5.
- Dar tu mi-ai spus că trebuie să pleci răspunse preotul.- Sigur, spuse K., dar înţelege.
- Mai întâi înţelege tu însuţi cine sunt eu, spuse preotul.
- Eşti preotul închisorii, spuse K. apropiindu-se de el.
Acum nu mai avea nevoie să se întoarcă la bancă atât de repede pe cât spusese; putea foarte bine să mai rămână.
- Aparţin, deci, justiţiei, spuse preotul. Ce-aş mai putea să vreau de la tine? Justiţia nu vrea nimic de la tine. Ea te primeşte când vii şi te lasă când pleci.
SFÂRȘITUL
În ajunul zilei n care K. împlinea treizeci şi unu de ani - era cam pe la nouă seara, ora liniştii pe străzi - doi domni se prezentară la locuinţa lui. În redingotă, palizi şi graşi, cei doi domni purtau ţilindre înalte care păreau ţintuite pe ţestele lor.
Fiecare dintre ei voia să-l lase pe celălalt să treacă primul; domnii schimbară la intrarea apartamentului câteva politeţi mărunte, reluându-le şi amplificându-le în faţa uşii de la odaia lui K.
Deşi vizita nu-i fusese anunţată, K., îmbrăcat şi el în negru, stătea pe-un scaun, lângă uşă, cu atitudinea unui domn care aşteaptă pe cineva, şi-şi punea în momentul acela o pereche de mănuşi noi ale căror degete se mulau pe degetele lui. El se ridică imediat, îi privi curios pe cei doi domni şi spuse:
- Aşadar, dumneavoastră mi-aţi fost trimişi.
Cei doi domni aprobară dând uşor din cap şi arătând unul spre altul cu ţilindrul pe care fiecare dintre ei îl ţinea acum în mână.
K. îşi mărturisi că nu vizita aceasta o aştepta, se duse la fereastră şi mai privi o dată strada mohorâtă.
Pe partea cealaltă, aproape toate ferestrele erau întunecate ca şi a lui; multe dintre ele aveau perdelele trase. La o fereastră luminată de la etaj se jucau câţiva copilaşi; strânşi laolaltă după un grilaj şi incapabili încă să-şi părăsească locurile, copilaşii îşi întindeau unul spre altul mânuţele.
„Mi-au trimis nişte actori bătrâni şi de mâna a doua, îşi spuse K. întorcându-se spre cei doi domni ca să se mai convingă o dată. Încearcă să sfârşească ieftin cu mine.”
Apoi, întorcându-se brusc spre ei, îi întrebă:
- La ce teatru jucaţi?
- Teatru? întrebă unul dintre domni cerându-i sfat celuilalt, cu o contracţie a gurii.
Celălalt se purta ca un mut care lupta împotriva organismului său rebel.
„Nu sunt pregătiţi să fie întrebaţi”, îşi spuse K.
Şi se duse să-şi ia pălăria.
Încă de pe scară cei doi domni vrură să-i apuce braţele, dar el spuse:
- Pe stradă, pe stradă, nu sunt bolnav.
Imediat ce ajunseră în stradă, cei doi îl înhăţară în modul cel mai ciudat. K. nu se mai plimbase aşa niciodată, cu nimeni. Cei doi îşi lipiseră umerii pe după ai lui, şi, în loc să-i dea braţul, încolăciseră braţele lui K. în toată lungimea lor, menţinându-le cu palmele în jos printr-o strânsoare metodică, irezistibilă, rod al unui antrenament îndelung.
K. mergea ţeapăn între ei; toţi trei formau acum un astfel de bloc încât ar fi fost imposibil să-l striveşti pe unul fără să-i zdrobeşti şi pe ceilalţi doi. Realizau împreună o coeziune care, în general, nu poate fi obţinută decât cu materia moartă. De câteva ori, când treceau pe sub vreun felinar, K. încercă, oricât de greu îi venea cu oamenii aceştia care îl strângeau între ei, să-şi vadă însoţitorii mai bine decât putuse la lumina slabă a camerei lui.
„Poate că sunt tenori”, se gândi el văzându-le guşile duble.
Curăţenia de pe feţele lor îi făcea greaţă. Se mai vedeau încă urmele mâinii săpunite care li se plimbase pe la colţurile pleoapelor, care le frecase buzele de sus şi le râcâise cutele din bărbie.
Văzând acestea, K. se opri; cei doi făcură şi ei la fel; se aflau acum la marginea unei pieţe pustii, împodobită cu spaţii de iarbă şi de flori.
- De ce v-au trimis tocmai pe dumneavoastră? întrebă K. mai mult strigând decât vorbind.
Cei doi domni pesemne că nu ştiau ce să răspundă şi rămaseră în aşteptare, lăsând să le atârne braţul liber, cum iac infirmierii când bolnavul pe care-l plimbă vrea să se odihnească.
- N-am să merg mai departe, spuse K., vrând să-i încerce.
De data aceasta, cei doi domni n-aveau nevoie să răspundă; era de ajuns să nu-și slăbească strânsoarea şi să caute să-l mişte pe K. din loc ridicându-l; dar K. rezistă.
„N-o să mai am nevoie de multă putere; am s-o folosesc acum, pe toată”, îşi spuse el.
Şi se gândi la muştele care încearcă să-si smulgă picioruşele când vor să scape de pe hârtia lipicioasă. „Dumnealor au să aibă de furcă cu mine”, îşi spuse el.
În clipa aceea, domnişoara Burstner se ivi brusc, urcând treptele unei ulicioare joase care dădea în piaţă. Poate că la urma urmei n-o fi fost chiar ea, dar asemănarea era, fără îndoială, foarte mare. De altfel, lui K. puţin îi păsa dacă era într-adevăr domnişoara Burstner; acum, el nu se mai gândea decât la inutilitatea rezistenţei. Nimic nu mai putea fi eroic nici dacă rezista, nici dacă le făcea greutăţi celor doi domni şi nici dacă, apărându-se, mai încerca să se bucure de-o ultimă licărire de viaţă. Porni deci din nou, şi bucuria pe care o pricinui astfel celor doi domni se reflectă şi pe faţa lui.
Cei doi domni îl lăsau acum să aleagă el direcţia şi K. îi duse pe drumul urmat de domnişoara Burstner, nu ca s-o ajungă din urmă şi nici fiindcă ar fi vrut s-o vadă cât mai mult timp cu putinţă, ci pur şi simplu ca să nu uite avertismentul pe care ea îl reprezenta pentru el.
„Singurul lucru pe care îl mai pot face acum, îşi spunea K. - şi sincronismul paşilor lui şi al celor doi domni îi confirma gândurile - singurul lucru pe care îl mai pot face acum este să-mi păstrez până la capăt claritatea minţii. Totdeauna am vrut ca în lumea asta să duc la liman douăzeci de lucruri deodată şi, ca o culme, pentru un scop care nu era totdeauna lăudabil. A fost o greşeală: să dovedesc oare acum că n-am învăţat nimic nici dintr-un an de proces? Să plec oare ca un imbecil care n-a fost niciodată în stare să înţeleagă nimic? Să las să se spună despre mine că la începutul procesului voiam să-l sfârşesc şi că la sfârşit nu voiam decât să-l reîncep? Nu vreau să se spună asta. Sunt fericit că mi s-au dat astfel domnii aceştia pe jumătate muţi, incapabili să înţeleagă ceva, şi că a fost lăsată pe seama mea grija de a-mi spune mie însumi ceea ce trebuie.”
Între timp, tânăra după care mergeau trecuse pe-o străduţă laterală, dar K., putând acum să se lipsească de ea, se lăsă cu totul în voia însoţitorilor săi.
Complet de acord toţi trei de-acum înainte, trecură împreună peste un pod scăldat în lumina lunii; cei doi domni se supuneau docili celor mai neînsemnate mişcări ale lui K.; la un moment dat, când K. se întoarse spre parapet, ei îi urmară indicaţiile şi făcură front cu faţa spre râu.
Apa care lucea şi tremura în lumina lunii se desfăcea în jurul unui mic ostrov pe care se înghesuia verdeaţa arborilor şi a tufelor. Pe sub arbori se întindeau, nevăzute acum, alei de pietriş, mărginite de bănci comode, pe care K. se odihnise şi se desfătase adesea în timpul verii.
- Nu voiam să mă opresc, le spuse el celor doi însoţitori, oarecum ruşinat de docilitatea lor.
În spatele lui K., unul dintre ei păru să-i facă celuilalt un semn de reproş în legătură cu popasul care ar fi putut să fie greşit înţeles, apoi îşi continuară drumul.
După un timp, ajunseră pe nişte străzi în pantă unde, ici-colo, se zărea câte un poliţist stând locului sau făcându-și patrularea obişnuită; poliţiştii erau când departe, când foarte aproape. Unul dintre ei avea o mustaţă stufoasă şi-şi ţinea mâna pe mânerul săbiei; se apropie intenţionat de grupul celor trei, care i se păruse suspect.
Însoţitorii lui K. se opriră, poliţistul părea gata să deschidă gura, dar K. îi duse înainte cu forţa pe cei doi domni. Şi se întoarse de mai multe ori, prudent, ca să vadă dacă nu erau urmăriţi; imediat ce trecu însă pe după un colţ care îi ascundea de poliţişti, începu să alerge cât îl ţineau picioarele, iar cei doi fură obligaţi să facă acelaşi lucru, gâfâind din greu.
Aşa ieşiră din oraş căci, în partea aceea, la capătul străzilor, câmpia începea brusc. O carieră de piatră, mică, pustie şi părăsită, se deschidea în apropierea unei case cu aspect încă foarte urban. Acolo cei doi domni se opriră, fie pentru că locul acela fusese de la bun început ţinta lor, fie pentru că se simţeau prea istoviţi ca să poată alerga mai departe. Şi-i dădură drumul lui K.
El aşteptă fără să spună un cuvânt, iar cei doi domni îşi scoaseră ţilindrele şi-şi şterseră cu batista sudoarea de pe frunte, cercetând în acelaşi timp cariera.
Lumina lunii scălda totul cu liniştea aceea firească, nedăruită nici unei alte lumini.
După ce făcură între ei câteva schimburi de politeţi ca să hotărască cine să aibă precădere la îndeplinirea misiunii - cei doi domni păreau să fi primit o misiune comună - unul dintre ei se apropie de K. şi-i scoase haina, vesta şi cămaşa.
Pe K. îl trecură, fără să vrea, fiorii; domnul îi dădu o uşoară palmă de încurajare, pe spate, apoi îi împături cu grijă haina, vesta şi cămaşa, ca pe nişte lucruri de care avea să mai fie nevoie, chiar dacă nu foarte curând; apoi, ca să nu-l expună pe K. nemişcat aerului rece al nopţii, îl luă de braţ şi începu să umble de colo-colo cu el, pe când celălalt domn căuta prin carieră un loc potrivit.
Când locul fu găsit, cel care căutase îi făcu semn colegului său care îl aduse pe K. acolo. Locul se afla chiar la marginea carierei; la picioarele lor se mai vedea tocă o piatră de curând smulsă. Cei doi domni îl aşezară jos pe K., îl proptiră de piatră şi-i puseră capul deasupra.
În ciuda silinţei pe care şi-o dădeau amândoi şi a bunăvoinţei lui K. Poziţia lui rămânea totuşi extrem de forţată şi de neverosimilă. De aceea unul dintre domni îl rugă pe celălalt să-i lase pe seama lui, pentru o clipă, grija de a-l aşeza pe K., dar lucrurile tot nu merseră mai bine. Până la urmă îl lăsară într-o poziţie care nu era cu nimic mai bună decât cele obţinute mai înainte.
Unul dintre domni îşi descheie apoi redignota și scoase dintr-o teacă prinsă de centura pe care o purta în jurul vestei un cuţit de măcelar, lung si subţire, cu două tăişuri îl ţinu câteva clipe în sus și-i cercetă lama la lumină. Urmară aceleaşi groaznice schimburi de politeţi ca şi mai înainte; unul dintre ei, întinzând mâna pe deasupra lui K., îi dădu celuilalt cuţitul, iar celălalt i-l inapoie în acelaşi fel.
K. ştia foarte bine că datoria lui ar fi fost să ia el însuşi cuţitul, când îi trecea pe deasupra, şi să şi-l înfigă în trup. Dar nu făcu asta ci, dimpotrivă, îşi întoarse gâtul încă liber şi privi în jurul lui. Dacă nu putea să-şi susţină rolul până la capăt, dacă nu putea să scutească autorităţile de toată munca, răspunderea pentru această ultimă vină o purta cel care îi refuzase restul forţelor necesare ca s-o facă. Privirea îi căzu pe ultimul etaj al casei de lângă carieră.
Acolo, sus, cele două jumătăţi ale unei ferestre se deschiseră pe neaşteptate, ca o lumină care ţâşneşte în întuneric; un om - atât de subţire şi de şters la distanţa şi la înălţimea aceea - se plecă brusc în afară, aruncându-şi braţele înainte.
Cine putea să fie? Un prieten? Un suflet bun? Un om care participa la nenorocirea lui? Cineva care voia să-l ajute? Era unul singur? Erau toţi? Mai exista acolo un ajutor? Existau obiecţii care nu fuseseră încă ridicate? Fireşte că da. Logica, chiar şi cea mai de neclintit, nu rezistă în faţa unui om care vrea să trăiască. Unde era judecătorul pe care nu-l văzuse niciodată? Unde era tribunalul suprem la care nu ajunsese niciodată?
K. îşi ridică mâinile şi-şi răschiră degetele.
Dar unul dintre cei doi îl apucă tocmai atunci de gât, pe când celălalt îi înfipse cuţitul adânc în inimă şi i-l răsuci acolo de două ori.
Cu ochii care i se stingeau, K. îi mai văzu pe cei doi domni, aplecaţi peste faţa lui, cum priveau deznodământul, obraz lângă obraz.
- Ca un câine! spuse el, şi era ca şi cum ruşinea ar fi trebuit să-i supravieţuiască.
FRAGMENTE
PRIETENIA DOMNIȘOAREI BURSTNER
În zilele următoare, lui K. îi fu imposibil să schimbe măcar un cuvânt cu domnişoara Burstner; încercă s-o vadă, folosind toate metodele cu putinţă, dar ea ştiu să facă în aşa fel încât să evite mereu întâlnirea.
K încercă să vină direct acasă imediat ce ieşea de la birou şi să supravegheze vestibulul, stând în întuneric pe canapeaua din camera lui. Dacă servitoarea, crezând că nu-i acasă, închidea din treacăt uşa, el se ridica după câteva clipe şi-o deschidea iar.
Dimineaţa se scula cu o oră mai devreme decât de obicei, cu gând s-o întâlnească pe domnişoara Burstner singură, când pleca la lucru. Dar nici una dintre încercările acestea nu-i reuşi.
Atunci K. îi scrise domnişoarei două scrisori, una pe adresa de la birou şi alta pe adresa de acasă; în amândouă scrisorile încerca o dată în plus să-şi justifice purtarea, se oferea să-i dea orice satisfacţie ar fi dorit, făgăduia să nu treacă niciodată peste limitele pe care domnişoara Burstner i le-ar fi impus şi nu-i cerea decât să-i ofere posibilitatea unei întrevederi, adăugând că nu putea să stea de vorbă cu doamna Grubach până când nu se sfătuia mai întâi cu ea; şi, ca încheiere, o anunţa că duminica viitoare va aştepta toată ziua în cameră un semn din partea ei care să-i permită să spere că rugămintea i-a fost ascultată sau că i se vor explica măcar motivele refuzului, motive inimaginabile, pentru că îi făgăduia să facă tot ce ar fi vrut ea.
Scrisorile nu-i veniră înapoi, dar nici nu primi răspuns la ele. În schimb, duminica următoare se întâmplă ceva care arăta destul de clar cum stăteau lucrurile: de dimineaţă, privind prin gaura cheii, K. îşi dădu seama că în vestibul se petrece ceva neobişnuit; curând însă i se lămuri totul.
O tânără care dădea lecţii de franceză - de fapt era nemţoaică şi se numea Nfontag - fiinţă debilă, palidă şi puţintel şchioapă, care până atunci avusese propria ei cameră, se muta în odaia domnişoarei Burstner; ore întregi tânăra aceasta îşi târşâi picioarele prin vestibul, aducând întruna fie o rufă, fie un şerveţel, fie o carte uitată şi care trebuiau neapărat mutate în noua locuinţă.
Când doamna Grubach îi aduse micul dejun - de când îi înfuriase pe K. îl servea ea însăşi în locul servitoarei, cu tot ce avea nevoie - K. nu se putu stăpâni să nu-i vorbească, pentru prima dată, la cinci zile după întâmplarea aceea de pomină.
- De ce e astăzi atâta zgomot în vestibul? întrebă el în timp ce-şi turna cafeaua; nu s-ar putea face linişte? Tocmai duminica aţi ales-o pentru curăţenie?
Deşi K. nu se uita la doamna Grubach, îşi dădu seama totuşi că ea respiră uşurată. Gazda socotea până şi întrebările lui aspre drept un fel de iertare, sau cel puţin drept un fel de început de iertare.
- Nu se face curăţenie, domnule K., spuse ea; domnişoara Montag se mută la domnişoara Burstner şi-şi cară lucrurile acolo.
Doamna Grubach nu mai adăugă nimic, aşteptând să vadă cum va reacţiona K. şi dacă-i va permite să vorbească mai departe. Dar K. o lăsă mai întâi să se frământe, învârtind gânditor linguriţa în cafea şi tăcând.
Apoi se uită la ea şi spuse:
- Aţi renunţat la vechile bănuieli în privinţa domnişoarei Burstner?
- Vai, domnule K., strigă doamna Grubach, care tocmai întrebarea aceasta o aştepta de la bun început, şi-şi întinse spre el mâinile împreunate a rugă - vai, domnule K., aţi luat deunăzi în serios o vorbă spusă într-o doară! Departe de mine gândul de-a vă supăra pe dumneavoastră sau pe oricare altă persoană; doar mă cunoaşteţi de-atâta amar de vreme, domnule K., și puteţi fi convins de asta. Nu ştiţi cât am suferit în ultimele zi le. Tocmai eu să-mi bârfesc chiriaşii? Şi dumneavoastră, domnule K., m-aţi crezut în stare şi mi-aţi spus să vă anunţ când trebuie să vă mutaţi! Dumneavoastră, să vă mutaţi!
Lacrimile îi înăbuşiră ultimul strigăt. Doamna Grubach îşi duse şorţul la ochi şi oftă din adâncul inimii.
- Nu plângeţi, doamnă Grubach, spuse K., şi se uită pe fereastră, căci nu se gândea decât la domnişoara Burstner şi la faptul că-şi luase o fată străină în cameră. Nu plângeţi, repetă el întorcându-se spre proprietăreasă.
Şi văzând că doamna Grubach continua să plângă adăugă:
- Nici eu n-am vorbit atunci atât de serios pe cât vă închipuiţi; ne-am înţeles greşit unul pe altul, asta se poate întâmpla şi între vechi prieteni.
Doamna Grubach îşi coborî puţin şorţul de la ochi, ca să vadă dacă chiriaşul se împăcase cu adevărat.
- Da, da, aşa e, spuse K.
Şi cum după purtarea doamnei Grubach putea conchide că nepotul ei, căpitanul, nu divulgase nimic, îndrăzni să adauge:
- Credeţi chiar că m-aş putea certa cu dumneavoastră pentru o străină?
- Tocmai asta e, domnule K , spuse doamna Grubach care, de cum se simţea îndemnată la vorbă, făcea greşeala să spună ce n-ar fi trebuit spus. M-am tot întrebat: de ce i-o fi purtând domnul K. atâta grijă domnişoarei Burstner? De ce s-o fi certat, din cauza ei, cu mine, când ştie bine că-mi pierd somnul la cel mai mic cuvinţel pe care mi-l spune? Doar n-am spus despre domnişoara Burstner decât lucruri văzute cu ochii mei.
K. nu-i răspunse nimic, căci la primul cuvânt rostit nu s-ar mai fi putut stăpâni şi-ar fi dat-o pe uşă afară, ceea ce nu voia deloc să se întâmple. Se mulţumi deci să-şi bea cafeaua şi s-o facă pe doamna Grubach să simtă că prezenţa ei este de prisos.
Afară începură să se audă din nou paşii târşâiţi ai domnişoarei Montag care traversa vestibulul.
- Auziţi? întrebă K. arătând cu degetul spre uşă.
- Sigur, oftă doamna Grubach. Am vrut s-o ajut, ba chiar să-i împrumut servitoarea; dar e foarte încăpăţânată, a ţinut morţiş să-şi care singură toate lucrurile. Mă mir ce-o fi găsit-o pe domnişoara Burstner: eu, de multe ori, sunt sătulă până peste cap s-o mai ţin în casă pe domnişoara Montag, şi iată că domnişoara Burstner și-o ia acum chiar la ea în cameră.
- Ce vă pasă? spuse K. strivind resturile de zahăr din ceaşcă. Vă păgubeşte cu ceva?
- Nu, spuse doamna Grubach, mutarea în sine e binevenită, căci îmi eliberează o cameră pe care pot s-o dau nepotului meu, căpitanul. M-am tot temut să nu vă deranjeze zilele astea cât a locuit în salon, unde am fost nevoită să-l găzduiesc. Nepotul meu nu prea ţine seama de nimeni.
- Ce idee! spuse K., ridicându-se; nu despre asta e vorba pesemne că mă credeţi grozav de nervos, fiindcă nu pot suporta colindul domnişoarei Montag! Ia te uită! Acum iar se întoarce!
Doamna Grubach se simţi tare neputincioasă.
- Să-i spun, domnule K., să-şi amâne pentru mai târziu restul mutatului? Dacă vreţi, pot să fac asta imediat.
- Trebuie să se mute la domnişoara Burstner, nu-i aşa?
- Da, spuse doamna Grubach, neînţelegând prea bine intenţia lui K.
- Atunci trebuie să-şi care şi lucrurile!
Doamna Grubach se mulţumi să clatine din cap. Neputinţa ei mută, care părea bravadă, îl enerva şi mai mult pe K., de aceea începu să umble de colo-colo, de la uşă la fereastră şi iar la uşă, împiedicând-o astfel să plece pe doamna Grubach care probabil ar fi ieşit dacă n-ar fi oprit-o naveta aceasta continuă.
K. tocmai ajunsese din nou la uşă când cineva ciocăni. Era servitoarea venită să-l anunţe că domnişoara Montag ar dori să schimbe câteva cuvinte cu domnul K. şi îl roagă să vină în sufragerie, unde îl aştepta. K. ascultă gânditor mesajul servitoarei, apoi se întoarse şi aruncă o privire aproape ironică doamnei Grubach, care se sperie.
Ironia lui părea într-adevăr să spună că prevăzuse de mult invitaţia domnişoarei Montag şi că faptul în sine era firesc după toate plictiselile pe care trebuise să le îndure în dimineaţa aceea de duminică din partea chiriaşilor doamnei Grubach. K. o trimise deci pe servitoare cu răspunsul că va veni imediat şi se îndreptă spre dulap ca să-şi schimbe haina; proprietăresei, care se văita încetişor că domnişoara Montag îl necăjeşte din nou, îi dădu un singur răspuns, rugând-o să strângă farfuriile în care adusese micul dejun.
- Dar aproape că nu v-aţi atins de nimic, îi spuse ea.
- Luaţi-le, totuşi, strigă K.
I se părea că domnişoara Montag era amestecată până şi în vesela aceasta şi că prin prezenţa ei îi otrăvea mâncarea.
Pe când traversa vestibulul, K aruncă o privire spre uşa închisă a camerei domnişoarei Burstner; dar nu acolo fusese invitat, ci în sufragerie, unde intră brusc, fără să bată la uşă.
Sufrageria, o încăpere lungă, îngustă şi cu o singură fereastră, avea exact atâta spaţiu cât să permită aşezarea câte unui bufet, pus oblic, de-o parte şi de alta a uşii, restul încăperii fiind ocupat de-o masă lungă care începea lângă uşă și ajungea până la fereastra devenită, din pricina aceasta, aproape inaccesibilă. Masa era gata pusă pentru mai multe persoane, căci duminica aproape toţi locatarii mâncau la prânz aici.
Când K. intră, domnişoara Montag plecă de lângă fereastră şi veni de-a lungul mesei să-l întâmpine; se salutară în tăcere; apoi, ţinând capul drept, ca întotdeauna, ea spuse:
- Nu ştiu dacă mă cunoaşteţi.
K. o privi încruntat:
- Cum să nu vă cunosc; doar locuiţi de multă vreme la doamna Grubach.
- E adevărat, răspunse domnişoara Montag, dar pensiunea nu cred că vă interesează prea mult.
- Nu, spuse K.
- Nu vreţi să luaţi loc? întrebă domnişoara Montag.
Îşi traseră tăcuţi câte un scaun la capătul mesei şi se aşezară unul în faţa celuilalt. Dar domnişoara Montag se ridică imediat şi se duse să-şi ia poşeta, uitată pe pervazul ferestrei; apoi se întoarse pe lângă masă, legănmd uşor poşeta cu vârful degetelor, şi spuse:
- Voiam să vă comunic câteva cuvinte din partea prietenei mele. Domnişoara Burstner ar fi dorit să vină personal, dar fiindcă astăzi se simte puţin cam obosită vă roagă s-o scuzaţi şi să mă ascultaţi pe mine în locul ei. De altfel, nici ea nu v-ar fi putut spune altceva decât vă voi spune eu. Ba cred chiar că eu am să vă pot spune mai mult decât ea, pentru că sunt oarecum obiectivă. Nu sunteţi de aceeaşi părere?
- Ce s-ar mai putea spune? răspunse K. plictisit să tot vadă privirea domnişoarei Montag fixată pe buzele lui.
Aşadar, domnişoara Montag părea că-şi arogă dreptul de suveranitate până şi asupra cuvintelor pe care urma să le rostească el.
- E clar că domnişoara Burstner nu vrea să-mi acorde convorbirea personală pe care i-am cerut-o.
- Aşa e, spuse domnişoara Montag, sau mai degrabă nu e chiar aşa; dumneavoastră vă exprimaţi prea brutal. În genere, o convorbire nici nu se acordă, nici nu se refuză. Dar se poate întîmpla să fie considerată inutilă, ca în cazul de faţă. Acum, fiindcă aţi spus ce-aţi spus, pot să vă vorbesc deschis; i-aţi cerut prietenei mele, verbal sau prin scris, o discuţie explicativă; dar ea cunoaşte - aşa presupun, cel puţin - tema acestei discuţii, şi e convinsă, din motive pe care eu le ignor, că o asemene a discuţie n-ar folosi la nimic. De altfel, ea mi-a povestit ieri, foarte în treacăt, despre ce e vorba; mi-a mai spus că nici dumneavoastră pesemne nu daţi prea mare importanţă unei convorbiri - ideea aceasta v-a venit întâmplător - şi că veţi recunoaşte curând, dacă n-aţi şi recunoscut cumva, fără nicio explicaţie specială, inutilitatea întâlnirii cerute. Eu i-am răspuns că s-ar putea să aibă perfectă dreptate, dar că, pentru deplina limpezire a situaţiei, ar fi preferabil să vă răspundă clar. M-am oferit să fac eu aceasta, în numele ei. După oarecari ezitări, prietena mea a acceptat. Sper că am procedat în sensul vederilor dumneavoastră, căci cea mai mică incertitudine e totdeauna penibilă, chiar în lucrurile cele mai mărunte, şi când poţi să le înlături cu uşurinţă, ca în cazul de faţă, atunci e mai bine să faci asta imediat.
- Vă mulţumesc, îi răspunse K.
Şi, ridicându-se încet, o privi mai întâi pe domnişoara Montag, apoi privi masa, fereastra - casa de peste drum era scăldată în soare - şi porni spre uşă.
Domnişoara Montag îl urmă câţiva paşi, ca si cum n-ar fi avut încredere deplină în el, dar când ajunseră în faţa uşii, ţrebuiră să se dea înapoi amândoi, căci uşa se deschise şi căpitanul Lanz intră în sufragerie.
Până acum, K. nu-l văzuse de aproape pe căpitan. Acesta, un bărbat de patruzeci de ani, înalt, cu o faţă cărnoasă si arsă de soare, făcu o plecăciune către amândoi, apoi se îndreptă spre domnişoara Montag şi-i sărută respectuos mâna.
Căpitanul Lanz avea multă dezinvoltură în mişcări; politeţea lui faţă de domnişoara Montag contrasta izbitor cu felul în care se purtase K.; totuşi, domnişoara Montag nu părea deloc supărată pe K., ba dimpotrivă, ar fi vrut, după cum i se păru lui K., să-l prezinte căpitanului. Dar K. nu ţinea defel să fie prezentat; oricum, n-ar fi reuşit să fie amabil nici fată de ea, nici faţă de căpitan; sărutatul mâinii o asociase în ochii lui pe domnişoara Montag grupului celor care, vrând să pară cât mai inofensivi şi mai dezinteresaţi, lucrau în taină ca să-l ţină departe de domnişoara Burstner.
Şi nu numai asta văzu K.: mai observă de asemenea că domnişoara Montag îşi alesese o metodă bună, deşi cu două tăişuri; ea exagera importanţa relaţiilor dintre K. şi domnişoara Burstner, si mai ales importanţa convorbirii cerute, şi întorcea lucrurile în aşa fel încât K. să pară că ar fi cel ce exagerează totul; trebuia să i se arate că se înşală; K. nu voia să exagereze nimic: el ştia că domnişoara Burstner era o mică dactilografă care nu putea să-i reziste multă vreme. Totodată, nu voia dinadins să ţină seama de cele aflate despre ea de la doamna Grubach.
La toate acestea se gândea K. pe când ieşea din sufragerie, după ce abia dacă îi salută pe cei doi; voia să se ducă imediat în camera lui, dar auzind-o pe domnişoara Montag chicotind, îşi spuse că ar fi posibil să le facă o surpriză, atât ei cât şi căpitanului Lanz.
De aceea privi şi ascultă, cu ochii şi cu urechile la pândă, ca nu cumva să-l tulbure vreun zgomot din camerele vecine. Dar pretutindeni domnea liniştea. Nu se auzeau decât discuţia celor doi din sufragerie şi vocea doamnei Grubach venind de pe culoarul care ducea la bucătărie.
Ocazia părea favorabilă. K. se duse deci la uşa domnişoarei Burstner şi ciocăni încetişor; cum nu se mişca nimic, mai ciocăni o dată, dar nici de data aceasta nu primi vreun răspuns. Oare dormea domnişoara Burstner sau era într-adevăr obosită? Sau se prefăcea doar că nu e acasă, bănuind că numai K. putea fi cel care bătea atât de încet?
Cu gândul la această din urmă alternativă, K. bătu mai tare şi, văzând că nu-i răspunde nimeni, deschise în cele din urmă cu multă prudenţă şi nu fără senzaţia că face o greşeală, ba mai mult, ceva inutil. În cameră nu era nimeni; de altfel, nimic nu mai semăna acolo cu cele ştiute de K.
Acum, lângă perete se aflau două paturi, puse unui lângă altul; lângă uşă se vedeau trei scaune ticsite cu îmbrăcăminte şi rufărie; un dulap era larg deschis. Pesemne că domnişoara Burstner plecase când domnişoara Montag îl ţinuse de vorbă pe K. în sufragerie.
K. nu se simţi prea dezamăgit, căci nu se aştepta deloc s-o mai întâlnească atât de lesne pe domnişoara Burstner.
Făcuse tentativa aceasta numai ca s-o înfrunte pe domnişoara Montag; de aceea situaţia i se păru cu atât mai penibilă cu cât, pe când ieşea din odaia domnişoarei Burstner, îi văzu prin uşa deschisă a sufrageriei, pe domnişoara Montag şi pe căpitan stând liniştiţi de vorbă; poate că ei se aflau acolo şi în clipa când K. deschisese uşa camerei domnişoarei Burstner; evitau amândoi să pară că-l observă, vorbeau încet și-i urmăreau gesturile privind distraţi în jurul lor, de parcă ar fi fost cu totul absorbiţi de discuţie.
Dar pe K. privirile acestea îl apăsau cumplit; de aceea, mergând pe lângă perete, de-a lungul culoarului, se grăbi să ajungă în camera lui.
PROCURORUL
În ciuda cunoașterii oamenilor şi a experienţei dobândite în timpul îndelungatului său serviciu la bancă, lui K. i se păruse totdeauna foarte stimabil cercul cunoscuţilor întâlniţi la masa rezervată la berărie; nu-şi ascundea niciodată că pentru el era o mare onoare să aparţină unei asemenea societăţi.
Aceasta era formată aproape exclusiv din judecători, procurori şi avocaţi; totodată erau admişi şi funcţionari şi asistenţi juridici foarte tineri; dar ei se aşezau la celălalt capăt al mesei, considerat inferior, şi nu puteau să intervină în discuţii decât dacă li se adresau întrebări numai lor. În cele mai multe cazuri asemenea întrebări aveau ca scop doar să înveselească societatea.
Mai ales procurorului Hasterer, care de obicei era vecinul de masă al lui K., îi plăcea să-i umilească astfel pe tinerii domni. Ori de câte ori îşi răşchira în mijlocul mesei mâna lui mare şi foarte păroasă şi se întorcea spre capătul inferior, toţi îsi ciuleau deja urechile; iar când unul primea întrebarea, dar fie nu putea s-o descifreze, fie privea gânditor în paharul lui cu bere, fie doar îşi încleşta fălcile în loc să vorbească, fie - iar acesta era lucrul cel mai grav - exprima, dus de valul discuţiei, o părere greşită sau fără acoperire, atunci domnii mai în vârstă se răsuceau zâmbind pe locurile lor şi abia din clipa aceea păreau să se simtă bine.
Numai ei își rezervau dreptul să poarte discuţii cu adevărat serioase, de specialitate.
K. fusese introdus în acest cerc de către un avocat, reprezentantul juridic al băncii. Fusese un timp când K. avusese de discutat îndelung, până noaptea târziu, cu acest avocat şi apoi se întâmplase ca de la sine să cineze la masa rezervată avocatului, împreună cu acesta, şi să constituie o companie plăcută.
K. a văzut aici numai domni cultivaţi, respectabili, puternici, într-un anumit sens.
Iniţial, căutând să soluţioneze chestiuni dificile, care nu aveau prea mare legătură cu viaţa obişnuită, găseau un prilej de destindere; dar făcând aceasta, osteneau. Fireşte, chiar dacă nu putea să intervină decât în mică măsură, K. avea totuşi posibilitatea să afle multe lucruri de care s-ar fi slujit mai devreme sau mai târziu chiar la bancă; în plus putea să lege relaţii personale, întotdeauna utile, cu oamenii justiţiei.
La rândul lor, cunoscuţii din cercul acesta păreau să fie îngăduitori cu el.
Curând îi fu recunoscut ca om de afaceri, iar opinia sa în probleme de specialitate rămânea de nezdruncinat, chiar dacă nu putea să scape cu totul de observaţii ironice.
Adesea se întâmpla ca atunci când doi domni apreciau în mod diferit o problemă juridică să-i solicite ajutorul; în acest caz, numele lui K. revenea în toate afirmaţiile şi obiecţiile, găsindu-şi locul până şi în investigaţiile cele mai abstracte, deşi pe acestea el nu mai reuşise demult să le urmărească.
Totuşi, cu timpul K. se lămuri asupra multor lucruri, în special de când avea alături un consilier bun și amabil ca procurorul Hasterer, pe care adesea îl şi însoţea noaptea până acasă. Multă vreme nu se simţise însă în stare să meargă la braţ cu acest uriaş sub a cărui pelerină s-ar fi putut ascunde absolut neobservat.
Cu timpul însă cei doi se găsiră atât de apropiaţi, încât se şterseră toate diferenţele de educaţie, profesie şi vârstă. Ei comunicau ca şi când şi-ar fi aparţinut dintotdeauna, iar dacă uneori, văzând din afară legătura aceasta, unul dintre ei ar fi putut să pară superior celuilalt, nu Hasterer era acela, ci K.: experienţa lui practică îl făcea să aibă frecvent dreptate, fiind întotdeauna mai directă decât experienţa care poate fi dobândită dintr-un birou de tribunal.
Desigur, această prietenie deveni curând cunoscută de toţi cei care se întâlneau la berărie, iar avocatul care îl adusese pe K. la masă fu aproape dat uitării. În orice caz pe K. îl proteja acum Hasterer: dacă s-ar fi pus sub semnul întrebării îndreptăţirea lui K. de a se aşeza la masa juriştilor, el se putea bizui fără grijă pe Hasterer. Astfel K. obţinu o poziţie privilegiată, căci Hasterer era pe cât de bine văzut pe atât de temut.
Într-adevăr, gândirea lui juridică, viguroasă şi abilă, era admirabilă, dar în această privinţă mulţi domni nu-i erau deloc inferiori.
Totuşi nimeni nu-l egala în ferocitatea cu care îşi apăra opiniile. K. avea impresia că adversarului pe care nu putea să-l convingă, Hasterer reuşea măcar să-i provoace teamă şi mulţi băteau în retragere chiar şi numai când îi vedeau arătătorul ridicat ameninţător.
Atunci se întâmpla ca şi cum adversarul ar fi uitat că se afla în compania unor buni cunoscuţi îşi colegi, că totuşi nu era vorba decât despre probleme teoretice şi că oricum nu i se putea întâmpla în realitate ceva - adversarul amuţea şi simpla clătinare din cap reprezenta deja o probă de curaj.
Un spectacol aproape penibil se derula când adversarul şedea la masă departe, iar Hasterer ştia că de la acea distanţă nu s-ar putea înţelege cu el; atunci procurorul împingea farfuriile cu mâncare, se ridica încet şi pornea să-i ia la întrebări.
Cei din apropiere îşi întorceau capetele pentru a-i cerceta faţa. Asemenea incidente se produceau totuşi relativ rar, căci pe Hasterer îl tulburau aproape exclusiv problemele juridice, şi anume în special cele privitoare la procesele pe care le condusese sau le conducea el însuşi.
Când nu erau în joc astfel de probleme, era prietenos şi liniştit, râsul său era amabil şi toată pasiunea şi-o consacra mâncării şi băuturii. Se putea întâmpla ca nici măcar să nu asculte conversaţia celorlalţi: atunci se întorcea spre K., îşi punea braţul pe spătarul scaunului acestuia, îl descosea cu voce stinsă în legătură cu banca, apoi vorbea despre propria lui muncă sau chiar îi povestea despre femeile pe care le cunoştea şi care îi dădeau aproape tot atâta bătaie de cap ca şi tribunalul.
Cu nimeni de la masă nu fusese văzut discutând astfel. Cel care avea să-i adreseze o rugăminte lui Hasterer - mai ales când era vorba despre o conciliere cu un coleg - venea adesea mai întâi la K. solicitându-l în rolul de mijlocitor pe care acesta îl îndeplinea totdeauna cu plăcere şi cu uşurinţă. De altminteri, fără a exploata în această privinţă relaţia lui cu Hasterer, K. era modest şi se arăta foarte politicos cu toţi. În acelaşi timp, ştia să delimiteze exact ierarhia domnilor şi înţelegea să-l trateze pe fiecare potrivit rangului său, lucru care se dovedea şi mai important decât modestia şi politeţea; totuşi, în privinţa aceasta era sfătuit mereu de Hasterer.
De altfel aceasta era singura prescripţie de la care procurorul nu se abătea chiar şi în timpul celor mai agitate discuţii. De aceea tinerilor aflaţi la capătul celălalt al mesei şi care nu aveau încă vreun rang nu le adresa niciodată altceva decât cuvinte generale, privindu-i nediferenţiat, ca pe o simplă masă informă. Dar tocmai aceşti domni îi arătau cel mai mare respect şi când, pe la unsprezece, se ridica să plece acasă, se găsea de îndată cineva dintre ei care să-l ajute să-şi îmbrace pelerina grea, în vreme ce altul, înclinându-se adânc, îi deschidea uşile şi le ţinea fireşte aşa până când K. părăsea încăperea în urma lui Hasterer.
La început, K. îl însoţea pe procuror o bucată de drum sau chiar se putea întâmpla ca Hasterer să-l conducă pe K.; mai târziu deveni o obişnuinţă ca astfel de seri să se încheie cu rugămintea procurorului de a merge acasă la el şi de a rămâne împreună câteva clipe. Dar întârziau şi un ceas bând rachiu şi fumând ţigări de foi.
Aceste seri îi plăceau atât de mult lui Hasterer încât n-a vrut să renunţe la ele nici măcar când, vreme de câteva săptămâni, locuise la el o muiere pe nume Helene.
Era o femeie grasă, bătrâioară, cu pielea gălbuie şi cârlionţi negri în jurul frunţii. K. o văzu mai întâi doar în pat: obişnuia să zacă acolo fără ruşine, citind un roman în fascicule, indiferentă la conversaţia domnilor. Abia atunci când se făcea târziu, Helene se întindea, căsca şi, dacă nu putea să atragă altfel atenţia asupra ei, arunca spre Hasterer cu o fasciculă de roman. Acesta se ridica zâmbind şi K. îşi lua rămas bun.
Mai târziu însă, când Hasterer începuse să se plictisească de Helene, ea le tulbura intenţionat întâlnirile: îi aştepta pe cei doi domni mereu complet îmbrăcată, de obicei într-o rochie pe care o considera probabil foarte pretenţioasă şi cochetă, dar care nu era în realitate decât o veche rochie de bal, plină de zorzoane şi care şoca extrem de neplăcut prin câteva şiruri de franjuri lungi, atârnate ca podoabă. K. nici nu ştia adevăratul aspect al rochiei pentru că refuza s-o privească atent pe Helene şi stătea pe scaun ore întregi cu ochii pe jumătate închişi, în vreme ce ea mergea legănându-se prin odaie sau se aşeza în apropierea lui; ulterior, când îşi simţise poziţia tot mai ameninţată, Helene îşi manifestă preferinţa pentru K., încercând, disperată, să-l facă gelos pe Hasterer. Era doar disperare, nu răutate când se apleca peste masă cu spatele gol, rotunjor si gras sau când îşi apropia faţa deK., vrând astfel să-l silească să-şi ridice privirea.
Nu reuşi însă decât să-l determine să nu-l mai viziteze pentru un timp pe Hasterer, iar când K. reveni, Helene fusese deja alungată pentru totdeauna. K. primi vestea aceasta ca pe ceva firesc.
În seara aceea ei doi rămaseră foarte mult împreună; la propunerea procurorului băură brudersaft şi K. se simţi pe drumul spre casă puţin ameţit de atâta fum şi băutură.
Chiar în dimineaţa următoare, în cursul unei discuţii de afaceri, directorul băncii îi spuse că i se părea să-l fi văzut pe K. ieri seară. Dacă nu se înşelase, K. era: mergea la braţ cu procurorul Hasterer. Directorul găsea pesemne atât de memorabil acest fapt, încât îi aminti chiar biserica de-a lungul căreia, lângă fântână, avusese loc acea întâlnire.
Observaţia aceasta corespundea de altfel exactităţii ce-l caracteriza îndeobşte pe director. Dacă ar fi vrut să descrie un miraj nu s-ar fi putut exprima altfel. Atunci K. îl lămuri că procurorul era prietenul lui şi că trecuseră într-adevăr în seara precedentă pe lângă biserică.
Directorul îi zâmbi şi-i ceru lui K să ia loc.
Era unul dintre acele momente în care K. îl îndrăgea nespus pe director, căci omul acesta slab şi bolnav, care tuşea uşor şi era împovărat de o muncă de cea mai mare răspundere, vădea o anumită grijă pentru binele şi viitorul lui K. Totuşi, potrivit altor funcţionari care trăiseră clipe asemănătoare în preajma directorului, o astfel de grijă putea fi numită superficială şi rece, nefiind altceva decât un bun mijloc de a atrage pentru ani de zile funcţionari valoroşi, cu preţul minim al pierderii a două minute. Oricum ar fi fost, K. se simţea înfrânt de director în acele momente.
Poate că directorul vorbea şi puţin altfel cu K. decât cu ceilalţi. Nu-şi uita, ce-i drept, poziţia superioară, ca să se tragă de şireturi cu K. - mai degrabă proceda astfel de fiecare dată în relaţiile curente de afaceri; în schimb, acum părea să fi uitat tocmai poziţia lui K. şi-i vorbea ca unui copil sau unui tânăr neştiutor care de-abia aspiră la un post şi trezeşte dintr-un motiv obscur simpatia directorului.
Cu siguranţă, după cum n-ar fi îngăduit un asemenea mod de adresare din partea altcuiva, K. nu l-ar fi suportat nici din partea directorului însuşi dacă protecţia acestuia i s-ar fi părut nesinceră sau dacă nu l-ar fi încântat de-a dreptul măcar posibilitatea unei asemenea protecţii, aşa cum i se arăta ea în astfel de momente.
K. îşi cunoştea slăbiciunea; poate că ea se justifica prin faptul că în privinţa aceasta, efectiv, mai rămăsese în el ceva de copil, căci nu avusese parte niciodată de protecţia propriului tată, mort foarte tînăr, iar de acasă plecase curând după aceea; iar mama - care mai trăia, pe jumătate oarbă, într-un orăşel de provincie neschimbat şi pe care o vizitase ultima oară cu vreo doi ani în urmă - îi arăta, ce-i drept, afecţiune, dar K. mai degrabă o respinsese întotdeauna decât se simţise atras de ea.
- Despre această prietenie nu ştiam absolut nimic, îi spuse directorul îmblânzind severitatea acestor cuvinte cu un zâmbet amabil, dar abia schiţat.
LA ELSA
Într-o seară, chiar înainte de a pleca de la bancă, K. fu anunţat telefonic că trebuie să se prezinte urgent la birourile tribunalului. Totodată fu avertizat în legătură cu nesupunerea lui.
Remarcile sale nemaiauzite - că interogatoriile sunt inutile, că nu au nicio finalitate şi nici nu pot conduce la un rezultat, că va refuza să se mai prezinte la ele, va ignora invitaţiile telefonice sau scrise, iar pe trimişii tribunalului îi va arunca pe uşă afară - toate acestea fuseseră înregistrate într-un proces-verbal şi începuseră să lucreze serios în defavoarea lui. De ce oare nu vrea să se supună? Nu se fac oare toate eforturile, cu risipă de timp şi de bani, să se pună ordine în complicata lui problemă? Vrea să provoace tulburări cu rea-voinţă şi să determine luarea unor măsuri de forţă de care a fost cruţat până acum?
Citaţia de faţă era o ultimă încercare. El poate să procedeze cum vrea, dar trebuie să ia seama că înaltul Tribunal nu va admite să devină batjocura lui.
În acea seară K. îşi anunţase vizita la Elsa şi din acest motiv nu se putea duce la tribunal; se bucura că poate justifica astfel absenţa sa la tribunal, chiar dacă, fireşte, nimeni nu ţinea cont de o asemenea motivare; oricum, era foarte probabil că tot n-ar fi mers la tribunal, chiar şi să nu fi avut în seara aceea nicio altă obligaţie, oricât de măruntă.
Totuşi, pentru a fi cu conştiinţa împăcată, întrebă la telefon ce se va întâmpla dacă nu va veni.
- Vom şti să dăm de tine, i se răspunse.
- Şi voi fi pedepsit pentru că nu m-am prezentat de bunăvoie? mai întrebă K. şi zâmbi aşteptându-se să audă orice.
- Nu, veni răspunsul.
- Excelent, zise K., dar ce motiv să mai am atunci să au curs citaţiei de azi?
- Renunţă la obiceiul de a asmuţi instrumentele puterii împotriva ta, spuse vocea stingându-se treptat.
„Este foarte imprudent dacă nu faci aşa, se gândi K. pe picior de plecare, trebuie măcar să încerci să cunoşti instrumentele puterii.”
Fără să şovăie, luă o trăsură până la Elsa. K. privi animaţia străzilor, instalat comod pe pernele din spate, cu mâinile în buzunarele mantalei - începuse să se facă răcoare.
Se gândi cu oarecare mulţumire că făcea greutăţi deloc neglijabile tribunalului în cazul în care acesta lucra cu adevărat. Nu spusese clar că va merge sau nu la tribunal; aşadarj judecătorul aştepta, poate că îl aştepta chiar întreaga adunare dar el nu-şi va face apariţia, mai ales spre dezamăgirea galeriei! Netulburat de tribunal, mergea unde voia.
Pentru o clipă nu fu sigur dacă nu cumva, din neatenţie, indicase vizitiului adresa tribunalului; de aceea îi strigă ţare adresa Elsei. Vizitiul dădu din cap: nu i se spusese altă adresă. De-acum începu să uite treptat de tribunal şi gândurile despre bancă prinseră iarăşi să-l năpădească asa ca altădată.
LUPTA CU DIRECTORUL-ADJUNCT
Într-o dimineață K. se simţi mult mai proaspăt şi mai rezistent decât de obicei. La tribunal abia dacă se mai gândea; dar când îi veni în minte i se păru că această organizaţie mare, nemărginită ar putea fi uşor prinsă, sfâşiată şi zdrobită, cu condiţia însă de a dibui un prilej bun, chiar dacă acesta era ascuns în întuneric.
Starea neobişnuită în care se găsea îl îndemnă pe K. să-l invite în biroul său pe directorul-adjunct ca să discute împreună o chestiune de afaceri care îl presa de mai multă vreme. În astfel de ocazii directorul-adjunct se purta ca şi cum raporturile lui cu K. nu ar fi avut absolut nimic de suferit în ultimele luni. Venea liniştit, ca în perioada când se afla într-o permanentă competiţie cu K.; tot liniştit îi asculta explicaţiile şi îşi dovedea ataşamentul prin câteva mici observaţii familiare şi colegiale.
Un singur lucru îl deruta pe K., deşi nu s-ar fi putut spune că directorul-adjunct îl făcea intenţionat: nimic nu-l abătea de la chestiunea în discuţie, era pur şi simplu disponibil să preia întreaga problemă din tot sufletul; în schimb, în faţa acestei pilde de împlinire a datoriei, gândurile lui K. începeau imediat să zboare în toate părţile şi să-l constrângă să abandoneze toată afacerea, aproape fără să opună rezistenţă, directorului-adjunct.
La un moment dat situaţia fusese atât de gravă încât K. de-abia avusese timp să observe că directorul-adjunct se ridicase brusc şi se întorsese mut în biroul său. K. nu ştia ce se întîmplase, era posibil ca discuţia să se fi încheiat normal, dar la fel de posibil era ca directorul-adjunct să fi curmat-o întrucât K. îl ofensase fără să-şi dea seama sau spusese o aiureală. Poate pentru directorul-adjunct era acum mai presus de orice îndoială că, fiind preocupat cu alte lucruri, K. nici nu-l mai asculta. Totodată însă era posibil ca acesta să fi luat o decizie ridicolă sau poate chiar directorul-adjunct îl determinase s-o ia şi acum se grăbea să treacă la aplicarea iei în detrimentul lui K.
De altfel nu se mai revenise asupra chestiunii acesteia; nici K. nu voia s-o amintească, iar directorul-adjunct păstra tăcerea; în orice caz nu existau deocamdată urmări vizibile.
Oricum însă incidentul nu-l descurajase pe K. şi cum se ivi o ocazie potrivită şi el mai prinse ceva puteri, se şi înfiinţa la uşa directorului-adjunct gata să intre la acesta sau să-l invite în biroul lui. K. nu mai avea timp să se ascundă de el, asa cum făcuse mai înainte. Nu mai putea spera într-un succes grabnic şi hotărâtor care să-l elibereze dintr-o dată de toate grijile şi să restabilească de la sine vechile raporturi cu directorul-adjunct.
K. înţelegea că nu trebuia să se lase păgubaş, să bată în retragere aşa cum poate că i-o impunea situaţia; în plus exista pericolul să nu mai poată avansa niciodată.
Directorul-adjunct nu trebuia lăsat să creadă că el este terminat, nu trebuia să stea liniştit în biroul său cu această credinţă, ci trebuia să-şi facă griji, să afle ori de câte ori este posibil că el trăieşte şi, ca tot ce e viu, va putea într-o zi să-l surprindă pe directorul-adjunct cu noi disponibilităţi, oricât de incerte i se păreau acestea în clipa de faţă.
Uneori K. îşi spunea că prin metoda aceasta nu lupta decât pentru onoarea sa, căci foloase nu putea să tragă din faptul că se opunea mereu directorului-adjunct cu precaritatea sa, că îi întărea acestuia sentimentul puterii şi îi dădea posibilitatea să observe atent ca să ia exact măsurile impuse de raporturile actuale. Dar K. nu-şi putea schimba deloc comportamentul, rămăsese victima propriilor iluzii; uneori era sigur că se putea măsura chiar atunci, fără griji, cu directorul-adjunct, nu învăţase nimic din experienţele cele mai nefericite, iar ceea ce nu-i reuşise de zece ori i se părea că va putea izbuti din a unsprezecea încercare, deşi toate se derulaseră fără excepţie în defavoarea lui.
Când, epuizat după o asemenea întâlnire, rămânea scăldat în sudoare şi cu capul gol de gânduri, nu mai ştia dacă speranţa sau disperarea îl împinseseră să meargă la directorul-adjunct; dar data viitoare numai speranţa îl făcea să se grăbească spre uşa acestuia.
Aşa era şi astăzi.
Directorul-adjunct intră imediat şi rămase aproape de uşă; potrivit unui obicei mai nou îşi curăţă pince-nez-ul; mai întâi se uită fix la K., apoi, pentru a nu lăsa impresia că se ocupa prea mult de acesta, cercetă întreaga încăpere. Părea că profită de ocazie ca să-şi verifice forţa de penetraţie a privirii. K. îi rezistă, zâmbi chiar puţin şi îl invită pe directorul-adjunct să se aşeze. El însuşi se aruncă în fotoliul său, îl împinse cât putu de aproape de cel în care stătea directorul-adjunct, îşi luă de îndată de pe birou hârtiile necesare şi-şi începu raportul.
Iniţial, directorul-adjunct părea aproape că nu-l ascultă.
Placa de pe biroul lui K. era înconjurată de o mică balustradă sculptată. Biroul era în întregime o operă excepţională, iar balustrada era bine fixată în lemn. Dar directorul-adjunct păru să observe acolo, tocmai atunci, un punct slab şi încercă să îndrepte defectul lovind cu arătătorul în balustradă. Atunci K. vru să-şi întrerupă raportul, dar directorul-adjunct nu-i permise întrucât, după cum mărturisi, auzea şi înţelegea totul exact. Dar în timp ce pe moment K. nu putea să-i smulgă vreo observaţie la obiect, balustrada părea să necesite măsuri speciale, căci directorul-adjunct îşi scoase acum briceagul, luă linia lui K., pe care o folosi ca pârghie, şi încercă să ridice balustrada, probabil ca să poată apoi mai uşor s-o înfigă şi mai adânc.
În raportul său, K. indusese o propunere cu caracter de noutate absolută şi trăgea nădejde că aceasta va avea un efect deosebit asupra directorului-adjunct. Acum, când ajunse la această propunere, nu putu face măcar o pauză, într-atât îl captiva propria-i muncă sau, mai curând, într-atât îi făcea plăcere să constate că mai avea de spus un cuvânt la bancă şi ideile lui mai aveau forţa să-i justifice existenţa, deşi în ultima vreme conştiinţa însemnătăţii lui era tot mai puţin prezentă. Poate că tocmai această metodă de apărare era cea mai nimerită nu numai la bancă, dar şi la proces; era, poate, mult mai bună decât orice altă apărare pe care o plănuia sau chiar o încercase.
Grăbindu-se cu explicaţiile, K. nu avea timp să-l abată în mod expres pe directorul-adjunct de la îndeletnicirea acestuia cu balustrada. În timpul lecturii raportului trecu însă de două-trei ori cu mâna liberă peste balustradă. Încerca astfel, aproape involuntar, să-l liniştească pe directorul-adjunct şi să-i arate că balustrada nu avea nici un defect; chiar dacă exista vreunul, pentru moment era mai important şi chiar mai cuviincios să-l asculte pe K. decât să se ocupe de restaurarea balustradei.
Dar, aşa cum se întâmplă adesea cu oamenii vioi dar activi numai din punct de vedere intelectual, directorul-adjunct se abandonase plin de zel acestei îndeletniciri meşteşugăreşti. O parte a balustradei era deja ridicată şi acum se punea problema reintroducerii colonetelor în găurile corespunzătoare. Or acest lucru era mai dificil decât tot ce făcuse până atunci.
Directorul-adjunct trebui să se ridice în picioare, căutând să apese cu amândouă mâinile balustrada în placă. În ciuda tuturor eforturilor nu reuşi. În timpul lecturii - pe care de altfel o întrerupea frecvent pentru a vorbi liber - K. observase doar vag că directorul-adjunct se sculase. Cu toate că nu slăbise niciodată complet din vedere ocupaţia secundară a directorului-adjunct, K. presupusese totuşi că mişcarea acestuia era pricinuită de expunerea sa; se ridică, aşadar, şi el şi, ţinându-si degetul sub o cifră, îi întinse directorului-adjunct o hârtie.
Între timp acesta înţelesese însă că nu era suficient să apese cu mâinile şi, hotărât, se propti în balustradă, cu toată greutatea corpului. Ce-i drept, acum reuşi: colonetele intrară scârţâind în găuri, dar în grabă una se frânse şi fragila stinghie de deasupra se rupse în două.
-Prost lemn! exclamă directorul-adjunct şi se depărtă supărat de birou.
CASA
Fără a fi avut mai întâi o anumită intenţie, K. încercase cu diferite prilejuri să afle unde-şi avea sediul instanţa unde se produsese primul denunţ în cazul său. Îl află fără greutate, căci atât Titorelli cât şi Wolfhart îi spuseră chiar de la prima întrebare numărul exact al casei.
Afişând un zâmbet pe care-l avea totdeauna pregătit pentru planurile secrete care nu fuseseră supuse avizului său, Titorelli îşi completă ulterior informaţia arătând că această instanţă nu avea nici cea mai mică însemnătate; ea comunicase numai ceea ce fusese autorizată să transmită; în fine, nu era decât organul cel mai mărunt al marii autorităţi acuzatoare înseşi, iar aceasta era, oricum, inaccesibilă pârâţilor.
Deci, dacă dorea ceva de la autoritatea acuzatoare - fireşte, totdeauna există multe dorinţe, dar nu totdeauna este înţelept să le exprimi - atunci trebuia să se adreseze instanţei inferioare amintite, deşi nici aşa nu va pătrunde până la autoritatea acuzatoare propriu-zisă şi nici dorinţa sa nu va ajunge vreodată să fie cunoscută de aceasta.
K. se familiarizase deja cu firea pictorului; de aceea nu i se împotrivi, dar nici nu mai ceru alte informaţii, ci dădu din cap şi luă la cunoştinţă cele spuse. Ca de mai multe ori în ultima vreme i se păru că Titorelli ţinea atât de tare să-l agaseze încât îl înlocuia cu succes pe avocat. Deosebirea era că pe Titorelli nu-l abandonase şi, când i-ar fi convenit, s-ar fi putut dezbăra de el fără multă vorbă; în plus Titorelli avea mima deschisă şi era vorbăreţ, chiar dacă o dată cu trecerea timpului se dovedea tot mai puţin comunicativ; în fine, şi K. putea la rândul lui să-l agaseze foarte bine pe Titorelli.
Şi în privinţa aceasta chiar aşa făcea: de multe ori vorbea despre casa aceea ca şi cum i-ar fi ascuns ceva lui Titorelli, ca şi cum ar fi stabilit legături cu acea instanţă, dar n-ar fi ajuns încă în stadiul de a le putea face cunoscute fără a se expune unor riscuri. Dar când Titorelli încerca să-l determine să-i ofere amănunte, K. schimba brusc subiectul şi multă vreme nu mai vorbea despre casa aceea.
Îi făceau plăcere asemenea mici succese şi credea că acum îi înţelegea deja mult mai bine pe oamenii din mediul justiţiei, că putea să se joace cu ei; aproape că intrase el însuşi în rândul lor şi dobîndise cel puţin pe moment o imagine de ansamblu mai bună, aceeaşi imagine care întrucâtva le facilita acestora accesul pe prima treaptă a justiţiei şi le permitea să rămână acolo. Ce s-ar întâmpla dacă până la urmă el şi-ar pierde poziţia aceasta inferioară? Acolo mai era o posibilitate de salvare: trebuia doar să se strecoare printre aceşti oameni.
Dacă nu-l putuseră ajuta la proces din cauza neînsemnătăţii lor sau din alte motive, puteau măcar să-l accepte în rândul lor şi să-l ascundă, ba chiar, dacă el făcea totul suficient de chibzuit şi discret, nici nu se puteau opune să-l slujească în acest mod ; mai cu seamă Titorelli nu i se putea împotrivi, căci acum K. devenise totuşi apropiatul şi binefăcătorul pictorului.
Cu astfel de speranţe sau cu unele asemănătoare K. nu se nutrea zilnic. În general îşi păstra discernământul şi evita să ignore sau să omită o dificultate, dar câteodată - mai ales seara, când era complet epuizat după orele petrecute la bancă - îşi găsea o consolare în cele mai mărunte şi, în plus, mai echivoce întâmplări ale zilei.
De obicei se întindea pe canapeaua din birou fiindcă nu mai putea părăsi biroul fără a-şi reveni o oră pe canapea. Atunci în gând i se însăila constatare după constatare. El nu se limita strict la oamenii aflaţi în legătură cu justiţia; aici, pe jumătate treaz fiind, toţi se amestecau; atunci uita de uriaşa muncă a justiţiei, i se părea că este unicul acuzat şi toţi ceilalţi, funcţionari şi jurişti, mergeau de-a valma pe coridoarele unui tribunal; chiar şi cei mai tâmpi îşi puseseră bărbia în piept, cu buzele răsfrânte, şi aveau privirea fixă ca semn al unei meditaţii pline de răspundere.
Apoi intrau mereu, într-un grup compact, chiriaşii doamnei Grubach; şedeau laolaltă, alăturându-şi capetele şi deschizându-şi gurile ca un cor al acuzării. Printre ei erau mulţi necunoscuţi, deoarece de o bună perioadă pe K. nu-l mai interesa câtuşi de puţin ceea ce se întâmpla la pensiune.
Dar din cauza atâtor necunoscuţi, K., indispus, pregeta să se apropie de grup. Uneori însă, când o căuta pe domnişoara Bürstner, trebuia să facă ceva: arunca, de pildă, o privire grăbită grupului şi deodată îl întîmpinau sticlind doi ochi complet străini care-l opreau locului.
Pe domnişoara Burstner n-o mai găsea; mai târziu însă, când, pentru a evita orice eroare, o căuta din nou, o găsea tocmai în mijlocul grupului, cuprinzându-i cu braţele pe doi domni care-i stăteau alături. Mai ales pentru că nu era ceva nou, o asemenea imagine îl tulbura extrem de puţin în raport cu amintirea de neuitat a unei fotografii făcute pe plajă şi pe care o văzuse odată în camera domnişoarei Burstner.
Oricum, această imagine îl îndepărta pe K. de grup; chiar dacă mai revenea de câteva ori, străbătea în grabă, cu paşi mari, clădirea tribunalului în lung şi-n lat.
Permanent ştia foarte bine rostul tuturor încăperilor, iar coridoarele părăsite, pe care nu avusese cum să le vadă niciodată aievea, i se păreau familiare ca şi când ar fi aparţinut dintotdeauna propriei sale locuinţe.
Amănuntele i se întipăreau în creier mereu, cu cea mai dureroasă claritate: de pildă, un străin se plimba printr-o sală de aşteptare; era îmbrăcat ca un toreador, talia îi era parcă tăiată cu cuţitul, vesta foarte scurtă si dantelele gălbui, cu fire groase, îi dădeau un aer rigid fără a-şi întrerupe vreo clipă plimbarea, omul acesta se lăsa privit cu uimire, neîncetat, de către K.
Acesta se furişa aplecat în jurul străinului şi-l privea cu ochii obosiţi şi holbaţi. K. ştia toate desenele dantelelor, toate imperfecţiunile franjurilor, toate curbele vestei şi totuşi nu se mai sătura să se uite. Sau mai degrabă se săturase demult să mai privească, sau, mai exact, nu vrusese niciodată să-l vadă, dar toreadorul nu-i dăduse pace.
„Ce mascaradă ne oferă străinătatea”, gândi K. şi-şi holbă şi mai tare ochii.
Iar imaginea acestui om îl urmărea până când, răsucindu-se pe canapea, îşi îngropa faţa în pielea acesteia.
CĂLĂTORIA LA MAMA
Dintr-o dată, la masa de prânz, lui K. îi veni în minte să-şi viziteze mama.
Primăvara era pe sfârşite şi, o dată cu ea, se încheia al treilea an de când nu-şi mai văzuse mama. Îl rugase atunci să-i facă o vizită de ziua lui de naştere; în ciuda unor impedimente el cedase acestei rugăminţi şi chiar îi promisese mamei că aveau să petreacă împreună fiecare aniversare.
Deja de două ori nu-şi ţinuse promisiunea. Dar acum nu mai voia să-şi aştepte aniversarea, deşi până atunci nu mai erau decât paisprezece zile; voia să plece imediat.
Îşi spuse, ce-i drept, că nu exista niciun motiv special să plece tocmai acum; dimpotrivă, veştile care-i parveneau regulat, la fiecare două luni, de la vărul său care se ocupa cu negustoria în orăşelul acela şi administra banii pe care K. îi trimitea pentru mama sa, veştile deci erau mai liniştitoare ca oricând. Ce-i drept, pe mama o lăsase lumina ochilor, dar după consultul medicilor, K. se aştepta de ani de zile la acest lucru.
În schimb, starea ei generală se ameliorase, diversele neajunsuri ale bătrâneţii în loc să se amplifice se diminuaseră sau, oricum, ea le acuza mai puţin. După opinia vărului, acest fenomen era determinat, poate, de faptul că devenise peste măsură de evlavioasă în ultimii ani - încă de la ultima vizită K. remarcase, aproape cu dezgust, uşoare semne în acest sens. Într-o scrisoare vărul înfăţişase foarte plastic cum bătrâna, care mai înainte de-abia se târa, păşea acum fără probleme la braţul lui când o însoţea duminica la biserică.
În plus, asemenea veşti erau demne de crezare, căci în mod obişnuit vărul lui era fricos, iar în scrisorile sale avea tendinţa să exagereze mai curând răul decât binele.
Dar oricum ar fi fost, K. se hotărâse acum să plece; printre alte lucruri neplăcute constatase mai nou că avea o anumită sensibilitate, o înclinaţie aproape fără temei de a ceda propriilor dorinţe. Ei bine, în cazul de faţă, acest defect slujea măcar unui scop nobil!
Se duse la fereastră să-şi adune puţin gândurile şi ceru ca masa să fie strânsă de îndată. Apoi îl trimise pe servitor la doamna Grubach s-o anunţe că domnul procurist pleacă şi să-i aducă apoi valijoara în care doamna Grubach pusese ce credea de cuviinţă.
Apoi îi dădu domnului Kuhne câteva însărcinări de afaceri pentru perioada în care va fi absent, dar de data aceasta îl necăji doar vag faptul că domnul Kuhne primi însărcinările cu o impoliteţe care devenise deja obicei, întorcându-şi lateral faţa, ca şi cum ar şti foarte precis ce avea de făcut şi ar suporta această comunicare a sarcinilor numai ca pe o ceremonie.
În fine, K. se duse la director. Când îi solicită acestuia un concediu de două zile întrucât trebuia să meargă la mama sa, directorul îl întrebă fireşte dacă mama îi era cumva bolnavă.
- Nu, spuse K. fără altă explicaţie.
Stătea în picioare în mijlocul camerei, cu mâinile la spate. Se gândi încruntându-se: Nu se grăbise oare cu pregătirile pentru călătorie? Nu era mai bine să rămână aici? Ce căuta acolo? Pleca oare din sentimentalism? Poate din sentimentalism rata aici ceva important, ocazia unei intervenţii care s-ar putea produce şi acum, în fiecare zi, în fiecare ceas, după ce procesul stagnase aparent săptămâni de-a rândul şi aproape că nicio înştiinţare certă nu ajunsese până la K.?
În plus, n-ar mai speria-o nici pe bătrână, lucru pe care fireşte că nu intenţiona să-l facă, dar care se putea întâmpla foarte uşor, împotriva voinţei lui, căci acum multe se întâmplau împotriva voinţei lui. Iar mama nici nu-şi exprimase dorinţa să-l vadă.
Înainte vreme se repetaseră regulat în scrisorile vărului chemările insistente ale mamei; acum, şi chiar de mai mult timp încoace, nici vorbă despre aşa ceva. Aşadar, nu din cauza mamei pleca; acest lucru era clar.
Dacă pleca însă cu vreo speranţă în ceea ce-l privea, era complet nebun, iar acolo, în disperarea finală îşi va primi răsplata nebuniei. Dar ca şi cum toate îndoielile acestea n-ar fi fost ale lui, ci ca şi cum alţii ar fi căutat să i le vâre în cap, rămase, dezmeticindu-se doar aparent, la decizia de a pleca.
În timpul acesta directorul se aplecase peste un ziar în mod întâmplător sau, ceea ce era mai probabil, dintr-o consideraţie deosebită faţă de K.; acum abia, directorul îşi ridică privirea şi, sculându-se în picioare, îi întinse mâna; la urmă, fără a mai pune vreo întrebare, îi ură drum bun.
Mergând de colo-colo, K. îl mai aşteptă în birou pe servitor, îl respinse aproape mut pe directorul-adjunct care intră de mai multe ori să se intereseze de motivul călătoriei lui K., şi când primi în sfârşit valijoara, se grăbi imediat să coboare la trăsura deja reţinută.
Nu terminase de coborât când, în ultimul moment, apăru în capătul de sus al scărilor funcţionarul Kullich ţinând în mână o scrisoare începută, pentru care voia evident să obţină de la K. o indicaţie. K. îi făcu un semn de refuz cu mâna, dar tont cum era, acest om blond cu capul mare nu înţelese refuzul şi goni după K., fluturând hârtia şi executând nişte sărituri care i-ar fi putut fi fatale.
K. era atât de exasperat încât, atunci când Kullich îl ajunse din urmă pe scara exterioară, îi luă scrisoarea din mână şi o făcu bucăţi. Apoi, când K. se răsuci în trăsură, îl văzu pe Kullich, care probabil că nu-şi înţelegea deloc greşeala, stând în acelaşi loc şi privind în urma trăsurii, în vreme ce lângă el portarul îşi trase chipiul peste ochi.
Aşadar, K era totuşi unul dintre cei mai înalţi funcţionari ai băncii; dacă el ar tăgădui acest lucru, portarul l-ar contrazice. Iar mama, în ciuda tuturor evenimentelor, îl considera chiar directorul băncii şi îşi păstra convingerea aceasta de ani de zile.
După părerea ei, K. nu se putea prăbuşi, oricâte prejudicii i se aduseseră prestigiului său. Poate era un semn bun în faptul că tocmai înaintea plecării se convinsese că mai era în stare să smulgă o scrisoare din mâna unui funcţionar care avea chiar legături cu tribunalul şi apoi să rupă scrisoarea fără nicio scuză.
Numai ceea ce i-ar fi făcut cea mai mare plăcere nu putuse să facă: să-i dea lui Kullich doi pumni zdraveni în obrajii rotunzi şi palizi.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu