Dincolo de credință, Richard Doetsch

...................................................................
                              3-13

              În timp ce cuvintele lui Julian deveneau clare, gândurile lui Michael se roteau ca un titirez, pe măsură ce începea să înțeleagă.

    Omul din fața lui, Julian, nu era altul decât Julian Zivera, fiului lui Genevieve, de care ea se temea atât de mult, pe care ea îl numise cel mai periculos om din lume. Confuzia lui Michael se transformă în furie, acum că-și dădu seama că acesta era doar începutul.

    - Mi-ai furat tabloul, Michael. Te-ai strecurat în Elveția, ai furat o operă de artă pe care am căutat-o timp de 7 ani.

    Omul vorbea cu un calm ce părea straniu, ținând cont de lucrurile pe care le spunea.

    Michael se uită spre ușa închisă a camerei.

    - Te gândești cum să scapi, încotro s-o apuci. Dar, înainte să fugi - Julian zâmbi - te sfătuiesc să te uiți în mapa aceea.

    Michael își întoarse privirile către mapa gălbuie de pe masă, dându-și seama că orice ar fi fost înăuntru nu putea duce decât la un dezastru, și o ridică încet.

    - Te am la mână, Michael.

    Zâmbetul fals de pe buzele lui Julian dispăruse.

    Michael deschise dosarul și simți cum lumea sa se prăbușește. Conținea poze cu cârligele pe care le folosise atunci când intrase în clădirea misterioasă din Elveția;mai erau fotografii cu el, din noaptea aceea, alergând de-a lungul podului acoperit cu zăpadă în Geneva.

    - N-a fost greu să pun totul cap la cap, spuse Julian. Tu - își îndreptă degetul spre Michael, de parcă l-ar fi certat - tu ai fost hoțul preferat al mamei.

    Michael îl privi cu frică și cu ură în același timp.

    - Știu că mama te-a rugat să-mi furi tabloul. Și știu că ceea ce era ascuns sub pânză este acum la tine.

    Michael nu spuse nimic, știind că distrusese totul, că-l făcuse bucăți și îl dizolvase în acid, ștergându-l de pe fața pământului.

    - L-am căutat atâția ani și exact când dădusem de el.... Ei bine, acum am ceva mai bun. Am hoțul meu personal.

    Zâmbetul îi reveni pe chip.

    - Cu talentul tău, o să faci rost de ceva pentru mine. Noi doi vom face o înțelegere, Michael.

    Michael ura șefii, ura să facă ce i se psune, să fie la mâna cuiva și, mai mult decât orice, ura să fie șantajat.

    - Trebuie să-mi găsești o cutie și vom face un schimb. Many ar zice că e un schimb corect. Nu numai că nu o să predau acest dosar Interpolului, dar o să-ți ofer ceva cu mult mai valoros. Ceva de neînlocuit, ceva ce ai căutat mult timp, ceva după care ai tânjit.

    - N-am de gând să...

    - Ba mi-e teamă ca da.
    Julian îi tăie vorba cu vocea lui joasă și plină de furie. Se înroșise la față, iar vasele de sânge de pe gât i se umflaseră, fapt ce contrasta puternic cu felul în care arăta și cu atitudinea sa de mai devreme. Își frecă tâmpla dreaptă ca și cum, prin minune, furia s-ar fi risipit.
    - Cum spuneam, continuă Julian, o să-mi aduci această cutie neprețuită și antică, numită Albero della Vita. O copodoperă aurită, care a fost acunsă secole de-a rândul, pierdută într-un loc în care nu mulți ar îndrăzni să o caute. Dar pentru cineva cu inteligența ta, asta ar fi cea mai mare provocare.
    - Nu mai vreau niciun fel de provocare în numele vreunui ego, spuse Michael și încercă să-și controleze tremurul vocii, fiind la limita răbdării, gata să răbufnească. Nu mă las șantajat. Îți sugerez să cauți pe altcineva. Cineva care să vrea să demonstreze ceva, cineva cu o inimă haină.
    - Nu cred că există cineva care să se ridice la nivelul ăsta și nimeni nu și-ar dori plata pe care o ofer.
    Julian încetini ritmul vorbirii:
    - Recompensa are valoare doar pentru tine.
    - Ce ai putea să ai tu din ce-mi doresc eu?
    - Cutia pe care o vreau în schimbul lui Stephen Kelley. Tatăl tău.
    În timp ce Michael punea în balanță învoiala care-i fusese propusă, știa că omul din fața sa, în ciuda faptului că arăta ca scos din cutie și a zâmbetelor, nu avea niciun scrupul.
    Pe cât era el de rece și de periculos, pe atât de bună era Genevieve; Julian încerca să-l manipuleze afectiv pentru beneficiul său material.
    - Nu l-am cunoscut pe omul acesta până astăzi. Și, indiferent dacă e tatăl meu sau nu, nu cedez în fașa celor care încearcă să profite de mine pentru câștiguri proprii.
    - Bineînțeles că nu faci asta.
    Julian zâmbi din nou și scutură din cap.
    Michael stătea ca pe ace, simțind că vrea să traverseze camera și să îl facă bucăți pe acest om, care îi răpise tatăl. Un om care își vânase propria mamă.
    - Cum ai putut să-i faci asta lui Genevieve, propriei mame? spuse în cele din urmă, cu dezgust în voce.
    - Oricât ai crede tu că i-am făcut rău, află că te înșeli. Mi-am iubit mama, încă o iubesc.
    Julian începu să mediteze, ca și cum s-ar fi privit în interior.
    - Credeam că o cunosc. La urma urmei, ea m-a crescut, m-a iubit. Dar avea atâtea secrete, Michael. Nici nu bănuiam....
    - Ce să bănuiești?
    - Știi cum e ca mama ta să fie de fapt o străină care ascunde de tine cele mai nebănuite secrete? Știi cum e să dispară din viața ta, lăsându-te cu atâtea și atâtea enigme de descifrat? Cine sunt ei, cine ești tu cu adevărat și de unde vii?
    Julian se opri, pierdut în gânduri. Îl privi apoi pe Michael în ochi și în cele din urmă zâmbi:
    - Acum avem ceva în comun.
    - Ce e atât de special la cutia asta? întrebă Michael reticent.
    - Ce e atât de special la ea... repetă Julian cu un fel de dispreț care se înecă în tăcere.
    Se rezemă din nou de spătarul fotoliului și se holbă la Michael. Mai rămase astfel o secundă înainte de a-i răspunde.
    - Ce e atât de special la Monalisa, la Capela Sixtină, la David al lui Michelangelo? Sunt expresii unice, singulare ale perfecțiunii, concepute de spiritul unui artist, care ascund în același timp misterele propriei inimi, ale propriei creații.
    Făcu o pauză, apoi își reluă discursul:
    - Ceea ce e atât de special la cutia asta este viața tatălui tău; dacă nu mi-o aduci, el va muri.
    Julian se ridică și își așeză paharul, înainte de a se întoarce spre Michael.
    - Vei găsi această cutie și mi-o vei aduce.
    Michael simțea cum se învârtește totul în jurul lui, ca de fiecare dată când era constrâns să facă ceva.
    - Chiar dacă aș vrea să fac asta, aș avea nevoie de u plan, de o hartă a drumului până acolo, ar trebui să găsesc locația exactă, aș avea nevoie de bani, de resurse...
    - Asta îți e de-ajuns pentru început, e practic o mică lecție de istorie.
    Julian ridică mapa de piele proptită de scaun.
    - Te vei întâlni cu un om pe nume Fetisov în Moscova, în Piața Roșie; el te va ajuta cu orice vei avea nevoie și îți va oferi toate informațiile pe care le ceri.
    - Moscova? răbufni șocat Michael.
    - Șterge din minte imaginea pe care o ai despre Războiul Rece. Moscova e un oraș cosmopolit, vibrant, un loc minunat pentru un hoț ca tine. Cât despre identificarea drumului către cutie... doar urmărește harta.
    - Care hartă?
    - Cea pe care ai furat-o din Elveția, cea care era ascunsă în spatele tabloului meu. Să nu îndrăznești să-mi insulți inteligența spunându-mi că nu ai deschis-o și că nu te-ai minunat în fața a ceea ce eu eram îndreptățit să văd primul, după 500 de ani.
    Michael înmărmurise, ochii i se împăienjeniseră pe măsură ce era curpins de panică. Așa cum îi ceruse Genevieve, distrusese atât tabloul, cât și harta, îndeplinindu-i astfel dorința de a le ține cât mai departe de fiul ei.
    Zivera scoase un telefon mobil din geacă și i-l aruncă lui Michael, care nu se obosi să-l prindă; îl lovi în piept și căzu pe podea.
    - Aștept telefonul tău din Piața Roșie, mâine, la 10 dimineața, ora Moscovei.
    - Și dacă nu sunt de acord?
    - Ei bine, Michael, ai renunța la tatăl tău așa cum a făcut el cu tine?
    Michael îl privi în ochi pe Julian; acolo unde se aștepta să vadă flacăra vieții nu văzu decât un gol. Michael mai dăduse ochii cu diavolul, iar Julian părea una dintre întruchipările sale.
    - E numai vina ta, Michael. Hai să stabilim ceva. Dacă nu te-ai fi amestecat în treburile mele, dacă ai fi stat departe de tabloul meu, n-am mai fi fost aici, în minunata casă a tatălui tău, în timp ce el e târât cu forța în afara țării. Am văzut cum se zbătea disperat în mâinile oamenilor mei. Aș spune că se ține destul de bine pentru un bărbat trecut de 50 de ani. Dar nu-mi pot imagina cum îi va rezista inima la tortura pe care i-o voi aplica dacă nu-mi îndeplinești dorințele. Nu-l voi omorî imediat. O să-l las să sufere. O să-i spun că suferința prin care trece este cauzată de fiul său nechibzuit.
    - Ți-ai hăituit mama.... spuse Michael printre dinți.
   - Și l-am răpit pe tatăl tău. Iar el va fi eliberat doar cu condiția să faci exact ceea ce îți cer. Dacă mergi la poliție, el va muri, iar tu vei fi arestat pentru furt de opere de artă în Europa, dar și pentru moartea sa. Dacă-mi ignori mărinimia și încalci contractul, va muri. Și nu repede, ascultă la mine. Va muri încet, va trece prin suferință.
    Lui Michael îi clocotea sângele în vene și simțea că își pierde cumpătul. În sufletul său își făcea loc sentimentul de vinovăție, pentru că pusese în pericol de moarte un om pe care abia îl cunoscuse, un om pe care îl căutase, pe care Mary îl implorase să-l găsească.
    - Așadar....
    Julian își scutură umerii și bătu din palme. Starea sa de mai devreme se schimbase la 180 de grade, transformându-se într-un optimism jovial.
    - Moscova e așezată deasupra unei formațiuni de tuneluri și caverne, dintre care majoritatea sunt construite de oameni și datează de secole. Există o zonă unde nu s-a aventurat nimeni timp de 500 de ani. Și cei care au fost acolo nu s-au mai întors. În acel loc va trebui să ajungi și tu. În acest complex subpământean se află un loc ascuns, de pe vremea țarului Ivan Vasilivici, un om căruia nu întâmplător i se  spunea Ivan cel Groaznic. E vorba de o bibliotecă despre care se spune că ar avea obiecte antice și bogății cum nu-ți poți imagina. Un secret ascuns într-un loc al secretelor.
    Zivera inspiră adânc, ca și când ar fi încercat să se liniștească.
    - Unde e acest loc? întrebă Michael retoric.
    - Sunt sigur că ai auzit de el. În rusă i se spune citadelă.
    Julian făcu o pauză și sorbi puțin din băutură.
    - Dar toată lumea îl cunoaște sub numele de Kremlin.
    Michael izbucni într-un râs batjocoritor.
    - Cred că glumești!
    - Te asigur că nu glumesc cu astfel de lucruri.
    Ochii de un  albastru spălăcit ai lui Julian deveniseră arzători.
    - Dacă mâine dimineață nu vei fi în centrul Pieței Roșii, o să-ți ucid tatăl. Dacă nu-mi aduci cutia Albero della Vita în nu mai mult de 7 zile, Stephen Kelley va fi mort înainte să ai șansa să-l cunoști.

              Paul Busch avea un somn agitat. Visa un meci de baseball, dar și pe Jeannine.
    Erau singuri în mijlocul parcului Fenway, cu copiii lor, care mâncau hotdog.
    Echipa Red Sox era la 20 de goluri distanță de Yankees, iar mulțimea din Boston era pe punctul de a răbufni. Toți fanii erau îmbrăcați în culorile echipei Sox, mai puțin Paul și familia sa, care purtau culorile celeilalte echipe și, de fiecare dată când erau văzuți de câte un fan Sox, ura lor colectivă se concentra dinspre teren spre locurile 12, de la A la D; Paul transpira în neștire, simțind sudoarea gâdilându-i spatele și pieptul. Căuta cu privirea o ieșire.
    El și Jeannine își luaseră copiii de mână; Paul o luă spre stânga, Jeannine spre dreapta. Amândoi erau sfidători, încrezători în alegerea făcută.
    Apoi fanii porniră după ei, apropiindu-se tot mai mult. Zgomotele provocate semănau cu răgetele unui leu.
    Busch tresări în scaunul mașinii; inima îi bătea cu putere și un strat de sudoare îi acoperea corpul. Ațipise cu motorul pornit și cu ferestrele ridicate. Soarele îl lovea în față, iar în mașină erau 40 de grade.
    Busch privi în jurul său și se uită la ceas. Deschise portiera, lăsând să pătrundă înăuntru aerul dimineții, care era mai rece cu cel puțin 30 de grade. Trebuia să fi setat pe modul decapotabil. Ieși din mașină și se îndreptă spre strada Franklin.
    Nu era nici urmă de Michael și nici nu-l sunase. Era îngrijorat, dar spera că se înșală. Trecu pe lângă șirul de care elegante și ajunse la numărul 22.
    Când văzu ușa din față deschisă, inima începu să-i bată de 2 ori mai repede. Urcă scările în câteva secunde și dădu peste o femeie care încerca să rupă sforile cu care era legată. Busch nu văzuse în viața lui atâta furie în ochii unei femei.
    Se aplecă să o ajute; încheieturile i se învinețiseră din cauza sforilor, iar gura îi era încă roșie din cauza benzii pe care și-o rupsese. Părea să se fi calmat; stătea chircită, dar își controla respirația și părea să-și revină. Îi oferi brațul ca să o ajute, dar ea îl ignoră.
    Îndată ce se ridică să verifice ușa care dădea spre birou, tot calmul femeii se risipi.
    Michael era în birou, strângând mânerul ușii; avea o privire năucă, de parcă tocmai văzuse moartea cu ochii și nu își putuse da seama ce se întâmplă cu el. Dar pumnul femeii îl readuse cu picioarele pe pământ imediat ce îi lovi maxilarul. Tocmai se pregătea să-l pocnească din nou, însă Michael reuși să pareze această lovitură.
    - Ce i-ai făcut lui Stephen? țipă ea.
    Nu se opri, ci dimpotrivă, loviturile ei se întețeau. Michael se străduia din răsputeri să se ferească, fără să fie agresiv la rândul lui.
    În cele din urmă, se ridică din nou pe vârfuri, dar Busch o prinse și o trase înapoi. Femeia își mișca membrele fără oprire, în ciuda faptului că avea de-a face cu un bărbat corpolent și puternic.
    - Calmați-vă, spuse Busch, cu o voce blândă. Totul va fi bine.
    - L-a răpit pe Stephen....
    - N-a răpit pe nimeni.
    Busch îi aruncă o privire întrebătoare lui Michael, doar ca să scape de îndoiala că ar fi făcut așa ceva atât de prostesc.
    Michael traversă uriașa casă și ajunse într-un salon, unde se așeză pe o sofa. Când își ridică privirile, parcă revenind la realitate, îi găsi în același loc pe Busch și pe Susan, amândoi ezitând să scoată o vorbă, de parcă asta l-ar fi supărat într-un fel pe Michael.
    În cele din urmă, Busch intră în cameră.
    - Ești bine?
    Michael îl privi, dar nu-i răspunse.
    - Ce dracului s-a întâmplat?
    Michael tresări. Își scoase telefonul mobil din buzunarul cămășii. Se uită la el în timp ce vibra fără oprire, apoi deschise clapa.
    - Da?
    - Ei bine?
    Vocea lui Julian părea aspră la telefon.
    - Ei bine ce? spuse Michael.
    - Stai în casa tipului ăluia încercând să asimilezi ce ți-am spus, dar timpul zboară. Va trebui să te scutesc de efortul ăsta, să mă asigur că pornești la drum.
    Apoi, ca din senin, la telefon se auzi o altă voce:
    - Bună!
    Vocea lui Kelley era ezitantă, calmă.
    - Ascultă, eu....
    - De unde știu eu că ești cine pretinzi că ești?
    Întrebările îi asaltau mintea lui Michael. De-abia făcuse cunoștință cu acest om, iar Michael nu putea fi sigur în niciun fel de pretinsa legătură de sânge care-i unea, nu avea nimic în afară de cuvinte.
    - Niciodată nu știi în cine să te-ncrezi, spusese Kelley.
    Cuvintele acelea fuseseră mult mai profetice decât își imaginase. Michael voia să creadă, dar, în același timă, spera ca totul să fie doar un vis.
    - Cum pot să fiu sigur că tu și Zivera nu mă mințiți, că ăsta nu e altceva decât un plan elaborat pentru a mă șantaja? întrebă Michael.
    - E cumva Stephen la telefon? interveni Susan.
    Michael îi făcu semn să nu se bage și o avertiză să păstreze distanța.
    - Ce dracului se întâmplă acolo? răzbătu prin telefon vocea nervoasă a lui Kelley.
    - Asta vreau să știu și eu.
    Michael se înfuriase. La celălalt capăt se făcuse însă liniște.
    - Asta înseamnă că suntem 2.
    - Dă-mi telefonul! se răsti Susan.
    Busch o prinse ușor de umeri și o duse în cealaltă parte a camerei, șoptindu-i să se liniștească.
    - Am nevoie de dovezi! spuse Michael printre dinți. Și am nevoie de ele acum.
    - Te-ai născut pe 15 martie....
    - Asta nu e nicio dovadă!
    Michael îl întrerupse brusc.
    Susan se ridică brusc de lângă Busch, alergă la Michael și încercă să-i smulgă telefonul.
    - Lasă-mă să vorbesc cu el.
    Michael încercă să țină telefonul departe de ea și îi făcu semn din ochi lui Busch, cerându-i ajutorul. Acesta o luă din nou de braț.
    - Lasă-l să vorbească.
    - Era Susan? întrebă Kelley.
    - Nu-ți face griji pentru ea. Continuă! urlă Michael în telefon.
    - Ai fost adoptat de familia St. Pierre.....
    - Ascultă aici, trebuie să-mi aduci dovezi mai concludente de-atât.
    - Pe Genevieve ai crede-o?
    Michael fu de-a dreptul surprins de această replică. Rămase fără cuvinte. Niciodată nu o pomenise pe Genevieve în discuția cu Kelley. Era un moment....
    - Dă-mi-o pe Susan, spuse el.
    Michael se întoarse spre aceasta, întinzându-i telefonul fără niciun chef.
     - Vrea să vorbească cu tine.
    Susan smulse telefonul și îl strânse de parcă ar fi fost copilul pe care îl pierduse cu mult timp în urmă.
    - Ești bine? Ești rănit?
    Susan își încleștase ambele mâini pe telefon, iar expresia ei dură de mai devreme se disipă imediat ce îi auzi vocea. Începu să plângă în timp ce-l asculta cu atenție, dând din cap și privindu-l pe Michael.
    - Stephen, cine sunt toți acești oameni, ce vor de la tine.
    Susan asculta, privindu-i pe Michael și pe Busch. Nimeni nu scotea o vorbă, de parcă orice zgomot l-ar fi ucis pe omul de la celălalt capăt al firului.
    - Unde? șopti ea.
    În cameră nu se auzea niciun sunet și trecuseră 30 de secunde de când Susan stătea cu mobilul lipit la ureche.
    - Nu-ți face griji, te vom scoate de-acolo!
    Ea îi dădu telefonul lui Michael și se repezi afară din cameră.
    - Deci? continuă Michael discuția.
    - Susan îți va dovedi, spuse Kelley înainte să fie întrerupt.
    Julian interveni brusc:
    - Destulă vorbărie cu tăticu. Nu uita, ora 10, Piața Roșie.
    Apoi convorbirea se întrerupse.
    Michael închise telefonul și-l privi pe Busch.
    - Îmi spui și mie ce se-ntâmplă aici?
    Busch era de-a dreptul zăpăcit.
    Înainte ca Michael să apuce să-i dea un răspuns, Susan reveni în salon; puteai citi confuzia pe chipul ei și încă ceva ce Michael identifică drept teamă. Îl privi, studiindu--l de parcă l-ar fi văzut pentru prima oară, ca și cum ar fi fost o persoană extrem de importantă.
    - Stephen m-a rugat să-ți dau asta. A spus că vei ști ce să faci cu ea.
    Îi dădu o cutie neagră. Un fel de seif de mărime medie, aproape pătrat, care nu părea deloc o casetă de bijuterii. O cutie cu cifru, care fusese fabricată în așa fel încât să dea mari bătăi de cap unei persoane neautorizate să o deschidă.
    Michael mai văzuse astfel de casete. Încuietoarea era extrem de greu de descuiat; era făcută dintr-un tub pe care îl puteai întoarce doar cu ajutorul unui ac. Dacă nu aveai la tine un aparat de sudură, ți-ar fi luat ora bune s-o deschizi.
    - Stephen a spus că vei ști ce să faci cu ea, repetă Susan, în timp ce se holba la cutia din poala lui Michael. A spus că este dovada de care ai nevoie.
    - Dovada a ce? întrebă Busch în timp ce măsura salonul în lung și-n lat.
    Aparența lui dezordonată contrasta cu interiorul elegant al casei.
    Michael privi cutia, apoi se uită la Susan.
    - De unde a făcut rost de asta?
    - Nu știu, dar a venit alături de biletul ăsta.
    Îi dădu lui Michael un plic.
    Michael despături biletul și-l citi.

                  Domnule Kelley,
    Vă mulțumesc pentru că mi-ați acordat șansa de a vă întâlni. Vă urez noroc în ceea ce privește discuția cu Michael; sunt convisă că regăsirea după o viață de o este grea, ținând cont și de pierderea pe care ați suferit-o de curând. Cu toate acestea, ar trebui să fiți liniștit: Michael seamănă foarte mult cu dumneavoastră. Este un om extraordinar, de care, fără îndoială, veți fi mândru.
    Ca urmare a înțelegerii noastre, vă rog să-i dați această cutie; conținutul îi este adresat lui Michael exclusiv. Vă asigur că nu este nimic ilegal la mijloc, însă conținutul este deosebit de important pentru mine și de mare interes pentru animte persoane, de aceea mă tem să-l păstrez eu însumi. Vă sunt recunoscătoare pentru ajutorul acordat în această chestiune. Dacă pot face ceva pentru a vă răsplăti, vă rog să-mi dați de știre.
    Sper că veți găsi calea de a construi o relație cu Michael. Nici dumneavoastră, nici el nu veți putea recupera vreodată timpul în care nu ați fost unul alături de celălalt, dar sper că vă veți înțelege, deoarece, cu siguranță, nu există legătură mai puternică decât cea dintre tată și fiu.
              A dumneavoastră,
             Genevieve Zivera

             Michael se întoarse brusc spre Susan, foarte concentrat.
    - De unde are Stephen asta?
    - N-am nici cea mai vagă idee, spuse ea.
    - Știi măcar dacă a primit-o de curând?
    - N-am mai văzut-o niciodată până astăzi și nu mi-a spus nimic despre ea. De ce? Ce se întâmplă?
    Busch văzu că pe Michael îl frământa ceva. Merse lângă prietenul său și se lăsă pe vine, privindu-l în ochi.
    - Michael, ce se-ntâmplă, cine este acest Kelley?
    Michael îl privi pe Busch; avea sufletul buimăcit de atâtea emoții contradictorii. În cele din urmă, spuse:
    - Este tatăl meu.
    Nici nu știa ce cine șocase mai mult, pe Busch sau pe Susan. Amândoi tăceau, încercând să înțeleagă ceea ce tocmai auziseră. Imediat începu o ploaie de întrebări:
    - Cum... cum să fie tatăl tău? întrebă Susan.
    - De ce a fost răpit, Michael? interveni și Busch.
    - Cine dracului ești? se răsti Susan. N-ai cum să fii copilul lui!
    - Michael, aștept să-mi răspunzi. De ce l-au răpit?
    - Cer vreo recompensă? se amestecă din nou Susan. Firma o să plătească oricât.... 5, 10 milioane, oricât ar cere.
    Michael se întoarse spre Susan și dădu din cap.
    - Cer o recompensă specială.
    Continuară să-l asalteze pe Michael cu întrebări, însă el nu mai auzea nimic. Priveea doar cutia de pe masă. Dacă acesta era motivul pentru care Genevieve venise să-l vadă atunci, când avea la ea cartea de vizită a lui Kelley, apoi închiriase o mașină din Boston, era o dovadă de necontestat că ea era în viață.
    Michael se temea de răspunsurile pe care urma să le afle, încuiate în caseta pe care Genevieve, la rândul ei, nu dorea să o țină la ea și care trebuia să ajungă cu orice preț la Michael. Nu îndrăzni să o deschidă de față cu Busch și cu Susan.
    - Tot ce știu, spuse Michael lăsându-se pe spate pe canapea, e că Stephen Kelley a fost răpit de un bărbat pe nume Julian Zivera.
    Busch se întoarse brusc spre Michael, cu sprâncenele ridicate a mirare.
    - Iar recompensa cerută este o cutie, un obiect de artă din Rusia.
    - Rusia? întrebă Susan, confuză.
    - Zivera? Are vreo legătură cu Genevieve Zivera?
    Lui Busch îi scăpase fără să vrea.
    Michael încuviință.
    Busch dădu din cap:
    - Nu se poate. Ce lume nenorocită!
    - Așa e, răspunse Michael. Genevieve e mama lui Julian.
    - Mama lui... mormăi Busch ca și cum ar fi încercat să se convingă de asta. Michael, ceva e putred aici. Și ce-i cu caseta asta? Ce conține? Și nu-mi vinde gogoși....
    - Cum am putea să facem rost de cutia asta din Rusia? Ce e, un fel de Faberge sau ceva de genul ăsta?
    Susan nu putea sta locului.
    - Vor s-o fur.
    La auzul vorbelor lui Michael, Busch simți nevoia să se așeze; își lăsă capul pe spate și închise ochii.
    - Să o furi? întrebă Susan.
    Michael o privi fără să spună nimic.
    - Să o furi? repetă Susan mergând la întâmplare prin cameră; cu nervii întinși la maximum. Trebuie să sunăm la FBI.
    - Nu sunăm pe nimeni! se răsti Michael. Dacă intervin autoritățile, îl vor ucide pe Kelley.
    - Și cum o să furi tu acest obiect? întrebă Susan indiferentă.
    Michael se uită la Busch, care rămăsese tăcut, cu ochii închiși.
    - Cum? întrebă ea din nou.
    - Spune-i, mormăi Busch de sub pleoapele închise.
    În cele din urmă, Michael o privi pe Susan.
    - Am anumite abilități care....
    - Ești hoț? răbufni ea. Un presupus fiu pierdut care, imediat ce a apărut, a provocat răpirea lui Stephen.
    Femeia abia își putea controla furia.
    - Uite ce e...
    Susan se opri, iar mișcările ei haotice încetară brusc.
    - Este doar vina ta.
    - Vina mea?
    Michael se ridică de pe canapea.
    - Ai înnebunit?!
    Își aruncară priviri crunte și toată furia pe care o provocaseră fiecăruia această situație se răsfrângea asupra celuilalt.
    - Cred că trebuie să ne calmăm cu toții, spuse Busch de pe canapea, ținându-și încă ochii închiși, Mergeți amândoi în colțul vostru și reflectați la asta.
    Susan se îndreptă spre masa unde se afla caseta de metal.
    - Deschide-o! îi ceru ea.
    Michael îl privi pe Busch, care în cele din urmă își deschise ochii. Amândoi aveau senzația că fac eforturi să se abțină să n-o pocnească pe femeia asta. Michael se întoarse spre Susan:
    - Cutia mă privește numai și numai pe mine, îi răspunse el.
    - Nu și dacă are legătură cu Stephen.
    - Are de-a face cu mine și eu decid dacă vreau să mai arăt și altcuiva conținutul.
    Michael luă cutia în mână și începu s-o studieze. Fără să-și ridice privirea, spuse:
    - Julian Zivera. Ce știi despre el?
    Susan părea confuză.
    - Poftim? Nimic, de ce? Ce importanță are?
    - Păi, din moment ce el ți-a răpit soțul... are legătură cu totul.
    Susan îi aruncă din nou o privire sfredelitoare. Dacă ochii ei erau înainte plini de mânie, acum părea plini de ură.
    - Îți sugerez să cauți pe internet dacă ai vreun computer în casă...
    - Cum îndrăznești să-mi spui ce să fac?
    Busch se ridică, iar zgomotul provocat o întrerupse în mijlocul propoziției.
    - Cred că avem nevoie cu toții să ne liniștim dacă vrem să găsim o soluție pentru a-l aduce înapoi pe soțul tău. Michael are dreptate, trebuie să vedem cu cine ne punem. Dacă ai un computer, o să-l verific pe acest Julian Zivera. De ce nu mergi să faci o cafea?
    Busch realiză că o făcuse lată chiar înainte de a închide gura.
    - Cafea? CAFEA? La dracu, sunt avocat, nu secretată, clar? Nu fac cafea, fir-ar să fie!
    Busch se luă cu mâinile de cap.
    - Greșeala mea....
    Susan se îndreptă spre ieșire, dar se întoarse. Îi privi pe cei doi, inspiră adânc pentru a se calma, apoi își îndreptă atenția spre Busch.
    - Computerul se află în bibliotecă, în capătul holului, spuse ea pe un ton calm, după care își îndreptă privirile către Michael: Iar Stephen nu e soțul meu.

                                             Capitolul 12

                       Kremlinul. Michael auzise de acest loc, citise despre el, dar, ca pentru majoritatea celor din vest, Kremlinul însemna și pentru el cetatea unei foste mari puteri, a celeilalte superiputeri a lumii.
    Kremlinul era, de fapt, un oraș în oraș, o fortăreață colectivă aflată în interiorul impunătoarelor ziduri, vechi de peste 500 de ani. Amalgamul de biserici, fabrici, muzee și palate definește bastionul mândriei rusești a ultimului veac.
   Michael stătea singur în salon, cu caseta de metal în fața sa, așezată pe măsuța de cafea. Privea încuietoarea. Nu era nici urmă de cheie.
    Unele cuvinte îl urmăreau pe Michael de când Julian plecase; nu era vorba de Kelley sau despre Julian; totul avea legătură cu Genevieve. Julian îi spusese:
    - Era capabilă de mult mai multe lucruri decât crezi tu.
    Michael nu știa dacă aceleea erau doar cuvintele unui fiu înveninat sau dacă purtau în ele o sămânță de adevăr.
    Rugămintea ei stăruitoare ca Michael să fure tabloul din Geneva, moartea ei misterioasă care se dovedise o înscenare erau în total dezacord cu persoana ei, cu femeia bună și simplă pe care o știa. Iar acum, această cutie....
    Într-un fel sau altul, Genevieve îl găsise pe tatăl lui Michael, îi dăduse acest obiect și nu era nicio îndoială că acesta trebuia să i-l dea lui Michael în momentul când ea avea să dispară.
    Julian avea dreptate, Genevieve era capabilă de lucruri la care el nu s-ar fi gândit vreodată. Femeia asta era într-adevăr o enigmă.
    Într-un fel, Michael simțea că Julian știa că mama lui era încă în viață, că se afla acolo pe undeva; își dădu seama că Julian era motivul pentru care Simon o proteja pe Genevieve.
    Michael sosise la Boston pentru a da de părinții săi; acum era șantajat, hărțuit să îndeplinească o sarcină într-o țară străină, într-o clădire bine securizată asemenea Casei Albe.
    Kremlinul nu era doar centrul istoric și politic al guvernului rus, era depozitarul uriașei sale istorii. O istorie notorie pe care mulți și-ar fi dorit-o ștearsă din memoria timpului.
    Pe măsură de derula în minte întâmplările din ultima oră, Michael avea senzația tot mai acută că Stephen Kelley e deja mort și că mâinile sale sunt mânjite de sângele lui. Se întreba totodată dacă Stephen merita să fie salvat.
    Dacă Michael s-ar fi hotărât să încerce, dacă ar fi ajuns la concluzia că merită, nu ar fi putut nici în ruptul capului să-și înceapă misiunea într-un loc atât de securizat. Fără harta pe care Genevieve îl pusese s-o distrugă, nu numai că nu avea niciun fel de indicii despre locul furtului, dar nu știa nici măcar ce anume să caute.
    Michael mai înfruntase și înainte greutăți copleșitoare și reușise să se descurce, chiar dacă părea că nu are nicio șansă. Dar problemele pe care le avea acum păreau de netrecut. Erau peste puterile sale.
    Pentru un moment, se gândi să adune toate informațiile pe care le putea obține și să meargă cu ele la poliție, cu riscul de a fi arestat și băgat din nou la închisoare.
    În cele din urmă, reuși să se adune, îndreptându-și atenția către seiful din fața sa, și sperând să găsească acolo o soluție la problemele sale. Ascunse biletul de la Genevieve în buzunar, apoi se uită la încuietoarea complicată. Scoase o trusă maro din buzunar, o deschise și puse pe masă tot felul de unelte sofisticate.

                Lemnul masiv al biroului se potrivea cu corpurile bibliotecii și cu tavanul casetat.
    Busch nu mai văzuse niciodată o pies de mobilier atât de fin lucrată, înconjurată de trofee ale bogăției: carpete persane în culori închise, scaune din piele cu spătar înalt, jilțuri ale marilor latifundiari. Pe măsură însă ce se holba la ecranul computerului, nu mai avu răgaz să admire interiorul fastuos al bibliotecii.
    Julian Zivera nu era un simplu om, era o întreagă industrie. Avea abilități pentru orice, de la afaceri la medicină, însă cel mai mult îl pasiona religia și tot ce avea legătură cu acest domeniu.
    Zivera era liderul sectei Adevărul Domnului, o combinație de credință și știință, ai cărei adepți fideli depășiseră o jumătate de milion, în doar 25 de ani. Fondatorul acesteia, un francez pe nume Trepaunt, îi încredințase secta ginerelui său, Julian, înainte de a muri.
    Această sectă își avea sediul într-o mănăstire de pe țărmul coastei corsicane. Complexul întins pe aproape 10 mii de hectare era dotat cu diverse facilități pentru cercetare, birouri, laboratoare medicale, toate aflate sub controlul său.
    Adevărul Domnului credea într-un singur Dumnezeu. Multe dintre învățăturile morale din Biblie erau respectate, însă interpretau Cartea Cărților ca pe o hiperbolă, ca pe o colecție de pilde. Se axa mai degrabă pe știință ca să motiveze creația omului și a universului, dar asta nu însemna că nu credeau că Dumnezeu este Creatorul universului. Erau doar de părere că lumea nu fusese creată în 6 zile, că omul era făcut din ceva mai mult decât lut, că femeia se trăgea din ceva mai mult decât coasta unui bărbat.
    Biserica devenise puternică. Membrii ei, spre deosibera de adepții altor religii, nu erau revendicați din orice pătură socială - din această sectă făceau parte numai bogătașii, oamenii cu influență, cei educați și cei de succes.
    Rezultatul era că situația finaciară a sectei era cu mult mai bună decât a multor țări. Fondatorii își sporeau veniturile an de an doar din taxa minimă de înscriere, care era de 10 mii de dolari. Iar congregația nu primea doar alinare spirituală și luminarea sufletului în schimbul donațiilor ei, ci contribuia activ și la descoperirile medicale pe care le conducea Zivera și la afacerile sale bine drămuite.
    Dacă erai unul dintre credincioși, erau automat unul dintre beneficiarii profitului. Era un model de armonie între muncă, familie, credință și știință.
    Asta fusese și ceea ce îl șocase pe Busch. În țările din lumea a treia, nu mai existau secte autentice, nu mai găseai misionari să îi aducă pe calea cea dreaptă pe ceilalți.
    Aceasta era o religie a elitei, a celor aleși, a celor educați, a celor bogați; până la urmă, era pentru cei care realizaseră că nu sunt compatibili cu religia lor originară. Era un club exclusivist pentru cei care respingeau tradiția în favoarea unei noi viziuni care să corespundă cu nevoile lor.
     Busch continuă să citească, căutând piste care nu erau de găsit. Verifică toate informațiile despre Julian Zivera, chiar și cele din reviste: programul lui, imprudențele, greșelile, toate mușamalizate de o firmă de PR.
    Toată lumea credea că Julian Zivera era un sfânt capabil să meargă pe apă; Busch știa însă adevărul, iar Michael văzuse cu ochii lui ce fel de om era.
    Niciuna dintre aceste surse nu reușea să scoată la iveală răspunsul la întrebarea pe care și-o punea Buch. De ce un bărbat cu o avere imensă, cu o putere extraordinară, un om cu o astfel de influență religioasă ar răpi un avocat din Boston și ar cere la schimb o simplă cutie?

                     Susan se afla într-un dressing încăpător, mai mare decât majoritatea dormitoarelor normale. Pe corpul de mibilier din mijloc al dressingului se aflau 2 fotografii: una înfățișând un bărbat atrăgător de vreo 25 de ani și cealaltă, o femeie cam la 40 de ani. Ușa camerei secrete - ascunsă în spatele oglinzii uriașe - de unde scosese cutia de metal, era încă deschisă.
    Susan făcuse tot ce putuse ca să evite atât cele 2 fotografii, cât și camera ascunsă; simțea că se amestecă în cele mai adânci secrete ale lui Stephen, în sanctuarul intimității sale, unde numai el trebuia să aibă acces.
    Stephen îi spusese codul pentru a deschide ușa secretă, pentru ca ea să-i dea lui Michael caseta. Îi zisese să i-o dea imediat, fără alte detalii.
    Acum, singură cu gândurile ei, renunță la aerul ei dur și se așeză pe podeaua dressingului. Curând, lacrimile începură să-i șiroiască pe obraz: erau lacrimi de frustrare, de frică, lacrimi vărsate pentru toate pierderile pe care părea să le fi avut de-a lungul întregii sale vieți.
    Totul ieșise de sub control cu 1 an în urmă; chiar în momentul în care avea impresia că lucrurile începeau să se liniștească, lumea ei se prăbușise încă o dată. Ea și Stephen suferiseră o pierdere pentru care nu erau pregătiți și încercau, până în momentul de față, să învețe să ia lucrurile așa cum sunt. Ceea ce îi unise și mai mult erau dramele prin care trecuseră. Nu se aveau decât unul pe celălalt.
    Acum, doată cu răpirea lui Stephen, nu mai avea pe nimeni. Singura persoană care era capabilă să-i fie alături dispăruse și nu avea la cine altcineva să apeleze.
    El fusese întotdeauna alături de ea: îi asigurase primul loc de muncă la biroul de avocați, o instruise pentru o carieră la firma lui de avocatură. Susan îi datora totul.
    După 5 minute se liniști. Își limpezi mintea, își alese un cuvânt pe care să se concentreze și, folosind o tehnică yoga, își regăsi pacea interioară; era o stare înșelătoare, însă o ajută să se calmeze. Se ridică și păși prin ușa ascunsă.
    În camera în care intră, lumina era încă aprinsă; era un refugiu sigur în eventualitatea unei crize sau a unui asalt. Acum însă își pierduse utilitatea care îi fusese destinată.
    Intră; era ora 10 fără 8 minute. Ecranele sistemului de securitate ocupau un perete întreg, urmărind ce se întâmplă în fiecare încăpere din casă.
    Îl văzu pe Michael St. Pierre în living, deschizând încuietoarea casetei negre; bărbatul care se prezentase drept Paul Busch stătea în bibliotecă, absorbit de ecranul computerului. În restul casei era o liniște profundă.
    Când privi peretele din fața ei, simți că inima îi stă în loc, la fel cum se întâmplase cu 5 minute mai devreme, când intrase în acest sanctuar. Peste tot erau fotografii.
    Le privi pe fiecare în parte - erau mai mult de 40 - și majoritatea aveau colțurile îndoite și erau decolorate de timp, aproape șterse. Erau fixate cu piuneze și meticulos aranjate. Deși nu îl înfățișau pe Stephen, spuneau mai multe despre el decât despre persoanele fotografiate; revelau mult mai multe lucruri decât auzise Susan vreodată despre el.
    Dulapul din care scosese caseta rămăsese deschis. În timp ce se îndreptă spre el pentru a-l închide, observă un dosar roșu, gros, înțesat cu hârtii. Pe copertă era scris simplu: Michael St. Pierre. Îl ridică și-l deschise.
    Începu să citească, iar inima îi bătea cu putere; nu erau lucrurile la care se aștepta. Dosarul conținea hârtii care reflectau anii de școală ai lui Michael. Erau decupaje din ziare cu meciurile de fotbal câștigate datorită lui Michael, copii după carnetele lui de note din liceu și din colegiu. Mai erau fotografii, unele din anuare, unele făcute de la distanță, pe furiș. Încă cel mai tare o șocă și o îndureră ultima parte a dosarului.
    Susan închise repede dosarul.
    Când îl puse la loc în dulap, observă încă 2 dosare asemănătoare celui pe care tocmai îl răsfoise. Închise dulapul și stinse monitoarele.

                                           Capitolul 13

                   Impresionantul Boeing Business cu reacție ateriză pe aeroportul Logan din Boston, de unde avea să decoleze câteva ceasuri mai târziu. Era aproape ora prânzului când avionul priva zbura deja deasupra Atlanticului, pe un cer senin.
    Stephen Kelley se afla într-o cabină privată din capătul aeronavei.
    După ce fusese răpit cu brutalitate din propria casă, Stephen zăcuse cu o cagulă pe cap, imobilizat, pe podeaua unei mașini. Îi lipiseră un telefon mobil de urechea dreaptă, acoperită, iar un ins cu acccent italian îi vorbise cu glas scăzut, spunându-i că nu va păți nimic dacă va fi în stare să-l convingă pe Michael St. Pierre că este tatăl său adevărat.
    Fusese apoi condus direct într-un hangar privat din Logan, împins pe scări și aruncat în camera unde se afla acum. Îl lăsaseră legat și cu cagula neagră pe cap în timp ce îi scoseseră din buzunare telefonul mobil, cărțile de credit, carnetul de conducere și banii.
    Când i se trăsese cagula de pe cap, văzuse 3 bărbați robuști înconjurându-l și indicându-i din ochi să rămână așezat și să nu încerce să facă vreo prostie. Deși avea 58 de ani, Kelley era un om în putere.
    Încă din tinerețe urmase un regim de viață strict, cu joggind, box și antrenamente fizice susținute și, chiar dacă ar fi avut 38 de ani și nu 58, era conștient că nu avea nicio șansă în fața vreunuia dintre mardeiașii cizelați din fața lui. Aceștia erau masivi, înalți și nu făceau prea multe mișcări, iar Stephen știa că acest lucru dovedea că erau oricând pregătiți să ucidă.
    După ce îl dezlegaseră, șeful lor, un individ cu păr negru scurt și cu perciuni, începuse să se plimbe prin cabina înțesată cu mobilă. Îi arătă baia, barul plin, ochelarii de cristal Tiffany păstrați într-un toc de piele și un soi de cămară ticsită cu mâncare, ziare și reviste.
    - Unde mergem? întrebă Kelley.
    Bărbatul se apucase să strângă lucrurile lui Kelley, făcându-se că nu aude.
    - Cine ești? întrebă el din nou.
    Cei 3 bărbați nu-l băgară în seamă, apoi părăsiră camera. Zgomotul puternic al încuietoarei răsună în toată încăperea, lăsându-l singur cu vibrațiile insuportabile ale motorului de avion.
    - Ce dracului se întâmplă?!

                                             Capitolul 14

                   Julian păși pe terenul de joacă acoperit cu zăpadă, urmat la câțiva pași de un băiețel de 9 ani, care îl provoca, râzând de întălțimea lui și de faptul că făcea pe domnul Știe-Tot.
    Ceea ce părea inițial o joacă de copii se transformase în ceva cu totul diferit; Julian scăpase de-a dreptul de sub control inocentul joc de-a prinselea. Se forța din răsputeri, dar nu mai putea respira; plămânii lui erau obosiți. Marco îl prinse în cele din urmă și îl trânti în zăpadă.
    Toți copiii din parc veniră într-un suflet, încercuindu-i pe băiatul blond și pe inamicul lui brunet. Julian nu putea auzi decât țipetele:
    - Luptă, luptă, luptă!
    dar rămase nemișcat, cu frica în vene, neștiind ce să facă.
    În jurul său se adunaseră copii care râdeau cu gura până la urechi; nimeni nu empatiza cu el, nimeni nu-i sărea în ajutor.
    Marco tăbărî pe el și începu să-i bage zăpadă sub cămașă, plesnindu-l peste față. Julian încercă să se apere, dar rămase complet neajutorat în fața adversarului său, iar o voce de profesor îi șoptea:
    - Nu ridica niciodată pumnul împotriva aproapelui tău... Întoarce și obrazul celălalt....
    Ochii lui o fixară apoi pe Arabella, fata cea nouă. Abia ajunsese de 2 zile și devenise noua lui soră. Ea stătea pur și simplu acolo și îl privea în timp ce plimba o pisicuță albă. Avea 10 ani, era mai mare și mai puternică decât toți ceilalți, dar nu scosese o vorbă, în timp ce Marco îl pălmuia fără să se oprească.
    Apoi se întâmplă.
    Marco nu o făcuse intenționat și nu înțelesese consecințele acțiunii lui - dar nu lovise atât de tare. Pe fața lui Julian se citea confuzia - nu înțelegea de ce, dintr-odată, nu mai putea respira. Era ca și cum ar fi fost sub apă, cu răsuflarea tăiată, tânjind după o gură de aer. Toată lumea văzu cum se înroșise la față.
    Mulțimea de copii amuțise în timp ce el își puse mâna la gât, vrând să îndepărteze acel ceva invizibil care-l împiedica să respire. Apoi se auziră țipete, copiii intrară în panică, iar Marco sări de pe el și fugi.
    Tânărul Julian înțelese de ce. Îl priveau cu toții pe micuț stingându-se... și acel băiețel era chiar el.
    În timp ce copiii se împrăștiau, numai Arabella se holbă tăcută la el, legănându-se și mângâindu-și pisica. Stătea pur și simplu acolo, fără să ridice un deget ca să-l ajute. Iar el nu se gândea decât că nu voia să moară.
    Întunericul îi împăienjenise ochii, lumea se destrăma, plămânii îi ardeau în timp ce încerca să respire cu orice preț. Își repeta fără oprire:
    - Nu vreau să mor, nu vreau să mor....

            Julian zăcea în pat - un băiețel de 8 ani chircit în căldura păturilor. Era într-o continuă cursă cu mintea lui de copil care delira. Privi tabloul de pe perete. Îngerul pictat părea să-l privească fix.
    Aripile lui enorme și albe ocupau aproape toată pânza; pictura îl înfățișa luându-și zborul dintr-un copac aurit spre un cer înnorat. În mână avea o cutie de culoarea aurului, ce strălucea ca un soare.
    Nu știa ce se întâmplase, însă reușise să scape. Se trezise pe terenul de joacă - mama sa și încă cineva se aflau acolo, mânuind tot felul de ace și stetoscoape. Le văzuse cum zâmbeau eliberate.
    Trecuse cu bine de criza de astm, însă îl duseseră la spital pentru un control. Nu pățise nimic. Îi recomandaseră un inhalator și îl lăsaseră să plece acasă, cu mama sa.
    Genevieve intră în cameră și închise ușa. Zâmbi călduros și se așeză lângă el pe marginea patului.
    - Ce mai face băiatul meu?
    - Mă simt bine.
    - Doar bine?
    Trase mai bine pătura peste el, acoperindu-l și mai mult. Julian dădu din cap.
    Genevieve își aranjă părul negru după ureche și se întinse lângă el.
    - Câteodată copiii sunt foarte răi, iar felul în care ne comportăm cu ei ne face să ne maturizăm. Faptul că nu ai ripostat mă face să fiu foarte mândră de tine, Julian. Marco e foarte îngrijorat. Nu și-a dat seama, nu voia să te lovească atât de rău.
    Julian nu spuse nimic; asculta pur și simplu cuvintele mamei sale.
    - O să-i fie dor cu siguranță de televizor și desert în următoarea lună.
    Genevieve surâse, iar el îi întoarse un zâmbet slab, de convalescent.
    Julian se simțea mai bine acum că aflase că Marco primise o pedeapsă de care lui îi era groază.
    - Ai văzut pisica Arabellei, fata cea nouă? întrebă Genevieve.
    Julian o privi pe mama sa în ochi.
    - Nu.
    - A dispărut. Mi-ar plăcea să vii cu mine să o căutăm mâine-dimineață. În afară de hainele de pe ea, pisica e tot ce are.
    - E rea, mamă. Nici n-a încercat să mă ajute astăzi.
    - E doar speriată, dragul meu, nu are decât 10 ani și e singură-singurică pe lume. E de datoria noastră să o facem să se simtă iubită.
    - Mamă - vocea lui Julian era joasă, ezitantă - de ce am tot mai mulți frați și surori?
    Genevieve se uită în ochii lui.
    - Julian, pe această lume, unii copii nu sunt la fel de norocoși ca tine. Unii nu au mamă și tată.
    Julian își întoarse privirea către mama sa.
    - E foarte important să iubești și să fii iubit. Știu că-ți este greu să vezi mereu alte fețe, dar nu trebuie să uiți că tu ești băiatul meu special.
    Genevieve își frecă nasul de urechea băiatului.
    - Cine mai are propria cameră?
    Julian îi zâmbi.
    - Nimeni.
    - Cu cine stau eu cel mai mult?
    - Cu mine.
    - Cine e singurul meu băiat?
    Julian zâmbi ușor rușinat.
    - Bine, mă bucur c-ai înțeles.
    Îl mângâie pe cap, ciufulindu-i părul blond.
    - Hai să-ți spun un secret: mâine o să fie ziua noastră. O să fim doar noi doi și o să facem ce vrei tu.
    Dar băiatul nu mai asculta. Ea observă că se uita la tabloul de pe perete.
    - Mami?
    - Da, dragule?
    - Ce e în cutie?
    Genevieve privi pictura cu îngerul de pe perete. Pentru un moment, fața i se lumină în bătaia flăcărilor din șemineu și căzu pe gânduri. În cele din urmă, se întoarse spre Julian și îi zâmbi delicat. Se aplecă și îl sărută pe frunte, apoi îi șopti:
    - Speranță.
    Geenevieve se îndreptă spre ușă, dar se mai întoarse o dată spre Julian.
    - Somn ușor! Te iubesc!
    Închise apoi ușa în urma ei.
    Odată ce auzi ușa închizându-se, Julian numără până la 20, dădu pătura la o parte și sări din pat. Merse de-a bușilea, întinse mâna sub pat și scoase de acolo o cutie mică de carton. Desfăcu capacul și privi o pisică albă mică, dormind încolăcită ca o minge.
    Julian se gândea că fata cea nouă nu încercase deloc să-l ajute, că fusese atât de rea cu el, ca aproape toți ceilalți copii, de altfel. Îl porecleau Slăbănogul sau Ciudatul și îl tratau toți de parcă ar fi fost un străin în propria casă. În ciuda faptului că ei erau cei orfani. Asta îl deranja cel mai mult, îl enerva atât de tare, încât nu se putea controla: tremura, iar lacrimile îi șiroiau pe obraji. Îi ura pe ceilalți copii mai mult decât orice pe lume.
    Julian privi pisica și o mângâie, trecându-și degetele prin blana ei moale și albă. Zâmbi, închise cutia și se îndreptă spre șemineu. Dădu la o parte grătarul și, fără să ezite vreun moment, aruncă în foc cutie.
    Curând, cutia începu să vibreze și să se clatine pe buștenii care ardeau, mișcându-se încoace și încolo în timp ce mirosul acru de carne arsă începea să umple camera. Nimic din ce auzise până atunci nu se compara cu mieunatul pisicii.
    În cele din urmă, cutia se înnegri toată și scoase scântei, iar pâlpâitul flăcărilor se oglindea în ochii albaștri ai băiatului de 8 ani.
    După ce se făcu liniște și cutia dispăru printre lemnele care ardeau, Julian traversă camera și se urcă înapoi în pat. Se mai uită o dată la tabloul de pe perete, lumina de flăcări, și zâmbi. Adormi într-o clipită.

             Julian se ridică din scaunul său în capul oaselor, visele despre copilăria sa dispărură, dar inima îi bătea puternic.
    Privi oceanul și, după câteva momente, mintea i se limpezi când auzi țipetele lui Stephen Kelley; zgomotele veneau din spatele avionului.
    Zâmbi.

                                                 Capitolul 15

                  Michael stătea rezemat pe canapea; salonul părea că se prăbușește cu el.
    Se chinuia de un sfert de oră să spargă încuietoarea casetei, timp pe care în general nu și-l permitea pentru că risca să fie surprins de cineva.
    Imediat ce al 12 arc cedă, Michael deschise ușor capacul cutiei și privi înăuntru cu interes.
    Se uitase deja prin hârtiile din mapa de piele pe care i-o lăsase Zivera. O grămadă de documente despre Kremlin, despre istoria, arhitectura și misterele sale.
    Michael studie prima parte a documentelor, încercând să rețină evenimentele:

                Odată cu prăbușirea Imperiului Bizantin, ultimul împărat, Constantin al XI-lea, i-a trimis nepoatei sale, Sofia Paleolog, biblioteca și artefactele regatului ca dar de nuntă; ea urma să se căsătorească cu Prințul Moscovei, Ivan al III-lea.
    Cu toate că era un gest minunat, un cadou de nuntă cu totul special, acesta fusese de fapt, în ciuda tuturor aparențelor, un act de extremă viclenie - trimisese una dintre cele mai mari comori din istorie cât mai departe de centrul civilizației.
    La acea vreme, Rusia era cel mai îndepărtat punct la civilizației europene, deci locul ideal pentru a ascunde o colecție pentru care se luptau puterile statului și părinții spirituali ai mai multo secte religioase.
    Ajungând în Rusia, Sofia a găsit aici un oraș măcinat de înșelăciune, furtișaguri și incendii. Dorind să protejeze marea ei comoară, a aranjat să se lanseze într-o aventură arhitecturală fără precedent.
    L-a chemat la curtea sa pe cunoscutul arhitect Aristotel Fioravanti, primul dintre cei care au introdus influențe arhitecturale italiene și bizantine în Rusia.
    În subterana Kremlinului, Fioravanti a proiectat și a construit o lume ramificată, pentru ca prințesa Rusiei să-și depoziteze grandioasa bibliotecă. Schița includea tuneluri, seifuri și camere elegante săpate în piatră albă.
    După ce această capodoperă a fost finalizată, Fioravanti a cerut să se întoarcă în țara lui natală, Italia, unde a fost aruncat în închisoare pentru a nu putea  vorbi cu nimeni despre lumea subterană pe care o crease.
    Construcția tunelurilor, a seifurilor și a pasajelor secrete a fost preluată de strănepotul prințesei, primul țar al Rusiei. El a adus arhitecți renumiți, însă intențiile sale erau cu totul altele.
    Camerele de tortură, celulele de închisoare și tunelurile secrete erau preferatele lui Ivan al IV-lea sau, cum a rămas cunoscut în istorie, Ivan cel Groaznic. Viziunea lui era cu mult mai pragmatică și a mers atât de departe încât a ordonat confecționarea unui seif mult mai greu de deschis pentru a păstra și ascunde mai bine moștenirea familiei.
    Când a simțit că se apropie de moarte, s-a asigurat că toți cei care știau de existența lumii subterane vor fi uciși. Decretase ca Liberia, cu tot ce conținea ea, să fie ștearsă pentru totdeauna din memoria tuturor, din istorie.

                   Michael avea o presimțirea rea când se gândea la această lume plină de mituri a Rusiei subterane, și asta nu din cauza faptului că tocmai aflase de această bibliotecă și de ce anume ascundea ea - inclusiv faimoasa cutie - ci pentru că nu avea nici cea mai vagă idee cum ar fi putut ajunge acolo.
    În cele din urmă, își concentră atenția asupra cutiei negre pe care tocmai o deschisese. Dădu capacul la o parte și decoperi o pânză. O scoase și o desfășură; avea lățimea de 1 metru și lungimea de 1,5 metri și părea o copie a picturii pe care o furase din Geneva; aveaa aceeași mărime și era pictată pe o pânză foarte groasă.
    O ridică; era într-adevăr o operă de artă, înfățișând un înger senin ce se înălța dintr-un copac aurit spre cer; aripile sale enorme erau desfăcute, iar în mână avea o cutie tot de culoarea aurului, care trimitea raze.
    Michael avu un moment de deja-vu; scoase cuțitul și înfipse lama pe marginea pânzei, iar oțelul ascuțit alunecă ușor. Tăie pânza pe margine și separă hârtia de pictură, apoi privi cu atenție harta.
    Era complexă, o copie foarte bună a celei pe care o distrusese la Geneva.
    În josul hărții, lângă linia care marca un râu subteran, erau indicate 3 seifuri, ca niște camere enorme; deasupra fiecăreia atârna câte un portret al morții. Michael nici nu avea nevoie să știe să citească în rusă sau în latină. Înțelegea perfect despre ce era vorba și unde ar ajunge dacă ar porni în căutarea cutiei care i-ar fi răscumpărat tatăl.
    Pentru Stehpen Kelley, această cutie însemna pur și simplu viață sau moarte.

                  - Și ce-ai de gând să faci? întrebă Busch, fluturând biletul de la Geneva în fața lui Michael.
    Acesta nu se mișcase de pe canapea de cât citise documentele despre Kremlin și studiase harta de la Geneva. Răsfoise dosarele, uimit de conținutul lor detaliat, și încerca să înțeleagă ce avea de făcut.
    - M-ai auzit? întrebă Busch din nou.
    - Ai citit biletul, ce părere ai?
    - Nu știu, totul pare o coincidență atât de confortabilă, spuse Busch sceptic. Nu te supăra, dar e o nebunie... Cât despre Kremlin, n-ai cum să reușești acolo.
    - Știu și eu.... Nu trebuie s-o lăsăm pe Susan să vadă harta.
    Busch o împături, strânse pictura, apoi le puse înapoi în casetă.
    - E tatăl tău, Michael. Ce-ai de gând să faci?
    - Tatăl meu e mort, spuse Michael, la fel și mama. O curge sângele lui Kelley prin venele mele, dar nu el m-a crescut. În ziua în care m-a părăsit a renunțat la dreptul de a mă considera fiul lui.
    - Nu e chiar așa. Adu-ți aminte, ai venit să-l cauți. Mi se pare că sentimentul de vinovăție vorbește în locul tău, ca și cum ai încerca să construiești un zid în jurul inimii pentru a scăpa de responsabilitate.
    Busch își îndulci un pic vocea și se întoarse către Michael:
    - Credeam că vrei să-l găsești.
    - Asta am crezut și eu, dar poate....
    Michael simți scrisoarea lui Mary în buzunar.
    - Poate nici n-am vrut s-o fac cu adevărat. Și nu cred că voia nici el să-l găsesc.
    - Stephen e un om bun.
    Michael se întoarse și o văzu pe Susan intrând în cameră.
    - Nu merită asta, spuse ea. Dacă l-ai cunoaște....
    - Nu-l cunosc și nici nu știu dacă el ar fi vrut să mă cunoască. Părea să știe cine sunt, dar nu m-a căutat niciodată, spuse Michael clătinând ușor din cap. Nu cred că ar fi nedrept dacă aș spune că unicul său interes este să-l salvez.
    Susan se uită pentru câteva secunde la Michael, apoi se îndreptă spre el, încercând să-și controleze furia.
    - Vino cu mine.
    Michael îl privi mai întâi pe Busch, apoi pe Susan. Se ridică și o urmă: ieșiră din bibliotecă, o luară pe hol, apoi urcară scările.
    - E un om bun, Michael.
    - Ascultă, sunt sigur că așa e, dar 31 de ani este un timp destul de îndelungat în care și-a ignorat propriul fiu. Unde mergem?
    Susan îl duse în dormitorul elegant, construit din lemn închis la culoare, și îi atrase atenția asupra unui dulap uriaș, dublu.
    - Dacă nu te pot convinge - împinse din nou oglinda și deschise ușa camerei ascunse - poate te convinge el.
    Susan pătrunse în cameră, deschise cele 2 sertare ale consolei de pe petere, se întoarse și ieși, lăsându-l pe Michael singur în întuneric.
    El aprinse lumina și intră.
    Michael nu băgă nimic în seamă în afară de pereți. Se uită la felul anost în care fuseseră aranjate fotografiile, pierzându-se în expoziția din fața sa. Privi fotografiile; toate surprindeau o singură persoană, aceeași de fiecare dată.
    Erau doar fotografii cu el: un colaj de când era mic până la liceu, un jurnal în fotografii. Trecu ceva timp până când atenția lui Michael se îndreptă spre dulapurile imense, care dădeau pe-afară. Erau înalte și adânci.
    Se uită înăuntru și fu extrem de surprins, căci tot ce se afla în cameră, inclusiv în acele dulapuri, era cumva legat de el, de viața lui.
    Erau articole de ziar din liceu, fotografii din timpul meciurilor pe care le jucase, fotografii de grup, anuare. O cronologie completă a tinereții sale.
    La început, Michael se simți violat, subiectul unei operații clandestine; era o fire secretoasă, care își crea un mecanism de apărare împotriva oricui ar fi vrut să știe mai multe despre el. Încercă să-și calmeze nervii, apoi scoase o parte din hârtii și fotografii din dulap și se așeză pe jos.
    Începu să citească și să răsfoiască, citi absolut tot și privi fiecare fotografie ca și cum ar fi fost ceva nou pentru el. Își dădu curând seama că viața în imagini din fața sa era privită din perspectiva unui om căruia îi păsa de el, dar care nu putuse să se apropie mai mult. Era un tată care-și admira copilul de la distanță, care veghea de la depărtare pentru binele fiului său.
    Michael se simțea îndurerat pentru omul care îl urmărise de departe, căruia îi fusese interzis dreptul de a se bucura de propriul fiu, sânge din sângele lui.
    Michael studie cu atenție fiecare foaie de hârtie, fiecare fotografie, fiecare bilețel. Tatăl său avea un dosar mai detaliat despre el decât avea el însuși.
    În cele din urmă, Michael strânse totul și așeză dosarele înapoi în dulapul de unde le scosese. Mai aruncă o ultimă privire în cameră. Era organizată până la ultimul detaliu, asemenea înfățișării studiate a lui Stephen.
    Armele în suportul portarme, muniția separat într-o cutie. Trabucurile erau aranjate în funcție de marcă și ordonate în funcție de dată; o listă bătută la mașina de scris cu numere de telefon pentru apeluri în caz de urgență, așezată chiar lângă telefon. Michael constată cu surprindere că omul era dur, meticulos.
    Se tot uita, dar lipsea o fotografie anume. Singura pe care dorea s-o vadă, de fapt.
    Nu exista nicio poză cu mama sa.
    - O, Doamne! se auzi dintr-odată.
    Michael se întoarse și-l văzu pe Busch stând în ușă, privind fotografiile de pe perete, istoricul prietenului său în imagini.
    Busch îl privi, fără să poate scoate o vorbă. Mai văzuse asemenea expoziții și cu alte ocazii - în casele criminalilor obsedați de victimele lor. Dar acum era altceva. Pentru Busch, totul era limpede ca lacrima.
    Se afla în fața unui perete al regretelor, un perete al unui posibil viitor care fusese ratat. O fereastră către inima lui Stephen Kelley.
    - Nu cred că te-a părăsit nicio secundă, spuse Busch încet.
    Michael îl privi fără să scoată un cuvânt. Stinse lumina, ieși din camera securizată și intră în dormitorul încăpător al lui Kelley.
    - Mergem în Rusia, nu? întrebă Busch șovăielnic.

                       Michael și Busch ieșiră din dormitor și se îndreptară spre scări.
    - Nu vreau să par veșnicul pesimist, Michael, dar nu te supăra, asta te depășește cu mult. E vorba despre Kremlin, pentru numele lui Dumnezeu, nu despre un muzeu oarecare. E centrul lumii rusești. E Casa Albă, Capitoliul și Muzeul Smithsonian, toate îngrădite într-o fortăreață rusească. O să ai nevoie de bani, cunoștințe, noroc, iar ție îți lipsesc cu desăvârșire toate 3.
    - Întotdeauna mi-ai adus o rază de speranță când aveam nevoie.
    Michael zâmbi ironic prietenului său.
    - Mda, în fine... Nu-mi place să spun asta, dar de unde știi că nu-l vor ucide între timp pe așa-numitul Stephen?
    Michael intră din nou în biblitoecă, fără să știe ce să spună. Răspundea de soarta lui Stephen Kelley, simțea că viața lui este în mâinile sale.
    - Atâta timp cât îmi exprim intenția de a le face pe plac și, atâta timp cât nu au cutia, îl vor ține în viață.
    - Și ce se va întâmpla când o vor primi?
    Michael se gândi o clipă.
    - Nu știu încă, toate la timpul lor.
    - Vin cu tine.
    Susan stătea în ușă, privindu-i ciudat pe cei doi.
    Michael o respinse cu o privire și cu o mișcare din cap înainte de a i se adresa din nou lui Busch:
    - Trebuie să găsesc drumul până acolo și....
    - Nu cred că m-ai auzit, îl întrerupse Susan.
    - Ba te-am auzit, spuse Michael fără să o privească.
    Continuă să vorbească cu Busch.
    - Mi-au rămas mai puțin de 16 ore....
    Susan îl urmărea prin cameră, oprindu-se mereu exact în fața lui Michael.
    - Ori merg cu tine, ori chem poliția.
    - Poliția e deja aici.
    Michael arătă spre Busch.
    - Mai scutește-mă de minciuni! sări Susan.
    - Minciuni? întrebă Michael cu un zâmbet confuz. Și ce-o să le spui?
    - Că la 5 minute după ce un fost pușcăriaș a călcat în casa noastră, Stephen a fost răpit.
    Privirea ei acuzatoare se îndrepta asupra lui Michael.
    - Îi voi lăsa pe ei să rezolve misterul.
    - Credeam că ești o femeie cu picioarele pe pământ, răspunse Michael. Asta l-ar costa viața.
    - Ce te face să crezi că poți îndeplini sarcina asta?
    Întrebarea lui Susan suna mai rău decât o acuzație.
    - Pentru început, gândește-te că indivizii care l-au răpit pe Kelley sunt de părere că pot s-o scot la capăt. Nu mi-ar fi cerut asta dacă nu ar fi avut încredere în abilitățile mele.
    - Abilități?
    Susan apucă un decupaj dintr-un ziar mai vechi și i-l trânti în față. Era un articol despre arestul lui Michael cu câțiva ani în urmă.
    - Ești un hoț, un pungaș de rând.
    Susan începuse să-și piardă controlul în timp ce îl mustra pe Michael în fel și chip.
    - E numai vina ta, numai vina ta, nu are nicidecum legătură cu Stephen! Nici nu putea fi pe mâini mai rele.
    - Poate ar trebui să te calmezi, spuse Michael, în timp ce privirile îi alunecau între ziar și Susan. Sunt foarte multe lucruri pe care nu le știi...
    - Știu destule, Michael! zbieră Susan, abia controlându-și furia. Ești un egoist și jumătate, nu ai scrupule! Înțeleg acum de ce Stephen te-a părăsit.
    Michael strânse din ochi.
    - Scrupule? Uite ce, o femeie care se culcă cu șeful ei.....
    Susan îi dădu o palmă peste față, fără nicio ezitare. Michael nu se clinti, deși îl plesnise cât putuse ea de tare. La început fu șocat, apoi se înfurie. Își ridică palma pentru a-l mai plesni o dată, dar de această dată Michael o opri, prinzându-i mâna la timp.
    Apoi îi spuse printre dinți:
    - Ascultă, îmi pare rău pentru logodnicul tău.....
    - Nu e logodnicul meu.
    Susan își smuci brusc mâna din mâna lui Michael și traversă biblioteca. Inspiră adânc, se rezemă de birou și începu să privească fotografia de pe birou, care înfățișa un tânăr îmbrăcat în costum pozând lângă Stephen Kelley.
    - Știi cum e să pierzi pe cineva? întrebă Susan, continuând să privească fotografia.
    - Glumești, nu? spuse Michael.
    Simțea cum vechile răni i se deschid.

....................................................................