun, uitasem de judecător şi ne-am dus la culcare. Deodată, în bezna nopţii - trebuie că era foarte târziu - mă trezesc şi-l văd pe judecător lângă pat, cu palma pusă în faţa lămpii ca să nv cadă lumina peste soţul meu; precauţia lui n-avea niciun rost căci soţul meu doarme atât de adânc, încât lumina nu-l trezeşte niciodată. M-am speriat aşa de tare, că era cât pe-aci ţip; dar judecătorul de instrucţie a fost amabil, m-a-ndemnat să fiu prudentă, mi-a şoptit că scrisese până atunci, că-mi aducea lampa înapoi, şi că n-o să uite niciodată cum arăt când dorm. Îţi povestesc toate astea numai ca să-ţi spun că judecătorul de instrucţie scrie cu adevărat multe rapoarte, mai ales despre dumneata, căci interogatoriul dumitale a fost, desigur, punctul principal al şedinţei de duminică. Iar rapoartele atât de lungi nu pot trece totuşi, fără să fie luate în seamă; apoi, din cele povestite, poţi vedea că judecătorul îmi face curte şi că pot avea o mare influenţă asupra lui, mai ales acum, la început, căci am impresia că și-a pus ochii pe mine abia de câteva zile. Mai am şi alte dovezi că ţine mult la mine. Chiar ieri mi-a trimis prin student, care e omul de încredere şi colaboratorul lui principal, o pereche de ciorapi de mătase, fiindcă fac curăţenie în sala de şedinţe; dar curăţenia sălii e un pretext, căci soţul meu e obligat s-o facă şi e plătit pentru asta. Sunt nişte ciorapi frumoşi, ia priveşte-i - şi ridică fusta până peste genunchi, întinzând picioarele ca să şi-i admire singură - sunt nişte ciorapi frumoşi, ba prea fini chiar, şi nu mi se potrivesc deloc mie.
    Deodată se întrerupse, puse mâna pe mâna lui K. de parcă ar fi vrut să-l liniştească şi-i şopti:
    - Atenţie, Berthold ne priveşte.
    K. îşi ridică ochii, încet. În uşa sălii de şedinţe stătea un tânăr mărunt, cu picioarele strâmbe şi cu o barbă scurtă, rară şi roşcată, prin care îşi trecea tot timpul degetele, încercând astfel să capete o oarecare demnitate. K. îl privi curios; era prima oară când întâlnea de la om la om, ca să zicem aşa, un student specializat în ştiinţa aceasta juridică pe care o ignora complet, un bărbat care probabil că într-o bună zi avea să ocupe o slujbă înaltă.
    Studentul, dimpotrivă, părea că nu-i dă nicio atenţie lui K.; scoţându-şi pentru o clipă un deget din barbă, îi făcu semn femeii, apoi se duse la fereastră ; femeia se aplecă spre K. şi-i şopti:
    - Nu fi supărat. Te rog foarte mult. Şi nu gândi rău despre mine; trebuie să mă duc la el, la individul ăsta oribil; uită-te numai ce picioare strâmbe are! Dar am să mă întorc imediat Şi atunci am să merg unde ai să mă duci; am să te urmez unde vrei şi-ai să poţi face cu mine tot ce doreşti; nu cer decât să plec pentru cât mai multă vreme de aici şi aş fi fericită dacă nu m-aş mai întoarce niciodată.
    Mai mângâie o clipă mâna lui K., apoi se ridică grăbită şi alergă spre fereastră.
    Cu un gest reflex, făcut în gol, K. încercă zadarnic să-i prindă mâna. Femeia aceasta îl tenta cu adevărat; şi, în ciuda tuturor gândurilor ce-l frământau, nu găsea niciun motiv serios care să-l poată face să nu cedeze tentaţiei. O clipă îi trecu prin minte că ea căuta poate să-l prindă în mreje ca să-l dea mai bine pe mâna justiţiei, dar înlătură uşor obiecţia aceasta.
    Cum l-ar fi putut prinde? Nu rămânea el oare, mereu, îndeajuns de liber ca să poată strivi cu o singură lovitură întreaga justiţie, cel puţin în ceea ce îl privea? Şi să nu aibă măcar atâta încredere în sine? Şi-apoi, femeia părea că-i cere în mod sincer ajutor, şi asta putea să-i fie util. Poate că nu exista mijloc mai bun de-a se răzbuna pe judecător şi pe şleahta lui decât răpindu-le femeia şi luând-o pentru sine.
    Se putea întâmpla atunci ca, istovit după munca îndelungată la rapoartele mincinoase asupra lui K., judecătorul de instrucţie să găsească, la mijlocul nopţii, patul femeii gol. Şi gol pentru că ea îi aparţinea lui K., pentru că femeia aceasta care stătea acum la fereastră, corpul acesta lung, suplu şi cald, îmbrăcat într-o rochie neagră de stofă grea şi groasă, îi aparţinea pe de-a-ntregul numai lui K.
    După ce-şi risipi astfel îndoielile în privinţa ei, K. găsi că dialogul tăcut de la fereastră dura cam prea mult şi începu să bată în estradă, mai întâi cu degetele, apoi cu pumnul.
    Studentul îl privi o secundă peste umărul femeii, dar nu se deranja deloc şi se lipi şi mai strâns de ea. Femeia îşi pled mult capul, de parcă l-ar fi ascultat cu mare atenţie, şi el profită de gestul acesta ca s-o sărute cu zgomot pe gât, fără să se oprească din vorbă.
     Lui K. i se păru că vede astfel o confirmare a spuselor femeii cu privire la tirania pe care studentul o exercita asupra ei şi, ridicându-se, începu să umble de colo-colo, prin sală.

.............................................................