Procesul, Franz Kafka

...................................................................
                                  3-5

               Pentru moment, n-avea de ce să fie prea îngrijorat. 

    Izbutise într-un timp relativ scurt şi fără să-şi cruţe eforturile să ocupe un post însemnat la bancă; ştiuse să se menţină în postul acesta înconjurat de stima tuturor, şi acum nu trebuia, deci, decât să-i consacre procesului o parte din calităţile care îi înlesniseră ascensiunea; şi atunci, fără doar şi poate că totul avea să se termine cu bine; dacă voia să ajungă la ţintă era mai ales necesar să elimine apriori orice idee de culpabilitate. 

    Nu exista delict, procesul nu era altceva decât o mare afacere aidoma afacerilor pe care le tratase adeseori în mod avantajos pentru bancă, o afacere în cadrul căreia, ca de obicei, te pândeau diferite primejdii ce trebuiau parate. Prin urmare, nu-i era îngăduit să-şi fixeze mintea la ideea că s-ar putea să aibă vreo vină, ci trebuia să se gândească numai la propriul său interes. 

   În privinţa aceasta era necesar să-i retragă avocatului dreptul de a-l reprezenta şi, cu cât ar fi făcut-o mai curând, poate chiar în seara aceea, cu atât ar fi fost mai bine; faptul în sine ar fi constituit poate, după cum spunea avocatul, un lucru nemaiauzit şi-un gest extrem de jignitor, dar K. nu putea admite ca eforturile pentru proces să i se ciocnească de obstacole provenite de la propriul său apărător. 

    Odată descotorosit de avocat, trebuia să depună urgent întâmpinarea şi să insiste hotărât, chiar zilnic dacă putea, să fie luată în considerare. Pentru asta, fireşte, n-o să fie deloc suficient să se aşeze lângă ceilalţi inculpaţi, pe gang, şi să-şi pună pălăria pe bancă; va trebui să-i sâcâie zilnic pe funcţionari, să-i asedieze cu ajutorul femeilor sau al altor persoane, să-i constrângă să se aşeze la birou şi să-i studieze întâmpinarea, în loc să se uite în gang printre gratiile de lemn. N-avea dreptul să-şi cruţe nicio clipă eforturile, totul trebuia organizat şi supravegheat perfect. 

    Trebuia ca justiţia să întâlnească odată un inculpat care ştia să se folosească de drepturile lui.
    Dar deși K.  avea destulă încredere în sine pentru îndeplinirea acestui program, dificultăţile întocmirii primei întâmpinări îl copleşeau.
    Cu o săptămână înainte mai roşea încă la gândul că ar putea fi obligat într-o bună zi să scrie cu mâna lui documentul, dar că o să-i mai fie şi greu să-l redacteze, nu se gândise niciodată. Îşi amintea că într-o dimineaţă, când avea enorm de lucru, lăsase totul baltă şi, pe neaşteptate, îşi luase blocnotesul ca să încerce schiţarea planului unei întâmpinări destinate greoiului său avocat, şi că exact în clipa aceea uşa se deschisese şi directorul-adjunct intrase în biroul lui, râzând cu hohote.
    Râsul acesta fusese cât se poate de penibil pentru K., deşi, fireşte, n-avea nicio legătură cu întâmpinarea despre care directorul-adjunct habar n-avea, ci se datora unei anecdote despre bursă, auzită tocmai atunci. Ca să facă înţeleasă gluma fusese nevoie de-un desen şi directorul-adjunct, aplecându-se peste masa de lucru a lui K. şi luându-i creionul din mână, executase desenul pe hârtia pregătită pentru întâmpinare.
    Astăzi, K. nu mai simţea nici pic de ruşine; întâmpinarea trebuia făcută.
    Dacă n-o izbuti să găsească timp la birou pentru ea, ceea ce părea foarte probabil, o s-o redacteze acasă, noaptea. Iar dacă nici nopţile n-au să-i fie de ajuns, o să ceară un concediu. Esenţial era să evite jumătăţile de măsură, căci metoda aceasta e cea mai rea, nu numai în afaceri, ci totdeauna şi pretutindeni.
    Întâmpinarea constituia, nici vorbă, o muncă aproape interminabilă. Chiar dacă ai fi fost cât se poate de optimist, tot ţi-ai fi dat lesne seama că o să-ţi fie cu neputinţă s-o duci vreodată la capăt. Nu din lene sau din neîncredere (asemenea motive puteau să-l împiedice doar pe maestrul Huld), ci pentru că, ignorând cu totul natura delictului şi a tuturor complicaţiilor posibile, trebuia să-ți recapitulezi întreaga viaţă, până la cele mai mici amănunte, şi s-o expui cu toate colţişoarele ei, s-o discuţi sub toate aspectele. Iar pe deasupra, cât de jalnică era o asemenea muncă!
    Poate ar fi fost bună pentru mintea senilă a unui pensionar, căruia să-i ajute să-şi treacă zilele prea lungi. Dar acum, când K. avea nevoie să-şi adune toate forţele cerebrale pentru muncă, acum, când fiecare oră trecea prea repede - căci era în plină ascensiune şi începuse să reprezinte un pericol pentru directorul-adjunct - acum, când voia să se bucure, ca orice tânăr, de serile şi de nopţile prea scurte, tocmai acum trebuia să înceapă redactarea întâmpinării!
    K. începu să se tânguie, în gând.
    Şi ca să pună capăt frământărilor, apăsă fără să-şi dea seama pe butonul soneriei electrice instalată în anticameră. Când făcu gestul acesta, dădu cu ochii de pendulă. Era ora unsprezece: pierduse deci două ore, un timp enorm de preţios, gândindu-se şi visând, iar acum fireşte că se simţea mai obosit decât înainte.
    Dar, la urma urmei, nu-şi pierduse timpul de pomană; în orele acestea luase hotărâri care puteau să-i fie foarte utile.
    Oamenii de serviciu îi aduseră, o dată cu corespondenţa, şi două cărţi de vizită ale unor domni care îl aşteptau de multă vreme pe K. Iar cei doi domni făceau parte dintre clienţii cei mai importanţi ai băncii, pe care K, n-ar fi trebuit în niciun caz să-i lase să aştepte.
    De ce picaseră într-un moment atât de nepotrivit? Şi de ce - asta păreau că întrebă şi ei, de dincolo de uşa închisă - de ce sârguinciosul K. risipea cele mai bune ore de muncă, ocupându-se de treburile lui personale?
    Istovit de grijile de până atunci şi plictisit dinainte de cele care aveau să urmeze, K. se ridică şi-l întâmpină pe primul vizitator.
    Noul venit era un omuleţ vioi, un industriaş pe care îl cunoştea bine. Se scuză că-l deranjează pe K. de la o muncă atât de importantă, iar K. se scuză, la rândul său, că-l lăsase să aştepte. Dar o făcu atât de distrat şi cu un ton atât de nepotrivit, încât industriaşul ar fi observat, fără doar şi poate, dacă n-ar fi fost prea absorbit de propriile lui probleme.
    Industriaşul începu să scoată de prin toate buzunarele hârtii cu calcule şi cu tabele şi le etala în faţa lui K. explicându-i câteva cifre; îndreptă apoi o mică greşeală de calcul care-i sărise în ochi în ciuda examinării rapide şi, amintindu-i lui K. o afacere similară încheiată cu el anul trecut, menţiona, în treacăt, că de data aceasta o altă bancă ţinea cu tot dinadinsul să se ocupe de ea, după care tăcu, vrând să afle părerea lui.
    Acesta urmărise la început cu mult interes cuvintele industriaşului; înţelesese importanţa afacerii şi ideea îi absorbise atenţia, dar din păcate pentru prea puţină vreme; curând, încetase să mai asculte şi începuse să dea pur şi simplu din cap la fiecare exclamaţie a celuilalt, apoi nu mai făcu nici gestul acesta, ci se mărgini să privească ţeasta cheală, aplecată peste hârtii, şi să se întrebe când o să-şi dea seama omul din faţa lui că vorbeşte în gol. De aceea, când industriaşul tăcu, K. rămase un timp convins că tăcerea aceasta n-avea alt rost decât să-i permită lui să-şi recunoască incapacitatea de-a asculta.
    Dar după privirea atentă a industriaşului - vizibil gata la orice răspuns - observă, cu regret, că trebuia să continue discuţia. K. îşi înclină deci fruntea, ca şi cum ar fi primit un ordin, şi începu să-şi plimbe agale creionul peste hârtii, oprindu-se din când în când ca să puncteze vreo cifră oarecare.
    Industriaşul încercă să-i ghicească obiecţiile; poate că cifrele nu erau exacte, poate că nu erau convingătoare, în orice caz acoperi hârtiile cu palma şi, apropiindu-se foarte mult de K., reîncepu expunerea generală a afacerii.
    - E dificil, spuse K. strâmbând din buze.
    Nemaiavând de ce să se agate, din moment ce hârtiile erau acum acoperite, se lăsă, istovit, să cadă în braţele fotoliului. Şi abia dacă ridică privirea când uşa direcţiei se deschise şi directorul-adjunct se ivi, nedesluşit, ca prin ceaţă.
    O clipă, K. îşi uită preocupările, cu gândul numai la rezultatul imediat al intervenţiei acestuia care îl uşura enorm, căci industriaşul, ridicându-se dintr-un salt, pornise grăbit în întâmpinarea directorului-adjunct. Temându-se ca directorul-adjunct să nu dispară aşa cum se ivise, K. ar fi dorit ca industriaşul să se grăbească de zece ori mai mult.
    Dar teama lui se dovedi a fi neîntemeiată, căci cei doi domni se întâlniră, îşi strânseră mâinile şi se apropiară împreună de biroul lui. Industriaşul se plânse de lipsa de interes a procuristului faţă de afacerea propusă şi arătă spre K.; acesta se adânci din nou în studierea hârtiilor, sub privirea directorului-adjunct. Când cei doi domni se plecară peste masa lui de lucru şi când industriaşul se porni să-i explice directorului-adjunct cât de interesante îi erau propunerile, lui K. i se păru că amândoi - şi-i vedea acum exagerat de mari - duc pe deasupra lui tratative privind propria-i persoană; de aceea, ridicând ochii prudent şi încercând cu încetul să vadă ce se petrece sus, luă la întâmplare una dintre hârtiile de pe birou, o puse pe latul palmei şi le-o întinse, ridicându-se domol şi fără grabă.
    Gestul nu corespundea nici unei necesităţi; K. se supunea pur şi simplu sentimentului că aşa va trebui să facă atunci când, în sfârşit, va termina marea întâmpinare care avea să-l dezvinovăţească total.
    Directorul-adjunct, atent la discuţie, abia dacă aruncă o privire distrată spre hârtie - ceea ce era important pentru K. n-avea mare importanţă pentru el - luă pur şi simplu hârtia din mâna lui K. şi spuse: „Mulţumesc, ştiu despre ce-i vorba”, şi o puse liniştit la locul ei, pe masă; amărât, K îl privi pieziş, dar directorul-adjunct nu observă nimic, sau, dacă observă, se simţi încurajat, căci râse de câteva ori cu hohote, îl puse în încurcătură pe industriaş printr-un răspuns subtil, apoi îl scoase imediat din încurcătură făcându-şi singur o nouă obiecţie, după care îşi invită clientul la el în birou ca să discute încheierea afacerii.
    - E un lucru deosebit de important, îi spuse el industriaşului, îmi dau perfect seama. Domnul procurist - şi chiar în momentul acela directorul-adjunct i se adresă tot numai industriaşului - domnul procurist va fi, desigur, încântat să-l scăpăm de grija aceasta, căci afacerea cere să fie gândită cu mintea limpede, iar el pare astăzi mai mult decât obosit; de altfel, îl şi aşteaptă în anticameră câteva persoane, cam de multă vreme.
    K. mai avu suficientă prezenţă de spirit să-şi întoarcă faţa de la directorul-adjunct şi să nu-i adreseze decât industriaşului un zâmbet destul de amabil, deşi îngheţat; altceva nu mai făcu, ci rămase aplecat înainte, cu amândouă mâinile sprijinite de birou, ca un funcţionar la masa de luau, şi-i privi pe cei doi domni care luară hârtiile de sub ochii lui, continuând să vorbească şi dispărând în biroul direcţiei.
    La uşă, industriaşul se mai întoarse o dată şi-i spuse că nu-şi ia încă rămas bun fiindcă avea de gând să revină ca să-l informeze pe domnul procurist despre rezultatele negocierii. De altfel, adăugă el, avea să-i facă o mică comunicare.
    K. rămase, în sfârşit, singur; nu-i trecu nicio clipă prin minte să primească alţi clienţi şi nu se gândi decât vag la şansa de care profita: cei de afară credeau că el mai discută încă cu industriaşul, şi nimeni, nici chiar omul de serviciu, n-avea să-şi permită să intre.
    K. se îndreptă spre fereastră, se aşeză pe pervaz, ţinându-se cu mâna de-un ivăr, şi privi piaţa. Zăpada continua să cadă, cerul nu se înseninase deloc.
    Şezu aşa multă vreme, fără să ştie exact ce-l neliniştea; nu se întorcea decât din când în când, cu o uşoară teamă, spre aşa vestibulului, atunci când i se părea că aude vreun zgomot. Dar, cum nu intră nimeni, se calmă, se duse la lavabou, se spălă cu apă rece şi reveni din nou la fereastră, cu capul ceva mai limpede.
    Hotărârea pe care o luase, de-a se apăra singur, i se părea mult mai grea decât îşi închipuise la început. Atâta vreme cât lepădase grija apărării pe spinarea avocatului, nu se simţise, de fapt, decât foarte puţin atins de proces; îl privise de la distanţă, fără contact direct; avusese timp suficient să-i examineze în voie desfăşurarea sau să se dezintereseze de el. Dar acum, când îşi asumase el însuşi sarcina de-a se apăra, trebuia să se expună singur la toate loviturile tribunalului, cel puţin provizoriu.
    Rezultatul urma să fie, mai apoi, liberarea totală şi definitivă; până atunci însă trebuia să facă faţă unei primejdii cu mult mai mari decât cele de până acum. Dacă nu crezuse că va fi aşa, întâlnirea de astăzi cu industriaşul şi cu directorul-adjunct putea să-i dovedească din plin contrariul. Şi el, cum se purtase, buimăcit numai la gândul că luase hotărârea de-a se apăra singur! Ce-o să mai fie? Ce viitor îşi pregătea? O să găsească oare calea cea bună, calea care să-l scoată la liman, în ciuda tuturor obstacolelor? O apărare atentă şi minuţioasă- altfel, nici n-ar fi avut sens - n-o să-i ceară neapărat să renunţe la orice fel de activitate? O să poată face faţă? Iar banca în cel fel o să reacţioneze? Nu era vorba numai de întâmpinarea pentru care un concediu poate că i-ar fi ajuns, deşi o cerere de concediu i se părea riscantă în momentul de faţă; era vorba de-un întreg proces, cu o durată imposibil de prevăzut. Ce piedică, ivită pe neaşteptate, în cariera lui K.!
    Şi trebuia să lucreze pentru bancă! Îşi privi biroul. Să primească acum clienţi şi să discute cu ei? În timp ce procesul lui continua, în timp ce, sus, în pod, funcţionarii tribunalului rămâneau aplecaţi peste dosarul procesului, el trebuia să aibă grijă de afacerile băncii! Nu era asta oare un fel de tortură aprobată de tribunal, ca un adaos la proces? Şi-o să ţină cineva seama, la bancă, de situaţia lui specială, atunci când îi va aprecia munca? Nimeni! Niciodată! Procesul lui era mai mult sau mai puţin cunoscut aici. Dar de cine? Şi în ce măsură?
    Existau speranţe ca directorul-adjunct să nu fi aflat încă nimic; altminteri, să fi văzut numai cum l-ar fi folosit împotriva lui K.! Fără pic de omenie sau de colegialitate.
    Dar directorul? Sigur, avea intenţii bune faţă de K.; dacă zvonul despre proces ar fi ajuns până la el, probabil că ar fi încercat să-i uşureze munca, atât cât i-ar fi fost posibil, dar nici vorbă că până la urmă n-ar fi răzbit; căci acum când contragreutatea reprezentată de K. începea să slăbească, directorul se afla din ce în ce mai mult sub influenţa directorului-adjunct, care exploata în profitul lui starea precară a sănătăţii conducătorului băncii. Ce putea deci să spere K.?
    Rumegându-şi astfel gândurile, poate că nu făcea decât să-şi slăbească puterea de rezistenţă; dar era cât se poate de necesar să nu se amăgească singur şi să vadă lucrurile cât mai clar cu putinţă.
    Fără niciun motiv special, ci pur şi simplu ca să mai zăbovească puţin înainte de-a începe lucrul, K. încercă să deschidă fereastra. Ivărul se lăsă greu şi trebui să-l apuce cu amândouă mâinile.
    De afară năvăli vălul de ceaţă amestecată cu fum şi răspândi în cameră un uşor miros de ars. Câţiva fulgi de zăpadă intrară şi ei, împinşi de vânt.
    - Urâtă toamnă! spuse, în spatele lui K., industriaşul care intrase neobservat, întorcându-se de la directorul-adjunct.
    K. aprobă clătinând din cap şi privi neliniştit servieta din care industriaşul se pregătea să-şi scoată hârtiile ca să-i comunice rezultatul negocierilor cu directorul-adjunct. Dar industriaşul, care-i urmărise privirea, izbi cu palma în servietă şi spuse, fără s-o deschidă:
    - Vreţi să ştiţi rezultatele? Am contractul gata sau aproape gata. Directorul dumneavoastră adjunct e un om încântător. Numai că nu-i bine să te încrezi prea mult în el.
    Şi începu să râdă, strângându-i mâna lui K., vrând să-l facă şi pe el să râdă.
    Dar K. găsi acum suspect faptul că nu voia să-i arate hârtiile; iar în observaţia industriaşului nu i se păru nimic de râs.
    - Domnule procurist, îi spuse acesta, cu siguranţă că suferiţi din pricina vremii. Astăzi păreţi cam prost dispus.
    - Da, spuse K. ducându-şi palmele la tâmple, am dureri de cap, necazuri familiale.
    - Exact, spuse industriaşul care era un om nerăbdător şi nu izbutea să asculte niciodată o frază până la capăt. Fiecare om îşi are de purtat crucea...
    Fără să-şi dea seama, K. făcu un pas spre uşă ca şi cum ar fi vrut să-şi conducă vizitatorul, dar acesta continuă să-i vorbească:
    - Aş mai avea ceva de spus, domnule procurist. Tare mă tem să nu vă necăjesc vorbindu-vă despre asta tocmai astăzi, dar am mai trecut de două ori pe aici în ultima vreme şi am uitat de fiecare dată. Iar dacă mai amân, cine ştie dacă o să mai aibă rost să vă spun vreodată. Şi poate ar fi păcat căci, la urma urmei, comunicarea mea s-ar putea să aibă oarecare valoare.
    Până să apuce K. să-i răspundă, industriaşul se apropie de el cât putu mai mult, îl lovi cu latul degetului peste piept şi-l întrebă încet:
    - Aveţi un proces, nu-i aşa?
    K. se dădu înapoi strigând:
   - Asta v-a spus-o directorul-adjunct!
    - Da de unde! răspunse industriaşul. Cum ar putea directorul-adjunct să afle?
    - Dar dumneavoastră? întrebă K., mai stăpân pe sine.
    - Mie  mi se mai întâmplă să aflu, ici-colo, câte ceva de la tribunal, spuse industriaşul. Tocmai în legătură cu asta aş vrea să vă spun câteva cuvinte.
    - Atâţia oameni au legătură cu tribunalul! spuse K. plecându-şi fruntea.
    Şi îl conduse pe industriaş spre birou. După ce se aşezară ca mai înainte, industriaşul începu:
    - Din păcate, ceea ce am să vă comunic poate că nu e prea important. Dar în asemenea chestiuni, nimic nu trebuie neglijat. Şi apoi, ţineam şi eu să vă fac un serviciu, oricit de neînsemnat ar fi el. Nu ne-am înţeles oare noi doi totdeauna în afaceri? Ei bine...
    K. vru atunci să-şi ceară scuze pentru felul în care se purtase, dar industriaşul, neadmiţând nicio întrerupere, îşi săltă servieta sub braţ ca să arate că era grăbit şi continuă:
    - Am auzit vorbindu-se despre procesul dumneavoastră de la un oarecare Titorelli. Un pictor. Titorelli e pseudonimul lui, habar n-am cum îl cheamă în realitate. Dar de ani de zile vine din când în când să mă vadă la birou şi-mi aduce nişte mici tablouri - e aproape cerşetor - şi-i dau totdeauna un fel de pomană. Altminteri, tablourile sunt drăguţe, câmpii, peisaje, în sfârşit, vă închipuiţi cum. Târgul ăsta, cu care ne obişnuisem amândoi, mergea totdeauna cât se poate de bine; până la urmă însă, pictorul a început să mă viziteze cam prea des şi i-am spus-o. Aşa am început să discutăm ; eram curios să ştiu cum poate trăi numai din pictură, şi-atunci am aflat, spre marea mea mirare, că se întreţine mai ales din portrete. Mi-a spus că lucrează pentru tribunal. L-am întrebat pentru care. Şi atunci a început să vorbească despre lucrurile acestea. Dumneavoastră sunteţi mai în măsură decât oricine să vă daţi seama cât m-au uimit povestirile lui. De-atunci aflu mereu, la fiecare vizită de-a lui, noutăţi de la tribunal şi încet, încet, am căpătat o oarecare experienţă în privinţa aceasta. La drept vorbind Titorelli e cam palavragiu şi de multe ori trebuie să-i închid gura nu numai fiindcă e mincinos, ci mai ales pentru că un om de afaceri ca mine, care abia poate să-şi ducă povara propriilor lui griji, n-are timp să se ocupe şi de poveştile altora. Dar să lăsăm asta. Mi-am spus că Titorelli v-ar putea fi de folos; cunoaşte mulţi judecători şi cu toate că el, personal, nu poate avea mare influenţă, v-ar putea sfătui asupra modului cel mai sigur de-a ajunge la unii magistraţi cu influenţă. Şi chiar dacă sfaturile lui n-ar fi hotărâtoare, părerea mea este că dumneavoastră tot aţi putea trage mari foloase din ele. Căci sunteţi aproape avocat. Eu totdeauna am spus: domnul procurist K. e aproape avocat. Zău, nu-mi fac deloc griji în privinţa procesului dumneavoastră. Vreţi să vă duceţi la Titorelli? Recomandarea mea o să-l decidă să facă tot ce-i va sta în putinţă. Cred că ar trebui, într-adevăr, să vă duceţi. Nu neapărat astăzi; când doriţi, ocazional. De altfel, faptul că vă sfătuiesc eu nu vă obligă deloc să vă duceţi la pictor. Dacă socotiţi că e mai cuminte să vă lipsiţi de el, fireşte că e mai bine să-l lăsaţi încolo. Poate că v-aţi şi trasat un plan precis, pe care Titorelli ar putea să-l strice. În cazul acesta, nu vă duceţi la el, vă rog. De altfel, trebuie să-ţi învingi sila ca să-i ceri sfaturi unei asemenea pramatii. În fine, faceţi cum doriţi. Iată o scrisoare de recomandare şi adresa pictorului.
    Dezamăgit, K. luă scrisoarea şi o vârî în buzunar. Avantajul pe care i l-ar fi putut aduce recomandarea însemna, în cel mai fericit caz, o nimica toată pe lângă plictiseala pricinuită de faptul că industriaşul aflase despre proces şi că pictorul putea oricând să răspândească zvonul. De aceea, abia dacă izbuti să-şi învingă sila şi să-i mulţumească, prin câteva cuvinte, industriaşului care se şi îndrepta spre uşă.
    - Am să mă duc, spuse el pe când îşi lua, la uşă, rămas bun de la industriaş, sau am să-i scriu să treacă pe la birou să mă vadă, căci sunt prea ocupat în momentul de faţă.
    - Ştiam că veţi găsi soluţia cea mai bună, spuse industriaşul. La drept vorbind, credeam că aţi prefera să evitaţi venirea la bancă a unor oameni de teapa lui Titorelli şi discuţiile cu ei, aici, despre proces. Şi să ştiţi că nu e niciodată bine să laşi scrisori în mâinile unor asemenea personaje. Dar cu siguranţă că aţi cântărit totul şi ştiţi mai bine ce trebuie să faceţi.
    K. dădu din cap şi-l conduse pe industriaş până în antecameră. Dar, deşi părea liniştit, începuse să se teamă. De fapt, nu spusese că o să-i scrie lui Titorelli decât ca să-i arate industriaşului că-i aprecia recomandarea si că ţinea să se gândească pe loc la posibilitatea de a-l întâlni pe pictor; dar, dacă i s-ar fi părut util ajutorul pictorului, n-ar fi şovăit să-i scrie imediat.
    Ca să-şi dea seama însă de primejdiile la care l-ar fi putut duce această scrisoare, fusese nevoie de remarca industriaşului. Trebuia deci să aibă atât de puţină încredere în propria lui putere de judecată? Dacă era posibil să invite cu bună ştiinţă la bancă un individ dubios şi să-i vorbească despre proces, la doi paşi de uşa directorului-adjunct, nu era posibil, ba chiar foarte probabil, să treacă şi pe lângă alte primejdii fără să bage de seamă şi să dea buzna în capcane invizibile?
    Doar nu se afla totdeauna lângă el câte cineva care să-l prevină. Şi tocmai acum, când voia să-şi adune toate puterile ca să intre în luptă, tocmai acum începuse, ca niciodată, să aibă îndoieli asupra propriei sale vigilenţe. Era necesar ca dificultăţile întâlnite în munca profesională să constituie piedici şi pentru proces? Nu mai înţelegea deloc cum de-i trecuse prin minte să-i scrie lui Titorelli şi să-l invite la bancă.
    K. mai clătina încă din cap când omul de serviciu se apropie de el ca să-i atragă atenţia asupra a trei domni care stăteau pe-o banchetă, în antecameră.
    Domnii aşteptau de mult să fie primiţi. Văzând că omul de serviciu vorbeşte cu K., se ridicară toţi trei, căutând fiecare prilejul să se strecoare primul. Fiindcă banca îi trata cu atâta nepăsare, făcându-i să-şi piardă vremea prin antecamere, nu mai voiau nici ei să ţină seama de nimic.
    - Domnule procurist! începu să strige unul dintre ei.
    Dar K. ceru servitorului să-i aducă paltonul şi le răspunse celor trei, pe când se îmbrăca:
   - Vă rog să mă iertaţi, domnilor, îmi pare foarte rău că nu vă pot primi în clipa de faţă. Vă cer mii de scuze, dar am de rezolvat nişte treburi foarte urgente şi sunt nevoit să plec chiar acum în oraş. Aţi văzut singuri cât am fost reţinut. Vreţi să fiţi amabili şi să reveniţi mâine sau în altă zi? Dacă nu cumva preferaţi să aranjăm telefonic treburile. Dacă doriţi, puteţi să-mi spuneţi şi acum, în două cuvinte, despre ce e vorba şi-am să vă trimit prin poştă răspunsurile amănunţite . Fireşte, cel mai bine ar fi să treceţi iar pe aici.
    Propunerile lui K. provocară atâta uimire în rândurile domnilor care aflau că aşteptaseră degeaba, încât aceştia se uitară unul la altul fără să poată scoate o vorbă.
    - Atunci suntem de acord, nu-i aşa? întrebă K. întorcându-se spre omul de serviciu care îi aducea pălăria.
    Prin uşa deschisă a biroului se vedea zăpada care cădea tot mai din belşug.
    De aceea K. îşi ridică gulerul paltonului şi-şi încheie nasturele de sub bărbie.
    Tocmai atunci, directorul-adjunct ieşi din camera vecină, privi zâmbind cum K., îmbrăcat în palton, discuta cu domnii din antecameră, şi-l întrebă:
    - Plecați acum, domnule procurist?
    - Da, spuse K. îndreptându-şi spinarea, afacerile mă cheamă în oraş.
    Dar directorul-adjunct se şi întoarse spre cei trei domni:
    - Şi dumnealor? întrebă el. Cred că vă aşteaptă de mult.
    - Ne-am şi înţeles, spuse K.
    Dar domnii păreau cu totul nesatisfăcuţi; îl încercuiră toţi trei pe K. şi-i spuseră că n-ar fi aşteptat atâtea ore dacă treburile lor n-ar fi fost urgente şi n-ar fi cerut să fie discutate imediat, pe îndelete şi între patru ochi.
    Directorul-adjunct îi ascultă o clipă, apoi îl privi pe K. Acesta rămăsese locului, ţinându-şi pălăria în mână şi ştergând-o din când în când, pe ici, pe colo, de praf.
    - Există o soluţie foarte simplă, domnii mei, spuse în cele din urmă directorul-adjunct. Dacă vă mulţumiţi cu mine, îmi iau bucuros sarcina de-a vă primi în locul domnului procurist. Toate acestea trebuiesc rezolvate imediat, fireşte. Suntem oameni de afaceri, ca şi dumneavoastră, şi ştim să preţuim timpul. Vreţi să poftiţi aici?
    Şi le deschise uşa care dădea în anticamera biroului său.
    Cum mai ştia directorul-adjunct să ia în primire tot ce se vedea silit să sacrifice K.! Dar nu sacrifica oare K. mai mult decât ar fi fost absolut necesar?
    În timp ce el se pregătea să alerge la un pictor necunoscut ca să satisfacă cerinţele unei Speranţe nesigure şi minime, după cum singur trebuia să recunoască, prestigiul lui suferea aici pagube ireparabile. Fără îndoială că ar fi făcut mai bine să-şi scoată paltonul şi să-i recâştige de partea lui măcar pe cei doi domni care pesemne mai aşteptau încă în odaia de alături.
    Şi K. poate ar fi încercat s-o facă dacă nu l-ar fi zărit, chiar în clipa aceea, pe directorul-adjunct care căuta ceva în clasor, ca şi cum ar fi umblat în hârtiile lui.
    Când K. se apropie iritat de uşă, directorul-adjunct îi strigă:
    - Ah! n-ai plecat încă!
    Şi întoarse spre K. o faţă ale cărei riduri păreau să arate nu vârsta, ci forţa. După care continuă imediat să scotocească printre hârtii.
    - Caut, explică el, copia unui contract care trebuie să se afle la dumneavoastră, după cum spune reprezentantul firmei. Vreţi să-mi daţi o mână de ajutor?
    K. făcu un pas, dar directorul-adjunct îi spuse:
    - Mulţumesc, am şi găsit-o.
    Şi se întoarse în biroul său, ducând un teanc de hârtii care conţineau nu numai copia contractului, dar şi multe alte acte.
    „Acum nu mă pot măsura cu ei, îşi spuse K., dar imediat ce voi termina cu necazurile personale o să fie primul care o să simtă de ce sunt în stare, şi încă amarnic de tot.”
    Oarecum calmat de gândul acesta, K. îi ceru omului de serviciu, care ţinea cam de multişor uşa deschisă pentru el, să-i comunice directorului, dacă va avea ocazia, că el ieşise în oraş pentru nişte afaceri, şi părăsi banca aproape fericit că se va putea ocupa un timp numai de treburile lui personale.
    Afară, luă o maşină şi porni imediat spre pictorul care locuia într-un cartier diametral opus celui în care se aflau birourile tribunalului. Cartierul acesta era şi mai sărăcăcios decât cel al tribunalului, cu case şi mai întunecoase, cu străzi pline de gunoaie care înnegreau zăpada topită. Poarta mare a casei în care locuia pictorul era deschisă numai pe jumătate; în zid se afla o spărtură; când se apropie K., din spărtură tâşni pe neaşteptate un lichid oribil, galben şi fumegând; lichidul puse pe fugă câțiva şobolani care se îndreptară spre canalul din apropiere.
    Lângă treapta de jos a scării plângea un ţânc, culcat cu burta la pământ; dar plânsetul lui abia dacă se auzea din pricina zgomotului asurzitor ieşit din atelierul de tinichigerie aflat pe cealaltă parte a gangului.
    Uşa atelierului era deschisă; înăuntru se puteau vedea trei lucrători grupaţi în semicerc în jurul nu se ştie cărui obiect pe care îl loveau cu ciocanele. O placă mare de tinichea, atârnată de perete, arunca o lumină palidă printre doi din cei trei tinichigii, luminându-le feţele şi şorţurile de lucru.
    K. privi doar în treacăt tabloul acesta; voia să termine cât mai repede cu putinţă, să schimbe câteva cuvinte cu pictorul, încercând să afle în ce măsură i-ar putea fi de folos, şi să se întoarcă imediat la bancă. Cel mai mic succes obţinut aici i-ar fi influenţat în bine întreaga muncă de la bancă din ziua aceea.
    La etajul trei se văzu nevoit să-şi încetinească pasul, începuse să gâfâie.
    Scara, ca şi etajele, era neobişnuit de înaltă, iar pictorul locuia sus de tot, într-o mansardă. Aerul era înăbuşitor; nu exista curte interioară, scara, strânsă de ambele părţi între ziduri, avea doar câteva lucarne minuscule, împrăştiate ici-colo, pe partea cea mai de sus a pereţilor.
    În clipa când K. se opri, câteva fetiţe ieşiră în goană prin uşa unui apartament şi începură să urce treptele, râzând.
   K. le urmă încet, ajunse din urmă o fetiţă care se împiedicase şi o întrebă, pe când celelalte continuau să urce în grup:
    - Stă în casa asta un pictor Titorelli?
    Fetiţa, o puştoaică de vreo treisprezece ani, niţeluş cocoşată, îl lovi uşurel cu cotul şi-l privi galeş, dintr-o parte. Nici vârsta fragedă şi nici infirmitatea nu putuseră s-o ferească de cea mai completă depravare. Acum nici nu zâmbea măcar, ci, gravă, îl examina pe K. privindu-l fix şi provocator.
    Făcându-se că nu-i observă purtarea, K. o întrebă din nou:
    - Îl cunoşti pe pictorul Titorelli?
    Fetiţa dădu din cap afirmativ, şi întrebă la rândul ei:
    - Ce treabă ai cu el?
    K. se gândi că n-ar fi rău să se informeze rapid despre Titorelli.
    - Vreau să-mi facă portretul.
    - Portretul? întrebă fetiţa deschizând gura cât putea mai mare şi lovindu-l pe K., uşor, peste mână, de parcă ar fi spus un lucru deosebit de surprinzător sau de stângaci; apoi îşi săltă cu amândouă mâinile fusta, şi aşa destul de scurtă, şi porni în goană după celelalte fetite, ale căror strigăte începuseră să se piardă în susul scării.
    Dar la primul cot al scării K. le regăsi pe toate. Fuseseră, fără îndoială, informate de cocoşată asupra intenţiei lui, şi-l aşteptau acolo, de-o parte şi de alta a scării, lipindu-se de pereţi, ca să-i facă loc să treacă printre ele, şi netezindu-şi cu palmele cutele şorţurilor. Feţele şi atitudinea lor exprimau un amestec de puerilitate şi depravare.
    Râzând, fetiţele se regrupară în jurul lui K. şi porniră după el. În fruntea lor mergea cocoşată, care luase comanda.
    Datorită ei, K. găsi îndată drumul cel bun; fără ea, ar fi urcat drept înainte; dar cocoşată îi atrase atenţia că trebuie să apuce pe-o scară laterală ca să ajungă la Titorelli.
    Scara aceasta, şi mai îngustă, foarte lungă şi aproape dreaptă, vizibilă în toată lungimea ei, se oprea direct la uşa pictorului. Uşa, relativ luminată, în contrast cu restul scării, primea lumina printr-o lucarnă strâmbă şi era făcută din scânduri nevopsite pe care se etala numele lui Titorelli, pictat în roşu cu latul pensulei. Nici n-apucase K. împreună cu alaiul lui să ajungă la mijlocul scării, când uşa se deschise şi un bărbat, îmbrăcat numai într-o cămaşă de noapte şi atras fără îndoială de tropăitul atâtor paşi, se ivi sus, la capătul scării.
    - Oh! strigă el dînd cu ochii de întreaga mulţime, şi dispăru imediat.
     Cocoşată cea mică bătu din palme de plăcere, iar celelalte fetiţe se îmbulziră în spatele lui K. silindu-l să înainteze mai repede. Fetiţele nu apucaseră încă să ajungă sus când pictorul deschise larg uşa şi-l invită pe K. să intre, cu o adâncă reverenţă. Apoi le făcu semn fetiţelor să plece şi nu lăsă pe nici una înăuntru, cu toate rugăminţile şi cu toate încercările lor de a pătrunde în cameră fără voie.
    Numai cocoşată cea mică reuşi să se strecoare înăuntru trecând pe sub braţul pe care Titorelli îl întinsese de-a curmezişul uşii, dar pictorul se repezi după ea, o prinse de fustă, o răsuci în jurul lui şi-o duse afară, lângă celelalte fetiţe, care nu îndrăzniseră, totuşi, să treacă peste prag în timpul scurtei lui absenţe.
    K. nu mai ştia ce să creadă despre scena aceasta: într-adevăr, părea că totul se petrece în modul cel mai amical din lume. Din prag, fetiţele ridicau bărbiile una în spatele alteia şi-i adresau pictorului tot felul de glume din care K. nu înţelegea nimic; Titorelli râdea şi el balansând-o în braţe pe mica cocoşată.
    Apoi închise uşa, se mai înclină o dată în faţa lui K., îi întinse mâna şi-i spuse:
    - Pictorul Titorelli.
    K. îi răspunse arătându-i uşa în dosul căreia fetiţele şuşoteau:
    - Pari foarte agreat în casă.
    - Ah, ştrengăriţele! spuse pictorul şi încercă zadarnic să-şi încheie la gât cămaşa de noapte.
    Altminteri, era şi desculţ şi nu apucase să-şi pună pe el decât o pereche de pantaloni largi din pânză gălbuie, prinşi la brâu cu un şiret, şi care i se bălăbăneau pe lângă călcâie, fiindu-i prea lungi.
    - Monştrii ăştia mici mă istovesc, continuă el renunţând să-şi încheie cămaşa de noapte al cărei ultim nasture se rupse tocmai atunci.
    Apoi căută un scaun şi-l invită pe K. să se aşeze.
    - Am făcut odată portretul uneia dintre ele- azi nici măcar nu e aici - şi de-atunci se ţin toate scai de mine. Când sunt acasă, nu intră decât dacă le dau voie; dar când nu sunt, atunci găseşti măcar una înăuntru. Şi-au făcut o cheie de la uşa mea şi şi-o împrumută una alteia; nu vă puteţi închipui ce pacoste e asta. Vin acasă, de exemplu, cu o doamnă căreia trebuie să-i fac portretul, descui uşa, şi-o găsesc acolo, lângă măsuţă, pe cocoşată care îşi vopseşte buzele cu pensula, în timp ce fraţii şi surorile ei mai mici, pe care îi are în grijă, se zbenguiesc prin cameră şi fac murdărie prin toate colţurile. Sau se mai întâmplă, ca ieri seară, să mă întorc târziu acasă - iată motivul pentru care, ţinând seama şi de starea sănătăţii mele e atâta dezordine aici, şi vă rog să mă scuzaţi - ieri seară, deci, mă întorc târziu acasă şi mă vâr în aşternut, când simt că mă ciupeşte cineva de picior; mă uit sub pat şi scot de-acolo pe una dintre fetiţele astea. De ce m-or fi hărţuind atâta, habar n-am; aţi putut observa că eu nu caut să le atrag. Fireşte că mă deranjează şi în muncă. Dacă nu mi-ar fi fost pus la dispoziţie gratuit atelierul acesta, m-aş fi mutat de mult.
    Exact în clipa aceea, de după uşă se auzi un glăscior suav care întrebă cu teamă:
    - Titorelli, putem intra?
   - Nu, răspunse pictorul.
    - Şi nici eu singură n-am voie? întrebă din nou glăsciorul.
    - Nici tu, spuse pictorul.
    Și se duse să  încuie uşa cu cheia.
    Între timp, K. examina încăperea; nu i-ar fi venit niciodată ideea că odăiţa aceasta sărăcăcioasă ar putea fi numită atelier; n-ai fi putut face acolo nici măcar doi paşi, în lung sau în lat. Totul era din lemn, pereţii, podelele, tavanul.  Fire subţiri de lumină străbăteau prin crăpăturile dintre scânduri. În faţa lui K., la perete, se afla patul, încărcat cu cearşafuri, perne şi cuverturi de culori diferite.
    În mijlocul odăiţei, pe un şevalet, se afla un tablou acoperit cu o cămaşă ale cărei mâneci atârnau până la podea. În spatele lui K. era o fereastră, dar din pricina ceșii nu se putea vedea decât până la acoperişul casei vecine, plin de zăpadă.
    Scrâşnetul cheii în broască îi aminti lui K. intenţia de a nu rămâne mult la pictor; de aceea, scoţând din buzunar biletul industriaşului, i-l întinse lui Titorelli şi-i spuse:
    - V-am aflat adresa de la domnul acesta pe care îl cunoaşteţi şi după al cărui sfat am venit să vă văd.
    Pictorul citi scrisoarea în grabă şi o aruncă pe pat. Dacă industriaşul n-ar fi afirmat cu atâta siguranţă că-l cunoştea pe Titorelli şi n-ar fi vorbit despre el ca despre un nenorocit, silit să trăiască din pomeni, ai fi putut crede într-adevăr că Titorelli nu-l cunoştea deloc sau cel puţin că nu-şi aducea aminte de el. Şi, ca o culme, pictorul întrebă:
    - Doriţi să cumpăraţi tablouri sau să vă fac portretul?
    K. îl privi mirat. Oare ce scria în bilet? Fireşte, îşi închipuise că industriaşul îi explica lui Titorelli că el venea pentru proces. Aşadar, prea se grăbise să vină aici şi nu chibzuise înainte de-a porni. Dar trebuia să-i răspundă pictorului şi, aruncând o privire spre şevalet, îl întrebă:
    - Aţi început un nou tablou?
    - Da, spuse pictorul aruncând peste scrisoare, pe pat, şi cămaşa care acoperea şevaletul. E un portret. E o lucrare bună, dar n-am terminat-o încă.
    Soarta părea că-l favorizează pe K.; n-ar fi putut găsi ocazia mai favorabilă să vorbească despre tribunal, căci portretul era al unui judecător. De altfel, tabloul semăna grozav cu cel pe care K. îl văzuse în cabinetul maestrului Huld.
    Fără îndoială, aici era vorba de-un cu totul alt judecător (un bărbat gras, cu o barbă neagră, stufoasă, care-i înghiţea obrajii), de asemenea, în timp ce tabloul avocatului era o pictură în ulei, cel de aici nu era decât o schiţă făcută din câteva trăsături. Dar restul era asemănător: şi aici judecătorul părea gata să se ridice ameninţător de pe jilţul căruia îi şi apucase braţele. K. era cât pe-aci să spună: „E un judecător!” dar se stăpâni o clipă şi se apropie de tablou ca şi cum ar fi voit să-l studieze amănunţit.
    Spătarul jilţului era împodobit cu silueta unui mare personaj alegoric al cărui sens nu şi-l putea explica. De aceea îl întrebă pe Titorelli. Pictorul îi răspunse că personajul mai trebuia finisat, se duse să ia o cretă colorată de pe măsuţă şi sublinie cu ea, destul de uşor, marginile siluetei, fără ca prin aceasta s-o facă mai explicită pentru K.
    - E justiţia, spuse el apoi.
    - Într-adevăr, acum încep s-o recunosc, răspunse K. Iată legătura de la ochi şi iată şi cumpăna. Dar parcă ar avea aripi la călcâie şi-ar alerga.
    - Exact, spuse pictorul. E o comandă pe care a trebuit s-o execut aşa: mi s-a cerut să înfăţişez în acelaşi timp şi Justiţia şi Victoria.
   - E o alianţă dificilă, spuse K. zâmbind. Justiţia trebuie să stea nemişcată, altfel cumpăna oscilează şi nu mai poate cântări drept.
    - Am făcut-o cum a cerut clientul, spuse pictorul.
   - Fireşte, spuse K. ţinând să nu jignească pe nimeni. Aţi pictat alegoria aşa cum e reprezentată ea de obicei, stând pe jilţul ei adevărat.
    - Nu, spuse pictorul, n-am văzut niciodată nici alegoria şi nici jilţul, am pictat din imaginaţie, dar după unele indicaţii.
    - Cum? întrebă K. prefăcându-se dinadins că nu înţelege. Nu e, totuşi, un judecător cel care stă pe jilţul acesta?
    - Ba da, spuse pictorul, dar nu e unul dintre cei mari şi n-a stat niciodată pe-un asemenea jilţ.
   - Şi vrea să fie pictat într-o atitudine atât de solemnă? Are ţinuta unui preşedinte de tribunal.
    - Da, domnii aceştia sunt destul de vanitoşi, spuse pictorul. Dar au aprobare de sus ca să fie pictaţi aşa. Fiecăruia i se prescrie exact cum are dreptul să fie pictat. Din păcate, tabloul de faţă nu permite observarea detaliilor costumului şi nici a podoabelor jilţului. Pastelul nu prea se potriveşte genului acestuia.
    - Adevărat, spuse K., mi se pare curios că aţi folosit pastelul.
    - Aşa mi-a cerut judecătorul, spuse pictorul. E destinat unei doamne.
    Examinarea tabloului părea că-i deschisese pofta de lucru ; Titorelli îşi suflecă deci mânecile și luă câteva creioane, iar K. văzu formându-se în jurul capului judecătorului, sub vârfurile tremurătoare ale creioanelor, o umbră roşcată, a cărei aureolă se pierdea spre marginea tabloului. Încetul cu încetul, jocul acesta de umbre înconjura capul cu un fel de cunună sau de podoabă de mare distincţie. În schimb, cu o slabă diferenţă de ton, totul rămase luminos în jurul imaginii alegorice; din pricina aceasta ea căpătă un relief deosebit, dar nu prea mai semăna nici cu zeiţa Justiţiei, nici cu zeiţa Victoriei; acum semăna perfect cu zeiţa Vânătorii.
    Munca pictorului îl atrăgea pe K. mai mult decât ar fi dorit; până la urmă îşi reproşa faptul că zăbovise atâta fără să întreprindă nimic în legătură cu propria lui afacere.
    - Cum se numeşte judecătorul? întrebă el pe neaşteptate.
    - N-am voie să spun, răspunse pictorul.
    Aplecat cu totul peste tablou, Titorelli îşi neglija în mod vizibil oaspetele pe care la început îl primise atât de respectuos.
    K. îi luă purtarea drept o toană şi se necăji din cauza timpului pierdut.
    - Sunteţi, desigur, un om de încredere al tribunalului nu-i aşa? întrebă el.
    Titorelli lăsă imediat pastelurile la o parte, se ridică, îşi frecă mâinile şi-l privi zâmbind pe K.
    - E bine totdeauna să începi cu adevărul, spuse el. Aţi venit ca să vă vorbesc despre tribunal, după cum scria şi în recomandare, și-aţi început prin a mă linguşi, vorbindu-mi despre tablourile mele. Dar nu v-o iau în nume de rău; n-aveaţi de unde să ştiţi că la mine asemenea lucruri nu prind. Nu, vă rog! adăugă el ca să taie categoric obiecţia pe care K. se pregătea s-o facă.
    Şi continuă:
    - De altfel, aveţi perfectă dreptate. Sunt un om de încredere al tribunalului.
    Făcu o pauză ca pentru a-i lăsa lui K. timp să se acomodeze cu acest fapt. În dosul uşii fetiţele se făcură din nou auzite. Pesemne că se înghesuiau să se uite prin gaura cheii; în cameră poate că se mai vedea şi prin crăpăturile uşii.
    K. nu se scuză deloc, ca să nu-l abată pe pictor de la adevăratul subiect al conversaţiei; dar cum nu voia nici ca Titorelli să exagereze şi să devină astfel inaccesibil, îl întrebă simplu:
    - Postul dumneavoastră este recunoscut oficial?
    - Nu, răspunse scurt pictorul, ca şi cum întrebarea lui K. l-ar fi împiedicat să continue.
    Dar K. nu voia să-l lase să tacă; de aceea adăugă:
   - Adeseori posturile acestea nerecunoscute oficial sunt mult mai influente decât cele oficiale.
    - Aşa e şi cu postul meu, spuse pictorul clătinând din cap şi încruntându-şi sprâncenele. Ieri, pe când discutam cu industriaşul respectiv despre cazul dumneavoastră, el m-a întrebat dacă n-aş putea să vă ajut; i-am răspuns: „N-are decât să treacă pe la mine”, şi sunt fericit să constat că v-aţi grăbit să veniţi. Chestiunea pare să vă apese pe inimă şi asta fireşte că nu mă miră. Dar n-aţi vrea mai întâi să vă scoateţi paltonul?
    Deşi avusese intenţia să rămână cât mai puţin aici, K. socoti binevenită invitaţia pictorului. Aerul devenise din ce în ce mai înăbuşitor. Până acum, K. privise de câteva ori, mirat, sobiţa de tuci aflată într-un colţ al odăii: sobiţa aceasta n-avea foc în ea; zăpuşeala din cameră era inexplicabilă.
    Pe când îşi scotea paltonul - îşi descheie până şi haina - pictorul îi spuse ca să se scuze:
    - Am nevoie de căldură. E foarte plăcut aici, nu-i aşa? În privinţa asta,camera e foarte bine aşezată.
    K. nu-i răspunse nimic; de fapt, nu căldura îl jena, ci mai de grabă aerul greu care aproape îl împiedica să respire; odaia probabil că nu mai fusese aerisită de multă vreme. Şi neplăcerea lui K. deveni şi mai mare când pictorul îl rugă să ia loc pe pat în timp ce el însuşi se aşeză în faţa şevaletului, pe singurul scaun din încăpere.
    Titorelli păru chiar că nu înţelege de ce K. rămânea pe marginea patului; îi spuse să nu se jeneze, să se aşeze confortabil şi, văzându-l că ezită, îl împinse el însuşi între perne şi pilote. Apoi se întoarse la scaunul lui și puse în sfârşit, pentru prima dată, o întrebare la obiect care ii făcu pe K. să uite de tot restul:
    - Sunteţi nevinovat? întrebă el.
    - Da, spuse K.
    Se simţi fericit să răspundă la întrebarea aceasta, cu atât mai mult cu cât nu se adresa unei persoane oficiale şi deci nu se angaja cu nimic. Până acum nimeni nu-l întrebase atât de deschis.
    Ca să-şi savureze şi mai mult plăcerea, K. repetă:
    - Sunt complet nevinovat.
    - Aşa! făcu pictorul plecând gânditor capul.
    Apoi îl ridică deodată şi spuse:
    - Dacă sunteţi nevinovat, chestiunea e foarte simplă.
    Privirea lui K. se încruntă. Acest presupus om de încredere al tribunalului vorbea ca un copil neştiutor.
    - Nevinovăţia mea nu simplifică nimic, spuse K.
    Apoi, neputându-şi stăpâni un zâmbet, dădu încet din cap si adăugă:
    - Există atâte a subtilităţi în care se pierde justiţia! Şi, până la urmă, descoperă o crimă acolo unde iniţial n-a fost nimic.
     - Fireşte, fireşte, spuse pictorul, ca şi cum K. i-ar fi deranjat inutil şirul gândurilor. Dar sunteţi nevinovat?
    - Da, spuse K.
    - Acesta e esenţialul, spuse pictorul.
    Obiecţiile nu-l influenţau deloc, dar, deşi avea un ton atât de hotărât , nu-ţi puteai da seama dacă vorbea aşa din convingere sau numai din indiferenţă.
    Dorind  mai întâi să elucideze punctul acesta, K. îi spuse:
    - Dumneavoastră, desigur, cunoaşteţi tribunalul mult mai bine decât mine; eu nu ştiu niciodată decât ceea ce aud despre el de la persoane cu totul diferite. Dar toată lumea de acord că nicio acuzaţie nu e adusă fără să fie bine dntărită şi că, atunci când acuză, justiţia e ferm convinsă de vinovăţia acuzatului; iar convingerea aceasta, pe cât se pare, e foarte greu să i-o zdruncini.
    - Greu? întrebă pictorul repezindu-şi o mână în sus. Ai putea spune mai degrabă că tribunalul renunţă nici în ruptul capului la ea. Dacă i-aș picta aici pe toţi judecătorii, unul lângă altul, şi te-ai apăra în faţa pânzei acesteia, cu siguranţă că ai avea mai mult succes decât în faţa adevăratului tribunal.
   - Da, spuse pentru sine, uitând că singurul lui scop fusese să afle câte ceva de la pictor.
   În dosul uşii, o fetiţă începu iar să întrebe:
   - Titorelli! N-are de gând să plece o dată?
   - Tăceţi din gură, strigă pictorul spre uşă. Nu vedeţi că discut cu dumnealui?
   Dar fetiţa nu se mulţumi cu atât şi întrebă iar:
    - Vrei să-i faci portretul?
    Şi cum pictorul nu-i răspunse, adăugă:
    - Te rog, nu i-l face! E prea urât!
    Pe scări se stârni o adevărată hărmălaie de strigăte aprobatoare. Pictorul se năpusti la uşă, o deschise puţin - prin crăpătură se vedeau mâinile fetiţelor întinse rugător - şi spuse:
    - Dacă nu staţi liniştite, vă arunc pe toate jos. Aşezaţi-vă aici, pe trepte, şi staţi cuminţi.
    Fetiţele se vede că nu-l ascultară imediat, căd trebui să le mai ordone o dată:
   - Hai, mai repede, aşezaţi-vă.
    Abia atund se făcu tăcere.
    - Vă cer mii de scuze, spuse pictorul revenind lângă K.
    Dar acesta abia dacă se întorsese spre uşă; îi lăsase pictorului deplină libertate de a-i lua sau nu apărarea și de-a alege ce mijloace voia. Şi rămase la fel de indiferent când Titorelli se aplecă spre el şi-i şopti la ureche, ca să nu fie auziţi de-afară:
    - Fetiţele aparţin şi ele justiţiei.
    - Cum? întrebă K. întorcând capul şi privindu-l mirat.
    Dar Titorelli se aşeză din nou pe scaun şi spuse în glumă, ca pentru a se explica:
    - Doar totul purcede de la justiţie!
    - Asta n-o observasem încă, răspunse K., scurt.
    Caracterul general al observaţiei pictorului înlătura tot ce putea fi neliniştitor în remarca lui cu privire la fetiţe. Cu toate acestea K. privi lung spre uşa în dosul căreia fetiţele şedeau acum liniştite. Numai una dintre ele vîrâse printr-o crăpătură un pai pe care îl tot plimba încet când în sus, când în jos.
    - S-ar părea că nu prea cunoaşteţi bine justiţia, spuse pictorul (îşi depărtase mult picioarele şi bătea cu vârful degetelor în podea). De altfel, nici n-aveţi nevoie să o cunoaşteţi, din moment ce sunteţi nevinovat; numai eu am să vă scot din încurcătură.
    - Cum veţi proceda? întrebă K. Nu spuneaţi mai adineauri că justiţia nu admite niciun fel de probe?
    - Justiţia nu admite probe în faţa tribunalului, spuse pictorul ridicându-şi degetul arătător ca pentru a-l face pe K. să remarce o subtilă deosebire; dar lucrurile stau cu totul altfel când probele se produc neoficial, în sala de deliberare, pe culoare sau, de pildă, aici, în atelier.
    Ceea ce explica pictorul acum nu i se părea neverosimil lui K., dimpotrivă, se potrivea perfect cu cele auzite de la alţii. Şi era totodată foarte încurajator. Dacă judecătorii puteau fi influenţaţi prin relaţii personale atât de uşor pe cât spusese maestrul Huld, atunci relaţiile pictorului cu magistraţii vanitoşi puteau fi extrem de importante; nu trebuia decât să le treacă cu vederea.
    Titorelli îşi putea găsi locul firesc printre ajutoarele pe care K. le strângea încet, încet, în jurul lui.
Oare nu erau lăudate, la bancă, talentele de organizator ale domnului procurist? Iată că i se ivize ocazia să le pună la încercare, acum, când nu se bizuia decât pe sine.
    Pictorul încercă un timp să-şi dea seama de efectul pe care explicaţiile lui îl făcuseră asupra lui K.; apoi spuse uşor neliniştit:
    - Vă surprinde că vorbesc aproape ca un jurist? E rezultatul contactului meu permanent cu domnii de la tribunal. De pe urma lui trag mari foloase, dar îmi şi pierd într-o mare măsură elanul artistic.
    - Cum aţi intrat în relaţii cu judecătorii? întrebă K. vrând să câştige încrederea lui Titorelli înainte de a-l lua direct în slujba lui.
    - Cât se poate de simplu, răspunse pictorul. Am moştenit relaţiile. Tata era şi el pictor al tribunalului. Situaţia aceasta se moşteneşte totdeauna. Nou-veniţii n-au ce căuta în ea. Ţinând seama de gradele ierarhice, te afli, într-adevăr, când e vorba să pictezi magistraţi, în faţa unor reguli atât de diferite, de multiple şi mai ales atât de secrete. Încât nimeni nu le cunoaşte, în afara unor anumite familii. În sertarul pe care-l vedeţi acolo, jos, de exemplu, am regulamentul moştenit de la tata şi pe care nu-l arăt nimănui. Şi trebuie să-l cunoşti cât se poate de bine ca să fii autorizat să faci portretele judecătorilor. Chiar dacă l-aş pierde, ştiu pe de rost atâtea lucruri, încât nimeni n-ar fi în stare să-mi ia locul. Orice judecător, vă daţi seama, vrea să fie pictat ca marii judecători de odinioară, şi numai eu ştiu să fac asta.
    - Iată ceva de invidiat, spuse K, gândindu-se la postul lui de la bancă. Aveţi deci o situaţie de neclintit.
    - Da, de neclintit, spuse pictorul îndreptându-şi mândru spinarea. De aceea îmi pot permite din când în când să ajut vreun biet inculpat.
    - Şi cum faceţi asta? întrebă K. de parcă n-ar fi observat că el era cel pe care pictorul îl numise „biet inculpat”.
    Dar Titorelli nu lăsă discuţia să se abată, ci spuse:
    - În cazul dumneavoastră, fiindcă sunteţi complet nevinovat, iată ce-aş face.
    Pe K. începuse să-l supere faptul că se pomenea întruna despre nevinovăţia lui. I se părea uneori că pictorul făcea din achitare condiţia unei colaborări care devenea astfel inutilă prin însăşi premisa ei. Dar se stăpâni şi nu-l întrerupse.
    Nu voia să renunţe la ajutorul pictorului, era ferm hotărât în privinţa aceasta; de altfel, ajutorul lui Titorelli nu i se părea deloc mai problematic decât al avocatului. Ba chiar îl prefera celuilalt, fiindcă i se oferea mai inocent şi mai pe faţă.
    Pictorul îşi trase scaunul lângă pat şi continuă în şoaptă:
    - Am uitat să vă întreb mai întâi ce fel de achitare doriţi. Există trei posibilităţi: achitare reală, achitare aparentă şi tărăgănarea la infinit. Achitarea reală este, fireşte, cea mai bună, dar n-am pic de influenţă pentru soluţia aceasta. După părerea mea nu există nimeni care să poată determina o achitare reală. Probabil că numai nevinovăţia acuzatului o poate provoca. Şi cum dumneavoastră sunteţi nevinovat, ar fi într-adevăr posibil să vă bizuiţi numai pe factorul nevinovăţiei. Dar în acest caz n-aveţi nevoie nici de ajutorul meu, nici de al altcuiva.
    La început, K. se simţi complet uluit de expunerea aceasta metodică, dar, revenindu-şi, spuse la fel de încet ca şi pictorul:
    - Cred că vă contraziceţi.
    - Cum aşa? întrebă pictorul, răbdător.
    Şi-şi lăsă capul pe spate, zâmbind.
    Zâmbetul lui trezi în K. sentimentul că ar trebui să descopere contrazicerile nu în cuvintele pictorului, ci în înseşi procedeele justiţiei. Totuşi, nu dădu înapoi şi spuse:
    - Mi-aţi atras atenţia mai adineauri că justiţia nu admite probe, mai apoi aţi restrâns valabilitatea afirmaţiei acesteia spunând că nu e vorba decât de tribunalul oficial, iar acum ați ajuns să spuneţi că un nevinovat se poate lipsi de ajutor, iată o primă contrazicere. În plus, aţi mai afirmat că judecătorii pot fi influenţaţi pe calea relaţiilor personale, iar acum negaţi faptul că achitarea reală, după cum o numiţi, ar putea fi obţinută pe calea relaţiilor: iată o a doua contrazicere.
    - Amândouă contrazicerile sunt uşor de explicat, spuse pictorul. E vorba de două lucruri diferite, de ceea ce spune legea, pe de-o parte, şi de ceea ce am aflat eu, personal, pe de altă parte: feriţi-vă să le confundaţi. Legea, deşi n-am citit-o, prevede, fireşte, achitarea nevinovatului, dar nu arată că judecătorii pot fi influenţaţi. Iar eu, unul, am aflat tocmai contrariul: nu cunosc nicio achitare reală, dar cunosc, în schimb, numeroase cazuri de influenţare. Evident, s-ar putea ca în toate cazurile pe care le cunosc să nu fi existat niciun nevinovat, dar o asemenea presupunere nu vi separe neverosimilă? Nici un nevinovat, în atâtea cazuri? Încă de pe când eram copil îl auzeam pe tata povestind acasă despre procese; judecătorii care veneau la atelier colportau întâmplări şi fapte de la tribunal; de altfel, în mediul nostru nu se vorbeşte decât despre asta. De cum am avut eu însumi posibilitatea să merg la tribunal, am folosit-o întruna; am asistat la toate dezbaterile mai importante, am urmărit, atât cât s-a putut, numeroase procese şi, trebuie să vă mărturisesc, n-am văzut niciodată o achitare reală.
    - Aşadar, nicio achitare reală! spuse K. de parcă ar fi vorbit propriilor lui speranţe. Asta confirmă părerea pe care o şi aveam despre justiţie. Şi în direcţia aceasta nu există nicio şansă. Un singur călău ar putea înlocui tot tribunalul.
    - Nu trebuie să generalizaţi, spuse pictorul nemulţumit; eu n-am vorbit decât despre experienţa mea personală.
    - Şi ea nu e de ajuns? spuse K. Aţi auzit vorbindu-se cumva despre achitări pronunţate în vremurile de demult?
    - Se spune că ar fi existat asemenea achitări, răspunse pictorul. Dar e foarte greu de ştiut precis; sentinţele tribunalului nu sunt publicate niciodată; judecătorii înşişi n-au voie să le vadă, de aceea nu s-au păstrat decât legende asupra justiţiei din trecut. Ele vorbesc despre achitări reale, în majoritatea cazurilor, şi nimic nu ne împiedică să le credem; dar, pe de altă parte, nimic nu le poate dovedi veracitatea. Cu toate acestea, nu se poate să le neglijăm complet; un pic de adevăr trebuie să fie în ele; altminteri, sunt foarte frumoase, eu însumi am pictat câteva tablouri care aveau ca temă asemenea legende.
    - Niște simple legdende, spuse K., n-au să-mi schimbe părerea. Nu e voie să apelezi la ele în faţa tribunalului, nu-i aşa?
    Pictorul râse:
    - Nu, nu e voie.
    - Atunci e inutil să mai vorbim de ele.
    Deocamdată, K. ţinea să accepte toate părerile pictorului, chiar dacă i se păreau neverosimile sau dacă vedea cum contrazic alte păreri; acum n-avea timp nici să verifice ce i se spunea; socotea că ar obţine un mare succes dacă l-ar putea hotărî pe pictor să-l ajute în vreun fel oarecare, măcar printr-o intervenţie cu rezultat îndoielnic. De aceea spuse:
    - Să lăsăm deci la o parte achitarea reală; aţi mai pomenit şi alte două soluţii.
    - Da: achitarea aparentă şi tărăgănarea la infinit. Numai despre ele poate fi vorba. Dar n-aţi vrea să vă scoateţi haina, înainte de-a le discuta? Probabil că vă este foarte cald.
    - Adevărat, spuse K.
    Până în clipa aceea, atent numai la explicaţiile pictorului, uitase de căldură; acum însă, când i se amintea de ea, simţi cât de tare îi transpirase fruntea.
   - Adevărat, e o căldură aproape insuportabilă,  adăugă el.
    Pictorul dădu din cap, ca şi cum i-ar fi înţeles foarte bine indispoziţia.
    - N-am putea deschide fereastra? întrebă K.
    - Nu, spuse pictorul; acolo nu-i o fereastră, ci un simplu geam prins în ramă. Nu se poate deschide.
    K. îşi dădu abia atunci seama că sperase tot timpul, de la început, să-l vadă pe pictor ridicându-se şi deschizând larg fereastra ; se gândise chiar că ar putea el să facă asta. Ar fi fost gata să respire cu toată gura până şi ceaţa cea mai densă. Senzaţia că-i complet lipsit de aer în încăperea aceea îi producea ameţeală. Lovi deci uşor cu palma pilota de lângă el şi spuse cu glas slab:
    - E foarte neplăcut şi foarte nesănătos.
    - Da de unde, spuse pictorul, dornic să se apere; deşi nu-i decât un simplu geam, fiindcă nu poate fi deschis niciodată, căldura e păstrată mult mai bine decât cu o fereastră dublă. Iară dacă vreau să aerisesc, ceea ce nu prea e necesar, căci aerul pătrunde prin toate crăpăturile, n-am decât să deschid una din uşi, sau chiar pe amândouă.
    K., puţin consolat de explicaţia aceasta, se uită în jur ca să găsească o a doua uşă. Pictorul îl observă şi-i spuse:
    - E în spatele dumneavoastră; am fost nevoit s-o blochez cu patul.
    Abia atunci văzu K. uşa cea mică din perete.
    - Da, totul e prea mic aici pentru un atelier, spuse pictorul ca şi cum ar fi vrut să preîntâmpine o mustrare din partea lui K. A trebuit să mă instalez cum s-a putut. Evident, patul e foarte prost plasat în faţa uşii. De fiecare dată când vine judecătorul pe care-l pictez acum, se izbeşte de pat. I-am dat o cheie a uşii acesteia ca să mă poată aştepta aici când nu sunt acasă; dar de obicei vine cu noaptea în cap, când eu încă mai dorm şi fireşte că mă smulge din somnul cel mai adânc deschizându-mi uşa la căpătâiul patului. Aţi pierde orice respect faţă de judecători dacă aţi auzi înjurăturile cu care îl primesc când trece peste patul meu, dimineaţa. Mi-ar fi uşor să-i iau cheia, dar cu asta aş înrăutăţi şi mai mult situaţia. Aici, cu o lovitură de cot scoţi toate uşile din ţâţâni.
   Încă de când pictorul începuse să-şi ţină discursul, K. se întreba dacă să-şi scoată sau nu haina ; în cele din urmă îşi dădu seama că n-o să mai poată rezista dacă n-o scoate imediat; o dezbrăcă deci, dar o păstră pe genunchi ca s-o poată pune imediat ce s-o termina convorbirea. Abia rămăsese în cămaşă, când una dintre fetiţe strigă:
   - Şi-a scos şi haina.
    Şi se auzi zgomotul tuturor fetiţelor care se înghesuiau la crăpăturile uşii ca să vadă cu ochii lor spectacolul.
    - Fetiţele cred că vă fac portretul şi că pentru asta v-am pus să vă dezbrăcaţi, spuse pictorul.
    - Aşa! făcu K., fără chef, căci nu se simţea deloc mai bine decât înainte, deşi era mai uşor îmbrăcat.
    Şi întrebă, morocănos:
    - Cum numeaţi celelalte două feluri de achitare? Uitase deja termenii pictorului.
    - Achitare aparentă şi tărăgănare la nesfârşit, răspunse Titorelli. Rămâne ca dumneavoastră să alegeţi. Eu vă pot ajuta pentru amândouă, dar, fireşte, nu fără strădanie: singura diferenţă din punctul acesta de vedere este că achitarea aparentă cere un efort puternic şi concentrat, iar tărăgănarea la nesfârşit cere un efort slab şi continuu. Să vorbim mai întâi, dacă doriţi, despre achitarea aparentă. Dacă pe ea o preferaţi, am să vă scriu pe-o coală de hârtie o dovadă de nevinovăţie. Formula dovezii mi-a fost transmisă de tata şi e total inatacabilă. Odată scrisă dovada, dau o raită pe la toţi judecătorii pe care îi cunosc. Încep, de pildă, prin a-i arăta astă-seară dovada scrisă judecătorului căruia îi fac portretul, când va veni să-mi pozeze. Îi întind hârtia, îi explic că sunteţi nevinovat şi garantez eu însumi pentru nevinovăţia dumneavoastră. Garantarea aceasta nu e un simplu angajament formal, ci o adevărată cauţiune, un lucru care obligă.
    Privirea pictorului exprima un fel de reproş faţă de omul care îl silea să-şi ia povara unei asemenea garanţii.
    - Ar fi foarte amabil din partea dumneavoastră, spuse K, dar în felul acesta judecătorul v-ar crede şi totuşi nu m-ar achita în mod real?
    - După cum vă spuneam. De altfel nu e deloc sigur că au să mă creadă toţi. Câţiva dintre ei s-ar putea să-mi ceară să vă prezint lor mai întâi. Și atunci va trebui să mergeţi cu mine. La drept vorbind, când se întîmplă aşa cauza e pe jumătate câştigată, mai ales dacă vă învăţ dinainte cum trebuie să vă purtaţi faţă de ei. O să ne vină mai puţin uşor cu cei care mă vor refuza din principiu, şi fără îndoială că vom întâlni şi dintre aceştia. Deşi sunt hotărât să facem toate încercările posibile, va trebui să renunţăm la ei. De altfel, n-o să fie nimic grav, căci câţiva judecători izolaţi nu pot să decidă într-o asemenea chestiune. Când voi strânge semnături suficiente pe dovada de nevinovăţie, mă voi duce să-l văd pe judecătorul care se ocupă personal de procesul dumneavoastră. S-ar putea ca până atunci să am şi semnătura lui pe dovadă; în acest caz lucrurile se vor desfăşura şi mai rapid. Dar, în general, când operaţiile ajung acolo, nu mai întâlneşti niciun fel de obstacole; e perioada în care acuzatul capătă cea mai mare încredere. Căci - e ciudat să constaţi, dar nu se poate să nu admiţi - oamenii au în momentul acela mai multă încredere decât după achitare. O dată ajuns acolo, nu mai e mare lucru de făcut. Judecătorul are pe dovadă garanţia câtorva alţi judecători, şi poate să vă achite fără teamă, ceea ce va şi face, sigur, după împlinirea unor formalităţi, de dragul meu şi ca să-i oblige pe ceilalţi cunoscuţi. Cât despre dumneavoastră, veţi spune adio tribunalului şi veţi fi liber.
    - Şi voi fi liber? întrebă K. şovăitor.
    - Da, spuse pictorul,  dar numai în aparenţă sau, mai bine zis, în mod provizoriu. De fapt, judecătorii inferiori, cum sunt cei pe care îi cunosc eu, n-au dreptul să pronunţe o achitare definitivă; dreptul acesta nu aparţine decât tribunalului suprem, care vă e inaccesibil şi dumneavoastră, şi mie, şi oricărei alte persoane. Ce se petrece acolo nu ştim şi, între noi fie vorba, nici nu vrem să ştim. Judecătorii pe care vom încerca să-i prindem în joc n-au marele drept de a şterge acuzarea inculpatului, ci numai pe acela de a-l elibera. Cu alte cuvinte, modul acesta de achitare înlătură provizoriu acuzarea, dar n-o împiedică să rămână mai departe atârnată deasupra capului dumneavoastră, cu toate consecinţele care pot surveni dacă intervine un ordin de sus. Relaţiile mele îmi permit să vă explic cum se manifestă practic deosebirea dintre cele două moduri de achitare. Pentru o achitare reală, toate actele procesului trebuie distruse şi dispar total din arhivele tribunalului; e distrus totul, nu numai actul de acuzare, ci şi celelalte piese ale procesului, până şi actul de achitare. Nimic nu rămâne. În cazul achitării aparente, lucrurile stau cu totul altfel. Hotărârea nu introduce în proces nici o altă modificare în afara îmbogăţirii dosarului cu dovada de nevinovăţie, cu textul achitării şi cu temeiurile lui. În rest, procedura se continuă. E înaintată mai departe, spre instanţele superioare, e readusă la cele inferioare, după cum cere continuitatea circularii actelor în birouri, şi nu încetează să treacă prin tot soiul de urcuşuri şi coborâşuri, cu oscilaţii mai mult sau mai puţin ample şi cu stagnări mai mult sau mai puţin mari. Nu poţi să ştii niciodată drumul pe care îl va urma. Privind dinafară, poţi să-ţi închipui uneori că totul a fost uitat, că actele s-au pierdut şi că achitarea e definitivă ; dar cei iniţiaţi ştiu bine că nu-i aşa. Nu există hârtie care să se piardă, iar justiţia nu uită niciodată. Şi într-o bună zi - când nimeni nu se mai aşteaptă - un judecător oarecare priveşte cu mai multă atenţie actul de acuzare, vede că nu şi-a pierdut valabilitatea, şi ordonă imediat arestarea. Fireşte, am presupus că între achitarea aparentă şi noua arestare s-a scurs timp destul de îndelungat, ceea ce e posibil, şi aş putea cita câteva asemenea cazuri, dar e la fel de posibil ca, în ziua când se întoarce de la tribunal, achitatul să şi găsească oamenii care îl aşteaptă pe trotuar să-l aresteze încă o dată. Atunci, evident, adio libertate.
    - Şi procesul reîncepe? întrebă K. aproape neîncrezător.
    - Fireşte, răspunse pictorul, procesul reîncepe, dar rămâne mai departe posibilitatea dobândirii unei noi achitări aparente; atunci trebuie să reîncepi să-ţi aduni toate forţele; nu trebuie niciodată să capitulezi.
    Poate că pictorul rostise ultimele cuvinte sub impresia descurajării care începuse să-l copleşească pe K.
     - Dar a doua achitare nu-i mai greu de obţinut decât prima? întrebă K. vrând parcă să preîntâmpine anumite destăinuiri eventuale ale pictorului.
    - În privinţa asta nu se poate spune nimic precis, răspunse pictorul. Vă imaginaţi cumva că judecătorii ar fi influenţaţi în defavoarea acuzatului prin cea de-a doua arestare? Asemenea lucruri nu se întîmplă. În momentul achitării, judecătorii au şi prevăzut cea de-a doua arestare. Ea nu-i influenţează, deci. Dar li se poate schimba dispoziţia sufletească, o mulţime de alte motive pot modifica opinia asupra acuzaţiei, de aceea trebuie să te adaptezi noilor circumstanţe ca să obţii a doua achitare; de aceea ţi se cer eforturi la fel de mari ca pentru  prima.
    - Şi nici ea nu e, totuşi, definitivă? spuse K., negând el însuşi printr-o clătinare a capului.
    - Se înţelege că nu, spuse pictorul. După a doua achitare vine a treia arestare, după a treia achitare a patra arestare, şi aşa mai departe. Aceasta decurge din natura achitării aparente!
    K. tăcu.
    - Achitarea aparentă, spuse pictorul, s-ar părea că nu vă convine prea mult. Poate că preferaţi tărăgănarea la infinit. Să vă explic esenţa tărăgănării?
    K. făcu semn că da.
    Pictorul se instalase comod pe scaun, cu cămaşa de noapte desfăcută la piept şi, cu o mână trecută pe sub cămaşă, îşi mângâia coastele.
    - Tărăgănarea la infinit... spuse el oprindu-se o clipă să priveastă drept înainte ca şi cum ar fi căutat o explicaţie perfect inteligibilă, tărăgănarea la infinit menţine permanent procesul în prima lui fază. Ca s-o obţii, e necesar ca acuzatul şi apărătorul lui, dar mai ales apărătorul, să rămână în contact permanent cu justiţia. Pentru aceasta, repet, nu e nevoie să cheltuieşti atâtea forţe ca pentru achitarea aparentă, dar e nevoie deşi mai multă atenţie. N-ai voie să scapi din vedere procesul, trebuie să te prezinţi la intervale regulate în faţa judecătorului, să-l mai vizitezi şi în ocazii speciale şi să cauţi tot timpul să-i păstrezi bunăvoinţa; dacă nu-l cunoşti personal, trebuie să faci presiuni asupra lui prin judecătorii pe care-i cunoşti, fără a renunţa la convorbirile directe. Dacă nu neglijezi nimic, se poate spune cu destulă certitudine că procesul nu va ieşi din prima fază. Nu se stinge, nici vorbă, dar acuzatul poate fi aproape la fel de sigur că n-o să fie condamnat pe cât e atunci când se află în libertate. Faţă de achitarea aparentă, tărăgănarea la infinit are avantajul că-i asigură inculpatului un viitor mai puţin nesigur; ea îl apără de spaima unei arestări neaşteptate; cu ea, acuzatul e ferit de teama de-a se pomeni dintr-o dată silit să facă demersuri penibile şi să îndure eforturile şi enervările pe care le cere totdeauna achitarea aparentă, tocmai în momentele cele mai puţin favorabile lui. Evident, tărăgănarea la infinit are pentru inculpat şi unele dezavantaje, care nu trebuie subapreciate. Nu mă gândesc la faptul că el nu e niciodată liber, căci liber în adevăratul sens al cuvântului n-ar fi nici în cazul achitării aparente. E vorba de altceva. În fapt, procesul nu poate fi suspendat decât atunci când există un motiv aparent pentru asta. De aceea trebuie să continue, teoretic. E necesar deci, din când în când, să fie date unele dispoziţii, să fie organizate interogatorii, ordonate percheziţii etc, etc. Într-un cuvânt, trebuie ca procesul să se învârtească mereu în cerculeţul restrâns la care i-a fost limitată în mod artificial acţiunea. Pentru acuzat, fireşte, aceasta aduce după sine unele neplăceri a căror gravitate n-ar trebui nici dumneavoastră s-o exageraţi. Totul rămâne doar simplă aparenţă; interogatoriile, de exemplu, sunt foarte scurte; dacă n-ai timp sau chef să te duci la ele, te poţi scuza uneori; cu unii judecători poţi chiar să aranjezi dinainte zilele şi orele pe-o întreagă perioadă; în fond, e vorba doar să treci din când în când pe la judecător, ca să-ţi faci datoria de inculpat.
    Pictorul nu terminase de vorbit când K. îşi puse haina pe braţ şi se ridică să plece.
    - S-a ridicat de pe scaun! strigară fetiţele din dosul uşii.
    - Vă şi gândiţi să plecaţi? întrebă pictorul ridicându-se şi el. Fără îndoială că aerul vă alungă de-aici, şi asta mă necăjeşte. Aş mai avea încă o mulţime de lucrurisă vă spun. A trebuit să mă rezum prea mult, dar sper că am fost destul de clar.
    - O, da! spuse K.
    Începuse să-l doară capul din pricina atenţiei cu care se silise să asculte. În ciuda afirmaţiei acesteia, pictorul mai repetă o dată, rezumând ca şi cum ar fi vrut să-i lase lui K. o consolare:
    - Cele două metode au comun faptul că au menirea să împiedice condamnarea inculpatului.
    - Dar ele împiedică şi achitarea lui reală, spuse K. încet, de parcă i-ar fi fost ruşine că a înţeles.
    - Aţi prins miezul chestiunii, spuse repede pictorul.
    K. puse mâna pe palton, dar nu se putu hotărî să-și îmbrace haina. Dacă şi-ar fi urmat dorinţa, ar fi luat de-a valma în braţe şi haina şi paltonul şi ar fi ieşit în stradă numai în cămaşă; nici fetiţele nu izbutiră să-l hotărască să se îmbrace ca lumea, deşi începuseră să-şi strige, prematur, una alteia, că musafirul îşi pune hainele.
    Pictorul, ţinând cu tot dinadinsul să dea o interpretare atitudinii lui K., spuse:
    - Încă nu v-aţi decis în privinţa celor două propuneri pe care vi le-am făcut. Sunt de acord cu dumneavoastră. Eu însumi v-aş fi sfătuit să nu vă pripiţi cu alegerea. Avantajele şi dezavantajele sunt greu de cumpănit. Totul trebuie gândit cu de-amănuntul. Dar, pe de altă parte, nici nu trebuie pierdut prea mult timp.
    - Am să revin în curând, spuse K.
    Apoi, hotărându-se brusc, îşi îmbrăcă haina, îşi puse paltonul pe umeri şi porni grăbit spre uşa în dosul căreia fetiţele începură imediat să urle.
    Lui K. i se păru că le şi vede prin scândurile crăpate ale uşii.
    - Ţineţi-vă de cuvânt, spuse pictorul fără să-l urmeze; altminteri am să vin la bancă să vă întreb eu însumi.
    - Deschide uşa! strigă K. trăgând de clanţa pe care probabil că fetiţele o ţineau strâns, căci nu se mişca.
    - Vreţi să vă plictisească fetiţele în tot lungul scării? întrebă Titorelli. Treceţi mai bine pe-aici.
    Şi-i arătă uşa care se afla în dosul patului.
    K. acceptă invitaţia şi se îndreptă spre pat. Dar pictorul, în loc să-i deschidă, se strecură sub pat şi-l întrebă din străfundurile unde se afla.
    - Numai o clipă! N-aţi vrea să vedeţi un tablou pe care vi l-aş putea vinde?
    K. nu voia să fie nepoliticos, căci pictorul se ocupase într-adevăr de el şi chiar îi promisese să-l ajute în continuare, deşi K., distrat, uitase să-i spună că-i va răsplăti ostenelile. De aceea nu putu să-i refuze invitaţia şi se opri să vadă tabloul, deşi ardea de nerăbdare să iasă din atelier.
    Pictorul scoase de sub pat un vraf de pânze neînrămate, acoperite de-atâta praf, încât când suflă peste tabloul aflat deasupra, K. rămase câtva timp învăluit parcă într-un nor şi cu respiraţia tăiată.
    - E un peisaj de câmpie, spuse pictorul întinzându-i tabloul.
    Tabloul reprezenta doi arbori sfrijiţi, pe-o iarbă întunecoasă, la mare distantă unul e altul. În fund, soarele amurgea într-o mare de culori.
    - Bine, spuse K., îl cumpăr.
    Vorbise prea sec, de aceea se bucură când văzu că pictorul, în loc să se formalizeze, îi întinse un al doilea tablou.
    - Iată perechea celuilalt, spuse  Titorelli.
    Poate că peisajul fusese bine conceput ca pereche a celuilalt tablou, dar între ele nu se putea observa nicio deosebire; se aflau şi aici copacii, iarba şi apusul de soare. Dar lui K. puţin îi păsa de similitudinea peisajelor.
    - Sunt frumoase, spuse el. Le cumpăr pe amândouă şi-am să le pun în biroul meu.
    - Tema pare să vă placă, spuse pictorul luând un al treilea tablou. S-a nimerit bine, căci mai am aici o pânză în acelaşi gen.
    Pânza nu era în acelaşi gen, ci identică cu celelalte două. Pictorul folosea perfect ocazia ca să-şi vândă tablourile vechi.
    - Îl iau şi pe acesta, spuse K. Vreţi să-mi spuneţi ce preţ au toate trei?
    - Vorbim noi altă dată, doar rămânem în legătură unul cu altul, spuse pictorul. Acum sunteţi prea grăbit. Mă bucur că tablourile vă plac, am să vi le dau pe toate de aici. Sunt numai peisaje de câmpie. Am pictat multe de acest fel, până acum. Unora nu le plac asemenea peisaje fiindcă li se par cam sumbre; dar există oameni, ca dumneavoastră, de pildă, care apreciază tocmai melancolia aceasta.
    K. nu era deloc dispus să se ocupe de experienţele profesionale ale pictorului-cerşetor.
    - Împachetaţi-le pe toate, spuse el întrerupându-l în plin avânt oratoric. Omul meu de serviciu o să vină mâine să le ia.
    - Nu e nevoie, spuse pictorul. Sper să găsesc un hamal care să vă poată însoţi chiar acum.
    Şi deschise, în sfârşit, uşa aplecându-se pe deasupra patului.
    - Călcaţi fără grijă pe aşternut, continuă el. Toţi câţi intră aici aşa fac.
    K. n-ar fi avut nevoie de încurajare ca să calce fără milă pe aşternut; pusese chiar piciorul în mijlocul pilotei de puf când, privind prin uşa deschisă, se dădu înapoi, mirat.
    - Ce e asta? îl întrebă el pe pictor.
    - De ce vă miraţi? întrebă pictorul, la fel de mirat. Sunt birourile tribunalului. Nu ştiaţi că tribunalul are birouri aici? Aproape în fiecare pod există birouri ale tribunalului; de ce n-ar exista şi aici? Atelierul meu este de fapt unul dintre birouri, dar tribunalul mi l-a pus la dispoziţie.
    Pe K. nu-l speriase atât faptul că dăduse şi în locul acesta peste birourile tribunalului, cât îl înspăimântase constatarea totalei lui ignorante în legătură cu justiţia. I se părea că, pentru un inculpat, legea de bază a comportării constă în a fi întotdeauna pregătit la orice, în a nu se lăsa niciodată surprins, în a nu privi la dreapta când judecătorul se află la stânga; şi tocmai împotriva legii acesteia de bază păcătuia el mereu.
    În faţa lui se întindea un coridor lung: prin coridorul acesta venea un aer pe lângă care cel din atelier părea proaspăt şi înviorător. De-o parte şi de alta a coridorului se aflau bănci, ca în sala de aşteptare a secţiei de care ţinea procesul lui K. Instalarea birourilor părea făcută pretutindeni după prescripţii minuţioase. În momentul acela, pe coridor nu se afla prea multă lume.
    Un bărbat şedea, sau mai degrabă părea că doarme, pe una din bănci, cu obrajii îngropaţi în palmele lipite de bancă; un altul stătea în picioare, la capătul coridorului, în penumbră. K. se hotărî din nou şi trecu peste pat.
    Pictorul îl urmă, cu pânzele sub braţ.
    Curând, întâlniră un aprod. K. ştia cum să-i recunoască după nasturele de aur pe care îl purtau printre nasturii obişnuiţi ai costumului civil - şi pictorul îi dădu aprodului dispoziţie să ducă tablourile.
    K. mai mult se clătina decât mergea. Îşi ţinea batista apăsată pe gură. Ajunseseră aproape de ieşire, când fetiţele se năpustiră în calea lor; coridorul din pod nu-l scutise pe K. de întâlnirea aceasta. Fetiţele văzuseră probabil că fusese deschisă cealaltă uşă a atelierului şi făcuseră un ocol ca să ajungă în partea aceasta.
    - Nu mai pot să vă însoţesc! strigă pictorul râzând sub asaltul fetitelor. La revedere! Nu pierdeţi prea mult timp până vă hotărâţi.
    K. nici nu se uită la el. Ajuns în stradă, luă prima trăsură întâlnită în cale. Abia aştepta să scape de aprodul al cărui nasture de aur îi făcea rău la ochi, deşi nimeni în afară de el probabil că nu l-ar fi observat. Îndatoritor, aprodul voise să se urce şi pe capră, lângă vizitiu, dar K. îl goni imediat.
    Amiaza trecuse de mult când trăsura se opri în faţa băncii. K. ar fi lăsat bucuros tablourile unde se aflau, dar se temea ca nu cumva vreo ocazie să-l oblige să-i arate pictorului că le mai are. De aceea ceru să-i fie aduse în birou şi le încuie în sertarul cel mai de jos al mesei lui de lucru ca să le ascundă, măcar pentru câteva zile, de privirea directorului-adjunct.

                                                 NEGUSTORUL BLOCK
                                   K. RENUNȚĂ LA SERVICIILE AVOCATULUI

                    Până la urmă K. se hotărî totuşi să renunţe la serviciile avocatului. La drept vorbind nu se putea împiedica să se întrebe dacă făcea bine procedând aşa, dar convingerea că gestul acesta era necesar îi învinse ezitările.
    Efortul cerut de luarea hotărârii îl consumă într-atât, încât în ziua când trebui să meargă la avocat abia dacă putu să lucreze la birou şi trecuse de ora zece când ajunse în sfârşit în faţa uşii maestrului Huld. Înainte de a suna, K. se mai întreba încă dacă n-ar fi fost mai bine să-l anunţe pe avocat că renunţă la serviciile lui, fie prin telefon, fie trimiţându-i o scrisoare. Se gândea că discuţia va fi cu siguranţă penibilă.
    Chibzuind bine, preferă totuşi soluţia convorbirii personale; oricum avocatul n-ar fi răspuns decât prin tăcere sau prin câteva cuvinte formale, iar K. n-ar fi putut să ştie niciodată - cel puţin dacă nu reuşea Leni să afle câte ceva - cum a primit maestrul Huld vestea că renunţă la serviciile lui şi nici ce consecinţe ar putea să aibă actul renunţării, după datele previziunii acestui expert; dacă însă îl avea pe avocat în faţă şi-i comunica vestea pe neaşteptate, ar fi reuşit uşor să deducă, după faţa şi reacţiile lui, tot ce voia să ştie, chiar dacă maestrul Huld ar fi rămas zgîrcit la vorbă. Şi n-ar fi fost exclus atunci să-şi schimbe hotărârea, dacă s-ar fi convins că e mai bine aşa, şi să lase mai departe apărarea pe seama avocatului.
    Ca de obicei, după ce sună prima dată nu se ivi nimeni.
    „Leni ar putea să se mişte ceva mai repede”, se gândi K.
    Dar tot era bine că nu se amestecau ceilalţi locatari, cum făceau de obicei, căci se găsea totdeauna în asemenea ocazii vreun vecin care începea să protesteze, ca domnul în halat de la prima vizită.
    Apăsând pentru a doua oară pe buton, K. se întoarse spre cealaltă uşă, dar de data aceasta şi ea rămase închisă. În cele din urmă, doi ochi se iviră la vizor; nu erau însă ochii lui Leni. Cineva răsuci cheia în broască, rămânând totuşi proptit în uşă, apoi se întoarse spre interior şi strigă: „El este”, dar nu deschise complet decât după aceea.
    K. începuse să împingă uşa, căci auzise cheia răsucindu-se în broasca vecinului; când uşa se deschise de tot, năvăli direct în vestibul şi mai avu timp s-o vadă pe Leni - căci ei i se adresase omul de la uşă - fugind în cămaşă prin coridorul aflat între camere. După ce-o urmări o clipă cu privirea, K. îl cercetă pe cel ce-i deschisese: un bărbat mărunt, sfrijit, cu o barbă lungă şi care ţinea o lumânare în mână.
    - Eşti angajat aici? îl întrebă K.
    - Nu, răspunse omul, nu sunt de-al casei; avocatul nu mi-e decât apărător; mă aflu aici pentru o afacere juridică.
    - Fără haină? întrebă K. arătând cu mâna îmbrăcămintea sumară a celuilalt.
    - Vă cer scuze, spuse omul luminându-se cu lumânarea, ca şi cum până atunci n-ar fi observat cum era îmbrăcat.
    - Leni e amanta dumitale? întrebă K., scurt.
    Îşi depărtase puţin picioarele şi-ţi ţinea pălăria la spate, cu mâinile cruciş. Paltonul lui îmblănit îl făcea să se simtă superior omului acestuia mărunt şi uscat.
    - Oh! Dumnezeule! făcu omul ridicând o mână ca să-şi apere faţa înspăimântată. Nu! Nu! Ce vă închipuiţi?
    - Pari un om cumsecade, spuse K., totuşi, vino cu mine.
    Îi făcu semn cu pălăria şi-l lăsă să treacă înaintea lui.
    - Cum te numeşti? întrebă el din mers.
    - Block, negustorul Block, răspunse omuleţul întorcându-se spre K. cu gând să se prezinte.
    Dar K. nu-i dădu voie să se oprească.
    - E numele dumitale adevărat? întrebă el.
    - Sigur, i se răspunse, de ce v-aţi îndoi de asta?
    - Mă gândeam că ai putea avea motive să-ţi ascunzi adevărata identitate, răspunse K.
    Se simţea atât de liber sufleteşte cum eşti numai printre străini, când vorbeşti cu oamenii fără importanţă, păstrând pentru tine ceea ce te priveşte şi nevorbind decât cu seninătate despre interesele celorlalţi, ceea ce îi ridică în ochii tăi, dar îţi permite, în schimb, să-i laşi să cadă când vrei.
    La uşa camerei de lucru a maestrului Huld, K. se opri, deschise şi-i strigă negustorului care continua să meargă mai departe, docil.
    - Mai încet! Fă lumină aici.
    Gândindu-se că Leni s-ar fi putut ascunde acolo, îl puse pe negustor să scotocească prin toate ungherele, dar camera era pustie. Când ajunse în faţa portretului judecătorului, îşi opri însoţitorul apucându-l de bretele.
    - Îl cunoşti? întrebă ridicând degetul arătător.
    La rândul său, negustorul ridică lumânarea, se uită o clipă în sus clipind din ochi şi spuse:
    - E un judecător.
    - Un judecător de seamă? îl întrebă K. şi se aşeză în aşa fel încât să poată vedea ce impresie îi face portretul.
    Dar negustorul ridică ochii, admirativ.
    - E un judecător de seamă, spuse el.
    - Nu prea te pricepi, spuse K. E cel mai neînsemnat dintre toţi judecătorii de instrucţie inferiori.
    - Acum îmi aduc aminte, spuse negustorul şi coborî lumânarea. Mi s-a mai spus asta.
    - Sigur! strigă K. Uitasem! Cum să nu ţi se spună!
    - Dar de ce? De ce? întrebă negustorul în timp ce se apropia de uşă, împins de K.
    Pe coridor, K. îl întrebă:
    - Ştii unde s-a ascuns Leni?
    - Ascuns? se miră negustorul. Nu. Dar s-ar putea foarte bine să fie la bucătărie şi să pregătească supa pentru avocat.
    - De ce nu mi-ai spus asta imediat? întrebă K.
    - Voiam să vă conduc acolo, dar m-aţi chemat înapoi, răspunse negustorul năucit parcă de nişte porunci contradictorii.
    - Te crezi tare şiret, nu-i aşa? Hai, condu-mă.
    K. nu mai fusese până atunci în bucătărie, o încăpere surprinzător de mare şi plină cu tot felul de ustensile: numai plita era de trei ori mai mare decât o plită obişnuită, dar restul amănuntelor nu se puteau desluşi clar, căci încăperea era luminată doar de-o lămpiţă prinsă la intrare.
    În faţa plitei, Leni, în şorţ alb ca totdeauna, spărgea ouă într-o cratiţă pusă pe-o spirtieră.
    - Bună seara, Josef, spuse ea aruncându-i o privire.
    - Bună seara, spuse K. şi arătă cu degetul un scaun pe care negustorul se aşeză imediat.
    Cât despre el, se apropie pe la spate de Leni, se plecă peste umărul ei şi o întrebă:
    - Cine e ăsta?
    Leni îl cuprinse cu o mână pe după talie, în timp ce cu cealaltă mână continua să bată ouăle, apoi îl făcu să vină în faţa ei şi-i spuse:
    - Un om necăjit, un biet negustor, un oarecare Block. Uită-te la el!
    Se întoarseră amândoi ca să-l privească. Negustorul, aşezat pe scaunul pe care i-l arătase K., suflase în lumânarea a cărei lumină nu mai era necesară, şi-i strângea fitilul între degete ca să oprească fumul.
    - Erai în cămaşă, îi spuse K. lui Leni, şi-i întoarse capul cu mâna, spre plită.
    Leni tăcu.
    - E amantul tău? întrebă el.
    Leni vru să apuce cratiţă, dar K. îi prinse amândouă mâinile şi-i spuse:
    - Hai, răspunde.
    Leni răspunse:
    - Vino în birou, am să-ţi explic totul.
    - Nu, spuse K, vreau să-mi explici aici.
    I se agăţă de gât ca să-l sărute. Dar K. o respinse şi-i spuse:
    - Nu vreau să mă săruţi acum.
    - Josef, îi spuse Leni cu glas rugător dar privindu-l drept în ochi, doar n-oi fi gelos pe domnul Block!
    Apoi se întoarse spre negustor şi adăugă:
    - Hai, Rudi, ajută-mă, vezi bine că mă bănuieşte, lasă lumânarea.
    S-ar fi putut crede că Rudi nu dăduse nicio atenţie cuvintelor spuse de Leni, dar, de fapt, le auzise foarte bine.
    - Nu văd de ce aţi fi gelos, spuse el fără prea multă promptitudine.
    - Nici eu nu văd, spuse K, şi-l privi zâmbind.
    Leni izbucni în râs şi, profitând de neatenţia lui K., îl luă de braţ şi-i şopti:
    - Lasă-l acum, vezi bine ce fel de bărbat e. M-am ocupat puţin de el fiindcă e un client important al avocatului, alt motiv nu există. Şi tu? Vrei să-i vorbeşti astăzi? E foarte bolnav, dar, dacă vrei, am să te anunţ, totuşi. Numai că noaptea asta va trebui să rămâi cu mine. E atâta vreme de când n-ai mai venit să mă vezi! Până şi avocatul a întrebat de tine. Nu-ţi neglija procesul. Şi eu am să-ţi comunic câteva lucruri pe care le-am aflat. Dar mai întâi de toate scoate-ţi paltonul.
    Leni îl ajută să şi-l scoată, îi luă pălăria, alergă să le atârne în vestibul, apoi se întoarse grăbită ca să vadă ce s-a întîmplat cu supa.
    - Să te anunţ sau să-i duc mai întâi supa?
    - Anunţă-mă.
    K. era înciudat; prima lui intenţie fusese să discute mai întâi amănunţit cu Leni despre ce-avea de gând să facă; prezenţa negustorului îl împiedicase şi-i tăiase cheful. Dar treburile lui i se păreau totuşi prea importante pentru a-i permite acestui mic negustor să joace în ele un rol ce ar fi putut să fie decisiv.
    De aceea o chemă înapoi pe Leni, care ajunsese pe coridor.
    - Du-i totuşi mai întâi supa, ordonă el. Trebuie să capete forţe pentru întâlnirea care-l aşteaptă, o să aibă nevoie de ele.
    - Şi dumneavoastră sunteţi un client al avocatului, întrebă încet, cu un ton de constatare, negustorul, din colţul unde se afla, dar nu găsi nicio înţelegere.
    - Ce-ţi pasă? spuse K.
    Iar Leni adăugă:
    - Ce-ar fi să taci? Îi duc supa, spuse ea întorcându-se spre K.; şi turnă supa într-o farfurie. N-o să te mai poţi teme decât că o să-l vezi adormind prea curând, căci după ce mănâncă adoarme imediat.
    - Ce-am să-i spun eu o să-l ţină treaz, declară K. vrând s-o facă pe Leni să înţeleagă că avea de gând să discute lucruri foarte importante cu avocatul.
    K. ar fi vrut ca mai întâi Leni să-l întrebe despre ce era vorba şi apoi el să-i ceară sfatul. Dar ea se mulţumea să-i execute orbeşte ordinele.
    Trecând cu supa pe lângă el, Leni îl atinse intenţionat şi-i şopti:
    - Cum o mănâncă, te şi anunţ, ca să ne întâlnim cât mai curând posibil.
    - Du-te, spuse K.
    - Fii mai amabil, îi răspunse ea întorcându-se încă o dată, din prag.
    K. o urmări cu privirea; acum era ferm decis să renunţe la avocat; poate că ar fi fost mai bine să nu discute despre asta cu Leni; ea nu-i cunoştea destul de bine povestea şi cu siguranţă că l-ar fi sfătuit să nu renunţe la avocat; iar dacă mai ezita şi de data aceasta, K. ar fi rămas mai departe pradă neliniştii şi îndoielilor şi-apoi ar fi trebuit să ia din nou totul de la început, căci hotărârea lui era definitivă. Cu cât avea s-o ducă mai repede la îndeplinire, cu atât avea să fie mai puţin păgubit; în privinţa asta poate că negustorul i-ar fi putut da un sfat.
    De aceea se întoarse spre Block; când observă că se uită la el, negustorul vru să se ridice în picioare.
    - Stai jos, îi spuse K. trăgând un scaun lângă al lui. Eşti de multă vreme clientul avocatului?
    - Da, spuse negustorul, sunt un client foarte vechi.
    - De câţi ani te asistă?
    - Nu ştiu la ce anume vă referiţi, spuse Block. În chestiunile legate de afaceri - am o importantă firmă de comerţ cu grâne - mă sfătuiesc încă de la înfiinţarea firmei, adică de vreo douăzeci de ani, iar în privinţa procesului - fără îndoială că despre el vreţi să vă vorbesc - mă asistă de la început, adică de peste cinci ani. Da, de peste cinci ani, adăugă el scoţând din buzunar un protofel vechi. Am notat aici totul; dacă doriţi, vă pot spune data exactă; e imposibil să ţii minte tot. Procesul meu probabil că durează încă de şi mai mult timp; a început curând după moartea soţiei mele, întâmplată acum peste cinci ani şi jumătate.
    K. se apropie şi mai tare de Block.
    - Avocatul se ocupă deci şi de chestiuni de drept curente? întrebă el.
    Combinarea aceasta a afacerilor comerciale şi a celor juridice i se părea foarte liniştitoare.
    - Fireşte, spuse negustorul.
    Apoi îi şopti:
    - Se spune chiar că e mai capabil în problemele comerciale decât în celelalte.
    Dar, părând că regretă ce-a spus, puse o mână pe umărul lui K. şi adăugă:
    - Vă rog foarte mult să nu mă trădați.
    K. îl bătu este coapsă ca să-l liniştească şi-i spuse:
    - Nu, nu sunt trădător.
    - Ştiţi, e foarte ranchiunos, spuse negustorul.
    - Unui client atât de credincios ca dumneata, precis că n-o să-i facă nimic, spuse K.
   - Ba da, spuse negustorul, când e înfuriat nu mai face deosebiri; de altfel, nu s-ar putea spune că-i sunt credincios.
    - Cum asta? întrebă K.
    - Să mă destăinui? întrebă la rândul său negustorul, oarecum şovăitor.
     - Cred că poţi s-o faci, spuse K.
    - Ei bine, spuse negustorul, am să vă destăinui o parte din secretul meu, dar va trebui ca, la rândul dumneavoastră, să vă destăinuiţi mie, ca să rămânem solidari în faţa avocatului.
    - Câtă prudenţă! spuse K. Dar fie, am să-ţi destăinuiesc un secret care o să te liniştească pe deplin. În ce constă deci necredinţa dumitale?
    - Am, spuse negustorul şovăind şi cu acelaşi ton cu care ar fi spus un lucru necinstit, am şi alţi avocaţi în afară de el.
    - Dar asta nu e ceva prea grav, spuse K. uşor dezamăgit.
    - Aici, nu, spuse negustorul care, de când făcuse destăinuirea, respira tot mai greu, dar după observaţia lui K. începuse să-şi mai recapete încrederea. Numai că nu-i permis, şi e şi mai puţin permis când e vorba de avocaţi ilegali. Iar eu tocmai asta am făcut. Am cinci avocaţi de contrabandă.
    - Cinci! exclamă K. Numărul îi stârnise mirarea. Cinci avocaţi în afară de maestrul Huld?
    Negustorul făcu semn că da.
    - Sunt în tratative cu al şaselea.
    - Dar de ce atâţia avocaţi? întrebă K.
    - Am nevoie de toţi!
    - Ai putea să-mi explici de ce?
    - E uşor, spuse negustorul. Înainte de orice, evident, nu vreau să-mi pierd procesul. De aceea n-am voie să neglijez nimic din ce mi-ar putea folosi; chiar dacă speranţa e foarte slabă, n-am voie să nu-mi încerc şansa. Am pus deci în slujba procesului tot ce am. Mi-am retras toţi banii din afaceri; odinioară, birourile mele ocupau aproape un etaj întreg; astăzi mă mulţumesc cu o odăiţă mică şi dosnică, în care lucrez cu un simplu ucenic. Decăderea aceasta nu mi-a pricinuit-o numai retragerea banilor ci, mai ales, scăderea puterii mele de muncă. Când vrei să faci ceva pentru procesul tău nu te mai poţi ocupa de nimic.
    - Lucrezi deci chiar dumneata pentru proces? întrebă K. Tocmai despre asta mi-ar plăcea să te aud vorbind.
    - Despre asta nu v-aş putea spune mare lucru, răspunse negustorul. La început, am încercat, dar am renunţat repede. E o muncă istovitoare, din care nu te alegi jiproape cu nimic; curând, mi-a devenit cu totul imposibil să muncesc şi să întreprind demersuri în birourile tribunalului. Numai statul pe-o bancă şi aşteptatul acolo cer un efort ţuiaş; dar dumneavoastră cunoaşteţi personal aerul greu din birouri.
    - De unde ştii că am fost acolo? întrebă K.
    - Mă aflam în sala de așteptare când ați trecut.
    - Ce coincidență ciudată! strigă K. extrem de impresionat şi uitând complet, din pricina asta, cât de ridicol i se păruse până atunci negustorul. Prin urmare, m-ai văzut. Erai în sala de aşteptare în clipa când am trecut? Da, într-adevăr, am fost o dată acolo.
    - Coincidenţa nu-i chiar atât de ciudată, spuse negustorul. Eu mă aflu aproape zilnic acolo.
    - Acum, spuse K., pesemne că va trebui să mă duc şi eu mai des, dar probabil că voi fi primit cu mai puţin respect decât data trecută. Toţi se ridicaseră în picioare. Mă luaseră probabil drept judecător.
    - Nu, spuse negustorul, ne-am ridicat pentru aprod. Despre dumneavoastră ştiam bine că eraţi inculpat. Asemenea veşti se răspândesc ca fulgerul.
   - Ştiaţi? spuse K. în cazul acesta atitudinea mea trebuie că vi s-a părut extrem de arogantă. Nu s-a discutat despre asta?
    - Nu, spuse negustorul. Dimpotrivă. Dar astea sunt prostii.
    - Ce prostii? întrebă K.
    - De ce mă întrebaţi asemenea lucruri? spuse negustorul necăjit. S-ar părea că nu-i cunoaşteţi încă pe cei de-acolo şi poate că-i înţelegeţi greşit. Nu trebuie să uitaţi că în decursul procedurilor nesfârşite se spun adesea multe lucruri pe care logica nu le mai poate controla; de multe ori eşti prea obosit, sau unele subiecte nu te interesează, şi-atunci, ca o compensaţie, ajungi la superstiţii. Vorbesc despre ceilalţi, dar, în fond, nici eu nu sunt mai breaz. Una dintre superstiţiile acestea constă în credinţa că poţi citi deznodământul procesului pe faţa acuzatului, şi mai ales pe tăietura buzelor lui. Cei ce cred în astfel de preziceri au spus deci că, judecind după buzele dumneavoastră, în curând veţi fi cu siguranţă condamnat. Vă repet, e o superstiţie ridicolă, pe care experienţa o dezminte categoric în majoritatea cazurilor, dar când trăieşti într-un astfel de mediu, e greu să scapi de asemenea idei. Nu vă închipuiţi câtă forţă poate avea superstiţia aceasta. Aţi încercat acolo să vorbiţi cu un om, nu-i aşa? Şi el abia a putut să vă răspundă. Fireşte, acolo poţi avea multe motive să te tulburi, dar unul dintre ele, în cazul de faţă, era cu siguranţă aspectul gurii dumneavoastră. Omul a povestit chiar, ceva mai târziu, că i se păruse că vede pe buzele dumneavoastră semnul propriei lui condamnări.
    - Pe buzele mele? întrebă K. scoţând o oglinjoară din buzunar şi privindu-se în ea. Nu văd nimic neobişnuit pe buzele mele. Dumneata vezi?
    - Nu, răspunse negustorul, nici eu nu văd absolut nimic.
    - Ce oameni superstiţioşi! exclamă K.
    - Nu v-am spus şi eu? întrebă negustorul.
    - Inculpaţii se văd atât de des între ei? Discută şi schimbă păreri? Eu până acum m-am ţinut complet deoparte.
    - În general n-au relaţii prea strânse unii cu alţii; ar fi şi imposibil, sunt prea mulţi. De altfel, au şi puţine interese comune. Dacă se întâmplă câteodată ca mai mulţi să-şi descopere vreun interes comun, îşi dau curând seama că s-au înşelat, împotriva tribunalului nu se poate face nimic în comun. Fiecare caz e cercetat în parte; nu există tribunal mai minuţios. Nu ajungi la nimic unindu-te cu alţii. Izolat, mai izbuteşti să obţii în secret câte ceva, iar ceilalţi nu află decât după aceea, şi nimeni nu ştie cum s-a făcut. Solidaritatea nu există deci; oamenii se întâlnesc din când în când în sălile de aşteptare, dar acolo se vorbește puţin. Ideile superstiţioase există încă din vremurile de demult şi se înmulţesc pur şi simplu de la sine.
    - I-am văzut pe domnii aceia făcând anticameră acolo, spuse K., şi aşteptarea lor mi s-a părut atât de inutilă!
    - Aşteptarea nu e inutilă, spuse negustorul. Inutil e doar să te amesteci personal în propriul tău proces. V-am spus că, în afară de maestrul Huld, mai am cinci avocaţi. S-ar putea crede - aşa credeam şi eu la început - că las cu totul în seama lor grija procesului. Asta ar fi însă complet greşit. Ar fi o greşeală şi mai mare decât dacă aş avea unul singur, par dumneavoastră nu mă înţelegeţi, nu-i aşa?
    - Nu, spuse K. punându-şi palma peste mâna negustorului ca să-l calmeze, căci se înfierbântase prea tare. Dar te-aş ruga să vorbeşti ceva mai rar; tot ce-mi spui e foarte important pentru mine şi nu izbutesc să te urmăresc.
    - Faceţi bine că-mi amintiţi, spuse negustorul, dumneavoastră sunteţi un nou-născut, un novice, procesul dumneavoastră n-are decât şase luni, nu-i aşa?
    - Da.
    - Am auzit despre el; ce proces tânăr! Dar mie, care sunt frământat de mii şi mii de ori lucrurile acestea, mi se par toate foarte fireşti.
    - Eşti fericit că procesul e atât de avansat? spuse K. nevrând să-l întrebe direct în ce stadiu se afla.
    Dar primi un răspuns la fel de neprecis ca şi întrebarea.
    - Da, spuse negustorul plecându-şi fruntea, sunt peste cinci ani de când îmi tot duc procesul şi asta nu înseamnă puţin.
     Apoi tăcu o clipă. K. pândea întoarcerea lui Leni. Pe de-o parte nu i-ar fi plăcut s-o vadă venind prea devreme, căci mai avea multe întrebări de pus şi n-ar fi vrut să fie surprins în discuţia confidenţială cu negustorul; pe de altă parte însă îl enerva faptul că zăbovea atâta la avocat, ştiind că el se afla acolo.
    Supa nu justifica o atare întârziere.
    - Îmi mai aduc exact aminte vremea, spuse negustorul - şi K. deveni imediat atent - îmi mai aduc exact aminte vremea când procesul meu era de vârsta procesului dumneavoastră. Pe atunci îl aveam ca avocat numai pe maestrul Huld, dar nu eram prea mulţumit de el.
    „Am să aflu tot”, se gândi K. şi clătină vioi din cap ca şi pum gestul acesta l-ar fi putut încuraja pe negustor să spună tot ce merita să fie ştiut.
    - Procesul meu, continuă domnul Block, nu avansa deloc; mi se fixau interogatorii, şi nu lipseam niciodată de la ele, adunam acte, prezentam toate registrele firmei - ceea ce nu era deloc necesar, după cum am aflat mai târziu - veneam întruna la avocat, avocatul înaintase chiar mai multe întâmpinări către tribunal.
    - Mai multe întâmpinări? întrebă K.
    - Sigur, făcu negustorul.
    - Asta mă interesează enorm, spuse K., în cazul meu încă mai lucrează la prima. N-a făcut nimic. Acum văd că mă neglijează în mod ruşinos.
   - S-ar putea să aibă motive bine întemeiate ca întâmpinarea să nu fie încă gata, spuse negustorul. Cât despre ale mele, am putut vedea mult mai târziu că nu serviseră absolut la nimic. Am putut citi eu însumi una, datorită unui funcţionar binevoitor. Întâmpinarea era - trebuie să mărturisesc - plină de erudiţie dar, în fond, nu conţinea nimic; multă latină, pe care de altfel n-o înțeleg, apoi pagini şi pagini cu apeluri către tribunal, apoi linguşiri către anumiţi magistraţi, fără nume precise, dar pe care iniţiaţii îi puteau recunoaşte; pe urmă propriul elogiu al avocatului, un elogiu în care el se tăvălea în faţa tribunalului cu umilinţa unui câine, şi în sfârşit examinarea câtorva vechi cazuri judiciare care, chipurile, semănau cu al meu. Cinstit vorbind, examinarea aceasta era făcută cu cea mai mare grijă, pe cât mi-am putut da eu seama. Observaţi că spunând acestea nu pretind că judec munca avocatului; de altfel, întâmpinarea pe care am citit-o nu era decât una dintre cele multe, dar, şi aici e punctul despre care vreau să vă vorbesc, oricum, n-am putut constata niciun fel de progres în ceea ce priveşte procesul meu.
    - Si ce fel de progrese aţi fi vrut să constataţi? întrebă K.
    - Întrebarea dumneavoastră e foarte înţeleaptă, spuse negustorul zâmbind; se poate observa foarte rar vreun progres în asemenea proceduri, dar pe-atunci eu încă nu ştiam asta. Sunt negustor, iar în epoca aceea eram şi mai negustor decât acum; aş fi dorit progrese palpabile, ar fi trebuit ca totul să se organizeze şi să se îndrepte către un sfârşit sau măcar să văd procesul pornit pe-o cale bună. Dar nu aveau loc decât interogatorii care semănau aproape leit între ele; ştiam dinainte răspunsurile, le cunoşteam pe de rost ca pe rugăciuni; de câteva ori pe săptămână câţiva funcţionari de-ai tribunalului mă căutau fie la magazin, fie acasă, fie nu mai ştiu unde, şi asta era, fireşte, supărător (în privinţa aceasta e mai bine astăzi, telefonul deranjează mai puţin); şi apoi zvonul despre procesul meu începuse să se răspândească, negustorii, prieteni de-ai mei, ştiau, rudele aflaseră şi ele; eram păgubit din toate părţile, dar niciun semn nu-mi arăta că în curând au să aibă loc măcar primele dezbateri. M-am dus deci să mă plâng avocatului. El mi-a dat, ce e drept, explicaţii îndelungi, dar a refuzat categoric să facă cel mai mic lucru în sensul dorit de mine, spunând că nimeni nu poate influenţa asupra datei dezbaterilor şi că era absolut de neimaginat să le grăbeşti printr-un memoriu, aşa cum aş fi vrut eu, pentru că un asemenea lucru nu s-a mai pomenit şi n-ar putea decât să ne piardă, şi pe el şi pe mine. M-am gândit că un altul poate ar vrea şi ar putea să facă ceea ce el nu voia sau nu putea. Am căutat deci alţi avocaţi. Dar e mai bine să vă spun din capul locului: niciunul dintre ei, niciodată, n-a cerut şi n-a obţinut fixarea unui termen pentru dezbateri; lucrul acesta este, cu o rezervă despre care am să vă vorbesc mai târziu, realmente imposibil de obţinut; în privinţa aceasta maestrul Huld nu mă înşelase, deci; dar n-am avut nici de ce să regret faptul că mă adresam şi altor avocaţi. Maestrul Huld probabil că v-a vorbit despre avocaţii de contrabandă şi vi i-a descris ca pe nişte oameni demni de dispreţ, ceea ce, de altfel, este exact. Dar face, de câte ori se compară cu ei, o mică eroare asupra căreia aş vrea să vă atrag în treacăt atenţia. Ca să-i deosebească de aceştia pe avocaţii din cercul său, el îi numeşte totdeauna „avocaţii cei mari” pe cei care îi sunt cunoscuţi. Termenul e însă fals; fireşte, oricine poate să spună că e „mare” dacă aşa are chef, dar în cazul de faţă uzajul judiciar e cel care decide. Iar uzajul acesta arată clar că există, în afara avocaţilor de contrabandă, avocaţi mari şi avocaţi , mărunţi. Iar maestrul Huld şi colegii săi nu sunt decât avocaţi mărunţi; marii avocaţi, pe care nu-i cunosc decât din auzite și pe care n-am izbutit niciodată să-i văd, sunt de-un rang încomparabil superior faţă de avocaţii mărunţi, cu mult mai presus decât sunt aceştia din urmă faţă de avocaţii de contrabandă pe care ei îi dispreţuiesc.
    - Marii avocaţi? întrebă K. Cine sunt? Cum poţi junge la ei?
    - N-aţi auzit încă niciodată vorbindu-se despre ei? spuse negustorul. Aproape că nu există acuzat care, după ce-a auzit prima oară de existenţa lor, să nu viseze câtăva vreme să fie apărat de ei. Nu vă lăsaţi ispitit de slăbiciunea aceasta. Cine sunt? Habar n-am, iar ca să ajungi la ei, este imposibil. Nu cunosc niciun caz în care să se poată afirma cu certitudine că a intervenit un mare avocat. Apără şi ei câţiva clienţi, dar asta nu depinde de dorinţa inculpatului; marii avocaţi nu apără decât pe cine vor ei; iar ca să se ocupe de vreun proces, trebuie neapărat ca procesul acela să fi depăşit competenţa micilor tribunale. De fapt, e mai bine să nu te gândeşti la ei; altminteri - ştiu asta din experienţă personală - consultaţiile, eforturile şi ajutorul pe care le primeşti de la ceilalţi avocaţi încep să ţi se pară atât de tâmpite şi de inutile încât îţi vine să dai dracului tot, să te culci şi să nu mai ştii de nimic, ceea ce, fireşte, ar fi o tâmpenie şi mai mare; şi-apoi nici n-ai putea să rămâi multă vreme liniştit în pat.
    - Dumneata, deci, n-ai visat niciodată avocaţi mari? întrebă K.
    - N-am visat multă vreme, spuse negustorul reîncepând să zâmbească. Din păcate, nu izbuteşti să-i uiţi de tot; gândul la ei te chinuie, mai ales noaptea. Pe atunci însă voiam să obţin rezultate imediate, iată de ce am început să caut avocaţi de contrabandă.
    - Ce aproape sunteţi unul de altul! strigă Leni care se întorsese cu farfuria şi stătea în pragul uşii.
    Cei doi erau într-adevăr apropiaţi unul de altul; la cea mai mică mişcare capetele li s-ar fi ciocnit; negustorul, care nu era numai mărunţel, ci şi foarte ghebos, îl obligă pe K. să se aplece foarte mult ca să audă ce-i spune.
    - Încă o clipă, strigă K. respingând-o pe Leni şi făcând un gest de nerăbdare cu mâna pe care o mai ţinea încă pe mâna negustorului.
    - A vrut să-i povestesc despre procesul meu, îi spuse negustorul lui Leni.
    - Povesteşte, povesteşte, spuse ea.
    Leni îi vorbea negustorului pe un ton drăgăstos, dar şi superior. Lucrul acesta nu-i plăcu lui K. După cum tocmai îşi dăduse seama, omul nu era de lepădat; avea mai ales o experienţă despre care ştia foarte bine să vorbească.
    Pesemne că Leni îl judeca greşit. K. se uită mânios cum Leni luă din mâna domnului Block lumânarea pe care acesta o ţinuse strâns tot timpul, cum îi şterse degetele cu un colţ al şorţului şi cum îngenunchease apoi lângă el ca să-i cureţe cu unghia o picătură de ceară scursă pe pantaloni.
    - Te pregăteai să-mi vorbeşti despre avocaţii de contrabandă, spuse K., şi fără să mai adauge altceva, dădu la o parte mâna lui Leni.
    - Ce vrei? întrebă Leni lovindu-l uşor cu palma ca să poată continua curăţarea petei.
    - Sigur, despre avocaţii de contrabandă, spuse negustorul şi-şi trecu mâna peste frunte ca şi cum ar fi cugetat.
    Vrând să-l ajute, K. îi aminti:
    - Voiai să obţii rezultate imediate, de-asta ai început să cauţi avocaţi de contrabandă.
    - Sigur, spuse negustorul, şi tăcu.
    „Poate că nu vrea să vorbească faţă de Leni”, se gândi K. şi, stăpânindu-şi nerăbdarea de-a afla ce se întâmplase mai departe, nu mai stărui.
     - M-ai anunţat? o întrebă el pe Leni.
    - Fireşte, făcu ea. Te aşteaptă. Acum lasă-l pe Block, o să-i vorbeşti mai târziu, el rămâne aici.

...................................................................