4-13
- Știi cum e ca persoana pe care o iubești să dispară brusc din viața ta și de pe fața pământului?
Michael continua să o privească. Nu voia să vorbească despre moartea soției sale.
- Sunt aproape 9 luni de atunci. Peter era genul de om bun la toate. Pur și simplu genial. A terminat liceul al 16 ani, Universitatea Harvard la 19, a absolvit Facultatea de Drept la Yale la numai 22 de ani. Dar asta e incomparabil cu sufletul pe care-l avea. Niciodată nu se gândea la el, mereu se lăsa pe ultimul loc. Când a împlinit 16 ani, mama sa a murit. În loc să-și plângă de milă, și-a canalizat suferința în altă direcție, atașându-se și mai tare de tatăl său și astfel maturizându-se. Nu era arogant, nu știa nici măcar înțelesul cuvântului „mândrie”; folosea întotdeauna noi în loc de eu, nu-i plăcea să fie lăudat.
Un zâmbet melancolic apăru pe fața lui Susan.
- Fusese instruit să preia afacerile tatălui său. Mersese pe urmele lui, petrecuse 2 ani în biroul său de avocatură; în mai puțin de 5 ani, lucrase în toate departamentele firmei tatălui său și cunoștea totul mai bine decât șefii săi. Se ferea totuși de toate titlurile pe care i le dădea tatăl său, acordând credit mai degrabă celor care lucrau mai puțin decât o făcea el. Era cea mai altruistă persoană pe care am cunoscut-o vreodată.
Susan tăcu un moment, concentrându-se asupra fotografiilor cu Peter care umpleau rafturile.
- În luna aprilie a fiecărui an, Stephen și Peter mergeau la cros pe strada Main din Hopkinton, alături de alte 200 de participanți. În 4 ore ajungeau la Boston, alergând 41 de kilometru umăr la umăr - tată și fiu.
Susan îl privi în cele din urmă pe Michael; un zâmbet trist se deslușea pe chipul ei.
- Și ce e cel mai amuzant - Peter ura să alerge mai mult decât orice altceva, însă niciodată nu-i spusese asta tatălui său.
Michael și Busch ascultau în liniște vocea lui Susan, care trăda tot felul de emoții.
- Într-o seară, Peter a plecat târziu de la serviciu, după ce l-a ajutat pe un asociat nou cu o mică expunere.
Susan se opri, își puse mâinile pe cap, iar ochii păreau că i se umflă.
- L-a lovit o mașină frontal.... tatăl său a putut cu greu să-l identifice. Mândria lui Stephen, rațiunea lui de a trăi, singurul său fiu, totul a murit în acea zi. Și-acum apari tu, opusul lui Peter, tot ce nu a fost el, chiar în fața casei în care Peter a copilărit.
Michael nu răspunse; cuvintele femeii îi sfâșiară inima.
- Bietul om a petrecut 9 luni plângând după fiul său; după o asemenea pierdere, oricine s-ar fi transformat într-o stană de piatră.
- Și tu cine ești? Cel mai bun angajat care vrea să umple golul din viața șefului? întrebă Michael.
- În niciun caz. Am fost alături de el, pentru că suntem rude. Stephen e socrul meu - Peter Kelley a fost soțul meu.
Broboane de lacrimi se prelingeau pe obrajii lui Susan.
- Și cel mai probabil îl vor omorî și pe Stephen, chiar dacă faci ce-ți cer.
- Tot ce e posibil, spuse Michael.
Observă șocul pe care îl provocase răspunsul său pe chipul îndurerat al lui Susan. Oricât de mult îl enerva, nu putea să nu empatizeze cu durerea ei, cu pierderea suferită. Era o rană care nu avea să se vindece niciodată, care provoca reacții neașteptate.
Îl privi pe Busch, care dădea din cap și, în cele din urmă, își îndreptă privirile spre Susan și adăugă încet:
- Dar nu voi lăsa să se întâmple asta.
Busch văzu schimbarea din comportamentul lui.
Michael se așezase pe canapea și începuse să-i explice lui Susan se ce întâmpla.
Îi povesti în ce consta de fapt răscumpărarea - numai cutia i-ar fi putut asigura eliberarea lui Stephen. Îi mai povesti despre Genevieve și despre Julian, îi exlocă posibilele probleme pe care le-ar întâmpina în Kremlin. Îi spuse totul, de la început până la sfârșit, mai puțin faptul că șansele de reușită erau foarte mici.
- Trebuie să merg cu tine, spuse Susan.
- N-ai nici cea mai vagă idee despre ce implicații există aici.
- Dar tu ai?
Atitudinea dură de mai devreme a lui Susan reveni.
- Mult mai multă decât ai crede, îi răspunse Michael ușor mirat.
- Nu am cum să stau degeaba în timp ce tu încerci să-l aduci înapoi.
- Cu ce-ai putea să mă ajuți tu? întrebă Michael.
- Într-adevăr, ai harta, ai un teanc de informații despre locație, dar îți lipsesc lucrurile de care eu pot face rost.
- Cum ar fi?
Susan își aplecă doar capul și zâmbi.
Capitolul 16
Avionul Boeing alunecă ușor pe pistă, oprindu-se în apropierea unor SUV-uri negre. Această pistă privată de pe insula mediteraneeană Corsica făcea parte din complexul deținut de Adevărul Domnului.
Julian coborî din avion; se uită la stele - niciodată nu le luase prea în serios, și asta fiindcă reprezentau niște simple mistere care așteptau să fie elucidate. Se îndreptă către rampă, urmat de 2 bodyguarzi, și intră în primul SUV. Cei 2 flancară ușa și îl urmăriră pe Stephen Kelley coborând din avion; avea în continuare cagula pe cap, dar nu mai era legat fedeleș; cei 3 „însoțitori” știau că nu are cum să le scape. Îl conduseră pe rampă, îl împinseră în cel de-al doilea SUV, apoi se puseră în mișcare.
Ocoliră avionul ca să iasă prin spate. Poarta, măsurând 15 metri de la un capăt la celălalt, era placată cu aur; acum se deschise pentru a-ți întâmpina proprietarul. Drumul, lung de 5 kilometri, care ducea spre ieșirea din complex era pustiu.
Julian privi prin geamurile fumurii ale mașinii spre construcțiile care păreau multiplicate la nesfârșit.
Echipa lui de cercetare era de neîntrecut; atrăgea cele mai strălucite minți ale momentului, nu numai prin salariile extrem de satisfăcătoare, ci și prin facilitățile de ultimă oră și libertatea de a explora până și cele mai nebănuite teorii.
Julian se mândrea cu pregătirea superioară a angajaților din organizația sa. Medicină creativă, economie creativă, religie creativă. Nu credea în dogme și tradiții - specia umană bătea aceeași potecă de mult prea mult timp.
Julian se bucura ca un copil în fața noilor descoperiri; pentru el, acestea erau mană cerească, la fel cum explorările lui Columb, în căutarea unui nou drum spre India, îl îndrumaseră spre Lumea Nouă.
Casa lui Julian era situată deasupra complexului, întocmai cum trona odinioară casa lordului deasupra celor ale vasalilor săi.
În orice caz, era mai mult decât o simplă locuință; de aici își conducea afacerile, aici se întâlnea cu înalții prelați și tot aici își ținea predicile în fața adepților acestei religii. Era centrul imperiului său, lumina ochilor săi.
Casa era proiectată ca un castel: aea 4 etaje și era construită din piatră de râu și piatră de carieră. Ridicată în 1690, servise drept reședință pe timpul verii regilor din Genova, care o donaseră Bisericii în 1767, chiar înainte ca insula să fie revendicată de Franța. Fusese o înțelegere făcută în ultimul moment de către locuitorii din Genova, ca să submineze autoritatea franceză, pentru a-și asigura locul în Rai.
Mașina în care se afla Julian se opri în fața curții. Intră atunci când se deschiseră porțile de lemn înalte de 6 metri și groase de 5 centimetri, susținute de piloni metalici de 7,5 centimetri, care arătau ca noi, deși aveau 300 de ani.
Julian traversă holul de marmură și se îndreptă fără ezitare spre biroul său, care era ascuns în colțul de sud-vest al complexului. Era turnul său de fildeș, locul în care îi veneau cele mai bune idei, unde se simțea cu adevărat relaxat, între pereții maro-închis și colecția sa de 5.000 de volume.
În hol se iscase zarvă - cei 3 bodyguarzi îl îmbrânceau pe Stephen Kelley pe scări, spre etajul 4, dar Julian nici nu băgă de seamă zgomotul; în schimb își turnă un pahar de Johnnie Walker Blue. Aroma inconfundabilă a whisky-ului îl calmă imediat ce dădu paharul pe gât.
Trecuseră 2 zile de când plecase de-aici. De obicei, nu se implica în manevrele clandestine ale organizației sale altfel decât prin dispozițiile pe care le dădea, dar - de data asta - lucrurile erau diferite: era vorba despre o chestiune foarte intimă.
Veșnicia și Testamentul fuseseră pictate în urmă cu 500 de ani. Julian adora legendele povestite de mama sa. Asculta toate poveștile pe care ea i le spunea când era mic despre pictura de pe peretele camerei sale, povești ale îngerilor din Paradis, despre viață și moarte, Rai și Iad, despre adevărul ascuns în inimile noastre. Ambele erau tablouri create de niște suflete atinse de Dumnezeu, pe niște pânze care conțineau un secret care aparținea diavolului.
Era adolescent când mama sa vânduse Veșnicia pentru a putea plăti întreținerea copiilor, pentru a finanța practic orfelinatul, dar el nu pusese niciodată întrebări pe tema asta. Avea o încredere oarbă în ea, iar pictura dispăruse de mult - soartă crudă pentru o asemenea operă de artă. Nu adusese niciodată în discuție acest subiect, iar ea nu-l mințise cu nimic și nu-l dezamăgise nici măcar o dată.
Dar, pe măsură ce timpul trece, oamenii învață că unele lucruri sunt de fapt legende, iar unele legende sunt adevăruri.
Julian descoperise un astfel de adevăr în urmă cu 2 ani, la un control medical de rutină, când începuse să aibă îndoieli privind legitimitatea sa.
După ce i se studiase dosarul și după ce oferise un bacșiș gras, îi confirmaseră bănuielile: Genevieve nu era mama sa biologică. Iar el era doar unul dintre copiii abandonați la naștere în fața ușii ei. Propria mamă îl mințise în tot acest timp - îl asigurase că el e singurul ei copil, că e cel mai prețuit dintre toți. Totul fusese o minciună, o mare păcăleală.
Julian nu înțelesese niciodată de ce. Dar, dacă Genevieve mințise în legătură cu originea lui, acest lucru arunca o umbră de îndoială asupra întregii sale existențe: viața, originea, familia sa adevărată, tot ce-i spusese ea până atunci. Se gândea la Veșnicia și la felul în care pictura dispăruse, și se întreba de ce tabloul nu mai stătea agățat în casa mamei lui.
Acum, că știa de ce e ea în stare, nu mai punea la îndoială concluzia la care ajunsese: Genevieve nu vânduse niciodată tabloul.
Era asaltat de tot felul de emoții contradictorii; devenise chiar furios. Dar tocmai înscenarea asta despre nașterea sa îl făcuse să ajungă la concluzia că, dacă unele adevăruri se dovedesc a fi minciuni sfruntate, atunci e posibil să fie și invers.
Așa că Julian își puse toate speranțele în această misiune de căutare. Începuse ancheta cu cea mai mare seriozitate, se aventurase în căutarea ambelor tablouri ale lui Govier. Cheltuise zeci de milioane pentru această obsesie, din motive numai de el știute.
Julian ajunse la biroul său uriaș, deschise dulapul din mijloc și scoase un dosar gros. Răsfoi o mulțime de hârtii, toate conținând informații despre mama sa: extrase de cont, înregistrări telefonice, fotografii.
De 2 ani o urmărise încontinuu, până în momentul dispariției sale. Deși nu mai erau în relații bune de ceva timp, Julian știa totul despre ea: știa cu ce se ocupă, îi cunoștea prietenii, conturile bancare, chiar și numele fiecărui copil pe care îl avea în grijă. Așa că, în momentul în care începuse să exercite presiuni asupra ei pentru a descoperi unde se află tabloul din copilăria sa, știa exact pe ce butoane să apese.
Ea nu scotea o vorbă despre asta, refuzând să coopereze, să comunice cu fiul cu care nu mai vorbise de ani de zile și care îi distrusese viața într-o clipă. Cu toate astea, ea nu se dăduse bătută. Plecase doar în munți, unde și murise, dar se pare că-și înscenase până și moartea.
Și, în timp ce el suspecta că ea încă este în posesia tabloului Veșnicia sau că știa cel puțin unde să îl găsească, dăduse peste celălalt tablou, Testamentul; îl găsise pe piața neagră și îi acaparase atenția cu totul.
În vreme de Julian medita asupra acestui lucru, ochii lui fixau portretul enorm agățat deasupra șemineului de mărimea unei mașini.
Mama sa privea lumea cu aceiași ochi plini de grijă, aceiași ochi care îl linișteau pe Julian când era mic. Cu toate astea, lucrurile se schimbaseră radical în ultimii 2 ani: ochii ei i se păreau acum mai adânci, mai misterioși, ascunzând multe secrete, multe minciuni. Înainte fuseseră oglinda sufletului ei bun și cald, acum se întunecaseră, ca și cum o umbră se abăutse asupra lor și asupra sufletului ei celui adevărat, ascunzându-l de lume. Era o legătură inexplicabilă între tablouri, cutia aurită și Genevieve,
Julian nu putea vedea totul clar, însă avea suspiciunile lui. Ea nu ascundea doar adevărul despre nașterea lui, ci și obiecte scumpe de artă, secrete mai adânci decât își putea cineva închipui.
Julian își ridică paharul pentru un toast în cinstea mamei sale.
Altcineva o răpise înaintea oamenilor săi, dar asta nu făcea decât să le întârzie revederea. În ciuda tuturor minciunilor ei și cu toate că îl dezamăgise, Julian își iubea mama la fel ca orice băiat. O voia înapoi, avea nevoie de ea; habar n-aveau cei care o răpiseră în ce se băgaseră.
Auzind ce răscumpărare vor, începuse să râdă; se gândise la asta pe tot parcursul zborului din Statele Unite. Nu avea intenția să o plătească într-un răstimp de numai 5 zile; de fapt, nu avusese nicio clipă intenția să o plătească. Nici nu putea: cu toate că avea o avere de miliarde de dolari, aceasta era singura răscumpărare pe care nu și-o putea permite. Dar asta nu conta, nu schimba cu nimic rezultatul: în ciuda amenințărilor cu moartea îndreptate spre mama sa, nu exista nicio îndoială pentru el. Era clar că se va întâlni din nou cu ea.
Răpitorii încercaseră să-l manipuleze sentimental, dar cunoștea acest tertip mai bine ca oricine. Îl practicase ani la rândul, jucându-i pe oameni pe degete, manevrându-le emoțiile. Îl făcea să vadă clar lucrurile pe care nu le puteau observa înainte: până la urmă, era omul Domnului.
Iar cu Domnul de partea lui avea să-și recupereze mama, apoi să îi ucidă pe cei care îndrăzniseră să treacă peste cuvântul său - le va găsi familiile, copiii, prietenii... și îi va omorî pe toți.
Capitolul 17
Stephen Kelley ieși pe balcon și privi marea.
Avea senzația că nu mai era stăpân pe propria viață, chiar înainte de toate întâmplările petrecute în acea zi. Nu credea că i-ar putea fi vreodată mai rău ca acum. Îl pierduse pe fiul său, Peter, unica sa mândrie, în urmă cu 9 luni.
Acum Stephen era pe post de momeală. Viața lui era în mâinile fiului pe care îl părăsise la naștere. Copilul de atunci se transformase într-un criminal.
Kelley își abandonase propriul fiu, iar povara acestei decizii îl urmărise în fiecare clipă a existenței sale. Nu o făcuse din teamă sau din egoism, ci dimpotrivă, din pur altruism.
El și prima sa soție, Jane, erau prieteni încă din copilărie și proveneau amândoi din familii destrămate. Amândoi se căzneau să-și schimbe condiția, să se rupă de neamul lor. Deși fuseseră niște oameni ai străzii, erau elevi conștiincioși și-și doreau să ajungă la colegiu, de îndată ce aveau să agonisească suficienți bani. Sarcina neprevăzută a lui Jane îi prinsese total nepregătiți. Avortul nu prezenta o soluție pentru 2 catolici practicanți.
S-au căsătorit imediat cum au aflat vestea - în absența rudelor - apoi s-au mutat într-un apartament mic din West Bordway, în sudul Manhattanului.
Stephen muncea ziua în port, încărcând și descărcând marfă, iar noaptea și-o petrecea la sala de sport de alături, ca partener de antrenament pentru tinerii pugiliști pretendenți la Mănușa de Aur. Jane lucrase în 2 schimburi ca picoliță, până în ziua nașterii. Economiseaubani pentru ca, din toamnă, Stephen să-și înceapă studiile la Boston College. Aveau să se împartă între serviciu și creșterea copilului.
Deși erau conștienți că următorii ani nu aveau să fie deloc ușori, erau îndrăgostiți unul de altul și așteptau cu entuziasm nașterea bebelușului. Erau nevoiți să se descurce ca să asigure traiul lor și al copilului ce urma să se nască.
Pe 15 martie, Jane s-a dus la muncă dis-de-dimineață, ca într-o zi obișnuită de lucru. Totul avea însă să se schimbe în după-amiaza acelei zile.
Stephen era prezent în salonul maternității unde asistentele o asistau la naștere, încurajând-o să respire și să împingă. Puteau vedea căpșorul micuțului. Stephen nu-și imaginase vreodată că avea să fie atât de emoționat, în timp ce soția sa trecea prin chinurile agonice ale nașterii. Era băiat.
Lacrimile îi năpădiseră pe amândoi, în timp ce copilașul sugea pentru prima oară de la sânul mamei sale. Stephen nu-și iubise niciodată atât de mult soția și copilul ca în ziua aceea. O sărutase pe Jane, mângâindu-i șuvițele castanii care îi cădeau pe frunte.
Pentru Stephen, viața căpătase un alt sens din ziua aceea. Avea să fie cel mai bun părinte și cel mai altruist om din câți cunoscuse.
Asistenta luă copilul și-l așeză într-un coșuleț, apoi ieși cu el din cameră.
- Te iubesc, îi șopti Stephen soției sale, aplecându-se spre ea.
- Și eu te iubesc, spuse ea.
Era toată un zâmbet. Niciodată Steohen n-o mai văzuse pe Jane radiind ca în acele momente.
- Mi-ai dăruit un fiu.
- Cu plăcere.
Zâmbetul de pe fața femeii rămăsese intact.
Stephen nu înceta să o privească. Deși tocmai născuse, iar hainele și chipul îi erau jilave de sudoare, Jane i se părea mai frumoasă ca oricând; se aplecă să o îmbrățișeze în timp ce ea îi spunea:
- Promite-mi că o să ne iubești mereu.
Stephen făcu ochii mari.
- Îmi place cum sună... noi.
O privi îndelung, memorând bucuria enormă întipărită pe chipul ei.
- Promit!
Asistenta se întoarse cu prosoape curate.
- Domnule Kelley, scuzați-mă că vă întrerup, dar soția dumneavoastră trebuie să se spele și să se schimbe.
Stephen dădu din cap aprobator.
- De ce nu te duci să vezi ce mai face fiul nostru? Ai grijă să nu i se întâmple nimic rău. Ești răspunzător acum și pentru altcineva în afară de mine, îi spuse Jane făcându-i semn cu mâna în timp ce el se îndrepta spre ușă.
Bărbatul traversă holul, ajungând la salonul de nou-născuți. După ce căută cu privirea minute bune, își recunoscu fiu. I se făceau analizele specifice, era îmbăiat și înfășat. Stephen se minună la vederea degețelelor și a unghiuțelor rozalii. Era atât de mic... Era perfect.
Se foi aproape o oră privindu-și băiețelul înfofolit cum doarme.
Stephen ieși în cele din urmă din salon și se îndreptă spre camera lui Jane. Ea nu era acolo.
Cum nu înțelegea ce se petrece, se întoarse către salonul de nașteri. Se uită prin geamul rotund al ușii de spital. Jane zăcea întinsă pe o targă.
Stephen intră în încăpere. Femeia era nemișcată. Se îndreptă sprea ea, privindu-i fața, urmărind-o cum doarme, așa cum o făcuse de multe alte ori. Îi atinse obrazul rece.
- Jane? șopti bărbatul.
Tăcere.
- Jane?
O clătină ușor. Din nou tăcere.
- Jane?! strigă Stephen, scuturând-o.
Pe ușa salonului intrară brusc o armată de doctori și asistente.
Era prea târziu.
Inima ei, atât de plină de dragoste și de fericire, încetase să mai bată.
Două ore mai târziu, după ce i-a ascultat pe medici sporovăind despre stopul cardiac și despre cât de rău le pare de moartea soției sale, Stephen s-a îndreptat bezmetic spre salonul de nou-născuți. Privindu-și fiul dormind liniștit în păturica albastră de bumbac, mintea îi era cotropită de gânduri:
- Ce-i voi spune copilului despre mama lui? Cum poate fi destinul atât de crud cu un pui de om, luându-i dreptul de a fi iubit de cea care l-a adus pe lume?
Ca și cum moartea bulversantă a lui Jane nu i-ar fi fost de ajuns, acum era nevoit să ia o decizie legată de viitorul băiatului său. Fără Jane, știa că nu va face față.
În lipsa ei era incapabil să-și crească fiul cum se cuvine. Nu putea conta pe rudele lui și ale soției sale. Nu le dăduse nimeni vreo mână de ajutor. El și copilul erau singuri pe lume.
Cei de la orfelinatul St. Catherine i-au înțeles decizia și l-au asigurat că vor găsi în scut timp o familie respectabilă pentru băiețel. Așa s-a întâmplat.
Stephen a urmărit evoluția lui Michael de departe, dar niciodată nu și-a dezvăluit identitatea familiei St. Pierre; acum ei îi erau părinți. Fusese extrem de mulțumit de această familie.
Stephen era mândru de Michael, însă niciodată nu încercase să intervină, să treacă peste autoritatea soților St. Pierre. Știa că așa era mai bine.
Odată cu moartea tutorilor lui Michael, Stephen ar fi vrut să se destăinuie tânărului. Știind cât de mult îi prețuise băiatul pe părinții săi legitimi, a realizat că nu mai era cazul să-i spună cine este adevăratul lui tată; el nu l-ar fi putut înlocui niciodată pe cel care-l crescuse. Unele adevăruri nu trebuie așadar, spuse.
La scurt timp, a citit despre arestarea lui Michael, în Central Park,în New York. Fusese prins în timp ce fura o cruce încrustată cu pietre prețioase de la o ambasadă. Michael fusese condamnat și trimis la închisoare. Stephen avusese atunci un acces violent de furie.
Rușinea se împletea cu remușcarea. Acest gest contrazicea cu totul părerea pe care o avusese despre fiul său. Oare s-ar mai fi întâmplat asta dacă nu l-ar fi donat?
Ironia ca Peter să fi fost cel care îl judeca pe Michael, dacă incidentul ar fi avut loc în Boston, i-a fulgerat prin minte lui Stephen. Indignat și confuz, Stephen a încetat să se mai interese de Michael.
Ulterior, a cunoscut-o pe Mary; îl căuta pe tatăl soțului ei Orfelinatul St. Catherine îi dăduse numele lui; Kelley făcuse cele mai importante donații, era avocatul cu cele mai multe relații și de aceea Mary a încercat să-l găsească.
Stephen văzuse că trupul tinerei era măcinat de boală, iar ochii ei trădau faptul că era pe moarte. Totul era o chestiune de timp.
În toți acești ani, Stephen nu interacționase cu Michael, fiind doar un spectator distant.... până acum. Suferința era singurul lor numitor comun.
În timp ce Stephen stătea pe balcon, în briza caldă și amețitoare a mării, un gând îi năpădi mintea: aceasta era pedeapsa negării condiției sale de părinte, era soarta, o karma blestemată. Și-o făcuse cu mâna lui.
De acum, viața sa, întreaga lui existență depindeau de Michael St. Pierre, fiul pe care odată îl abandonase.
Capitolul 18
Michael deschise ușa din spate a mașinii lui Busch.
- Îmi pare rău că nu merg cu tine, îi spuse Busch de la volan, cu mâna ridicată.
Michael îi strânse mâna și zâmbi.
- Nu-i nimic. Jeannine ar fi foarte supărată pe mine dacă te-aș trage în belele mele.
- Ești sigur că vrei să faci asta?
Busch vorbea serios.
- E tatăl tău, știu. Dar ți-e clar că nu e tocmai cel mai ușor lucru de făcut, nici măcar pentru tine.
- N-ai face același lucru dacă ai fi în locul meu?
Michael își soase rucsacul din mașină și-l aruncă pe umăr.
Busch tăcu pentru un moment, apoi răspunse:
- Nu, nu cred. Ai grijă de tine. Nu vreau să fie nevoie să urc într-un avion ca să-ți salvez din nou pielea.
Michael zâmbi.
- Și vezi ce faci cu numita Susan....
- La ce te referi?
- Știi la ce mă refer. Nu-și poate controla furia. Dacă aș fi nevoit să merg cu ea în Rusia, aș lua-o razna.
Busch nu spuse nimic preț de câteva clipe, cu aerul că se gândește la ceva. În cele din urmă, zâmbi și adăugă:
- E simpatică, totuși....
Michael pufni în râs și dădu din cap; închise portiera și-l privi pe Busch îndepărtându-se. Apoi o luă pe trotuar spre un hangar imens de aeronave.
Kelley&Kelley. Placa de bronz bine lustruită lucea în soarele după-amiezii. Michael o privi cu atenție, dându-și seama că era numele firmei de avocatură a tatălui său, redenumită recent pentru a-l include și pe Peter.
Pentru prima oară, Michael realiză că acea persoană era fratele său - frate vitreg, dar totuși frate. Michael fusese singurul copil al familiei St. Pierre și își dorise întotdeauna un frate sau o soră. Ei bine, acum avea... sau avusese.
Deschise ușa și pătrunse în hangar. Avionul era un Bombardier Global Express XRS, un avion cu reacție pentru distanțe lungi, folosit de Kelley și de asociații săi să fie duși oriunde se aflau banii sau unde dorea clientul să fie depozitați.
Michael traversă hambarul enorm - care arăta mai degrabă ca o cavernă - purtând în spate ruscacul în care se aflau mapa de la Julian și harta pe care i-o trimisese Genevieve.
Susan se afla la baza scării avionului, alături de 2 avocați îmbrăcați în costume elegante cu dungi subțiri. Părea surprinsă.
- Nu ai nevoie de nimic altceva?
Michael arătă cu degetul spre cap.
- Doar de ăsta am nevoie. După ce ajungem acolo și văd cum stau lucrurile, o să-mi fac un plan. Abia după aceea o să iau tot ce am nevoie.
Pentru un moment, Susan îi aruncă lui Michael o privire îngrijorată, apoi se întoarse spre cei 2 bărbați care o însoțeau. Își continuară în șoaptă discuția întreruptă mai devreme, pentru ca Michael să nu audă nimic. Acesta profită de neatenția ei și o privi mai îndeaproape.
Era ca și cum ar fi văzut-o pentru prima dată.
Busch avusese dreptate: era o femeie frumoasă, iar personalitatea ei agresivă nu-i afecta această calitate. Părul închis la culoare îi încadra chipul și îi scotea în evidență ochii căprui. Michael se pierdu cu firea pentru o clipă, dar își reveni imediat.
Deși cei 2 bărbați păreau să aibă de 2 ori vârsta ei, ea era cea care conducea conversația și cea care părea, totodată, masculul alfa sau, în acest caz, femela alfa. Vorbea cu o încredere care îi sfida vârsta - era o tânără directă și fermă, atât în atitudine, cât și în convingeri.
Michael simți o oarecare teama. Siguranța ei exagerată nu făcea decât să-i încurce planurile. Iar dacă lucrurile nu erau făcute în stilul lui, șansa ca Stephen să moară era mult mai mare. O fi ea cea care conducea afacerile aici, în SUA, însă - odată aterizați în Rusia - trebuia să-și accepte rolul de mână dreaptă: trebuia să se ocupe de finanțe.
Susan încheie conversația, urcă scările și intră în avion. Intră și Michael și se așeză într-un scaun mare din piele, care părea mai degrabă potrivit într-o sufragerie decât într-un avion.
Un bărbat în vârstă, chel, care părea spre sfârșitul vărstei a doua, se așeză la o măsuță față în față cu Susan. Deschise o servietă din piele maro, în care se aflau teancuri de bancnote de câte 100 de dolari.
- Am pus 1 milion în plus pentru orice eventualitate, ăștia ar trebui să-ți ajungă, spuse bărbatul chel. Ești sigură că nu vrei să-i chemi pe cei de la FBI?
- Mă tem că asta n-ar face decât să-i asigure moartea lui Stephen.
Michael o privi, auzind argumentul folosit de fosta sa rivală, devenită, pentru un moment cel puțin, aliată.
- Fără supărare, Susan, dar nu ai nici cea mai vagă idee despre ce se întâmplă aici. Chiar cred că ar trebui să aduci întăriri, continuă bărbatul chel. N-ai fost niciodată în Rusia și acolo e cu totul altă mâncare de pește față de ce știi tu.
- Martin, faptul că vei fi acolo îmi alungă orice fel de grijă.
Martin își îndreptă privirile spre Michael. Avea un chip trecut și, cu toate astea, niciun rid care să fi fost provocat de zâmbete, omul din fața sa părea că nu zâmbise niciodată.
- Dacă doamna Newman sau domnul Kelley pățesc ceva, asta va fi ultima dată când calci pe pământul acestei țări în libertate.
Michael nu înțelese dacă se referea la faptul că va fi închis sau asasinat, dar simți foarte clar ce se afla în spatele vocii amenințătoare a bărbatului.
- Îți mulțumesc, Martin.
Susan îl lăsă să plece în cockpit.
- Martin a lucrat cu Stephen timp de 30 de ani, iar devotamentul față de prietenul său depășește orice margini.
Susan zâmbi. De fapt, era pentru prima dată când Michael o văzu zâmbind.
Motoarele avionului începură să vâjâie asurzitor, iar aeronava se puse în mișcare; cele 2 uși imense ale hangarului se deschiseră, astfel încât se putea vedea pista. Michael simți furnicături în tot corpul. Era pe cont propriu. Susan urma să-l ajute doar din punct de vedere financiar.
Dacă urma să dea greș, consecințele aveau să fie groaznice. Michael privi pe geam, întrebându-se dacă va reuși.
Mai erau câteva minute până să se așeze în linia de așteptare. Avionul tocmai începea să se ridice ușor de la sol când un Corvette galben se apropie cu viteză, făcând o scurtătură și trecând prin poarta care ieșea spre pista privată. Țâșni prin porțile aproape închise care dădeau spre pistă, mergând cu aceeași viteză pe care o avea avionul.
Mașina îi dădu bice în continuare, scrâșnind; derapase pe o parte, depășind avionul cu vreo 200 de metri. Busch sări din mașină, cu un rucsac pe umăr; părul său lung și blond era răvășit de rafalele de curent. Ridică mâna, făcându-le semn să-l ia cu ei.
Capitolul 19
Serghei Raechen zăcea în patul său din Alexandria, Virginia; respirația lui greoaie îi chinuia plămânii. Era un băiețel de numai 6 ani. Vera Bronshenko îi șterse fruntea și îl înveli până la gât. Îi zâmbi cu drag; chipul ei bătrân și ridat era plin de afecțiune.
- Odihnește-te puțin, copile. Tati o să vină curând acasă.
Serghei închise ochii și se întoarse înapoi la somnul său binefăcător.
Zâmbetul Verei dispărea pe măsură ce-și privea nepotul adormind. Nu mai putea rezista la încă o astfel de suferință. Avea permanent senzația de deja-vu.
Nu trecuseră nici 4 ani de când își îngropase propria fiică, pe Janalise, în același fel, și nu avusese ce să facă: o privise cum se usucă și, în cele din urmă, asistase la moartea ei. Destinul implacabil nu permisese ca boala să ocolească vreo generație. Se instalase cu 5 luni în urmă, transformându-l dintr-un copil vivace într-unul care zăcea letargic; corpul său chinuit de durere părea că se topește pe zi ce trece.
Doctorii nu reușiseră nici măcar să descopere de ce boală suferă și, în consecință, nu puteau sub nicio formă să încerce să o vindece. Erau sigur de un lucru: era aceeași boală de care suferise și din cauza căreia murise și tânăra mamă a lui Serghei.
Vera trecu din camera băiatului în veranda din spate, era slăbită din cauza supărării și a lipsei de somn. Privea spre curtea din spate, la leagănele lui Serghei și la trambulina sa - nu mai fuseseră atinse de când băiatul se îmbolnăvise.
Casa ginerelui său se afla într-o zonă rezidențială, într-o suburbie exclusivistă din Washington. Fusese locul în care fiica sa visase întotdeauna să locuiască și unde se mutaseră imediat ce soțul ei se retrăsese din Ambasada Rusiei.
Vera observase cât de îndurerat era ginerele său, Ilya, când își vedea fiul suferind. Nu reușise niciodată să treacă peste moartea soției sale, iar singura lui alinare era faptul că ea trăia cumva, prin Serghei. Până și acest lucru îi fusese luat.
Căutase în ling și-n lat să găsească un leac, vorbise cu toți medicii din lume, dar tot ce obținuse de la ei fusese empatie și curiozitate față de boala care îi chinuia fiul. Așa că, în momentul în care primise telefonul care îl făcuse încrezător în găsirea unui remediu, Ilya nu comentase nimic, pentru că i se dăduse doar o nouă speranță, cuvând care abia mai avea vreun sens pentru el și pentru Serghei.
Ilya plecase la miezul nopții și nu se mai întorsese acasă de 5 zile. Păstrase legătura cu cei de-acasă și promisese că va reveni curând.
Vera se entuziasmase și ea la rândul remediului și spera într-un miracol, dar, curând, această senzație se transformase în teamă. Indiferent de sarcina pe care o primise, știa că e ceva necurat la mijloc și cunoștea prea bine îndeletnicirile lui încă de pe vremea când lucra în guvernul rus.
Vera știa foarte bine că nu va da greș, indiferent de obstacolele pe care le-ar fi întâlnit. Ilya era un bărbat cu sânge-rece, care își vânduse sufletul celor de la KGB cu zeci de ani în urmă. Fusese în stare să ucidă pentru țara lui; era clar că pentru propriul fiu va face mai mult de atât, va face orice.
Înainte de a intra înapoi în casă, mai aruncă o privire spre leagăne - parcă îl vedea pe Serghei luându-și avânt cu picioarele - și se gândi că poate i se va îndeplini această dorință arzătoare. Se ruga ca șefii lui Ilya să se țină de cuvânt. Și, în timp ce deschise ușa, rosti o ultimă rugăciune:
- Să-i ferească Dumnezeu pecei care-i vor sta lui Raechen în cale.
Capitolul 20
Nu era niciun nor pe cer când avionul traversă Atlanticul.
Busch era impresionat de ceea ce vedea: părea că aceia care utilaseră aionul nu se uitaseră la bani, ci se gândiseră doar la confortul pasagerilor, dorind să le asigure cel mai luxos ambient posibil: plasme TV, telefoane mobile individuale, un meniu complex și tot felul de facilități la discreția pasagerilor, fără a mai pune la socoteală masa elegantă de conferințe și canapelele care păreau decupate dintr-un club pentru bărbați de pe Fifth Avenue.
- Jeannine o să facă un atac, îi spuse Michael din scaunul său de piele capitonat.
- Ba nu, răspunse Busch.
Se așezase în fața lui Michael cu scaunul pe jumătate lăsat pe spate.
- O, ba da, și o să dea vina pe mine.... ca de fiecare dată.
- N-o să aibă niciun atac... sau cel puțin nu un alt atac. Ce a fost mai rău a trecut.... deja m-a făcut praf.
- Îmi pare rău.
- Să nu-ți pară. Mă bucur c-a tunat și a fulgerat, sunt obișnuit cu asta. Cel mai rău e când mă ignoră, fiindcă știu că atunci e cu adevărat supărată. În plus, ce-ar fi putut să spună? Doar i-am explicat situația cu tatăl tău regăsit și răpit....
Michael îl privi pe Busch; tăcea mâlc, îngrijorat că Busch îi spusese adevărul soției sale. La urma urmei, totul trebuia să rămână secret.
- Știu ce s-ar fi întâmplat; te-ai fi dus acolo, ai fi intrat până-n gât într-o lume plină de probleme și de suferință și ai fi avut nevoie de mine. Apoi eu ar fi trebuit să sar într-un avion, să călătoresc la clasa a doua, fără plasmă TV, fără scaun rabatabil din piele - arătă cu degetul spre tot ce-l înconjura - ca să vin să-ți salvez pielea. Așa că m-am gândit....
Busch făcu o pauză, se aplecă, își așeză coatele pe genunchi și-l fixă pe Michael. Starea jovială îi dispăruse, fiind înlocuită de o privire serioasă.
- Ori îl salvăm pe tatăl tău împreună, ori nu-l mai salvăm deloc.
Michael îl privi, dădu din cap și zâmbi.
Susan se apropie de locurile lor.
- În plus, urmă Busch, privind către Susan, la cine o să apelați tu și domnișoara Pocnește-Din-Degete?
- Ce vrei să spui?
Susan îl privi încruntată.
Busch se ridică de pe scaun; din cauza celor 2 metri ai săi, păru său auriu atinse tavanul. Îi zâmbi:
- Nimic.
Busch se îndreptă spre coada avionului și intră în zona de servire, impresionat de varietatea de mâncăruri și de băuturi. Văzu băuturi de toate felurile și tot felul de mâncăruri, de la friptură și paste la bomboane și prăjituri.
După ce aruncă o privire la toate, deschise barul, își turnă un scotch foarte fin din care nu mai băuse niciodată și înșfăcă vreo 4 sendvișuri de pe un platou argintiu.
Tocmai se întorcea spre locul său când dădu nas în nas cu Susan.
- Servește-te, spuse ea privind rezerva exagerată de mâncare.
- Mersi!
Busch îi zâmbi.
- Uite ce e, zborul ăsta durează 9 ore și speram să începem cu dreptul, spuse ea, ținându-și mâna-n șold.
- Îmi pare rău, spuse Busch. Nu intenționam să te jignesc când te-am poreclit domnișoara Pocnește-Din-Degete.
În mod ciudat, ea încercă să îl îmbrățișeze și, în timp ce făcea asta....
- Condoleanțele mele, spuse Busch.
Ea îl privi surprinsă.
- Pentru soțul tău, adăugă el cu toată sinceritatea, ținându-și capul plecat.
Susan îl privi, surprinsă de comentariu. Toată furia de mai devreme se evaporă ca prin minune.
- Mulțumesc, spuse ea, turnându-și un pahar cu vin.
- Și, apropo, tipul de-acolo - făcu un semn spre botul avionului, uitându-se la Michael - cel pe care l-ai acuzat că n-are habar cum e să piardă pe cineva drag... ei bine, și el a pierdut pe cineva.
Chipul lui Susan se destinse.
- A trecut aproape un an de-atunci. A privit-o topindu-se, pierzându-și viața cu fiecare minut care trecea.
Busch o privi din nou și nu mai spuse nimic; așteptă un moment, apoi se îndreptă spre locul său, lăsând-o pe Susan pe gânduri.
Busch dădu să se așeze, apoi îl întrebă pe Michael:
- Ești sigur că nu vrei să-ți aduc nimic?
Michael privi sendvișurile pe care le adusese Busch și pufni în râs.
- Nu, mulțumesc. Ce-ai mai discutat cu Regina de Gheață?
- Despre vreme, spuse Busch în timp ce se așeza în scaunul său de piele, fericit că proiectase cineva un avion care să aibă scaune atât de confortabile.
Puse băutura în suportul special din scaun și începu să înfulece sendvișurile.
- Pun pariu că-i plac frigul și ploaia, spuse Michael.
Busch își întoarse capul spre ea, privind-o.
- Știu și eu.... Câteodată oamenii care țipă cel mai tare sunt și cei mai speriați. Se ascund sub o mască de oțel și furie
- Ah, cumva acum suntem brusc empatici? spuse Michael ridicând din sprâncene.
- Am văzut destule la viața mea.
Busch îl privi pe Michael, lăsându-i timp să înțeleagă ce-a vrut să spună. Își înclină apoi scaunul de piele până jos și adormi înainte ca Michael să apuce să-l întreve cine îi ținea locul la bar, acasă.
Susan se așeză în scaunul de piele, lângă Michael.
- Te pot servi cu ceva?
- Nu, mulțumesc, spuse el privind pe geamul rotund prin care se vedea oceanul nesfârșit.
- O să aterizăm în aproximativ 8 ore.
- Cât e ceasul acum? întrebă Michael.
- Nu știu.
Michael se uită la ceasul de la încheietura mâinii ei. Era marca Patek Philippe, un model cu diamante mici pe marginea cadranului zgâriat.
- Nu merge, spuse ea văzând direcția în care el privea.
- Bine, și atunci de ce îl porți?
- E ceasul meu norocos. L-am primit cadou de la Peter înainte să ne căsătorim. De-atunci n-am pierdut niciun caz.
Susan își privi ceasul. Michael putea vedea pe fața ei că e emoționată.
- Chiar și după ce s-a stricat.
Brusc, își îndreptă spatele și adăugă:
- Aterizarea e programată pentru ora 6 dimineața.
- Mersi.
- Aș vrea să vorbesc cu tine.
Susan avea un ton scăzut, ca și cum s-ar fi confesat.
- Te rog să mă ierți pentru comentariul de mai devreme.
Michael tresări nedumerit.
- La ce te referi?
- Ți-am spus că haba nu ai cum e să pierzi pe cineva; nu știam....
Michael se întoarse spre Busch, care dormea buștean; își dădu seama despre ce vorbise el cu Susan în capătul avionului.
- Cât timp ai fost căsătorit?
Michael își întoarse capul; nu voia să răspundă. Rareori se întâmpla să vorbească cu cineva despre Mary, în afară de familia Busch și de Genevieve, dar își dădu apoi seama că nu avea cum să se ascundă de Susan pentru următoarele 8 ore și reveni dispus să comunice.
- Aproape 7 ani.
Susan dădu din cap cu o privire plină de respect.
- Era prietena mea cea mai bună.
Michael nu își dădea seama de ce continuă să vorbească, mai ales cu o femeie care îl plesnise de 2 ori în ultimele 5 ore.
- Abia ne găsiserăm un echilibru. A murit de cancer; am încercat din răsputeri să o salvez, am făcut tot ce mi-a stat în putință. Dar se pare că, uneori, totul nu e de ajuns.
- Nu cunosc circumstanțele, însă nu te pot învinui.
Michael fu de acord.
- Nici n-o fac. Cancerul a mâncat-o de vie, pur și simplu. Nimeni n-a avut ce face. Lucrurile astea te fac să te întrebi de ce, în vreme ce unii trăiesc atât de mult, alții dispar la prima tinerețe.
- Așa e, spuse Susan pe un ton calm, privind într-o parte.
- Știi la ce mă refer.
Susan încuviință.
- Moartea lui Peter m-a făcut să-mi dau seama că nu trebuie să-ți tranformi viața într-o rutină permanentă.
- Trebuie să trăiești clipa, spuse Michael, mai mult pentru sine decât pentru Susan.
Era ca și cum fiecare dintre ei ar fi ținut un monolog. Michael continuă:
- Când te uiți la persoana la care ții, trebuie să o privești așa cum e; nu-ți poți lăsa mintea să hălăduiască în alte părți. Nu poți vorbi mereu despre faptul că va veni acea zi în care....
- Acea zi nu a venit niciodată pentru noi.
Michael își ridică fruntea și întâlni ochii lui Susan.
- Nu suntem nemuritori.
Michael își feri privirea. Nu știa ce se întâmplă cu el, dar, orice ar fi fost îl deranja din ce în ce mai mult; se strădui să ignore senzația și reuși să o ascundă bine. Dorea să încheie această conversație, care îl făcea să resimtă durerea singurătății. Se ridică din scaun, iar tonul vocii i se schimbă brusc:
- Când ajungem la Moscova, vom avea nevoie de o mașină cu care să mergem în Piața Roșie înainte de ora 10 dimineața.
Susan fu luată prin surprindere de schimbarea bruscă din atitudinea lui.
- O să ne aștepte o mașină la aeroport. O să rămână la dispoziția noastră cât timp ne vom afla aici.
- De unde-i cunoști tu pe oamenii aceștia? continuă Michael cu un aer pronunțat, interogator.
- Martin i-a angajat.
Susan își domoli vocea și-și întinse umerii, iar conversația lor deveni din ce în ce mai plată.
- Sunt de încredere?
- Tu ești?
Susan îi pusese această întrebare de parcă îl analiza și ea, în același timp.
Michael o privi.
- De ce nu rămâi la hotel? O să te sun, te voi ține la curent.
- N-o să fac drumul până la Moscova doar ca să strau între 4 pereți și să fiu servită în cameră! În niciun caz. N-o să te slăbesc din ochi.
- Ce înseamnă asta?
- Plătesc pentru tot, tu ce părere ai?
Michael era acum de-a dreptul enervat.
- Mai bine ne întoarcem chiar acum dacă ai impresia că eu așa lucrez. Ți-am și spus înainte să plecăm, dacă ai putea să pui banii pe masă și să închei niște contracte, ai fi de mare ajutor, am înlătura niște obstacole. Și, din câte-mi amintesc, ai fost de acord - ai spus că n-o să-mi stai în cale. Însă, după cum văd, folosești tactica „banii mei, echipa mea”.
- Scuză-mă, te rog, nu știam că hoții procedează așa.
Susan îl privi. Persoana sensibilă de acum câteva minute se transformase iar în Susan cea dură.
Michael se strădui din răsputeri să nu răbufnească.
- Da, păi atunci cred că.....
Busch se dezmetici și deschise ochii.
Susan se ridică, le aruncă o privire încruntată și se îndreptă nervoasă spre celălalt capăt al avionului.
Susan dusese o viață privilegiată: fusese obișnuită să nu-i lipsească nimic și nu știa ce-nseamnă să-ți dorești ceva și să nu capeți.
Era fiica lui Midge și a lui Malcom Newman, părinți care își făcuseră din carieră și din viața socială scopul existenței. Susan fusese doar o idee târziue, o pacoste, un inconvenient în viața lor de zi cu zi.
În locul iubirii părinților avea parte de cadouri, cumpărături și bani de buzunar fără restricție - toate acestea funcționau ca un substitut pentru absența părinților. Susan nu dusese lipsă de nimic; în afară de afecțiune, o altă raritate în familia Newman era cuvântul „nu”. Susan fusese obișnuită de mică să nu i se refuze nici cel mai mic obstacol sau capriciu. Acest lucru nu făcuse decât să o transforme într-o persoană răsfățată, nemiloasă, calculată și deloc pregătită pentru eșec.
Fusese educată în cea mai bună școală elementară privată, apoi absolvise cursuri pregătitoare în Connecticut; devenise perseverentă și rece, găsindu-și alinare în realizările ei și în evoluția prin forțe proprii.
Absolvise cursurile Universității Yale, unde nu excelase doar la cursurile teoretice, ci fusese și cea mai bună înotătoare din generația sa, precum și liderul grupului feminist; doborâse recordul la cursa de 200 de metri individual-compus, depășit abia după 8 ani.
Își continuase studiile tot la Yale, la Facultatea de Drept și, la 2 zile după absolvire, se trezise în biroul de avocatură din Boston față în față cu Peter Kelley. Era ca și când și-ar fi pierdut busola după ce îl văzuse.
Peter era chipeș și atrăgător și avea o personalitate care tempera perfect frenezia lui Susan. Ea era încăpățânată, în schimbel acționa cu multă diplomație. Prin urmare, indiferent ce divergențe de personalitate aveau de rezolvat, amândoi reușeau.
Susan învățase să afișeze un aer încrezător și o anume superioritate, dar asta era doar un mecanism solid de apărare construit de-a lungul timpului. Când era cu Peter, putea fi ea însăși.
Astfel că, după 2 întâlniri, pusese la cale un weekend supriză. Cină, film, micul dejun. Nu fusese niciodată mai entuziasmată și nici prin cap nu i-ar fi trecut că ar fi putut vreodată să simtă ceva asemănător.
Planurile i-au fost date peste cap însă când a aflat că Peter trebuia să ajungă de fapt în Utah ca să schieze pe Deer Valley și că aceasta ar fi fost prima lui vacanță din ultimii 2 ani. Cu toate că Peter îi spusese că își poate amâna planurile, Susan insistase ca el să-și păstreze rezervarea pentru schi.
Susan plecase din oraș dezamăgită, dar bucuroasă pentru cele 2 zile libere; urma să doarmp, să mănânce, apoi din nou să doarmă, dar, ca toate planurile din săptămâna aceea, nu avea să fie așa.
Nici nu ieșise bine din oraș, că primise un telefon.
Lui Cindy Frey tocmai îi murise mama și nu putea fi prezentă la procesul de luni dimineață. Susan urma să participe la primul ei proces de una singură vineri, la ora 7 seara, iar cazul se deschidea luni dimineața la ora 9. 60 de ore lucrase la caz și mai erau încă 60 până când avea să piardă, pentru că știa prea bine că nu avea destul timp să formuleze o acuzație pertinentă pentru un caz pe care nu-l cunoștea.
Își întoarse mașina și se îndreptă înapoi spre birou. Urcă scările cu inima strânsă de frică și plină de nesiguranță. Abia așteptase să ia deciziile de una singură, luptase pentru șansa asta, dar nu în condițiile de acum. Se întoarse în biroul gol. Descuie ușa, aprinse lumina și intră.
Înăuntru o aștepta Peter, avea servieta și ruscacul cu echipamentul de schi. El văzu panica din privirile sale, merse spre ea, îi prinse încheietura mâinii și îi puse în palmă o bomboană cu gust de cireșe. Ea îl privea nedumerită.
- Gustă, spuse Peter.
Ea făcu ce-i spusese și îi zâmbi, absolut confuză.
- Luni, când te vei duce la tribunal, de câte ori te vei simți încordată, încearcă o bomboană ca asta.
- Are vreo putere pe care n-o știu?
- Nu.
Peter zâmbi.
- Dar au un gust destul de bun.
Ultima remarcă o făcuse pe Susan să râdă, în timp ce mesteca bomboana.
- Toată lumea are un talisman, o amuletă, un trifou cu 4 foi....
Peter îi luă din nou mâna și i-o întoarse. Îi strecurase ceva pe încheietură, fără ca ea să-și fi dat seama.
- De acum înainte, consideră asta amuleta ta.
Susan privi cadranul bătut cu diamante și minutarul ceasului elegant. Avu o senzație ciudată, ca și cum acele se aflau în interiorul corpului său; nu era vorba de noroc și nici de vreun fel de putere specială - se simțea din nou încrezătoare. Și nu datorită ceasului, ci datorită lui Peter.
Susan văzuse în Peter persoana care să o iubească pentru ce era ea cu adevărat, care îi arăta afecțiunea pe care i-o purta printr-o simplă privire sau o mângâiere tandră pe obraz. Era o senzație atât de ciudată, ceva ce nu mai simțise niciodată în viața ei: era îndrăgostită.
Iubirea o făcu să înflorească; Peter scosese tot ce era mai bun din ea, dezvăluind o persoană afectuoasă și caldă, care își ascunsese în permanență aceste calități. Peter o completa perfect și o făcea pe deplin fericită.
Își deschisese inima, sufletul și deveniseră o singură ființă. Dar, de când murise, Susan rămăsese suspendată, fără vreun scop, cu inima zdrobită, cu o amărăciune care nu dispărea.
Acum, singură pe lume, găsise alinare în munca sa și în faptul că avea grijă de Stephen Kelley. Deși era devastată de durerea pierderii soțului mult-iubit, era afectată și mai mult când se gândea la durerea socrului său.
Părinții nu trebuie să-și îngroape copiii. Susan vedea cum pofta lui de viață dispărea pe zi ce trece. Își îngropase soția și fiul și arăta de parcă ar fi vrut să-i urmeze, iar Susan se temea că bănuielile i se vor adeveri.
Așa că rămase alături de el - chiar și când făcea toate eforturile pentru a fi lăsat singur, ea se încăpățâna să îi fie aproape, să aibă grijă de el, să-l protejeze de el însuși.
Acum, după ce văzuse camera secretă a lui Stephen și pozele cu Michael, de existența căruia nu știa nimeni, se întreba dacă îl cunoștea cu adevărat pe acest om.
Capitolul 21
Ușa netedă de crom se deschisese cu un sunet greoi, lăsând aerul rece din încăperea frigorifică să pătrundă în camera mare.
Doctorul Skovokov împinse cadavrul aflat pe targa de oțel inoxidabil înapoi în spațiul închis care-l păstra rece și închise ușa, sigilând trupul pentru încă o zi. Skovokov se întoarse și privi aparatura medicală din cabinet, recondiționată recent. Erau doar 2 culori în jur: alb și cenușiu-deschis.
În laborator se simțeau obișnuitele miresme de clor și dezinfectant folosite entru curățarea aparaturii. Nimic nu avea să distrugă această lume septică. Fusese reconstruită conform indicațiilor lui, pe 2 niveluri, iar programul de restaurare al clădirii, ce durase 3 luni, nu afectase cu nimic ce era înăuntru.
În laborator se aflau ultimele echipamente medicale: supercomputere de mare viteză pentru fragmentarea și analiza ADN-ului, microscoape pentru electroni și camere cu fibră optică pentru examinările interne.
La nivelul de jos, era o sală de operații de ultimă oră, care se învecina cu un amfiteatru cu o capacitate de 30 de oameni. Era tot ce visa un cercetător medical, un explorator al misterelor trupului uman.
Vladimir Skovokov își privi laboratorul pe sub sprâncenele negre, ce contrastau puternic cu claia de păr argintiu. Avea fața ciupită de vărsat și cicatrizată, în urma unui acces de rujeolă din tinerețe, însă felul în care arăta nu-l interesa; nu prețuia deloc frumusețea, ci doar mintea și capacitățile ei creative.
Viața lui făcuse un circuit complet. Cu 40 de ani în urmă, locuia în același oraș, în același laborator un tânăr doctor de renume care-și pusese activitatea în slujba celei mai puternice și mărețe națiuni de pe pământ. Fusese un bărbat privilegiat într-o țară fără privilegii.
Beneficiase de cele mai bune condiții de trai, de un salariu generos, de o mașină și putea să-și satisfacă oricând necesitățile personale; cu alte cuvinte, Skovokov nu trebuia să stea la coadă la pâine. Avea la dispoziție personal nelimitat, finanțare nelimitată și acces la orice și-ar fi dorit, indiferent de țară. KGB-ul era la cheremul lui.
Dacă în Europa sau în Statele Unite avea loc vreo descoperire în domeniul medical, nu trebuia decât să arate cu degetul și ar fi intrat în posesia cercetărilor lor într-o clipă.
Avea acces la sistemul sovietic, fiind implicat în rețeaua infamului guvern secret. Fusese un bărbat puternic într-o nație puternică, și asta îl intoxicase.
Se întâmplase într-o duminică seara, cu 38 de ani în urmă. Stătea în biroul lui de la Palatul Congresului, între pereții Kremlinului. În fața lui se aflau o grămadă de dosare strict secrete. Toate constituiau documentația pentru un singur subiect.
Era vorba despre o legendă, de care Vladimir fusese fascinat încă de la vârsta de 11 ani. Acum, avân atât de multe arhive la îndemână, putea să-și satisfacă obsesia din copilărie: Liberia lui Ivan cel Mare, minunata bibliotecă misterioasă despre care se credea că e ascunsă undeva în criptele Kremlinului.
Fusese fascinat să citească despre speculațiile din jurul misterelor Liberiei. Însă exista un anumit document care îi atrăsese atenția: o biografie scurtă a lui Dimitri Zhitnik, călugăr și cel mai de încredere confident al țarului Ivan cel Groaznic. Această biografie făcuse lumină asupra motivelor lui Ivan cel Groanic de a ascunde Liberia bunicului săi de ochii întregii lumi.
Pentru Ivan, gestul acesta însemna căutarea mântuirii sufletului său; totodată voia să salveze sufletele oamenilor ale căror vieți le curmase cândva, cu atâta cruzime. Pe patul de moarte, avându-l pe Zhitnik alături, Ivan își împărtășise intențiile, ultimele lui cuvinte, ultimul lui secret.... În pragul morții, Ivan îi destăinuise lui Dimitri Zhitnok locul unde asunsese fabuloasa Liberie.
Zilele tânărului Vladimir erau dedicate geneticii, biochimiei și medicinei, în timp ce nopțile și le ocupa cu cercetări istorice, călătorii purtate în subsolul Kremlinului și cu speculații fanteziste, pe măsură ce scotocea biblioteca, cu toate bogățiile și secretele ei.
Vladimir Skovokov își făcuse debutul în mașinăria sovietică. Fusese o minte genială identificată de la vârsta de 9 ani, apoi educată și antrenată, ajungând la o inteligență mai tăioasă decât oțelul spaniol. Putea face mai multe descoperiri într-o zi decât ar fi făcut alții într-o viață. Era mândria și bucuria vechiului regim.
Însă metodele lui rămăseseră în spatele unui zid al secretelor. Egoul lui Skovokov era de necuprins. Era condus de impulsuri maniaco-obsesive; nimic nu-i putea sta în cale.
Asistenții incompetenți aveau să fie trimiși în gerul Siberiei, echipele care eșuaseră să se ridice la înălțimea standardelor sale exagerate deveneau subiecte de testare pentru ultimele lui teorii. Metodele lui de cercetare erau comparabile cu cele ale lui Mengele și Ishii.
Expunea subiecții la boli, la infecțiii, la durere, totul cu scopul de a-și testa soluțiile și pentru a-și susține teoriile. Dar rezultatele și succesul vorbeau de la sine, făcându-i pe toți să ignore mijloacele prin care fuseseră obținute.
Odată cu căderea comunismului, fondurile și facilitățile se împuținaseră până la zero.
Skovokov privea cum lumea pe care o cunoștea, lumea care-l îmbrățișase se topea și dispărea. A părăsit Moscova în 1993, îndreptându-se spre Elveția.
A trecut pe la diferite universități și a ocupat diferite posturi de profesor, tânjind după libertatea de care se bucurase atât de mult până atunci, însă zvonurile legate de metodele lui mai degrabă imorale l-au ajuns din urmă și, în scurt timp, a devenit un paria virtual al lumii medicale.
De-a lungul anilor săi neproductivi, Skovokov a devenit ursuz; în timp ce alții se îmbogățeau, el pur și simplu îmbătrânea. Talentele sale se atrofiau. În timp ce îl chinuia dorul după Mama Rusie, știa că visează degeaba. Era un vis care se transformase într-un coșmar.
În timp ce participa la o conferință despre biologie, a fost abordat de Julian Zivera. Determinarea tânărului, precum și cunoștințele acestuia despre cercetările lui Skovokov frizau obsesia și, cu siguranță, au gâdilat egoul medicului rus. Au stat la barul hotelului Ritz până la 4 dimineața, vorbind despre religie, știință și legende.
Aveau amândoi un apetit deosebit pentru descoperirea secretelor trupului, ale sufletului și ale inimii prin orice metodă ar fi fost necesară.
Skovokov i-a vorbit lui Julian despre teoriile lui, despre discernământul lui medical, dar și despre țelurile lui nerealizate. I-a mai spus și despre bilioteca legendară, încă nedescoperită, de sub Kremlin, despre zvonurile legate de secretele și bogățiile ei, despre harta lui Zhitnik și cum acesta îi îmboldise mintea, îndemându-l să întreprindă călătoria vieții sale.
Julian i-a vorbit la rândul lui despre Adevărul Domnului, despre dotările medicale de care dispunea, despre resursele lui nelimitate și despre nevoia de a avea în preajmă oameni talentați.
Astfel, la o oră târzie din noapte, s-a înfiripat deja o prietenie, o relație bazată pe interese și țeluri împărtășite.
Skovokov a lucrat timp de 2 ani la Adevărul Domnului, creând 10 brevete și 6 medicamente în mai puțin de 24 de luni. Însă era tot mai furios, pentru că-și dădea seama că înțelegerea lui cu Julian nu era nici pe departe ceea ce crezuse. Inteligența îi era folosită doar ca sursă de îmbogățire pentru Julian Zivera și resimțea acest lucru ca pe o trădare.
Chiar când se pregătea să-și facă bagajele și să plece, Julian l-a chemat la castelul lui. S-au așezat în biroul său cu vedere la mare. Julian i-a turnat lui Skovokov un pahar cu vodcă Grey Goose caldă și i-a mărturisit încântat că... aflase unde era harta lui Zhitnik.
Era o poveste incredibilă, dar, după cum insistase Julian, era adevărată; i-a cerut lui Skovokov să-i fie partener, să-i fie ghid în descoperirea Liberiei și a conținutului ei mitic.
Dar tot nu reușeau să pună mâna pe harta promisă, ba chiar se zvonea că fusese furată. Skovokov nu credea asta, gândindu-se că Julian găsise încă o dată o modalitate de a-l jefui de ceea ce, pe bună dreptate, ar fi trebuit să-i aparțină.
Skovokov se săturase de Julian. Își pusese inteligența la bătaie, făcuse cercetări, descoperiri, dar era prea demoralizat pentru a-și pune și visurile în joc. Așadar, și-a strâns studiile, brevetele și medicamentele inventate de el și a dat un telefon.
Skovokov își dădea seama că deținătorul hărții avea probabil o avere de neimaginat, mai mare decât PIB-ul majorității țărilor.
Ce cale mai potrivită ar fi putut găsi ca să redea Rusiei gloria de odinioară? Ar fi redobândit strălucirea ei trecută, însă reproiectată într-o lume a zilei de mâine. Recompensa financiară ar fi fost inimaginabilă.
Skovokov a decis atunci și acolo că fructele muncii lui nu vor ajunge la cel mai bun ofertant, ci, mai degrabă, pe tărâmul lui natal. El le va pune la dispoziția țării sale, care îi oferise atâtea privilegii, desigur, fără să uite să păstreze un procent generos pentru sine.
Mai târziu, sistemul rusesc pe care îl iubea atât de mult avea să se pună în funcțiune. Au fost angajate echipe care să reconstruiască toate centrele medicale ale lui Skovokov.
FSB-ul, succesorul KGB-ului, i-a adus pe cei mai buni oameni care urmau să găsească harta legendară. Raechen era unul dintre aceștia și rezultatele începeau să se vadă - îi pusese la dispoziție singurul argument care-l putea convinge pe Julian să scoată la iveala harta subteranei Kremlinului: mama lui, Genevieve Zivera.
Skovokov o privea acum pe Genevieve.
..........................................................
Acum, că știa de ce e ea în stare, nu mai punea la îndoială concluzia la care ajunsese: Genevieve nu vânduse niciodată tabloul.
Era asaltat de tot felul de emoții contradictorii; devenise chiar furios. Dar tocmai înscenarea asta despre nașterea sa îl făcuse să ajungă la concluzia că, dacă unele adevăruri se dovedesc a fi minciuni sfruntate, atunci e posibil să fie și invers.
Așa că Julian își puse toate speranțele în această misiune de căutare. Începuse ancheta cu cea mai mare seriozitate, se aventurase în căutarea ambelor tablouri ale lui Govier. Cheltuise zeci de milioane pentru această obsesie, din motive numai de el știute.
Julian ajunse la biroul său uriaș, deschise dulapul din mijloc și scoase un dosar gros. Răsfoi o mulțime de hârtii, toate conținând informații despre mama sa: extrase de cont, înregistrări telefonice, fotografii.
De 2 ani o urmărise încontinuu, până în momentul dispariției sale. Deși nu mai erau în relații bune de ceva timp, Julian știa totul despre ea: știa cu ce se ocupă, îi cunoștea prietenii, conturile bancare, chiar și numele fiecărui copil pe care îl avea în grijă. Așa că, în momentul în care începuse să exercite presiuni asupra ei pentru a descoperi unde se află tabloul din copilăria sa, știa exact pe ce butoane să apese.
Ea nu scotea o vorbă despre asta, refuzând să coopereze, să comunice cu fiul cu care nu mai vorbise de ani de zile și care îi distrusese viața într-o clipă. Cu toate astea, ea nu se dăduse bătută. Plecase doar în munți, unde și murise, dar se pare că-și înscenase până și moartea.
Și, în timp ce el suspecta că ea încă este în posesia tabloului Veșnicia sau că știa cel puțin unde să îl găsească, dăduse peste celălalt tablou, Testamentul; îl găsise pe piața neagră și îi acaparase atenția cu totul.
În vreme de Julian medita asupra acestui lucru, ochii lui fixau portretul enorm agățat deasupra șemineului de mărimea unei mașini.
Mama sa privea lumea cu aceiași ochi plini de grijă, aceiași ochi care îl linișteau pe Julian când era mic. Cu toate astea, lucrurile se schimbaseră radical în ultimii 2 ani: ochii ei i se păreau acum mai adânci, mai misterioși, ascunzând multe secrete, multe minciuni. Înainte fuseseră oglinda sufletului ei bun și cald, acum se întunecaseră, ca și cum o umbră se abăutse asupra lor și asupra sufletului ei celui adevărat, ascunzându-l de lume. Era o legătură inexplicabilă între tablouri, cutia aurită și Genevieve,
Julian nu putea vedea totul clar, însă avea suspiciunile lui. Ea nu ascundea doar adevărul despre nașterea lui, ci și obiecte scumpe de artă, secrete mai adânci decât își putea cineva închipui.
Julian își ridică paharul pentru un toast în cinstea mamei sale.
Altcineva o răpise înaintea oamenilor săi, dar asta nu făcea decât să le întârzie revederea. În ciuda tuturor minciunilor ei și cu toate că îl dezamăgise, Julian își iubea mama la fel ca orice băiat. O voia înapoi, avea nevoie de ea; habar n-aveau cei care o răpiseră în ce se băgaseră.
Auzind ce răscumpărare vor, începuse să râdă; se gândise la asta pe tot parcursul zborului din Statele Unite. Nu avea intenția să o plătească într-un răstimp de numai 5 zile; de fapt, nu avusese nicio clipă intenția să o plătească. Nici nu putea: cu toate că avea o avere de miliarde de dolari, aceasta era singura răscumpărare pe care nu și-o putea permite. Dar asta nu conta, nu schimba cu nimic rezultatul: în ciuda amenințărilor cu moartea îndreptate spre mama sa, nu exista nicio îndoială pentru el. Era clar că se va întâlni din nou cu ea.
Răpitorii încercaseră să-l manipuleze sentimental, dar cunoștea acest tertip mai bine ca oricine. Îl practicase ani la rândul, jucându-i pe oameni pe degete, manevrându-le emoțiile. Îl făcea să vadă clar lucrurile pe care nu le puteau observa înainte: până la urmă, era omul Domnului.
Iar cu Domnul de partea lui avea să-și recupereze mama, apoi să îi ucidă pe cei care îndrăzniseră să treacă peste cuvântul său - le va găsi familiile, copiii, prietenii... și îi va omorî pe toți.
Capitolul 17
Stephen Kelley ieși pe balcon și privi marea.
Avea senzația că nu mai era stăpân pe propria viață, chiar înainte de toate întâmplările petrecute în acea zi. Nu credea că i-ar putea fi vreodată mai rău ca acum. Îl pierduse pe fiul său, Peter, unica sa mândrie, în urmă cu 9 luni.
Acum Stephen era pe post de momeală. Viața lui era în mâinile fiului pe care îl părăsise la naștere. Copilul de atunci se transformase într-un criminal.
Kelley își abandonase propriul fiu, iar povara acestei decizii îl urmărise în fiecare clipă a existenței sale. Nu o făcuse din teamă sau din egoism, ci dimpotrivă, din pur altruism.
El și prima sa soție, Jane, erau prieteni încă din copilărie și proveneau amândoi din familii destrămate. Amândoi se căzneau să-și schimbe condiția, să se rupă de neamul lor. Deși fuseseră niște oameni ai străzii, erau elevi conștiincioși și-și doreau să ajungă la colegiu, de îndată ce aveau să agonisească suficienți bani. Sarcina neprevăzută a lui Jane îi prinsese total nepregătiți. Avortul nu prezenta o soluție pentru 2 catolici practicanți.
S-au căsătorit imediat cum au aflat vestea - în absența rudelor - apoi s-au mutat într-un apartament mic din West Bordway, în sudul Manhattanului.
Stephen muncea ziua în port, încărcând și descărcând marfă, iar noaptea și-o petrecea la sala de sport de alături, ca partener de antrenament pentru tinerii pugiliști pretendenți la Mănușa de Aur. Jane lucrase în 2 schimburi ca picoliță, până în ziua nașterii. Economiseaubani pentru ca, din toamnă, Stephen să-și înceapă studiile la Boston College. Aveau să se împartă între serviciu și creșterea copilului.
Deși erau conștienți că următorii ani nu aveau să fie deloc ușori, erau îndrăgostiți unul de altul și așteptau cu entuziasm nașterea bebelușului. Erau nevoiți să se descurce ca să asigure traiul lor și al copilului ce urma să se nască.
Pe 15 martie, Jane s-a dus la muncă dis-de-dimineață, ca într-o zi obișnuită de lucru. Totul avea însă să se schimbe în după-amiaza acelei zile.
Stephen era prezent în salonul maternității unde asistentele o asistau la naștere, încurajând-o să respire și să împingă. Puteau vedea căpșorul micuțului. Stephen nu-și imaginase vreodată că avea să fie atât de emoționat, în timp ce soția sa trecea prin chinurile agonice ale nașterii. Era băiat.
Lacrimile îi năpădiseră pe amândoi, în timp ce copilașul sugea pentru prima oară de la sânul mamei sale. Stephen nu-și iubise niciodată atât de mult soția și copilul ca în ziua aceea. O sărutase pe Jane, mângâindu-i șuvițele castanii care îi cădeau pe frunte.
Pentru Stephen, viața căpătase un alt sens din ziua aceea. Avea să fie cel mai bun părinte și cel mai altruist om din câți cunoscuse.
Asistenta luă copilul și-l așeză într-un coșuleț, apoi ieși cu el din cameră.
- Te iubesc, îi șopti Stephen soției sale, aplecându-se spre ea.
- Și eu te iubesc, spuse ea.
Era toată un zâmbet. Niciodată Steohen n-o mai văzuse pe Jane radiind ca în acele momente.
- Mi-ai dăruit un fiu.
- Cu plăcere.
Zâmbetul de pe fața femeii rămăsese intact.
Stephen nu înceta să o privească. Deși tocmai născuse, iar hainele și chipul îi erau jilave de sudoare, Jane i se părea mai frumoasă ca oricând; se aplecă să o îmbrățișeze în timp ce ea îi spunea:
- Promite-mi că o să ne iubești mereu.
Stephen făcu ochii mari.
- Îmi place cum sună... noi.
O privi îndelung, memorând bucuria enormă întipărită pe chipul ei.
- Promit!
Asistenta se întoarse cu prosoape curate.
- Domnule Kelley, scuzați-mă că vă întrerup, dar soția dumneavoastră trebuie să se spele și să se schimbe.
Stephen dădu din cap aprobator.
- De ce nu te duci să vezi ce mai face fiul nostru? Ai grijă să nu i se întâmple nimic rău. Ești răspunzător acum și pentru altcineva în afară de mine, îi spuse Jane făcându-i semn cu mâna în timp ce el se îndrepta spre ușă.
Bărbatul traversă holul, ajungând la salonul de nou-născuți. După ce căută cu privirea minute bune, își recunoscu fiu. I se făceau analizele specifice, era îmbăiat și înfășat. Stephen se minună la vederea degețelelor și a unghiuțelor rozalii. Era atât de mic... Era perfect.
Se foi aproape o oră privindu-și băiețelul înfofolit cum doarme.
Stephen ieși în cele din urmă din salon și se îndreptă spre camera lui Jane. Ea nu era acolo.
Cum nu înțelegea ce se petrece, se întoarse către salonul de nașteri. Se uită prin geamul rotund al ușii de spital. Jane zăcea întinsă pe o targă.
Stephen intră în încăpere. Femeia era nemișcată. Se îndreptă sprea ea, privindu-i fața, urmărind-o cum doarme, așa cum o făcuse de multe alte ori. Îi atinse obrazul rece.
- Jane? șopti bărbatul.
Tăcere.
- Jane?
O clătină ușor. Din nou tăcere.
- Jane?! strigă Stephen, scuturând-o.
Pe ușa salonului intrară brusc o armată de doctori și asistente.
Era prea târziu.
Inima ei, atât de plină de dragoste și de fericire, încetase să mai bată.
Două ore mai târziu, după ce i-a ascultat pe medici sporovăind despre stopul cardiac și despre cât de rău le pare de moartea soției sale, Stephen s-a îndreptat bezmetic spre salonul de nou-născuți. Privindu-și fiul dormind liniștit în păturica albastră de bumbac, mintea îi era cotropită de gânduri:
- Ce-i voi spune copilului despre mama lui? Cum poate fi destinul atât de crud cu un pui de om, luându-i dreptul de a fi iubit de cea care l-a adus pe lume?
Ca și cum moartea bulversantă a lui Jane nu i-ar fi fost de ajuns, acum era nevoit să ia o decizie legată de viitorul băiatului său. Fără Jane, știa că nu va face față.
În lipsa ei era incapabil să-și crească fiul cum se cuvine. Nu putea conta pe rudele lui și ale soției sale. Nu le dăduse nimeni vreo mână de ajutor. El și copilul erau singuri pe lume.
Cei de la orfelinatul St. Catherine i-au înțeles decizia și l-au asigurat că vor găsi în scut timp o familie respectabilă pentru băiețel. Așa s-a întâmplat.
Stephen a urmărit evoluția lui Michael de departe, dar niciodată nu și-a dezvăluit identitatea familiei St. Pierre; acum ei îi erau părinți. Fusese extrem de mulțumit de această familie.
Stephen era mândru de Michael, însă niciodată nu încercase să intervină, să treacă peste autoritatea soților St. Pierre. Știa că așa era mai bine.
Odată cu moartea tutorilor lui Michael, Stephen ar fi vrut să se destăinuie tânărului. Știind cât de mult îi prețuise băiatul pe părinții săi legitimi, a realizat că nu mai era cazul să-i spună cine este adevăratul lui tată; el nu l-ar fi putut înlocui niciodată pe cel care-l crescuse. Unele adevăruri nu trebuie așadar, spuse.
La scurt timp, a citit despre arestarea lui Michael, în Central Park,în New York. Fusese prins în timp ce fura o cruce încrustată cu pietre prețioase de la o ambasadă. Michael fusese condamnat și trimis la închisoare. Stephen avusese atunci un acces violent de furie.
Rușinea se împletea cu remușcarea. Acest gest contrazicea cu totul părerea pe care o avusese despre fiul său. Oare s-ar mai fi întâmplat asta dacă nu l-ar fi donat?
Ironia ca Peter să fi fost cel care îl judeca pe Michael, dacă incidentul ar fi avut loc în Boston, i-a fulgerat prin minte lui Stephen. Indignat și confuz, Stephen a încetat să se mai interese de Michael.
Ulterior, a cunoscut-o pe Mary; îl căuta pe tatăl soțului ei Orfelinatul St. Catherine îi dăduse numele lui; Kelley făcuse cele mai importante donații, era avocatul cu cele mai multe relații și de aceea Mary a încercat să-l găsească.
Stephen văzuse că trupul tinerei era măcinat de boală, iar ochii ei trădau faptul că era pe moarte. Totul era o chestiune de timp.
În toți acești ani, Stephen nu interacționase cu Michael, fiind doar un spectator distant.... până acum. Suferința era singurul lor numitor comun.
În timp ce Stephen stătea pe balcon, în briza caldă și amețitoare a mării, un gând îi năpădi mintea: aceasta era pedeapsa negării condiției sale de părinte, era soarta, o karma blestemată. Și-o făcuse cu mâna lui.
De acum, viața sa, întreaga lui existență depindeau de Michael St. Pierre, fiul pe care odată îl abandonase.
Capitolul 18
Michael deschise ușa din spate a mașinii lui Busch.
- Îmi pare rău că nu merg cu tine, îi spuse Busch de la volan, cu mâna ridicată.
Michael îi strânse mâna și zâmbi.
- Nu-i nimic. Jeannine ar fi foarte supărată pe mine dacă te-aș trage în belele mele.
- Ești sigur că vrei să faci asta?
Busch vorbea serios.
- E tatăl tău, știu. Dar ți-e clar că nu e tocmai cel mai ușor lucru de făcut, nici măcar pentru tine.
- N-ai face același lucru dacă ai fi în locul meu?
Michael își soase rucsacul din mașină și-l aruncă pe umăr.
Busch tăcu pentru un moment, apoi răspunse:
- Nu, nu cred. Ai grijă de tine. Nu vreau să fie nevoie să urc într-un avion ca să-ți salvez din nou pielea.
Michael zâmbi.
- Și vezi ce faci cu numita Susan....
- La ce te referi?
- Știi la ce mă refer. Nu-și poate controla furia. Dacă aș fi nevoit să merg cu ea în Rusia, aș lua-o razna.
Busch nu spuse nimic preț de câteva clipe, cu aerul că se gândește la ceva. În cele din urmă, zâmbi și adăugă:
- E simpatică, totuși....
Michael pufni în râs și dădu din cap; închise portiera și-l privi pe Busch îndepărtându-se. Apoi o luă pe trotuar spre un hangar imens de aeronave.
Kelley&Kelley. Placa de bronz bine lustruită lucea în soarele după-amiezii. Michael o privi cu atenție, dându-și seama că era numele firmei de avocatură a tatălui său, redenumită recent pentru a-l include și pe Peter.
Pentru prima oară, Michael realiză că acea persoană era fratele său - frate vitreg, dar totuși frate. Michael fusese singurul copil al familiei St. Pierre și își dorise întotdeauna un frate sau o soră. Ei bine, acum avea... sau avusese.
Deschise ușa și pătrunse în hangar. Avionul era un Bombardier Global Express XRS, un avion cu reacție pentru distanțe lungi, folosit de Kelley și de asociații săi să fie duși oriunde se aflau banii sau unde dorea clientul să fie depozitați.
Michael traversă hambarul enorm - care arăta mai degrabă ca o cavernă - purtând în spate ruscacul în care se aflau mapa de la Julian și harta pe care i-o trimisese Genevieve.
Susan se afla la baza scării avionului, alături de 2 avocați îmbrăcați în costume elegante cu dungi subțiri. Părea surprinsă.
- Nu ai nevoie de nimic altceva?
Michael arătă cu degetul spre cap.
- Doar de ăsta am nevoie. După ce ajungem acolo și văd cum stau lucrurile, o să-mi fac un plan. Abia după aceea o să iau tot ce am nevoie.
Pentru un moment, Susan îi aruncă lui Michael o privire îngrijorată, apoi se întoarse spre cei 2 bărbați care o însoțeau. Își continuară în șoaptă discuția întreruptă mai devreme, pentru ca Michael să nu audă nimic. Acesta profită de neatenția ei și o privi mai îndeaproape.
Era ca și cum ar fi văzut-o pentru prima dată.
Busch avusese dreptate: era o femeie frumoasă, iar personalitatea ei agresivă nu-i afecta această calitate. Părul închis la culoare îi încadra chipul și îi scotea în evidență ochii căprui. Michael se pierdu cu firea pentru o clipă, dar își reveni imediat.
Deși cei 2 bărbați păreau să aibă de 2 ori vârsta ei, ea era cea care conducea conversația și cea care părea, totodată, masculul alfa sau, în acest caz, femela alfa. Vorbea cu o încredere care îi sfida vârsta - era o tânără directă și fermă, atât în atitudine, cât și în convingeri.
Michael simți o oarecare teama. Siguranța ei exagerată nu făcea decât să-i încurce planurile. Iar dacă lucrurile nu erau făcute în stilul lui, șansa ca Stephen să moară era mult mai mare. O fi ea cea care conducea afacerile aici, în SUA, însă - odată aterizați în Rusia - trebuia să-și accepte rolul de mână dreaptă: trebuia să se ocupe de finanțe.
Susan încheie conversația, urcă scările și intră în avion. Intră și Michael și se așeză într-un scaun mare din piele, care părea mai degrabă potrivit într-o sufragerie decât într-un avion.
Un bărbat în vârstă, chel, care părea spre sfârșitul vărstei a doua, se așeză la o măsuță față în față cu Susan. Deschise o servietă din piele maro, în care se aflau teancuri de bancnote de câte 100 de dolari.
- Am pus 1 milion în plus pentru orice eventualitate, ăștia ar trebui să-ți ajungă, spuse bărbatul chel. Ești sigură că nu vrei să-i chemi pe cei de la FBI?
- Mă tem că asta n-ar face decât să-i asigure moartea lui Stephen.
Michael o privi, auzind argumentul folosit de fosta sa rivală, devenită, pentru un moment cel puțin, aliată.
- Fără supărare, Susan, dar nu ai nici cea mai vagă idee despre ce se întâmplă aici. Chiar cred că ar trebui să aduci întăriri, continuă bărbatul chel. N-ai fost niciodată în Rusia și acolo e cu totul altă mâncare de pește față de ce știi tu.
- Martin, faptul că vei fi acolo îmi alungă orice fel de grijă.
Martin își îndreptă privirile spre Michael. Avea un chip trecut și, cu toate astea, niciun rid care să fi fost provocat de zâmbete, omul din fața sa părea că nu zâmbise niciodată.
- Dacă doamna Newman sau domnul Kelley pățesc ceva, asta va fi ultima dată când calci pe pământul acestei țări în libertate.
Michael nu înțelese dacă se referea la faptul că va fi închis sau asasinat, dar simți foarte clar ce se afla în spatele vocii amenințătoare a bărbatului.
- Îți mulțumesc, Martin.
Susan îl lăsă să plece în cockpit.
- Martin a lucrat cu Stephen timp de 30 de ani, iar devotamentul față de prietenul său depășește orice margini.
Susan zâmbi. De fapt, era pentru prima dată când Michael o văzu zâmbind.
Motoarele avionului începură să vâjâie asurzitor, iar aeronava se puse în mișcare; cele 2 uși imense ale hangarului se deschiseră, astfel încât se putea vedea pista. Michael simți furnicături în tot corpul. Era pe cont propriu. Susan urma să-l ajute doar din punct de vedere financiar.
Dacă urma să dea greș, consecințele aveau să fie groaznice. Michael privi pe geam, întrebându-se dacă va reuși.
Mai erau câteva minute până să se așeze în linia de așteptare. Avionul tocmai începea să se ridice ușor de la sol când un Corvette galben se apropie cu viteză, făcând o scurtătură și trecând prin poarta care ieșea spre pista privată. Țâșni prin porțile aproape închise care dădeau spre pistă, mergând cu aceeași viteză pe care o avea avionul.
Mașina îi dădu bice în continuare, scrâșnind; derapase pe o parte, depășind avionul cu vreo 200 de metri. Busch sări din mașină, cu un rucsac pe umăr; părul său lung și blond era răvășit de rafalele de curent. Ridică mâna, făcându-le semn să-l ia cu ei.
Capitolul 19
Serghei Raechen zăcea în patul său din Alexandria, Virginia; respirația lui greoaie îi chinuia plămânii. Era un băiețel de numai 6 ani. Vera Bronshenko îi șterse fruntea și îl înveli până la gât. Îi zâmbi cu drag; chipul ei bătrân și ridat era plin de afecțiune.
- Odihnește-te puțin, copile. Tati o să vină curând acasă.
Serghei închise ochii și se întoarse înapoi la somnul său binefăcător.
Zâmbetul Verei dispărea pe măsură ce-și privea nepotul adormind. Nu mai putea rezista la încă o astfel de suferință. Avea permanent senzația de deja-vu.
Nu trecuseră nici 4 ani de când își îngropase propria fiică, pe Janalise, în același fel, și nu avusese ce să facă: o privise cum se usucă și, în cele din urmă, asistase la moartea ei. Destinul implacabil nu permisese ca boala să ocolească vreo generație. Se instalase cu 5 luni în urmă, transformându-l dintr-un copil vivace într-unul care zăcea letargic; corpul său chinuit de durere părea că se topește pe zi ce trece.
Doctorii nu reușiseră nici măcar să descopere de ce boală suferă și, în consecință, nu puteau sub nicio formă să încerce să o vindece. Erau sigur de un lucru: era aceeași boală de care suferise și din cauza căreia murise și tânăra mamă a lui Serghei.
Vera trecu din camera băiatului în veranda din spate, era slăbită din cauza supărării și a lipsei de somn. Privea spre curtea din spate, la leagănele lui Serghei și la trambulina sa - nu mai fuseseră atinse de când băiatul se îmbolnăvise.
Casa ginerelui său se afla într-o zonă rezidențială, într-o suburbie exclusivistă din Washington. Fusese locul în care fiica sa visase întotdeauna să locuiască și unde se mutaseră imediat ce soțul ei se retrăsese din Ambasada Rusiei.
Vera observase cât de îndurerat era ginerele său, Ilya, când își vedea fiul suferind. Nu reușise niciodată să treacă peste moartea soției sale, iar singura lui alinare era faptul că ea trăia cumva, prin Serghei. Până și acest lucru îi fusese luat.
Căutase în ling și-n lat să găsească un leac, vorbise cu toți medicii din lume, dar tot ce obținuse de la ei fusese empatie și curiozitate față de boala care îi chinuia fiul. Așa că, în momentul în care primise telefonul care îl făcuse încrezător în găsirea unui remediu, Ilya nu comentase nimic, pentru că i se dăduse doar o nouă speranță, cuvând care abia mai avea vreun sens pentru el și pentru Serghei.
Ilya plecase la miezul nopții și nu se mai întorsese acasă de 5 zile. Păstrase legătura cu cei de-acasă și promisese că va reveni curând.
Vera se entuziasmase și ea la rândul remediului și spera într-un miracol, dar, curând, această senzație se transformase în teamă. Indiferent de sarcina pe care o primise, știa că e ceva necurat la mijloc și cunoștea prea bine îndeletnicirile lui încă de pe vremea când lucra în guvernul rus.
Vera știa foarte bine că nu va da greș, indiferent de obstacolele pe care le-ar fi întâlnit. Ilya era un bărbat cu sânge-rece, care își vânduse sufletul celor de la KGB cu zeci de ani în urmă. Fusese în stare să ucidă pentru țara lui; era clar că pentru propriul fiu va face mai mult de atât, va face orice.
Înainte de a intra înapoi în casă, mai aruncă o privire spre leagăne - parcă îl vedea pe Serghei luându-și avânt cu picioarele - și se gândi că poate i se va îndeplini această dorință arzătoare. Se ruga ca șefii lui Ilya să se țină de cuvânt. Și, în timp ce deschise ușa, rosti o ultimă rugăciune:
- Să-i ferească Dumnezeu pecei care-i vor sta lui Raechen în cale.
Capitolul 20
Nu era niciun nor pe cer când avionul traversă Atlanticul.
Busch era impresionat de ceea ce vedea: părea că aceia care utilaseră aionul nu se uitaseră la bani, ci se gândiseră doar la confortul pasagerilor, dorind să le asigure cel mai luxos ambient posibil: plasme TV, telefoane mobile individuale, un meniu complex și tot felul de facilități la discreția pasagerilor, fără a mai pune la socoteală masa elegantă de conferințe și canapelele care păreau decupate dintr-un club pentru bărbați de pe Fifth Avenue.
- Jeannine o să facă un atac, îi spuse Michael din scaunul său de piele capitonat.
- Ba nu, răspunse Busch.
Se așezase în fața lui Michael cu scaunul pe jumătate lăsat pe spate.
- O, ba da, și o să dea vina pe mine.... ca de fiecare dată.
- N-o să aibă niciun atac... sau cel puțin nu un alt atac. Ce a fost mai rău a trecut.... deja m-a făcut praf.
- Îmi pare rău.
- Să nu-ți pară. Mă bucur c-a tunat și a fulgerat, sunt obișnuit cu asta. Cel mai rău e când mă ignoră, fiindcă știu că atunci e cu adevărat supărată. În plus, ce-ar fi putut să spună? Doar i-am explicat situația cu tatăl tău regăsit și răpit....
Michael îl privi pe Busch; tăcea mâlc, îngrijorat că Busch îi spusese adevărul soției sale. La urma urmei, totul trebuia să rămână secret.
- Știu ce s-ar fi întâmplat; te-ai fi dus acolo, ai fi intrat până-n gât într-o lume plină de probleme și de suferință și ai fi avut nevoie de mine. Apoi eu ar fi trebuit să sar într-un avion, să călătoresc la clasa a doua, fără plasmă TV, fără scaun rabatabil din piele - arătă cu degetul spre tot ce-l înconjura - ca să vin să-ți salvez pielea. Așa că m-am gândit....
Busch făcu o pauză, se aplecă, își așeză coatele pe genunchi și-l fixă pe Michael. Starea jovială îi dispăruse, fiind înlocuită de o privire serioasă.
- Ori îl salvăm pe tatăl tău împreună, ori nu-l mai salvăm deloc.
Michael îl privi, dădu din cap și zâmbi.
Susan se apropie de locurile lor.
- În plus, urmă Busch, privind către Susan, la cine o să apelați tu și domnișoara Pocnește-Din-Degete?
- Ce vrei să spui?
Susan îl privi încruntată.
Busch se ridică de pe scaun; din cauza celor 2 metri ai săi, păru său auriu atinse tavanul. Îi zâmbi:
- Nimic.
Busch se îndreptă spre coada avionului și intră în zona de servire, impresionat de varietatea de mâncăruri și de băuturi. Văzu băuturi de toate felurile și tot felul de mâncăruri, de la friptură și paste la bomboane și prăjituri.
După ce aruncă o privire la toate, deschise barul, își turnă un scotch foarte fin din care nu mai băuse niciodată și înșfăcă vreo 4 sendvișuri de pe un platou argintiu.
Tocmai se întorcea spre locul său când dădu nas în nas cu Susan.
- Servește-te, spuse ea privind rezerva exagerată de mâncare.
- Mersi!
Busch îi zâmbi.
- Uite ce e, zborul ăsta durează 9 ore și speram să începem cu dreptul, spuse ea, ținându-și mâna-n șold.
- Îmi pare rău, spuse Busch. Nu intenționam să te jignesc când te-am poreclit domnișoara Pocnește-Din-Degete.
În mod ciudat, ea încercă să îl îmbrățișeze și, în timp ce făcea asta....
- Condoleanțele mele, spuse Busch.
Ea îl privi surprinsă.
- Pentru soțul tău, adăugă el cu toată sinceritatea, ținându-și capul plecat.
Susan îl privi, surprinsă de comentariu. Toată furia de mai devreme se evaporă ca prin minune.
- Mulțumesc, spuse ea, turnându-și un pahar cu vin.
- Și, apropo, tipul de-acolo - făcu un semn spre botul avionului, uitându-se la Michael - cel pe care l-ai acuzat că n-are habar cum e să piardă pe cineva drag... ei bine, și el a pierdut pe cineva.
Chipul lui Susan se destinse.
- A trecut aproape un an de-atunci. A privit-o topindu-se, pierzându-și viața cu fiecare minut care trecea.
Busch o privi din nou și nu mai spuse nimic; așteptă un moment, apoi se îndreptă spre locul său, lăsând-o pe Susan pe gânduri.
Busch dădu să se așeze, apoi îl întrebă pe Michael:
- Ești sigur că nu vrei să-ți aduc nimic?
Michael privi sendvișurile pe care le adusese Busch și pufni în râs.
- Nu, mulțumesc. Ce-ai mai discutat cu Regina de Gheață?
- Despre vreme, spuse Busch în timp ce se așeza în scaunul său de piele, fericit că proiectase cineva un avion care să aibă scaune atât de confortabile.
Puse băutura în suportul special din scaun și începu să înfulece sendvișurile.
- Pun pariu că-i plac frigul și ploaia, spuse Michael.
Busch își întoarse capul spre ea, privind-o.
- Știu și eu.... Câteodată oamenii care țipă cel mai tare sunt și cei mai speriați. Se ascund sub o mască de oțel și furie
- Ah, cumva acum suntem brusc empatici? spuse Michael ridicând din sprâncene.
- Am văzut destule la viața mea.
Busch îl privi pe Michael, lăsându-i timp să înțeleagă ce-a vrut să spună. Își înclină apoi scaunul de piele până jos și adormi înainte ca Michael să apuce să-l întreve cine îi ținea locul la bar, acasă.
Susan se așeză în scaunul de piele, lângă Michael.
- Te pot servi cu ceva?
- Nu, mulțumesc, spuse el privind pe geamul rotund prin care se vedea oceanul nesfârșit.
- O să aterizăm în aproximativ 8 ore.
- Cât e ceasul acum? întrebă Michael.
- Nu știu.
Michael se uită la ceasul de la încheietura mâinii ei. Era marca Patek Philippe, un model cu diamante mici pe marginea cadranului zgâriat.
- Nu merge, spuse ea văzând direcția în care el privea.
- Bine, și atunci de ce îl porți?
- E ceasul meu norocos. L-am primit cadou de la Peter înainte să ne căsătorim. De-atunci n-am pierdut niciun caz.
Susan își privi ceasul. Michael putea vedea pe fața ei că e emoționată.
- Chiar și după ce s-a stricat.
Brusc, își îndreptă spatele și adăugă:
- Aterizarea e programată pentru ora 6 dimineața.
- Mersi.
- Aș vrea să vorbesc cu tine.
Susan avea un ton scăzut, ca și cum s-ar fi confesat.
- Te rog să mă ierți pentru comentariul de mai devreme.
Michael tresări nedumerit.
- La ce te referi?
- Ți-am spus că haba nu ai cum e să pierzi pe cineva; nu știam....
Michael se întoarse spre Busch, care dormea buștean; își dădu seama despre ce vorbise el cu Susan în capătul avionului.
- Cât timp ai fost căsătorit?
Michael își întoarse capul; nu voia să răspundă. Rareori se întâmpla să vorbească cu cineva despre Mary, în afară de familia Busch și de Genevieve, dar își dădu apoi seama că nu avea cum să se ascundă de Susan pentru următoarele 8 ore și reveni dispus să comunice.
- Aproape 7 ani.
Susan dădu din cap cu o privire plină de respect.
- Era prietena mea cea mai bună.
Michael nu își dădea seama de ce continuă să vorbească, mai ales cu o femeie care îl plesnise de 2 ori în ultimele 5 ore.
- Abia ne găsiserăm un echilibru. A murit de cancer; am încercat din răsputeri să o salvez, am făcut tot ce mi-a stat în putință. Dar se pare că, uneori, totul nu e de ajuns.
- Nu cunosc circumstanțele, însă nu te pot învinui.
Michael fu de acord.
- Nici n-o fac. Cancerul a mâncat-o de vie, pur și simplu. Nimeni n-a avut ce face. Lucrurile astea te fac să te întrebi de ce, în vreme ce unii trăiesc atât de mult, alții dispar la prima tinerețe.
- Așa e, spuse Susan pe un ton calm, privind într-o parte.
- Știi la ce mă refer.
Susan încuviință.
- Moartea lui Peter m-a făcut să-mi dau seama că nu trebuie să-ți tranformi viața într-o rutină permanentă.
- Trebuie să trăiești clipa, spuse Michael, mai mult pentru sine decât pentru Susan.
Era ca și cum fiecare dintre ei ar fi ținut un monolog. Michael continuă:
- Când te uiți la persoana la care ții, trebuie să o privești așa cum e; nu-ți poți lăsa mintea să hălăduiască în alte părți. Nu poți vorbi mereu despre faptul că va veni acea zi în care....
- Acea zi nu a venit niciodată pentru noi.
Michael își ridică fruntea și întâlni ochii lui Susan.
- Nu suntem nemuritori.
Michael își feri privirea. Nu știa ce se întâmplă cu el, dar, orice ar fi fost îl deranja din ce în ce mai mult; se strădui să ignore senzația și reuși să o ascundă bine. Dorea să încheie această conversație, care îl făcea să resimtă durerea singurătății. Se ridică din scaun, iar tonul vocii i se schimbă brusc:
- Când ajungem la Moscova, vom avea nevoie de o mașină cu care să mergem în Piața Roșie înainte de ora 10 dimineața.
Susan fu luată prin surprindere de schimbarea bruscă din atitudinea lui.
- O să ne aștepte o mașină la aeroport. O să rămână la dispoziția noastră cât timp ne vom afla aici.
- De unde-i cunoști tu pe oamenii aceștia? continuă Michael cu un aer pronunțat, interogator.
- Martin i-a angajat.
Susan își domoli vocea și-și întinse umerii, iar conversația lor deveni din ce în ce mai plată.
- Sunt de încredere?
- Tu ești?
Susan îi pusese această întrebare de parcă îl analiza și ea, în același timp.
Michael o privi.
- De ce nu rămâi la hotel? O să te sun, te voi ține la curent.
- N-o să fac drumul până la Moscova doar ca să strau între 4 pereți și să fiu servită în cameră! În niciun caz. N-o să te slăbesc din ochi.
- Ce înseamnă asta?
- Plătesc pentru tot, tu ce părere ai?
Michael era acum de-a dreptul enervat.
- Mai bine ne întoarcem chiar acum dacă ai impresia că eu așa lucrez. Ți-am și spus înainte să plecăm, dacă ai putea să pui banii pe masă și să închei niște contracte, ai fi de mare ajutor, am înlătura niște obstacole. Și, din câte-mi amintesc, ai fost de acord - ai spus că n-o să-mi stai în cale. Însă, după cum văd, folosești tactica „banii mei, echipa mea”.
- Scuză-mă, te rog, nu știam că hoții procedează așa.
Susan îl privi. Persoana sensibilă de acum câteva minute se transformase iar în Susan cea dură.
Michael se strădui din răsputeri să nu răbufnească.
- Da, păi atunci cred că.....
Busch se dezmetici și deschise ochii.
Susan se ridică, le aruncă o privire încruntată și se îndreptă nervoasă spre celălalt capăt al avionului.
Susan dusese o viață privilegiată: fusese obișnuită să nu-i lipsească nimic și nu știa ce-nseamnă să-ți dorești ceva și să nu capeți.
Era fiica lui Midge și a lui Malcom Newman, părinți care își făcuseră din carieră și din viața socială scopul existenței. Susan fusese doar o idee târziue, o pacoste, un inconvenient în viața lor de zi cu zi.
În locul iubirii părinților avea parte de cadouri, cumpărături și bani de buzunar fără restricție - toate acestea funcționau ca un substitut pentru absența părinților. Susan nu dusese lipsă de nimic; în afară de afecțiune, o altă raritate în familia Newman era cuvântul „nu”. Susan fusese obișnuită de mică să nu i se refuze nici cel mai mic obstacol sau capriciu. Acest lucru nu făcuse decât să o transforme într-o persoană răsfățată, nemiloasă, calculată și deloc pregătită pentru eșec.
Fusese educată în cea mai bună școală elementară privată, apoi absolvise cursuri pregătitoare în Connecticut; devenise perseverentă și rece, găsindu-și alinare în realizările ei și în evoluția prin forțe proprii.
Absolvise cursurile Universității Yale, unde nu excelase doar la cursurile teoretice, ci fusese și cea mai bună înotătoare din generația sa, precum și liderul grupului feminist; doborâse recordul la cursa de 200 de metri individual-compus, depășit abia după 8 ani.
Își continuase studiile tot la Yale, la Facultatea de Drept și, la 2 zile după absolvire, se trezise în biroul de avocatură din Boston față în față cu Peter Kelley. Era ca și când și-ar fi pierdut busola după ce îl văzuse.
Peter era chipeș și atrăgător și avea o personalitate care tempera perfect frenezia lui Susan. Ea era încăpățânată, în schimbel acționa cu multă diplomație. Prin urmare, indiferent ce divergențe de personalitate aveau de rezolvat, amândoi reușeau.
Susan învățase să afișeze un aer încrezător și o anume superioritate, dar asta era doar un mecanism solid de apărare construit de-a lungul timpului. Când era cu Peter, putea fi ea însăși.
Astfel că, după 2 întâlniri, pusese la cale un weekend supriză. Cină, film, micul dejun. Nu fusese niciodată mai entuziasmată și nici prin cap nu i-ar fi trecut că ar fi putut vreodată să simtă ceva asemănător.
Planurile i-au fost date peste cap însă când a aflat că Peter trebuia să ajungă de fapt în Utah ca să schieze pe Deer Valley și că aceasta ar fi fost prima lui vacanță din ultimii 2 ani. Cu toate că Peter îi spusese că își poate amâna planurile, Susan insistase ca el să-și păstreze rezervarea pentru schi.
Susan plecase din oraș dezamăgită, dar bucuroasă pentru cele 2 zile libere; urma să doarmp, să mănânce, apoi din nou să doarmă, dar, ca toate planurile din săptămâna aceea, nu avea să fie așa.
Nici nu ieșise bine din oraș, că primise un telefon.
Lui Cindy Frey tocmai îi murise mama și nu putea fi prezentă la procesul de luni dimineață. Susan urma să participe la primul ei proces de una singură vineri, la ora 7 seara, iar cazul se deschidea luni dimineața la ora 9. 60 de ore lucrase la caz și mai erau încă 60 până când avea să piardă, pentru că știa prea bine că nu avea destul timp să formuleze o acuzație pertinentă pentru un caz pe care nu-l cunoștea.
Își întoarse mașina și se îndreptă înapoi spre birou. Urcă scările cu inima strânsă de frică și plină de nesiguranță. Abia așteptase să ia deciziile de una singură, luptase pentru șansa asta, dar nu în condițiile de acum. Se întoarse în biroul gol. Descuie ușa, aprinse lumina și intră.
Înăuntru o aștepta Peter, avea servieta și ruscacul cu echipamentul de schi. El văzu panica din privirile sale, merse spre ea, îi prinse încheietura mâinii și îi puse în palmă o bomboană cu gust de cireșe. Ea îl privea nedumerită.
- Gustă, spuse Peter.
Ea făcu ce-i spusese și îi zâmbi, absolut confuză.
- Luni, când te vei duce la tribunal, de câte ori te vei simți încordată, încearcă o bomboană ca asta.
- Are vreo putere pe care n-o știu?
- Nu.
Peter zâmbi.
- Dar au un gust destul de bun.
Ultima remarcă o făcuse pe Susan să râdă, în timp ce mesteca bomboana.
- Toată lumea are un talisman, o amuletă, un trifou cu 4 foi....
Peter îi luă din nou mâna și i-o întoarse. Îi strecurase ceva pe încheietură, fără ca ea să-și fi dat seama.
- De acum înainte, consideră asta amuleta ta.
Susan privi cadranul bătut cu diamante și minutarul ceasului elegant. Avu o senzație ciudată, ca și cum acele se aflau în interiorul corpului său; nu era vorba de noroc și nici de vreun fel de putere specială - se simțea din nou încrezătoare. Și nu datorită ceasului, ci datorită lui Peter.
Susan văzuse în Peter persoana care să o iubească pentru ce era ea cu adevărat, care îi arăta afecțiunea pe care i-o purta printr-o simplă privire sau o mângâiere tandră pe obraz. Era o senzație atât de ciudată, ceva ce nu mai simțise niciodată în viața ei: era îndrăgostită.
Iubirea o făcu să înflorească; Peter scosese tot ce era mai bun din ea, dezvăluind o persoană afectuoasă și caldă, care își ascunsese în permanență aceste calități. Peter o completa perfect și o făcea pe deplin fericită.
Își deschisese inima, sufletul și deveniseră o singură ființă. Dar, de când murise, Susan rămăsese suspendată, fără vreun scop, cu inima zdrobită, cu o amărăciune care nu dispărea.
Acum, singură pe lume, găsise alinare în munca sa și în faptul că avea grijă de Stephen Kelley. Deși era devastată de durerea pierderii soțului mult-iubit, era afectată și mai mult când se gândea la durerea socrului său.
Părinții nu trebuie să-și îngroape copiii. Susan vedea cum pofta lui de viață dispărea pe zi ce trece. Își îngropase soția și fiul și arăta de parcă ar fi vrut să-i urmeze, iar Susan se temea că bănuielile i se vor adeveri.
Așa că rămase alături de el - chiar și când făcea toate eforturile pentru a fi lăsat singur, ea se încăpățâna să îi fie aproape, să aibă grijă de el, să-l protejeze de el însuși.
Acum, după ce văzuse camera secretă a lui Stephen și pozele cu Michael, de existența căruia nu știa nimeni, se întreba dacă îl cunoștea cu adevărat pe acest om.
Capitolul 21
Ușa netedă de crom se deschisese cu un sunet greoi, lăsând aerul rece din încăperea frigorifică să pătrundă în camera mare.
Doctorul Skovokov împinse cadavrul aflat pe targa de oțel inoxidabil înapoi în spațiul închis care-l păstra rece și închise ușa, sigilând trupul pentru încă o zi. Skovokov se întoarse și privi aparatura medicală din cabinet, recondiționată recent. Erau doar 2 culori în jur: alb și cenușiu-deschis.
În laborator se simțeau obișnuitele miresme de clor și dezinfectant folosite entru curățarea aparaturii. Nimic nu avea să distrugă această lume septică. Fusese reconstruită conform indicațiilor lui, pe 2 niveluri, iar programul de restaurare al clădirii, ce durase 3 luni, nu afectase cu nimic ce era înăuntru.
În laborator se aflau ultimele echipamente medicale: supercomputere de mare viteză pentru fragmentarea și analiza ADN-ului, microscoape pentru electroni și camere cu fibră optică pentru examinările interne.
La nivelul de jos, era o sală de operații de ultimă oră, care se învecina cu un amfiteatru cu o capacitate de 30 de oameni. Era tot ce visa un cercetător medical, un explorator al misterelor trupului uman.
Vladimir Skovokov își privi laboratorul pe sub sprâncenele negre, ce contrastau puternic cu claia de păr argintiu. Avea fața ciupită de vărsat și cicatrizată, în urma unui acces de rujeolă din tinerețe, însă felul în care arăta nu-l interesa; nu prețuia deloc frumusețea, ci doar mintea și capacitățile ei creative.
Viața lui făcuse un circuit complet. Cu 40 de ani în urmă, locuia în același oraș, în același laborator un tânăr doctor de renume care-și pusese activitatea în slujba celei mai puternice și mărețe națiuni de pe pământ. Fusese un bărbat privilegiat într-o țară fără privilegii.
Beneficiase de cele mai bune condiții de trai, de un salariu generos, de o mașină și putea să-și satisfacă oricând necesitățile personale; cu alte cuvinte, Skovokov nu trebuia să stea la coadă la pâine. Avea la dispoziție personal nelimitat, finanțare nelimitată și acces la orice și-ar fi dorit, indiferent de țară. KGB-ul era la cheremul lui.
Dacă în Europa sau în Statele Unite avea loc vreo descoperire în domeniul medical, nu trebuia decât să arate cu degetul și ar fi intrat în posesia cercetărilor lor într-o clipă.
Avea acces la sistemul sovietic, fiind implicat în rețeaua infamului guvern secret. Fusese un bărbat puternic într-o nație puternică, și asta îl intoxicase.
Se întâmplase într-o duminică seara, cu 38 de ani în urmă. Stătea în biroul lui de la Palatul Congresului, între pereții Kremlinului. În fața lui se aflau o grămadă de dosare strict secrete. Toate constituiau documentația pentru un singur subiect.
Era vorba despre o legendă, de care Vladimir fusese fascinat încă de la vârsta de 11 ani. Acum, avân atât de multe arhive la îndemână, putea să-și satisfacă obsesia din copilărie: Liberia lui Ivan cel Mare, minunata bibliotecă misterioasă despre care se credea că e ascunsă undeva în criptele Kremlinului.
Fusese fascinat să citească despre speculațiile din jurul misterelor Liberiei. Însă exista un anumit document care îi atrăsese atenția: o biografie scurtă a lui Dimitri Zhitnik, călugăr și cel mai de încredere confident al țarului Ivan cel Groaznic. Această biografie făcuse lumină asupra motivelor lui Ivan cel Groanic de a ascunde Liberia bunicului săi de ochii întregii lumi.
Pentru Ivan, gestul acesta însemna căutarea mântuirii sufletului său; totodată voia să salveze sufletele oamenilor ale căror vieți le curmase cândva, cu atâta cruzime. Pe patul de moarte, avându-l pe Zhitnik alături, Ivan își împărtășise intențiile, ultimele lui cuvinte, ultimul lui secret.... În pragul morții, Ivan îi destăinuise lui Dimitri Zhitnok locul unde asunsese fabuloasa Liberie.
Zilele tânărului Vladimir erau dedicate geneticii, biochimiei și medicinei, în timp ce nopțile și le ocupa cu cercetări istorice, călătorii purtate în subsolul Kremlinului și cu speculații fanteziste, pe măsură ce scotocea biblioteca, cu toate bogățiile și secretele ei.
Vladimir Skovokov își făcuse debutul în mașinăria sovietică. Fusese o minte genială identificată de la vârsta de 9 ani, apoi educată și antrenată, ajungând la o inteligență mai tăioasă decât oțelul spaniol. Putea face mai multe descoperiri într-o zi decât ar fi făcut alții într-o viață. Era mândria și bucuria vechiului regim.
Însă metodele lui rămăseseră în spatele unui zid al secretelor. Egoul lui Skovokov era de necuprins. Era condus de impulsuri maniaco-obsesive; nimic nu-i putea sta în cale.
Asistenții incompetenți aveau să fie trimiși în gerul Siberiei, echipele care eșuaseră să se ridice la înălțimea standardelor sale exagerate deveneau subiecte de testare pentru ultimele lui teorii. Metodele lui de cercetare erau comparabile cu cele ale lui Mengele și Ishii.
Expunea subiecții la boli, la infecțiii, la durere, totul cu scopul de a-și testa soluțiile și pentru a-și susține teoriile. Dar rezultatele și succesul vorbeau de la sine, făcându-i pe toți să ignore mijloacele prin care fuseseră obținute.
Odată cu căderea comunismului, fondurile și facilitățile se împuținaseră până la zero.
Skovokov privea cum lumea pe care o cunoștea, lumea care-l îmbrățișase se topea și dispărea. A părăsit Moscova în 1993, îndreptându-se spre Elveția.
A trecut pe la diferite universități și a ocupat diferite posturi de profesor, tânjind după libertatea de care se bucurase atât de mult până atunci, însă zvonurile legate de metodele lui mai degrabă imorale l-au ajuns din urmă și, în scurt timp, a devenit un paria virtual al lumii medicale.
De-a lungul anilor săi neproductivi, Skovokov a devenit ursuz; în timp ce alții se îmbogățeau, el pur și simplu îmbătrânea. Talentele sale se atrofiau. În timp ce îl chinuia dorul după Mama Rusie, știa că visează degeaba. Era un vis care se transformase într-un coșmar.
În timp ce participa la o conferință despre biologie, a fost abordat de Julian Zivera. Determinarea tânărului, precum și cunoștințele acestuia despre cercetările lui Skovokov frizau obsesia și, cu siguranță, au gâdilat egoul medicului rus. Au stat la barul hotelului Ritz până la 4 dimineața, vorbind despre religie, știință și legende.
Aveau amândoi un apetit deosebit pentru descoperirea secretelor trupului, ale sufletului și ale inimii prin orice metodă ar fi fost necesară.
Skovokov i-a vorbit lui Julian despre teoriile lui, despre discernământul lui medical, dar și despre țelurile lui nerealizate. I-a mai spus și despre bilioteca legendară, încă nedescoperită, de sub Kremlin, despre zvonurile legate de secretele și bogățiile ei, despre harta lui Zhitnik și cum acesta îi îmboldise mintea, îndemându-l să întreprindă călătoria vieții sale.
Julian i-a vorbit la rândul lui despre Adevărul Domnului, despre dotările medicale de care dispunea, despre resursele lui nelimitate și despre nevoia de a avea în preajmă oameni talentați.
Astfel, la o oră târzie din noapte, s-a înfiripat deja o prietenie, o relație bazată pe interese și țeluri împărtășite.
Skovokov a lucrat timp de 2 ani la Adevărul Domnului, creând 10 brevete și 6 medicamente în mai puțin de 24 de luni. Însă era tot mai furios, pentru că-și dădea seama că înțelegerea lui cu Julian nu era nici pe departe ceea ce crezuse. Inteligența îi era folosită doar ca sursă de îmbogățire pentru Julian Zivera și resimțea acest lucru ca pe o trădare.
Chiar când se pregătea să-și facă bagajele și să plece, Julian l-a chemat la castelul lui. S-au așezat în biroul său cu vedere la mare. Julian i-a turnat lui Skovokov un pahar cu vodcă Grey Goose caldă și i-a mărturisit încântat că... aflase unde era harta lui Zhitnik.
Era o poveste incredibilă, dar, după cum insistase Julian, era adevărată; i-a cerut lui Skovokov să-i fie partener, să-i fie ghid în descoperirea Liberiei și a conținutului ei mitic.
Dar tot nu reușeau să pună mâna pe harta promisă, ba chiar se zvonea că fusese furată. Skovokov nu credea asta, gândindu-se că Julian găsise încă o dată o modalitate de a-l jefui de ceea ce, pe bună dreptate, ar fi trebuit să-i aparțină.
Skovokov se săturase de Julian. Își pusese inteligența la bătaie, făcuse cercetări, descoperiri, dar era prea demoralizat pentru a-și pune și visurile în joc. Așadar, și-a strâns studiile, brevetele și medicamentele inventate de el și a dat un telefon.
Skovokov își dădea seama că deținătorul hărții avea probabil o avere de neimaginat, mai mare decât PIB-ul majorității țărilor.
Ce cale mai potrivită ar fi putut găsi ca să redea Rusiei gloria de odinioară? Ar fi redobândit strălucirea ei trecută, însă reproiectată într-o lume a zilei de mâine. Recompensa financiară ar fi fost inimaginabilă.
Skovokov a decis atunci și acolo că fructele muncii lui nu vor ajunge la cel mai bun ofertant, ci, mai degrabă, pe tărâmul lui natal. El le va pune la dispoziția țării sale, care îi oferise atâtea privilegii, desigur, fără să uite să păstreze un procent generos pentru sine.
Mai târziu, sistemul rusesc pe care îl iubea atât de mult avea să se pună în funcțiune. Au fost angajate echipe care să reconstruiască toate centrele medicale ale lui Skovokov.
FSB-ul, succesorul KGB-ului, i-a adus pe cei mai buni oameni care urmau să găsească harta legendară. Raechen era unul dintre aceștia și rezultatele începeau să se vadă - îi pusese la dispoziție singurul argument care-l putea convinge pe Julian să scoată la iveala harta subteranei Kremlinului: mama lui, Genevieve Zivera.
Skovokov o privea acum pe Genevieve.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu