7-13
Julian văzuse radiografiile PET ce înfățișau interiorul craniului său; se afla acolo, sub calotă, întinzându-și tentaculele înăuntru și în afara regiunii centrale a creierului. Era o tumoare neobișnuită, de tipul celor care îi lasă pe doctori mai mult decât uimit; era totuși o tumoare.
Iar operația s-a fi dovedit fără îndoială fatală.
În ciuda banilor pe care-i avea, în ciuda puterii sale.... Julian era pe moarte.
Toate studiile, toate eforturile sale fusese zadarnice, doctorii nu reușiseră să-i găsească vreun leac. Nu putuseră nici măcar să estimeze cât mai avea de trăit, nu-i spuseseră ce drum sinuos avea să parcurgă boala; știau doar că, în cele din urmă, avea să moară. Singura lui speranță atârna de miracolul aflat în cutia cunoscută drept Albero della Vita.
Când doctorul Robert Tanner îi adusese la cunoștință diagnosticul, între 4 ochi, în biblioteca lui, Julian nu putuse decât să schițeze un zâmbet. Amândoi se ridicaseră și porniseră spre camera în care se afla el acum.
Julian alesese o sticlă de Shiraz și închinase un toast în cinstea eforturilor depuse de medic. Tanner își exprimase regretul sincer.
Vorbiseră apoi în termeni filosofici despre viață, despre calitatea ei, despre obstacolele pe care le avem cu toții de înfruntat și despre faptul că nimeni nu știe cu adevărat cât mai are de trăit; orice dimineață aparent normală ar putea fi ultima din viața ta.
Julian îi mulțumise doctorului Tanner pentru eforturile sale și pentru atitudinea plină de empatie, toastase în cinstea vieții, apoi îl îngropase în cripta cu numărul 789. Era un loc onorabil, la doar 3 cripte distanță de soția și de socrul lui.
Julian nu se simțea bolnav, însă durerile de cap deveniseră mai frecvente și nu trebuia să apeleze la medici pentru a-i spune care era cauza.
Rămase acolo, privind cripta construită cu foarte mult timp în urmă - o cavernă întunecoasă, care-ți dădea fiori, unde se aflau atâția morți.
Privi cavourile și gândindu-se la victimele pe care le ucisese pentru a-și îndeplini scopurile, își recunoscu soarta inevitabilă. Cunoștea prea bine Scripturile, știa că pentru el nu există viață eternă.
Sentința lui la moarte însemna întunericul nesfârșit. Nimeni nu conoștea păcatul mai bine ca el. Credea că singura lui șansă - și unica speranță - stă în acea cutie aurie aflată undeva în adâncurile Kremlinului.
Iar mintea lui fragilă era convinsă că, dacă el trebuia să se confrunte cu moartea, dacă șansele lui de supraviețuire erau nule, atunci toată lumea trebuia să-i simtă furia.
Dacă Michael dădea greș, nu numai că va plânge pierderea tatălui său, dar și moartea prietenilor și a familiilor acestora; toți cunoscuții lui Michael St. Pierre avea să simtă efectele mâniei lui Julian. Iar Michael avea să fie martor la torturile lor agonice.
Capitolul 34
Michael aruncă frânghia impermeabilă în apele învolburate și privi cum mingea portocalie, legată la celălalt capăt, fu absorbită în adâncuri și dispăru în conducta veche de sub perete.
Frânghia era marcată la fiecare 3 metri; fu extrem de atent la distanța care se mărea din ce în ce mai mult, făcând sfoara aproape de necontrolat. 15, 18, 21, 30 de metri - frânghia abia se mai zărea. La 76 de metri se opri.
Îi aruncă o privire lui Susan, apoi reveni la frânghia care se vedea acum deasupra apei, vibrând din cauza curentului. Legă sfoara în jurul unui pilon de fier și o verifică de 2 ori pentru a se asigura că e bine fixată.
Caverna săpată în piatră fu inundată de lumina portocalie emanată de numeroasele tuburi fluorescente pe care Michael le spărsese și le împrăștiase în jur. Încăperea luminată era mai mare decât își imaginase, întinzându-se pe 15 metri.
Michael studie harta pe care o făcuse de mână, cu multă migală, și pe care o plastifiase cu un material impermeabil; nu numai că marcase și desenase caverna în care se aflau acum, dar trasase și configurația Liberiei, locul spre care se îndreptau cu toată nădejdea.
Michael își ridică rezervorul pe spate și își strânse vesta de scafandru. Își puse un ham de cățărat și îl fixă în jurul taliei; numeroasele inele cu care era prevăzut începură să zăngăne; atașase 2 clipsuri pe o frânghie care se decupla singură, pentru a-și controla mai bine coborârea. Clema de prindere urma să îi fie utilă la întoarcere.
Avea prins de fiecare gambă câte un cuțit de scufundări și câte un sac de scufundare de fiecare șold. Casca neagră de pe cap era prevăzută cu o lanternă subacvatică cu halogen, de 3 ori mai puternică decât lanternele pe care minerii le au la căști.
Își lăsase labele de înotat la mal; decisese că ar fi fost mai degrabă un impediment, deoarece își propusese să pășească prin conductă, permițând puterii curentului să-l tragă înăuntru, și să se ajute cu brațele pentru a-și lua având la ieșire.
Susan își puse și ea hamul de cățărat și îl strânse bine.
- Mă duc singur, spuse Michael, fără măcar să-i arunce o privire.
- Am mai discutat asta.
Susan deschise capacul rezervorului ei de aer și testă tubul de oxigen, continuând să se pregătească pentru scufundare.
- Vezi toată apa aia?
Michael se întoarse spre Susan.
- E ca un canal de scurgere, sunt tone de apă care trec printr-un tub subțire. O conductă cu presiune: un volum imens ce încearcă să se strecoare printr-o gaură de 50 de ori mai mică. E mai mult decât periculos. Ai putea să mori.
- Și tu la fel, mai ales dacă te duci singur. Cunoști foarte bine prima regulă a scufundărilor: niciodată să nu te scufunzi singur. Avem o singură șansă și, dacă-ți pierzi viața, același lucru i se va întâmpla și lui Stephen, spuse Susan punându-și rezervorul în spate și fixându-și curelele.
Michael îi aruncă o privire tăioasă.
- Mă descurc și singur.
- Oi fi tu un cățărător bun - i-o tăie ea - dar eu sunt o cățărătoare excelentă.
- În caz că ai uitat, mergem sub apă, nu pe vârful K2.
- N-ai de unde să știi ce va trebui să facem. Ascultă, ai nevoie de mine, chiar dacă nu-ți dai seama, dar crede-mă că așa e.
Susan își ridică brațul, arătându-i lui Michael ceasul de la mână.
- Uite, am ceasul norocos la mine.
Michael prinse 3 genți de aprovizionare de vesta lui și se întoarse apoi spre Susan. Ura când trebuia să-i dea dreptate.
- E o idee proastă, spuse el în timp ce o învârtea, pentru a-i verifica echipamentul.
Îi fixă rezervorul mai bine și verifică încă o dată tubul de oxigen. Trase apoi cu putere de hamul de cățărat.
Lui Susan i se tăie răsuflarea, dar nu scoase o vorbă. Își fixă tubul în gură, luă 2 guri de aer, apoi expiră.
- Mă urmezi și faci ce spun eu când ajungem în încăpere, dacă nu, n-ai decât să rămâi acolo. Capisce?
Ea dădu din cap aprobator și scuipă în mască, împrăștiind saliva înăuntru. Se aplecă, își clăti masca în apoi, apoi și-o puse pe față.
Michael îi puse casca pe cap și aprinse lanterna cu care era prevăzută. O ajută să se prindă de frânghie, apoi apucă tubul de oxigen și i-l băgă în gură.
- Eu conduc, tu rămâi la 1 metru și jumătate în spatele meu. Știu că te pricepi la cățărat, dar nu e același lucru, aici e ca și când ai căra în spate 45 de kilograme. Curentul din apă este foarte puternic.
Michael își prinse hamul de frânghie în fața lui Susan, trăgând tare în sus și-n jos, pentru a-i testa rezistența. Trase cu putere și de frânghia perfect întinsă, satisfăcut de extensibilitatea și de rezistența ancorei.
Priviră amândoi apa. Razele din lanternele căștilor se reflectau pe suprafața ei și luminau încăperea.
Se întoarseră unul cu fața la celălalt, apoi Michael puse mâna pe umărul ei.
- Ești bine?
Ea zâmbi și dădu din cap afirmativ. În ochii ei nu se vedea nici cea mai mică urmă de teamă, ci doar încredere.
Michael se minună de voința ei de fier. Se bucura că Susan părea o persoană optimistă, fiindcă, dacă ar fi știut cu adevărat ce avea de înfruntat, i-ar fi fost probabil la fel de teamă cum îi era și lui și nu ar fi avut timp să rezolve și această problemă.
Privi suprafața apei, observând curenții care se avântau și se retrăgeau în jurul frânghiei. Își trase masca în jos și se scufundă imediat; o reglă, permițându-i luminii să pătrundă în volbura apelor.
Curentul era puternic - venea din față și îl trăgea spre conductă.
Nu-și făcea griji în legătură cu accesul în interior, ci mai degrabă cu drumul de întoarcere. Vor fi nevoiți să se ridice cu ajutorul frânghiei prin aceste ape turbate, ceea ce părea mai greu decât toate încercările de până în acel moment.
Hamul lui Michael îl susținea bine împotriva apelor.
Susan sări și ea în apă, scufundându-se imediat alături de el.
Michael dădu din cap aprobator și eliberă frânghia pe care o folosea drept reper în mâna stângă, lăsând-o să pătrundă prin inel. Apa începuse deja să-l tragă și în primele clipe fu nevoit să facă și el câțiva pași, dar nu uită să fie atent pe unde calcă.
În față putea vedea tunelul. Lumina de pe casca de protecție își schimba poziția pe măsură ce înainta. Michael putea observa micile bule de aer și de sedimente în vârtejul de apă format la intrarea în conductă. Privi în urma lui.
Susan se afla la 1 metru și jumătate în spatele său; nu era panicată, în ciuda părerii lui Michael că, odată ce aveau să intre în conductă, atitudinea ei se va schimba total.
Continuă să urmeze frânghia, apropiindu-se de intrare, ținându-și picioarele alăturate și vârfurile întinse. Nu trebuia să facă niciun efort - curenții făceau toată treaba.
Apoi, cât ai zice pește, pătrunse în conductă.
Era ca și cum s-ar fi aflat în mijlocul unei tornade; curentul forma un vârtej puternic în jurul lui. Dacă n-ar fi avut frânghia cu ajutorul căreia se echilibra, ar fi fost cu siguranță izbit de pereții conductei, de la un capăt la altul, tras cine știe unde.
Michael își întoarse capul și o văzu pe Susan în spatele lui, ținând pasul cu el.
După 12 metri parcurși în interiorul conductei, Michael desfășură încet frânghia, până ajunse la capăt, înotând împotriva curentului.
După 20 de metri în conductă, se uită încet în jur, îndreptându-și lanterna de-a lungul conductei, căutând un semn că grilajul de află pe-aproape.
30 de metri în interior. Susan menținuse distanța de 1 metru și jumătate, așa cum o îndrumase Michael.
36 de metri. Niciun semn de intrare în Liberia. Michael încetini, la fel și Susan. Priveau amândoi în jur, dar nu vedeau nimic care să anunțe vreun pasaj. Michael se îndepărtă puțin de frânghia de bază, întorcându-și capul în toate direcțiile.
Apoi văzu ceva, chiar în fața lor, cam la 40 de metri. Se apropie centimetru cu centimetru, având grijă să nu treacă de marcajul pe care-l făcuse, știind că va trebui să facă un mare efort să lupte împotriva curentului și să revină în punctul de unde plecase.
În timp ce se apropia, văzu că intrarea avea 1 metru pătrat, restrângându-se mai apoi la jumătate de metru.
Michael își domoli avântul și, ajuns sus cu ajutorul curentului, dădu peste un grilaj. Îl folosi ca să se propulseze în noul tunel și-și scoase cuțitul.
Privi grilajul; nu avea niciun șurub pe care să-l slăbească, nicio încuietoare pe care să o forțeze. Împinse sistemul de metal. Grilajul cedă fără prea multă împotrivire și se deschise din balamalele groase.
Michael privi înapoi la frânghia de siguranță, apoi spre noul tunel. Trase și împinse grilajul cu toată puterea, verificându-i rezistența. Aceasta era cea mai complicată și periculoasă parte a întregii operațiuni. Știa că nu-și poate permite să greșească.
Michael apucă marginea grilajului și agăță de acesta o nouă sfoară de siguranță, pentru a se susține. Apoi se desprinse de cealaltă frânghie și se ridică rapid.
Înotă 10 metri în sus. Aici curentul era foarte slab, în comparație cu torentul din care tocmai ieșise. Privi în jur. Se afla ca într-o cisternă. În capăt se vedea o singură ușă.
Michael nu pierdu nicio clipă. Se scufundă din nou în apă și înotă adânc.
Susan îl privi din conducta principală, apa biciuindu-i corpul din toate părțile.
Îi făcu semn aprobator cu degetul mare și o îndemnă să vină spre el. Ea ajunse deasupra și fixă frânghia de grilaj, apoi se dădu puțin în spate și se desprinse de frânghia de siguranță. Curentul era încă puternic; Michael îi vedea părul ieșind din cască, învolburându-i-se în jurul capului.
Îi întinse mâna, dar ea nu-l băgă în seamă. Se trase în sus spre Michael, în interiorul tunelului.
Apoi, pe neașteptate, acul de fier de pe grilajul de care își prinsese frânghia de siguranță se rupse în două. Și, odată cu asta, curentul de sucțiune o trase înapoi în tunel.
Mâinile ei căutară ceva de care să se apuce, dar fu în zadar. Înainte ca Michael să-și dea seama ce se întâmplă, ea dispăruse, înghițită de întunericul vâltorii conductei de apă.
Capitolul 35
Busch se afla în mijlocul sălii de operație; pulsul îi bătea mai nebunește ca oricând, mai intens decât în cele mai tensionate momente de pe vremea când fusese angajat în poliție. Niciodată nu simțise că încalcă legea mai mult decât acum.
Cu 10 etaje mai sus se afla scaunul puterii guvernului rus, iar el tocmai se pregătea să fure ceva de acolo; nu era tocmai locul unde își imaginase că va ajunde după ce va ieși la pensie. Se gândea la Jeannie, la copii și la promisiunea pe care le-o făcuse - că se va întoarce nevătămat. Își îngropă în adâncul ființei aceste gânduri, împreună cu toate temerile sale, și privi în jur.
Sala de operații era într-adevăr modernă - totul era computerizat. Camerele video, montate în diverse locuri, făceau ca locul să pară mai degrabă un platou de filmare decât o sală de operații. Totul arăta de parcă urmau să disece un extraterestru.
- Nu avem timp să admirăm peisajul, spuse Nikolai din ușă, privindu-și ceasul.Trebuie să ne grăbim.
Busch privi camera pentru ultia oară și se întoarse spre peretele cel mai îndepărtat, de 9 metri lungime, pe care fereastra îl acoperea aproape în întregime.
Nikolai intrase în auditoriu. Spunea ceva, buzele i se mișcau, dar Busch nu aurea niciun sunet.
Ieși apoi din cameră într-un hol mic, după care intră în sală.
- Ajută-mă puțin, te rog! spuse Nikolai, dându-i lui Busch o rolă mare de chit întărit.
Nikolai prinse un capăt, iar Busch merse înapoi, lăsând-o să se desfășoare pe lungimea camerei ca o frânghie subțire. Apoi se ghemuiră amândoi pe jos și începură să îndese sfoara de chit sub marginea covorului, în jurul peretelui, chiar și sub scândura podelei.
Era un amestec maleabil pe care Michael îl pregătise, compus din nitrat de potasiu, zahăr și anestezic,lipit de un fir fin de magneziu.
Nikolai scoase din buzunar o cutiuță cu 2 protuberanțe. Merse până în cel mai îndepărtat capăt al camerei și apucă un ghiveci mic în care se afla o ferigă artificială. Introduse cele 2 protuberanțe în chit, apoi le băgă în ghiveci și puse planta artificială la locul ei.
Brusc, se auzi soneria liftului, care-i luă prin surprindere.
Nikolai apăsă întrerupătorul și se lăsară amândoi pe vine. Busch închise ușor ușa și auzi zângănitul lanțului, care suna ca o alarmă, provocând ecou în întreaga sală de operație. Nikolai și Busch se strecurară pe cele 3 trepte și se ascunseră în fața ultimului rând de scaune.
Imediat, o persoană cu halat de doctor intră în sala de operații. Mergea încet, dar se vedea că are un scop. Părea să asculte, închizându-și ochii din când în când, în timp ce făcea pași mari, fără să se grăbească.
Bărbatul slab și deșirsat părea să aibă în jur de 65 de ani, cu toate că Busch nu era sigur de asta. Chipul său nu era tocmai neted, fiind acoperit cu cicatrice provocate de acnee.
Ochii acestui om emanau încredere și întregul corp dovedea stăpânire de sine. Nu era nicio îndoială că el era cel care urma să execute operația.
Se întoarse spre fereastră.
Busch și Nikolai se ghemuiră din relex, deși bărbatul nu putea vedea în camera întunecată.
- E Skovokov, șopti Nikolai. E un kozel (idiot) arogant.
Skovokov se uită în geam și zâmbi ușor, dându-i fiori lui Busch. Era cu siguranță un bărbat îndrăgostit de propria inteligență, pentru că, în mod evident, nu era prea mândru de chipu-i plin de cicatrice care se reflecta în geam.
Nikolai spuse:
- Orice doctor care vrea spectatori merită să fie distrus de propriul egocentrism.
Busch îl privi, neștiind ce să înțeleagă din cuvântul „distrus”.
Skovokov se îndepărtă de geam și ieși din sala de operații. Nikolai și Busch respirară ușurați.
Apoi se deschise din nou ușa sălii. Busch îl văzu doar pe Skovokov intrând în cameră. Acesta făcu câțiva pași și se întoarse ca să studieze sala de operații, care devenise propria scenă.
Busch își ținu respirația, rugându-se aprig să scape de clipa aceea.
Skovokov se așeză în fața ferestrei, privind afară, ținându-și mâna dreaptă în buzunar, iar cu stânga scărpinându-se nervos în creștetul capului. Busch văzu luciul unei verighete și se întrebă pentru o clipă cine ar fi în stare să iubească un astfel de om.
La fel de brusc cum intrase, Skovokov ieși din încăpere, închizând ușa în urma sa.
Busch și Nikolai mai așteptară 3 minute înainte de a deschide puțin ușa. Atmosfera era calmă și nu părea să fie nimeni prin preajmă. Nikolai ieși în hol și auzi sunetul liftului îndepărtându-se.
- A plecat.
Nikolai îl urmă pe Busch în hol și se opri când acesta deschise ușa liftului. Busch își aprinse lanterna, se aplecă cu cei 2 metri ai săi și sări în groapa liftului. Nikolai îl urmă. Priviră amândoi cum cabina se ridica în întunericul din tunelul liftului.
Deodată, la 3 metri deasupra capului lor, seria de lasere se activă, mișcându-se deasupra, urmând cabina liftului. Și, în timp ce aceasta era înghițită de întuneric, tunelul liftului se transformă într-un mozaic de raze roșii care se intersectau.
- Eu aș spune că nu e cea mai bună rută prin care să ieșim, observă Fetisov.
Busch își îndreptă atenția spre panoul electric și îl deschise.
- Ești sigur că știi ce faci acolo? întrebă Nikolai. Ăsta nu e tocmai domeniul tău.
Busch îl ignoră pe Nikolai și examină mecanismele sistemului.
- Ești sigur că o aduc pe Genevieve la 6,30?
- Da.
Fetisov dădu din cap.
- De unde știi ce fel de întrerupător o să trebuiască să folosim mai târziu? insistă el.
- Ascultă, tu nu mă întrebi nimic și nici eu nu te voi întreba cum ai făcut rost de toate uneltele pe care ți le-am cerut, mai ales Semtex. Și despre toate cunoștințele tale - Dumnezeu știe de unde le ai și pe-alea.
Nikolai medită un moment, apoi zâmbi.
- Da, e corect așa.
Se dădu un pas înapoi.
Busch își trecu un deget peste mecanismul din perete și dădu din cap. Se întoarse la panou, apăsă pe un întrerupător mare și roșu, apoi zâmbi cu satisfacția omul care a găsit ce căuta.
- Ăsta e. Dacă îl apeși, cabina se oprește.
- Se pare că Michael a avut dreptate, spuse Nikolai privindu-l.
- În legătură cu ce?
Busch închise panoul liftului, mai aruncă o privire spre bariera nesfârșită de lasere și ieși din groapa liftului.
- În legătură cu 2 lucruri, din câte văd eu, răspunse Nikolai urmându-l pe Busch. Oi fi tu mare, dar nu ești deloc prost.
Nikolai ieși și el și închise ușa.
- Așa e, mersi, spuse Busch dând din cap.
Se îndreptată în liniște spre hol, unde aerul condiționat ajungea până la jumătate de metru sub tavan. Nikolai smulse aparatul din perete.
Busch veni în urma lui și puse un picior în gaură. Se prinse de margine și își îndesă trupul voluminos prin deschizătura mică.
- Și al doilea lucru?
Vocea lui Busch se auzea ca un ecou.
- M-a rugat să nu ți-l spun.
Busch îi aruncă o privire tăioasă, în timp ce împingea și fixa grilajul la loc.
- Ce? Vorbești prostii.
Nikolai râse.
- Exact asta mi-a spus c-o să zici.
Capitolul 36
Michael privi înspăimântat cum Susan dispare în conductă. Smulsă cu violență în întuneric.
Fără să stea pe gânduri, se prinse de frânghia care îl ghida și se eliberăă de cea de siguranță. Își ținea bărbia în piept pentru a permite lanternei să-i lumineze drumul, dar nu văzu nimic altceva decât de o mare de întuneric.
Știa că frânghia se termină la 73 de metri, ceea ce însemna 36,5 metri de la intrarea în bazin. Liniile de marcaj vopsite la intervale de 3 metri se vedeau ca prin ceață.
Apoi, puțin mai în față, o zări, agățată într-o grămadă de pietre și de crengi albe. Corpul ei era legănat de curent; tubul de oxigen îi ieșise din gură și plutea pe lângă ea ca un șarpe fără cap. Se zbătea din răsputeri să-l prindă cu mâna dreaptă.
Michael prinse frânghia prevăzută cu frână de coborâre, încetinind cu câțiva centimetri, până ajunse deasupra ei. Luă tubul de oxigen din spate și i-l duse la gură. Îi privi ochii speriați în timp ce trăgea aer în piept.
Prinse tubul care plutea în jurul capului ei și i-l dădu. Începu să o palpeze ușor, căutând să vadă dacă are vreo rană.
În acel moment, observă că Susan stătea pe 2 cadavre de scadandri, prinși în ceea ce mai devreme i se păruse o grămadă de crengi; de fapt, erau oase, sute de oase, așezate în straturi. Michael nu putea aproxima câte cadavre se aflau acolo în total, dar toți cei care fuseseră prinși aici nu avuseseră nicio scăpare, fiind blocați de forța incredibilă a curentului.
Brusc, pe Michael îl cuprinse frica, nu din cauza locului în care se aflau el și Susan, ci pentru că îl recunoscuse pe unul dintre scafandri. Era Lexie, nepotul lui Fetisov.
Acesta avea prinsă în jurul taliei o geantă de scule, care se zdrobise la impactul cu grămada de oase. Nu era ruptă de tot, dar suficient cât să permită luminii lanternei lui Michael să bată înăuntru. Era plină cu aur.
Michael luă geanta lui Lexie și o răsturnă în rucsacul său.
Susan își întoarse ușor capul; corpul îi înțepeni de îndată ce își dădu seama ce atinge. Îl apucă pe Michael și se lipi de el. Michael o privi în ochi și îi făcu semn cu mâna către apele încă învolburate din jurul conductei unghiulare. Ea dădu ușor din cap, aprobator.
Apoi o prinse pe Susan de frânghie și îi agăță un ham de siguranță. Măsură din ochi conducta - era o distanță de 36 de metri până la locul unde ar fi fost în siguranță și, folosindu-și puterea, trase de ea. După ce trăgea, dădea de fiecare dată drumul frânghiei și o apuca din nou, repetând parcă inconștient mișcarea extenuantă.
Când ajunse la marcajl care indica 23 de metri, începu să-i fie mai ușor - Susan reușise să-și susțină propria greutate. La 30 de metri, Michael întrezări în fața sa umbra întunecată a intrării în cisternă. Și, cu noi puteri, parcurse ultimii 6 metri.
Ajunseră la suprafață și, folosindu-și brațele obosite, Michael ieși din bazin. După ce se întinse, cu ultimul strop de energie reuși să o scoată și pe Susan din apă. Căzură amândoi lați pe suprafața pietroasă, își scoaseră tuburile de oxigen, inspirând cu nesaț.
Timpul pe care îl petrecuseră acolo, cu ochii închiși și cu dureri în tot corpul, li se păru o eternitate.
- Mulțumesc, șopti Susan.
Michael nu îi răspunse. Ura faptul că avusese dreptate.
Deși faptul că Susan fusese la un pas de moarte rămânea un accident, ea nu realiza încă gravitatea situației în care se aflau acum.
Fuseseră necesare 15 minute pentru a parcurge drumul de 36,5 metri, încă 5 minute la intrarea în conductă, abia dacă mai aveau cu ce să respire. Aproape că își goliseră tuburile de oxigen.
Verifică computerul de scufundări: aveau mai puțin de 3 minute de aer... asta în cazul în care erau norocoși.
Se hotărî să nu-i spună lui Susan încă, nu era cazul s-o sperie de pe-acum. Se ridică și își dădu jos costumul de scafandru.
Același lucru făcu și Susan, contorsionându-și corpul în toate direcțiile; avea vânătăi grave și se putea considera norocoasă că nu i se rupsese vreun os.
Michael scoase câteva tuburi fluorescente, le rupse și le aruncă în cavernă. Imediat ce lumina portocalie se răspândi, încăperea se lumină pentru prima oară.
- Îmi pare rău, spuse Susan.
- De ce nu rămâi aici, să te odihnești? îi răspunse Michael în timp ce scotea harta pentru a o consulta din nou.
Cisterna era bine definită, fiind localizată în capătul unui hol care ducea spre 3 camere, loc în care apărea indicația Liberia. Michael era mai mult decât uimit de faptul că reușiseră să ajungă atât de departa. Deși nu i-o spusese lui Susan, șansele de a ajunge acolo fuseseră foarte mici.
Acum, privind în urmă, se bucura că reușise să treacă peste îndoieli și peste teamă și să fie optimist. Spera doar să-și păstreze în continuare atitudinea pozitivă, pentru a reuși să găsească drumul înapoi la suprafață.
În timp ce își dădea jos echipamentul de scufundări, Susan spuse:
- Îmi pare rău, n-o s-o mai dau în bară.
Michael o privi. Oricât de furios ar fi fost, era impresionat că ea nu se plângea încă de dureri. Își închipuia că prinsese ceva viteză înainte de a se izbi de grămada de oase. În ciuda durerii, reușise chiar să se și descurce singură prin apele învolburate, o bună bucată de timp.
Michael o privea acum cu alți ochi, cu mai multă apreciere.
- Ești bine?
Se apropie mai mult de ea, fiindcă văzuse un firicel de sânge prelingându-se la capătul bluzei. Aplecându-se asupra ei, văzu o urmă de sânge care ducea la umărul ei.
- O să fiu bine.
Ea dădu din cap și se ridică.
- Totuși, grămada aia de oase... Cadavrele alea....
- Da, știu.
- Crezi că și ei erau în căutarea Liberiei?
Michael ridică geanta pe care o luase de la Lexie și vărsă conținutul pe jos. Deși se aflau acolo mai puțin de 30 de obiecte, valoare lor se ridica la mai mult decât și-ar fi putut imagina vreodată Susan și Michael. Bijuterii, cești, o cutie, unelte, toate din aur. Și toate proveneau dintr-un timp de mult apus.
- Aș spune mai degrabă că au găsit-o.
- Cum au....?
- A fost Lexie. Ce prost! Frânghia a cedat.
- Dacă Lexie a fost acolo, înseamă că.....
Pupilele lui Susan se măriră de frică.
- Paul....
- Da, spuse Michael, dându-și seama că, dacă Lexie încercase să intre acolo, o făcuse sigur la ordinele lui Fetisov.
Și, dacă ipoteza lui era corectă, atunci Fetisov, fără îndoială, urma să-l trădeze pe Busch.
- Lasă-mă să mă uit la umărul tău.
- Și cum rămâne cu Paul?
- Nu avem cum să-l ajutăm de aici. Nu-ți face griji, își poate purta și singur de grijă.
Michael spera să aibă dreptate. Suspiciunile sale cu privire la rus i se confirmaseră. Nu încăpea îndoială că Busch era în pericol. Tot ce-și dorea Michael era ca prietenul său să-și dea seama de asta înainte de a fi prea târziu.
Susan își ridică bluza cu reținere și își dezvălui spatele plin de sânge.
- Nu-i chiar așa rău, zise Michael, direcționând lanterna de pe cască spre locul vătămat.
Sângele curgea dintr-o rană mare din umărul stâng; amestecat cu apa, lăsa impresia unei răni mortale, însă Michael știa că nu era așa.
- De ce nu stai jos?
Michael căută în rucsac și scoase de acolo o trusă de prim ajutor. Luă ață chirurgicală, un ac și niște alcool.
- Nu-ți promit că o să iasă prea bine.
- Știi ce se spune despre cicatrice? întrebă Susan în timp ce se așeza pe podeaua de piatră, ținându-și genunchii la piept.
Michael ajunse în spatele ei și se ghemui, examinând îndeaproape rana de pe spate.
- Nu știu, ce?
- Mai bine la exterior, decât la interior.
- Asta s-ar putea să usture un pic.
Turnă alcool pe umăr și suflă imediat peste, așa cum făcea mama sa când îi punea apă oxigenată peste zgârieturi, pe vremea când era copil. Susan nici nu se clinti. Michael era impresionat. Știa că durerea e insuportabilă,trecuse prin asta de mai multe ori decât îi plăcea să recunoască.
- Ești în regulă?
- Sunt bine, spuse Susan încet.
Își ținea ochii închiși și respira controlat.
Michael șterse zona și trecu ața prin ac. Îl înmuie în alcool și puse palma pe umărul ei, chiar deasupra rănii.
- Ești pregătită?
- Poți să coși, doctore.
Michael băgă ușor acul prin piele, îl trecu prin rană, apoi îl scoase pe partea cealaltă. Trase bine de fir, unind marginile rănii. Respirația lui Susan rămase constantă, în ciuda durerii pe care Michael știa că o simte. Era din ce în ce mai surprins.
- Călătorești des, nu-i așa?
Michael voia să o distragă pe Susan cât mai mult posibil de la operația pe care i-o făcea. Învârti din nou ața și folosi acul pentru a doua oară.
- Nu și în ultimul timp. Am fost la Roma acum un an, spuse ea.
- Serios? Și eu? Pentru muncă sau pentru distracție?
Michael îi strânse bine pielea și-i băgă din nou acul în carne.
- Câte puțin din fiecare. Dar tu? întrebă ea fără măcar să clipească.
- Doar afaceri.
Și nu mințea deloc. Petrecuse o săptămână la Vatican, pierzându-și aproape viața în încercare de a comite un furt nerușinat.
- Ce păcat! Vaticanul este pur și simplu fermecător. Dacă te mai întorci vreodată acolo, merită să-l vezi.
Michael zâmbi.
- O să țin minte.
Michael urma să prindă 10 copci; terminase pe jumătate. Înnodă ața, mai trase puțin de ea și începu din nou s-o coasă.
Susan se uită prin încăperea de 10 metri pătrați, lanterna de pe casca ei luminând în direcția în care privea; erau suporturi de torțe prinse în pereții laterali, mici gropi de ventilație săpate în tavanul din granit pentru evacuarea fumului produs de torțe, rafturi goale săpate în zid.
- Cât de veche crezi că e încăperea asta? întrebă Susan, continuând să privească în jur.
- Are cel puțin 500 de ani. Sofia Paleolog a dat ordin să fie ridicată înainte ca Ivan să se fi născut.
- Nu cred totuți că ea intra aici pe unde am venit noi.
- Nu existau alte intrări, dar toate au fost închise de către Ivan. Era aici și o baie sau o încăpere specială pentru prințesă.
Michael prinse ultima copcă, făcu nodul și tamponă rana cu bluza lui Susan.
- Ai fost un pacient răbdător.
Ea îl privi peste umăr.
- Recunoaște, am fost prima ta pacientă, nu-i așa?
- În afară de mine? Da, zâmbi Michael.
- O să am ce să povestesc atunci când voi purta o rochie fără bretele la vreo recepție ABA.
Michael îi puse un bandaj mare deasupra rănii.
- Totu-i aranjat până la următorul dezastru.
Susan se întoarse cu fața spre Michael. Momentul se prelungi.
Michael se pierdu în ochii ei și simți căldura urcându-i-se în obraji.
- Mulțumesc, spuse ea în cele din urmă, cu o sinceritate care transforma cuvintele de mulțumire într-un fel de scuză.
Michael zâmbi și dădu din cap.
Apoi se ridică, își luă rucsacul și scoase de acolo un săculeț de mărime potrivită, pe care îl aruncă pe umăr. Mai scoase și o lanternă, o aprinse și își dădu casca jos. Se îndreptă către ușile din partea opusă a încăperii și își verifică ceasul.
- Trebuie să mergem.
Susan își scoase și ea casca și o luă pe urmele lui Michael, parcurgând un hol lung din cărămidă roșie. Drumul tindea să coboare.
Pe măsură ce mergeau, Michael observa că umiditatea aerului scade, atmosfera devenind apoape aridă. Trecuse cel puțin 1 minut de când porniseră la drum.
Michael mergea în față, indicând pe unde urmau să o ia; în cele din urmă, văzură ceva ce semăna cu un foișor mare, ascuns în întuneric, ce nu se zărea decât din lateral.
Aveau înaintea lor o singură ușă, construită din plăci masive de cedru, prinse între ele cu stinghii goase de fier. Broasca era fixată în mijlocul ușii și avea un butuc mare. Era un model vechi, pe care Michael îl studiase, alcătuit din 4 bolți de înălțimea ușii, ce ieșeau în exteriorul peretelui de granit. Pe atunci nu avea cum să pătrunzi fără o mică armată.
Michael scoase un burghiu și își pregăti puțin spațiu de acțiune. Mecanismele din interior erau mari și, spre surprinderea lui, nu erau aproape deloc ruginite.
Scoase din rucsac un drug de 45 de centimetri și îl fixă în mecanismul central. Încercă să-l întoarcă, dar acesta nu se clinti; apăsă cu toată forța, dar în zadar. Se întoarse spre Susan.
Ea zâmbi, veni lângă el și își puse mâinile lângă ale lui.
Se lăsară amândoi pe el și mecanismele începură să cedeze, mai întâi printr-un scârțâit. Zăvorul începu să se miște și ușa se crăpă, mecanismul mișcându-se până când, în cele din urmă, cedă cu totul.
Michael așeză zăvorul pe jos și apăsă mânerul mare și rotund. Ușa se deschise ușor. Din încăpere, îi izbi un aer stătut.
Michael observă că marginile ușii erau groase, iar ușa era acoperită cu o substanță asemănătoare cu catranul, evident pentru a bloca pătrunderea aerului. Când se deschise de tot, Michael lumină camera cu lanterna. I se tăie respirația.
Susan ajunse lângă el și aproape că i se înmuiară genunchii în fața a ceea ce vedea.
- Dumnezeule mare! șopti ea.
Capitolul 37
Erau în total 30 de persoane, majoritatea doctori, bărbați și femei, alături de câțiva oameni politici și afaceriști îmbrăcați în costume, lunecoși și capitaliști în comparație cu colegii lor intelectuali. Toți așteptau în zona de recepție, bucurându-se de gustarea matinală, alcătuită din cornulețe, fructe și cafea neagră.
Doctorul Skovokov și echipa sa se împrăștiară printre ceilalți.
Un doctor stătea deoparte, strângând în mâini un rucsac mărinăresc de mărime medie, ingnorând discuțiile din jurul său. Părea că studiază chipurile tuturor celor prezenți. Înălțimea impresionantă și fizicul său vânjos contrastau puternic cu trupurile subțiri ale medicilor prezenți acolo.
Busch rămase ascuns în spatele grilajului, studiindu-l. Pentru ceilalți ruși era un medic ca și ceilalți, dar Busch - sau mai precis fostul polițist Busch - credea că e o amenințare. Acel bărbat nu se afla acolo nici din motive profesionale, nici din vreun soi de curiozitate științifică.
Gândurile lui Busch fură întrerupte de un hârșâit scurt. Grupul nerăbdător se îndreptă spre sala de operații. Zâmbiră cu toții și îi transmiseră lui Skovokov semne de apreciere, urându-i succes, de parcă tocmai urma să urce pe scenă. Discuțiile se încheiară, fiindcă spectacolul trebuia să înceapă.
Echipa lui Skovokov se agita în jurul lui, în anticameră, primind ultimele instrucțiuni. Apoi, ca la un semnal, ușa liftului se deschise. 2 asistenți se aflau de o parte și de alta a tărgii unde era întinsă Genevieve Zivera.
Lui Busch i se tăie respirația când văzu starea femeii aproape neînsuflețite. Nimănui nu-i era milă de ea, o priveau doar cu lăcomie, ca și când ar fi fost un produs care trebuia testat. Fu nevoit să facă eforturi mari ca să-și potolească furia pe care o simțea în fața cumplitei înjosiri a femeii.
Asistenții o scoaseră din lift și o duseră de-a lungul holului spre sala de operații. Din spatele grilajului de ventilație, Busch privi camera golindu-se și înlemni. Cei 2 asistenți reveniră într-o clipă, urcară în lift și dispărură în spatele ușilor glisante.
Busch dădu la o parte grilajul în liniște, apoi îl așeză în ascunzătoare. Se strecură în zona de recepție și rămase nemișcat, asultând și privind în jur. Își ajustă halatul de doctor, netezindu-l ușor.
Nimeni n-ar fi crezut cu adevărat că e doctor, dar nu asta era important acum; trebuia să joace acest rol cât mai bine, pentru a-și putea folosi arma. Se întoarse spre Nikolai, care venise lângă el prin spărtură, îmbrăcat într-un halat de doctor asemănător, lung până la genunchi.
Busch întinse mâna prin gaură și scoase de acolo burlanul de fier fabricat din țevi de 6 centimetri fiecare, sudate împreună. Fără să scoată un cuvânt, se îndreptă spre hol. Trecu de intrarea închisă dinspre salonul de operație și merse mai departe spre teatru.
Ridică în liniște burlanul în formă de cruce, de 22 de kilograme, și îl fixă deasupra ușii teatrului. La mijlocul crucii se aflau 2 inele pe care Busch le fixase fără zgomot în mânerul ușii, prinzându-le de broasca auxiliară. Din 4 întoarceri rapide din cric în centrul crucii, strânse mecanismul până când se fixă bine în tocul ușii și strânse mânerul rotund.
Mecanismul putea fi dezmembrat doar din exterior, blocând bine ușa pe dinăuntru. Nimeni nu mai putea părăsi teatrul sălii fără voia lui Busch și a lui Nikolai.
Busch își dădu jos halatul de medic, înfundând cu el porțiunea liberă de sub ușă, și se întoarse spre hol, unde îl văzu pe Nikolai ieșind de-a bușilea pe ușa liftului.
- L-ai închis?
Acesta dădu din cap.
- S-a terminat petrecerea. Nimeni nu mai iese și nimeni nu mai intră în groapa asta fără voia noastră.
- Hai să terminăm înainte să pună mâna pe ea, insistă Busch.
Amândoi își scoaseră armele.
Deși nimeni nu avea cum să ajungă acolo, Busch era în permanență cu ochii în 4. Nu știa de ce, dar avea un presentiment care îl frământa. Nu îl putea ignora, pentru că instinctele sale îl ajutaseră mult de-a lungul timpului.
Ajunseră în sala de operații și flancară ușa. Nikolai scoase un întrerupător cu telecomandă și i-l întinse.
- Ești pregătit?
Busch dădu din cap.
- Cred că unul dintre medici e sub acoperire. Părea prea vânjos pentru locul ăsta.
Nikolai use degetul mare de la mâna stângă pe buton.
- Crezi că e gardian?
- Ar putea fi mai rău de-atât.
- E în sală sau în laborator?
- Cred că e în sală.
- Dacă vrea să facă pe eroul, știu eu cum să-l potolesc.
Nikolai avea telecomanda în mâna stângă și ținea un pistol mare în dreapta.
Fără să se gândească de 2 ori, Nikolai apăsă pe buton. Se auzi un huruit încet urmat de un țipăt, apoi de un altul; în scurt timp auzi cum oamenii dinăuntru se panicau. Apoi ușa sălii începu să tremure brusc; barele de fier rezistau - nimeni nu putea să iasă, deși cei dinăuntru nu conteneau să asalteze ușa.
Nikolai își verifică arma, o încărcă, apoi îi aruncă o privire lui Busch.
Acesta îl urmă, ridicându-și arma cu ambele brațe, dădu din cap.... și intrară în sala de operații.
Capitolul 38
Michael și Susan se aflau la confluența timpurilor, călătorea în istorie. Încăperea era un exemplu edificator al unei epoci de mult apuse, când nobilii se învârteau prin cercu artiștilor, filozofilor și gânditorilor Renașterii.
Spațiul se întindea pe 22 de metri și măsura 6 metri în lățime. Tavanul era mult mai jos decât își imaginase Michael, cu cel puțin 2 metri.
Pereții erau plini de rafturi de biblitoecă elegante, pe fiecare se aflau cărți poleite cu aur și pietre prețioase, fiecare etajeră fiind meșteșugită în mod unic de către artiști. Polițele nu erau plune numai cu cărți, ci și cu suluri și pergamente.
Scoase o carte din raft, curiozitatea sa întrecând orice intenție de a o proteja.
Era Biblia, copiată de mână, în culori care erau încă excepționale, în mod miraculos. O așeză înapoi în raft și trecu la pergamente.
Scrise pe papirus, erau uscate și inscripționate în greacă, aramaică, latină și rusă. Era un testament care atesta proprietatea de-a lungul timpului.
Michael conștientiză că aceasta nu era doar biblioteca bizantină din legendele vehiculate în Rusia; conținea și pergamente din Biblioteca Alexandriei, din Biblioteca lui Hadrian și chiar din Biblioteca Imperială a Chinei, aflată în Orașul Interzis. Cărți și pergamente, adunate și furate într-o eră când acumularea de cunoștințe era cu adevărat o cale spre putere.
În mijlocul încăperii se aflau o serie de scaune și canapele acoperite cu praf, dar fără vreun semn al deteriorării.
Încăperea era surprinzător de uscată - încuietorile umplute cu catran ale ușilor își îndepliniseră perfect scopul - ceea ce ajutase la păstrarea intactă a obiectelor care se aflau înăuntru. În afara prafului și a aerului stătut, camera elegantă părea la fel de nouă ca în ziua în care fusese construită.
- E incredibil! spuse Susan, atrasă mai degrabă de rafturile proiectate cu bun-gust decât de ce era așezat pe ele. Știi cât valorează camera asta?
Continuă să se plimbe, oprindu-se când găsi obiecte scumpe din aur și argint, cești, mici statuete, săbii de ceremonie expuse în vitrine.
- Nu avem timp, spuse Michael îndreptându-se spre ușă.
- Dar....
Susan era copleșită de priveliște.
- Amintește-ți motivul pentru care ne aflăm aici, insistă Michael.
Aruncă o ultimă privire prin cameră și îl urmă reticentă. Michael închise ula îm spatele lor și o încuie la loc.
- De ce te mai obosești s-o încui?
- În încăperea asta nu trebuie să pătrundă aerul, iar ușa trebuie să fie perfect ermeticăă pentru conservarea a tot ceea ce ai văzut. Nu trebuie periclitată până când altcineva găsește locul ăsta.
Michael merse 18 metri prin holul întunecat și ajunse la o altă ușă. Amândoi observară dispozitivul de siguranță al ușii din podea.
- Lexie, spuse Susan cu o privire temătoare.
Michael dădu din cap.
- Da.
Deschise ușa și lumină înăuntru.
Era un foaier care măsura cât jumătate din bibliotecă, umplut cu și mai multă mobilă elegantă. Pereții erau acoperiți cu goblenuri, ce confereau camerei un aer de lux subtil, fără a fi deranjant sau țipător. Membrii familiei regale era înfățișați pe cai, purtând haine grele de blană - erau vânători în așteptarea prăzii, care spuneau povestea Nordului de odinioară, o zonă în care sălbăticia coexista cu lumea manierată a aristocrației.
Michael închise repede ușa și merse mai departe pe holul întunecat, ajungând la a treia și cea mai îndepărtată ușă. Și de aici lipsea dispozitivul de siguranță al ușii.
- Nu înțeleg, spuse Susan. De unde știi că mult-râvnita cutie nu se află într-un din aceste camere? Ce fel de cameră căutăm?
Michael deschise ultima ușă, îndreptă lanterna înăuntru și se întoarse spre Susan.
- Genul ăsta de cameră.
Susan privi înăuntru, cu chipul înghețat de uimire. Deși aveau o valoare inimaginabilă, cele 2 camere nici nu se comparau cu ce i se desfășura în fața ochilor.
- Exact asta căutam, spuse Michael.
Capitolul 39
Simon Bellatori se plimba prin Piața Roșie cu o oră înainte de apus și aruncă o privire la steagul ridicat lângă Turnul Nikolskaya.
Drapelul roșu descria vulturul cu 2 capete, blazonul Rusiei, un simbol care data de sute, dacă nu mii de ani, furat de la un regat uitat. Era o altă imagine care reflecta influența puternică a Sofiei Paleolog și a descendenței sale bizantine. Însă nu era numai simbolul Bizanțului, ci și al precursorului acestuia la conducerea lumii, Sfântul Imperiu Roman.
Simon privea cu atenție orașul agitat, recunoscător că se afla aici în timpul verii, nu într-o perioadă de iarnă aspră care părea o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru cei 75 de ani în care Uriașul Roșu îl respinsese în favoarea ateismului.
Privind Kremlinul, gândurile și temerile sale erau îndreptate spre Genevieve. Îl umplea de furie că fusese răpită și dusă acolo, jurase că îi va ucide pe acei infractori, fără să-i pese de vreuna dintre Sfintele Porunci.
Trecuseră mai mult de 4 luni de când Simon o văzuse ultima dată, de când „murise” în brațele sale.
Se aflau în spatele cabanei de schi din Dolomiții italieni, iar cafeaua i se răcise, în timp ce el era cu totul absorbit de rugămintea pe care i-o adresa Genevieve.
- E timpul să dispar, spuse ea surâzând amar. Fiul meu nu va avea liniște până când nu va afla adevărul și până nu va pune mâna pe ce am ascuns.
Simon continua să se holbeze, încercând să înțeleagă faptul că prietena sa tocmai l-a rugat să o „omoare”, altfel spus să o ajute să-și însceneze moartea în urma unei presupuse avalanșe care să dea impresia că a ucis-o.
Genevieve nu păruse niciodată atât de tristă și de obosită.
Simon și Genevieve se cunoșteau de când lumea. Ea și mama lui Simon erau foarte apropiate. În momentele grele în care era lovită cu brutalitate de tatăl său, care grava simboluri satanice pe corpul ei și o viola zile la rând, Genevieve îi sărise în ajutor și îi oferise alinare, în timp ce Simon era în căutarea acestui maniac care îi era tată.
Și tot Genevieve fusese cea care continua să aibă grijă de mama sa când Simon fusese arestat pentru patricid. Tot ea fusese alături de Simon când acesta ieșise de la închisoare.
- Unde ai de gând să te duci? întrebase el în cele din urmă.
- Nu m-am hotărât, dar nu-ți face griji, o să fiu bine.
Simon știa asta foarte bine. Dintre toți oamenii de pe pământ, nimeni nu o cunoștea pe Genevieve Zivera mai bine decât el. Știa din ce familie provine, îi cunoștea grijile și bucuriile, dorințele și temerile. Simon îi știa secretele - cel puțin așa crezuse până în ziua aceea.
Genevieve luă o gură mare de cafea, își așeză brațele pe masă și se aplecă spre Simon.
- Înainte să dispar, trebuie să-ți mărturisesc câteva lucruri pe care le-am ținut secrete prea mult. Primul se referă la mama ta și la ce s-a întâmplat cu ea cât timp ai fost închis. Vreau să afli ce a făcut din acel moment înainte. Regret sincer că trebuie să-ți spun asta și o voi face cu cea mai mare părere de rău. Voi încălca o promisiune pe care i-am făcut-o mamei tale cu ani în urmă.
Făcu o pauză, adunându-se de parcă se pregătea să anunțe moartea unei ființe dragi.
- Un secret păstrat prea mult dar Simon, este momentul să afli adevărul despre familia ta.
În timp ce Simon se afla la marginea Pieței Roșii, privind deasupra Kremlinului, se gândea la Genevieve și la cuvintele ei de atunci. Adevărul era că îl șocaseră, punând sub semnul întrebării atât de multe lucruri din viața lui.
Îl obligaseră să mediteze dacă existența sa ar fi fost cu mult mai diferită dacă ar fi știut adevărul. Dar era un adevăr care îl îngrozise și care îi schimbase lumea radical.
Însă asta nu era nimic în comparație cu ce îi spusese Genevieve în continuare.
Îi descrisese tabloul care fusese agățat pe peretele ei, harta care se afla ascunsă acolo și mai ales ce indica aceasta. Îi vorbise despre originea sa, despre implicarea ei în protecția tabloului și, în cele din urmă, desăre cutia aurită ascunsă în vechea Liberie Bizantină de sub Kremlin, destinația finală a hărții.
Niciodată de când se născuse, în ciuda tuturor lucrurilor pe care le văzuse - răutatea oamenilor, întunericul sufletului omenesc - nu cunoscuse o frică mai mare decât în ziua aceea. Și asta pentru că Genevieve îi revelase conținutul misterios al cutiei care devenise cunoscută drept Albero della Vitta. Un mister pe care Julian Zivera nu trebuia să-l afle în veci.
Astfel că, acum, se afla în piață, în dimineața caldă din Rusia, gândindu-se la Michael și la ce era pe cale să facă acesta, la viețile celor care depindeau de recuperarea cutiei.... și își dădu seama că nu are de ales.
Michael trebuia oprit.
Capitolul 40
Visteria nu era o bancă sau vreun munte de bani, ci o cameră plină de comori. Michael și Susan rămăseseră nemișcați în fața acestei priveliști, orbiți de bogăția din fața lor.
Aur și bijuterii, statuete și artefacte. Obiecte vechi dintr-un timp pe care mulți îl uitaseră. În dreptul peretelui îndepărtat se aflau busturi din marmură care păreau că emit judecăți din străfundul ochilor întunecați. O mulțime de bogății: prăzile cuceririlor, averile regatelor.
Michael și Susan își scoaseră lanternele când intrară în cameră, dar se opriră brusc, ca trăsniți. Încăperea era acoperită de un strat de praf care se ridică imediat ce pășiră înăuntru. Și văzură ceva la care nu se așteptau, ceva recent, ce nu putea fi confundat. Erau urmele cuiva care intrase și se plimbase prin încăpere. Păreau lăsate de un turist confuz.
Se vedeau în întreaga cameră: persoana respectivă se mai întorsese o dată înainte se plece, iar acest lucru fusese amrcat de încă o pereche de urme.
Pașii era egali, iar distanța dintre ei era aceeași; persoana fusese, fără îndoială, prevăzătoare. Părea să se fi oprit în fața fiecărui artefact în parte. O persoană meticuloasă, dar fără un scop bine definit.
- Crezi că a luat-o?
- Nu era în geanta lui. Mă îndoiesc că Lexie știa ce caută.
- Crezi?
Michael o privi, dar nu mai spuse nimic și intră în visterie. Așeză lanterna lângă peretele din capăt, iar grămezile de aur reflectară lumina în toată camera și o scăldară într-o nuanță solară.
Michael privi atent fiecare obiect de lângă perete.
- Paul e în mare pericol, șopti Susan.
Michael se opri și se întoarse spre ea, spunându-i din celălalt capăt al camerei:
- Știu, dar trebuie să ne concentrăm acum.
- Credeam că e prietenul tău, răspunse Susan, regretând deja că spusese asta.
Cu toate că se afla la o distanță de 12 metri de ea, o săgetă cu privirea înainte să se întoarcă. Teama pe care Michael o simțea când se gândea la Busch îl copleșea.
Încercă să o ignore, să și-o alunge din minte, pentru că îl deranja faptul că prietenul său cel mai bun se îndrepta fără să știe spre moarte și el nu avea cum să îl prevină. Michael nu era sigur dacă Fetisov avusese planul pus la cale dinainte sau acționa la ordinele lui Zivera. Dar, oricare ar fi fost situația, nu îl putea ajuta cu nimic de aici. Nu-i rămânea decât să termine ce avea de făcut și să găsească o metodă să ajungă din nou la suprafață.
- Avem în față bilioane de dolari, spuse Susan, încercând să schimbe subiectul.
Ridică un sceptru de aur, cu capătul plin de diamante și îl studie îndeaproape. Îl așeză apoi jos și luă un coif din aur, cu o margine din blană ce devenise fragilă în timp.
- De ce a închis Ivan astea, de ce nu le-a lăsat copiilor săi?
- Și-a ucis fiul preferat, pe Ivan, într-un atac de furie. Își ura ceilalți copii și nu-i considera vrednici.
- Ce mai pierdere! Îți dai seama ce ar fi putut face Rusia cu toate astea?
- Cred că Ivan a avut un motiv destul de bun să le ascundă.
Michael se opri în fața unei grămezi de bijuterii de jumătate de metru: un teanc de coliere, brățări și cercei. Ridică un colier cu rubine din vârful grămezii. Era printre cele mai grele bijuterii de acolo.
Michael estimă valoarea minunatului colier la cel puțin 75 de milioane. Se gândi la Busch și la biletele de loto pe care le cumpăra în fiecare zi, sperând să își ajute mai mult familia și să aibă destui bani ca să se bucure de viață. Omul acesta avusese mereu grijă de Michael, efectiv își riscase viața pentru el în repetate rânduri, iar Michael nu putea face mai mult decât să-i mulțumească. Ținând cont că îi pusese viața în pericol încă o dată, obiectul părea mai mult decât o recompensă binemeritată.
Michael privi colierul încă o dată, foarte conștient de ce se întâmplase ultima dată când luase ceva care nu era prevăzut în plan - îl costase 3 ani de închisoare.
„Nu te abate de la planul stabilit”, asta era deviza lui.
Dar colierul din mâna sa valora mai mult decât orice bilet de loterie. Michael cunoștea un vânzător de lucruri furate care ar fi plătit pentru bijuterie și care ar fi rezolvat treaba astfel încât Busch să ia banii fără să plătească alte taxe.
Michael strânse colierul, îl puse în ruscac și merse mai departe.
În cele din urmă, ajunse în colțul din spate unde, deasupra câtorva rafturi, erau așezate 11 cutii bogat ornamentate. Michael stătea acolo holbându-se, în timp ce Susan se apropie de el și văzu că lipsește o cutie, fiindcă în locul respectiv stratul de praf nu era la fel de mare ca în restul camerei.
- O, Doamne! șopti ea.
Michael îi aruncă o privire scurtă înainte să se întoarcă din nou la celelalte 11 rămase. Toate cutiile erau de aceeași mărime: 1 centimetru lățime, 2 centimetri lungime și o adâncime de 3 centimetri; erau cam cât 2 cărți așezate una peste cealaltă. Toate erau ornamentate, dar în mod diferit și original, sculptate fin în aur și înfățișând diverse scene din natură.
Michael studie îndeaproape fiecare cutie. Scenele de pe capacele cutiilor erau reprezentări aleatorii din natură: râuri, păsări, animale, copaci.
Susan veni în spatele lui Michael.
- Și dacă Lexie a luat adevărata cutie sau.... orice se afla înăuntrul ei?
Michael alese una care înfățișa un leu regal așezat pe picioarele din spate. Avea fălcile deschise, colții descoperiți, era dominator și gata de atac.
- Asta e? întrebă ea.
Michael o lăsă jos și o alese pe cea care avea sculptată o scenă mai obișnuită față de celelalte: un câmp de flori și un pâlc de copaci peste care apunea soarele. Fu uimit de faptul că un obiect atât de mic, cum era această cutie, putea fi păstrat cu asemenea venerație. Dar, în afară de asta, cutia însemna pur și simplu viața tatălui său.
Michael dădu din cap spre Susan, în cele din urmă.
- Ești sigur?
- Da, sunt sigur.
- Nu vrei s-o deschizi ca să te convingi?
Michael privi gaura crestată pentru cheie; era foarte simplă, o încuietoare fabricată într-o epocă mult mai neevoluată. Un miracol tehnologic al timpului său, dar la îndemâna oricărui copil din prezent.
Examinând-o, se gândi atent: știa ce căuta, harta îi oferea o descriere exactă a cutiei. Și, în afară de asta, nu avea nicio informație despre conținutul cutiei pentru a-l ajuta să confirme validitatea în afară de înfățișarea exterioară.
- Știu ce fac.
- Bine atunci. Faci cum crezi, atâta timp cât ești sigur, spuse Susan.
Se întoarse și se îndreptă spre ușă.
- Putem să plecăm acum?
Michael nu se mișcă. Închise ochii.
- Ce mai aștepți?
- Mă gândesc, spuse încet din fața raftului unde se aflau cutiile aurite.
Susan se opri și privi comorile pentru ultima dată, bijuteriile, aurul, grămada de bogății care ar fi devenit o descoperire imensă pentru omenire.
După aproape 1 minut, Michael puse cutia în rucsac și se întoarse spre Susan.
- Avem o problemă.
Susan se întoarse spre el din cealaltă parte a camerei, întreruptă din reveria ei cu bijuterii.
- La ce te referi?
- Mă refer la aer.
- La aer?
- Nu avem destul în tuburile noastre ca să ieșim de-aici. În cel mai bun caz ne-a mai rămas pentru 1 minut sau 2.
- Cum așa?
- L-am cam folosit când ai fost prinsă sub conductă.
Susan își duse mâna la ca, de parcă ar fi lovit-o brusc o migrenă.
- Trebuie să ajungem la suprafață. Asta n-ar trebui să ne ia mai mult de 1 minut.
- În primul rând, ne-a luat 15 minute să urcăm de acolo până aici cu ajutorul frânghiei. La întoarcere o să ne ia la fel de mult.
- Trebuie să fie și altă cale să ieșim de-aici, o ușă, un tunel, orice, spuse Susan cu o voce optimistă.
- Nu. Pereții ăștia au o grosime de 9 metri în cel mai subțire punct. Pasajele au fost înfundate de oamenii lui Ivan. Și au făcut o treabă foarte bună.
Susan rămase pentru un moment pe gânduri.
- Aer. Aici este aer, trebuie să vină de undeva. Poate urcăm printr-un puș sau ceve de genul ăsta.
Michael privi deasupra sa. În tavanul de piatră se vedeau crăpături de 2 centimetri.
- Nu cred c-am încăpea pe-acolo nici dacă am fi cei mai slabi din lume.
- Asta înseamnă cu suntem prinși aici?
Michael dădu din cap.
- Exact.
Capitolul 41
Atmosfera era tensionată; doctorii trăgeau de ușă fără niciun rezultat. Țipete de ajutor într-o rusă de neînțeles, tuse și urlete.
Gazul de culoare cafenie cu miros înțepător umplu repede camera de observație, plutind pe deasupra, înainte să se răspândească peste tot. Corpurile dispărură în aerul cețos, mâinile frenetice, care păreau rupte de corp, plesneau fereastra în zadar. Apoi mișcările începură să se domolească, gazul își făcuse efectul, trupurile ieșeau din fum, rezemându-se de geam, pentru ca mai apoi să alunece din nou și să dispară din peisaj.
Nimeni de acolo nu știa că își va pierde cunoștința doar pentru o scurtă perioadă de timp. Se temeau cu toții că vor părăsi această lume pentru totdeauna.
Busch avu o senzație puternică de vinovăție privind haosul și spera că acțiunile sale nu erau mai grave decât răul pe care încercau să-l îndrepte.
Se întoarse și-l văzu pe Skovokov nemișcat în mijlocul sălii de operații, înconjurat de asistenții săi medicali.
Nikolai îi închisese acolo, fluturându-și arma în toate direcțiile, răsucindu-se când pe stânga, când pe dreapta și ținându-i la distanță.
Scâncetele estompate și urletele după ajutor îi amintiră lui Busch de copiii rătăciți într-un magazin care își căutau părinții. Cu toate astea, Busch nu înțelegea nimic din rugămințile lor în limba rusă.
Și, mai presus de toate, Genevieve rămăsese întinsă, purtând în continuare la gât lanțul de care atârna un crucifix. Corpul îi era acoperit de un cearșaf alb. I se părea absolul impasibilă cu haosul din jur. Conectată acum la monitoare, semnele ei vitale erau constante și uniforme. Era singura persoană din toată camera a cărei inimă părea normal.
Țipetele din sala de operații se opriră cu totul. Cu excepția vreunui geamăt întâmplător, nu se mai auzea nimic dinăuntru.
...................................................................
Când doctorul Robert Tanner îi adusese la cunoștință diagnosticul, între 4 ochi, în biblioteca lui, Julian nu putuse decât să schițeze un zâmbet. Amândoi se ridicaseră și porniseră spre camera în care se afla el acum.
Julian alesese o sticlă de Shiraz și închinase un toast în cinstea eforturilor depuse de medic. Tanner își exprimase regretul sincer.
Vorbiseră apoi în termeni filosofici despre viață, despre calitatea ei, despre obstacolele pe care le avem cu toții de înfruntat și despre faptul că nimeni nu știe cu adevărat cât mai are de trăit; orice dimineață aparent normală ar putea fi ultima din viața ta.
Julian îi mulțumise doctorului Tanner pentru eforturile sale și pentru atitudinea plină de empatie, toastase în cinstea vieții, apoi îl îngropase în cripta cu numărul 789. Era un loc onorabil, la doar 3 cripte distanță de soția și de socrul lui.
Julian nu se simțea bolnav, însă durerile de cap deveniseră mai frecvente și nu trebuia să apeleze la medici pentru a-i spune care era cauza.
Rămase acolo, privind cripta construită cu foarte mult timp în urmă - o cavernă întunecoasă, care-ți dădea fiori, unde se aflau atâția morți.
Privi cavourile și gândindu-se la victimele pe care le ucisese pentru a-și îndeplini scopurile, își recunoscu soarta inevitabilă. Cunoștea prea bine Scripturile, știa că pentru el nu există viață eternă.
Sentința lui la moarte însemna întunericul nesfârșit. Nimeni nu conoștea păcatul mai bine ca el. Credea că singura lui șansă - și unica speranță - stă în acea cutie aurie aflată undeva în adâncurile Kremlinului.
Iar mintea lui fragilă era convinsă că, dacă el trebuia să se confrunte cu moartea, dacă șansele lui de supraviețuire erau nule, atunci toată lumea trebuia să-i simtă furia.
Dacă Michael dădea greș, nu numai că va plânge pierderea tatălui său, dar și moartea prietenilor și a familiilor acestora; toți cunoscuții lui Michael St. Pierre avea să simtă efectele mâniei lui Julian. Iar Michael avea să fie martor la torturile lor agonice.
Capitolul 34
Michael aruncă frânghia impermeabilă în apele învolburate și privi cum mingea portocalie, legată la celălalt capăt, fu absorbită în adâncuri și dispăru în conducta veche de sub perete.
Frânghia era marcată la fiecare 3 metri; fu extrem de atent la distanța care se mărea din ce în ce mai mult, făcând sfoara aproape de necontrolat. 15, 18, 21, 30 de metri - frânghia abia se mai zărea. La 76 de metri se opri.
Îi aruncă o privire lui Susan, apoi reveni la frânghia care se vedea acum deasupra apei, vibrând din cauza curentului. Legă sfoara în jurul unui pilon de fier și o verifică de 2 ori pentru a se asigura că e bine fixată.
Caverna săpată în piatră fu inundată de lumina portocalie emanată de numeroasele tuburi fluorescente pe care Michael le spărsese și le împrăștiase în jur. Încăperea luminată era mai mare decât își imaginase, întinzându-se pe 15 metri.
Michael studie harta pe care o făcuse de mână, cu multă migală, și pe care o plastifiase cu un material impermeabil; nu numai că marcase și desenase caverna în care se aflau acum, dar trasase și configurația Liberiei, locul spre care se îndreptau cu toată nădejdea.
Michael își ridică rezervorul pe spate și își strânse vesta de scafandru. Își puse un ham de cățărat și îl fixă în jurul taliei; numeroasele inele cu care era prevăzut începură să zăngăne; atașase 2 clipsuri pe o frânghie care se decupla singură, pentru a-și controla mai bine coborârea. Clema de prindere urma să îi fie utilă la întoarcere.
Avea prins de fiecare gambă câte un cuțit de scufundări și câte un sac de scufundare de fiecare șold. Casca neagră de pe cap era prevăzută cu o lanternă subacvatică cu halogen, de 3 ori mai puternică decât lanternele pe care minerii le au la căști.
Își lăsase labele de înotat la mal; decisese că ar fi fost mai degrabă un impediment, deoarece își propusese să pășească prin conductă, permițând puterii curentului să-l tragă înăuntru, și să se ajute cu brațele pentru a-și lua având la ieșire.
Susan își puse și ea hamul de cățărat și îl strânse bine.
- Mă duc singur, spuse Michael, fără măcar să-i arunce o privire.
- Am mai discutat asta.
Susan deschise capacul rezervorului ei de aer și testă tubul de oxigen, continuând să se pregătească pentru scufundare.
- Vezi toată apa aia?
Michael se întoarse spre Susan.
- E ca un canal de scurgere, sunt tone de apă care trec printr-un tub subțire. O conductă cu presiune: un volum imens ce încearcă să se strecoare printr-o gaură de 50 de ori mai mică. E mai mult decât periculos. Ai putea să mori.
- Și tu la fel, mai ales dacă te duci singur. Cunoști foarte bine prima regulă a scufundărilor: niciodată să nu te scufunzi singur. Avem o singură șansă și, dacă-ți pierzi viața, același lucru i se va întâmpla și lui Stephen, spuse Susan punându-și rezervorul în spate și fixându-și curelele.
Michael îi aruncă o privire tăioasă.
- Mă descurc și singur.
- Oi fi tu un cățărător bun - i-o tăie ea - dar eu sunt o cățărătoare excelentă.
- În caz că ai uitat, mergem sub apă, nu pe vârful K2.
- N-ai de unde să știi ce va trebui să facem. Ascultă, ai nevoie de mine, chiar dacă nu-ți dai seama, dar crede-mă că așa e.
Susan își ridică brațul, arătându-i lui Michael ceasul de la mână.
- Uite, am ceasul norocos la mine.
Michael prinse 3 genți de aprovizionare de vesta lui și se întoarse apoi spre Susan. Ura când trebuia să-i dea dreptate.
- E o idee proastă, spuse el în timp ce o învârtea, pentru a-i verifica echipamentul.
Îi fixă rezervorul mai bine și verifică încă o dată tubul de oxigen. Trase apoi cu putere de hamul de cățărat.
Lui Susan i se tăie răsuflarea, dar nu scoase o vorbă. Își fixă tubul în gură, luă 2 guri de aer, apoi expiră.
- Mă urmezi și faci ce spun eu când ajungem în încăpere, dacă nu, n-ai decât să rămâi acolo. Capisce?
Ea dădu din cap aprobator și scuipă în mască, împrăștiind saliva înăuntru. Se aplecă, își clăti masca în apoi, apoi și-o puse pe față.
Michael îi puse casca pe cap și aprinse lanterna cu care era prevăzută. O ajută să se prindă de frânghie, apoi apucă tubul de oxigen și i-l băgă în gură.
- Eu conduc, tu rămâi la 1 metru și jumătate în spatele meu. Știu că te pricepi la cățărat, dar nu e același lucru, aici e ca și când ai căra în spate 45 de kilograme. Curentul din apă este foarte puternic.
Michael își prinse hamul de frânghie în fața lui Susan, trăgând tare în sus și-n jos, pentru a-i testa rezistența. Trase cu putere și de frânghia perfect întinsă, satisfăcut de extensibilitatea și de rezistența ancorei.
Priviră amândoi apa. Razele din lanternele căștilor se reflectau pe suprafața ei și luminau încăperea.
Se întoarseră unul cu fața la celălalt, apoi Michael puse mâna pe umărul ei.
- Ești bine?
Ea zâmbi și dădu din cap afirmativ. În ochii ei nu se vedea nici cea mai mică urmă de teamă, ci doar încredere.
Michael se minună de voința ei de fier. Se bucura că Susan părea o persoană optimistă, fiindcă, dacă ar fi știut cu adevărat ce avea de înfruntat, i-ar fi fost probabil la fel de teamă cum îi era și lui și nu ar fi avut timp să rezolve și această problemă.
Privi suprafața apei, observând curenții care se avântau și se retrăgeau în jurul frânghiei. Își trase masca în jos și se scufundă imediat; o reglă, permițându-i luminii să pătrundă în volbura apelor.
Curentul era puternic - venea din față și îl trăgea spre conductă.
Nu-și făcea griji în legătură cu accesul în interior, ci mai degrabă cu drumul de întoarcere. Vor fi nevoiți să se ridice cu ajutorul frânghiei prin aceste ape turbate, ceea ce părea mai greu decât toate încercările de până în acel moment.
Hamul lui Michael îl susținea bine împotriva apelor.
Susan sări și ea în apă, scufundându-se imediat alături de el.
Michael dădu din cap aprobator și eliberă frânghia pe care o folosea drept reper în mâna stângă, lăsând-o să pătrundă prin inel. Apa începuse deja să-l tragă și în primele clipe fu nevoit să facă și el câțiva pași, dar nu uită să fie atent pe unde calcă.
În față putea vedea tunelul. Lumina de pe casca de protecție își schimba poziția pe măsură ce înainta. Michael putea observa micile bule de aer și de sedimente în vârtejul de apă format la intrarea în conductă. Privi în urma lui.
Susan se afla la 1 metru și jumătate în spatele său; nu era panicată, în ciuda părerii lui Michael că, odată ce aveau să intre în conductă, atitudinea ei se va schimba total.
Continuă să urmeze frânghia, apropiindu-se de intrare, ținându-și picioarele alăturate și vârfurile întinse. Nu trebuia să facă niciun efort - curenții făceau toată treaba.
Apoi, cât ai zice pește, pătrunse în conductă.
Era ca și cum s-ar fi aflat în mijlocul unei tornade; curentul forma un vârtej puternic în jurul lui. Dacă n-ar fi avut frânghia cu ajutorul căreia se echilibra, ar fi fost cu siguranță izbit de pereții conductei, de la un capăt la altul, tras cine știe unde.
Michael își întoarse capul și o văzu pe Susan în spatele lui, ținând pasul cu el.
După 12 metri parcurși în interiorul conductei, Michael desfășură încet frânghia, până ajunse la capăt, înotând împotriva curentului.
După 20 de metri în conductă, se uită încet în jur, îndreptându-și lanterna de-a lungul conductei, căutând un semn că grilajul de află pe-aproape.
30 de metri în interior. Susan menținuse distanța de 1 metru și jumătate, așa cum o îndrumase Michael.
36 de metri. Niciun semn de intrare în Liberia. Michael încetini, la fel și Susan. Priveau amândoi în jur, dar nu vedeau nimic care să anunțe vreun pasaj. Michael se îndepărtă puțin de frânghia de bază, întorcându-și capul în toate direcțiile.
Apoi văzu ceva, chiar în fața lor, cam la 40 de metri. Se apropie centimetru cu centimetru, având grijă să nu treacă de marcajul pe care-l făcuse, știind că va trebui să facă un mare efort să lupte împotriva curentului și să revină în punctul de unde plecase.
În timp ce se apropia, văzu că intrarea avea 1 metru pătrat, restrângându-se mai apoi la jumătate de metru.
Michael își domoli avântul și, ajuns sus cu ajutorul curentului, dădu peste un grilaj. Îl folosi ca să se propulseze în noul tunel și-și scoase cuțitul.
Privi grilajul; nu avea niciun șurub pe care să-l slăbească, nicio încuietoare pe care să o forțeze. Împinse sistemul de metal. Grilajul cedă fără prea multă împotrivire și se deschise din balamalele groase.
Michael privi înapoi la frânghia de siguranță, apoi spre noul tunel. Trase și împinse grilajul cu toată puterea, verificându-i rezistența. Aceasta era cea mai complicată și periculoasă parte a întregii operațiuni. Știa că nu-și poate permite să greșească.
Michael apucă marginea grilajului și agăță de acesta o nouă sfoară de siguranță, pentru a se susține. Apoi se desprinse de cealaltă frânghie și se ridică rapid.
Înotă 10 metri în sus. Aici curentul era foarte slab, în comparație cu torentul din care tocmai ieșise. Privi în jur. Se afla ca într-o cisternă. În capăt se vedea o singură ușă.
Michael nu pierdu nicio clipă. Se scufundă din nou în apă și înotă adânc.
Susan îl privi din conducta principală, apa biciuindu-i corpul din toate părțile.
Îi făcu semn aprobator cu degetul mare și o îndemnă să vină spre el. Ea ajunse deasupra și fixă frânghia de grilaj, apoi se dădu puțin în spate și se desprinse de frânghia de siguranță. Curentul era încă puternic; Michael îi vedea părul ieșind din cască, învolburându-i-se în jurul capului.
Îi întinse mâna, dar ea nu-l băgă în seamă. Se trase în sus spre Michael, în interiorul tunelului.
Apoi, pe neașteptate, acul de fier de pe grilajul de care își prinsese frânghia de siguranță se rupse în două. Și, odată cu asta, curentul de sucțiune o trase înapoi în tunel.
Mâinile ei căutară ceva de care să se apuce, dar fu în zadar. Înainte ca Michael să-și dea seama ce se întâmplă, ea dispăruse, înghițită de întunericul vâltorii conductei de apă.
Capitolul 35
Busch se afla în mijlocul sălii de operație; pulsul îi bătea mai nebunește ca oricând, mai intens decât în cele mai tensionate momente de pe vremea când fusese angajat în poliție. Niciodată nu simțise că încalcă legea mai mult decât acum.
Cu 10 etaje mai sus se afla scaunul puterii guvernului rus, iar el tocmai se pregătea să fure ceva de acolo; nu era tocmai locul unde își imaginase că va ajunde după ce va ieși la pensie. Se gândea la Jeannie, la copii și la promisiunea pe care le-o făcuse - că se va întoarce nevătămat. Își îngropă în adâncul ființei aceste gânduri, împreună cu toate temerile sale, și privi în jur.
Sala de operații era într-adevăr modernă - totul era computerizat. Camerele video, montate în diverse locuri, făceau ca locul să pară mai degrabă un platou de filmare decât o sală de operații. Totul arăta de parcă urmau să disece un extraterestru.
- Nu avem timp să admirăm peisajul, spuse Nikolai din ușă, privindu-și ceasul.Trebuie să ne grăbim.
Busch privi camera pentru ultia oară și se întoarse spre peretele cel mai îndepărtat, de 9 metri lungime, pe care fereastra îl acoperea aproape în întregime.
Nikolai intrase în auditoriu. Spunea ceva, buzele i se mișcau, dar Busch nu aurea niciun sunet.
Ieși apoi din cameră într-un hol mic, după care intră în sală.
- Ajută-mă puțin, te rog! spuse Nikolai, dându-i lui Busch o rolă mare de chit întărit.
Nikolai prinse un capăt, iar Busch merse înapoi, lăsând-o să se desfășoare pe lungimea camerei ca o frânghie subțire. Apoi se ghemuiră amândoi pe jos și începură să îndese sfoara de chit sub marginea covorului, în jurul peretelui, chiar și sub scândura podelei.
Era un amestec maleabil pe care Michael îl pregătise, compus din nitrat de potasiu, zahăr și anestezic,lipit de un fir fin de magneziu.
Nikolai scoase din buzunar o cutiuță cu 2 protuberanțe. Merse până în cel mai îndepărtat capăt al camerei și apucă un ghiveci mic în care se afla o ferigă artificială. Introduse cele 2 protuberanțe în chit, apoi le băgă în ghiveci și puse planta artificială la locul ei.
Brusc, se auzi soneria liftului, care-i luă prin surprindere.
Nikolai apăsă întrerupătorul și se lăsară amândoi pe vine. Busch închise ușor ușa și auzi zângănitul lanțului, care suna ca o alarmă, provocând ecou în întreaga sală de operație. Nikolai și Busch se strecurară pe cele 3 trepte și se ascunseră în fața ultimului rând de scaune.
Imediat, o persoană cu halat de doctor intră în sala de operații. Mergea încet, dar se vedea că are un scop. Părea să asculte, închizându-și ochii din când în când, în timp ce făcea pași mari, fără să se grăbească.
Bărbatul slab și deșirsat părea să aibă în jur de 65 de ani, cu toate că Busch nu era sigur de asta. Chipul său nu era tocmai neted, fiind acoperit cu cicatrice provocate de acnee.
Ochii acestui om emanau încredere și întregul corp dovedea stăpânire de sine. Nu era nicio îndoială că el era cel care urma să execute operația.
Se întoarse spre fereastră.
Busch și Nikolai se ghemuiră din relex, deși bărbatul nu putea vedea în camera întunecată.
- E Skovokov, șopti Nikolai. E un kozel (idiot) arogant.
Skovokov se uită în geam și zâmbi ușor, dându-i fiori lui Busch. Era cu siguranță un bărbat îndrăgostit de propria inteligență, pentru că, în mod evident, nu era prea mândru de chipu-i plin de cicatrice care se reflecta în geam.
Nikolai spuse:
- Orice doctor care vrea spectatori merită să fie distrus de propriul egocentrism.
Busch îl privi, neștiind ce să înțeleagă din cuvântul „distrus”.
Skovokov se îndepărtă de geam și ieși din sala de operații. Nikolai și Busch respirară ușurați.
Apoi se deschise din nou ușa sălii. Busch îl văzu doar pe Skovokov intrând în cameră. Acesta făcu câțiva pași și se întoarse ca să studieze sala de operații, care devenise propria scenă.
Busch își ținu respirația, rugându-se aprig să scape de clipa aceea.
Skovokov se așeză în fața ferestrei, privind afară, ținându-și mâna dreaptă în buzunar, iar cu stânga scărpinându-se nervos în creștetul capului. Busch văzu luciul unei verighete și se întrebă pentru o clipă cine ar fi în stare să iubească un astfel de om.
La fel de brusc cum intrase, Skovokov ieși din încăpere, închizând ușa în urma sa.
Busch și Nikolai mai așteptară 3 minute înainte de a deschide puțin ușa. Atmosfera era calmă și nu părea să fie nimeni prin preajmă. Nikolai ieși în hol și auzi sunetul liftului îndepărtându-se.
- A plecat.
Nikolai îl urmă pe Busch în hol și se opri când acesta deschise ușa liftului. Busch își aprinse lanterna, se aplecă cu cei 2 metri ai săi și sări în groapa liftului. Nikolai îl urmă. Priviră amândoi cum cabina se ridica în întunericul din tunelul liftului.
Deodată, la 3 metri deasupra capului lor, seria de lasere se activă, mișcându-se deasupra, urmând cabina liftului. Și, în timp ce aceasta era înghițită de întuneric, tunelul liftului se transformă într-un mozaic de raze roșii care se intersectau.
- Eu aș spune că nu e cea mai bună rută prin care să ieșim, observă Fetisov.
Busch își îndreptă atenția spre panoul electric și îl deschise.
- Ești sigur că știi ce faci acolo? întrebă Nikolai. Ăsta nu e tocmai domeniul tău.
Busch îl ignoră pe Nikolai și examină mecanismele sistemului.
- Ești sigur că o aduc pe Genevieve la 6,30?
- Da.
Fetisov dădu din cap.
- De unde știi ce fel de întrerupător o să trebuiască să folosim mai târziu? insistă el.
- Ascultă, tu nu mă întrebi nimic și nici eu nu te voi întreba cum ai făcut rost de toate uneltele pe care ți le-am cerut, mai ales Semtex. Și despre toate cunoștințele tale - Dumnezeu știe de unde le ai și pe-alea.
Nikolai medită un moment, apoi zâmbi.
- Da, e corect așa.
Se dădu un pas înapoi.
Busch își trecu un deget peste mecanismul din perete și dădu din cap. Se întoarse la panou, apăsă pe un întrerupător mare și roșu, apoi zâmbi cu satisfacția omul care a găsit ce căuta.
- Ăsta e. Dacă îl apeși, cabina se oprește.
- Se pare că Michael a avut dreptate, spuse Nikolai privindu-l.
- În legătură cu ce?
Busch închise panoul liftului, mai aruncă o privire spre bariera nesfârșită de lasere și ieși din groapa liftului.
- În legătură cu 2 lucruri, din câte văd eu, răspunse Nikolai urmându-l pe Busch. Oi fi tu mare, dar nu ești deloc prost.
Nikolai ieși și el și închise ușa.
- Așa e, mersi, spuse Busch dând din cap.
Se îndreptată în liniște spre hol, unde aerul condiționat ajungea până la jumătate de metru sub tavan. Nikolai smulse aparatul din perete.
Busch veni în urma lui și puse un picior în gaură. Se prinse de margine și își îndesă trupul voluminos prin deschizătura mică.
- Și al doilea lucru?
Vocea lui Busch se auzea ca un ecou.
- M-a rugat să nu ți-l spun.
Busch îi aruncă o privire tăioasă, în timp ce împingea și fixa grilajul la loc.
- Ce? Vorbești prostii.
Nikolai râse.
- Exact asta mi-a spus c-o să zici.
Capitolul 36
Michael privi înspăimântat cum Susan dispare în conductă. Smulsă cu violență în întuneric.
Fără să stea pe gânduri, se prinse de frânghia care îl ghida și se eliberăă de cea de siguranță. Își ținea bărbia în piept pentru a permite lanternei să-i lumineze drumul, dar nu văzu nimic altceva decât de o mare de întuneric.
Știa că frânghia se termină la 73 de metri, ceea ce însemna 36,5 metri de la intrarea în bazin. Liniile de marcaj vopsite la intervale de 3 metri se vedeau ca prin ceață.
Apoi, puțin mai în față, o zări, agățată într-o grămadă de pietre și de crengi albe. Corpul ei era legănat de curent; tubul de oxigen îi ieșise din gură și plutea pe lângă ea ca un șarpe fără cap. Se zbătea din răsputeri să-l prindă cu mâna dreaptă.
Michael prinse frânghia prevăzută cu frână de coborâre, încetinind cu câțiva centimetri, până ajunse deasupra ei. Luă tubul de oxigen din spate și i-l duse la gură. Îi privi ochii speriați în timp ce trăgea aer în piept.
Prinse tubul care plutea în jurul capului ei și i-l dădu. Începu să o palpeze ușor, căutând să vadă dacă are vreo rană.
În acel moment, observă că Susan stătea pe 2 cadavre de scadandri, prinși în ceea ce mai devreme i se păruse o grămadă de crengi; de fapt, erau oase, sute de oase, așezate în straturi. Michael nu putea aproxima câte cadavre se aflau acolo în total, dar toți cei care fuseseră prinși aici nu avuseseră nicio scăpare, fiind blocați de forța incredibilă a curentului.
Brusc, pe Michael îl cuprinse frica, nu din cauza locului în care se aflau el și Susan, ci pentru că îl recunoscuse pe unul dintre scafandri. Era Lexie, nepotul lui Fetisov.
Acesta avea prinsă în jurul taliei o geantă de scule, care se zdrobise la impactul cu grămada de oase. Nu era ruptă de tot, dar suficient cât să permită luminii lanternei lui Michael să bată înăuntru. Era plină cu aur.
Michael luă geanta lui Lexie și o răsturnă în rucsacul său.
Susan își întoarse ușor capul; corpul îi înțepeni de îndată ce își dădu seama ce atinge. Îl apucă pe Michael și se lipi de el. Michael o privi în ochi și îi făcu semn cu mâna către apele încă învolburate din jurul conductei unghiulare. Ea dădu ușor din cap, aprobator.
Apoi o prinse pe Susan de frânghie și îi agăță un ham de siguranță. Măsură din ochi conducta - era o distanță de 36 de metri până la locul unde ar fi fost în siguranță și, folosindu-și puterea, trase de ea. După ce trăgea, dădea de fiecare dată drumul frânghiei și o apuca din nou, repetând parcă inconștient mișcarea extenuantă.
Când ajunse la marcajl care indica 23 de metri, începu să-i fie mai ușor - Susan reușise să-și susțină propria greutate. La 30 de metri, Michael întrezări în fața sa umbra întunecată a intrării în cisternă. Și, cu noi puteri, parcurse ultimii 6 metri.
Ajunseră la suprafață și, folosindu-și brațele obosite, Michael ieși din bazin. După ce se întinse, cu ultimul strop de energie reuși să o scoată și pe Susan din apă. Căzură amândoi lați pe suprafața pietroasă, își scoaseră tuburile de oxigen, inspirând cu nesaț.
Timpul pe care îl petrecuseră acolo, cu ochii închiși și cu dureri în tot corpul, li se păru o eternitate.
- Mulțumesc, șopti Susan.
Michael nu îi răspunse. Ura faptul că avusese dreptate.
Deși faptul că Susan fusese la un pas de moarte rămânea un accident, ea nu realiza încă gravitatea situației în care se aflau acum.
Fuseseră necesare 15 minute pentru a parcurge drumul de 36,5 metri, încă 5 minute la intrarea în conductă, abia dacă mai aveau cu ce să respire. Aproape că își goliseră tuburile de oxigen.
Verifică computerul de scufundări: aveau mai puțin de 3 minute de aer... asta în cazul în care erau norocoși.
Se hotărî să nu-i spună lui Susan încă, nu era cazul s-o sperie de pe-acum. Se ridică și își dădu jos costumul de scafandru.
Același lucru făcu și Susan, contorsionându-și corpul în toate direcțiile; avea vânătăi grave și se putea considera norocoasă că nu i se rupsese vreun os.
Michael scoase câteva tuburi fluorescente, le rupse și le aruncă în cavernă. Imediat ce lumina portocalie se răspândi, încăperea se lumină pentru prima oară.
- Îmi pare rău, spuse Susan.
- De ce nu rămâi aici, să te odihnești? îi răspunse Michael în timp ce scotea harta pentru a o consulta din nou.
Cisterna era bine definită, fiind localizată în capătul unui hol care ducea spre 3 camere, loc în care apărea indicația Liberia. Michael era mai mult decât uimit de faptul că reușiseră să ajungă atât de departa. Deși nu i-o spusese lui Susan, șansele de a ajunge acolo fuseseră foarte mici.
Acum, privind în urmă, se bucura că reușise să treacă peste îndoieli și peste teamă și să fie optimist. Spera doar să-și păstreze în continuare atitudinea pozitivă, pentru a reuși să găsească drumul înapoi la suprafață.
În timp ce își dădea jos echipamentul de scufundări, Susan spuse:
- Îmi pare rău, n-o s-o mai dau în bară.
Michael o privi. Oricât de furios ar fi fost, era impresionat că ea nu se plângea încă de dureri. Își închipuia că prinsese ceva viteză înainte de a se izbi de grămada de oase. În ciuda durerii, reușise chiar să se și descurce singură prin apele învolburate, o bună bucată de timp.
Michael o privea acum cu alți ochi, cu mai multă apreciere.
- Ești bine?
Se apropie mai mult de ea, fiindcă văzuse un firicel de sânge prelingându-se la capătul bluzei. Aplecându-se asupra ei, văzu o urmă de sânge care ducea la umărul ei.
- O să fiu bine.
Ea dădu din cap și se ridică.
- Totuși, grămada aia de oase... Cadavrele alea....
- Da, știu.
- Crezi că și ei erau în căutarea Liberiei?
Michael ridică geanta pe care o luase de la Lexie și vărsă conținutul pe jos. Deși se aflau acolo mai puțin de 30 de obiecte, valoare lor se ridica la mai mult decât și-ar fi putut imagina vreodată Susan și Michael. Bijuterii, cești, o cutie, unelte, toate din aur. Și toate proveneau dintr-un timp de mult apus.
- Aș spune mai degrabă că au găsit-o.
- Cum au....?
- A fost Lexie. Ce prost! Frânghia a cedat.
- Dacă Lexie a fost acolo, înseamă că.....
Pupilele lui Susan se măriră de frică.
- Paul....
- Da, spuse Michael, dându-și seama că, dacă Lexie încercase să intre acolo, o făcuse sigur la ordinele lui Fetisov.
Și, dacă ipoteza lui era corectă, atunci Fetisov, fără îndoială, urma să-l trădeze pe Busch.
- Lasă-mă să mă uit la umărul tău.
- Și cum rămâne cu Paul?
- Nu avem cum să-l ajutăm de aici. Nu-ți face griji, își poate purta și singur de grijă.
Michael spera să aibă dreptate. Suspiciunile sale cu privire la rus i se confirmaseră. Nu încăpea îndoială că Busch era în pericol. Tot ce-și dorea Michael era ca prietenul său să-și dea seama de asta înainte de a fi prea târziu.
Susan își ridică bluza cu reținere și își dezvălui spatele plin de sânge.
- Nu-i chiar așa rău, zise Michael, direcționând lanterna de pe cască spre locul vătămat.
Sângele curgea dintr-o rană mare din umărul stâng; amestecat cu apa, lăsa impresia unei răni mortale, însă Michael știa că nu era așa.
- De ce nu stai jos?
Michael căută în rucsac și scoase de acolo o trusă de prim ajutor. Luă ață chirurgicală, un ac și niște alcool.
- Nu-ți promit că o să iasă prea bine.
- Știi ce se spune despre cicatrice? întrebă Susan în timp ce se așeza pe podeaua de piatră, ținându-și genunchii la piept.
Michael ajunse în spatele ei și se ghemui, examinând îndeaproape rana de pe spate.
- Nu știu, ce?
- Mai bine la exterior, decât la interior.
- Asta s-ar putea să usture un pic.
Turnă alcool pe umăr și suflă imediat peste, așa cum făcea mama sa când îi punea apă oxigenată peste zgârieturi, pe vremea când era copil. Susan nici nu se clinti. Michael era impresionat. Știa că durerea e insuportabilă,trecuse prin asta de mai multe ori decât îi plăcea să recunoască.
- Ești în regulă?
- Sunt bine, spuse Susan încet.
Își ținea ochii închiși și respira controlat.
Michael șterse zona și trecu ața prin ac. Îl înmuie în alcool și puse palma pe umărul ei, chiar deasupra rănii.
- Ești pregătită?
- Poți să coși, doctore.
Michael băgă ușor acul prin piele, îl trecu prin rană, apoi îl scoase pe partea cealaltă. Trase bine de fir, unind marginile rănii. Respirația lui Susan rămase constantă, în ciuda durerii pe care Michael știa că o simte. Era din ce în ce mai surprins.
- Călătorești des, nu-i așa?
Michael voia să o distragă pe Susan cât mai mult posibil de la operația pe care i-o făcea. Învârti din nou ața și folosi acul pentru a doua oară.
- Nu și în ultimul timp. Am fost la Roma acum un an, spuse ea.
- Serios? Și eu? Pentru muncă sau pentru distracție?
Michael îi strânse bine pielea și-i băgă din nou acul în carne.
- Câte puțin din fiecare. Dar tu? întrebă ea fără măcar să clipească.
- Doar afaceri.
Și nu mințea deloc. Petrecuse o săptămână la Vatican, pierzându-și aproape viața în încercare de a comite un furt nerușinat.
- Ce păcat! Vaticanul este pur și simplu fermecător. Dacă te mai întorci vreodată acolo, merită să-l vezi.
Michael zâmbi.
- O să țin minte.
Michael urma să prindă 10 copci; terminase pe jumătate. Înnodă ața, mai trase puțin de ea și începu din nou s-o coasă.
Susan se uită prin încăperea de 10 metri pătrați, lanterna de pe casca ei luminând în direcția în care privea; erau suporturi de torțe prinse în pereții laterali, mici gropi de ventilație săpate în tavanul din granit pentru evacuarea fumului produs de torțe, rafturi goale săpate în zid.
- Cât de veche crezi că e încăperea asta? întrebă Susan, continuând să privească în jur.
- Are cel puțin 500 de ani. Sofia Paleolog a dat ordin să fie ridicată înainte ca Ivan să se fi născut.
- Nu cred totuți că ea intra aici pe unde am venit noi.
- Nu existau alte intrări, dar toate au fost închise de către Ivan. Era aici și o baie sau o încăpere specială pentru prințesă.
Michael prinse ultima copcă, făcu nodul și tamponă rana cu bluza lui Susan.
- Ai fost un pacient răbdător.
Ea îl privi peste umăr.
- Recunoaște, am fost prima ta pacientă, nu-i așa?
- În afară de mine? Da, zâmbi Michael.
- O să am ce să povestesc atunci când voi purta o rochie fără bretele la vreo recepție ABA.
Michael îi puse un bandaj mare deasupra rănii.
- Totu-i aranjat până la următorul dezastru.
Susan se întoarse cu fața spre Michael. Momentul se prelungi.
Michael se pierdu în ochii ei și simți căldura urcându-i-se în obraji.
- Mulțumesc, spuse ea în cele din urmă, cu o sinceritate care transforma cuvintele de mulțumire într-un fel de scuză.
Michael zâmbi și dădu din cap.
Apoi se ridică, își luă rucsacul și scoase de acolo un săculeț de mărime potrivită, pe care îl aruncă pe umăr. Mai scoase și o lanternă, o aprinse și își dădu casca jos. Se îndreptă către ușile din partea opusă a încăperii și își verifică ceasul.
- Trebuie să mergem.
Susan își scoase și ea casca și o luă pe urmele lui Michael, parcurgând un hol lung din cărămidă roșie. Drumul tindea să coboare.
Pe măsură ce mergeau, Michael observa că umiditatea aerului scade, atmosfera devenind apoape aridă. Trecuse cel puțin 1 minut de când porniseră la drum.
Michael mergea în față, indicând pe unde urmau să o ia; în cele din urmă, văzură ceva ce semăna cu un foișor mare, ascuns în întuneric, ce nu se zărea decât din lateral.
Aveau înaintea lor o singură ușă, construită din plăci masive de cedru, prinse între ele cu stinghii goase de fier. Broasca era fixată în mijlocul ușii și avea un butuc mare. Era un model vechi, pe care Michael îl studiase, alcătuit din 4 bolți de înălțimea ușii, ce ieșeau în exteriorul peretelui de granit. Pe atunci nu avea cum să pătrunzi fără o mică armată.
Michael scoase un burghiu și își pregăti puțin spațiu de acțiune. Mecanismele din interior erau mari și, spre surprinderea lui, nu erau aproape deloc ruginite.
Scoase din rucsac un drug de 45 de centimetri și îl fixă în mecanismul central. Încercă să-l întoarcă, dar acesta nu se clinti; apăsă cu toată forța, dar în zadar. Se întoarse spre Susan.
Ea zâmbi, veni lângă el și își puse mâinile lângă ale lui.
Se lăsară amândoi pe el și mecanismele începură să cedeze, mai întâi printr-un scârțâit. Zăvorul începu să se miște și ușa se crăpă, mecanismul mișcându-se până când, în cele din urmă, cedă cu totul.
Michael așeză zăvorul pe jos și apăsă mânerul mare și rotund. Ușa se deschise ușor. Din încăpere, îi izbi un aer stătut.
Michael observă că marginile ușii erau groase, iar ușa era acoperită cu o substanță asemănătoare cu catranul, evident pentru a bloca pătrunderea aerului. Când se deschise de tot, Michael lumină camera cu lanterna. I se tăie respirația.
Susan ajunse lângă el și aproape că i se înmuiară genunchii în fața a ceea ce vedea.
- Dumnezeule mare! șopti ea.
Capitolul 37
Erau în total 30 de persoane, majoritatea doctori, bărbați și femei, alături de câțiva oameni politici și afaceriști îmbrăcați în costume, lunecoși și capitaliști în comparație cu colegii lor intelectuali. Toți așteptau în zona de recepție, bucurându-se de gustarea matinală, alcătuită din cornulețe, fructe și cafea neagră.
Doctorul Skovokov și echipa sa se împrăștiară printre ceilalți.
Un doctor stătea deoparte, strângând în mâini un rucsac mărinăresc de mărime medie, ingnorând discuțiile din jurul său. Părea că studiază chipurile tuturor celor prezenți. Înălțimea impresionantă și fizicul său vânjos contrastau puternic cu trupurile subțiri ale medicilor prezenți acolo.
Busch rămase ascuns în spatele grilajului, studiindu-l. Pentru ceilalți ruși era un medic ca și ceilalți, dar Busch - sau mai precis fostul polițist Busch - credea că e o amenințare. Acel bărbat nu se afla acolo nici din motive profesionale, nici din vreun soi de curiozitate științifică.
Gândurile lui Busch fură întrerupte de un hârșâit scurt. Grupul nerăbdător se îndreptă spre sala de operații. Zâmbiră cu toții și îi transmiseră lui Skovokov semne de apreciere, urându-i succes, de parcă tocmai urma să urce pe scenă. Discuțiile se încheiară, fiindcă spectacolul trebuia să înceapă.
Echipa lui Skovokov se agita în jurul lui, în anticameră, primind ultimele instrucțiuni. Apoi, ca la un semnal, ușa liftului se deschise. 2 asistenți se aflau de o parte și de alta a tărgii unde era întinsă Genevieve Zivera.
Lui Busch i se tăie respirația când văzu starea femeii aproape neînsuflețite. Nimănui nu-i era milă de ea, o priveau doar cu lăcomie, ca și când ar fi fost un produs care trebuia testat. Fu nevoit să facă eforturi mari ca să-și potolească furia pe care o simțea în fața cumplitei înjosiri a femeii.
Asistenții o scoaseră din lift și o duseră de-a lungul holului spre sala de operații. Din spatele grilajului de ventilație, Busch privi camera golindu-se și înlemni. Cei 2 asistenți reveniră într-o clipă, urcară în lift și dispărură în spatele ușilor glisante.
Busch dădu la o parte grilajul în liniște, apoi îl așeză în ascunzătoare. Se strecură în zona de recepție și rămase nemișcat, asultând și privind în jur. Își ajustă halatul de doctor, netezindu-l ușor.
Nimeni n-ar fi crezut cu adevărat că e doctor, dar nu asta era important acum; trebuia să joace acest rol cât mai bine, pentru a-și putea folosi arma. Se întoarse spre Nikolai, care venise lângă el prin spărtură, îmbrăcat într-un halat de doctor asemănător, lung până la genunchi.
Busch întinse mâna prin gaură și scoase de acolo burlanul de fier fabricat din țevi de 6 centimetri fiecare, sudate împreună. Fără să scoată un cuvânt, se îndreptă spre hol. Trecu de intrarea închisă dinspre salonul de operație și merse mai departe spre teatru.
Ridică în liniște burlanul în formă de cruce, de 22 de kilograme, și îl fixă deasupra ușii teatrului. La mijlocul crucii se aflau 2 inele pe care Busch le fixase fără zgomot în mânerul ușii, prinzându-le de broasca auxiliară. Din 4 întoarceri rapide din cric în centrul crucii, strânse mecanismul până când se fixă bine în tocul ușii și strânse mânerul rotund.
Mecanismul putea fi dezmembrat doar din exterior, blocând bine ușa pe dinăuntru. Nimeni nu mai putea părăsi teatrul sălii fără voia lui Busch și a lui Nikolai.
Busch își dădu jos halatul de medic, înfundând cu el porțiunea liberă de sub ușă, și se întoarse spre hol, unde îl văzu pe Nikolai ieșind de-a bușilea pe ușa liftului.
- L-ai închis?
Acesta dădu din cap.
- S-a terminat petrecerea. Nimeni nu mai iese și nimeni nu mai intră în groapa asta fără voia noastră.
- Hai să terminăm înainte să pună mâna pe ea, insistă Busch.
Amândoi își scoaseră armele.
Deși nimeni nu avea cum să ajungă acolo, Busch era în permanență cu ochii în 4. Nu știa de ce, dar avea un presentiment care îl frământa. Nu îl putea ignora, pentru că instinctele sale îl ajutaseră mult de-a lungul timpului.
Ajunseră în sala de operații și flancară ușa. Nikolai scoase un întrerupător cu telecomandă și i-l întinse.
- Ești pregătit?
Busch dădu din cap.
- Cred că unul dintre medici e sub acoperire. Părea prea vânjos pentru locul ăsta.
Nikolai use degetul mare de la mâna stângă pe buton.
- Crezi că e gardian?
- Ar putea fi mai rău de-atât.
- E în sală sau în laborator?
- Cred că e în sală.
- Dacă vrea să facă pe eroul, știu eu cum să-l potolesc.
Nikolai avea telecomanda în mâna stângă și ținea un pistol mare în dreapta.
Fără să se gândească de 2 ori, Nikolai apăsă pe buton. Se auzi un huruit încet urmat de un țipăt, apoi de un altul; în scurt timp auzi cum oamenii dinăuntru se panicau. Apoi ușa sălii începu să tremure brusc; barele de fier rezistau - nimeni nu putea să iasă, deși cei dinăuntru nu conteneau să asalteze ușa.
Nikolai își verifică arma, o încărcă, apoi îi aruncă o privire lui Busch.
Acesta îl urmă, ridicându-și arma cu ambele brațe, dădu din cap.... și intrară în sala de operații.
Capitolul 38
Michael și Susan se aflau la confluența timpurilor, călătorea în istorie. Încăperea era un exemplu edificator al unei epoci de mult apuse, când nobilii se învârteau prin cercu artiștilor, filozofilor și gânditorilor Renașterii.
Spațiul se întindea pe 22 de metri și măsura 6 metri în lățime. Tavanul era mult mai jos decât își imaginase Michael, cu cel puțin 2 metri.
Pereții erau plini de rafturi de biblitoecă elegante, pe fiecare se aflau cărți poleite cu aur și pietre prețioase, fiecare etajeră fiind meșteșugită în mod unic de către artiști. Polițele nu erau plune numai cu cărți, ci și cu suluri și pergamente.
Scoase o carte din raft, curiozitatea sa întrecând orice intenție de a o proteja.
Era Biblia, copiată de mână, în culori care erau încă excepționale, în mod miraculos. O așeză înapoi în raft și trecu la pergamente.
Scrise pe papirus, erau uscate și inscripționate în greacă, aramaică, latină și rusă. Era un testament care atesta proprietatea de-a lungul timpului.
Michael conștientiză că aceasta nu era doar biblioteca bizantină din legendele vehiculate în Rusia; conținea și pergamente din Biblioteca Alexandriei, din Biblioteca lui Hadrian și chiar din Biblioteca Imperială a Chinei, aflată în Orașul Interzis. Cărți și pergamente, adunate și furate într-o eră când acumularea de cunoștințe era cu adevărat o cale spre putere.
În mijlocul încăperii se aflau o serie de scaune și canapele acoperite cu praf, dar fără vreun semn al deteriorării.
Încăperea era surprinzător de uscată - încuietorile umplute cu catran ale ușilor își îndepliniseră perfect scopul - ceea ce ajutase la păstrarea intactă a obiectelor care se aflau înăuntru. În afara prafului și a aerului stătut, camera elegantă părea la fel de nouă ca în ziua în care fusese construită.
- E incredibil! spuse Susan, atrasă mai degrabă de rafturile proiectate cu bun-gust decât de ce era așezat pe ele. Știi cât valorează camera asta?
Continuă să se plimbe, oprindu-se când găsi obiecte scumpe din aur și argint, cești, mici statuete, săbii de ceremonie expuse în vitrine.
- Nu avem timp, spuse Michael îndreptându-se spre ușă.
- Dar....
Susan era copleșită de priveliște.
- Amintește-ți motivul pentru care ne aflăm aici, insistă Michael.
Aruncă o ultimă privire prin cameră și îl urmă reticentă. Michael închise ula îm spatele lor și o încuie la loc.
- De ce te mai obosești s-o încui?
- În încăperea asta nu trebuie să pătrundă aerul, iar ușa trebuie să fie perfect ermeticăă pentru conservarea a tot ceea ce ai văzut. Nu trebuie periclitată până când altcineva găsește locul ăsta.
Michael merse 18 metri prin holul întunecat și ajunse la o altă ușă. Amândoi observară dispozitivul de siguranță al ușii din podea.
- Lexie, spuse Susan cu o privire temătoare.
Michael dădu din cap.
- Da.
Deschise ușa și lumină înăuntru.
Era un foaier care măsura cât jumătate din bibliotecă, umplut cu și mai multă mobilă elegantă. Pereții erau acoperiți cu goblenuri, ce confereau camerei un aer de lux subtil, fără a fi deranjant sau țipător. Membrii familiei regale era înfățișați pe cai, purtând haine grele de blană - erau vânători în așteptarea prăzii, care spuneau povestea Nordului de odinioară, o zonă în care sălbăticia coexista cu lumea manierată a aristocrației.
Michael închise repede ușa și merse mai departe pe holul întunecat, ajungând la a treia și cea mai îndepărtată ușă. Și de aici lipsea dispozitivul de siguranță al ușii.
- Nu înțeleg, spuse Susan. De unde știi că mult-râvnita cutie nu se află într-un din aceste camere? Ce fel de cameră căutăm?
Michael deschise ultima ușă, îndreptă lanterna înăuntru și se întoarse spre Susan.
- Genul ăsta de cameră.
Susan privi înăuntru, cu chipul înghețat de uimire. Deși aveau o valoare inimaginabilă, cele 2 camere nici nu se comparau cu ce i se desfășura în fața ochilor.
- Exact asta căutam, spuse Michael.
Capitolul 39
Simon Bellatori se plimba prin Piața Roșie cu o oră înainte de apus și aruncă o privire la steagul ridicat lângă Turnul Nikolskaya.
Drapelul roșu descria vulturul cu 2 capete, blazonul Rusiei, un simbol care data de sute, dacă nu mii de ani, furat de la un regat uitat. Era o altă imagine care reflecta influența puternică a Sofiei Paleolog și a descendenței sale bizantine. Însă nu era numai simbolul Bizanțului, ci și al precursorului acestuia la conducerea lumii, Sfântul Imperiu Roman.
Simon privea cu atenție orașul agitat, recunoscător că se afla aici în timpul verii, nu într-o perioadă de iarnă aspră care părea o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru cei 75 de ani în care Uriașul Roșu îl respinsese în favoarea ateismului.
Privind Kremlinul, gândurile și temerile sale erau îndreptate spre Genevieve. Îl umplea de furie că fusese răpită și dusă acolo, jurase că îi va ucide pe acei infractori, fără să-i pese de vreuna dintre Sfintele Porunci.
Trecuseră mai mult de 4 luni de când Simon o văzuse ultima dată, de când „murise” în brațele sale.
Se aflau în spatele cabanei de schi din Dolomiții italieni, iar cafeaua i se răcise, în timp ce el era cu totul absorbit de rugămintea pe care i-o adresa Genevieve.
- E timpul să dispar, spuse ea surâzând amar. Fiul meu nu va avea liniște până când nu va afla adevărul și până nu va pune mâna pe ce am ascuns.
Simon continua să se holbeze, încercând să înțeleagă faptul că prietena sa tocmai l-a rugat să o „omoare”, altfel spus să o ajute să-și însceneze moartea în urma unei presupuse avalanșe care să dea impresia că a ucis-o.
Genevieve nu păruse niciodată atât de tristă și de obosită.
Simon și Genevieve se cunoșteau de când lumea. Ea și mama lui Simon erau foarte apropiate. În momentele grele în care era lovită cu brutalitate de tatăl său, care grava simboluri satanice pe corpul ei și o viola zile la rând, Genevieve îi sărise în ajutor și îi oferise alinare, în timp ce Simon era în căutarea acestui maniac care îi era tată.
Și tot Genevieve fusese cea care continua să aibă grijă de mama sa când Simon fusese arestat pentru patricid. Tot ea fusese alături de Simon când acesta ieșise de la închisoare.
- Unde ai de gând să te duci? întrebase el în cele din urmă.
- Nu m-am hotărât, dar nu-ți face griji, o să fiu bine.
Simon știa asta foarte bine. Dintre toți oamenii de pe pământ, nimeni nu o cunoștea pe Genevieve Zivera mai bine decât el. Știa din ce familie provine, îi cunoștea grijile și bucuriile, dorințele și temerile. Simon îi știa secretele - cel puțin așa crezuse până în ziua aceea.
Genevieve luă o gură mare de cafea, își așeză brațele pe masă și se aplecă spre Simon.
- Înainte să dispar, trebuie să-ți mărturisesc câteva lucruri pe care le-am ținut secrete prea mult. Primul se referă la mama ta și la ce s-a întâmplat cu ea cât timp ai fost închis. Vreau să afli ce a făcut din acel moment înainte. Regret sincer că trebuie să-ți spun asta și o voi face cu cea mai mare părere de rău. Voi încălca o promisiune pe care i-am făcut-o mamei tale cu ani în urmă.
Făcu o pauză, adunându-se de parcă se pregătea să anunțe moartea unei ființe dragi.
- Un secret păstrat prea mult dar Simon, este momentul să afli adevărul despre familia ta.
În timp ce Simon se afla la marginea Pieței Roșii, privind deasupra Kremlinului, se gândea la Genevieve și la cuvintele ei de atunci. Adevărul era că îl șocaseră, punând sub semnul întrebării atât de multe lucruri din viața lui.
Îl obligaseră să mediteze dacă existența sa ar fi fost cu mult mai diferită dacă ar fi știut adevărul. Dar era un adevăr care îl îngrozise și care îi schimbase lumea radical.
Însă asta nu era nimic în comparație cu ce îi spusese Genevieve în continuare.
Îi descrisese tabloul care fusese agățat pe peretele ei, harta care se afla ascunsă acolo și mai ales ce indica aceasta. Îi vorbise despre originea sa, despre implicarea ei în protecția tabloului și, în cele din urmă, desăre cutia aurită ascunsă în vechea Liberie Bizantină de sub Kremlin, destinația finală a hărții.
Niciodată de când se născuse, în ciuda tuturor lucrurilor pe care le văzuse - răutatea oamenilor, întunericul sufletului omenesc - nu cunoscuse o frică mai mare decât în ziua aceea. Și asta pentru că Genevieve îi revelase conținutul misterios al cutiei care devenise cunoscută drept Albero della Vitta. Un mister pe care Julian Zivera nu trebuia să-l afle în veci.
Astfel că, acum, se afla în piață, în dimineața caldă din Rusia, gândindu-se la Michael și la ce era pe cale să facă acesta, la viețile celor care depindeau de recuperarea cutiei.... și își dădu seama că nu are de ales.
Michael trebuia oprit.
Capitolul 40
Visteria nu era o bancă sau vreun munte de bani, ci o cameră plină de comori. Michael și Susan rămăseseră nemișcați în fața acestei priveliști, orbiți de bogăția din fața lor.
Aur și bijuterii, statuete și artefacte. Obiecte vechi dintr-un timp pe care mulți îl uitaseră. În dreptul peretelui îndepărtat se aflau busturi din marmură care păreau că emit judecăți din străfundul ochilor întunecați. O mulțime de bogății: prăzile cuceririlor, averile regatelor.
Michael și Susan își scoaseră lanternele când intrară în cameră, dar se opriră brusc, ca trăsniți. Încăperea era acoperită de un strat de praf care se ridică imediat ce pășiră înăuntru. Și văzură ceva la care nu se așteptau, ceva recent, ce nu putea fi confundat. Erau urmele cuiva care intrase și se plimbase prin încăpere. Păreau lăsate de un turist confuz.
Se vedeau în întreaga cameră: persoana respectivă se mai întorsese o dată înainte se plece, iar acest lucru fusese amrcat de încă o pereche de urme.
Pașii era egali, iar distanța dintre ei era aceeași; persoana fusese, fără îndoială, prevăzătoare. Părea să se fi oprit în fața fiecărui artefact în parte. O persoană meticuloasă, dar fără un scop bine definit.
- Crezi că a luat-o?
- Nu era în geanta lui. Mă îndoiesc că Lexie știa ce caută.
- Crezi?
Michael o privi, dar nu mai spuse nimic și intră în visterie. Așeză lanterna lângă peretele din capăt, iar grămezile de aur reflectară lumina în toată camera și o scăldară într-o nuanță solară.
Michael privi atent fiecare obiect de lângă perete.
- Paul e în mare pericol, șopti Susan.
Michael se opri și se întoarse spre ea, spunându-i din celălalt capăt al camerei:
- Știu, dar trebuie să ne concentrăm acum.
- Credeam că e prietenul tău, răspunse Susan, regretând deja că spusese asta.
Cu toate că se afla la o distanță de 12 metri de ea, o săgetă cu privirea înainte să se întoarcă. Teama pe care Michael o simțea când se gândea la Busch îl copleșea.
Încercă să o ignore, să și-o alunge din minte, pentru că îl deranja faptul că prietenul său cel mai bun se îndrepta fără să știe spre moarte și el nu avea cum să îl prevină. Michael nu era sigur dacă Fetisov avusese planul pus la cale dinainte sau acționa la ordinele lui Zivera. Dar, oricare ar fi fost situația, nu îl putea ajuta cu nimic de aici. Nu-i rămânea decât să termine ce avea de făcut și să găsească o metodă să ajungă din nou la suprafață.
- Avem în față bilioane de dolari, spuse Susan, încercând să schimbe subiectul.
Ridică un sceptru de aur, cu capătul plin de diamante și îl studie îndeaproape. Îl așeză apoi jos și luă un coif din aur, cu o margine din blană ce devenise fragilă în timp.
- De ce a închis Ivan astea, de ce nu le-a lăsat copiilor săi?
- Și-a ucis fiul preferat, pe Ivan, într-un atac de furie. Își ura ceilalți copii și nu-i considera vrednici.
- Ce mai pierdere! Îți dai seama ce ar fi putut face Rusia cu toate astea?
- Cred că Ivan a avut un motiv destul de bun să le ascundă.
Michael se opri în fața unei grămezi de bijuterii de jumătate de metru: un teanc de coliere, brățări și cercei. Ridică un colier cu rubine din vârful grămezii. Era printre cele mai grele bijuterii de acolo.
Michael estimă valoarea minunatului colier la cel puțin 75 de milioane. Se gândi la Busch și la biletele de loto pe care le cumpăra în fiecare zi, sperând să își ajute mai mult familia și să aibă destui bani ca să se bucure de viață. Omul acesta avusese mereu grijă de Michael, efectiv își riscase viața pentru el în repetate rânduri, iar Michael nu putea face mai mult decât să-i mulțumească. Ținând cont că îi pusese viața în pericol încă o dată, obiectul părea mai mult decât o recompensă binemeritată.
Michael privi colierul încă o dată, foarte conștient de ce se întâmplase ultima dată când luase ceva care nu era prevăzut în plan - îl costase 3 ani de închisoare.
„Nu te abate de la planul stabilit”, asta era deviza lui.
Dar colierul din mâna sa valora mai mult decât orice bilet de loterie. Michael cunoștea un vânzător de lucruri furate care ar fi plătit pentru bijuterie și care ar fi rezolvat treaba astfel încât Busch să ia banii fără să plătească alte taxe.
Michael strânse colierul, îl puse în ruscac și merse mai departe.
În cele din urmă, ajunse în colțul din spate unde, deasupra câtorva rafturi, erau așezate 11 cutii bogat ornamentate. Michael stătea acolo holbându-se, în timp ce Susan se apropie de el și văzu că lipsește o cutie, fiindcă în locul respectiv stratul de praf nu era la fel de mare ca în restul camerei.
- O, Doamne! șopti ea.
Michael îi aruncă o privire scurtă înainte să se întoarcă din nou la celelalte 11 rămase. Toate cutiile erau de aceeași mărime: 1 centimetru lățime, 2 centimetri lungime și o adâncime de 3 centimetri; erau cam cât 2 cărți așezate una peste cealaltă. Toate erau ornamentate, dar în mod diferit și original, sculptate fin în aur și înfățișând diverse scene din natură.
Michael studie îndeaproape fiecare cutie. Scenele de pe capacele cutiilor erau reprezentări aleatorii din natură: râuri, păsări, animale, copaci.
Susan veni în spatele lui Michael.
- Și dacă Lexie a luat adevărata cutie sau.... orice se afla înăuntrul ei?
Michael alese una care înfățișa un leu regal așezat pe picioarele din spate. Avea fălcile deschise, colții descoperiți, era dominator și gata de atac.
- Asta e? întrebă ea.
Michael o lăsă jos și o alese pe cea care avea sculptată o scenă mai obișnuită față de celelalte: un câmp de flori și un pâlc de copaci peste care apunea soarele. Fu uimit de faptul că un obiect atât de mic, cum era această cutie, putea fi păstrat cu asemenea venerație. Dar, în afară de asta, cutia însemna pur și simplu viața tatălui său.
Michael dădu din cap spre Susan, în cele din urmă.
- Ești sigur?
- Da, sunt sigur.
- Nu vrei s-o deschizi ca să te convingi?
Michael privi gaura crestată pentru cheie; era foarte simplă, o încuietoare fabricată într-o epocă mult mai neevoluată. Un miracol tehnologic al timpului său, dar la îndemâna oricărui copil din prezent.
Examinând-o, se gândi atent: știa ce căuta, harta îi oferea o descriere exactă a cutiei. Și, în afară de asta, nu avea nicio informație despre conținutul cutiei pentru a-l ajuta să confirme validitatea în afară de înfățișarea exterioară.
- Știu ce fac.
- Bine atunci. Faci cum crezi, atâta timp cât ești sigur, spuse Susan.
Se întoarse și se îndreptă spre ușă.
- Putem să plecăm acum?
Michael nu se mișcă. Închise ochii.
- Ce mai aștepți?
- Mă gândesc, spuse încet din fața raftului unde se aflau cutiile aurite.
Susan se opri și privi comorile pentru ultima dată, bijuteriile, aurul, grămada de bogății care ar fi devenit o descoperire imensă pentru omenire.
După aproape 1 minut, Michael puse cutia în rucsac și se întoarse spre Susan.
- Avem o problemă.
Susan se întoarse spre el din cealaltă parte a camerei, întreruptă din reveria ei cu bijuterii.
- La ce te referi?
- Mă refer la aer.
- La aer?
- Nu avem destul în tuburile noastre ca să ieșim de-aici. În cel mai bun caz ne-a mai rămas pentru 1 minut sau 2.
- Cum așa?
- L-am cam folosit când ai fost prinsă sub conductă.
Susan își duse mâna la ca, de parcă ar fi lovit-o brusc o migrenă.
- Trebuie să ajungem la suprafață. Asta n-ar trebui să ne ia mai mult de 1 minut.
- În primul rând, ne-a luat 15 minute să urcăm de acolo până aici cu ajutorul frânghiei. La întoarcere o să ne ia la fel de mult.
- Trebuie să fie și altă cale să ieșim de-aici, o ușă, un tunel, orice, spuse Susan cu o voce optimistă.
- Nu. Pereții ăștia au o grosime de 9 metri în cel mai subțire punct. Pasajele au fost înfundate de oamenii lui Ivan. Și au făcut o treabă foarte bună.
Susan rămase pentru un moment pe gânduri.
- Aer. Aici este aer, trebuie să vină de undeva. Poate urcăm printr-un puș sau ceve de genul ăsta.
Michael privi deasupra sa. În tavanul de piatră se vedeau crăpături de 2 centimetri.
- Nu cred c-am încăpea pe-acolo nici dacă am fi cei mai slabi din lume.
- Asta înseamnă cu suntem prinși aici?
Michael dădu din cap.
- Exact.
Capitolul 41
Atmosfera era tensionată; doctorii trăgeau de ușă fără niciun rezultat. Țipete de ajutor într-o rusă de neînțeles, tuse și urlete.
Gazul de culoare cafenie cu miros înțepător umplu repede camera de observație, plutind pe deasupra, înainte să se răspândească peste tot. Corpurile dispărură în aerul cețos, mâinile frenetice, care păreau rupte de corp, plesneau fereastra în zadar. Apoi mișcările începură să se domolească, gazul își făcuse efectul, trupurile ieșeau din fum, rezemându-se de geam, pentru ca mai apoi să alunece din nou și să dispară din peisaj.
Nimeni de acolo nu știa că își va pierde cunoștința doar pentru o scurtă perioadă de timp. Se temeau cu toții că vor părăsi această lume pentru totdeauna.
Busch avu o senzație puternică de vinovăție privind haosul și spera că acțiunile sale nu erau mai grave decât răul pe care încercau să-l îndrepte.
Se întoarse și-l văzu pe Skovokov nemișcat în mijlocul sălii de operații, înconjurat de asistenții săi medicali.
Nikolai îi închisese acolo, fluturându-și arma în toate direcțiile, răsucindu-se când pe stânga, când pe dreapta și ținându-i la distanță.
Scâncetele estompate și urletele după ajutor îi amintiră lui Busch de copiii rătăciți într-un magazin care își căutau părinții. Cu toate astea, Busch nu înțelegea nimic din rugămințile lor în limba rusă.
Și, mai presus de toate, Genevieve rămăsese întinsă, purtând în continuare la gât lanțul de care atârna un crucifix. Corpul îi era acoperit de un cearșaf alb. I se părea absolul impasibilă cu haosul din jur. Conectată acum la monitoare, semnele ei vitale erau constante și uniforme. Era singura persoană din toată camera a cărei inimă părea normal.
Țipetele din sala de operații se opriră cu totul. Cu excepția vreunui geamăt întâmplător, nu se mai auzea nimic dinăuntru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu