Dincolo de credință, Richard Doetsch

........................................................................
                                   2-13

               Michael fusese atât de fericit cu Mary, încât se temuse ca nu cumva totul să fie un vis. Se completau perfect, așa cum se întâmplă numai când iubești cu adevărat pe cineva. Era universul lui, era persoana care îl iubea cu bune și cu rele. Credea în el, își punea speranțele în el și îl încuraja mereu.

    Dar totul se dusese pe apa sâmbetei odată cu ea; încrederea, optimismul și speranțele.

    În timp ce recitea scrisoarea, acele sentimente și emoții uitate se reaprinseră. Mary era capabilă să îl facă să vadă lucrurile mai clar, chiar și acum, după ce murise.

    Citi ultima parte a scrisorii:

    Dar te cunosc eu, Michael, și știu că ai tendința de a pe pune pe ultimul loc. Tocmai de aceea te rog să-ți găsești părinții adevărați. Fă-o pentru mine. Este ultimul lucru pe care ți-l cer, care mă va lăsa să plec de aici împăcată, știind că nu ești singur pe lume. Familia este, într-adevăr, cea care întregește un om; umple golurile sufletului, readucând speranța pe care o credem pierdută de mult.

    Michael fu trezit din gândurile sale de sunetul telefonului. Traversă bucătăria și ridică receptorul.

    - Domnul Michael St. Pierre?

    Tonul femeii de la capătul firului părea oficial.

    - Da?

    - Vă sun de la Departamentul de Poliție din Byram Hills. Vă caută căpitanul Delia.

    Michael auzi tonul de transfer și nu scoase o vorbă. Inima îi bătea din ce în ce mai tare, iar timpul părea să treacă foarte greu. Niciodată nu fusese căutat de poliție din motive care țineau de viața sa socială.

    - Michael, trebuie să vorbim.

                 Cinci minute mai devreme, Paul Busch își curăța barul, strângând sticlele și paharele tocmai spălate. Seara fusese mai profitabilă ca niciodat. Acest loc fusese visul lui de când se știa. Jeannine fusese mai mult decât înțelegătoare atunci când îl cumpăraseră; știa că îl va ține în afara pericolului și că va grăbi astfel data pensionării lui.

    În timp ce scotea banii încasați, auzi telefonul sunând:

    - Fir-ar să fie de telefon! E trecut de miezul nopții.

    Paul răspunse, cu gândul de a încheia imediat conversația.

    - Ce e? răspunse el.

    - Paul, Bob Delia la telefon. Scuză-mă că te deranjez la o oră așa târzie.

    Busch își stăpâni nervii și nu zise nimic pentru un moment.

    - Nicio problemă, generale.

    - Se pare că s-a prăbușit o mașină pe podul Kensico.

    - Când asta?

    - Acum ceva timp. Nu au fost martori, dar credem că s-a întâmplat cu cel puțin o oră în urmă.

    Căpitanul se opri o clipă, de parcă s-ar fi întrebat cine ar fi putut muri în asemenea circumstanțe oribile.

    - Uite care-i treaba, frații Bennett sunt plecați în Maine toată săptămâna și nu avem pe nimeni care să se poată scufunda la asemenea adâncimi.

    Paul rămase cu întrebarea pe buze, dar nu spuse nimic.

    - Și, îți dai seama, dacă așteptăm până dimineață, toată presa va fi aici și Dumnezeu știe cât de necuviincioși vor fi și ce prostii vor spune. Nu vreau să văd la știrile de dimineață bietele cadavre scoase din apă.

    Busch îl știa de Delia de 20 de ani. Nu fuseseră niciodată foarte apropiați, dar se respectau reciproc încă de pe vremea în care acționau împreună și își păzeau spatele unul celuilalt.

    - Aș fi sunat pe altcineva, dacă aș fi avut pe cine....

    Cât timp fusese în poliție, Busch era scafandrul principal și folosea vasul departamentului ori de câte ori era necesar. Ar fi ales cu ochii închiși să facă asta în locul muncii sale de polițist de zi cu zi, dar situațiile în care fusese nevoie de echipament marin puteau fi numărate pe degete.

    - O să fiu acolo în 5 minute. Totuși, fă-mi o favoare.

    - Spune.

    - Sună-l pe Michael, spune-i să-mi aducă echipamentul lui și ne vedem acolo.

    Delia nu spuse nimic; momentul rămase suspendat în aer. Busch se aștepta la o reacție, cum făcea de fiecare dată.

    Michael fusese unul dintre „clienții” aflați în supravegherea lui Busch și astfel deveniseră prieteni. Busch călătorise cu avionul în Europa pentru a-i sări în ajutor lui Michael, fapt care făcea notă discordantă cu întreaga sa personalitate. Dar, la urma urmei, era prietenul său cel mai bun.

    Când Busch se întorsese în State bătut măr, Delia căutase să-i arunce în închisoare pe amândoi, cu orice preț. Dar Busch fusese alături de prietenul său, depunând mărturie pentru a arăta că acesta e nevinovat. Delia renunțase în cele din urmă, și asta numai din respect pentru colegul lui și anii săi în serviciul poliției, însă încă avea mari rezerve și suspiciuni în ceea ce-l privea pe Michael.
    - Căpitane, știi că nu mă pot scufunda singur, zise Busch.
    - Știu, răspunse Delia cu un oftat.

                       Michael și Paul intrară în bazinul luminat de reflectoare gigantice Klieg de la aproximativ 18 metri deasupra podului, care fusese blocat din ambele părți și înțesat de mașini de salvare.
    Michael condusese pe podul cu 4 benzi de sute de ori, bucurându-se de priveliștea liniștită, cu ape înconjurate de păduri dese. Când privi apele care reflectau luna, știu că nu va mai regăsi niciodată aici același confort. Nu se putea gândi decât la imaginea mașinii plonjând în apă, cu pasagerii ei disperați, cerând ajutorul pe care nu aveau cum să-l primească.
    Paul și Michael purtau echipamentul complet pentru scufundările de vară: câte un tub de oxigen, mască, înotătoare, o vestă de salvare. Fiecare avea la el un cuțit, o busolă, un rucsac special și un dispozitiv de iluminare subacvatic cu intensitate mare.
    - Doamne, cred că n-am mai înotat aici de vreo 20 de ani!
    Michael aruncă o privire spre grupul de curioși ce se adunase sub reflectoarele de deasupra și care aștepta în suspans.
    - Și credeam că nu vom mai lucra niciodată împreună....
    Paul îi făcu cu mâna căpitanului Delia, care se afla pe mal împreună cu subordonații săi, alături de un medic de ambulanță ce părea furios.
    - Cred că l-a terminat faptul că a trebuit să-ți ceară ajutorul.
    Paul își reglă cronometrul.
    - Ce a spus?
    - Că singurul motiv pentru care m-a sunat a fost că avea nevoie de ajutorul tău și, prin urmare, și tu aveai nevoie de ajutorul meu. Nu cumva să trag eu concluzia că îmi cerea ceva.
    - Și?
    - I-am spus: și dacă refuz?
    Paul zâmbi.
    - Atunci...
    - Mi-a spus să mă duc dracului și mi-a închis telefonul în nas.
    Michael zâmbi larg, apoi scuipă în mască și frecă saliva de lentile.
    - Ăsta da mod de a te calma....
    Paul și Michael încercau să-și păstreze calmul pentru ceea ce urma; astfel rămâneau concentrați asupra misiunii lor și se linișteau la gândul că era posibil să dea cu ochii de ceva cadavre.
    Înotară până spre locul pe care-l estimau ca fiin cel în care mașina se scufundase, verificară pentru a treia oară echipamentele, se priviră aprobator și începură coborârea.
    Michael se scufundă primul, aprinse lanterna, își destupă urechile și se afundă în apa limpede și rece. Bazinul Kensico era colectorul principal al orașului New York, un lac artificial format odată cu inundarea orașului Kensico din 1915.
    Pe fundul acestuia se mai găseau dovezi ale trecutului său: copaci fantomatici, crengi fără frunze care-l încurcau pe înotătorul neexperimentat. Străzile pline de mâl și casele din cărămidă așteptau în liniște întoarcerea foștilor proprietari. Un oraș-fantomă în întuneric.
    După ce ajunseră la fund, Michael și Paul fixară un grijal și cercetară fiecare colțișor. În timp ce Michael înota spre est, deschise lanterna și lumină cărămizile fostei secții de poliție; barele de la geam erau acoperite de mâl, iar peștii pătrundeau cu ușurință înăuntru.
    În cele din urmă, văzu în întuneric un morman de piese: părea să fie o mașină. Michael scoase cuțitul, îi făcu semn lui Paul și se apropie și mai mult.
    Buickul stătea proptit de o stâncă imensă, într-un unghi de 45 de grade; ușa șoferului atârna deschisă, iar airbagurile pluteau înfricoșătoare ca niște năluci.
    Michael se opri pentru un moment și își fău semnul crucii, rugându-se în gând pentru oricine fusese prins înăuntru și nu avusese șansa să fie salvat, sperând să nu fie vorba de vreun copil.
    Îndreptă lanterna spre portiera deschisă și se eliberă brusc de tensiunea care îl apăsase până atunci. Verifică de câteva ori, privi și către locurile din spate, apoi văzu bulele de aer care se tot ridicau; în cele din urmă, ieși din vehicul, recunoscător că nu găsise nicio victimă. Observă o excrescență sub scaun. Se întinse și scoase de acolo o geantă cafenie din piele. O lumină cu lanterna, o desfăcu și rămase mai mult decât uimit când nu găsi nimic înăuntru.
    Absența lucrurilor obișnuite sublinia și mai mult importanța acestui obiect. Nu găsi nicio perie de păr sau pieptene, nicio trusă de machiaj, niciun portofel, cărți de credit, nici măcar o lipă de unghii. Singurul obiect pe care îl găsi fu o carte de vizită. Din fericire, apa nu reușise să șteargă cerneala.
    Michael ajunse la albia râului, conștient dintr-odată de liniștea deplină; își auzea doar respirația grea, precum cea a lui Darth Vader, prin tubul de oxigen.
    Nu recunoscuse numele Stephen Kelley și verifică încă o dată. În timp ce lumina mai bine cartea de vizită, simți un fior pe șira spinării și începu să se adune. Inspira ca și când rezerva de aer tocmai se golise. Panica puse stăpânire pe el; se forță să nu respire prea repede. Vedea perfect adresa sub lumină, la mai bine de 27 de metri adâncime.
    Era din Boston, era exact adresa pe care o memorase în urmă cu 6 ore, cea pe care Mary o notase în scrisoarea ei - strada Franklin, numărul 22, Boston.

                                           Capitolul 6

                    Ilya Raechen stătea în colțișorul camerei lui de motel, gândindu-se la o soluție pentru problemele cu care se confrunta. Ciugulea din cutia de mâncare chinezească, derulând în minte ultimele 8 ore pe care le trăise.
    Petrecuse 3 luni câutând-o pe Genevieve Zivera în toată lumea și reușise în sfârșit să-i ia urma. Informațiile pe care le primise duceau la districtul Westchester, New York, și la Boston, Massachusetts. Cele două locații aveau cumva legătură una cu alta, dar el nu reușise să o descopere. Se tot gândise cum să pună mâna pe ea: putea s-o ia prin surprindere sau să aștepte să ajungă la destinație, să-i pună cătușele și să plece.
    Sarcina pe care o avea de îndeplinit punea o mare presiune asupra lui. Avea nevoie să ajungă acasă - îi promisese fiului său că nu va fi plecat mai mult de o zi. Niciodată în decursul anilor nu-și încălcase promisiunile și acum, mai mult ca oricând, nu putea să-l dezamăgească.
    Singurul lui copil, Serghei, era la pat, starea lui înrăutățindu-se cu fiecare zi. Avea doar 6 ani.
    Când primise telefonul, Raechen protestase, dar mai-marii săi nu stătuseră la discuții. Îi vorbiseră de mândria sa, de simțul datoriei și al onoarei. Dar, mai presus de orice, ceea ce îl angrenase din nou în această meserie fusese apelul la sentimentele lui. Îi explicaseră că, dacă va reuși să îndeplinească această misiune, vor găsi metoda de a-i salva băiatul din mâinile morții.
    Raechen avea mulți ași în mânecă: deși avea 50 de ani, era la fel de în formă ca la 26, când fusese căpitan în Armata Roșie.
    Era o legendă vie în cele mai rău famate cercuri. Se credea că reputația pe care și-o construise când lucrase în secret pentru URSS e doar ficțiune - acțiunile pe care le desfășurase la oridinele superiorilor săi erau cu totul înfricoșătoare.
    Puse deoparte mâncarea și luă dosarul lui Genevieve Zivera. Era foarte simplu: trebuia să o prindă și să o predea.
    Raechen era foarte abil când venea vorba de răpiri, însă prefera să le treacă sub tăcere. Nu mai comisese crime de vreo 7 ani, iar mintea lui încerca să alunge fețele victimelor sale din coșmaruri. Intenționa să o prindă pe Genevieve și să o predea vie.
    Îi luase urma în Boston, prin Connecticut, apoi înapoi în Westchester. Când cele 2 camioane goneau alături de el cu farurile stinse și cu claxoanele urlând, stomacul i se strânsese; avusese o premoniție.
    Nu mai era nimic de făcut; putuse doar să privească cele două Forduri din spatele său și să derapeze de cealaltă parte, eliminând doi bărbați înarmați.
    Degeaba urlase în timp ce privea ce se întâmpla în fața lui: femeia încercase să stabilizeze Buickul, dar nu reușise decât să se prăbușească peste parapet. El apăsase frânele și privise mașina plonjând. Se gândea numai la faptul că, odată cu scufundarea mașinii, fusese distrusă și speranța de vindecare a fiului său.
    Mai privise o dată cele 2 camioane, dar văzuse numai umbrele care se îndepărtau în întuneric.
    Raechen o luase pe o potecă spre pădure și, după ce ajunsese la lac, se scufundase, în speranța că o va mai găsi vie. Înotase cât de repede putuse spre mașina în derivă, din care nu mai rămăsese la suprafață decât portbagajul. Ajunsese sub apele întunecate, apucase de mânerul de la portiera șoferului, dar fusese smucit dedesubt, în timp ce mașina aluneca tot mai mult spre fundul apei.
    Străpunse întunericul pe urma mașinii care cobora cu viteză. Se ținea strâns de caroseria de aproximativ 140 de kilograme. Aproape că nu mai avea aer, vedea stele verzi și, la un moment dat, fusese pe punctul de a-și pierde cunoștința; timpanele aproape că îi explodau din cauza presiunii ridicate.
    Raechen încercase să ignore toate aceste dureri fizice, știind că ea suferea mult mai mult, blocată în mormântul pe 4 roți care aluneca tot mai tare în adâncuri.
    Prinse mânerul cu ambele mâini, apropiindu-și în același timp și picioarele de mașină, și trăsese cu putere de el, împotriva curentului. Se strecurase, bâjbâind pe lângă corpul fără vlagă al lui Genevieve. Desfăcuse centura de siguranță și o scosese de acolo, în timp ce mașina se scufunda în uitare.
    Raechen stătea în camera lui de motel cu ochii pironiți pe Genevieve, care zăcea fără cunoștință pe pat. Era maimult moartă decât vie.
    Avea 2 coaste rupte și o contuzie la frunte. Când se trezi, cu 12 ore în urmă, se simțea de parcă ar fi fost târâtă printre picioarele unor elefanți. Măcar era în viață. Scoase din buzunar o sticluță maronie de anestezic și puse câteva picături pe un prosop. Tamponă ușor fața lui Genevieve; anestezicul îi menținea starea de inconștiență.
    Inocența pe care o emana Genevieve îi dădea un oarecare sentiment de rușine față de ceea ce făcea, dar acesta păli în comparație cu suferința fiului său, care îi dădea mai multă putere ca oricând să lupte.
    Raechen bănuia cine erau cei 2 urmăritori care provocaseră accidentul; și ei o căutau pe Genevieve. Dacă aveau să apară din nou, trebuia să-și pună în practică vechile sale aptitudini. Nimeni nu-l putea opri. Genevieve nu avea cum să-i scape printre degete după ce tocmai trecuse prin ce trecuse.
    Nu avea cum să-și dezamăgească superiorii, nu avea cum să-și dezamăgească țara și, cel mai important, nu putea să-și dezamăgească propriul fiu. Mai avea încă speranță.

                                            Capitolul 7

                   Alex Michael St. Pierre se afla în magazia sa. În timp ce majoritatea capilor de familie își petreceau timpul sub mașinile de curse ori rotind câte o bucată de lemn la nesfârșit în căutarea jocului perfect, tatăl lui Michael găsea plăcere în procesul creației. Ajusta și modela, sculpta și ascuțea; făcea din lemn mobilă, din metal artă, din plastic orice îi dorea inima.
    Michael obișnuia să-și privească tatăl concentrându-se, complet absorbit de munca sa. Părea că nu se mai află în aceeași cameră cu el pentru că nimic nu putea să îl distragă atunci când lucra la ceva. Era uimit de dexteritatea de care dădea dovadă, în ciuda degetelor sale butucănoase.
    Nici pe vremea când Michael avea 14 ani, lucrurile nu stăteau altfel. Michael era slab și musculos, iar tatăl său - bondoc. Era un bărbat cerebral; fiul, deși isteț, tindea să fie mai mult trupeș. Dar, așa cum se întâmplă adesea, extremele se atrag.
    Michael își petrecea cu el fiecare sâmbătă dimineață înainte să meargă să joace sportul de sezon, oricare ar fi fost acela. Vorbeau vrute și nevrute.
    Domnul St. Pierre încerca să-i insufle fiului său dorința de a lucra cu uneltele, de a construi și crea. Era sigur că Michael are o minte foarte creativă, trebuia doar să deprindă puțin meșteșugul și ar fi fost capabil să creeze orice ar fi avut în minte.
    Michael își asculta tatăl și îl ajuta, dar, cu toate că nu era foarte interesat de construcții, nu sufla o vorbă, știind că aceasta era pasiunea tatălui său.
    Alec nu jucare niciodată vreun sport de echipă, dar nu aveai de unde să-ți dai seama de acest lucru: citea despre orice sport pe care-l practica Michael și dădea impresia că este un veteran înrăit.
    - Poftim, ține asta, spuse Alec, dându-i fiului său o carcasă mare de metal.
    Michael o lău, se sprijini de tatăl său și privi mecanismele complexe ale ceasului de 2 metri al bunicului său, care era aproape gata. Fiecare piesă era fabricată din nimicuri: cutia de lemn, pendulul, carcasa, mecanismul, chiar și cadranul.
    - Ești pregătit pentru meciu de azi? îl întrebă tatăl fără să ridice ochii de la mecanism.
    - Cred că da, mai jucăm totuși, de câteva ori. Stepinac este o echipă destul de bună.
    Alec nu răspunse, aparent neatent pe moment. Îi vorbi abia peste un minut, de parcă lăsase să treacă câteva secunde.
    - Da, dar nu au un conducător ca tine, care să fie atât de bun în defensivă.
    Privirile lor se întâlniră.
    - Știi cât de norocos ești că nu ai genele mele și ale mamei tale?
    Alec se bătu ușor pe burtă.
    - Tu jucai când erai mic?
    Alec zâmbi.
    - Eu eram fericit și dacă eram ultimul ales, spuse el și întinse o mână către Michael.
    - Dă-mi, te rog, mecanismul înapoi.
    Michael i-l dădu.
    - De fapt, de ce nu-l pui tu chiar aici?
    Alec arătă spre un suport mic de metal. Michael privi mecanismul ceasului și strecură roata dințată deasupra axului. Tatăl său fixă un capac minuscul pe ax și strânse apoi capacul.
    - La trei, da? Și... trei.
    Ridicară ceasul de pe bancă și-l așezară pe podea. Alec desfăcu cadranul de sticlă.
    - Cât e? întrebă el, arătând spre limba minutarului.
    Michael privi ceasul și răspunse:
    - E 9 fără 1 minut.
    - Perfect atunci.
    Fixă ceasul și deschise ușa de sticlă a pendulului.
    - Ajută-mă puțin, te rog.
    Michael ridică pendulul și îl lăsă să se legene.
    Tic.. tic... tic....
    Ceasul scotea sunetele lui obișnuite. Dintr-odată, se auzi un bocănit; mecanismul se activă, iar pendulul bătu de 9 ori.

                       Michael era încă fermecat de bătaia constantă a ceasului, care măsura ziua la fel cum o făcea și în urmă cu 20 și ceva de ani. Îi lipseau diminețile în care stătea de vorbă cu tatăl său, care vedea lucrurile atât de clar de fiecare dată.
    Michael nu apreciase niciodată cu adevărat cât de importante erau înțelepciunea și experiența. Ca mulți alții, luase ca atare iubirea necondiționată pe care i-o oferise tatăl său, fără a bănui faptul că și acesta ar fi avut nevoie de același lucru.
    Murise în urmă cu câțiva ani, pe neașteptate, din cauza unor complicații cauzate de diabet; mai târziu, își pierduse și mama, care suferise foarte tare din cauza morții soțului ei.
    Michael își dorise să mai fi petrecut măcar o săptămână cu tatăl său, poate chiar o singură zi, ca să-l întrebe toate acele lucruri la care nu avusese niciun răspuns; se gândise mereu că va fi destul timp pentru ele; era mereu preocupat de viitor, uitând să mai trăiască în prezent.
    I-ar fi plăcut compania lui acum, dar la fel ca și cu un an în urmă, când Mary murise, ar fi trebuit să ia aminte la sfatul înțeleptului său părinte.
    Dorința lui Mary îi domina inima, ca să nu mai vorbim despre adresa pe care o avea în fața ochilor, care nu făcuse decât să-i întărească o idee care nu-i dădea pace.
    Era vorba despre adresa avocatului Stephen Kelley, despre care Mary credea că îl poate ajuta pe Michael în căutările lui.
    Tatăl său îl îndemnase mereu să-și găsească părinții biologici, explicându-i cât de important e să știm de unde venim și din ce aluat suntem făcuți.
    Michael stătea în cameră, cu dulăii dormind la picioarele sale, privind întruna la scrisoarea lui Mary și  la cartea de vizită de pe masa din față. Adresa era din Boston, un oraș cu totul necunoscut pentru Michael.
    Mintea sa era năpădită de confuzie când se gândea la cartea de vizită pe care o găsise în geantă. Nu era o coincidență faptul că textul înscris pe aceasta se potrivea cu adresa pe care i-o lăsase Mary.
    Era sigur că îi scapă ceva, că un singur detaliu l-ar fi lămurit pe deplin. Brusc își dădu seama.
    Fiindcă se concentrase atât de mult pe cartea de vizită, uitase de geanta găsită în mașină. O ridică și o așeză pe masă, alături de scrisoare și de cartea de vizită. Era o simplă geantă din piele cu încuietoare de alamă și o curea cusută de mână.
    Verifică de 3 ori fiecare buzunar gol și-și dădu seama că tocmai abaterea de la normal sublinia importanța singurului obiect găsit acolo. Nu era niciun obiect specific feminin; numai cartea de vizită se afla acolo, din fericire cu scrisul neșters de apă.
    Michael simți cum îl trece un fior pe șira spinării și încercă să se adune. Mai privi geanta încă o dată: nu era vorba despre modelul genții și nici despre faptul că găsise înăuntru cartea de vizită, era altceva - i se părea că o mai văzuse undeva.
    Era tot mai sigur de asta.


                                                  Capitolul 8

                      Ilya Raechen se afla pe podul Delaware când răsuflă în sfârșit ușurat. Condusese Chevy-ul Suburban timp de 4 ore, fără ca măcar să asculte ceva la radio. Coborâse pe strada Jersey Turpike, fericit că putuse să plătească intrarea fără să trebuiască să aibă de-a face cu vreun funcționar. Fusese nevoit să aplice vechea practică a victimei ținute în portbagaj cu călușul la gură, dar nu avusese de ales.
    După 11 septembrie, toate dubițele și camioanele atrăgeau atenția, așa că nu se mai putea ascunde în spatele legitimației care îi atesta apartenența la corpul diplomatic rusesc, în cazul în care ar fi fost tras pe dreapta. Nu putea să inventeze scuze pentru femeia legată din portbagajul mașinii sale.
    Întreaga lui viață, Raechen îi spusese fiului său că îl va proteja întotdeauna, că va fi alături de el orice s-ar întâmpla. Era o promisiune pe care orice părinte i-o face copilului său, în care un copil crede orbește. Și era o promisiune pe care Raechen nu o putuse respecta; fiul său aluneca încet-încet spre moarte, extenuat de boală.
    Dar lucrurile se schimbau, speranța apăruse pentru amândoi. Gata cu promisiunile încălcate - își va salva copilul cu orice preț.
    Avea ambele pistoale încărcate, fixate de curea, la spate. Nu-și mai folosise armele de 7 ani, de când se retrăsese pentru a-și întemeia o familie. Raechen se rugă ca lucrurile să nu se schimbe în decursul acelei zile.
    În timp ce trecu granița cu Delaware, sună să verifice dacă avionul era pregătit. Trebuia să fie alimentat cu combustibil și să-l aștepte pe o mică pistă din zona rurală a orașului Maryland, care avea autorizație pentru un zbor discret în afara țării.
    Urma să zboare cu Genevieve și să o predea personal, nu din loialitate sau din mândrie: trebuia să se asigure că își va primi plata care să-i permită să plătească tratamentul de care fiul său avea atâta nevoie.

                                               Capitolul 9

                      Mansarda era un fel de teren de joacă pentru adulți, un spațiu privat aflat deasupra restaurantului Valhalla.
    Busch o proiectase singur, dând viață unei imagini care stăruise în mintea lui încă de când avea 15 ani. Camera era lungă și îngustă, iar debaraua era tăiată în unghi până la 7 metri deasupra acoperișului gros, închis la culoare și lucios. Mesele de biliard, cele rezervate jocului de cărți și mașina cu bile erau aranjate în partea din spate, în timp ce o canapea voluminoasă și 2 fotolii masive ocupau partea din față, încadrând un televizor imens cu plasmă.
    În colț se afla un mic bar, înțesat cu lichioruri și diverse sortimente de bere de la distribuitori, drept mulțumire pentru afacerea prosperă de la parter continuată de Busch.
    Aici era sanctuarul său, unde aveau voie numai prietenii. Jeannine îi permisese această plăcere, cu condiția ca afacerile barului și ale restaurantului să nu fie afectate.
    Busch îl urmă pe Michael în cameră, aplecându-și capul la intrare și trântind ușa în urma lui. Turnă ceva de băut pentru amândoi, apoi se destinse.
    - Nici urmă de cadavru încă. Oricine ar fi fost aoclo, a scăpat cu viață. Mașina a fost închiriată în Boston, spuse Busch. Sub un nume fals. Cunoști ce cineva în Boston?
    Michael nu spuse nimic; se gândea la adresa din Boston pe care i-o dăduse Mary, care se întâmpla să fie aceea cu cea de pe cartea de vizită din buzunarul său.
    - Cred că Genevieve Zivera conducea mașina aceea.
    - Poftim?
    Ochii lui Busch se deschiseră larg, în timp ce izbucni în râs.
    - Ce vrei să spui, că a aterizat din Rai ca să conducă și să se relaxeze puțin?
    Michael tăcu, privind în gol.
    - E moartă, Michael, spuse Busch, serios de această dată.
    - Știu, dar tot cred că ea a fost la volanul acelei mașini, răspunse Michael în timp ce se îndrepta spre fereastra circulară privind orașul Byram Hills.
    - Ce se întâmplă, Michael? tună Busch. Stai acolo și-mi spui că o femeie a înviat, că a găsit o metodă ca să se întoarcă din morți, după care a amuțit? Trebuie să fie un motiv care te-a făcut să spui asta! Ce naiba, sunt prietenul tău, spune-mi ce se întâmplă!
    - Bine, zise Michael întorcându-se și sprijinindu-se de tejgheaua barului.
    Busch apucă un tac și începu să se învârtească încoace și încolo, încercând să-și stăpânească furia.
    - Înainte ca Genevieve să dispară acum 4 luni, înainte de a muri, a venit la mine.
    Busch se opri și se întoarse spre Michael, aruncând flăcări din priviri.
    - M-a rugat să-i fac o favoare, continuă Michael.
    - Michael....
    Busch începea să se enerveze.
    - Majoritatea oamenilor le cer prietenilor lor să-i ducă acasă sau să le împrumute câțiva dolari. Oamenii nu-ți cer astfel de favoruri. Ce dracului ai făcut?
    În timp ce Michael povestea despre expedițiile sale din iarnă, din Elveția, Busch se forța să nu-i facă o scenă prietenului său. Busch nu-și pierdea cumpătul cu una, cu două - era vorba despre princiipile pe care și le păstrase toată viața.
    Legea era lege și era făcută cu un scop, însă acum, ascultând detaliile aventurii lui Michael și înțelegând că făcuse acele lucruri la rugămintea unei prietene pe moarte, nu putea să-l judece.
    Michael nu avusese nimic de câștigat de pe urma faptelor sale. Dimpotrivă, lucrurile pe care le făcuse îi puseseră propria viață și libertate în pericol. Busch nu făcu niciun comentariu după ce Michael termină de spus povestea.
    - Mai e ceva, adăugă Michael, oarecum șovăind.
    Busch inspiră adânc și reținu aerul pentru o secundă. Se așeză pe unul dintre scaunele de la bar. Acceptase povestea prietenului său, dar simțea că n-o să-i placă și urmarea.
    - Am găsit o geantă în mașină, e cea pe care o purta Genevieve acum 4 luni, când a venit la mine.
    Busch închise ochii. „Acu-i acu”, se gândi el.
    - Am găsit un singur lucru în geantă.
    Michael așeză cartea de vizită pe masă.
    - Ai furat dovezi? întrebă Busch, ținându-și încă ochii închiși. Asta e de rău, Michael.
    - Dovezi? Genevieve e cea care a fost în mașină, fără îndoială. Această carte de vizită era sigur pentru mine.
    - Ce dracului se întâmplă, Michael? Îmi ascunzi ceva?
    - Nu fi ridicol, credeam că ești la pensie.
    - Să nu deschidem discuția asta, te rog.
    Busch nu se mai putea păcăli: îi era dor de meseria lui de polițist, de detectiv, încercând să-și dea seama cum stau lucrurile. Dar soția lui, Jeannine, aproape că îl obligase să se pensioneze.
    Busch visase că barul va fi recompensa lui, timpul lui liber în care să se relaxeze, dar nici vorbă de așa ceva. Era pur și simplu plictisitor. Toate ca toate, dar un lucru era clar: lui Busch îi lipsea activitatea lui de polițist. Suferea de sindromul „era-mai-bine-înainte”.
    Plecase din poliție pentru a-și îndeplini visul de a avea propriul bar și pentru a scăpa de stres. Dar îi lipseau adrenalina și senzația că schimbă ceva în bine.
    - Dacă Genevieve a condus mașina aceea, atunci unde se află ea acum? întrebă Busch, în timp ce deschise ochii într-un final.
    - Nu știu, dar nu cred că este moartă.
    - Dacă era la volan, îmi pare rău s-o spun, dar e foarte posibil să fie moartă, iar cadavrul ei să fie pe acolo, pe undeva. Ar putea fi rănită sau pur și simplu nu ea a condus acea mașină... iar tu ai o imaginație mult prea bogată.
    Michael scoase din buzunar scrisoarea de la Mary și o așeză lângă cartea de vizită. Cele două adrese identice se aflau acum una lângă alta.
    Busch trecu pe lângă ele și citi scrisoarea de la Mary fără să scoată o vorbă, apoi o puse la loc și se afundă în gânduri.
    - Nu-mi spune că e o simplă coincidență...
    Michael se opri pentru un moment ca să se adune, încercând să-și recapete calmul.
    - Pentru că nu e așa sub nicio formă!
    Busch mai verifică o dată cartea de vizită.
    - Cine e Stephen Kelley?
    - În afara faptului că este avocat? spuse Michael. N-am nici cea mai vagă idee. Face muncă de voluntariat pentru Biserică și pentru orfelinatul de unde vin. Am încercat să dau de el, dar nu mi-a răspuns.
    Busch se tot uita la cartea de vizită, comparând adresa cu cea de pe scrisoarea lui Mary.
    - Paul, cred că tatăl meu e pe acolo, pe undeva. Și că are de-a face cu toată treaba asta. Nu știu exact în ce fel; Mary și Genevieve insistau să-l caut. Adresele astea trimit la același indiciu.
    Busch se întoarse în cele din urmă spre Michael.
    - Ce cauți de fapt, Michael? Ce speri să găsești? Vrei cu adevărat să-ți găsești tatăl sau doar să-i îndeplinești lui Mary ultima dorință ca să-ți vindeci sentimentul de vinovăție care te bântuie?
    - Nu știu, spuse Michael. Poate...
    - Michael, spuse Busch pe un ton calm, Mary nu mai este printre noi. Orice ai face, nu vei putea să o aduci înapoi. Dar dacă vrei să-ți găsești părinții biologici...
    Michael merse până la masă, ridică scrisoarea și se uită la prietenul său.
    - Ce zici, mergem la Boston?

                                              Capitolul 10

                      Era spre seară. Erau deja 23 de grade, iar aburii se condensau fără încetare pe geamurile mașinii lui Busch, în timp ce ieșeau din stația de poliție a orașului Byram Hills.
    Lacul fusese drenat; scafandrii răscoliseră tot ce era de răscolit, toți ajungând la același rezultat: oricine fusese la volanului Buickul, viu sau mort, nu era de găsit în apă, pe mal sau lângă mașină. Mașina fusese recunoscută ca aparținând unui birou de închirieri din aeroportul Logan din Boston, dar șoferul nu fusese identificat, ceea ce-i întărea suspiciunile lui Michael.
    Mobilul lui Michael era prins de încheietura umărului. Trecuseră 3 minute de când operatorul Vaticanului îl lăsase în așteptare. El și Busch era deja la a doua sticlă de cola; Michael cumpărase băutura cu cafeină și zahăr care îi plăcea cel mai mult lui Busch.
    Trei bipuri scurte se auziră în telefon, apoi un:
    - Michael?
    Accentul era italian.
    - Simon....
    Michael nu-și putea ascunde emoția din voce; era ca și cum ar fi anunțat că s-a născut cineva sau că altcineva s-a vindecat de o boală incurabilă. Dar circumstanțele și anxietatea îl făcură să se tempereze.
    - E în viață! spuse Michael.
    - Poftim? Bună și ție, Michael! replică Simon, neînțelegând spusele lui Michael.
    - Simon, trăiește!
    - Despre cine vorbești?
    - Despre Genevieve.
    - În viață?
    Michael simțea foarte bine confuzia lui Simon în liniștea de la capătul liniei.
    - Dar e absurd!
    - Știu că e greu de crezut.
    - Ai văzut-o? Unde e?
    - Nu, e vorba despre un accident de mașină...
    Michael continuă să-i explice lui Simon ce se întâmplase. Explică ce era cu geanta și cu cartea de vizită, felul în care adresa menționată se potrivea cu adresa pe care i-o lăsase Mary și faptul că poliția nu găsise pe nimeni pe fundul lacului.
    - Dar tu nu ai văzut-o? întrebă Simon, insistând.
    - Nu răspunse Michael ezitând.
    - Ai căutat-o?
    - Am început să o căutăm azi-noapte, dar e ca și cum am căuta acul în carul cu fân. Poliția a drenat lacul, dar știu că nu e acolo. A dispărut, Simon, nu știu cum, dar a dispărut.
    Pe măsură ce secundele se scurgeau, Michael își dădu seama de ceva: Simon nu pusese la îndoială nici măcar un moment așa-zisa ei înviere, apariția ei bruscă, de parcă nici n-ar fi murit vreodată.
    - Trebuie să plec, spuse Simon Bursc.
    - Spune-mi ce vrei să fac.
    - Nimic. Stai deoparte de asta, Michael.
    Tonul lui Simon era mai degrabă unul poruncitor decât sfătuitor.
    - Mă cunoști mai bine de-atât. Credeam că e moartă, Simon. Ai organizat ceremonia funerară, pentru numele lui Dumnezeu. Ce se întâmplă?
    - Nu te amesteca, îl imploră Simon. O voi găsi.
    - Dacă era aici, voia să ajungă la mine.
    - Dacă a fost acolo, acum e sigur mult mai departe.
    - De unde știi?
    Momentul de tăcere se prelungi, întrerupt doar de interferențele din rețea.
    - Ar putea fi răpită, spuse Michael. Ar putea fugi. Tu nici măcar nu știi unde să o cauți.
    - Știu de unde să încep, spuse Simon. Ascultă, știu că sunteți prieteni, dar este și prietena mea. Crede-mă, Michael, n-o poți proteja.
    O liniște absolută părea să curgă prin telefon, inundând mașina.
    - Să o protejez? întrebă Michael, pus deodată în gardă. De cine anume să o protejez?
    Michael își simțea sângele clocotind prin vene; era dat peste cap.
    - Te rog.
    Simon tăcu un moment.
    - Doa nu te amesteca. Dacă e în viață, o voi găsi eu.
    Michael și Simon erau prieteni de 18 luni, dar Simon tot Simon rămăsese. Un om capabil de un devotament absolut pentru Dumnezeu și pentru prieteni. Un om care nu spunea niciodată „te rog”.
    - Simon, spuse Michael, cedând în cele din urmă, credeam că e moartă.
    - Așa credea toată lumea, spuse Simon încet, după care închise telefonul.

                                                       Capitolul 11

                          Cele două vâsle tăiau apele râului Charles, iar carena albă-sidefie părea să plutească deasupra valurilor de parcă ar fi fost un bloc de gheață. Cei doi vâslași semănau cu niște jucării mecanice care se sincronizează perfect.
    Michael privi cum dispărură la o cotitură în susul râului, în timp ce trecea podul Longfellow din centrul Bostonului.
    Părăsiseră stația de poliție la ora 5 dimineața și făcuseră drumul de 3 ore în mai puțin de 2,5 ore; când conducea Corvette-ul, Busch nu pierdea nicio secundă. În ciuda discursului lui Simon cu care nu aveai cum să nu fii de acord, cei 2 stabiliseră că, atunci când se vor întoarce, vor face orice ca să o găsească pe Genevieve.
    Putură să oprească la poliție datorită lui Busch, care se interesa, chipurile, de mașina scufundată și de cum mergeau investigațiile. Chiar dacă nu mai era angajat în poliție, Busch rămăsăsese totuși cel mai popular om de acolo.
    Așa că, atunci când Busch îl rugă pe Joe Grasso să-l ajute, sergentul nu ezită nicio secundă. Nu întrebă de ce avea nevoie de informații despre cel care locuia pe strada Franklin nr. 22, în Boston; pur și simplu tastă adresa în bazele de date ale poliției. Nu găsi mare lucru, dar ce găsi fu de-a dreptul surprinzător.
    Stephen Kelley era un avocat în vârstă de 58 de ani, cu o carieră uimitoare. Fusese avocat pentru un district întreg, însă evita să-i apere pe criminali, optând în schimb pentru fuziuni și achiziții. Michael credea că acest bărbat îi protejează totuși pe criminali. Trecutul lui de om sărac era întunecat; în plus, avea și câteva caziere deschise mai demult, Dar, după ce împlinise 20 de ani, se mutase din sudul Bostonului și reușise să câștige un venit de peste 75 de milioane de dolari.
    Acțiunile sale filantropice se îndreptau spre 2 zone: politica - donase sume importante politicienilor din sudul Bostonului, orașul său natal - și copiii, încurajând adopțiile și instituțiile în care erau îngrijiți cei fără adăpost.
    Busch se afla acum în Beacon Hill, zona de elită a Bostonului, unde se concentrau toată forța și agitația capitalei New England.
    - Jeannine o să fie foarte supărată când o să afle că te joci de-a detectivul - o să-ți spună că un lucru duce la altul și mâine, poimâine o să revii în poliție.
    - Credeam că nu facem nimic altceva decât să îți căutăm părinții.
    - Așa e, dar nu poți să-mi spui că nu vezi totul ca pe un puzzle pe care trebuie să-l rezolvi. Parcă erai pensionat.
    - Haide, dar mă cunoști - lupu-și schimbă părul, dar năravul ba. Știi la ce mă refer, nu?
    Bineînțeles că  Michael știa. Busch era polițist. Întotdeauna fusese, întotdeauna va fi. Faptul că renunțase la meseria lui pentru un bar nu-i putea schimba felul de a fi.
    Michael știa asta mai bine decât oricine; nici el nu procedase corect dacă tot „se retrăsese”. Să instalezi sisteme de securitate nu era totuna cu pericolele la care se expunea acum.
    - Oricum o să se supere.
    - Nu e chiar așa. Chiar ea mi-a spus să te ajut. După ce i-am povestit despre scrisoarea lui Mary și câteva lucruri despre părinții tăi, a fost de părere că e o idee bună să vin cu tine, spuse Busch. Crezi că tipul ăsta știe cine sunt părinții tăi?
    - Asta urmează să aflu.
    Busch coti pe o stradă pietruită și ajunse pe strada Franklin nr. 22. Era un duplex locuit de o singură familie, netencuit pe afară, însă partea de sus era dintr-o marmură albă care părea la fel de nouă ca în ziua în care fusese construită casa.
    De fiecare parte a ușii atârnau 2 felinare cu gaz, amintind de vremurile de dinaintea apariției electricității.
    Era o casă aleasă pe o stradă exclusivistă; un trofeu al privilegiaților, al celor avuți, îmbogățiți prin propria muncă sau printr-o moștenire și, din câte citise Michael în baza de date, averea lui Stephen fusese câștigată prin cea de-a doua metodă.
    - Vrei să vin cu tine? îl întrebă Busch în timp ce cotea pentru a parca mașina.
    - Nu te supăra, dar nu cred că m-ar ajuta prea mult aerul tău intimidant.
    - Poftim?
    Busch era cu adevărat șocat.
    - Dacă un tip de 2 metri mi-ar ciocăni la ușă, nu știu cât de ușor mi-ar fi să-i răspund la întrebări.
    - Dar nu intimidez pe nimeni! izbucni Busch dintr-odată.
    Michael zâmbi în timp ce își privea prietenul bine făcut aflat în spatele volanului. Scaunul era împins la maximum, iar mâinile sale gigantice strângeau volanul.
    - Toate ca toate, dar personalitatea ta caldă iese la iveală. Doar că prima impresie pe care o lași îi îndepărtează pe oameni. Și nu știu dacă o să mai am șansa să vorbesc a doua oară cu tipul ăsta.
    - Ieși dracului din mașina mea! spuse Busch, scuturându-și capul.
    Își înclină scaunul și închise ochii.
    Trecu o secundă, timp în care Michael se holbă la prietenul său, apoi ieși din mașină. Dar, înainte să închidă portiera....
    - Sună-mă dacă ai nevoie să intimidezi pe cineva, bombăni Busch.
    Michael zâmbi în timp ce ieși din parcare și o luă pe strada pe care erau aliniate casele. Busch era un om inimos, prietenul său cel mai bun; Michael nu avea nicio îndoială că îi va sări în ajutor așa cum o făcuse și altă dată, dar se îndoia că va avea probleme cu un avocat de 58 de ani.
    Urcă cele 5 trepte și se opri în fața ușii imense de mahon. Soneria era un leu de alamă. Michael mai rămase acolo un moment; scoase apoi cartea de vizită și informațiile despre proprietarul casei în fața căreia se afla. Verifică încă o dată adresa și se gândi cum să-l abordeze pe numitul Stephen Kelley. Își luă inima în dinți în cele din urmă și ridică inelul de metal.
    Așteptă vreo 30 de secunde și tocmai se pregătea să bată din nou când ușa se deschise. Nu faptul că ușa fusese deschisă brusc îl șocă pe Michael, ci persoana din spatele acesteia.
    Avea în jur de 1,70, părul lung și negru, coafat elegant. Nu avea mai mult de 30 de ani, era îmbrăcată într-un sacou în dungi și o fustă asortată, care-i venea turnată. Dar, dincolo de orice, ochii ei îl făcură pe Michael să-și înghită cuvintele. Ochi mari, de un căprui intens, care parcă îngăduiau o privire scurtă în sufletul ei.
    - Vă pot ajuta cu ceva? întrebă femeia.
    - Bună dimineața! spuse Michael, luat prin surprindere. Îl caut pe Stephen Kelley.
    - Aveți programare.
    Vocea ei fermă și hotărâtă îl făcu pe Michael să uite de impresia puternică pe care tocmai i-o lăsase.
    - Nu tocmai. Mă numesc Michael....
    Înainte să termine ce avea de zis, apăru un bărbat înalt de 2 metri. Părul său grizonat - mai mult alb decât grizonat - era pieptănat pe spate și aranjat elegant. Purta un costum de culoarea cărbunelui, fără nicio cută. Își așeză cu căldură mâna stângă pe umărul femeii.
    - Cine ești?
    Vocea lui era puternică și poruncitoare.
    - Numele meu este Michael St. Pierre, răspunse Michael cam deranjat de întâmpinarea nu tocmai călduroasă a cuplului în costume cu dungi subțiri.
    Bărbatul îi aruncă o privire, studiindu-i chipul preț de câteva clipe.
    - Și... continuă femeia.
    - Și....
    Michael simți că se enervează de-a binelea, însă se bucură că ieșise din starea lui de mai devreme. Nu suporta să fie tratat cu superioritate. În timp ce se gândea ce să-i răspundă femeii, îi trecu prin cap că tot acest demers era zadarnic.
    Îi veneau în minte cuvintele lui Busch:
    - Ce cauți tu cu adevărat, Michael?
    - Soția mea mi-a dat adresa dumneavoastră.
    Michael le vorbi direct și hotărât, la fel cum procedaseră și cei doi din fața lui.
    Kelley văzu cartea de vizită pe care Michael o ținea în mână.
    - Se poate?
    Michael îi dădu cartea de vizită.
    Kelley o ținea la nivelul ochilor, întorcând-o pe-o parte și pe cealaltă, analizând-o de parcă ar fi fost răspunsul la vreo întrebare foarte importantă. Îl privi din nou pe Michael, dădu din cap, apoi i-o returnă.
    - Aceasta este cartea mea de vizită pe care nu o dau oricui. Cine ți-a dat-o?
    - A fost găsită într-o geantă, dar se întâmplă că adresa menționată să corespundă cu a dumneavoastră - Michael arătă spre ușă - adresă pe care mi-a lăsat-o și soția mea. Nu cred că este vreo coincidență. Asta încerc să aflu.
    Kelley o privi pe femeie.
    - Susan?
    Ea scutură din cap, în timp ce-l măsura pe Michael din cap până în picioare.
    - Ești polițist?
    Michael dădu din cap că nu.
    - N-am dat nimănui recent cartea ta de vizită, continuă ea.
    - Ei bine, se pare că asta e. Domnișoara Newman și cu mine suntem deja în întârziere, spuse Kelley pe un ton indiferent.
    Atinse ușa cu mâna dreaptă, cu intenția de a o închide, ca un rezumat al întregii discuții cu străinul din fața lor.
    Michael continuă să-i privească pe cei doi, surprins de răceala lor, amintindu-și deodată motivul pentru care nu suporta avocații. Deșii între ei exista o diferență de vreo 30 de ani, era clar că cei doi erau făcuți unul pentru celălalt, pentru simplul motiv că nu puteau fi potriviți pentru nimeni altcineva.
    - Mi s-a spus că m-ați putea ajuta să-mi găsesc părinții, dar, din câte înțeleg, a fost o greșeală, spuse Michael în timp ce cobora treptele.
    Vocea lui trăda o mare doză de sarcasm.
    Susan se întorsese în casă, lăsându-l pe Kelley în ușă, privindu-l pe Michael îndepărtându-se. Nu dură mai mult de câteva secunde până când acesta strigă:
    - Michael....? Așteaptă.

                    Michael fu invitat într-o bilbiotecă retrasă, ca un bârlog destinat doar bărbaților. Era un spațiu cald, dar masculin.
    - Îmi cer scuze, spuse Kelley, în timp ce-l invita pe Michael să se așeze într-un imens fotoliu din piele.
    Michael se holba la el în timp ce se așeza, încă deranjat de felul în care îl expediase ceva mai devreme.
    Kelley își scoase sacoul și îl așeză pe spătarul unui scaun mare de tec.
    Era mai înalt decât crezuse Michael la început. Avea puțin peste 2 metri și părea foarte în formă în cămașa sa cu guler răsfrânt și bine apretat. Lăsa impresia unui om puternic atunci când își privea oaspetele.
    Michael se învârtise în cele mai dure cercuri, de la celule de închisoare și camere de interogare, până la străzile pline de tot felul de indivizi dubioși, pe unde fusese nevoit să umble din cauza meseriei pe care o avea. Dar niciodată până acum nu întâlnise o personaliate atât de impunătoare; era prima dată când se simțea intimidat de cineva. Încercă însă să-și înlăture rapid acea senzație.
    - Aș putea să-ți ofer ceva de băut, o cafea, poate micul dejun? întrebă Kelley.
    - Nu, mulțumesc.
    Kelley se așeză pe canapea picior peste picior, sprijinindu-și brațul de spătar.
    - M-ai prins într-un moment prost, spuse el.
    - Așa-i întâmpinați pe oameni de obicei?
    Era o atmosferă tensionată - amândoi păreau că se chinuie să-și găsească cuvintele.
    - Depinde.
    Kelley privi peste umărul lui Michael; pentru un moment păru că privește în gol,ca și cum s-ar fi pierdut în propria casă.
    - Vă simțiți bine? întrebă Michael.
    Privi chipul bărbatului. Furia pe care o observase mai devreme dispăruse și lăsase loc unei expresii triste.
    - Îmi pare rău să aud de moartea lui Mary, spuse el în cele din urmă, părând să-și fi revenit.
    Michael fu complet năucit la auzul acestor cuvinte; nu se aștepta ca avocatul să fie la curent cu moartea soției sale. Nu se simți însă în stare să scoată un cuvânt sau să răspundă în vreun fel.
    Kelley se ridică brusc și se îndreptă spre ușă.
   - Ați... murmură Michael confuz. Ați cunoscut-o?
    Kelley se opri și se întoarse spre el. Îl privi, reîntorcându-se pe nesimțite în cameră. Îi aruncă o privire lungă și un zâmbet trist înainte de a se așeza din nou.
    - Nici nu știu sigur cum m-a găsit. Era o femeie foarte descurcăreață. Dar da, era deja bolnavă când am cunoscut-o, spunea că ești plecat undeva în interes de serviciu. Încerca să afle cine sunt părinții tăi biologici.
    - Când s-a întâmplat asta?
    - Acum un an. Vorbea despre tine cu multă dragoste.
    Michael își feri privirea.
    - Îmi pare rău pentru pierderea pe care ai suferit-o. Înțeleg foarte bine sentimentul de singurătate, de disperare care te macină pe dinăuntru, adăugă Kelley cu mâhnire în glas.
    Michael dădu aprobator din cap.
    - Vă mulțumesc. Dacă a venit la dumneavoastră, înseamnă că știa că o puteți ajuta, că mă puteți ajuta.
    - Știu, mă așteptam să vii la mine de-acum un an. Mi s-a părut nepotrivit să discut despre părinții tăi cu ea, fără ca tu să fii prezent.
    - Îi cunoașteți pe părinții mei?
    Michael nu-și putu ascunde nedumerirea.
    - Da, știu cine a fost mama ta.
    Kelley făcu o pauză, care păru un fel de moment de reculegere.
    - A murit la nașterea ta, Michael, din cauza unor complicații.
    Michael nu știu cum să reacționeze. Era ca și cum ar fi aflat că a murit un străin, cineva total necunoscut; fusese totuși prima persoană care avusese grijă de el, care îl ținuse în brațe. Nici măcar nu știa cum arăta mama lui.
    - Cât despre tatăl tău...
    Stephen făcu din nou o pauză.
    - Nu a fost decât un adolescent, incapabil să aibă grijă măcar de el însuși.
    - Bineînțeles.
    Michael își plecă fruntea.
    - Cum de îl cauți tocmai acum, după atâția ani?
    - A fost dorința soției mele. Credea că, odată cu moartea ei, voi avea nevoie să mă adun, să-mi găsesc familia.
    - Și tu îți dorești asta cu adevărat? întreb Kelley.
    Michael îl privi îndelung pe bărbatul din fața sa, analizându-l.
    - Tatăl meu este în viață?
    Kelley inspiră adânc, evitând întrebarea.
    - Din ce trăiești?
    - Am propria mea companie de securitate, răspunse Michael pierzându-și răbdarea.
    Kelley dădu din cap.
    - Foarte bine, nu e tocmai ușor săți conduci propria afacere. Nu știi niciodată în cine să te încrezi, în afară de tine. Probabil că ai lucrat în poliție.
    Michael se holbă la Kelley - cumva, cuvintele lui îi sunau ca o provocare.
    - Da, într-un fel, să zicem.
    - Îți place ce faci?
    - Câteodată da, răspunse Michael, din ce în ce mai nervos.
    - Mda, spuse Kelley. Știu la ce te referi. Sunt zile și zile.... uneori ești nevoit să faci lucruri care nu-ți plac. Ca să facem ce trebuie, acționăm în feluri dezagreabile. Compromisuri morale, dacă mă înțelegi.
    Cei doi bărbați se priviră unul pe altul, ambii înțelegând, ambii evitând momentul culminant.
    Michael izbucni primul. Arunci o privire prin cameră, privi tablourile, înțelese pe loc viața acestui om. Mintea lui se afla ca într-o cursă rapidă: știa foarte bine ce înseamnă să faci un compromis, el însuși făcuse atâtea. Ca și Kelley, după cum lăsase acesta să se înțeleagă.
    - Pot să vă pun o întrebare?
    Kelley dău afirmativ din cap.
    - De ce m-ați părăsit?
    Brusc, avură senzația că spațiul se restrânge, iar timpul, dimpotrivă, se dilată; aproape că-și auzeau bătăile inimii - devenise inutil să mai ascundă... că avea o legătură de sânge.
    - Asta e o întrebare care m-a bântuit.... întreaga viață. O parte din mine se aștepta să apari aici acum un an, cealaltă.... niciodată.
    - Cum puteai bănui că te-aș găsi?
    - Soția ta părea destul de hotărâtă în privința asta.
    - Ea știa ceva?
    - Dacă știa că sunt tatăl tău? Nu, după cum ți-am spus, dar am considerat că e mai bine să nu știe. Sunt sigur că ai trecut printr-o perioadă destul de grea și că nu aveai nevoie de încă o grijă pe cap.
    Kelley tăcu pentru un moment.
    - Cu toate astea, mă bucur că am cunoscut-o.
    Michael îl privea acum cu alți ochi pe bărbatul din fața sa. Într-un moment atât de stânjenitor cum era regăsirea lor erau incapabili să scoată o vorbă.
    - Arăți ca un adevărat Kelley, spuse Stephen fără urmă de emoție.
    Michael nu știu ce să înțeleagă din aceste cuvinte. Îl privea pe bărbatul din fața sa: ochii lui albaștri, chipul bine conturat, constituția atletică. Nu se gândise niciodată la fizicul tatălui său biologic, cu toate astea, nimic din ce vedea nu-l lua prin surprindere. Dar, indiferent ce ar fi spus Kelley, Michael era un St. Pierre și întotdeauna avea să rămână așa.
    - Ai copii? întrebă Michael.
    - Un băiat, răspunse Stephne, în timp ce-și fixă privirea pe rafturile din spatele lui Michael. În afară de tine.
    Michael îi urmări privirea spre un set de fotografii cu fiul lui Stephen, făcute de-a lungul timpului; avea aceeași ochi albaștri ca ai săi și ca ai lui Stephne. După ce le privi, Michael conștientiză că mai avea un frate.
    Dădu din cap.
    - Asta-i bine.
    - Am ceva pentru tine.
    Kelley se ridică de pe scaun; se simțea un fel de emoție în mișcările și în vocea lui, asemănătoarea cu cea pe care o ai în timpul Crăciunului, când împarți cadourile. Ieși în grabă din cameră și închise ușile glisante în urma lui.
    Michael avu o senzație de amețeală. Acesta era tatăl lui, omul care îl părăsise, care o cunoscuse pe Mary. Bănuise ea oare adevărul? Michael credea că da, intuiția ei era extrem de puternică.
    Michael venise aici fără prea mari așteptări, fără să-i treacă prin cap că își va găsi tatăl atât de repede. Nu își pregătise o listă de întrebări sau lucruri pe care să le ceară, nu-l interesa cu adevărat cine erau părinții lui biologici, dar, după ce-l văzuse pe acest bărbat, mintea lui se încețoșă, începu să-și pună întrebări despre tatăl său, despre fratele și mama pe care nu-i cunoscuse niciodată.
    În mijlocul tuturor acelor lucruri frumoase, care arătau bunăstarea lui Kelley, Michael se gândea dacă nu cumva existase și un alt motiv pentru care acesta i se confesase pe deplin. Și, mai presus de toate, se întreba de ce nu-l căutase de atâția ani dacă știa cine e?
    Un zgomot neașteptat din dreptul ușii îl făcu pe Michael să tresară și să-și întrerupă gândurile. Ușile glisante, groase se deschiseră și, spre uimirea lui Michael, își făcu apariția un alt bărbat, îmbrăcat elegant și cu un aer distins.
    - Domnul St. Pierre? spuse bărbatul înalt și blond care tocmai intrase în birou.
    Ducea cu el o mapă mare din piele, care ieșea în evidență. Era urmat de un alt bărbat, ceva mai corpolent și cu un gât foarte gros, care închise ușa în spatele lui și rămase cu spatele la ea, de parcă trebuia să se asigure că Michael nu avea să plece nicăieri.
    - Îmi puteți acorda un moment?
    Această voce care părea prietenoasă și pașnică venea dintr-o atitudine cu totul diferită față de cea cu care Michael fusese întâmpinat mai devreme, la ușa din față. Cu toate acestea, accentul italian îl irita și îi dădea fiori pe șira spinării.

                  Cu câteva momente mai devreme, liniștita viață de pe strada Franklin nr.22 fusese perturbată.
    Trei bărbați urcaseră în același timp treptele albastre de piatră. Îi ciuda faptului că fețele lor de central-europeni erau cât se poate de diferite, păreau croiți ca niște tripleți: bondoci și cocoșați, dar incredibil de agili.
    Cel mai corpolent dintre ei ținea fără efort un par de vreo 45 de kilograme, cu care, fără rezerve, izbi în încuietoarea ușii, împrăștiind prin casă așchii de mahon.
    Ceilalți 2 se făcură nevăzuți, în timp ce un blond urca scările urmat de un bodyguard, aflat cu 2 trepte în urma sa; intră pe ușa spartă și ajunse în hol, unde se așeză chiar în fața biroului lui Kelley.
    Cei 3 nu scăpau din vedere nicio mișcare.
    Susan ieși valvârtej din bucătărie, cu o chiflă în mână.
    - Ce vreți să.... spuse Susan, dar fu întreruptă de bărbatul bondoc, care o ridică de parcă ar fi fost un copil.
    Și, cu toate că se zbătu ca un animal sălbatic, dovedind că are forță, bărbatul nici nu clipi. O trase spre el și îi blocă orice mișcare, în timp ce, într-o clipă, bărbatul din stânga îi puse un căluș la gură și o legă strâns. Se aplecă și îi lipi țeava pistolului de tâmpla stângă. Susan încetă să se ma zbată.
    Apoi apăru Kelley, coborând în grabă scările elegante. Văzând-o pe Susan legată, zvârcolindu-se încet pe dușumea, alergă instinctiv să-i dea o mână de ajutor. Dar nu se apropie prea mult; cei 3 bărbați tăbărâră imediat pe el.
    Cu toate că Stephen avea mai mult de 2 metri înălțime și cântărea vreo 90 de kilograme, bărbatul de statură mijlocie îl ridicase pe umărul său fără nici cel mai mic efort. Kelley renunțase să se mai zbată; cei 3 bărbați ieșiră rapid pe ușa din față, luând cu ei victima, și săriră într-un autoturism negru de oraș.

                     În tot acest timp, Michael stătea în fotoliu, așteptând cu încordare, când bărbatul înalt întră în birou. Așeză mapa din piele neagră pe un scaun, o desfăcu și scoase de acolo o alta, gălbuie.
    - Mă numesc Julian.
    Avea accent italian și părea de circa 30 de ani. Purta un sacou sport Armani, albastru-închis, pe sub care avea o cămașă galben-pai. Era îngrijit și răspândea un aer de superioritate. Părul blond, lung până la baza gâtului, era tuns ca la carte. Nu se zărea nicio emoție în ochii săi albaștri, ceea ce întărea sinceritatea falsă pe care o afișa.
    Lui Michael i  se păru că îl mai văzuse undeva; încercă să-l recunoascp, dar nu știu de unde să-l ia.
    Aruncă o privire bodyguardului care rămăsese nemișcat lângă ușă și care nu scoate un cuvânt; îl urmărea pe bărbatul blond cum se plimba de-a lungul camerei, pe care o examina ca și când urma să o cumpere.
    - Ce căutați aici? întrebă Michael în timp ce blondul se așeza.
    - Voiam să te întreb același lucru, spuse Julian îndreptându-se spre bar.
    - Whisky, bere, suc sau poate vrei apă? îl întrebă pe Michael de parcă ar fi fost el însuși gazda.
    - De ce blochează ușa prietenul tău? întrebă Michael.
    Julian îl expedie pe bărbat de la ușă cu un simplu gest din mână.
    Michael îl privi plecând și dădu să iasă.
    - Unde-i Kelley, ce-i asta, un joc de-al lui?
    - Nu e vorba despre niciun joc, zâmbi bărbatul, în niciun caz pentru mine. Ia loc, hai să vorbim un pic.
    Michael se opri și-l privi lung pe bărbatul din cameră. Numai oamenii influenți sau cei orgolioși aveau bodyguarzi, iar Julian părea genul care își ia toate măsurile de siguranță; Michael nu se îndoia că bărbatul care ieșise aștepta de cealaltă parte a ușii, având grijă ca nu cumva să scape din birou. Își deschise brațele întrebător.
    - Unde este Kelley?
    - Mai departe de tine decât a fost vreodată.
    Julian îi înmână mapa gălbuie. Michael o puse pe o masă din apropiere, fără să se deranjeze măcar să se uite la ea.
    Julian îl privi, își puse paharul pe marginea mesei și se așeză pe unul dintre fotolii, îndemnându-l pe Michael să facă același lucru. Aceasta se așeză mai mult în silă și îl privi pe bărbat. Dură ceva până când chipul lui Julian se îndreptă spre Michael.
    Inspiră adânc și spuse:
    - Îmi iubesc operele de artă, am petrecut ani de-a rândul să găsesc cele mai frumoase obiecte din lume. Mult timp l-am alocat pentru descoperirea unor capodopere care se credeau pierdute pentru totdeauna. Mi-au trebuit ani întregi ca să le localizez pe unele, să folosesc surse obscure, informatori plătiți - aici Julian îi aruncă o privire lui Michael - hoți. Am fost dispus să plătesc oricât, să aștept oricât. Câteodată... chiar și 7 ani.
    Julian se lăsă pe spătarul fotoliului. Michael rămase pe loc, în timp ce timpul de tăcere se prelungea.
    - Șapte ani?
    - Da, atât mi-a luat să localizez Testamentul?
    Michael încerca să-și dea seama la ce se gândea bărbatul din fața lui, fiind convins în același timp că el era un pion într-un joc de șah.
    - Testamentul?
    - A, da, scuză-mă, poate ai uitat. Tabloul pe care mi l-ai furat.

.......................................................................