Alpii Dolomiți ai Italiei
Înălțându-se până la cer, acoperiți de zăpadă și foarte abrupți, impunându-se deasupra văii Cortina din nordul Italiei, Dolomiții din Belluno își întindeau umbra imensă pe o distanță de aproape 50 de kilometri spre orizont, acoperind valea și lipsind-o de orice rază a soarelui din toiul iernii.
Micuța cabană era așezată la poalele muntelui.
Cu excepția micilor reparații, căsuța era neschimbată de un secol și jumătate. Prelucrată brut și meșteșugită din lemn de pin, mobila era rudimentară, austeră. Nu avea cine știe ce dotări: era alimentată cu apă de la o fântână și încălzită de un șemineu mare; lumina era produsă de lămpi de ulei de modă veche.
De fapt, nici în ruptul capului nu ai fi spus că te afli în secolul 21, dacă nu vedeai laptopul și telefonul mobil pe masa de lemn. Pe ecran se putea vedea o listă cu investițiile băncii Safra din Luxemburg.
Genevieve Zivera își accesase fiecare cont, verificându-le cu o precizie de ceasornicar, și văzuse că absolut toate fuseseră lichidate.
Bărbatul urcase puțin peste 6 kilometri pe poteca dosită a văii, sfărâmând cu bocancii zăpada afânată de aproape 1 metru grosime. Deși vânturile dinspre răsărit îl privau de orice urmă de căldură, îi convenea de minune că îi ștergeau urmele lăsate în zăpadă.
Costumul alb de iarnă îi proteja corpul, iar rucsacul era bine strâns la spate pentru a-l susține. Aburi denși îi ieșeau prin barba neagră și deasă, îngroșată de promoroacă. Părul lung și negru i se ivea de sub căciula de lână și se răsucea în vântul care se întețea necontenit.
În drumeția lui prin pădurea înzăpezit, de 3 ore, nu făcuse niciun popas. Își plănuise perfect urcușul: soarele tocmai apunea și îi rămânea destul timp ca să-și facă treaba, urmând să se facă nevăzut la adăpostul întunericului. Decât să fie prins, prefera pericolul hipotermiei, al degerăturilor și chiar să moară.
Misiunea lui trebuia să rămână secretă cu orice preț.
Căsuța lui Genevieve devenise refugiul ei departe de lume. De când se știa, venea aici ca să-și pună ordine în gânduri, să-și găsească pacea interioară. Aici era perfect izolată; nimeni și nimic nu o distrăgea. Așa reușea să găsească soluții la orice problemă care o chinuia.
Se afla acolo de 3 zile și rezolvase deja toate problemele pe care le avea când venise acolo. Toate cu excepția uneia, iar el era o problemă mult mai grea decât crezuse în toți acești ani. Și asta pentru că refuza să-i cedeze, refuza să-i ofere lucrul pe care el îl dorea cu ardoare.
O flatase, îi oferise bani, încercase să fie convingător într-un fel moderat, o amenințase indirect, exercitase presiuni exterioare asupra ei și chiar o intimidase în mod vădit. Cu toate acestea, nu reușise să o manipuleze.
În cele din urmă, o atacase folosindu-se de influența, puterea și averea lui pentru a-i distruge viața, fără să-i pese de cei afectați. Îi retrăsese sursele de venit. Nemaiavând niciun ban în cont, orfelinatul fusese desființat, copiii fiind trimiși brusc în centre de plasament. Dar nu cedase nici măcar atunci - nu putea fi înduplecată sub nicio formă.
Mai apoi, el își făcu apariția în toiul nopții. După ce răscoli fiecare colțișor al casei fără să găsească ce căuta, îi dădu foc din temelii. Ea era în pragul disperării pe toate planurile: financiar, fizic și mental.
Era doar o chestiune de timp până când avea să o prindă. Deocamdată o vâna fără încetare, neobosit în goana lui.
De îndată ce bărbatul bărbos amplasă ultimul explozibil pe suprafața pietroasă a muntelui, ninsoarea se opri pentru un moment, iar perdeaua de nori se despărți, dezvăluind o porțiune mică de cer albastru.
Bărbatul își încărcă rucsacul și se uită la ceas. Scoase un aparat mic, pe care nu-l putea ține bine din cauza mănușilor. Își potrivi cronometrul până când ledurile roșii afișară ora 20.00. Apăsă apoi un buton de pe margine.
Câteva momente mai târziu, între crestele abrupte ale muntelui se dezamorsară cele 5 explozibile așezate la 20 de metri distanță unul față de celălalt.
Primul ecran afișa ora 20.00, urmând ca explozibilele să se dezamorseze pe rând, la câte 2 secunde.
Flăcările lor purpurii se risipiră oradă cu reînceperea ninsorii.
Aruncă o ultimă privire spre căbănuță, după care își întoarse fața, peste coama muntelui.
Pentru prima dată în viața ei, Genevieve cunoscu frica: nu îi era teamă că va fi prinsă și nici gândul morții nu o mai speria acum; era îngrijorată că bărbatul va găsi ceea ce căuta, ceea ce credea că îi aparține de drept. Ce căuta el nu era un lucru pe care puteai să-l cumperi sau să-l câștigi în vreun fel și ar fi făcut orice ca să-l obțină. Era cu adevărat ultimul om de pe pământ care ar fi trebuit să stăpânească o asemenea știință, un secret ascuns lumii de atâta amar de vreme.
Îl cunoștea pe bărbat. Auzise de atrocitățile pe care le săvârșise, de nesăbuințele comise față de apropiații lui: făcea orice pentru a-și îndeplini scopurile din ce în ce mai ambițioase.
De aceea fusese nevoită să recurgă la unicul lucru pe care nu voia să-l facă și regreta deja că apelase pe prietenul ei. Era mai mult decât o simplă rugăminte: îi ceruse aproape imposibilul. Știa că își încalcă astfel toate principiile morale și etice, dar, în același timă, era conștientă de faptul că până și cele mai abjecte fapte sunt scuzate pentru prevenirea unui rău mai mare.
Nu avea cum să îl răsplătească în bani sau să-i ofere vreun obiect de valoare. Singurul ei bun erau cuvintele. Încercă să-l înduioșeze, să-i ajungă la inimă, și toate acestea pentru că știa că unele secrete trebuie păstrate cu orice preț. Nu trebuiau să fie descoperite în veci, indiferent ce s-ar fi întâmplat.
Vântul nopții vâjâia cu putere printre crenelurile stâncoase ale Alpilor Dolomiți. În curând se stârni o furtună groaznică; un viscol drăcesc luă cu asalt crestele montane, acoperindu-le cu un strat proaspăt de nea. Totul deveni apoi nemișcat; se așternu o tăcere de mormânt odată cu zăpada moale care se cernea, absorbind și cele câteva zgomote care răsunau dintre vârfurile munților.
Apoi, fără vreun avertisment, tunetul zdruncină noaptea: din străfundurile pietrosului golaș al Dolomiților din Belluno se auzi o serie de explozii succesive. Forța își croia drum pe toate fațetele muntelui; bucăți de stâncă se desprindeau, dislocând în rostogolirea lor gheață și zăpadă.
Torentul de zăpadă scălda muntele, înghițind totul în calea lui și smulgând copacii din rădăcină, asemenea buruienilor înainte de seceriș.
Noroc că acest colțișor de munte rămăsese neexploatat. Nici urmă de sate, iar schiorii nu se refugiaseră niciodată aici; exista o singură căbănuță, veche de 150 de ani. Și nu avea să fie cruțată.
Capitolul 1
Michael St. Pierre fugea cât îl țineau picioarele pe strada Mont-Balnc din Geneva, Elveția, printre mașini și autobuze, felinare și cerșetori.
Era ora 2 dimineața, într-o joi. Zăpada bătuse de curând dinspre munți și îmbrăcase cu o mantie albă străzile deja lunecoase ale Genevei.
Abia trecuseră 45 de secunde de când părăsise confortul căminului și senzația de căldură deja dispăruse. Ochii lui de un albastru pătrunzător lăcrimau din cauza vântului; fiecare fulg de zăpadă îi tăia fața ca o lamă, în timp ce părul negru i se răsfira în aerul răcoros al nopții.
În cele din urmă, ajunse în spate la numărul 24, pe Rue de Fleur. Clădirea, o casă greu de descris, cu 5 etaje, părea pustie pe timpul nopții. Dar Michael știa că majoritatea lucrurilor importante și valoroase se ascundeau adesea în spatele imprevizibilului și al lumescului.
Michael încercă să-și adune gândurile, renunțând la orice alt contact cu exteriorul. Avea la dispoziție mai puțin de 1 minut până la izbucnirea focurilor de artificii, mai puțin de 1 minut pentru a îndeplini ultima ei dorință.
Michael înșfăcă pachetul și îl strânse mai tare la spate, apoi începu să urce.
- Nascentes morimur - din momentul în care ne naștem începem să murim - spuse preotul, în timp ce vântul îi răscolea părul negru.
Era un bărbat înalt, lat în umeri. Mâinile lui aspre apucară un rozariu, iar cu degetul mare frecă primul nod de deasupra crucii.
Părintele Simon Bellatori părea mai degrabă un colonel de armată grizonat decât un slujitor al Bisericii. Vocea lui pătrunzătoare de italian părea mai potrivită pentru a da ordine decât binecuvântări.
- Unii se gândesc la trup ca la o închisoare care ne condamnă la condiția noastră de muritori, în timp ce sufletele noastre sunt eterne, dorind doar să fie eliberate din trupul lumesc. Alții cred că viața este limitată, însă celor ce au credința li se vor da speranța și cheile Raiului. Pentru că acesta este locul unde există cu adevărat viața eternă, unde sora noastră Genevieve va trăi pentru totdeauna.
Micul grup stătea într-un cimitir vechi de când lumea din mahalaua Romei.
Iarna cenușie din Italia îl înfioră pe Michael, în timp ce își îndrepta privirile către oraș, spre Vaticanul din depărtare. Ascultând rugăciunile prietenilor săi din curte, își plecă fruntea. Mâna lui Michael părea un tentacul al morții încleștat pe un plic gălbui. Avea un blazon cu o cruce albastră și ajunsese cu o săptămână în urmă.
Ea i-l înmânase în urmă cu 7 zile, de îndată ce el îi deschisese ușa. Stătea acolo, pe treapta din față a pragului casei, smotocind dulăii lui Michael - Hawk și Raven - care îi mulțumeau cu obișnitul lor lătrat frenetic.
- `Neața, Somnorilă! spuse Genevieve, privindu-l cu un zâmbet cald.
Era îmbrăcată cu o haină albă lungă, iar părul ei închis la culoare era strâns într-o coadă. La încheietura mâinii avea un șirag de perle, iar la gât purta un crucifix vechi.
Era impecabilă și rafinată, ceea ce îl făcu pe Michael să zâmbească și mai larg, în timp ce o privea cum îi strânge în brațe pe cei doi ciobănești de Berna pe aleea înzăpezită.
Michael ieșise în dimineața răcoroasă de iarnă.
- Dacă știam că vii....
- Dacă știai, ce? Te-ai fi bărbierit, ai fi făcut curat în casă? întrebă Genevieve cu accentul ei italian blând.
- Ceva de genul ăsta.
Michael se așeză lângă ea.
- Vrei să-ți pregătesc micul dejun?
Ea îl privi. Ochii săi calzi nu puteau ascunde o umbră de tristețe, o emoție pe care Michael n-o mai văzuse până atunci la prietena lui.
Se întâlniseră la moartea soției lui Michael. Genevieve fusese trimisă de către părintele Simon Bellatori de la arhive pentru a transmite condoleanțele Vaticanului și ale Papei însuși pentru moartea lui Mary St. Pierre.
Era mai mult decât ironic faptul că Genevieve avea un orfelinat; nu era o simplă coincidență nici faptul că Simon o trimisese pe ea. Michael rămăsese orfan la naștere și, deși avusese noroc de niște părinți adoptivi iubitori, care între timp muriseră, empatizase întotdeauna cu cei abandonați, cu cei care-și deschideau inima și cărora le păsa de cei suferinzi.
Relația lui Genevieve cu Michael evoluase în ultimele 6 luni. Michael vedea în ea o soră mai mare, care îi înțelegea temerile, suferințele. Michael era uimit de felul în care gândea ea; viziunea ei despre viață era întotdeauna pozitivă, indiferent de circumstanțe. Nu se temea de nimic și reușea să vadă binele până și în cele mai întunecate inimi.
- Așadar, iată-ne aici, și nu poți spune că suntem tocmai vecini - Byram Hills se află la 5600 de kilometri distanță de Italia. Nu-mi vine să cred că ai venit doar ca să împrumuți mașina de îndepărtat zăpada.
Genevieve îi zâmbi lui Michael, scăpându-i și un fel de râset, care însă dispăru repede.
- Trebuie să te întreb ceva.
Vorbea foarte repede, ca și când trebuia neapărat să se descarce.
- Te ascult.
- Nu spune nimic încă, te rog. O să te întreb ce crezi despre ce urmează să-ți povestesc.
- E-n ordine, șopti Michael, observându-i ezitarea din voce.
Își înclină fruntea empatic; niciodată nu o auzise vorbind atât de amenințător.
- Există un tablou. E vorba despre tabloul meu, Michael, un obiect păstrat în familia mea din generație în generație. Este una dintre cele două lucrări semnate de un artist enigmatic. Îl credeam pierdut, dar tocmai am aflat că a apărut pe piața neagră. Conține un secret de familie, care, dacă va fi descoperit, va avea mai multe urmări decât îți imaginezi.
Genevieve se opri pentru un moment, mângâindu-l pe burtă pe Hawk. Continuă apoi să vorbească, fără să-și ia ochii de la câine.
- Nu-mi doresc să-l recuperez. De fapt, vreau să fie distrus înainte ca singura persoană care nu trebuie vreodată să-l găsească să pună mâna pe el.
Michael asculta, înțelegând perfect că îi cerea să comită o infracțiune în numele ei. Se uită la plic, la brazonul cu crucifix albastru al lui Genevieve. Momentul păru să se scurgă încet, în timp ce răceala dimineții începea să-i pătrundă până în măduva oaselor.
- Sunt hăituită, Michael! Hăituită să dezvălui secretul din spatele acestei capodopere.
- Cum adică hăituită? întrebă Michael, lăsând să-i scape o nuanță de furie defensivă în glas.
Se ridică brusc în picioare, ascultând-o cu și mai mult interes.
- Bărbatul care încearcă să pună mâna pe acest tablou are cel mai întunecat suflet din lume. E un om lipsit de compasiune, de remușcări. Se dedă la orice pentru a-și atinge scopurile. Pentru el, nicio viață de om nu este relevantă cu adevărat, nicio acțiune nu e prea neortodoxă. Este disperat și este exact ca un animal închis, care și-ar mânca mădularele pentru a scăpa. Iar un om disperat nu are nicio limită, nimic nu-l poate opri. Și cala pe care o caută, cea spre care îl va ghida acest tablou, nu poate decât la moarte.
- Cum de știi toate astea? întrebă Michael.
În vocea lui se simțea empatia, fără vreo urmă de scepticism.
- Cum poți fi sigură că nu tragi concluzii pripite? Cine ar putea avea o inimă atât de rece încât să vâneze o altă ființă umană?
- Cu toate că îmi este rușine să recunosc, omul despre care-ți vorbesc, cel care mă urmărește... este propriul meu fiu.
Michael îi absorbea cuvintele fără să-și ia privirea de la ea. Ochii ei, care fuseseră întotdeauna atât de puternici, atât de încrezători, erau acum plini de disperare, descumpăniți întocmai ca ochii unui copil rătăcit de părinții lui.
În cele din urmă, Genevieve deschise catarama de alamă a genții ei de piele de culoarea bronzului, căută înăuntru și scoase cheile de la mașină. Se ridică, se aranjă puțin, recăpătându-și calmul și statura demnă.
Michael se ridică și el în liniște, rămânând lângă ea și privind-o în continuare.
- Nu știu ce să spun.
Genevieve se întinse și-l sărută pe obraz.
- Să nu sufli o vorbă, mi-e rușine că ți-am cerut asta.
Puse cu delicatețe plicul galben în mâna lui Michael.
- Te înțeleg perfect dacă vei refuza să faci asta; de fapt, chiar sper să n-o faci. A fost o prostie să vin aici.
- Genevieve... apucă să murmure Michael, dar nu mai știu ce să spună văzând-o cum se îndepărtează.
- Te sun într-o săptămână, îi spuse ea în timp ce se întoarse.
Michael o privi în timp ce cobora pe aleea înzăpezită, intră în mașină și demară.
În următoarele zile, Michael se gândi la rugămintea lui Genevieve: să fie oare o exagerare, o reacție paranoică la trădarea iubirii materne? Când se gândea la disperarea din ochii ei... era atât de diferită atunci când încerca să-i înduplece inima. Cu toate că se simțea cuprins de îndoială, Michael nu pusese nici măcar o clipă intenția lui Genevieve sub semnul întrebării, pentru că, oricare ar fi fost însemnătatea tabloului, Genevieve credea în el cu toată ființa sa.
Cererea ei apăsa greu pe umerii lui Michael; practic, îi cerea să intre din nou într-o lume pe care el o lăsase de multă vreme în urmă, cu care nu mai avusese de-a face de la moartea lui Mary. Era o viață la care renunțase bucuros în memoria unei soții cu principii de nestrămutat. Pe lângă asta, nu mai era la fel de abil și se temea că mintea nu-i mai era la fel de lucidă.
Nu numai că-i cerea să fure tabloul, ci și să se asigure că acesta nu va ajunge niciodată în mâinile fiului ei.
Trei zile mai târziu, Michael o sună pentru a discuta cu ea, pentru a-i oferi sprijin moral, așa cum și ea o făcuse de atâtea ori. Voia să refuze politicos abia la sfârșitul conversației. Ea îi cerea să spargă o galerie de pe piața neagră, despre care știa doar din auzite. Și, chiar dacă ar fi găsit-o prin minune, i-ar fi fost imposibil să pătrundă acolo.
Tresări însă când văzu că telefonul ei era închis. Blocă apelul și formă imediat numărul lui Simon. Nici nu trebui să asculte prea mult - tonul prietenului său spunea totul.
Genevieve era moartă.
Firma Belange nu era decât un zvon în lumea artei. Vindea doar pe piața neagră și făcea contrabandă cu produse rafinate care nu se găseau nicăieri altundeva.
Belange era doar un nume de cod pentru Killian McShane. Un singur om conducea totul, din 10 locații diferite răspândite prin Elveția și Amsterdam. Cu toate că McShane era un adevărat iubitor de artă și se ocupa numai cu asta, nicio singură locație nu dovedea acest lucru.
În realitate, clădirile erau doar niște case la oraș, iar locatarii lor se ocupau cu operațiuni financiare. McShane amenajase un birou în subsolul fiecărei case și vizita fiecare locație doar de 2 ori pe an.
McShane se comporta ca un negustor clandestin în ceea ce privește comorile uitate ale lumii artei. Cerea un comision de 15 procente pentru fiecare tranzacție. Măsurile de siguranță erau mai presus de făgăduiala discreției, iar cele de pe Rue de Fleur, de la numărul 24, erau de cel mai înalt nivel.
Trei paznici vegheau fără încetare: unul la intrarea principală, un al doilea în hol, iar celălalt pe acoperiș. Nu erau portari obișnuiți, pe care să-i angajezi de la o agenție de pază.
McShane avusese grijă să aleagă doar foști membri ai poliției militare foarte antrenați, pentru a-și proteja afacerile cât mai bine posibil. Fuseseră angajați pentru două mari calități - vigilența și precizia - și primiseră instrucțiuni clare să nu ezite să le folosească pe oricare dintre acestea dacă ar fi fost nevoie.
Fiecare tablou sau obiect care urma să intre în circuit era adus în clădire cu cea mai mare discreție, în maximă securitate și expus apoi în demisolul controlat climatic, ferit de ochii lumii.
După terminarea negocierilor, banii erau aduși și livrați lui McShane. Nimeni dintre cei implicați în tranzacție nu cunoștea identitatea celeilalte persoane și, până și McShane își păstra anonimatul, lucrând prin intermediari. Plata se făcea strict prin giranți, pentru a evita toată birocrația impus de bănci.
Obligațiunile erau depuse și păstrate timp de 24 de ore, pentru verificare și validare. După terminarea acestei perioade, atât banii, cât și obiectul de artă erau distribuite fiecărei părți, fără a lăsa vreun fel de dovadă că tranzacția avusese loc.
Jocurile sexuale ieșiseră exact așa cum fuseseră plănuite - l-ar fi distras până și pe cel mai vigilent paznic de la munca lui, pentru că instinctul are cea mai mare influență asupra unui om, fie el și prudența în persoană. Era un adevărat foc nestăvilit al intimității.
Cele două doamne ajunseseră pe seară pe acoperișul clădirii vecine, mai mică cu un etaj; aduseseră cu ele un student și, ignorând răcoarea nopții, se dezbrăcaseră de hainele de blană, dezvăluindu-și trupurile perfecte, goale și delicate.
Deschiseseră radiocasetofonul, schimbaseră frecvența pe un post cu muzică tehno și începuseră și îl distreze pe băiatul de 21 de ani în toate felurile senzuale posibile, conștiente că spectacolul lor urma să fie vizionat și de voyeuristul de pe acoperișul bătut de vânturi de vizavi.
Michael sări peste parapetul îndepărtat, fără știința gardianul distrat și deja excitat. Urcase cele 5 etaje ale casei, ajutat de spațiile egale dintre blocurile de granit, în care se putea prinde perfect cu degetele de la mâini și picioare. Liftul era paravanul perfect ca să se ascundă, pentru a-și deschide încet rucsacul cu instrumente. Scoase din el frânghia, pentru a coborî ușor, și o fixă bine.
Așeză 2 magneți mari, unul deasupra și celălalt la baza liftului. Blocă alarmele astfel încât nimeni să nu detecteze nimic. Descuie ușa și se strecură înăuntru, închizând-o în urma lui fără cel mai mic zgomot.
Cu ajutorul informațiilor pe care i le dăduse Genevieve și al cunoștințelor lui deloc de neglijat, putuse să pună cap la cap actuala adresă a lui Belange și să se asigure de tranzacția în curs.
În schimb, îi fusese mult mai greu să facă rost de planul clădirii și reușise să o analizeze abia cu o oră în urmă.
Michael aruncă o privire în josul puțului întunecat al liftului vechi de o sută de ani; un miros stătut de pământ se ridică, agresându-i simțurile.
Scoase din ruscac scara cu resort și o fixă de o ramă a liftului ce traversa tavanul. Prinse hamurile de cățărat pe cablul de ascensor, își verifică rucsacul și coborî în liniște 6 etaje în întuneric.
Cama îl cobora într-un ritm controlat de el, prin telecomanda pe care o ținea în mână. Era mai utilă degrabă pentru efectul elastic și Michael urma să o folosească mai degrabă pentru a ieși cu succes din subsol decât pentru coborâri.
Încetini până ajunse cam la cinci centimetri deasupra acoperișului cabinei de lift, care staționa pe timpul nopții în pivnița demisolului. Se opri și își lipi urechea de ușa rece de metal.
Întâmpinat de o liniște deplină, deschise ușile cu băgare de seamă - cuplându-le înapoi pe șinele lor - apoi se cățără în holul întunecat.
Ca orice afacere, arta se rezumă la profit. O operă de artă e ca vinul: cu cât e mai veche, cu atât mai valoroasă.
Pentru investitori nu contează dacă apreciază sau nu cu adevărat ceea ce comercializează; bucuria cea mai mare este simțul posesiei. Pentru că ei dețin un obiect unic, ceva ce nu mai poate fi reprodus vreodată de același artist.
Ceea ce îl atrage pe adevăratul colecționar este dorința de a obține imposibilul. De a avea ceea ce alții nu au. Obiecte de mult dispărute, șterse din evidenția timpului, a istoriei. După șablonul economic, prețul depinde și aici de cerere și ofertă.
„Testamentul” lui Chaucer Govier reprezenta vârful carierei artistului, o adevărată copodoperă în toate sensurile cuvântului. Era considerată una dintre cele mai bune 2 opere ale sale, de o frumusețe și o emoție atât de puternică, atât de perfectă, încât artistul știa că nu le va mai egala niciodată. Fusese binecuvântat cu un talent extraordinar și îl folosise dând naștere acestei lucrări divine.
Govier nu era un artist foarte cunoscut, dar foarte curând avea să fie subiectul a numeroase titluri de ziar. Jurnalul surorii sale fusese descoperit și autentificat de curând. Acolo era descrisă detaliat întreaga viață a lui Govier, însă cel mai mare interes fusese provocat de ultima pagină.
Era povestea morții lui, în anul 1610, care pusese pe jar întreaga lume a artei. Viața lui Govier concura în dramatism cu cea a lui Van Gogh.
Ca să-și plătească materialele pentru pictură, Govier făcea tot felul de munci la Mănăstirea Trinity. Săptămână de săptămână, călătorea în munții Scoției, aducând diverse bunuri călugărițelor și făcând tot felul de reparații.
Într-o duminică, în timp ce repara o spărtură de pe acoperiș cu niște catran, intră în vorbă cu un călugăr care era pe moarte, Zhitnik.
Govier înțelegea cu mare greutate engleza cu accente rusești a bărbatului, în timp ce pălăvrăgeau despre vreme, natură sau viața. Discuția alunecă spre artă și Dumnezeu, lucruri la care amândoi țineau foarte mult.
Zhitnik îi povesti despre lucrările extraordinare din Moscova, în special din Kremlin, lucru care îl ținu pe Govier pironit în loc. Povestea pilde și legende despre Dumnezeu și îngerii săi, care îl captară pe Govier în așa măsură, încât nici nu simți când ceasurile arătară ora 9 seara. Curând, tânărul artist se despărți de bătrân.
În drumul lui spre ușă, călugărul îl chemă lângă el și îi dădu 2 bucăți groase de pânză. Apoi îl îndemnă să picteze două tablouri care să descrie poveștile pe care i le spusese ceva mai devreme și îl rugă în final să le expedieze la o adresă din sudul Europei. Îi mai dădu crucifixul pe care îl purta la gât și îl rugă să îl trimită împreună cu pânzele pictate, pentru ca acestea să fie recunoscute.
Singura plată pe care i-o putea oferi erau rugăciunile lui, așa că îl binecuvântă pe Govier și plecă.
Încântat de ceea ce tocmai se întâmplase, Govier începu imediat să lucreze și munci pe brânci timp de 2 săptămâni, redând pe pânză poveștile bătrânului: Testamentul și Veșncia.
În dimineața în care le termină de pictat, Govier plânse văzându-le frumusețea - era descrierea autentică a lui Dumnezeu. Le trimise alături de crucifix, așa cum îi ceruse călugărul.
Profund copleșit în acea dimineață de uimitoarea realizare a geniului său, sări de pe podul Fonx Tower în apele învolburate ale râului St. Ann.
Purtate de apă, trupul și talentul său fură zdrobite de pietre.
Când celălalt tablou, Veșnicia, a dispărut, Testamentul a circulat din mână în mână prin Europa până și-a găsit binemeritatul loc la vila din afara Parisului a familiei Trepaud, până pe 14 iunie 1940, când naziștii au asaltat orașul.
Erwin Rommel a comandat trupelor sale să culeagă în drumul lor toate operele de artă, inclusiv Testamentul. Cele mai multe dintre acestea au fost adăugate colecției sale și nu s-a mai auzit nimic despre ele de la moartea sa, în 1945, în deșerturile africane.
Dar, ca toate miracolele specifice geniului, termenul „pierdut” este relativ.
Testamentul a rezistat distrugerii, trecând prin multe mâini, fiind vândut în secret, îmbogățind toate persoanele cărora le-a aparținut la un moment dat.
Acum se afla în seiful subsolului aclimatizat al firmei Belange, locație știută doar de McShane, cumpărătorul Testamentului, și de bărbatul în negru care alerga pe holul din acest subsol.
Michael se agăță de tavan, cu genunchii și mâinile strânse de benzi în suportul de aluminiu fixator, cu corpul în afara câmpului vizual al camerei de luat vederi.
Încăperea era simplă, mobilată de 2 scaune bogat ornamentate și o canapea. Podeaua era acoperită cu o plase verde, densă, din sârmă. Nimeni nu vedea ecranul ascuns, dar orice pas neglijent putea provoca un șoc echivalent cu o bubuitură de armă, punându-l pe intrus în situația patetică de a sări ca o minge de bachet pe podea, paralizat instantaneu.
Michael studiase pictura Govier ore în șir; cu toate astea, nu era pe deplin pregătit să o vadă de aproape.
Nu se inventase încă un cuvânt pentru a-i descrie frumusețea.
Atenția lui se îndreptă către suporturile securizate în care era prins tabloul; măsură din ochi grosimea pereților camerei, calculă nivelul de securitate al clădirii și gradul de instruire al personalului angajat. Acum însă, în timp ce stătea agățat de tavan, realiza că se află în fața unei adevărate capodopere.
Michael urmări rotirea camerei, cronometrând-o. Execută în cap următoarea mișcare, de 4 ori, de parcă o și îndeplinea. Apoi se desprinse și se întoarse, sprijinindu-se în genunchi, ca și când ar fi făcut acest lucru din pură obișnuință.
Cuțitul aproape că nu i se mai vedea în timp ce aluneca de jur împrejurul cadranului, desprinzând pânza rigidă din ramă. O îndepărtă de la locul ei și, dintr-o singură mișcare, o înlocui cu alta; clicul magnetic confirmă potrivirea perfectă a surogatului în locul picturii originale.
Surogatul era o fotografie ieftină cu o textură asemănătoare pânzei, perfectă pentru camera de luat vederi, pe care nu o putea deosebi de original.
Se ridică înainte de a fi prins de camera de luat vederi, care continua să se rotească în același ritm.
Michael se furișă înapoi, oscilând de-a lungul tavanului, și se balansă apoi spre ușă. Coborî, așezând pânza în fața lui. O privi îndeaproape, admirându-i frumusețea pentru câteva secunde, înainte de a o întoarce.
Totuși, în timp ce privea pânza, mintea i se încețoșă. Îi pipăi textura rigidă și se uită în spatele cartonului pentru a căuta lucrul despre care Genevieve îi povestise că ar fi atât de groznic. Dar nu găsi nimic. Cât despre semnănutra lui Govier de pe spatele lucrării, nici urmă de ea.
Michael ridică pânza, ținând-o în aer. Aprinse lanterna și lumină din spate, dar raza ei nu penetra opera de artă. În cele din urmă, examină marginile, răsucind pictura pe toate fețele. Ceea ce-l nedumerea era grosimea ei neobișnuită.
Își scoase cuțitul și decupă lucrarea pe margini, sperând că nu se înșală, rugându-se ca nu cumva să distrugă fără rost neprețuita operă de artă. Lama alunecă în tablou până la mâner, pierdut între fețele pânzei; Michael îl întoarse la colțuri și continuă să taie până când ajunse la capătul celălalt. Cele două părți ale pânzei căzură ca o coajă de banană.
Michael apucă pânzele și le despărți. Puse jumătățile pe pământ. Spatele neprețuitei picturi era gol. În schimb, cealaltă pânză.... Michael o studie cu atenție.
Era o hartă complexă care umplea pictură de 90/100 de centimetri cu zeci de detalii, o descriere multidimensională a unor clădiri transparente, minunate, presărate cu poteci cu nume în latină sau rusă. Dacă lucrarea lui Govier era o capodoperă, această hartă era ceva mai mult de-atât.
Așadar, acesta era lucrul de care se temea Genevieve și care o costase viața.
Michael așeză pânzele una deasupra celeilalte, le rulă, le puse într-un tub pe care îl avea în spate și o luă la fugă de-a lungul holului.
Warner Heinz coborî de pe acoperiș pe scări. Inima îi bătea încă după spectacolul trioului de adolescenți. Merse pe coridor fără să scoată o vorbă, trecu pe lângă Philippe Olav și se duse direct la bucătărie; își clăti fața cu apă, își turnă o ceașcă de cafea și se îndreptă din nou spre scări.
- Trebuie neapărat să vezi petrecerea sălbatică de-afară, în toată plenitudinea ierii de pe acoperiș, îi spuse în germană Heinz lui Olav, colegul său de muncă.
- Nu mai schimb locul doar pentru o oră, îi spuse Olav fără să-și întoarcă privirea de la monitoarele de securitate.
- Fă cum crezi! zâmbi Heinz, în timp ce urca scara de incendiu.
Philippe se relaxă: interesul lui fusese incitat.
- Bine, spune-mi despre sălbăticie....
- Stai să verific subsolul și-ți spun.
Heinz coborî.
Michael o luă la fugă spre coridor, aruncă două bucăți de frânghie pe umeri și sări în puțul liftului. Reflexele vechii sale meserii reveneau rapid: agăță harnașamentele pe cablul ascensorului și, fără să piardă vreun moment, apăsă butonul de control. Urcă cele 3 etaje în mai puțin de 3 secunde. Coborî pe podeaua acoperișului.
Deschise ușa cu grijă, uitându-se după gardian, dar, surprinzător, era pustiu. Rămase un moment pe acoperiș și privi orașul.
Michael se gândea la Genevieve - ce mult i-ar fi plăcut acest oraș cu nume atât de apropiat de al ei! Gândindu-se la moartea ei bruscă, un zâmbet îi apăru pe față: reușise să îi îndeplinească ultima dorință. Armonia momentul fu însă curând întreruptă.
Ușa de la scara de incendiu se izbi cu putere de perete.
Înainte ca Michael să apuce să-l vadă măcar pe urmăritor, izbucniră focurile de armă.
Se repezi la frânghia fixată mai devreme de peretele parapetului și coborî. Gloanțele bubuiră în continuare în spatele lui, fărâmițând cărămizile din jur.
Michael se ascunse după perete și, fără să se gândească prea mult, o luă la goană spre capătul celălalt, printre focurile de armă ce ricoșau din pereți. În cele din urmă, îl văzu pe urmăritor: îmbrăcat în negru, ținea pistolul cu ambele mâini; avea genunchii flexați și mâinile ușor îndoite. Nu încăpea nicio îndoială că era vorba despre un profesionist.
Michael nu se opri să-i vadă chipul, ci continuă să alerge pe marginea clădirii și, fără să ezite vreun moment, sări de pe clădire la o distanță de 4 metri, până la acoperișul vecin, unde ateriză cu greu, exact în mijlocul partidei de sex în 3. Fetele țipară când Michael ateriză peste ele, în timp ce băiatul își căuta de zor hainele.
Michael se ridică și, în timp ce alerga, scoase din rucsac una dintre frânghii, o prinse de hamurile de la brâu și își continuă urcușul de-a lungul acoperișului. Se opri în capăt, agăță frânghia de un burlan și își dădu drumul. Alunecă vreo 18 metri, ținându-se strâns de frânghie; mănușile îi ardeau din cauza fricțiunii. Căzu cu o bufnitură.
Nu se mai uită în spate în timp ce gonea; știa că urmăritorii se vor afla în curând în spatele lui, și chiar așa era.
Acum erau 3. Păreau să plutească pe deasupra străzii, apropiindu-se din ce în ce mai mult. Michael se forță din toate puterile.
Era palpitant să fii urmărit, un fel de exaltare nefirească amestecată cu frică. Și putea crea o oarecare dependență. Era însă o dependență care se vindeca de îndată ce erai prins. Și Michael nu avea nicio intenție să-și trateze imediat această dependență.
Undeva în față se putea zări podul. Se întindea circa 20 de metri peste râul Ron, iar apele lui extrem de reci purtau bucăți mari de gheață. Deși acolo intenționa să ajungă, Michael știa foarte bine că poate fi locul unde va fi prins.
Podul era foarte strâmt și l-ar fi expus prea tare. Nu avea scăpare în cazul în care urmăritorii și-ar fi folosit armele. În fiecare direcție erau străzi și străduțe unde s-ar fi putut să-i piardă pe urmăritori. Era cu siguranță o variantă mai bună decât podul.
Și iată, că apărură în josul râului; 6 mașini de poliție, cu sirenele aprinse. Polițiștii coborâră din mașini, scoțându-și armele.
Michael aruncă o privire spre străzile lăturalnice și se gândi timp de o clipă. Vocea părintelui Simon se auzea ca un ecou în mintea lui, repetând cuvintele de la înmormântare:
- Nascentes morimur - din momentul în care ne naștem începem să murim.
În cele din urmă, optă pentru pod; alergă frenetic, ca și cum tocmai ar fi evadat din închisoare. Cei 3 urmăritori se aflau în spatele lui, iar la 20 de metri în față erau cele 6 mașini de poliție. Fusese înconjurat, nu avea cum să scape. Dar încercă să se adune și continuă să alerge, îndepărtându-se din ce în ce mai mult de urmăritori.
Nu era nimeni pe pod la ora aceea și nu se punea problema unor victime colaterale. Trebuia să recurgă la soluția extremă. Ningea din ce în ce mai tare. Aproape viscolea. Râul era pe punctul de a îngheța, dar vreme din ultimele zile nu-i dădea voie, se umplea doar cu bucăți de gheață ici și colo, deși temperatura apei era de -30 de grade.
Podul era scăldat în lumina girofarurilor. Michael se afla în mijlocul străzii; urmele lui fuseseră deja șterse de furtuna de zăpadă. Cei 3 își încetiniră ritmul, iar ofițerii din față își ocupară pozițiile lângă mașini. Scoaseră armele și le îndreptară spre el.
Totuși, el continuă să alerge, mai cu seamă când văzu toate armele îndrepatate asupra lui. Făcea acest lucru mai mult pentru a crea confuzie în rândul celor care îl așteptau în față. Alergă tot mai repede, alegându-și ritmul în fața mulțimii de arme din fața lui.
Apoi, fără preaviz, ezitare sau motiv, Michael o luă la dreapta și sări brusc peste balustrada podului în apele reci ale râului Ron, dispărând într-o clipită.
Polițiștii rămăseseră consernați. Se ridicară încet din spatele mașinilor. Armele le alunecară din mâini, în timp ce stăteau cu gurile căscate privind săritura sinucigașă a bărbatului în apa înghețată. Doar cu câteva momente mai devreme își descărcaseră armele pe pod. Răscoleau acum zăpada cu ochii și nu le venea să creadă.
Urmăritorii lui Michael veniră și ei să se convingă. Se aplecară peste parapet în locul de unde sărise, urmărind apa care se revărsa în rafale, dar nu văzură nimic altceva în afara bucăților de gheață care se bălăngăneau de pereții podului. Nu se putea ascunde nicăieri, iar mai sus nu se vedea niciun refugiu. Cu toate astea, cei 3 nu-și permiteau să riște.
Heinz trecu peste balustradă și cercetă sub pod. Nici urmă de Michael. Era un moment suspendat în timp. Polițiștii bombăneau neîncetat, șocați de ceea ce tocmai văzuseră.
Fără să scoat vreun cuvânt, unul dintre polițiști arătă spre râu. Plutind în josul râului, un corp îmbrăcat în haine negre se ridicase la suprafață. Era la 20 de metri depărtare. Polițiștii solicitară prin radio o bardă. Cei 3 priviră în jur în tăcere; unul dintre ei rămăsese cu ochii pe cadavru, iar ceilalți continuau să cerceteze râul.
Michael plonjase în râu ca într-un con de lavă. Chipul și mâinile îi amorțiseră; răceala tăioasă îi înțepa fața. Purta pe dedesubt un costum de scafandru, care îi ținuse de cald și în timpul jafului; acum îl ținea în viață.
Michael se lăsă la fund, înotând împotriva curentului. Își agăță cureaua de năvodul de fier ancorat de piloni, ca să-l susțină. Se agăță de un ochi al năvodului și trase o bine-venită gură de aer în plămâniii grei. Curentul era destul de puternic ca să poată purta în aval bulele expirate, care ieșeu la suprafață neobservate.
Michael își puse masca de scafandru. Expiră pe nas în mască, apoi privi apa tulbure a râului. În cele din urmă, reuși să învingă rafalele de curenți și trase rezervorul de aer. Își fixă vesta de salvare perfect în jurul corpului.
Se uită apoi la ceas: trecuse 1 minut. Eliberând năvodul, privi cum manechinul îmbrăcat în negru era tras de curent în josul râului. Știa că vor trece cel puțin 15 minute până când vor mobiliza o barcă pentru a recupera dezamăgiți momeala din apele înghețate.
Michael își pregătise echipamentul cu o noapte înainte, la adăpostul apei și al întunericului. Purtase costum de scafandru mai de calitate și ajunsese în susul râului cu un vehicul cu propulsie subacvatică, fixându-l de năvod.
Acum, prinse mânerele UPV-ului, verifică busola agățată de ghidon și o porni din loc. Acceleră motorul și, ținându-se bine, se lăsă purtat de micul UPV, care îl trase împotriva curentului cu o viteză de 8 kilometri pe oră.
Michael se opri la 1 kilometru și jumătate distanță, unde dădu de niște ramuri ce atârnau sub greutatea zăpezii. Cercetă pădurea și ieși din apă; luă cu el doar rucsacul. Se scutură, apoi trase pe el un hanorac și o pereche de blugi. Își lăsă echipamentul purtat de curenți, își puse ghiozdanul în spate și ieși din pădure într-o parcare.
Deschise portbagajului unui Peugeot din 1983, scoase un bidon de 19 litri și îl așeză lângă mașină. Își puse o pereche de mănuși de plastic și desfăcu capacul cu o surubelniță. Își luă privirile pentru un monent de la bidon; putea vedea încă agitația de pe pod.
Un grup de polițiști urmărea barca de salvare, clătinându-se printre bucățile de gheață purtate de apele reci ale râului. Nu putu să nu zâmbească atunci când se gândi la reacția lor din momentul în care îi vor scoate „corpul” din apă.
Michael se întoarse, deschise tubul impermeabil, scoase pictura și harta și le așeză pe scaunul din față al mașinii. Știa foarte bine ce are de făcut, dar parcă nu se îndura. Era vorba totuși de creația unui om, de sentimentele exteriorizate prin artă ale acestuia. Era o operă de artă de care nimeni nu mai știa nimic de atâta amar de vreme, iar acum....
Adevăratul scop al misiunii sale fusese harta pe care tocmai o privea. Care o fi fost menirea ei? Era lucrată în detalii extrem de minuțioase, o poată către o lume necunoscută, ascunsă în spatele unui monument spiritual. O lume cunoscută doar de Genevieve, un ghid către un mister care reușise să-i fure mințile fiului ei și care pe ea o înspăimântase.
Prea puțin îi păsa lui Michael unde ducea sau ce se afla în spatele acestuia. Singurul lucru care conta pentru el era faptul că prietena lui își pierduse viața.
Fără să mai stea pe gânduri, apucă briceagul și ciopârți harta și pictura lui Govier. Puse totul în bidon și privi cum micile bucăți se dizolvară instantaneu. Nimeni nu le va mai putea vedea vreodată de acum încolo. De data asta, secretul călugărului, capodopera lui Govier, acel mister din vremuri îndepărtate aveau să fie șterse cu adevărat de pe fața pământului.
Capitolul 2
În fiecare dimineață, Paul Busch se trezea la 6,30, indiferent de ora la care se culca. Chiar dacă nu punea capul pe pernă înainte de 6,15, dădea o raită pe plajă sau trăgea de greutăți în garajul său până la 6,40 minute.
De când se pensionase, reușise să-și lucreze corpul înalt de 2 metri, astfel încât mușchii i se vedeau din nou prin haine.
După dușul de la ora 7,30, îmbrăcat și gata să-și îndeplinească obligațiile părintești, lua micul dejun cu soția sa, Jeannie, și cu gemenii lor irlandezi de 6 ani, Robbie și Chrissie. Obișnuia să-și conducă copiii la autobuz înainte de ora 8, 15 și-și rezerva plăcerea de a privi în jur și de a trage o gură de aer proaspăt de mare, prețuind fiecare clipă a vieții pe care o trăia în prezent.
Nu trecuseră nici 3 luni de când se pensionare, dar se acomodase de minune cu noua situație.
Busch obișnuia să sară în mașina sa Corvette, o decapota și lăsa vântul să-i răscolească părul blond-argintiu.
Se oprea să-și bea cafeaua și să răsfoiască ziarele la Shrieffer`s Deli și, dacă se nimerea să dea peste vreun localnic, schimba cu el o vorbă, două.
Joia și duminica erau, fără excepție, zilele în care cumpăra un bilet la loto. Speranța îmbogățirii i se strecura în inimă și îl înrobea întocmai ca un drog. După ce îl îndesa în buzunar, pășea încrezător, sigur că va câștiga la următoarea tragere la sorți.
Zi de zi, această senzație îl făcea să zâmbească și îi îmblânzea vocea. Efectul euforic al biletului dura exact până în momentul extragerilor, apoi dispărea complet. Busch rămânea abătut, fiindcă nu se numărase printre câștigători, dar speranța câștigului revenea cu următorul bilet cumpărat, și tot așa.
Jeannie fusese cea care îl forțase pe Paul să iasă la pensie. Chiar dacă șovăise la început, reușise să se acomodeze perfect.
Își comasase pensia într-un venit imens, din care cumpărase 4 lucruri: un restaurant cu ditamai barul, o mașină Corvette din `68, o chitară marca Fender Stratocaster și albumul „The Black Album” al trupei Metallica.
Îi plăcea la nebunie să se ocupe de barul său, visa la asta de când se știa.
Dar, și de această dată, ca și în cazul celorlalte visuri pe care le avea, îi tot venea în mine vechea zicală: „Ai grijă ce-ți dorești”.
Barul era tot ce-și putea dori. Jeannie se îngrijea de restaurant, în timp ce soțul ei aproviziona barul cu băutură și era o gazdă bună pentru clienții săi.
După doar o lună, cum era și firesc, totul se tranformase în rutină. I se făcuse dor de agitația din fiecare zi de la vechiul lui job de la poliție. Dar bineînțeles că vedea și partea plină a paharului: moartea nu-l mai pândea la toate colțurile, iar Jeannie era mulțumită măcar cu atât. Paul nu putea să nege acest lucru, oricât de mult i-ar fi lipsit vechea slujbă.
Busch stătea pe terasa din față privindu-și Corvette-ul galben, singura mașină parcată acolo la ora aceea. Deschise clapa telefonului mobil și sună:
- Ce faci, mai vii astă-seară?
- Ți-am spus că da, răspunse Michael. Stai liniștit.
- Verificam doar. Unde ești?
- Acasă, răspunse repede Michael. Tu?
Busch se uită în jos la câinii lui Michael, care stăteau lungiți lângă el, și îi mângâie pe după urechi.
- Și eu sunt tot acasă. Ne vedem diseară.
Busch se ridică și traversă strada. Deschise portiera mașinii, se mai uită o dată la casa lui Michael și clătină din cap. Puse cheile în contact și demară.
Michael stătea singur în cimitirul Banksville, amuțit de durere, simțindu-se pentru a mia oară rănit de pierderea care-i golise inima. Avea privirea încremenită pe mormântul lui Mary. „Darul Domnului pentru Michael, darul lui Michael pentru Domnul.
Trecuse un an de-atunci, iar durerea nu dispăruse câtuși de puțin. Știa că ea se afla acum într-un loc mai bun, dar nici măcar acest gând nu putea să-i aline durerea.
Moartea lui Genevieve dublase sentimentul de singurătate resimțit de Michael și acutizase lipsa familiei, lipsa unui scop în viață. Îi amintea de faptul că va muri și el, dar cel mai mult îi amintea de înmormântarea lui Mary.
Își simți telefonul mobil vibrând în buzunar. Îl scoase și îl închise, băgându-l în buzunarul lateral al gecii sport albastre, pe care, nu știa de ce, nu o mai purtase de la moartea lui Mary.
Era preferata ei - de la firma Ralph Lauren - dar, odată cu moartea ei, fiecare obiect din casă, fiecare lucru care i se întâmpla părea să capete o altă semnificație. Paharul din care băuse ultima dată, ultimul plover pe care-l purtase, stiloul ei preferat.
Unele amintiri îl făceau să zâmbească, altele, să plângă.
Nu ștersese din cutia vocală niciun mesaj primit de la ea și obișnuia să le asculte aproape zilnic, pentru a-și aminti vocea ei, pentru a o reînvia măcar în memorie.
Ea îi purta adesea cămășile sau gecile și lăsa întotdeauna în buzunare câte ceva care să-i amintească de iubirea pe care i-o purta: fie bilete la un meci Yankee, fie un răvaș cu un proverb sau, de cele mai multe ori, bilețele de dragoste.
Așa că, după ce-și făcuse curaj să îmbrace geaca Ralph Lauren din nou, scosese din căptușeală ghemotocul de hârtie pe care i-l lăsase.
Nu intenționase să vină la cimitir în seara aceea, dar gândul scrisorii nu-i dăduse pace. Nu fusese pe deplin conștient de ceea ce făcea - luase pur și simplu bicicleta și plecase.
Deschise ușor buzunarul, apropiindu-l de față. Imediat ce scoase scrisoarea, mirosul ei îi invadă nările, amintindu-i de zilele fericite pe care le pretrecuseră împreună. Totul reveni pentru un scurt moment, exact așa cum fusese odată: îi era foarte dor de ea.
Desfăcu hârtia și începu să citească. Scrisul ei era elegant, o consecință a stilului deprins în urma educației catolice primite. Hârtia mototolită îl puse pe gânduri.
Michael,
Cred că aceasta este cea mai grea scrisoare pe care a trebuit s-o scriu vreodată, dar știu că durerea mea e infinit mai mică în comparație cu sentimentele tale de acum, când citești aceste ultime rânduri.
Nu uita că te voi iubi întotdeauna; timpul petrecut împreună, deși scurt, a fost plin de pasiune. M-ai făcut mai fericită decât credeam vreodată că voi fi.
Mi se rupe inima știind că te-am lăsat singur pe lume, fără copii pe care să-i numești ai tăi, fără o familie care să-ți aline durerea. Nimeni nu știe asta mai bine decât mine, Michael, și știu că vei încerca să-ți ascunzi durerea, temerile, dar te implor să n-o faci, pentru că te vor roade pe dinăuntru, umplându-te de amărăciune.
Probabil că n-ai mai purtat geaca asta de mult timp, probabil că ai purtat-o numai pe cea din piele neagră, care-i atât de uzată și de murdară. Mă bucur că în sfârșit ai pus pe tine ceva decent.
Michael zâmbi, gândindu-se la perspicacitatea ei.
Nu vreau să fiu o bătaie de cap, dar... încearcă să mănânci o masă sănătoasă măcar o dată pe lună, du-și hainele la spălat și, mai presus de orice, nu uita să te bărbierești mai des, e păcat să-ți ascunzi chipul atrăgător.
Michael își plimbă mâinile prin barbă și zâmbi din nou.
Ai atât de multă afecțiune de dăruit și, oricât de mult te va supăra acest lucru, nu pot să nu-ți spun că trebuie să iubești din nou. Ar fi o pierdere ca o persoană atât de sensibilă ca tine să stea singură. Nu vreau să insist pe acest subiect, fiindcă nu vreau să te întristez. Vei simți cu siguranță când va veni momentul.
Asta mă duce din nou cu gândul la adevăratul motiv pentru care ți-am scris această ultimă scrisoare. Îmi doresc să faci ceva pentru tine, să fii egoist măcar o dată. Din păcate, n-am făcut decât să vorbim despre asta.
Ei sunt acolo, dragul meu, undeva în lumea asta mare, iar tu, cu flerul și intuiția ta, sigur vei reuși să-i găsești.
Speram să pot face eu asta pentru tine. Am tot căutat prin certificare de naștere, încercând să dau se oameni care au lucrat la orfelinatul de unde te-a adoptat familia St. Pierre, dar în zadar. Tot ce-am găsit este adresa unui avocat care face voluntariat la St. Catherine. Am dat de el printr-o femeie pe care am cunoscut-o în timp ce analizam dosarele din spitalele din Boston.
Dar te cunosc eu, Michael, și știu că ai tendința de a te pune pe ultimul loc. Tocmai de aceea te rog să-ți găsești părinții adevărați. Fă-o pentru mine. Este ultimul lucru pe care ți-l cel, care mă va lăsa să plec de aici împăcată, știind că nu ești singur pe lume. Familia este într-adevăr cea care întregește un om; umple golurile sufletului, readucând speranța pe care o credem pierdută de mult.
Te iubesc, Michael, întotdeauna o voi face.
Soția, iubita, prietena ta cea mai bună,
Mary.
În josul paginii era notată cu creionul o adresă: strada Franklin nr. 22, Boston.
Mai privi o dată scrisoarea, o împături și o puse înapoi în plic, apoi băgă plicul în buzunarul gecii.
Capitolul 3
Era abia începutul lunii iunie, și primul val de căldură din an își făcea deja simțită prezența de 5 zile. Dintre toate nopțile fără aer condiționat, aceasta era cea mai rea. Aerul era atât de fierbinte, că părea să-ți ardă plămânii la fiecare respirație.
Paul Busch era sigur că pofitul de la bar se va tripla față de serile obișnuite, dacă nu chiar mai mult; oamenii cumpărau băuturi doar pentru gheață, care se topea oricum în câteva minute. Se cam săturase: toată lumea se îmbăta, iar căldura era de nesuportat.
Era de ajuns ca o singură persoană să se aprindă pentru ca toți ceilalți să se molipsească, sfârșind într-o încăierare sângeroasă care ar fi distrus barul, un lucru nu tocmai plăcut pentru o noapte de miercuri din luna iunie.
Valhalla era un restaurant luxos, amplasat într-un oraș care se transformase recent într-un loc pentru cei cu venituri mari, destinat unei clientele pretențioase.
Lemnul barului era constant lăcuit și ceruit; fusese martor la tot felul de discuții, chiar mai perverse decât cele dintr-un confensional.
Paul se mândrea cu el și, în acel moment, era ascuns de mulțimea de oameni care se înghesuiau să-i atragă atenția pentru următorul rând de băutură.
Muzica venea dintr-un Steinway scurt, de aproximativ 2 metri, tehnologie germană, fabricat în Queens, New York, prin 1928. Pianistul cânta fără oprire, reușind de fiecare dată să atingă câte-o coardă sensibilă a mulțimii din bar, printr-un echilibru între muzica pop actuală și un retro din anii 70, la strandardele lui Perry Como.
Cum înăuntru temperatura atingea 36 de grade Celsius, iar umiditatea era atât de ridicată și apăsătoare încât din cameră păreau că ies aburi, clienții transpirau abundent, fapt ce producea pete închise pe haine în zona axilei, ciufulind părul drept și zburlind buclele. Chipurile tuturor, roșii și umede, contrastau cu pielea uscată ca paiul a pianistului, care cânta piesă după piesă.
Vocea lui Michael St. Pierre era când cristalină ca apa, când aspră ca pietrișul și reușea de fiecare dată să emoționeze.
Cânta în fiecare miercuri seara, iar femeile se năpusteau asupra lui, dansând pe lângă bar și încercând să-i atragă atenția cu zâmbetele lor ademenitoare. Și tot în fiecare miercuri le întorcea câte un zâmbet politicos, evitând capcana privitului în ochi.
Nu scotea nicio vorbă în afară de versurile piesei și a ocazionalului mulțumesc.
În timp ce cânta piesa Wonderful Tonight a lui Eric Clapton, se putea observa în ochii săi albaștri o umbră de durere. Toate femeile vedeau asta, dorindu-și ca el să fi cântat pentru ele. Se întrebau cine era stăpâna inimii lui, cine îl însuflețea astfel.
După ce termină de cântat, bărbatul înalt de 1,80 metri se ridică de la pian, își luă geaca de piele - preferata sa, moale și crăpată după atâția ani de purtat - și se îndreptă către colțul îndepărtat al barului.
- Cam melancolici în seara asta, spuse Paul, abandonându-i pe ceilalți clienți pentru a-i turna prietenului său un pahar de whisky, cu excesiv de multă gheață.
- Nici nu e cald aici, spuse Michael, mai în glumă, mai în serios.
Atinse cu degetul apa rece prelinsă pe pahar și își frecă fruntea.
- N-o să mai am gheață decât pentru următorul sfert de oră, apoi toată lumea o să plece.
Paul continua să umple paharul clienților săi în timp ce conversa cu Michael.
- Vrei să mergem să prindem finalul meciului cu Yankee sau până la urmă te dai bătut și iei cu tine una dintre domnișoarele astea frumoase?
Paul dădu din cap, făcând aluzie la grupul de femei mai mult decât drăguțe care înconjurau barul.
La auzul celor spuse de Paul, una dintre ele se întoarse către Michael și îi zâmbi timid. Părul ei scurt și blond arăta surprinzător de bine pentru vremea de afară. Îl fixă pe Michael și se îndreptă către el. Câțiva bărbați o priviră cum se apropie de el și renunțară să-și mai facă planuri cu ea în acea seară.
- Ai cântat foarte frumos, spuse ea.
- Mulțumesc, răspunse Michael, în timp ce îi aruncă lui Paul o privire de „mulțumesc mult”.
- Nu aduci a pianist, continuă ea.
Avea dreptate. Umerii lați și mâinile lui aspre erau mai degrabă ale unui atlet sau tăietor de lemne.
- Dar cum arată un pianist?
Buzele lui Michael sugerau o jumătate de zâmbet.
- Nu știu, dar în niciun caz ca tine, răspunse ea măsurându-l cu privirea.
Michael zâmbi și luă o înghițitură din băutura sa.
- Îmi pare rău, spuse el.
- De ce?
Ea își îndreptă privirea spre el.
Michael îi arătă inelarul cu verighetă.
- Nu-i nimic.
Ridică și ea mâna; purta pe deget o verighetă cu un diamant de 4 carate.
- Și eu sunt căsătorită.
Michael nu se putu abține să nu râdă.
- Mulțumesc oricum.
Ea îl privi în ochi pentru un moment, zâmbi, apoi plecă.
Paul, care văzuse întreaga scenă, termină de șters niște pahare și se întoarse.
- De ce-ai făcut asta?
- La ce te referi?
- De ce-o mai porți?
Paul arătă spre verighetă, zâmbind cu compătimire.
- Nu crezi că e timpul să renunți la ea? Perioada de doliu s-a terminat, Michael. Mary ar fi vrut să fii fericit, să găsești pe cineva, să întemeiezi o familie.
- N-am chef să vorbesc despre asta acum.
Paul se aplecă peste tejghea.
- Niciodată nu vrei ori de câte ori eu sau Jeannine aducem în discuție chestiunea asta.
- Ascultă, voi aveți o familie frumoasă. Dar familia nu e pentru toată lumea.
- Familia este cel mai important lucru, Michael. Este motivul pentru care facem ceea ce facem. Și nu uita, ai spus-o chiar tu, cu gura ta.
Michael nu mai zise nimic, ci continuă să-și privească prietenul.
- Nu poți să treci singur prin viață, Michael.
- Păi sigur că nu, doar de-asta te am pe tine, îi spuse Michael zâmbind.
- Desigur, spuse Busch, bătându-l pe umăr, doar că nu sărut foarte bine.
- Haide, dulceață, nu fi modest.
- Mă întreb ce-ar zice Mary dacă te-ar vedea singur.
Michael zâmbi, dădu paharul peste cap și își luă haina.
- Vorbim mâine dimineață, spuse el ieșind pe ușa din spate a barului.
Capitolul 4
Apa din lacul Kensico se avântă deasupra parbrizului ca o furtună în zare.
Ea nu țipă, nu scoase niciun sunet; desigur, în sinea ei lucrurile se petreceau cu totul altfel. Gândurile îi împânziră creierul ca argintul-viu. Se ținu strâns de volanul Buickului alb, ca și cum acest lucru ar fi salvat-o ca prin minune, dar în adâncul ei știa că nu va fi așa.
Estimase înălțimea podului cam la 18 metri și plonjase în gol doar cu o jumătate de secundă în urmă. Putea vedea bucata verde de parapet smulsă, alunecând chiar deasupra mașinii; în curând, aceasta lovi apa ca un cuțit la țintă.
Cele 3 secunde rămase nu-i mai ajungeau pentru a-și spune rugăciunea... ci doar pentru regrete și mustrări de conștiință, pentru că se ascunsese în spatele unei avalanșe și al unui necrolog. Îi părea rău ca apelase la subtrefugii, deși era singura soluție pentru a dispărea. Sau cel puțin așa zise înainte ca ei s-o găsească.
Cele două camionele Ford F-10 o urmăriseră cu farurile stinse, profilându-se fără zgomot în întuneric. O prinseră la mijloc pe pod și o depășiseră pe părțile laterale, cu o viteză de peste 110 kilometri pe oră. Apoi stopurile se aprinseseră, înroșind văzduhul imediat ce apăsaseră pe frână, și un fum gros ieșise din cauciucuri. Se opriseră în același timp într-o intersecție, nas în nas, blocând cealaltă parte a podului.
Doi bărbați coborâseră din camionete, cu armele îndreptate spre ea ca spre un criminal.
Sperase până în ultima secundă că fusese o greșeală și că bărbații urmau să intre din nou în camionete, fără a săvârși vreo faptă împotriva legii. Numai că lucrurile nu stătuseră așa. Era prinsă și se îndrepta spre o moarte sigură. Apoi se gândise la o scăpate.
Așteptase până în ultimul moment, apoi trăsese cu putere de volan la dreapta, dar mașina nu îi urmase comenzile - cauciucul dreapta se dezumflase și pierduse complet controlul. Alunecase, cu toate că apăsase frâna cu ambele picioare. Se izbise de parapet și plonjase în apă. Buickul dispăruse în noapte, planând deasupra lacului ca o pasăre în zbor.
Nu văzuse chipul niciunuia dintre bărbați ori plăcuțele de înmatriculare. Recunoscuse doar modelul camioanelor, pentru că era asemănător cu cel al unui prieten,
Mai devreme, observase o mașină diferită - un Chevrolet Suburban argintiu - cam la 6 kilometri în spate. O urmărise imediat cum ieșise de pe autostradă și se ținuse după ea vreo 200 de metri. Când oprise să alimenteze, Chevroletul dispăruse, iar ea se gândise că fusese o simplă coincidență, poate chiar paranoia. Dar, când observase că mașina era din nou pe urmele ei 5 minute mai târziu, curiozitatea ei se transformase într-o suspiciune motivată. Acest lucru o deconcentrase, îi distrăsese atenția de la drum și nu băgase de seamă cele 2 camioane Ford.
Nu-i trecuse prin minte nicio secundă că ar putea fi mai mulți pe urmele ei, dar faptul că își dădea seama de asta abia atunci n-o ajutase cu nimic. Ar fi putut reacționa la timp ca să evite camioanele pe podul care se ramifica în 4 benzi. Știa că avea să moară fără să-și fi răspuns la foarte multe întrebări și regreta că lăsase atât de multe în urmă.
Încă vreo 14 metri până la impact: coafura și machiajul ei perfecte nu o mai făceau să se simtă în siguranță ca în alte situații problematice.
Îl văzuse pe Michael la înmormântarea ei - fusese un moment suprarealist cel în care își ascultase propria slujbă. Văzuse durerea din ochii lui, durerea pe care i-o provocase unui om care suferea deja foarte mult. Înscenarea propriei morți le provocase durere tuturor celor care o iubiseră, în afară de complicele ei.
După ce petrecuse o perioadă în munți, după ce bătuse Europa în lung și-n lat timp de 3 luni, sperase să dispară complet din memoria celor care o urmăriseră. Privind situația în ansamblu, fusese o acțiune care nu făcuse altceva decât să grăbească inevitabilul.
Mai avea în jur de 6 metri până să se scufunde, și mașina se afla în poziție verticală, când își aminti de poșetă. Genevieve se întoarse și își înfășură mâna care îi tremura pe geanta de piele, trăgând-o spre ea de parcă era singura șansă de supraviețuire.
Botul mașinii se scufundă în lac, iar apa se ridică în jur ca o fântână arteziană. Centura de siguranță o strângea, dar în același timp o apăra împotriva eventualului șoc provocat de scufundarea bruscă în apă.
Lumina farurilor pătrunse în apa limpede până la aproximativ 30 de metri adâncime, apoi se stinse. Mașina se ridică pe neașteptate deasupra apei pentru câteva secunde, în timp ce ecourile bufniturii se răsfrânseră pe pantele dimprejur. Apoi se făcu din nou liniște.
De îndată ce mașina rămase nemișcată, plutind silențios, pe jumătate scufundată, bule de aer începură să iasă prin crăpăturile geamurilor din spate, la început încet, apoi într-un ritm mai alert, până când pocniturile puteau fi auzite de pe celălalt mal al lacului; sunetul era asemănător țipetelor unui copil. Apoi, de parcă nivelul apei ar fi crescut brusc, lacul înghiți Buickul ca nisipurile mișcătoare.
Durase doar 30 de secunde ca mașina să fie ștearsă de pe fața pământului, iar apa să revină la aspectul ei sticlos de mai înainte.
Capitolul 5
Motocicleta Harley-Davidson tăie strada întunecată și goală, vâjâitul motorului sfâșiind noaptea liniștită.
Părul lui Michael se răsfira în vânt, în timp ce casca rămăsese în portbagajul motocicletei. Își întoarse motocicleta la 95 de grade simțind că vântul care-i bate în față îl eliberează; nimeni nu-l mai necăjea, nimeni nu-l mai compătimea.
Își îndreptă atenția către drumul nisipos, lovind pietrele de pe ambele margini ale drumului, făcând cei 300 de metri în 20 de secunde.
Casa era mai mult decât izolată; era singur acolo, departe de lume. Era o casă pe jumătate în stil modern, pe jumătate în stil rustic, cu un singur etaj și cu tavan înalt. Exteriorul de piatră și lemn era în armonie cu împrejurimile; în afară de garajul din spatele casei, în care puteau intra 3 mașini, nu schimbase mare lucru la ea de acum 6 luni, când o cumpărase.
Compania de pază a lui Michael avusese câteva angajamente ferme, care asigurau un venit constant și salarii pentru personalul său, format din 3 persoane.
Dulăii ciobănești de Berna ai lui Michael se năpustiră afară, lătrând la auzul motocicletei uriașe până când acesta opri motorul. Raven avea 5 ani, iar Hawk puțin peste 1 an. Michael cedase în cele din urmă și-l cumpărase și pe-al doilea. Nu era la fel de mare ca Raven și lătra încontinuu la umbre, însă era un tovarăș agreabil. Dulăii îl urmară pe Michael, care deschise larg ușa.
Azvârli geaca pe masa de biliard din livind și se duse glonț la bucătărie. Desfăcu o bere și scoase din buzunar scrisoarea lui Mary. O citi de 2 ori, încercând să înțeleagă ultimele gânduri ale soției sale, aflate acum pe lumea cealaltă.
.............................................................
De fapt, nici în ruptul capului nu ai fi spus că te afli în secolul 21, dacă nu vedeai laptopul și telefonul mobil pe masa de lemn. Pe ecran se putea vedea o listă cu investițiile băncii Safra din Luxemburg.
Genevieve Zivera își accesase fiecare cont, verificându-le cu o precizie de ceasornicar, și văzuse că absolut toate fuseseră lichidate.
Bărbatul urcase puțin peste 6 kilometri pe poteca dosită a văii, sfărâmând cu bocancii zăpada afânată de aproape 1 metru grosime. Deși vânturile dinspre răsărit îl privau de orice urmă de căldură, îi convenea de minune că îi ștergeau urmele lăsate în zăpadă.
Costumul alb de iarnă îi proteja corpul, iar rucsacul era bine strâns la spate pentru a-l susține. Aburi denși îi ieșeau prin barba neagră și deasă, îngroșată de promoroacă. Părul lung și negru i se ivea de sub căciula de lână și se răsucea în vântul care se întețea necontenit.
În drumeția lui prin pădurea înzăpezit, de 3 ore, nu făcuse niciun popas. Își plănuise perfect urcușul: soarele tocmai apunea și îi rămânea destul timp ca să-și facă treaba, urmând să se facă nevăzut la adăpostul întunericului. Decât să fie prins, prefera pericolul hipotermiei, al degerăturilor și chiar să moară.
Misiunea lui trebuia să rămână secretă cu orice preț.
Căsuța lui Genevieve devenise refugiul ei departe de lume. De când se știa, venea aici ca să-și pună ordine în gânduri, să-și găsească pacea interioară. Aici era perfect izolată; nimeni și nimic nu o distrăgea. Așa reușea să găsească soluții la orice problemă care o chinuia.
Se afla acolo de 3 zile și rezolvase deja toate problemele pe care le avea când venise acolo. Toate cu excepția uneia, iar el era o problemă mult mai grea decât crezuse în toți acești ani. Și asta pentru că refuza să-i cedeze, refuza să-i ofere lucrul pe care el îl dorea cu ardoare.
O flatase, îi oferise bani, încercase să fie convingător într-un fel moderat, o amenințase indirect, exercitase presiuni exterioare asupra ei și chiar o intimidase în mod vădit. Cu toate acestea, nu reușise să o manipuleze.
În cele din urmă, o atacase folosindu-se de influența, puterea și averea lui pentru a-i distruge viața, fără să-i pese de cei afectați. Îi retrăsese sursele de venit. Nemaiavând niciun ban în cont, orfelinatul fusese desființat, copiii fiind trimiși brusc în centre de plasament. Dar nu cedase nici măcar atunci - nu putea fi înduplecată sub nicio formă.
Mai apoi, el își făcu apariția în toiul nopții. După ce răscoli fiecare colțișor al casei fără să găsească ce căuta, îi dădu foc din temelii. Ea era în pragul disperării pe toate planurile: financiar, fizic și mental.
Era doar o chestiune de timp până când avea să o prindă. Deocamdată o vâna fără încetare, neobosit în goana lui.
De îndată ce bărbatul bărbos amplasă ultimul explozibil pe suprafața pietroasă a muntelui, ninsoarea se opri pentru un moment, iar perdeaua de nori se despărți, dezvăluind o porțiune mică de cer albastru.
Bărbatul își încărcă rucsacul și se uită la ceas. Scoase un aparat mic, pe care nu-l putea ține bine din cauza mănușilor. Își potrivi cronometrul până când ledurile roșii afișară ora 20.00. Apăsă apoi un buton de pe margine.
Câteva momente mai târziu, între crestele abrupte ale muntelui se dezamorsară cele 5 explozibile așezate la 20 de metri distanță unul față de celălalt.
Primul ecran afișa ora 20.00, urmând ca explozibilele să se dezamorseze pe rând, la câte 2 secunde.
Flăcările lor purpurii se risipiră oradă cu reînceperea ninsorii.
Aruncă o ultimă privire spre căbănuță, după care își întoarse fața, peste coama muntelui.
Pentru prima dată în viața ei, Genevieve cunoscu frica: nu îi era teamă că va fi prinsă și nici gândul morții nu o mai speria acum; era îngrijorată că bărbatul va găsi ceea ce căuta, ceea ce credea că îi aparține de drept. Ce căuta el nu era un lucru pe care puteai să-l cumperi sau să-l câștigi în vreun fel și ar fi făcut orice ca să-l obțină. Era cu adevărat ultimul om de pe pământ care ar fi trebuit să stăpânească o asemenea știință, un secret ascuns lumii de atâta amar de vreme.
Îl cunoștea pe bărbat. Auzise de atrocitățile pe care le săvârșise, de nesăbuințele comise față de apropiații lui: făcea orice pentru a-și îndeplini scopurile din ce în ce mai ambițioase.
De aceea fusese nevoită să recurgă la unicul lucru pe care nu voia să-l facă și regreta deja că apelase pe prietenul ei. Era mai mult decât o simplă rugăminte: îi ceruse aproape imposibilul. Știa că își încalcă astfel toate principiile morale și etice, dar, în același timă, era conștientă de faptul că până și cele mai abjecte fapte sunt scuzate pentru prevenirea unui rău mai mare.
Nu avea cum să îl răsplătească în bani sau să-i ofere vreun obiect de valoare. Singurul ei bun erau cuvintele. Încercă să-l înduioșeze, să-i ajungă la inimă, și toate acestea pentru că știa că unele secrete trebuie păstrate cu orice preț. Nu trebuiau să fie descoperite în veci, indiferent ce s-ar fi întâmplat.
Vântul nopții vâjâia cu putere printre crenelurile stâncoase ale Alpilor Dolomiți. În curând se stârni o furtună groaznică; un viscol drăcesc luă cu asalt crestele montane, acoperindu-le cu un strat proaspăt de nea. Totul deveni apoi nemișcat; se așternu o tăcere de mormânt odată cu zăpada moale care se cernea, absorbind și cele câteva zgomote care răsunau dintre vârfurile munților.
Apoi, fără vreun avertisment, tunetul zdruncină noaptea: din străfundurile pietrosului golaș al Dolomiților din Belluno se auzi o serie de explozii succesive. Forța își croia drum pe toate fațetele muntelui; bucăți de stâncă se desprindeau, dislocând în rostogolirea lor gheață și zăpadă.
Torentul de zăpadă scălda muntele, înghițind totul în calea lui și smulgând copacii din rădăcină, asemenea buruienilor înainte de seceriș.
Noroc că acest colțișor de munte rămăsese neexploatat. Nici urmă de sate, iar schiorii nu se refugiaseră niciodată aici; exista o singură căbănuță, veche de 150 de ani. Și nu avea să fie cruțată.
Capitolul 1
Michael St. Pierre fugea cât îl țineau picioarele pe strada Mont-Balnc din Geneva, Elveția, printre mașini și autobuze, felinare și cerșetori.
Era ora 2 dimineața, într-o joi. Zăpada bătuse de curând dinspre munți și îmbrăcase cu o mantie albă străzile deja lunecoase ale Genevei.
Abia trecuseră 45 de secunde de când părăsise confortul căminului și senzația de căldură deja dispăruse. Ochii lui de un albastru pătrunzător lăcrimau din cauza vântului; fiecare fulg de zăpadă îi tăia fața ca o lamă, în timp ce părul negru i se răsfira în aerul răcoros al nopții.
În cele din urmă, ajunse în spate la numărul 24, pe Rue de Fleur. Clădirea, o casă greu de descris, cu 5 etaje, părea pustie pe timpul nopții. Dar Michael știa că majoritatea lucrurilor importante și valoroase se ascundeau adesea în spatele imprevizibilului și al lumescului.
Michael încercă să-și adune gândurile, renunțând la orice alt contact cu exteriorul. Avea la dispoziție mai puțin de 1 minut până la izbucnirea focurilor de artificii, mai puțin de 1 minut pentru a îndeplini ultima ei dorință.
Michael înșfăcă pachetul și îl strânse mai tare la spate, apoi începu să urce.
- Nascentes morimur - din momentul în care ne naștem începem să murim - spuse preotul, în timp ce vântul îi răscolea părul negru.
Era un bărbat înalt, lat în umeri. Mâinile lui aspre apucară un rozariu, iar cu degetul mare frecă primul nod de deasupra crucii.
Părintele Simon Bellatori părea mai degrabă un colonel de armată grizonat decât un slujitor al Bisericii. Vocea lui pătrunzătoare de italian părea mai potrivită pentru a da ordine decât binecuvântări.
- Unii se gândesc la trup ca la o închisoare care ne condamnă la condiția noastră de muritori, în timp ce sufletele noastre sunt eterne, dorind doar să fie eliberate din trupul lumesc. Alții cred că viața este limitată, însă celor ce au credința li se vor da speranța și cheile Raiului. Pentru că acesta este locul unde există cu adevărat viața eternă, unde sora noastră Genevieve va trăi pentru totdeauna.
Micul grup stătea într-un cimitir vechi de când lumea din mahalaua Romei.
Iarna cenușie din Italia îl înfioră pe Michael, în timp ce își îndrepta privirile către oraș, spre Vaticanul din depărtare. Ascultând rugăciunile prietenilor săi din curte, își plecă fruntea. Mâna lui Michael părea un tentacul al morții încleștat pe un plic gălbui. Avea un blazon cu o cruce albastră și ajunsese cu o săptămână în urmă.
Ea i-l înmânase în urmă cu 7 zile, de îndată ce el îi deschisese ușa. Stătea acolo, pe treapta din față a pragului casei, smotocind dulăii lui Michael - Hawk și Raven - care îi mulțumeau cu obișnitul lor lătrat frenetic.
- `Neața, Somnorilă! spuse Genevieve, privindu-l cu un zâmbet cald.
Era îmbrăcată cu o haină albă lungă, iar părul ei închis la culoare era strâns într-o coadă. La încheietura mâinii avea un șirag de perle, iar la gât purta un crucifix vechi.
Era impecabilă și rafinată, ceea ce îl făcu pe Michael să zâmbească și mai larg, în timp ce o privea cum îi strânge în brațe pe cei doi ciobănești de Berna pe aleea înzăpezită.
Michael ieșise în dimineața răcoroasă de iarnă.
- Dacă știam că vii....
- Dacă știai, ce? Te-ai fi bărbierit, ai fi făcut curat în casă? întrebă Genevieve cu accentul ei italian blând.
- Ceva de genul ăsta.
Michael se așeză lângă ea.
- Vrei să-ți pregătesc micul dejun?
Ea îl privi. Ochii săi calzi nu puteau ascunde o umbră de tristețe, o emoție pe care Michael n-o mai văzuse până atunci la prietena lui.
Se întâlniseră la moartea soției lui Michael. Genevieve fusese trimisă de către părintele Simon Bellatori de la arhive pentru a transmite condoleanțele Vaticanului și ale Papei însuși pentru moartea lui Mary St. Pierre.
Era mai mult decât ironic faptul că Genevieve avea un orfelinat; nu era o simplă coincidență nici faptul că Simon o trimisese pe ea. Michael rămăsese orfan la naștere și, deși avusese noroc de niște părinți adoptivi iubitori, care între timp muriseră, empatizase întotdeauna cu cei abandonați, cu cei care-și deschideau inima și cărora le păsa de cei suferinzi.
Relația lui Genevieve cu Michael evoluase în ultimele 6 luni. Michael vedea în ea o soră mai mare, care îi înțelegea temerile, suferințele. Michael era uimit de felul în care gândea ea; viziunea ei despre viață era întotdeauna pozitivă, indiferent de circumstanțe. Nu se temea de nimic și reușea să vadă binele până și în cele mai întunecate inimi.
- Așadar, iată-ne aici, și nu poți spune că suntem tocmai vecini - Byram Hills se află la 5600 de kilometri distanță de Italia. Nu-mi vine să cred că ai venit doar ca să împrumuți mașina de îndepărtat zăpada.
Genevieve îi zâmbi lui Michael, scăpându-i și un fel de râset, care însă dispăru repede.
- Trebuie să te întreb ceva.
Vorbea foarte repede, ca și când trebuia neapărat să se descarce.
- Te ascult.
- Nu spune nimic încă, te rog. O să te întreb ce crezi despre ce urmează să-ți povestesc.
- E-n ordine, șopti Michael, observându-i ezitarea din voce.
Își înclină fruntea empatic; niciodată nu o auzise vorbind atât de amenințător.
- Există un tablou. E vorba despre tabloul meu, Michael, un obiect păstrat în familia mea din generație în generație. Este una dintre cele două lucrări semnate de un artist enigmatic. Îl credeam pierdut, dar tocmai am aflat că a apărut pe piața neagră. Conține un secret de familie, care, dacă va fi descoperit, va avea mai multe urmări decât îți imaginezi.
Genevieve se opri pentru un moment, mângâindu-l pe burtă pe Hawk. Continuă apoi să vorbească, fără să-și ia ochii de la câine.
- Nu-mi doresc să-l recuperez. De fapt, vreau să fie distrus înainte ca singura persoană care nu trebuie vreodată să-l găsească să pună mâna pe el.
Michael asculta, înțelegând perfect că îi cerea să comită o infracțiune în numele ei. Se uită la plic, la brazonul cu crucifix albastru al lui Genevieve. Momentul păru să se scurgă încet, în timp ce răceala dimineții începea să-i pătrundă până în măduva oaselor.
- Sunt hăituită, Michael! Hăituită să dezvălui secretul din spatele acestei capodopere.
- Cum adică hăituită? întrebă Michael, lăsând să-i scape o nuanță de furie defensivă în glas.
Se ridică brusc în picioare, ascultând-o cu și mai mult interes.
- Bărbatul care încearcă să pună mâna pe acest tablou are cel mai întunecat suflet din lume. E un om lipsit de compasiune, de remușcări. Se dedă la orice pentru a-și atinge scopurile. Pentru el, nicio viață de om nu este relevantă cu adevărat, nicio acțiune nu e prea neortodoxă. Este disperat și este exact ca un animal închis, care și-ar mânca mădularele pentru a scăpa. Iar un om disperat nu are nicio limită, nimic nu-l poate opri. Și cala pe care o caută, cea spre care îl va ghida acest tablou, nu poate decât la moarte.
- Cum de știi toate astea? întrebă Michael.
În vocea lui se simțea empatia, fără vreo urmă de scepticism.
- Cum poți fi sigură că nu tragi concluzii pripite? Cine ar putea avea o inimă atât de rece încât să vâneze o altă ființă umană?
- Cu toate că îmi este rușine să recunosc, omul despre care-ți vorbesc, cel care mă urmărește... este propriul meu fiu.
Michael îi absorbea cuvintele fără să-și ia privirea de la ea. Ochii ei, care fuseseră întotdeauna atât de puternici, atât de încrezători, erau acum plini de disperare, descumpăniți întocmai ca ochii unui copil rătăcit de părinții lui.
În cele din urmă, Genevieve deschise catarama de alamă a genții ei de piele de culoarea bronzului, căută înăuntru și scoase cheile de la mașină. Se ridică, se aranjă puțin, recăpătându-și calmul și statura demnă.
Michael se ridică și el în liniște, rămânând lângă ea și privind-o în continuare.
- Nu știu ce să spun.
Genevieve se întinse și-l sărută pe obraz.
- Să nu sufli o vorbă, mi-e rușine că ți-am cerut asta.
Puse cu delicatețe plicul galben în mâna lui Michael.
- Te înțeleg perfect dacă vei refuza să faci asta; de fapt, chiar sper să n-o faci. A fost o prostie să vin aici.
- Genevieve... apucă să murmure Michael, dar nu mai știu ce să spună văzând-o cum se îndepărtează.
- Te sun într-o săptămână, îi spuse ea în timp ce se întoarse.
Michael o privi în timp ce cobora pe aleea înzăpezită, intră în mașină și demară.
În următoarele zile, Michael se gândi la rugămintea lui Genevieve: să fie oare o exagerare, o reacție paranoică la trădarea iubirii materne? Când se gândea la disperarea din ochii ei... era atât de diferită atunci când încerca să-i înduplece inima. Cu toate că se simțea cuprins de îndoială, Michael nu pusese nici măcar o clipă intenția lui Genevieve sub semnul întrebării, pentru că, oricare ar fi fost însemnătatea tabloului, Genevieve credea în el cu toată ființa sa.
Cererea ei apăsa greu pe umerii lui Michael; practic, îi cerea să intre din nou într-o lume pe care el o lăsase de multă vreme în urmă, cu care nu mai avusese de-a face de la moartea lui Mary. Era o viață la care renunțase bucuros în memoria unei soții cu principii de nestrămutat. Pe lângă asta, nu mai era la fel de abil și se temea că mintea nu-i mai era la fel de lucidă.
Nu numai că-i cerea să fure tabloul, ci și să se asigure că acesta nu va ajunge niciodată în mâinile fiului ei.
Trei zile mai târziu, Michael o sună pentru a discuta cu ea, pentru a-i oferi sprijin moral, așa cum și ea o făcuse de atâtea ori. Voia să refuze politicos abia la sfârșitul conversației. Ea îi cerea să spargă o galerie de pe piața neagră, despre care știa doar din auzite. Și, chiar dacă ar fi găsit-o prin minune, i-ar fi fost imposibil să pătrundă acolo.
Tresări însă când văzu că telefonul ei era închis. Blocă apelul și formă imediat numărul lui Simon. Nici nu trebui să asculte prea mult - tonul prietenului său spunea totul.
Genevieve era moartă.
Firma Belange nu era decât un zvon în lumea artei. Vindea doar pe piața neagră și făcea contrabandă cu produse rafinate care nu se găseau nicăieri altundeva.
Belange era doar un nume de cod pentru Killian McShane. Un singur om conducea totul, din 10 locații diferite răspândite prin Elveția și Amsterdam. Cu toate că McShane era un adevărat iubitor de artă și se ocupa numai cu asta, nicio singură locație nu dovedea acest lucru.
În realitate, clădirile erau doar niște case la oraș, iar locatarii lor se ocupau cu operațiuni financiare. McShane amenajase un birou în subsolul fiecărei case și vizita fiecare locație doar de 2 ori pe an.
McShane se comporta ca un negustor clandestin în ceea ce privește comorile uitate ale lumii artei. Cerea un comision de 15 procente pentru fiecare tranzacție. Măsurile de siguranță erau mai presus de făgăduiala discreției, iar cele de pe Rue de Fleur, de la numărul 24, erau de cel mai înalt nivel.
Trei paznici vegheau fără încetare: unul la intrarea principală, un al doilea în hol, iar celălalt pe acoperiș. Nu erau portari obișnuiți, pe care să-i angajezi de la o agenție de pază.
McShane avusese grijă să aleagă doar foști membri ai poliției militare foarte antrenați, pentru a-și proteja afacerile cât mai bine posibil. Fuseseră angajați pentru două mari calități - vigilența și precizia - și primiseră instrucțiuni clare să nu ezite să le folosească pe oricare dintre acestea dacă ar fi fost nevoie.
Fiecare tablou sau obiect care urma să intre în circuit era adus în clădire cu cea mai mare discreție, în maximă securitate și expus apoi în demisolul controlat climatic, ferit de ochii lumii.
După terminarea negocierilor, banii erau aduși și livrați lui McShane. Nimeni dintre cei implicați în tranzacție nu cunoștea identitatea celeilalte persoane și, până și McShane își păstra anonimatul, lucrând prin intermediari. Plata se făcea strict prin giranți, pentru a evita toată birocrația impus de bănci.
Obligațiunile erau depuse și păstrate timp de 24 de ore, pentru verificare și validare. După terminarea acestei perioade, atât banii, cât și obiectul de artă erau distribuite fiecărei părți, fără a lăsa vreun fel de dovadă că tranzacția avusese loc.
Jocurile sexuale ieșiseră exact așa cum fuseseră plănuite - l-ar fi distras până și pe cel mai vigilent paznic de la munca lui, pentru că instinctul are cea mai mare influență asupra unui om, fie el și prudența în persoană. Era un adevărat foc nestăvilit al intimității.
Cele două doamne ajunseseră pe seară pe acoperișul clădirii vecine, mai mică cu un etaj; aduseseră cu ele un student și, ignorând răcoarea nopții, se dezbrăcaseră de hainele de blană, dezvăluindu-și trupurile perfecte, goale și delicate.
Deschiseseră radiocasetofonul, schimbaseră frecvența pe un post cu muzică tehno și începuseră și îl distreze pe băiatul de 21 de ani în toate felurile senzuale posibile, conștiente că spectacolul lor urma să fie vizionat și de voyeuristul de pe acoperișul bătut de vânturi de vizavi.
Michael sări peste parapetul îndepărtat, fără știința gardianul distrat și deja excitat. Urcase cele 5 etaje ale casei, ajutat de spațiile egale dintre blocurile de granit, în care se putea prinde perfect cu degetele de la mâini și picioare. Liftul era paravanul perfect ca să se ascundă, pentru a-și deschide încet rucsacul cu instrumente. Scoase din el frânghia, pentru a coborî ușor, și o fixă bine.
Așeză 2 magneți mari, unul deasupra și celălalt la baza liftului. Blocă alarmele astfel încât nimeni să nu detecteze nimic. Descuie ușa și se strecură înăuntru, închizând-o în urma lui fără cel mai mic zgomot.
Cu ajutorul informațiilor pe care i le dăduse Genevieve și al cunoștințelor lui deloc de neglijat, putuse să pună cap la cap actuala adresă a lui Belange și să se asigure de tranzacția în curs.
În schimb, îi fusese mult mai greu să facă rost de planul clădirii și reușise să o analizeze abia cu o oră în urmă.
Michael aruncă o privire în josul puțului întunecat al liftului vechi de o sută de ani; un miros stătut de pământ se ridică, agresându-i simțurile.
Scoase din ruscac scara cu resort și o fixă de o ramă a liftului ce traversa tavanul. Prinse hamurile de cățărat pe cablul de ascensor, își verifică rucsacul și coborî în liniște 6 etaje în întuneric.
Cama îl cobora într-un ritm controlat de el, prin telecomanda pe care o ținea în mână. Era mai utilă degrabă pentru efectul elastic și Michael urma să o folosească mai degrabă pentru a ieși cu succes din subsol decât pentru coborâri.
Încetini până ajunse cam la cinci centimetri deasupra acoperișului cabinei de lift, care staționa pe timpul nopții în pivnița demisolului. Se opri și își lipi urechea de ușa rece de metal.
Întâmpinat de o liniște deplină, deschise ușile cu băgare de seamă - cuplându-le înapoi pe șinele lor - apoi se cățără în holul întunecat.
Ca orice afacere, arta se rezumă la profit. O operă de artă e ca vinul: cu cât e mai veche, cu atât mai valoroasă.
Pentru investitori nu contează dacă apreciază sau nu cu adevărat ceea ce comercializează; bucuria cea mai mare este simțul posesiei. Pentru că ei dețin un obiect unic, ceva ce nu mai poate fi reprodus vreodată de același artist.
Ceea ce îl atrage pe adevăratul colecționar este dorința de a obține imposibilul. De a avea ceea ce alții nu au. Obiecte de mult dispărute, șterse din evidenția timpului, a istoriei. După șablonul economic, prețul depinde și aici de cerere și ofertă.
„Testamentul” lui Chaucer Govier reprezenta vârful carierei artistului, o adevărată copodoperă în toate sensurile cuvântului. Era considerată una dintre cele mai bune 2 opere ale sale, de o frumusețe și o emoție atât de puternică, atât de perfectă, încât artistul știa că nu le va mai egala niciodată. Fusese binecuvântat cu un talent extraordinar și îl folosise dând naștere acestei lucrări divine.
Govier nu era un artist foarte cunoscut, dar foarte curând avea să fie subiectul a numeroase titluri de ziar. Jurnalul surorii sale fusese descoperit și autentificat de curând. Acolo era descrisă detaliat întreaga viață a lui Govier, însă cel mai mare interes fusese provocat de ultima pagină.
Era povestea morții lui, în anul 1610, care pusese pe jar întreaga lume a artei. Viața lui Govier concura în dramatism cu cea a lui Van Gogh.
Ca să-și plătească materialele pentru pictură, Govier făcea tot felul de munci la Mănăstirea Trinity. Săptămână de săptămână, călătorea în munții Scoției, aducând diverse bunuri călugărițelor și făcând tot felul de reparații.
Într-o duminică, în timp ce repara o spărtură de pe acoperiș cu niște catran, intră în vorbă cu un călugăr care era pe moarte, Zhitnik.
Govier înțelegea cu mare greutate engleza cu accente rusești a bărbatului, în timp ce pălăvrăgeau despre vreme, natură sau viața. Discuția alunecă spre artă și Dumnezeu, lucruri la care amândoi țineau foarte mult.
Zhitnik îi povesti despre lucrările extraordinare din Moscova, în special din Kremlin, lucru care îl ținu pe Govier pironit în loc. Povestea pilde și legende despre Dumnezeu și îngerii săi, care îl captară pe Govier în așa măsură, încât nici nu simți când ceasurile arătară ora 9 seara. Curând, tânărul artist se despărți de bătrân.
În drumul lui spre ușă, călugărul îl chemă lângă el și îi dădu 2 bucăți groase de pânză. Apoi îl îndemnă să picteze două tablouri care să descrie poveștile pe care i le spusese ceva mai devreme și îl rugă în final să le expedieze la o adresă din sudul Europei. Îi mai dădu crucifixul pe care îl purta la gât și îl rugă să îl trimită împreună cu pânzele pictate, pentru ca acestea să fie recunoscute.
Singura plată pe care i-o putea oferi erau rugăciunile lui, așa că îl binecuvântă pe Govier și plecă.
Încântat de ceea ce tocmai se întâmplase, Govier începu imediat să lucreze și munci pe brânci timp de 2 săptămâni, redând pe pânză poveștile bătrânului: Testamentul și Veșncia.
În dimineața în care le termină de pictat, Govier plânse văzându-le frumusețea - era descrierea autentică a lui Dumnezeu. Le trimise alături de crucifix, așa cum îi ceruse călugărul.
Profund copleșit în acea dimineață de uimitoarea realizare a geniului său, sări de pe podul Fonx Tower în apele învolburate ale râului St. Ann.
Purtate de apă, trupul și talentul său fură zdrobite de pietre.
Când celălalt tablou, Veșnicia, a dispărut, Testamentul a circulat din mână în mână prin Europa până și-a găsit binemeritatul loc la vila din afara Parisului a familiei Trepaud, până pe 14 iunie 1940, când naziștii au asaltat orașul.
Erwin Rommel a comandat trupelor sale să culeagă în drumul lor toate operele de artă, inclusiv Testamentul. Cele mai multe dintre acestea au fost adăugate colecției sale și nu s-a mai auzit nimic despre ele de la moartea sa, în 1945, în deșerturile africane.
Dar, ca toate miracolele specifice geniului, termenul „pierdut” este relativ.
Testamentul a rezistat distrugerii, trecând prin multe mâini, fiind vândut în secret, îmbogățind toate persoanele cărora le-a aparținut la un moment dat.
Acum se afla în seiful subsolului aclimatizat al firmei Belange, locație știută doar de McShane, cumpărătorul Testamentului, și de bărbatul în negru care alerga pe holul din acest subsol.
Michael se agăță de tavan, cu genunchii și mâinile strânse de benzi în suportul de aluminiu fixator, cu corpul în afara câmpului vizual al camerei de luat vederi.
Încăperea era simplă, mobilată de 2 scaune bogat ornamentate și o canapea. Podeaua era acoperită cu o plase verde, densă, din sârmă. Nimeni nu vedea ecranul ascuns, dar orice pas neglijent putea provoca un șoc echivalent cu o bubuitură de armă, punându-l pe intrus în situația patetică de a sări ca o minge de bachet pe podea, paralizat instantaneu.
Michael studiase pictura Govier ore în șir; cu toate astea, nu era pe deplin pregătit să o vadă de aproape.
Nu se inventase încă un cuvânt pentru a-i descrie frumusețea.
Atenția lui se îndreptă către suporturile securizate în care era prins tabloul; măsură din ochi grosimea pereților camerei, calculă nivelul de securitate al clădirii și gradul de instruire al personalului angajat. Acum însă, în timp ce stătea agățat de tavan, realiza că se află în fața unei adevărate capodopere.
Michael urmări rotirea camerei, cronometrând-o. Execută în cap următoarea mișcare, de 4 ori, de parcă o și îndeplinea. Apoi se desprinse și se întoarse, sprijinindu-se în genunchi, ca și când ar fi făcut acest lucru din pură obișnuință.
Cuțitul aproape că nu i se mai vedea în timp ce aluneca de jur împrejurul cadranului, desprinzând pânza rigidă din ramă. O îndepărtă de la locul ei și, dintr-o singură mișcare, o înlocui cu alta; clicul magnetic confirmă potrivirea perfectă a surogatului în locul picturii originale.
Surogatul era o fotografie ieftină cu o textură asemănătoare pânzei, perfectă pentru camera de luat vederi, pe care nu o putea deosebi de original.
Se ridică înainte de a fi prins de camera de luat vederi, care continua să se rotească în același ritm.
Michael se furișă înapoi, oscilând de-a lungul tavanului, și se balansă apoi spre ușă. Coborî, așezând pânza în fața lui. O privi îndeaproape, admirându-i frumusețea pentru câteva secunde, înainte de a o întoarce.
Totuși, în timp ce privea pânza, mintea i se încețoșă. Îi pipăi textura rigidă și se uită în spatele cartonului pentru a căuta lucrul despre care Genevieve îi povestise că ar fi atât de groznic. Dar nu găsi nimic. Cât despre semnănutra lui Govier de pe spatele lucrării, nici urmă de ea.
Michael ridică pânza, ținând-o în aer. Aprinse lanterna și lumină din spate, dar raza ei nu penetra opera de artă. În cele din urmă, examină marginile, răsucind pictura pe toate fețele. Ceea ce-l nedumerea era grosimea ei neobișnuită.
Își scoase cuțitul și decupă lucrarea pe margini, sperând că nu se înșală, rugându-se ca nu cumva să distrugă fără rost neprețuita operă de artă. Lama alunecă în tablou până la mâner, pierdut între fețele pânzei; Michael îl întoarse la colțuri și continuă să taie până când ajunse la capătul celălalt. Cele două părți ale pânzei căzură ca o coajă de banană.
Michael apucă pânzele și le despărți. Puse jumătățile pe pământ. Spatele neprețuitei picturi era gol. În schimb, cealaltă pânză.... Michael o studie cu atenție.
Era o hartă complexă care umplea pictură de 90/100 de centimetri cu zeci de detalii, o descriere multidimensională a unor clădiri transparente, minunate, presărate cu poteci cu nume în latină sau rusă. Dacă lucrarea lui Govier era o capodoperă, această hartă era ceva mai mult de-atât.
Așadar, acesta era lucrul de care se temea Genevieve și care o costase viața.
Michael așeză pânzele una deasupra celeilalte, le rulă, le puse într-un tub pe care îl avea în spate și o luă la fugă de-a lungul holului.
Warner Heinz coborî de pe acoperiș pe scări. Inima îi bătea încă după spectacolul trioului de adolescenți. Merse pe coridor fără să scoată o vorbă, trecu pe lângă Philippe Olav și se duse direct la bucătărie; își clăti fața cu apă, își turnă o ceașcă de cafea și se îndreptă din nou spre scări.
- Trebuie neapărat să vezi petrecerea sălbatică de-afară, în toată plenitudinea ierii de pe acoperiș, îi spuse în germană Heinz lui Olav, colegul său de muncă.
- Nu mai schimb locul doar pentru o oră, îi spuse Olav fără să-și întoarcă privirea de la monitoarele de securitate.
- Fă cum crezi! zâmbi Heinz, în timp ce urca scara de incendiu.
Philippe se relaxă: interesul lui fusese incitat.
- Bine, spune-mi despre sălbăticie....
- Stai să verific subsolul și-ți spun.
Heinz coborî.
Michael o luă la fugă spre coridor, aruncă două bucăți de frânghie pe umeri și sări în puțul liftului. Reflexele vechii sale meserii reveneau rapid: agăță harnașamentele pe cablul ascensorului și, fără să piardă vreun moment, apăsă butonul de control. Urcă cele 3 etaje în mai puțin de 3 secunde. Coborî pe podeaua acoperișului.
Deschise ușa cu grijă, uitându-se după gardian, dar, surprinzător, era pustiu. Rămase un moment pe acoperiș și privi orașul.
Michael se gândea la Genevieve - ce mult i-ar fi plăcut acest oraș cu nume atât de apropiat de al ei! Gândindu-se la moartea ei bruscă, un zâmbet îi apăru pe față: reușise să îi îndeplinească ultima dorință. Armonia momentul fu însă curând întreruptă.
Ușa de la scara de incendiu se izbi cu putere de perete.
Înainte ca Michael să apuce să-l vadă măcar pe urmăritor, izbucniră focurile de armă.
Se repezi la frânghia fixată mai devreme de peretele parapetului și coborî. Gloanțele bubuiră în continuare în spatele lui, fărâmițând cărămizile din jur.
Michael se ascunse după perete și, fără să se gândească prea mult, o luă la goană spre capătul celălalt, printre focurile de armă ce ricoșau din pereți. În cele din urmă, îl văzu pe urmăritor: îmbrăcat în negru, ținea pistolul cu ambele mâini; avea genunchii flexați și mâinile ușor îndoite. Nu încăpea nicio îndoială că era vorba despre un profesionist.
Michael nu se opri să-i vadă chipul, ci continuă să alerge pe marginea clădirii și, fără să ezite vreun moment, sări de pe clădire la o distanță de 4 metri, până la acoperișul vecin, unde ateriză cu greu, exact în mijlocul partidei de sex în 3. Fetele țipară când Michael ateriză peste ele, în timp ce băiatul își căuta de zor hainele.
Michael se ridică și, în timp ce alerga, scoase din rucsac una dintre frânghii, o prinse de hamurile de la brâu și își continuă urcușul de-a lungul acoperișului. Se opri în capăt, agăță frânghia de un burlan și își dădu drumul. Alunecă vreo 18 metri, ținându-se strâns de frânghie; mănușile îi ardeau din cauza fricțiunii. Căzu cu o bufnitură.
Nu se mai uită în spate în timp ce gonea; știa că urmăritorii se vor afla în curând în spatele lui, și chiar așa era.
Acum erau 3. Păreau să plutească pe deasupra străzii, apropiindu-se din ce în ce mai mult. Michael se forță din toate puterile.
Era palpitant să fii urmărit, un fel de exaltare nefirească amestecată cu frică. Și putea crea o oarecare dependență. Era însă o dependență care se vindeca de îndată ce erai prins. Și Michael nu avea nicio intenție să-și trateze imediat această dependență.
Undeva în față se putea zări podul. Se întindea circa 20 de metri peste râul Ron, iar apele lui extrem de reci purtau bucăți mari de gheață. Deși acolo intenționa să ajungă, Michael știa foarte bine că poate fi locul unde va fi prins.
Podul era foarte strâmt și l-ar fi expus prea tare. Nu avea scăpare în cazul în care urmăritorii și-ar fi folosit armele. În fiecare direcție erau străzi și străduțe unde s-ar fi putut să-i piardă pe urmăritori. Era cu siguranță o variantă mai bună decât podul.
Și iată, că apărură în josul râului; 6 mașini de poliție, cu sirenele aprinse. Polițiștii coborâră din mașini, scoțându-și armele.
Michael aruncă o privire spre străzile lăturalnice și se gândi timp de o clipă. Vocea părintelui Simon se auzea ca un ecou în mintea lui, repetând cuvintele de la înmormântare:
- Nascentes morimur - din momentul în care ne naștem începem să murim.
În cele din urmă, optă pentru pod; alergă frenetic, ca și cum tocmai ar fi evadat din închisoare. Cei 3 urmăritori se aflau în spatele lui, iar la 20 de metri în față erau cele 6 mașini de poliție. Fusese înconjurat, nu avea cum să scape. Dar încercă să se adune și continuă să alerge, îndepărtându-se din ce în ce mai mult de urmăritori.
Nu era nimeni pe pod la ora aceea și nu se punea problema unor victime colaterale. Trebuia să recurgă la soluția extremă. Ningea din ce în ce mai tare. Aproape viscolea. Râul era pe punctul de a îngheța, dar vreme din ultimele zile nu-i dădea voie, se umplea doar cu bucăți de gheață ici și colo, deși temperatura apei era de -30 de grade.
Podul era scăldat în lumina girofarurilor. Michael se afla în mijlocul străzii; urmele lui fuseseră deja șterse de furtuna de zăpadă. Cei 3 își încetiniră ritmul, iar ofițerii din față își ocupară pozițiile lângă mașini. Scoaseră armele și le îndreptară spre el.
Totuși, el continuă să alerge, mai cu seamă când văzu toate armele îndrepatate asupra lui. Făcea acest lucru mai mult pentru a crea confuzie în rândul celor care îl așteptau în față. Alergă tot mai repede, alegându-și ritmul în fața mulțimii de arme din fața lui.
Apoi, fără preaviz, ezitare sau motiv, Michael o luă la dreapta și sări brusc peste balustrada podului în apele reci ale râului Ron, dispărând într-o clipită.
Polițiștii rămăseseră consernați. Se ridicară încet din spatele mașinilor. Armele le alunecară din mâini, în timp ce stăteau cu gurile căscate privind săritura sinucigașă a bărbatului în apa înghețată. Doar cu câteva momente mai devreme își descărcaseră armele pe pod. Răscoleau acum zăpada cu ochii și nu le venea să creadă.
Urmăritorii lui Michael veniră și ei să se convingă. Se aplecară peste parapet în locul de unde sărise, urmărind apa care se revărsa în rafale, dar nu văzură nimic altceva în afara bucăților de gheață care se bălăngăneau de pereții podului. Nu se putea ascunde nicăieri, iar mai sus nu se vedea niciun refugiu. Cu toate astea, cei 3 nu-și permiteau să riște.
Heinz trecu peste balustradă și cercetă sub pod. Nici urmă de Michael. Era un moment suspendat în timp. Polițiștii bombăneau neîncetat, șocați de ceea ce tocmai văzuseră.
Fără să scoat vreun cuvânt, unul dintre polițiști arătă spre râu. Plutind în josul râului, un corp îmbrăcat în haine negre se ridicase la suprafață. Era la 20 de metri depărtare. Polițiștii solicitară prin radio o bardă. Cei 3 priviră în jur în tăcere; unul dintre ei rămăsese cu ochii pe cadavru, iar ceilalți continuau să cerceteze râul.
Michael plonjase în râu ca într-un con de lavă. Chipul și mâinile îi amorțiseră; răceala tăioasă îi înțepa fața. Purta pe dedesubt un costum de scafandru, care îi ținuse de cald și în timpul jafului; acum îl ținea în viață.
Michael se lăsă la fund, înotând împotriva curentului. Își agăță cureaua de năvodul de fier ancorat de piloni, ca să-l susțină. Se agăță de un ochi al năvodului și trase o bine-venită gură de aer în plămâniii grei. Curentul era destul de puternic ca să poată purta în aval bulele expirate, care ieșeu la suprafață neobservate.
Michael își puse masca de scafandru. Expiră pe nas în mască, apoi privi apa tulbure a râului. În cele din urmă, reuși să învingă rafalele de curenți și trase rezervorul de aer. Își fixă vesta de salvare perfect în jurul corpului.
Se uită apoi la ceas: trecuse 1 minut. Eliberând năvodul, privi cum manechinul îmbrăcat în negru era tras de curent în josul râului. Știa că vor trece cel puțin 15 minute până când vor mobiliza o barcă pentru a recupera dezamăgiți momeala din apele înghețate.
Michael își pregătise echipamentul cu o noapte înainte, la adăpostul apei și al întunericului. Purtase costum de scafandru mai de calitate și ajunsese în susul râului cu un vehicul cu propulsie subacvatică, fixându-l de năvod.
Acum, prinse mânerele UPV-ului, verifică busola agățată de ghidon și o porni din loc. Acceleră motorul și, ținându-se bine, se lăsă purtat de micul UPV, care îl trase împotriva curentului cu o viteză de 8 kilometri pe oră.
Michael se opri la 1 kilometru și jumătate distanță, unde dădu de niște ramuri ce atârnau sub greutatea zăpezii. Cercetă pădurea și ieși din apă; luă cu el doar rucsacul. Se scutură, apoi trase pe el un hanorac și o pereche de blugi. Își lăsă echipamentul purtat de curenți, își puse ghiozdanul în spate și ieși din pădure într-o parcare.
Deschise portbagajului unui Peugeot din 1983, scoase un bidon de 19 litri și îl așeză lângă mașină. Își puse o pereche de mănuși de plastic și desfăcu capacul cu o surubelniță. Își luă privirile pentru un monent de la bidon; putea vedea încă agitația de pe pod.
Un grup de polițiști urmărea barca de salvare, clătinându-se printre bucățile de gheață purtate de apele reci ale râului. Nu putu să nu zâmbească atunci când se gândi la reacția lor din momentul în care îi vor scoate „corpul” din apă.
Michael se întoarse, deschise tubul impermeabil, scoase pictura și harta și le așeză pe scaunul din față al mașinii. Știa foarte bine ce are de făcut, dar parcă nu se îndura. Era vorba totuși de creația unui om, de sentimentele exteriorizate prin artă ale acestuia. Era o operă de artă de care nimeni nu mai știa nimic de atâta amar de vreme, iar acum....
Adevăratul scop al misiunii sale fusese harta pe care tocmai o privea. Care o fi fost menirea ei? Era lucrată în detalii extrem de minuțioase, o poată către o lume necunoscută, ascunsă în spatele unui monument spiritual. O lume cunoscută doar de Genevieve, un ghid către un mister care reușise să-i fure mințile fiului ei și care pe ea o înspăimântase.
Prea puțin îi păsa lui Michael unde ducea sau ce se afla în spatele acestuia. Singurul lucru care conta pentru el era faptul că prietena lui își pierduse viața.
Fără să mai stea pe gânduri, apucă briceagul și ciopârți harta și pictura lui Govier. Puse totul în bidon și privi cum micile bucăți se dizolvară instantaneu. Nimeni nu le va mai putea vedea vreodată de acum încolo. De data asta, secretul călugărului, capodopera lui Govier, acel mister din vremuri îndepărtate aveau să fie șterse cu adevărat de pe fața pământului.
Capitolul 2
În fiecare dimineață, Paul Busch se trezea la 6,30, indiferent de ora la care se culca. Chiar dacă nu punea capul pe pernă înainte de 6,15, dădea o raită pe plajă sau trăgea de greutăți în garajul său până la 6,40 minute.
De când se pensionase, reușise să-și lucreze corpul înalt de 2 metri, astfel încât mușchii i se vedeau din nou prin haine.
După dușul de la ora 7,30, îmbrăcat și gata să-și îndeplinească obligațiile părintești, lua micul dejun cu soția sa, Jeannie, și cu gemenii lor irlandezi de 6 ani, Robbie și Chrissie. Obișnuia să-și conducă copiii la autobuz înainte de ora 8, 15 și-și rezerva plăcerea de a privi în jur și de a trage o gură de aer proaspăt de mare, prețuind fiecare clipă a vieții pe care o trăia în prezent.
Nu trecuseră nici 3 luni de când se pensionare, dar se acomodase de minune cu noua situație.
Busch obișnuia să sară în mașina sa Corvette, o decapota și lăsa vântul să-i răscolească părul blond-argintiu.
Se oprea să-și bea cafeaua și să răsfoiască ziarele la Shrieffer`s Deli și, dacă se nimerea să dea peste vreun localnic, schimba cu el o vorbă, două.
Joia și duminica erau, fără excepție, zilele în care cumpăra un bilet la loto. Speranța îmbogățirii i se strecura în inimă și îl înrobea întocmai ca un drog. După ce îl îndesa în buzunar, pășea încrezător, sigur că va câștiga la următoarea tragere la sorți.
Zi de zi, această senzație îl făcea să zâmbească și îi îmblânzea vocea. Efectul euforic al biletului dura exact până în momentul extragerilor, apoi dispărea complet. Busch rămânea abătut, fiindcă nu se numărase printre câștigători, dar speranța câștigului revenea cu următorul bilet cumpărat, și tot așa.
Jeannie fusese cea care îl forțase pe Paul să iasă la pensie. Chiar dacă șovăise la început, reușise să se acomodeze perfect.
Își comasase pensia într-un venit imens, din care cumpărase 4 lucruri: un restaurant cu ditamai barul, o mașină Corvette din `68, o chitară marca Fender Stratocaster și albumul „The Black Album” al trupei Metallica.
Îi plăcea la nebunie să se ocupe de barul său, visa la asta de când se știa.
Dar, și de această dată, ca și în cazul celorlalte visuri pe care le avea, îi tot venea în mine vechea zicală: „Ai grijă ce-ți dorești”.
Barul era tot ce-și putea dori. Jeannie se îngrijea de restaurant, în timp ce soțul ei aproviziona barul cu băutură și era o gazdă bună pentru clienții săi.
După doar o lună, cum era și firesc, totul se tranformase în rutină. I se făcuse dor de agitația din fiecare zi de la vechiul lui job de la poliție. Dar bineînțeles că vedea și partea plină a paharului: moartea nu-l mai pândea la toate colțurile, iar Jeannie era mulțumită măcar cu atât. Paul nu putea să nege acest lucru, oricât de mult i-ar fi lipsit vechea slujbă.
Busch stătea pe terasa din față privindu-și Corvette-ul galben, singura mașină parcată acolo la ora aceea. Deschise clapa telefonului mobil și sună:
- Ce faci, mai vii astă-seară?
- Ți-am spus că da, răspunse Michael. Stai liniștit.
- Verificam doar. Unde ești?
- Acasă, răspunse repede Michael. Tu?
Busch se uită în jos la câinii lui Michael, care stăteau lungiți lângă el, și îi mângâie pe după urechi.
- Și eu sunt tot acasă. Ne vedem diseară.
Busch se ridică și traversă strada. Deschise portiera mașinii, se mai uită o dată la casa lui Michael și clătină din cap. Puse cheile în contact și demară.
Michael stătea singur în cimitirul Banksville, amuțit de durere, simțindu-se pentru a mia oară rănit de pierderea care-i golise inima. Avea privirea încremenită pe mormântul lui Mary. „Darul Domnului pentru Michael, darul lui Michael pentru Domnul.
Trecuse un an de-atunci, iar durerea nu dispăruse câtuși de puțin. Știa că ea se afla acum într-un loc mai bun, dar nici măcar acest gând nu putea să-i aline durerea.
Moartea lui Genevieve dublase sentimentul de singurătate resimțit de Michael și acutizase lipsa familiei, lipsa unui scop în viață. Îi amintea de faptul că va muri și el, dar cel mai mult îi amintea de înmormântarea lui Mary.
Își simți telefonul mobil vibrând în buzunar. Îl scoase și îl închise, băgându-l în buzunarul lateral al gecii sport albastre, pe care, nu știa de ce, nu o mai purtase de la moartea lui Mary.
Era preferata ei - de la firma Ralph Lauren - dar, odată cu moartea ei, fiecare obiect din casă, fiecare lucru care i se întâmpla părea să capete o altă semnificație. Paharul din care băuse ultima dată, ultimul plover pe care-l purtase, stiloul ei preferat.
Unele amintiri îl făceau să zâmbească, altele, să plângă.
Nu ștersese din cutia vocală niciun mesaj primit de la ea și obișnuia să le asculte aproape zilnic, pentru a-și aminti vocea ei, pentru a o reînvia măcar în memorie.
Ea îi purta adesea cămășile sau gecile și lăsa întotdeauna în buzunare câte ceva care să-i amintească de iubirea pe care i-o purta: fie bilete la un meci Yankee, fie un răvaș cu un proverb sau, de cele mai multe ori, bilețele de dragoste.
Așa că, după ce-și făcuse curaj să îmbrace geaca Ralph Lauren din nou, scosese din căptușeală ghemotocul de hârtie pe care i-l lăsase.
Nu intenționase să vină la cimitir în seara aceea, dar gândul scrisorii nu-i dăduse pace. Nu fusese pe deplin conștient de ceea ce făcea - luase pur și simplu bicicleta și plecase.
Deschise ușor buzunarul, apropiindu-l de față. Imediat ce scoase scrisoarea, mirosul ei îi invadă nările, amintindu-i de zilele fericite pe care le pretrecuseră împreună. Totul reveni pentru un scurt moment, exact așa cum fusese odată: îi era foarte dor de ea.
Desfăcu hârtia și începu să citească. Scrisul ei era elegant, o consecință a stilului deprins în urma educației catolice primite. Hârtia mototolită îl puse pe gânduri.
Michael,
Cred că aceasta este cea mai grea scrisoare pe care a trebuit s-o scriu vreodată, dar știu că durerea mea e infinit mai mică în comparație cu sentimentele tale de acum, când citești aceste ultime rânduri.
Nu uita că te voi iubi întotdeauna; timpul petrecut împreună, deși scurt, a fost plin de pasiune. M-ai făcut mai fericită decât credeam vreodată că voi fi.
Mi se rupe inima știind că te-am lăsat singur pe lume, fără copii pe care să-i numești ai tăi, fără o familie care să-ți aline durerea. Nimeni nu știe asta mai bine decât mine, Michael, și știu că vei încerca să-ți ascunzi durerea, temerile, dar te implor să n-o faci, pentru că te vor roade pe dinăuntru, umplându-te de amărăciune.
Probabil că n-ai mai purtat geaca asta de mult timp, probabil că ai purtat-o numai pe cea din piele neagră, care-i atât de uzată și de murdară. Mă bucur că în sfârșit ai pus pe tine ceva decent.
Michael zâmbi, gândindu-se la perspicacitatea ei.
Nu vreau să fiu o bătaie de cap, dar... încearcă să mănânci o masă sănătoasă măcar o dată pe lună, du-și hainele la spălat și, mai presus de orice, nu uita să te bărbierești mai des, e păcat să-ți ascunzi chipul atrăgător.
Michael își plimbă mâinile prin barbă și zâmbi din nou.
Ai atât de multă afecțiune de dăruit și, oricât de mult te va supăra acest lucru, nu pot să nu-ți spun că trebuie să iubești din nou. Ar fi o pierdere ca o persoană atât de sensibilă ca tine să stea singură. Nu vreau să insist pe acest subiect, fiindcă nu vreau să te întristez. Vei simți cu siguranță când va veni momentul.
Asta mă duce din nou cu gândul la adevăratul motiv pentru care ți-am scris această ultimă scrisoare. Îmi doresc să faci ceva pentru tine, să fii egoist măcar o dată. Din păcate, n-am făcut decât să vorbim despre asta.
Ei sunt acolo, dragul meu, undeva în lumea asta mare, iar tu, cu flerul și intuiția ta, sigur vei reuși să-i găsești.
Speram să pot face eu asta pentru tine. Am tot căutat prin certificare de naștere, încercând să dau se oameni care au lucrat la orfelinatul de unde te-a adoptat familia St. Pierre, dar în zadar. Tot ce-am găsit este adresa unui avocat care face voluntariat la St. Catherine. Am dat de el printr-o femeie pe care am cunoscut-o în timp ce analizam dosarele din spitalele din Boston.
Dar te cunosc eu, Michael, și știu că ai tendința de a te pune pe ultimul loc. Tocmai de aceea te rog să-ți găsești părinții adevărați. Fă-o pentru mine. Este ultimul lucru pe care ți-l cel, care mă va lăsa să plec de aici împăcată, știind că nu ești singur pe lume. Familia este într-adevăr cea care întregește un om; umple golurile sufletului, readucând speranța pe care o credem pierdută de mult.
Te iubesc, Michael, întotdeauna o voi face.
Soția, iubita, prietena ta cea mai bună,
Mary.
În josul paginii era notată cu creionul o adresă: strada Franklin nr. 22, Boston.
Mai privi o dată scrisoarea, o împături și o puse înapoi în plic, apoi băgă plicul în buzunarul gecii.
Capitolul 3
Era abia începutul lunii iunie, și primul val de căldură din an își făcea deja simțită prezența de 5 zile. Dintre toate nopțile fără aer condiționat, aceasta era cea mai rea. Aerul era atât de fierbinte, că părea să-ți ardă plămânii la fiecare respirație.
Paul Busch era sigur că pofitul de la bar se va tripla față de serile obișnuite, dacă nu chiar mai mult; oamenii cumpărau băuturi doar pentru gheață, care se topea oricum în câteva minute. Se cam săturase: toată lumea se îmbăta, iar căldura era de nesuportat.
Era de ajuns ca o singură persoană să se aprindă pentru ca toți ceilalți să se molipsească, sfârșind într-o încăierare sângeroasă care ar fi distrus barul, un lucru nu tocmai plăcut pentru o noapte de miercuri din luna iunie.
Valhalla era un restaurant luxos, amplasat într-un oraș care se transformase recent într-un loc pentru cei cu venituri mari, destinat unei clientele pretențioase.
Lemnul barului era constant lăcuit și ceruit; fusese martor la tot felul de discuții, chiar mai perverse decât cele dintr-un confensional.
Paul se mândrea cu el și, în acel moment, era ascuns de mulțimea de oameni care se înghesuiau să-i atragă atenția pentru următorul rând de băutură.
Muzica venea dintr-un Steinway scurt, de aproximativ 2 metri, tehnologie germană, fabricat în Queens, New York, prin 1928. Pianistul cânta fără oprire, reușind de fiecare dată să atingă câte-o coardă sensibilă a mulțimii din bar, printr-un echilibru între muzica pop actuală și un retro din anii 70, la strandardele lui Perry Como.
Cum înăuntru temperatura atingea 36 de grade Celsius, iar umiditatea era atât de ridicată și apăsătoare încât din cameră păreau că ies aburi, clienții transpirau abundent, fapt ce producea pete închise pe haine în zona axilei, ciufulind părul drept și zburlind buclele. Chipurile tuturor, roșii și umede, contrastau cu pielea uscată ca paiul a pianistului, care cânta piesă după piesă.
Vocea lui Michael St. Pierre era când cristalină ca apa, când aspră ca pietrișul și reușea de fiecare dată să emoționeze.
Cânta în fiecare miercuri seara, iar femeile se năpusteau asupra lui, dansând pe lângă bar și încercând să-i atragă atenția cu zâmbetele lor ademenitoare. Și tot în fiecare miercuri le întorcea câte un zâmbet politicos, evitând capcana privitului în ochi.
Nu scotea nicio vorbă în afară de versurile piesei și a ocazionalului mulțumesc.
În timp ce cânta piesa Wonderful Tonight a lui Eric Clapton, se putea observa în ochii săi albaștri o umbră de durere. Toate femeile vedeau asta, dorindu-și ca el să fi cântat pentru ele. Se întrebau cine era stăpâna inimii lui, cine îl însuflețea astfel.
După ce termină de cântat, bărbatul înalt de 1,80 metri se ridică de la pian, își luă geaca de piele - preferata sa, moale și crăpată după atâția ani de purtat - și se îndreptă către colțul îndepărtat al barului.
- Cam melancolici în seara asta, spuse Paul, abandonându-i pe ceilalți clienți pentru a-i turna prietenului său un pahar de whisky, cu excesiv de multă gheață.
- Nici nu e cald aici, spuse Michael, mai în glumă, mai în serios.
Atinse cu degetul apa rece prelinsă pe pahar și își frecă fruntea.
- N-o să mai am gheață decât pentru următorul sfert de oră, apoi toată lumea o să plece.
Paul continua să umple paharul clienților săi în timp ce conversa cu Michael.
- Vrei să mergem să prindem finalul meciului cu Yankee sau până la urmă te dai bătut și iei cu tine una dintre domnișoarele astea frumoase?
Paul dădu din cap, făcând aluzie la grupul de femei mai mult decât drăguțe care înconjurau barul.
La auzul celor spuse de Paul, una dintre ele se întoarse către Michael și îi zâmbi timid. Părul ei scurt și blond arăta surprinzător de bine pentru vremea de afară. Îl fixă pe Michael și se îndreptă către el. Câțiva bărbați o priviră cum se apropie de el și renunțară să-și mai facă planuri cu ea în acea seară.
- Ai cântat foarte frumos, spuse ea.
- Mulțumesc, răspunse Michael, în timp ce îi aruncă lui Paul o privire de „mulțumesc mult”.
- Nu aduci a pianist, continuă ea.
Avea dreptate. Umerii lați și mâinile lui aspre erau mai degrabă ale unui atlet sau tăietor de lemne.
- Dar cum arată un pianist?
Buzele lui Michael sugerau o jumătate de zâmbet.
- Nu știu, dar în niciun caz ca tine, răspunse ea măsurându-l cu privirea.
Michael zâmbi și luă o înghițitură din băutura sa.
- Îmi pare rău, spuse el.
- De ce?
Ea își îndreptă privirea spre el.
Michael îi arătă inelarul cu verighetă.
- Nu-i nimic.
Ridică și ea mâna; purta pe deget o verighetă cu un diamant de 4 carate.
- Și eu sunt căsătorită.
Michael nu se putu abține să nu râdă.
- Mulțumesc oricum.
Ea îl privi în ochi pentru un moment, zâmbi, apoi plecă.
Paul, care văzuse întreaga scenă, termină de șters niște pahare și se întoarse.
- De ce-ai făcut asta?
- La ce te referi?
- De ce-o mai porți?
Paul arătă spre verighetă, zâmbind cu compătimire.
- Nu crezi că e timpul să renunți la ea? Perioada de doliu s-a terminat, Michael. Mary ar fi vrut să fii fericit, să găsești pe cineva, să întemeiezi o familie.
- N-am chef să vorbesc despre asta acum.
Paul se aplecă peste tejghea.
- Niciodată nu vrei ori de câte ori eu sau Jeannine aducem în discuție chestiunea asta.
- Ascultă, voi aveți o familie frumoasă. Dar familia nu e pentru toată lumea.
- Familia este cel mai important lucru, Michael. Este motivul pentru care facem ceea ce facem. Și nu uita, ai spus-o chiar tu, cu gura ta.
Michael nu mai zise nimic, ci continuă să-și privească prietenul.
- Nu poți să treci singur prin viață, Michael.
- Păi sigur că nu, doar de-asta te am pe tine, îi spuse Michael zâmbind.
- Desigur, spuse Busch, bătându-l pe umăr, doar că nu sărut foarte bine.
- Haide, dulceață, nu fi modest.
- Mă întreb ce-ar zice Mary dacă te-ar vedea singur.
Michael zâmbi, dădu paharul peste cap și își luă haina.
- Vorbim mâine dimineață, spuse el ieșind pe ușa din spate a barului.
Capitolul 4
Apa din lacul Kensico se avântă deasupra parbrizului ca o furtună în zare.
Ea nu țipă, nu scoase niciun sunet; desigur, în sinea ei lucrurile se petreceau cu totul altfel. Gândurile îi împânziră creierul ca argintul-viu. Se ținu strâns de volanul Buickului alb, ca și cum acest lucru ar fi salvat-o ca prin minune, dar în adâncul ei știa că nu va fi așa.
Estimase înălțimea podului cam la 18 metri și plonjase în gol doar cu o jumătate de secundă în urmă. Putea vedea bucata verde de parapet smulsă, alunecând chiar deasupra mașinii; în curând, aceasta lovi apa ca un cuțit la țintă.
Cele 3 secunde rămase nu-i mai ajungeau pentru a-și spune rugăciunea... ci doar pentru regrete și mustrări de conștiință, pentru că se ascunsese în spatele unei avalanșe și al unui necrolog. Îi părea rău ca apelase la subtrefugii, deși era singura soluție pentru a dispărea. Sau cel puțin așa zise înainte ca ei s-o găsească.
Cele două camionele Ford F-10 o urmăriseră cu farurile stinse, profilându-se fără zgomot în întuneric. O prinseră la mijloc pe pod și o depășiseră pe părțile laterale, cu o viteză de peste 110 kilometri pe oră. Apoi stopurile se aprinseseră, înroșind văzduhul imediat ce apăsaseră pe frână, și un fum gros ieșise din cauciucuri. Se opriseră în același timp într-o intersecție, nas în nas, blocând cealaltă parte a podului.
Doi bărbați coborâseră din camionete, cu armele îndreptate spre ea ca spre un criminal.
Sperase până în ultima secundă că fusese o greșeală și că bărbații urmau să intre din nou în camionete, fără a săvârși vreo faptă împotriva legii. Numai că lucrurile nu stătuseră așa. Era prinsă și se îndrepta spre o moarte sigură. Apoi se gândise la o scăpate.
Așteptase până în ultimul moment, apoi trăsese cu putere de volan la dreapta, dar mașina nu îi urmase comenzile - cauciucul dreapta se dezumflase și pierduse complet controlul. Alunecase, cu toate că apăsase frâna cu ambele picioare. Se izbise de parapet și plonjase în apă. Buickul dispăruse în noapte, planând deasupra lacului ca o pasăre în zbor.
Nu văzuse chipul niciunuia dintre bărbați ori plăcuțele de înmatriculare. Recunoscuse doar modelul camioanelor, pentru că era asemănător cu cel al unui prieten,
Mai devreme, observase o mașină diferită - un Chevrolet Suburban argintiu - cam la 6 kilometri în spate. O urmărise imediat cum ieșise de pe autostradă și se ținuse după ea vreo 200 de metri. Când oprise să alimenteze, Chevroletul dispăruse, iar ea se gândise că fusese o simplă coincidență, poate chiar paranoia. Dar, când observase că mașina era din nou pe urmele ei 5 minute mai târziu, curiozitatea ei se transformase într-o suspiciune motivată. Acest lucru o deconcentrase, îi distrăsese atenția de la drum și nu băgase de seamă cele 2 camioane Ford.
Nu-i trecuse prin minte nicio secundă că ar putea fi mai mulți pe urmele ei, dar faptul că își dădea seama de asta abia atunci n-o ajutase cu nimic. Ar fi putut reacționa la timp ca să evite camioanele pe podul care se ramifica în 4 benzi. Știa că avea să moară fără să-și fi răspuns la foarte multe întrebări și regreta că lăsase atât de multe în urmă.
Încă vreo 14 metri până la impact: coafura și machiajul ei perfecte nu o mai făceau să se simtă în siguranță ca în alte situații problematice.
Îl văzuse pe Michael la înmormântarea ei - fusese un moment suprarealist cel în care își ascultase propria slujbă. Văzuse durerea din ochii lui, durerea pe care i-o provocase unui om care suferea deja foarte mult. Înscenarea propriei morți le provocase durere tuturor celor care o iubiseră, în afară de complicele ei.
După ce petrecuse o perioadă în munți, după ce bătuse Europa în lung și-n lat timp de 3 luni, sperase să dispară complet din memoria celor care o urmăriseră. Privind situația în ansamblu, fusese o acțiune care nu făcuse altceva decât să grăbească inevitabilul.
Mai avea în jur de 6 metri până să se scufunde, și mașina se afla în poziție verticală, când își aminti de poșetă. Genevieve se întoarse și își înfășură mâna care îi tremura pe geanta de piele, trăgând-o spre ea de parcă era singura șansă de supraviețuire.
Botul mașinii se scufundă în lac, iar apa se ridică în jur ca o fântână arteziană. Centura de siguranță o strângea, dar în același timp o apăra împotriva eventualului șoc provocat de scufundarea bruscă în apă.
Lumina farurilor pătrunse în apa limpede până la aproximativ 30 de metri adâncime, apoi se stinse. Mașina se ridică pe neașteptate deasupra apei pentru câteva secunde, în timp ce ecourile bufniturii se răsfrânseră pe pantele dimprejur. Apoi se făcu din nou liniște.
De îndată ce mașina rămase nemișcată, plutind silențios, pe jumătate scufundată, bule de aer începură să iasă prin crăpăturile geamurilor din spate, la început încet, apoi într-un ritm mai alert, până când pocniturile puteau fi auzite de pe celălalt mal al lacului; sunetul era asemănător țipetelor unui copil. Apoi, de parcă nivelul apei ar fi crescut brusc, lacul înghiți Buickul ca nisipurile mișcătoare.
Durase doar 30 de secunde ca mașina să fie ștearsă de pe fața pământului, iar apa să revină la aspectul ei sticlos de mai înainte.
Capitolul 5
Motocicleta Harley-Davidson tăie strada întunecată și goală, vâjâitul motorului sfâșiind noaptea liniștită.
Părul lui Michael se răsfira în vânt, în timp ce casca rămăsese în portbagajul motocicletei. Își întoarse motocicleta la 95 de grade simțind că vântul care-i bate în față îl eliberează; nimeni nu-l mai necăjea, nimeni nu-l mai compătimea.
Își îndreptă atenția către drumul nisipos, lovind pietrele de pe ambele margini ale drumului, făcând cei 300 de metri în 20 de secunde.
Casa era mai mult decât izolată; era singur acolo, departe de lume. Era o casă pe jumătate în stil modern, pe jumătate în stil rustic, cu un singur etaj și cu tavan înalt. Exteriorul de piatră și lemn era în armonie cu împrejurimile; în afară de garajul din spatele casei, în care puteau intra 3 mașini, nu schimbase mare lucru la ea de acum 6 luni, când o cumpărase.
Compania de pază a lui Michael avusese câteva angajamente ferme, care asigurau un venit constant și salarii pentru personalul său, format din 3 persoane.
Dulăii ciobănești de Berna ai lui Michael se năpustiră afară, lătrând la auzul motocicletei uriașe până când acesta opri motorul. Raven avea 5 ani, iar Hawk puțin peste 1 an. Michael cedase în cele din urmă și-l cumpărase și pe-al doilea. Nu era la fel de mare ca Raven și lătra încontinuu la umbre, însă era un tovarăș agreabil. Dulăii îl urmară pe Michael, care deschise larg ușa.
Azvârli geaca pe masa de biliard din livind și se duse glonț la bucătărie. Desfăcu o bere și scoase din buzunar scrisoarea lui Mary. O citi de 2 ori, încercând să înțeleagă ultimele gânduri ale soției sale, aflate acum pe lumea cealaltă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu