Dincolo de credință, Richard Doetsch

.....................................................................
                               7-13

                Julian văzuse radiografiile PET ce înfățișau interiorul craniului său; se afla acolo, sub calotă, întinzându-și tentaculele înăuntru și în afara regiunii centrale a creierului. Era o tumoare neobișnuită, de tipul celor care îi lasă pe doctori mai mult decât uimit; era totuși o tumoare.

    Iar operația s-a fi dovedit fără îndoială fatală.

    În ciuda banilor pe care-i avea, în ciuda puterii sale.... Julian era pe moarte.

    Toate studiile, toate eforturile sale fusese zadarnice, doctorii nu reușiseră să-i găsească vreun leac. Nu putuseră nici măcar să estimeze cât mai avea de trăit, nu-i spuseseră ce drum sinuos avea să parcurgă boala; știau doar că, în cele din urmă, avea să moară. Singura lui speranță atârna de miracolul aflat în cutia cunoscută drept Albero della Vita.
    Când doctorul Robert Tanner îi adusese la cunoștință diagnosticul, între 4 ochi, în biblioteca lui, Julian nu putuse decât să schițeze un zâmbet. Amândoi se ridicaseră și porniseră spre camera în care se afla el acum.
    Julian alesese o sticlă de Shiraz și închinase un toast în cinstea eforturilor depuse de medic. Tanner își exprimase regretul sincer.
    Vorbiseră apoi în termeni filosofici despre viață, despre calitatea ei, despre obstacolele pe care le avem cu toții de înfruntat și despre faptul că nimeni nu știe cu adevărat cât mai are de trăit; orice dimineață aparent normală ar putea fi ultima din viața ta.
    Julian îi mulțumise doctorului Tanner pentru eforturile sale și pentru atitudinea plină de empatie, toastase în cinstea vieții, apoi îl îngropase în cripta cu numărul 789. Era un loc onorabil, la doar 3 cripte distanță de soția și de socrul lui.
    Julian nu se simțea bolnav, însă durerile de cap deveniseră mai frecvente și nu trebuia să apeleze la medici pentru a-i spune care era cauza.
    Rămase acolo, privind cripta construită cu foarte mult timp în urmă - o cavernă întunecoasă, care-ți dădea fiori, unde se aflau atâția morți.
    Privi cavourile și gândindu-se la victimele pe care le ucisese pentru a-și îndeplini scopurile, își recunoscu soarta inevitabilă. Cunoștea prea bine Scripturile, știa că pentru el nu există viață eternă.
    Sentința lui la moarte însemna întunericul nesfârșit. Nimeni nu conoștea păcatul mai bine ca el. Credea că singura lui șansă - și unica speranță - stă în acea cutie aurie aflată undeva în adâncurile Kremlinului.
    Iar mintea lui fragilă era convinsă că, dacă el trebuia să se confrunte cu moartea, dacă șansele lui de supraviețuire erau nule, atunci toată lumea trebuia să-i simtă furia.
    Dacă Michael dădea greș, nu numai că va plânge pierderea tatălui său, dar și moartea prietenilor și a familiilor acestora; toți cunoscuții lui Michael St. Pierre avea să simtă efectele mâniei lui Julian. Iar Michael avea să fie martor la torturile lor agonice.

                                         Capitolul 34

                  Michael aruncă frânghia impermeabilă în apele învolburate și privi cum mingea portocalie, legată la celălalt capăt, fu absorbită în adâncuri și dispăru în conducta veche de sub perete.
    Frânghia era marcată la fiecare 3 metri; fu extrem de atent la distanța care se mărea din ce în ce mai mult, făcând sfoara aproape de necontrolat. 15, 18, 21, 30 de metri - frânghia abia se mai zărea. La 76 de metri se opri.
    Îi aruncă o privire lui Susan, apoi reveni la frânghia care se vedea acum deasupra apei, vibrând din cauza curentului. Legă sfoara în jurul unui pilon de fier și o verifică de 2 ori pentru a se asigura că e bine fixată.
    Caverna săpată în piatră fu inundată de lumina portocalie emanată de numeroasele tuburi fluorescente pe care Michael le spărsese și le împrăștiase în jur. Încăperea luminată era mai mare decât își imaginase, întinzându-se pe 15 metri.
    Michael studie harta pe care o făcuse de mână, cu multă migală, și pe care o plastifiase cu un material impermeabil; nu numai că marcase și desenase caverna în care se aflau acum, dar trasase și configurația Liberiei, locul spre care se îndreptau cu toată nădejdea.
    Michael își ridică rezervorul pe spate și își strânse vesta de scafandru. Își puse un ham de cățărat și îl fixă în jurul taliei; numeroasele inele cu care era prevăzut începură să zăngăne; atașase 2 clipsuri pe o frânghie care se decupla singură, pentru a-și controla mai bine coborârea. Clema de prindere urma să îi fie utilă la întoarcere.
    Avea prins de fiecare gambă câte un cuțit de scufundări și câte un sac de scufundare de fiecare șold. Casca neagră de pe cap era prevăzută cu o lanternă subacvatică cu halogen, de 3 ori mai puternică decât lanternele pe care minerii le au la căști.
    Își lăsase labele de înotat la mal; decisese că ar fi fost mai degrabă un impediment, deoarece își propusese să pășească prin conductă, permițând puterii curentului să-l tragă înăuntru, și să se ajute cu brațele pentru a-și lua având la ieșire.
    Susan își puse și ea hamul de cățărat și îl strânse bine.
    - Mă duc singur, spuse Michael, fără măcar să-i arunce o privire.
    - Am mai discutat asta.
    Susan deschise capacul rezervorului ei de aer și testă tubul de oxigen, continuând să se pregătească pentru scufundare.
    - Vezi toată apa aia?
    Michael se întoarse spre Susan.
    - E ca un canal de scurgere, sunt tone de apă care trec printr-un tub subțire. O conductă cu presiune: un volum imens ce încearcă să se strecoare printr-o gaură de 50 de ori mai mică. E mai mult decât periculos. Ai putea să mori.
    - Și tu la fel, mai ales dacă te duci singur. Cunoști foarte bine prima regulă a scufundărilor: niciodată să nu te scufunzi singur. Avem o singură șansă și, dacă-ți pierzi viața, același lucru i se va întâmpla și lui Stephen, spuse Susan punându-și rezervorul în spate și fixându-și curelele.
    Michael îi aruncă o privire tăioasă.
    - Mă descurc și singur.
    - Oi fi tu un cățărător bun - i-o tăie ea - dar eu sunt o cățărătoare excelentă.
    - În caz că ai uitat, mergem sub apă, nu pe vârful K2.
    - N-ai de unde să știi ce va trebui să facem. Ascultă, ai nevoie de mine, chiar dacă nu-ți dai seama, dar crede-mă că așa e.
    Susan își ridică brațul, arătându-i lui Michael ceasul de la mână.
    - Uite, am ceasul norocos la mine.
    Michael prinse 3 genți de aprovizionare de vesta lui și se întoarse apoi spre Susan. Ura când trebuia să-i dea dreptate.
    - E o idee proastă, spuse el în timp ce o învârtea, pentru a-i verifica echipamentul.
    Îi fixă rezervorul mai bine și verifică încă o dată tubul de oxigen. Trase apoi cu putere de hamul de cățărat.
    Lui Susan i se tăie răsuflarea, dar nu scoase o vorbă. Își fixă tubul în gură, luă 2 guri de aer, apoi expiră.
    - Mă urmezi și faci ce spun eu când ajungem în încăpere, dacă nu, n-ai decât să rămâi acolo. Capisce?
    Ea dădu din cap aprobator și scuipă în mască, împrăștiind saliva înăuntru. Se aplecă, își clăti masca în apoi, apoi și-o puse pe față.
    Michael îi puse casca pe cap și aprinse lanterna cu care era prevăzută. O ajută să se prindă de frânghie, apoi apucă tubul de oxigen și i-l băgă în gură.
    - Eu conduc, tu rămâi la 1 metru și jumătate în spatele meu. Știu că te pricepi la cățărat, dar nu e același lucru, aici e ca și când ai căra în spate 45 de kilograme. Curentul din apă este foarte puternic.
    Michael își prinse hamul de frânghie în fața lui Susan, trăgând tare în sus și-n jos, pentru a-i testa rezistența. Trase cu putere și de frânghia perfect întinsă, satisfăcut de extensibilitatea și de rezistența ancorei.
    Priviră amândoi apa. Razele din lanternele căștilor se reflectau pe suprafața ei și luminau încăperea.
    Se întoarseră unul cu fața la celălalt, apoi Michael puse mâna pe umărul ei.
    - Ești bine?
    Ea zâmbi și dădu din cap afirmativ. În ochii ei nu se vedea nici cea mai mică urmă de teamă, ci doar încredere.
    Michael se minună de voința ei de fier. Se bucura că Susan părea o persoană optimistă, fiindcă, dacă ar fi știut cu adevărat ce avea de înfruntat, i-ar fi fost probabil la fel de teamă cum îi era și lui și nu ar fi avut timp să rezolve și această problemă.
   Privi suprafața apei, observând curenții care se avântau și se retrăgeau în jurul frânghiei. Își trase masca în jos și se scufundă imediat; o reglă, permițându-i luminii să pătrundă în volbura apelor.
    Curentul era puternic - venea din față și îl trăgea spre conductă.
    Nu-și făcea griji în legătură cu accesul în interior, ci mai degrabă cu drumul de întoarcere. Vor fi nevoiți să se ridice cu ajutorul frânghiei prin aceste ape turbate, ceea ce părea mai greu decât toate încercările de până în acel moment.
    Hamul lui Michael îl susținea bine împotriva apelor.
    Susan sări și ea în apă, scufundându-se imediat alături de el.
    Michael dădu din cap aprobator și eliberă frânghia pe care o folosea drept reper în mâna stângă, lăsând-o să pătrundă prin inel. Apa începuse deja să-l tragă și în primele clipe fu nevoit să facă și el câțiva pași, dar nu uită să fie atent pe unde calcă.
    În față putea vedea tunelul. Lumina de pe casca de protecție își schimba poziția pe măsură ce înainta. Michael putea observa micile bule de aer și de sedimente în vârtejul de apă format la intrarea în conductă. Privi în urma lui.
    Susan se afla la 1 metru și jumătate în spatele său; nu era panicată, în ciuda părerii lui Michael că, odată ce aveau să intre în conductă, atitudinea ei se va schimba total.
    Continuă să urmeze frânghia, apropiindu-se de intrare, ținându-și picioarele alăturate și vârfurile întinse. Nu trebuia să facă niciun efort - curenții făceau toată treaba.
    Apoi, cât ai zice pește, pătrunse în conductă.
    Era ca și cum s-ar fi aflat în mijlocul unei tornade; curentul forma un vârtej puternic în jurul lui. Dacă n-ar fi avut frânghia cu ajutorul căreia se echilibra, ar fi fost cu siguranță izbit de pereții conductei, de la un capăt la altul, tras cine știe unde.
    Michael își întoarse capul și o văzu pe Susan în spatele lui, ținând pasul cu el.
    După 12 metri parcurși în interiorul conductei, Michael desfășură încet frânghia, până ajunse la capăt, înotând împotriva curentului.
    După 20 de metri în conductă, se uită încet în jur, îndreptându-și lanterna de-a lungul conductei, căutând un semn că grilajul de află pe-aproape.
    30 de metri în interior. Susan menținuse distanța de 1 metru și jumătate, așa cum o îndrumase Michael.
    36 de metri. Niciun semn de intrare în Liberia. Michael încetini, la fel și Susan. Priveau amândoi în jur, dar nu vedeau nimic care să anunțe vreun pasaj. Michael se îndepărtă puțin de frânghia de bază, întorcându-și capul în toate direcțiile.
    Apoi văzu ceva, chiar în fața lor, cam la 40 de metri. Se apropie centimetru cu centimetru, având grijă să nu treacă de marcajul pe care-l făcuse, știind că va trebui să facă un mare efort să lupte împotriva curentului și să revină în punctul de unde plecase.
    În timp ce se apropia, văzu că intrarea avea 1 metru pătrat, restrângându-se mai apoi la jumătate de metru.
    Michael își domoli avântul și, ajuns sus cu ajutorul curentului, dădu peste un grilaj. Îl folosi ca să se propulseze în noul tunel și-și scoase cuțitul.
    Privi grilajul; nu avea niciun șurub pe care să-l slăbească, nicio încuietoare pe care să o forțeze. Împinse sistemul de metal. Grilajul cedă fără prea multă împotrivire și se deschise din balamalele groase.
    Michael privi înapoi la frânghia de siguranță, apoi spre noul tunel.  Trase și împinse grilajul cu toată puterea, verificându-i rezistența. Aceasta era cea mai complicată și periculoasă parte a întregii operațiuni. Știa că nu-și poate permite să greșească.
    Michael apucă marginea grilajului și agăță de acesta o nouă sfoară de siguranță, pentru a se susține. Apoi se desprinse de cealaltă frânghie și se ridică rapid.
    Înotă 10 metri în sus. Aici curentul era foarte slab, în comparație cu torentul din care tocmai ieșise. Privi în jur. Se afla ca într-o cisternă. În capăt se vedea o singură ușă.
    Michael nu pierdu nicio clipă. Se scufundă din nou în apă și înotă adânc.
    Susan îl privi din conducta principală, apa biciuindu-i corpul din toate părțile.
    Îi făcu semn aprobator cu degetul mare și o îndemnă să vină spre el. Ea ajunse deasupra și fixă frânghia de grilaj, apoi se dădu puțin în spate și se desprinse de frânghia de siguranță. Curentul era încă puternic; Michael îi vedea părul ieșind din cască, învolburându-i-se în jurul capului.
    Îi întinse mâna, dar ea nu-l băgă în seamă. Se trase în sus spre Michael, în interiorul tunelului.
    Apoi, pe neașteptate, acul de fier de pe grilajul de care își prinsese frânghia de siguranță se rupse în două. Și, odată cu asta, curentul de sucțiune o trase înapoi în tunel.
    Mâinile ei căutară ceva de care să se apuce, dar fu în zadar. Înainte ca Michael să-și dea seama ce se întâmplă, ea dispăruse, înghițită de întunericul vâltorii conductei de apă.

                                                  Capitolul 35

                      Busch se afla în mijlocul sălii de operație; pulsul îi bătea mai nebunește ca oricând, mai intens decât în cele mai tensionate momente de pe vremea când fusese angajat în poliție. Niciodată nu simțise că încalcă legea mai mult decât acum.
    Cu 10 etaje mai sus se afla scaunul puterii guvernului rus, iar el tocmai se pregătea să fure ceva de acolo; nu era tocmai locul unde își imaginase că va ajunde după ce va ieși la pensie. Se gândea la Jeannie, la copii și la promisiunea pe care le-o făcuse - că se va întoarce nevătămat. Își îngropă în adâncul ființei aceste gânduri, împreună cu toate temerile sale, și privi în jur.
    Sala de operații era într-adevăr modernă - totul era computerizat. Camerele video, montate în diverse locuri, făceau ca locul să pară mai degrabă un platou de filmare decât o sală de operații. Totul arăta de parcă urmau să disece un extraterestru.
    - Nu avem timp să admirăm peisajul, spuse Nikolai din ușă, privindu-și ceasul.Trebuie să ne grăbim.
    Busch privi camera pentru ultia oară și se întoarse spre peretele cel mai îndepărtat, de 9 metri lungime, pe care fereastra îl acoperea aproape în întregime.
    Nikolai intrase în auditoriu. Spunea ceva, buzele i se mișcau, dar Busch nu aurea niciun sunet.
    Ieși apoi din cameră într-un hol mic, după care intră în sală.
    - Ajută-mă puțin, te rog! spuse Nikolai, dându-i lui Busch o rolă mare de chit întărit.
    Nikolai prinse un capăt, iar Busch merse înapoi, lăsând-o să se desfășoare pe lungimea camerei ca o frânghie subțire. Apoi se ghemuiră amândoi pe jos și începură să îndese sfoara de chit sub marginea covorului, în jurul peretelui, chiar și sub scândura podelei.
    Era un amestec maleabil pe care Michael îl pregătise, compus din nitrat de potasiu, zahăr și anestezic,lipit de un fir fin de magneziu.
    Nikolai scoase din buzunar o cutiuță cu 2 protuberanțe. Merse până în cel mai îndepărtat capăt al camerei și apucă un ghiveci mic în care se afla o ferigă artificială. Introduse cele 2 protuberanțe în chit, apoi le băgă în ghiveci și puse planta artificială la locul ei.
    Brusc, se auzi soneria liftului, care-i luă prin surprindere.
    Nikolai apăsă întrerupătorul și se lăsară amândoi pe vine. Busch închise ușor ușa și auzi zângănitul lanțului, care suna ca o alarmă, provocând ecou în întreaga sală de operație. Nikolai și Busch se strecurară pe cele 3 trepte și se ascunseră în fața ultimului rând de scaune.
    Imediat, o persoană cu halat de doctor intră în sala de operații. Mergea încet, dar se vedea că are un scop. Părea să asculte, închizându-și ochii din când în când, în timp ce făcea pași mari, fără să se grăbească.
    Bărbatul slab și deșirsat părea să aibă în jur de 65 de ani, cu toate că Busch nu era sigur de asta. Chipul său nu era tocmai neted, fiind acoperit cu cicatrice provocate de acnee.
    Ochii acestui om emanau încredere și întregul corp dovedea stăpânire de sine. Nu era nicio îndoială că el era cel care urma să execute operația.
    Se întoarse spre fereastră.
    Busch și Nikolai se ghemuiră din relex, deși bărbatul nu putea vedea în camera întunecată.
    - E Skovokov, șopti Nikolai. E un kozel (idiot) arogant.
    Skovokov se uită în geam și zâmbi ușor, dându-i fiori lui Busch. Era cu siguranță un bărbat îndrăgostit de propria inteligență, pentru că, în mod evident, nu era prea mândru de chipu-i plin de cicatrice care se reflecta în geam.
    Nikolai spuse:
    - Orice doctor care vrea spectatori merită să fie distrus de propriul egocentrism.
    Busch îl privi, neștiind ce să înțeleagă din cuvântul „distrus”.
    Skovokov se îndepărtă de geam și ieși din sala de operații. Nikolai și Busch respirară ușurați.
    Apoi se deschise din nou ușa sălii. Busch îl văzu doar pe Skovokov intrând în cameră. Acesta făcu câțiva pași și se întoarse ca să studieze sala de operații, care devenise propria scenă.
    Busch își ținu respirația, rugându-se aprig să scape de clipa aceea.
    Skovokov se așeză în fața ferestrei, privind afară, ținându-și mâna dreaptă în buzunar, iar cu stânga scărpinându-se nervos în creștetul capului. Busch văzu luciul unei verighete și se întrebă pentru o clipă cine ar fi în stare să iubească un astfel de om.
    La fel de brusc cum intrase, Skovokov ieși din încăpere, închizând ușa în urma sa.
    Busch și Nikolai mai așteptară 3 minute înainte de a deschide puțin ușa. Atmosfera era calmă și nu părea să fie nimeni prin preajmă. Nikolai ieși în hol și auzi sunetul liftului îndepărtându-se.
    - A plecat.
    Nikolai îl urmă pe Busch în hol și se opri când acesta deschise ușa liftului. Busch își aprinse lanterna, se aplecă cu cei 2 metri ai săi și sări în groapa liftului. Nikolai îl urmă. Priviră amândoi cum cabina se ridica în întunericul din tunelul liftului.
    Deodată, la 3 metri deasupra capului lor, seria de lasere se activă, mișcându-se deasupra, urmând cabina liftului. Și, în timp ce aceasta era înghițită de întuneric, tunelul liftului se transformă într-un mozaic de raze roșii care se intersectau.
    - Eu aș spune că nu e cea mai bună rută prin care să ieșim, observă Fetisov.
    Busch își îndreptă atenția spre panoul electric și îl deschise.
    - Ești sigur că știi ce faci acolo? întrebă Nikolai. Ăsta nu e tocmai domeniul tău.
    Busch îl ignoră pe Nikolai și examină mecanismele sistemului.
    - Ești sigur că o aduc pe Genevieve la 6,30?
    - Da.
    Fetisov dădu din cap.
    - De unde știi ce fel de întrerupător o să trebuiască să folosim mai târziu? insistă el.
    - Ascultă, tu nu mă întrebi nimic și nici eu nu te voi întreba cum ai făcut rost de toate uneltele pe care ți le-am cerut, mai ales Semtex. Și despre toate cunoștințele tale - Dumnezeu știe de unde le ai și pe-alea.
    Nikolai medită un moment, apoi zâmbi.
    - Da, e corect așa.
    Se dădu un pas înapoi.
    Busch își trecu un deget peste mecanismul din perete și dădu din cap. Se întoarse la panou, apăsă pe un întrerupător mare și roșu, apoi zâmbi cu satisfacția omul care a găsit ce căuta.
    - Ăsta e. Dacă îl apeși, cabina se oprește.
    - Se pare că Michael a avut dreptate, spuse Nikolai privindu-l.
    - În legătură cu ce?
    Busch închise panoul liftului, mai aruncă o privire spre bariera nesfârșită de lasere și ieși din groapa liftului.
    - În legătură cu 2 lucruri, din câte văd eu, răspunse Nikolai urmându-l pe Busch. Oi fi tu mare, dar nu ești deloc prost.
    Nikolai ieși și el și închise ușa.
    - Așa e, mersi, spuse Busch dând din cap.
    Se îndreptată în liniște spre hol, unde aerul condiționat ajungea până la jumătate de metru sub tavan. Nikolai smulse aparatul din perete.
    Busch veni în urma lui și puse un picior în gaură. Se prinse de margine și își îndesă trupul voluminos prin deschizătura mică.
    - Și al doilea lucru?
    Vocea lui Busch se auzea ca un ecou.
    - M-a rugat să nu ți-l spun.
    Busch îi aruncă o privire tăioasă, în timp ce împingea și fixa grilajul la loc.
    - Ce? Vorbești prostii.
    Nikolai râse.
    - Exact asta mi-a spus c-o să zici.

                                                  Capitolul 36

                     Michael privi înspăimântat cum Susan dispare în conductă. Smulsă cu violență în întuneric.
    Fără să stea pe gânduri, se prinse de frânghia care îl ghida și se eliberăă de cea de siguranță. Își ținea bărbia în piept pentru a permite lanternei să-i lumineze drumul, dar nu văzu nimic altceva decât de o mare de întuneric.
    Știa că frânghia se termină la 73 de metri, ceea ce însemna 36,5 metri de la intrarea în bazin. Liniile de marcaj vopsite la intervale de 3 metri se vedeau ca prin ceață.
    Apoi, puțin mai în față, o zări, agățată într-o grămadă de pietre și de crengi albe. Corpul ei era legănat de curent; tubul de oxigen îi ieșise din gură și plutea pe lângă ea ca un șarpe fără cap. Se zbătea din răsputeri să-l prindă cu mâna dreaptă.
    Michael prinse frânghia prevăzută cu frână de coborâre, încetinind cu câțiva centimetri, până ajunse deasupra ei. Luă tubul de oxigen din spate și i-l duse la gură. Îi privi ochii speriați în timp ce trăgea aer în piept.
    Prinse tubul care plutea în jurul capului ei și i-l dădu. Începu să o palpeze ușor, căutând să vadă dacă are vreo rană.
    În acel moment, observă că Susan stătea pe 2 cadavre de scadandri, prinși în ceea ce mai devreme i se păruse o grămadă de crengi; de fapt, erau oase, sute de oase, așezate în straturi. Michael nu putea aproxima câte cadavre se aflau acolo în total, dar toți cei care fuseseră prinși aici nu avuseseră nicio scăpare, fiind blocați de forța incredibilă a curentului.
    Brusc, pe Michael îl cuprinse frica, nu din cauza locului în care se aflau el și Susan, ci pentru că îl recunoscuse pe unul dintre scafandri. Era Lexie, nepotul lui Fetisov.
    Acesta avea prinsă în jurul taliei o geantă de scule, care se zdrobise la impactul cu grămada de oase. Nu era ruptă de tot, dar suficient cât să permită luminii lanternei lui Michael să bată înăuntru. Era plină cu aur.
    Michael luă geanta lui Lexie și o răsturnă în rucsacul său.
    Susan își întoarse ușor capul; corpul îi înțepeni de îndată ce își dădu seama ce atinge. Îl apucă pe Michael și se lipi de el. Michael o privi în ochi și îi făcu semn cu mâna către apele încă învolburate din jurul conductei unghiulare. Ea dădu ușor din cap, aprobator.
    Apoi o prinse pe Susan de frânghie și îi agăță un ham de siguranță. Măsură din ochi conducta - era o distanță de 36 de metri până la locul unde ar fi fost în siguranță și, folosindu-și puterea, trase de ea. După ce trăgea, dădea de fiecare dată drumul frânghiei și o apuca din nou, repetând parcă inconștient mișcarea extenuantă.
    Când ajunse la marcajl care indica 23 de metri, începu să-i fie mai ușor - Susan reușise să-și susțină propria greutate. La 30 de metri, Michael întrezări în fața sa umbra întunecată a intrării în cisternă. Și, cu noi puteri, parcurse ultimii 6 metri.
    Ajunseră la suprafață și, folosindu-și brațele obosite, Michael ieși din bazin. După ce se întinse, cu ultimul strop de energie reuși să o scoată și pe Susan din apă. Căzură amândoi lați pe suprafața pietroasă, își scoaseră tuburile de oxigen, inspirând cu nesaț.
    Timpul pe care îl petrecuseră acolo, cu ochii închiși și cu dureri în tot corpul, li se păru o eternitate.
    - Mulțumesc, șopti Susan.
    Michael nu îi răspunse. Ura faptul că avusese dreptate.
    Deși faptul că Susan fusese la un pas de moarte rămânea un accident, ea nu realiza încă gravitatea situației în care se aflau acum.
    Fuseseră necesare 15 minute pentru a parcurge drumul de 36,5 metri, încă 5 minute la intrarea în conductă, abia dacă mai aveau cu ce să respire. Aproape că își goliseră tuburile de oxigen.
    Verifică computerul de scufundări: aveau mai puțin de 3 minute de aer... asta în cazul în care erau norocoși.
    Se hotărî să nu-i spună lui Susan încă, nu era cazul s-o sperie de pe-acum. Se ridică și își dădu jos costumul de scafandru.
    Același lucru făcu și Susan, contorsionându-și corpul în toate direcțiile; avea vânătăi grave și se putea considera norocoasă că nu i se rupsese vreun os.
    Michael scoase câteva tuburi fluorescente, le rupse și le aruncă în cavernă. Imediat ce lumina portocalie se răspândi, încăperea se lumină pentru prima oară.
    - Îmi pare rău, spuse Susan.
    - De ce nu rămâi aici, să te odihnești? îi răspunse Michael în timp ce scotea harta pentru a o consulta din nou.
    Cisterna era bine definită, fiind localizată în capătul unui hol care ducea spre 3 camere, loc în care apărea indicația Liberia. Michael era mai mult decât uimit de faptul că reușiseră să ajungă atât de departa. Deși nu i-o spusese lui Susan, șansele de a ajunge acolo fuseseră foarte mici.
    Acum, privind în urmă, se bucura că reușise să treacă peste îndoieli și peste teamă și să fie optimist. Spera doar să-și păstreze în continuare atitudinea pozitivă, pentru a reuși să găsească drumul înapoi la suprafață.
    În timp ce își dădea jos echipamentul de scufundări, Susan spuse:
    - Îmi pare rău, n-o s-o mai dau în bară.
    Michael o privi. Oricât de furios ar fi fost, era impresionat că ea nu se plângea încă de dureri. Își închipuia că prinsese ceva viteză înainte de a se izbi de grămada de oase. În ciuda durerii, reușise chiar să se și descurce singură prin apele învolburate, o bună bucată de timp.
    Michael o privea acum cu alți ochi, cu mai multă apreciere.
    - Ești bine?
    Se apropie mai mult de ea, fiindcă văzuse un firicel de sânge prelingându-se la capătul bluzei. Aplecându-se asupra ei, văzu o urmă de sânge care ducea la umărul ei.
    - O să fiu bine.
    Ea dădu din cap și se ridică.
    - Totuși, grămada aia de oase... Cadavrele alea....
    - Da, știu.
    - Crezi că și ei erau în căutarea Liberiei?
    Michael ridică geanta pe care o luase de la Lexie și vărsă conținutul pe jos. Deși se aflau acolo mai puțin de 30 de obiecte, valoare lor se ridica la mai mult decât și-ar fi putut imagina vreodată Susan și Michael. Bijuterii, cești, o cutie, unelte, toate din aur. Și toate proveneau dintr-un timp de mult apus.
    - Aș spune mai degrabă că au găsit-o.
    - Cum au....?
    - A fost Lexie. Ce prost! Frânghia a cedat.
    - Dacă Lexie a fost acolo, înseamă că.....
    Pupilele lui Susan se măriră de frică.
    - Paul....
    - Da, spuse Michael, dându-și seama că, dacă Lexie încercase să intre acolo, o făcuse sigur la ordinele lui Fetisov.
    Și, dacă ipoteza lui era corectă, atunci Fetisov, fără îndoială, urma să-l trădeze pe Busch.
    - Lasă-mă să mă uit la umărul tău.
    - Și cum rămâne cu Paul?
    - Nu avem cum să-l ajutăm de aici. Nu-ți face griji, își poate purta și singur de grijă.
    Michael spera să aibă dreptate. Suspiciunile sale cu privire la rus i se confirmaseră. Nu încăpea îndoială că Busch era în pericol. Tot ce-și dorea Michael era ca prietenul său să-și dea seama de asta înainte de a fi prea târziu.
    Susan își ridică bluza cu reținere și își dezvălui spatele plin de sânge.
    - Nu-i chiar așa rău, zise Michael, direcționând lanterna de pe cască spre locul vătămat.
    Sângele curgea dintr-o rană mare din umărul stâng; amestecat cu apa, lăsa impresia unei răni mortale, însă Michael știa că nu era așa.
    - De ce nu stai jos?
    Michael căută în rucsac și scoase de acolo o trusă de prim ajutor. Luă ață chirurgicală, un ac și niște alcool.
    - Nu-ți promit că o să iasă prea bine.
    - Știi ce se spune despre cicatrice? întrebă Susan în timp ce se așeza pe podeaua de piatră, ținându-și genunchii la piept.
    Michael ajunse în spatele ei și se ghemui, examinând îndeaproape rana de pe spate.
    - Nu știu, ce?
    - Mai bine la exterior, decât la interior.
    - Asta s-ar putea să usture un pic.
    Turnă alcool pe umăr și suflă imediat peste, așa cum făcea mama sa când îi punea apă oxigenată peste zgârieturi, pe vremea când era copil. Susan nici nu se clinti. Michael era impresionat. Știa că durerea e insuportabilă,trecuse prin asta de mai multe ori decât îi plăcea să recunoască.
    - Ești în regulă?
    - Sunt bine, spuse Susan încet.
    Își ținea ochii închiși și respira controlat.
    Michael șterse zona și trecu ața prin ac. Îl înmuie în alcool și puse palma pe umărul ei, chiar deasupra rănii.
    - Ești pregătită?
    - Poți să coși, doctore.
    Michael băgă ușor acul prin piele, îl trecu prin rană, apoi îl scoase pe partea cealaltă. Trase bine de fir, unind marginile rănii. Respirația lui Susan rămase constantă, în ciuda durerii pe care Michael știa că o simte. Era din ce în ce mai surprins.
    - Călătorești des, nu-i așa?
    Michael voia să o distragă pe Susan cât mai mult posibil de la operația pe care i-o făcea. Învârti din nou ața și folosi acul pentru a doua oară.
    - Nu și în ultimul timp. Am fost la Roma acum un an, spuse ea.
    - Serios? Și eu? Pentru muncă sau pentru distracție?
    Michael îi strânse bine pielea și-i băgă din nou acul în carne.
    - Câte puțin din fiecare. Dar tu? întrebă ea fără măcar să clipească.
    - Doar afaceri.
    Și nu mințea deloc. Petrecuse o săptămână la Vatican, pierzându-și aproape viața în încercare de a comite un furt nerușinat.
    - Ce păcat! Vaticanul este pur și simplu fermecător. Dacă te mai întorci vreodată acolo, merită să-l vezi.
    Michael zâmbi.
    - O să țin minte.
    Michael urma să prindă 10 copci; terminase pe jumătate. Înnodă ața, mai trase puțin de ea și începu din nou s-o coasă.
    Susan se uită prin încăperea de 10 metri pătrați, lanterna de pe casca ei luminând în direcția în care privea; erau suporturi de torțe prinse în pereții laterali, mici gropi de ventilație săpate în tavanul din granit pentru evacuarea fumului produs de torțe, rafturi goale săpate în zid.
    - Cât de veche crezi că e încăperea asta? întrebă Susan, continuând să privească în jur.
    - Are cel puțin 500 de ani. Sofia Paleolog a dat ordin să fie ridicată înainte ca Ivan să se fi născut.
    - Nu cred totuți că ea intra aici pe unde am venit noi.
    - Nu existau alte intrări, dar toate au fost închise de către Ivan. Era aici și o baie sau o încăpere specială pentru prințesă.
    Michael prinse ultima copcă, făcu nodul și tamponă rana cu bluza lui Susan.
    - Ai fost un pacient răbdător.
    Ea îl privi peste umăr.
    - Recunoaște, am fost prima ta pacientă, nu-i așa?
    - În afară de mine? Da, zâmbi Michael.
    - O să am ce să povestesc atunci când voi purta o rochie fără bretele la vreo recepție ABA.
    Michael îi puse un bandaj mare deasupra rănii.
    - Totu-i aranjat până la următorul dezastru.
    Susan se întoarse cu fața spre Michael. Momentul se prelungi.
    Michael se pierdu în ochii ei și simți căldura urcându-i-se în obraji.
    - Mulțumesc, spuse ea în cele din urmă, cu o sinceritate care transforma cuvintele de mulțumire într-un fel de scuză.
    Michael zâmbi și dădu din cap.
    Apoi se ridică, își luă rucsacul și scoase de acolo un săculeț de mărime potrivită, pe care îl aruncă pe umăr. Mai scoase și o lanternă, o aprinse și își dădu casca jos. Se îndreptă către ușile din partea opusă a încăperii și își verifică ceasul.
    - Trebuie să mergem.
    Susan își scoase și ea casca și o luă pe urmele lui Michael, parcurgând un hol lung din cărămidă roșie. Drumul tindea să coboare.
    Pe măsură ce mergeau, Michael observa că umiditatea aerului scade, atmosfera devenind apoape aridă. Trecuse cel puțin 1 minut de când porniseră la drum.
    Michael mergea în față, indicând pe unde urmau să o ia; în cele din urmă, văzură ceva ce semăna cu un foișor mare, ascuns în întuneric, ce nu se zărea decât din lateral.
    Aveau înaintea lor o singură ușă, construită din plăci masive de cedru, prinse între ele cu stinghii goase de fier. Broasca era fixată în mijlocul ușii și avea un butuc mare. Era un model vechi, pe care Michael îl studiase, alcătuit din 4 bolți de înălțimea ușii, ce ieșeau în exteriorul peretelui de granit. Pe atunci nu avea cum să pătrunzi fără o mică armată.
    Michael scoase un burghiu și își pregăti puțin spațiu de acțiune. Mecanismele din interior erau  mari și, spre surprinderea lui, nu erau aproape deloc ruginite.
    Scoase din rucsac un drug de 45 de centimetri și îl fixă în mecanismul central. Încercă să-l întoarcă, dar acesta nu se clinti; apăsă cu toată forța, dar în zadar. Se întoarse spre Susan.
    Ea zâmbi, veni lângă el și își puse mâinile lângă ale lui.
    Se lăsară amândoi pe el și mecanismele începură să cedeze, mai întâi printr-un scârțâit. Zăvorul începu să se miște și ușa se crăpă, mecanismul mișcându-se până când, în cele din urmă, cedă cu totul.
    Michael așeză zăvorul pe jos și apăsă mânerul mare și rotund. Ușa se deschise ușor. Din încăpere, îi izbi un aer stătut.
    Michael observă că marginile ușii erau groase, iar ușa era acoperită cu o substanță asemănătoare cu catranul, evident pentru a bloca pătrunderea aerului. Când se deschise de tot, Michael lumină camera cu lanterna. I se tăie respirația.
    Susan ajunse lângă el și aproape că i se înmuiară genunchii în fața a ceea ce vedea.
    - Dumnezeule mare! șopti ea.

                                                 Capitolul 37

                       Erau în total 30 de persoane, majoritatea doctori, bărbați și femei, alături de câțiva oameni politici și afaceriști îmbrăcați în costume, lunecoși și capitaliști în comparație cu colegii lor intelectuali. Toți așteptau în zona de recepție, bucurându-se de gustarea matinală, alcătuită din cornulețe, fructe și cafea neagră.
    Doctorul Skovokov și echipa sa se împrăștiară printre ceilalți.
    Un doctor stătea deoparte, strângând în mâini un rucsac mărinăresc de mărime medie, ingnorând discuțiile din jurul său. Părea că studiază chipurile tuturor celor prezenți. Înălțimea impresionantă și fizicul său vânjos contrastau puternic cu trupurile subțiri ale medicilor prezenți acolo.
    Busch rămase ascuns în spatele grilajului, studiindu-l. Pentru ceilalți ruși era un medic ca și ceilalți, dar Busch - sau mai precis fostul polițist Busch - credea că e o amenințare. Acel bărbat nu se afla acolo nici din motive profesionale, nici din vreun soi de curiozitate științifică.
    Gândurile lui Busch fură întrerupte de un hârșâit scurt. Grupul nerăbdător se îndreptă spre sala de operații. Zâmbiră cu toții și îi transmiseră lui Skovokov semne de apreciere, urându-i succes, de parcă tocmai urma să urce pe scenă. Discuțiile se încheiară, fiindcă spectacolul trebuia să înceapă.
    Echipa lui Skovokov se agita în jurul lui, în anticameră, primind ultimele instrucțiuni. Apoi, ca la un semnal, ușa liftului se deschise. 2 asistenți se aflau de o parte și de alta a tărgii unde era întinsă Genevieve Zivera.
    Lui Busch i se tăie respirația când văzu starea femeii aproape neînsuflețite. Nimănui nu-i era milă de ea, o priveau doar cu lăcomie, ca și când ar fi fost un produs care trebuia testat. Fu nevoit să facă eforturi mari ca să-și potolească furia pe care o simțea în fața cumplitei înjosiri a femeii.
    Asistenții o scoaseră din lift și o duseră de-a lungul holului spre sala de operații. Din spatele grilajului de ventilație, Busch privi camera golindu-se și înlemni. Cei 2 asistenți reveniră într-o clipă, urcară în lift și dispărură în spatele ușilor glisante.
    Busch dădu la o parte grilajul în liniște, apoi îl așeză în ascunzătoare. Se strecură în zona de recepție și rămase nemișcat, asultând și privind în jur. Își ajustă halatul de doctor, netezindu-l ușor.
    Nimeni n-ar fi crezut cu adevărat că e doctor, dar nu asta era important acum; trebuia să joace acest rol cât mai bine, pentru a-și putea folosi arma. Se întoarse spre Nikolai, care venise lângă el prin spărtură, îmbrăcat într-un halat de doctor asemănător, lung până la genunchi.
    Busch întinse mâna prin gaură și scoase de acolo burlanul de fier fabricat din țevi de 6 centimetri fiecare, sudate împreună. Fără să scoată un cuvânt, se îndreptă spre hol. Trecu de intrarea închisă dinspre salonul de operație și merse mai departe spre teatru.
    Ridică în liniște burlanul în formă de cruce, de 22 de kilograme, și îl fixă deasupra ușii teatrului. La mijlocul crucii se aflau 2 inele pe care Busch le fixase fără zgomot în mânerul ușii, prinzându-le de broasca auxiliară. Din 4 întoarceri rapide din cric în centrul crucii, strânse mecanismul până când se fixă bine în tocul ușii și strânse mânerul rotund.
    Mecanismul putea fi dezmembrat doar din exterior, blocând bine ușa pe dinăuntru. Nimeni nu mai putea părăsi teatrul sălii fără voia lui Busch și a lui Nikolai.
    Busch își dădu jos halatul de medic, înfundând cu el porțiunea liberă de sub ușă, și se întoarse spre hol, unde îl văzu pe Nikolai ieșind de-a bușilea pe ușa liftului.
    - L-ai închis?
    Acesta dădu din cap.
    - S-a terminat petrecerea. Nimeni nu mai iese și nimeni nu mai intră în groapa asta fără voia noastră.
    - Hai să terminăm înainte să pună mâna pe ea, insistă Busch.
    Amândoi își scoaseră armele.
    Deși nimeni nu avea cum să ajungă acolo, Busch era în permanență cu ochii în 4. Nu știa de ce, dar avea un presentiment care îl frământa. Nu îl putea ignora, pentru că instinctele sale îl ajutaseră mult de-a lungul timpului.
    Ajunseră în sala de operații și flancară ușa. Nikolai scoase un întrerupător cu telecomandă și i-l întinse.
    - Ești pregătit?
    Busch dădu din cap.
    - Cred că unul dintre medici e sub acoperire. Părea prea vânjos pentru locul ăsta.
    Nikolai use degetul mare de la mâna stângă pe buton.
    - Crezi că e gardian?
    - Ar putea fi mai rău de-atât.
    - E în sală sau în laborator?
    - Cred că e în sală.
    - Dacă vrea să facă pe eroul, știu eu cum să-l potolesc.
    Nikolai avea telecomanda în mâna stângă și ținea un pistol mare în dreapta.
    Fără să se gândească de 2 ori, Nikolai apăsă pe buton. Se auzi un huruit încet urmat de un țipăt, apoi de un altul; în scurt timp auzi cum oamenii dinăuntru se panicau. Apoi ușa sălii începu să tremure brusc; barele de fier rezistau - nimeni nu putea să iasă, deși cei dinăuntru nu conteneau să asalteze ușa.
    Nikolai își verifică arma, o încărcă, apoi îi aruncă o privire lui Busch.
    Acesta îl urmă, ridicându-și arma cu ambele brațe, dădu din cap.... și intrară în sala de operații.

                                                 Capitolul 38

                               Michael și Susan se aflau la confluența timpurilor, călătorea în istorie. Încăperea era un exemplu edificator al unei epoci de mult apuse, când nobilii se învârteau prin cercu artiștilor, filozofilor și gânditorilor Renașterii.
    Spațiul se întindea pe 22 de metri și măsura 6 metri în lățime. Tavanul era mult mai jos decât își imaginase Michael, cu cel puțin 2 metri.
    Pereții erau plini de rafturi de biblitoecă elegante, pe fiecare se aflau cărți poleite cu aur și pietre prețioase, fiecare etajeră fiind meșteșugită în mod unic de către artiști. Polițele nu erau plune numai cu cărți, ci și cu suluri și pergamente.
    Scoase o carte din raft, curiozitatea sa întrecând orice intenție de a o proteja.
    Era Biblia, copiată de mână, în culori care erau încă excepționale, în mod miraculos. O așeză înapoi în raft și trecu la pergamente.
    Scrise pe papirus, erau uscate și inscripționate în greacă, aramaică, latină și rusă. Era un testament care atesta proprietatea de-a lungul timpului.
    Michael conștientiză că aceasta nu era doar biblioteca bizantină din legendele vehiculate în Rusia; conținea și pergamente din Biblioteca Alexandriei, din Biblioteca lui Hadrian și chiar din Biblioteca Imperială a Chinei, aflată în Orașul Interzis. Cărți și pergamente, adunate și furate într-o eră când acumularea de cunoștințe era cu adevărat o cale spre putere.
    În mijlocul încăperii se aflau o serie de scaune și canapele acoperite cu praf, dar fără vreun semn al deteriorării.
    Încăperea era surprinzător de uscată - încuietorile umplute cu catran ale ușilor își îndepliniseră perfect scopul - ceea ce ajutase la păstrarea intactă a obiectelor care se aflau înăuntru. În afara prafului și a aerului stătut, camera elegantă părea la fel de nouă ca în ziua în care fusese construită.
    - E incredibil! spuse Susan, atrasă mai degrabă de rafturile proiectate cu bun-gust decât de ce era așezat pe ele. Știi cât valorează camera asta?
     Continuă să se plimbe, oprindu-se când găsi obiecte scumpe din aur și argint, cești, mici statuete, săbii de ceremonie expuse în vitrine.
    - Nu avem timp, spuse Michael îndreptându-se spre ușă.
    - Dar....
    Susan era copleșită de priveliște.
    - Amintește-ți motivul pentru care ne aflăm aici, insistă Michael.
    Aruncă o ultimă privire prin cameră și îl urmă reticentă. Michael închise ula îm spatele lor și o încuie la loc.
    - De ce te mai obosești s-o încui?
    - În încăperea asta nu trebuie să pătrundă aerul, iar ușa trebuie să fie perfect ermeticăă pentru conservarea a tot ceea ce ai văzut. Nu trebuie periclitată până când altcineva găsește locul ăsta.
    Michael merse 18 metri prin holul întunecat și ajunse la o altă ușă. Amândoi observară dispozitivul de siguranță al ușii din podea.
    - Lexie, spuse Susan cu o privire temătoare.
    Michael dădu din cap.
    - Da.
    Deschise ușa și lumină înăuntru.
    Era un foaier care măsura cât jumătate din bibliotecă, umplut cu și mai multă mobilă elegantă. Pereții erau acoperiți cu goblenuri, ce confereau camerei un aer de lux subtil, fără a fi deranjant sau țipător. Membrii familiei regale era înfățișați pe cai, purtând haine grele de blană - erau vânători în așteptarea prăzii, care spuneau povestea Nordului de odinioară, o zonă în care sălbăticia coexista cu lumea manierată a aristocrației.
    Michael închise repede ușa și merse mai departe pe holul întunecat, ajungând la a treia și cea mai îndepărtată ușă. Și de aici lipsea dispozitivul de siguranță al ușii.
    - Nu înțeleg, spuse Susan. De unde știi că mult-râvnita cutie nu se află într-un din aceste camere? Ce fel de cameră căutăm?
    Michael deschise ultima ușă, îndreptă lanterna înăuntru și se întoarse spre Susan.
    - Genul ăsta de cameră.
    Susan privi înăuntru, cu chipul înghețat de uimire. Deși aveau o valoare inimaginabilă, cele 2 camere nici nu se comparau cu ce i se desfășura în fața ochilor.
     - Exact asta căutam, spuse Michael.

                                                        Capitolul 39

                          Simon Bellatori se plimba prin Piața Roșie cu o oră înainte de apus și aruncă o privire la steagul ridicat lângă Turnul Nikolskaya.
    Drapelul roșu descria vulturul cu 2 capete, blazonul Rusiei, un simbol care data de sute, dacă nu mii de ani, furat de la un regat uitat. Era o altă imagine care reflecta influența puternică a Sofiei Paleolog și a descendenței sale bizantine. Însă nu era numai simbolul Bizanțului, ci și al precursorului acestuia la conducerea lumii, Sfântul Imperiu Roman.
    Simon privea cu atenție orașul agitat, recunoscător că se afla aici în timpul verii, nu într-o perioadă de iarnă aspră care părea o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru cei 75 de ani în care Uriașul Roșu îl respinsese în favoarea ateismului.
    Privind Kremlinul, gândurile și temerile sale erau îndreptate spre Genevieve. Îl umplea de furie că fusese răpită și dusă acolo, jurase că îi va ucide pe acei infractori, fără să-i pese de vreuna dintre Sfintele Porunci.
    Trecuseră mai mult de 4 luni de când Simon o văzuse ultima dată, de când „murise” în brațele sale.
    Se aflau în spatele cabanei de schi din Dolomiții italieni, iar cafeaua i se răcise, în timp ce el era cu totul absorbit de rugămintea pe care i-o adresa Genevieve.
    - E timpul să dispar, spuse ea surâzând amar. Fiul meu nu va avea liniște până când nu va afla adevărul și până nu va pune mâna pe ce am ascuns.
    Simon continua să se holbeze, încercând să înțeleagă faptul că prietena sa tocmai l-a rugat să o „omoare”, altfel spus să o ajute să-și însceneze moartea în urma unei presupuse avalanșe care să dea impresia că a ucis-o.
    Genevieve nu păruse niciodată atât de tristă și de obosită.
    Simon și Genevieve se cunoșteau de când lumea. Ea și mama lui Simon erau foarte apropiate. În momentele grele în care era lovită cu brutalitate de tatăl său, care grava simboluri satanice pe corpul ei și o viola zile la rând, Genevieve îi sărise în ajutor și îi oferise alinare, în timp ce Simon era în căutarea acestui maniac care îi era tată.
    Și tot Genevieve fusese cea care continua să aibă grijă de mama sa când Simon fusese arestat pentru patricid. Tot ea fusese alături de Simon când acesta ieșise de la închisoare.
    - Unde ai de gând să te duci? întrebase el în cele din urmă.
    - Nu m-am hotărât, dar nu-ți face griji, o să fiu bine.
    Simon știa asta foarte bine. Dintre toți oamenii de pe pământ, nimeni nu o cunoștea pe Genevieve Zivera mai bine decât el. Știa din ce familie provine, îi cunoștea grijile și bucuriile, dorințele și temerile. Simon îi știa secretele - cel puțin așa crezuse până în ziua aceea.
    Genevieve luă o gură mare de cafea, își așeză brațele pe masă și se aplecă spre Simon.
    - Înainte să dispar, trebuie să-ți mărturisesc câteva lucruri pe care le-am ținut secrete prea mult. Primul se referă la mama ta și la ce s-a întâmplat cu ea cât timp ai fost închis. Vreau să afli ce a făcut din acel moment înainte. Regret sincer că trebuie să-ți spun asta și o voi face cu cea mai mare părere de rău. Voi încălca o promisiune pe care i-am făcut-o mamei tale cu ani în urmă.
    Făcu o pauză, adunându-se de parcă se pregătea să anunțe moartea unei ființe dragi.
    - Un secret păstrat prea mult dar Simon, este momentul să afli adevărul despre familia ta.
    În timp ce Simon se afla la marginea Pieței Roșii, privind deasupra Kremlinului, se gândea la Genevieve și la cuvintele ei de atunci. Adevărul era că îl șocaseră, punând sub semnul întrebării atât de multe lucruri din viața lui.
    Îl obligaseră să mediteze dacă existența sa ar fi fost cu mult mai diferită dacă ar fi știut adevărul. Dar era un adevăr care îl îngrozise și care îi schimbase lumea radical.
    Însă asta nu era nimic în comparație cu ce îi spusese Genevieve în continuare.
    Îi descrisese tabloul care fusese agățat pe peretele ei, harta care se afla ascunsă acolo și mai ales ce indica aceasta. Îi vorbise despre originea sa, despre implicarea ei în protecția tabloului și, în cele din urmă, desăre cutia aurită ascunsă în vechea Liberie Bizantină de sub Kremlin, destinația finală a hărții.
    Niciodată de când se născuse, în ciuda tuturor lucrurilor pe care le văzuse - răutatea oamenilor, întunericul sufletului omenesc - nu cunoscuse o frică mai mare decât în ziua aceea. Și asta pentru că Genevieve îi revelase conținutul misterios al cutiei care devenise cunoscută drept Albero della Vitta. Un mister pe care Julian Zivera nu trebuia să-l afle în veci.
    Astfel că, acum, se afla în piață, în dimineața caldă din Rusia, gândindu-se la Michael și la ce era pe cale să facă acesta, la viețile celor care depindeau de recuperarea cutiei.... și își dădu seama că nu are de ales.
    Michael trebuia oprit.

                                                   Capitolul 40

                          Visteria nu era o bancă sau vreun munte de bani, ci o cameră plină de comori. Michael și Susan rămăseseră nemișcați în fața acestei priveliști, orbiți de bogăția din fața lor.
    Aur și bijuterii, statuete și artefacte. Obiecte vechi dintr-un timp pe care mulți îl uitaseră. În dreptul peretelui îndepărtat se aflau busturi din marmură care păreau că emit judecăți din străfundul ochilor întunecați. O mulțime de bogății: prăzile cuceririlor, averile regatelor.
    Michael și Susan își scoaseră lanternele când intrară în cameră, dar se opriră brusc, ca trăsniți. Încăperea era acoperită de un strat de praf care se ridică imediat ce pășiră înăuntru. Și văzură ceva la care nu se așteptau, ceva recent, ce nu putea fi confundat. Erau urmele cuiva care intrase și se plimbase prin încăpere. Păreau lăsate de un turist confuz.
    Se vedeau în întreaga cameră: persoana respectivă se mai întorsese o dată înainte se plece, iar acest lucru fusese amrcat de încă o pereche de urme.
    Pașii era egali, iar distanța dintre ei era aceeași; persoana fusese, fără îndoială, prevăzătoare. Părea să se fi oprit în fața fiecărui artefact în parte. O persoană meticuloasă, dar fără un scop bine definit.
    - Crezi că a luat-o?
    - Nu era în geanta lui. Mă îndoiesc că Lexie știa ce caută.
    - Crezi?
    Michael o privi, dar nu mai spuse nimic și intră în visterie. Așeză lanterna lângă peretele din capăt, iar grămezile de aur reflectară lumina în toată camera și o scăldară într-o nuanță solară.
    Michael privi atent fiecare obiect de lângă perete.
    - Paul e în mare pericol, șopti Susan.
    Michael se opri și se întoarse spre ea, spunându-i din celălalt capăt al camerei:
    - Știu, dar trebuie să ne concentrăm acum.
    - Credeam că e prietenul tău, răspunse Susan, regretând deja că spusese asta.
    Cu toate că se afla la o distanță de 12 metri de ea, o săgetă cu privirea înainte să se întoarcă. Teama pe care Michael o simțea când se gândea la Busch îl copleșea.
    Încercă să o ignore, să și-o alunge din minte, pentru că îl deranja faptul că prietenul său cel mai bun se îndrepta fără să știe spre moarte și el nu avea cum să îl prevină. Michael nu era sigur dacă Fetisov avusese planul pus la cale dinainte sau acționa la ordinele lui Zivera. Dar, oricare ar fi fost situația, nu îl putea ajuta cu nimic de aici. Nu-i rămânea decât să termine ce avea de făcut și să găsească o metodă să ajungă din nou la suprafață.
    - Avem în față bilioane de dolari, spuse Susan, încercând să schimbe subiectul.
    Ridică un sceptru de aur, cu capătul plin de diamante și îl studie îndeaproape. Îl așeză apoi jos și luă un coif din aur, cu o margine din blană ce devenise fragilă în timp.
    - De ce a închis Ivan astea, de ce nu le-a lăsat copiilor săi?
    - Și-a ucis fiul preferat, pe Ivan, într-un atac de furie. Își ura ceilalți copii și nu-i considera vrednici.
    - Ce mai pierdere! Îți dai seama ce ar fi putut face Rusia cu toate astea?
    - Cred că Ivan a avut un motiv destul de bun să le ascundă.
    Michael se opri în fața unei grămezi de bijuterii de jumătate de metru: un teanc de coliere, brățări și cercei. Ridică un colier cu rubine din vârful grămezii. Era printre cele mai grele bijuterii de acolo.
    Michael estimă valoarea minunatului colier la cel puțin 75 de milioane. Se gândi la Busch și la biletele de loto pe care le cumpăra în fiecare zi, sperând să își ajute mai mult familia și să aibă destui bani ca să se bucure de viață. Omul acesta avusese mereu grijă de Michael, efectiv își riscase viața pentru el în repetate rânduri, iar Michael nu putea face mai mult decât să-i mulțumească. Ținând cont că îi pusese viața în pericol încă o dată, obiectul părea mai mult decât o recompensă binemeritată.
    Michael privi colierul încă o dată, foarte conștient de ce se întâmplase ultima dată când luase ceva care nu era prevăzut în plan - îl costase 3 ani de închisoare.
    „Nu te abate de la planul stabilit”, asta era deviza lui.
    Dar colierul din mâna sa valora mai mult decât orice bilet de loterie. Michael cunoștea un vânzător de lucruri furate care ar fi plătit pentru bijuterie și care ar fi rezolvat treaba astfel încât Busch să ia banii fără să plătească alte taxe.
    Michael strânse colierul, îl puse în ruscac și merse mai departe.
    În cele din urmă, ajunse în colțul din spate unde, deasupra câtorva rafturi, erau așezate 11 cutii bogat ornamentate. Michael stătea acolo holbându-se, în timp ce Susan se apropie de el și văzu că lipsește o cutie, fiindcă în locul respectiv stratul de praf nu era la fel de mare ca în restul camerei.
    - O, Doamne! șopti ea.
    Michael îi aruncă o privire scurtă înainte să se întoarcă din nou la celelalte 11 rămase. Toate cutiile erau de aceeași mărime: 1 centimetru lățime, 2 centimetri lungime și o adâncime de 3 centimetri; erau cam cât 2 cărți așezate una peste cealaltă. Toate erau ornamentate, dar în mod diferit și original, sculptate fin în aur și înfățișând diverse scene din natură.
    Michael studie îndeaproape fiecare cutie. Scenele de pe capacele cutiilor erau reprezentări aleatorii din natură: râuri, păsări, animale, copaci.
    Susan veni în spatele lui Michael.
    - Și dacă Lexie a luat adevărata cutie sau.... orice se afla înăuntrul ei?
    Michael alese una care înfățișa un leu regal așezat pe picioarele din spate. Avea fălcile deschise, colții descoperiți, era dominator și gata de atac.
    - Asta e? întrebă ea.
    Michael o lăsă jos și o alese pe cea care avea sculptată o scenă mai obișnuită față de celelalte: un câmp de flori și un pâlc de copaci peste care apunea soarele. Fu uimit de faptul că un obiect atât de mic, cum era această cutie, putea fi păstrat cu asemenea venerație. Dar, în afară de asta, cutia însemna pur și simplu viața tatălui său.
    Michael dădu din cap spre Susan, în cele din urmă.
    - Ești sigur?
    - Da, sunt sigur.
    - Nu vrei s-o deschizi ca să te convingi?
    Michael privi gaura crestată pentru cheie; era foarte simplă, o încuietoare fabricată într-o epocă mult mai neevoluată. Un miracol tehnologic al timpului său, dar la îndemâna oricărui copil din prezent.
    Examinând-o, se gândi atent: știa ce căuta, harta îi oferea o descriere exactă a cutiei. Și, în afară de asta, nu avea nicio informație despre conținutul cutiei pentru a-l ajuta să confirme validitatea în afară de înfățișarea exterioară.
    - Știu ce fac.
    - Bine atunci. Faci cum crezi, atâta timp cât ești sigur, spuse Susan.
    Se întoarse și se îndreptă spre ușă.
    - Putem să plecăm acum?
    Michael nu se mișcă. Închise ochii.
    - Ce mai aștepți?
    - Mă gândesc, spuse încet din fața raftului unde se aflau cutiile aurite.
    Susan se opri și privi comorile pentru ultima dată, bijuteriile, aurul, grămada de bogății care ar fi devenit o descoperire imensă pentru omenire.
    După aproape 1 minut, Michael puse cutia în rucsac și se întoarse spre Susan.
    - Avem o problemă.
    Susan se întoarse spre el din cealaltă parte a camerei, întreruptă din reveria ei cu bijuterii.
    - La ce te referi?
    - Mă refer la aer.
    - La aer?
    - Nu avem destul în tuburile noastre ca să ieșim de-aici. În cel mai bun caz ne-a mai rămas pentru 1 minut sau 2.
    - Cum așa?
    - L-am cam folosit când ai fost prinsă sub conductă.
    Susan își duse mâna la ca, de parcă ar fi lovit-o brusc o migrenă.
    - Trebuie să ajungem la suprafață. Asta n-ar trebui să ne ia mai mult de 1 minut.
    - În primul rând, ne-a luat 15 minute să urcăm de acolo până aici cu ajutorul frânghiei. La întoarcere o să ne ia la fel de mult.
    - Trebuie să fie și altă cale să ieșim de-aici, o ușă, un tunel, orice, spuse Susan cu o voce optimistă.
    - Nu. Pereții ăștia au o grosime de 9 metri în cel mai subțire punct. Pasajele au fost înfundate de oamenii lui Ivan. Și au făcut o treabă foarte bună.
    Susan rămase pentru un moment pe gânduri.
    - Aer. Aici este aer, trebuie să vină de undeva. Poate urcăm printr-un puș sau ceve de genul ăsta.
    Michael privi deasupra sa. În tavanul de piatră se vedeau crăpături de 2 centimetri.
    - Nu cred c-am încăpea pe-acolo nici dacă am fi cei mai slabi din lume.
    - Asta înseamnă cu suntem prinși aici?
    Michael dădu din cap.
    - Exact.

                                                            Capitolul 41

                             Atmosfera era tensionată; doctorii trăgeau de ușă fără niciun rezultat. Țipete de ajutor într-o rusă de neînțeles, tuse și urlete.
    Gazul de culoare cafenie cu miros înțepător umplu repede camera de observație, plutind pe deasupra, înainte să se răspândească peste tot. Corpurile dispărură în aerul cețos, mâinile frenetice, care păreau rupte de corp, plesneau fereastra în zadar. Apoi mișcările începură să se domolească, gazul își făcuse efectul, trupurile ieșeau din fum, rezemându-se de geam, pentru ca mai apoi să alunece din nou și să dispară din peisaj.
    Nimeni de acolo nu știa că își va pierde cunoștința doar pentru o scurtă perioadă de timp. Se temeau cu toții că vor părăsi această lume pentru totdeauna.
    Busch avu o senzație puternică de vinovăție privind haosul și spera că acțiunile sale nu erau mai grave decât răul pe care încercau să-l îndrepte.
    Se întoarse și-l văzu pe Skovokov nemișcat în mijlocul sălii de operații, înconjurat de asistenții săi medicali.
    Nikolai îi închisese acolo, fluturându-și arma în toate direcțiile, răsucindu-se când pe stânga, când pe dreapta și ținându-i la distanță.
    Scâncetele estompate și urletele după ajutor îi amintiră lui Busch de copiii rătăciți într-un magazin care își căutau părinții. Cu toate astea, Busch nu înțelegea nimic din rugămințile lor în limba rusă.
    Și, mai presus de toate, Genevieve rămăsese întinsă, purtând în continuare la gât lanțul de care atârna un crucifix. Corpul îi era acoperit de un cearșaf alb. I se părea absolul impasibilă cu haosul din jur. Conectată acum la monitoare, semnele ei vitale erau constante și uniforme. Era singura persoană din toată camera a cărei inimă părea normal.
    Țipetele din sala de operații se opriră cu totul. Cu excepția vreunui geamăt întâmplător, nu se mai auzea nimic dinăuntru.

...................................................................

Dincolo de credință, Richard Doetsch

......................................................................
                                  6-13

                Michael se întoarse puțin și cotrobăi în rucsacul său, scoase de acolo un tub fluorescent, îl crăpă, apoi îl aruncă în apă. Privi cum lumina galbenă plutește la suprafață, purtată de apă spre celălalt perete stâncos.

    În momentul în care ajunse la fundătură, mai rămase o clipă la suprafață, apoi dispăru.

    Michael îi aruncă o privire lui Busch, care era absorbit de aceeași priveliște.

    - Nu se poate! spuse Busch, citindu-i gândurile prietenului său.

    Michael își desfăcu rucsacul din spate, îl așeză pe pământul pietros și căută înăuntru până găsi o mască de oxigen, 15 metri de frânghie și încă un tub fluorescent.
    - Sub nicio formă nu te scufunzi în apele alea! spuse Busch întreptându-se spre Michael.
    - De ce, vrei să mergi tu în locul meu?
    Michael nici nu privi în sus în timp ce lega frânghia în jurul unei roci proeminente. Luă celălalt capăt și-l legă de tubul fluorescent. Își puse masca de oxigen și echipamentul de cățărare și se prinse de frânghie.
    Nikolai privi schimbul dintre cei 2 prieteni, zâmbind larg:
    - Ce specie de bărbat! Mi-aș fi dorit să fiu la fel de curajos ca tine.
    - N-are deloc de-a face cu asta, spuse Busch, în timp ce-i aruncă o privire tăioasă lui Michael. Dimpotrivă, e pură prostie. N-ai nici cea mai vagă idee cât de puternici sunt curenții, ar putea să te facă praf cât ai zice pește.
    - Relaxează-te, vreau doar să văd cât este de largă gura râului.
    Michael scoase o lanternă subacvatică și făcu frânghia ghem.
    - Ce?! Cât de largă e gura râului?
    Busch explodă.
    - Și dacă te trag curenții....
    Dar nu mai avu ocazia să termine ce avea de spus; Michael înșfăcă funia făcută ghem și sări în apă. Se prinse strâns cu mâna stângă de ea, în timp ce cu mâna dreaptă ținul celălalt capăt, de care era atașat tubul.
    Michael nu lăsă tubul să-i scape.
    Lumina care abia licărea se reflecta pe celălalt zid și, sub apă. Michael zări o conductă lungă de 1,5 metri. Continuă să înoate, ținându-se strâns de frânghie cu mâna stângă, dar dădu drumul celuilalt capăt.
    Gura conductei se lumină pentru câteva secunde, dar se întunecă din nou, imediat ce tubul fu tras în interior. Michael își deschise lanterna și văzu că țeava făcea un cot în zona de jos, într-un unghi de 45 de grade.
    Michael ieși la suprafață și se ridică repede lângă roca proeminentă. În timp ce se ajuta de frânghie ca să iasă din apă, Busch îl luă de guler și-l zgâlțâi sănătos lângă bazin, azvârlindu-l apoi jos.
    - Ești un idiot!
    Michael rămase acolo, ud fleașcă, recăpătându-și răsuflarea, apoi se răsuci și-i zâmbi prietenului său.

                                                 Capitolul 27

                     Secta Adevărul Domnului fusese înființată la începutul anilor 70 de Yves Trepaunt, un medic care nu putuse accepta faptul că Biserica nu se asocia cu știința.
    Trepaunt era singurul copil al lui Jaques Trepaunt, unul dintre membrii din spatele guvernului de la Vichy și legătura francezilor cu piața armelor. Îi lăsase proprietatea în valoare de 200 de milioane de dolari fiului său, care renunțase la o carieră  promițătoare în medicină și investise averea în scopuri religioase.
    Yves cumpărase Mănăstirea Corsicană, un fost castel de pe malul mării, precum și cei 100 de mii de metri pătrați din jurul acesteia.
    Părăsise complexul pentru a naviga cu goeleta lui de 40 de metri, Adevărul Domnului, de-a lungul Mării Mediterane.
    Yves a aflat că existau multe persoane care aveau idei asemănătoare cu ale lui, astfel că a început o carieră neașteptată de preot. A strâns încă 10 mii de oameni cu aceleași convingeri și a pus bazele noii biserici în castelul abandonat de pe faleze stâncoase ale Corsicii.
    La vârsta de 21 de ani, abia ieșit din facultate, Julian Zivera se număra printre persoanele cele mai receptive la mesajul lui Yves și căuta, la rândul său, adepți.
    El și Yves s-au împrietenit repede și, în 2 ani, Julian a devenit omul său de încredere, oratorul și mâna sa dreaptă, folosindu-și talentul retoric pentru a expune interpretarea lui Yves atât în ceea ce privește Biblia, cât și ideea de divinitate.
    Însă Julian a ajuns să însemne mult mai mult pentru Yves.
    Fiica lui Yves, Charlotte, avea 19 ani când s-a îndrăgostit de Julian.
    A fost o relație care a avut răgazul de a evolua, de a înflori și care se maturizase în timp.
    Julian nu făcea niciodată presiuni și nici nu era cel care face primul pas - trecuseră 3 luni înainte de a se săruta prima oară - dar, odată ce se întâmplase, nu mai era niciun dubiu că erau făcuți unul pentru celălalt și destinați să rămână împreună pentru totdeauna.
    Spre deosebire de Yves, cuplul călătorise în toată lumea.
    Julian o punea pe Charlotte mai preaus de orice, iar ei nici prin gând nu-i trecea că poate exista o asemenea iubire.
    Când se trezea, Julian era lângă ea, privind-o; îi lăsa mici cadouri în geantă și flori pe pernă înainte de culcare. Îi anticipa toate nevoile, toate dorințele.
    Charlotte își găsise marea iubire, își găsise prietenul cel mai bun, își găsise soțul.
    Iar Yves vedea în el un fiu. Nu era numai un triumvirat al inspirației religioase pentru enoriașii lor, ci și dovada că iubirea și banii, Dumnezeu și știința puteau coexista în armonie.
    Între timp, rândurile adepților acestei secte se îngroșau.
    Julian făcuse un master la Harvard pe discipline de business, finanțe și marketing, aplicând acum cunoștințele dobândite și în spațiul religios. Într-un singur an, numărul credincioșilor s-a mărit de 4 ori, iar creșterea a continuat în următorii 2 ani.
    Dar, pentru ca biserica să prospere, aveau nevoie de sponsorizări constante; nu avea cu să se descurce doar din colecte obișnuite. Astfel, spre deosebire de celelalte secte ale religiei creștine, au impus o taxă de înscriere.
    Bineînțeles că regula fusese implementată subtil chiar, dar avusese mare succes. Majoritatea sectanților fusese foarte bine educați, iar printre ei se aflau oamenii cu cele mai mari averi din lume.
    Taxa de 10 mii de dolari pe an nu era nici pe departe o piedică pentru cei 125 de mii de membri.
    La insistențele lui Julian, Yves s-a întors din nou la medicină, înfiind în complex laboratoare de studiu.
    El și Julian erau de părere că oamenii trebui să profite de darurile lor și că toți trebuie să-și folosească talentele dăruite de Dumnezeu ca mulțumire pentru faptul că le-au primit. Julian conducea biserica, în timp ce adevărata chemare a lui Yves era medicina. Dorința lui de a vindeca se trezise din nou.
    Yves lăsase munca în folosul bisericii pe seama lui Julian și a lui Charlotte și angajase cei mai buni doctori și experți biomedicali - mulți dintre aceștia recrutați chiar din rândurile credincioșilor. Îi ademenise cu promisiunea resurselor nelimitate, cu salarii extraordinar de mari și un mediu de lucru lipsit de presiuni, care nu era aservit acționarilor sau băncii.
    Într-o duminică seara, Yves și Charlotte au ieșit la o plimbare cu goeleta lui Yves. Era un ritual pe care tatăl și fiica îl practicau încă de când ea era mică. Îi ținuse aproape unul de altul de când mama lui Charlotte murise. Amândoi erau navigatori desăvârșiți, vâslind și cârmuind pe rând.
    Când Julian devenise membru al familiei, îl invitaseră și pe el la plimbările lor de duminică seara, însă acesta refuzase, insistând ca Yves să-și păstreze tradiția de familie, așa cum era ea de 20 de ani încoace. Oricum, Julian o luase pe Charlotte de lângă tatăl ei, așa că se gândise să o lase doar cu Yves măcar pentru câteva ore pe săptămână.
    Yves și Charlotte au plecat pe la 4,30 după-amiaza; cerul era limpede, apele lunii septembrie erau liniștite, cu o briză ușoară bătând dinspre sud-vest. Au ieșit în larg când soarele târziu de vară apunea încet. Tatăl și fiica se priveau bucurându-se de moment, fără a se îndoi vreo clipă că viitorul nu le aduce altceva decât fericire, iubire și, mai presus de toate, credință constantă în Dumnezeu.
    Nu s-au mai întors niciodată.
    A doua zi, goeleta a fost găsită răsturnată la 8 kilometri depărtare de mal, cu vâslele rupte plutind deasupra apei. S-au făcut investigații, au apărut diverse speculații, dar cadavrele nu au fost niciodată găsite. Investigațiile duseseră la concluzia că moartea lor fusese un accident.
    Pe faleză, în fața unui altar care se proiecta pe albastrul nesfârșit al Mediteranei, Julian a ținut o slujbă de omagiere, despre care avea să se spună mai târziu că a frânt inima celor 10 mii de participanți. Bărbatul de 26 de ani din fața lor era o întruchipare a durerii imposibil de consolat.
    Genevieve asistase și ea la slujbă. Suferise la rândul ei o astfel de pierdere și își propusese să fie alături de Julian atât cât era nevoie, să-i aline durerea, să-i arate afecțiunea constantă pe care numai o mamă o poate oferi.
    Dar, la sfârșitul slujbei, după pomenirea tuturor sufletelor ale căror trupuri n-au mai fost găsite niciodată, Genevieve plecase fără să spună un cuvânt.
    Brusc, își dăduse seama de schimbarea din inima fiului său, o răceală pe care n-o mai observase la el de când era mic, atunci când pisica fetei adoptate de ea - Arabella - dispăruse după ce Julian fusese bătut pe terenul de joacă. Știa ce făcuse Julian atunci... înțelegea și ce făcuse acum.
    Nu era nici urmă de Yves sau de Charlotte, pentru că nimeni nu căutase unde trebuie. Corpurile lor fuseseră îngropate lângă trupurile călugărilor din cripa aflată în adâncul pământului, în subterana casei sale, palatul vechi de sute de ani.
    În acea duminică, la apusul soarelui, Julian apăruse din cabina vasului, luându-i prin surprindere pe Charlotte și pe Yves.
    Cu un zâmbet larg, Charlotte ieșise în întâmpinarea soțului său, îmbrățișându-l și bucurându-se de surpriza pe care i-o făcuse.
    Însă bucuria ei se transformase în șoc în momentul în care îl privise în ochi și văzu acolo ceva ce nu mai văzuse niciodată înainte: un soi de detașare. Avea senzația că se uită în ochii unui străin, ai unei persoane fără suflet, ai unui rechin.
    Teama ei fusese confirmată de îndată ce simțise lama pătrunzându-i stomacul, provocându-i o durere groaznică, până în măduva oaselor.
    Julian nu contenise să o privească în ochi fără să scoată o vorbă, sperând ca măcar să-i vadă sufletul părăsindu-i trupul.
    Yves era șocat; îl privea pe Julian cum așeza trupul fiicei lui pe punte. Era paralizat de frică în momentul în care Julian se apropiase de el; nu făcuse niciun gest ca să se apere, iar lama îi pătrunsese în coaste.
    L-a mai auzit pe Julian murmurând:
    - Spune-i lui Dumnezeu că-l salut.
    La vârsta de 26 de ani, Julian Zivera devenise singurul conducător al sectei Adevărul Domnului, o sectă religioasă, o afacere, un concept, fiind plătit cu un salariu brut de 1 miliar de dolari anual doar pentru a vorbi despre Dumnezeu, despre știință, despre viață. Moștenise tot: pământurile, castelul-mănăstire, pe enoriași, laboratoarele medicale și chiar iahtul Adevărul Domnului.
    Julian ajunsese în Corsica cu câteva titluri academice, cu o memorie fotografică și cu un plan de 10 ani pentru a deveni conducătorul sectei lui Trepaunt.
    Și, ca de obicei, Julian se întrecu pe sine, reușind să realizeze tot ce-și propusese în doar 5 ani.

                                                     Capitolul 28

                         Michael privi capătul rotund al unui senzor de lasese ce ieșea dintr-un tub de metal. Din interior se auzea un vâjâit de motor; era sigur că tocmai găsise locul pe care-l căuta.
    Senzorul de lasere Covini era de ultimă generație, fabricat de o firmă din Delaware. Rușii nu se uitaseră la bani când construiseră ultimul lor edificiu.
    Camera din pământ și piatră în care se aflau nu avea mai mult de 2 metri înălțime și constituia o zonă nefolosită, săpată în fața clădirii unde se aflau acum.
  Michael îi conduse printr-o serie de tuneluri, întorcându-se din drum de mai mult de 20 de ori până reuși să-și urmeze busola la unghiul perfect pe care-l avea marcat pe hartă.
    Ultimii 30 de metri se târâse pe brânci, pe o aripă mai joasă și strâmtă săpată în pământ.
    Se aflau cu 10 etaje sub Arsenal; imediat ajunseră la jumătate de kilometru de bazinul cu apele învolburate despre care Michael credea că-i va duce în Liberia, deși părea că merg spre Sankt Petesburg.
    Michael se plimbă în jurul canalului, studiindu-l, examinând fiecare crâmpei, de parcă ar fi avut povestea lui.
    - Am obosit să merg în felul ăsta, spuse Fetisov.
    - Conductele de aer sunt de obicei nituite, dar asta numai atunci când sunt făcute din  tinichea. Astea sunt sudate.
    Michael arătă spre liniile neregulate cu umflături, care lipeau bucățile grele de metal.
    - Și toate au fost făcute din exterior.
    Michael continuă să străbată perimetrul conductei, până la punctul în care aceasta se pierdea în dalele de ciment. Se întoarse, apoi reveni.
    - Toate, mai puțin asta.
    Se opri, lăsându-se pe vine în fața unei balamale care era în mod evident netedă.
    Busch și Fetisov îndreptată priviri confuze spre Michael.
    Acesta se opri.
    - Oricine a construit conducta asta a început de aici.
    Arătă spre resturile de sudură și spre urmele care atestau folosirea unei temperaturi ridicate, care aglomerau grohotișul de sub picioarele lor.
    - Dar a fost nevoit să intre iar, așa că a lăsat la sfârșit ultima deschizătură.
    Michael se ghemui din nou și pipăi cu degetul netezimea balamalei.
    - A fost ultima pe care a făcut-o, din ultima lui zi de lucru, executată din interiorul unui puț strâmt de mai puțin de 1 metru.
    Michael se uită la ceas - era ora 6,30 dimineața. Scoase o mică torță cu acetilenă pe care Fetisov o luase din rucsacul lui Busch; o aprinse și o mișcă în față și în spate, de-a lungul cursului superior al apei. Torța șuieră și trosni, ajungând repede la capătul balamalei. O încălzi la o temperatură ridicată, astfel încât să-și poată folosi uneltele.
    Michael aruncă torța cu grijă și, cu un cuțit, tăie conducta în exterior. Folosind lama groasă, o îndoi ușor pe spate, evitând să atingă cu mâna metalul înroșit.
    În timp ce tunelul de metal se deschise ca o conservă de tablă, din interior ieșiră scântei ce colorau zidurile între care se aflau cei 3 bărbați într-un roșu neon, în timp ce razele laserului se reflectau în toate direcțiile.
    Busch și Fetisov se aruncară la pământ, ca și când s-ar fi aflat în bătaia gloanțelor.
    Michael zâmbi larg când îi văzu pe cei doi stând pe vine. Deșurubă capacul laserului folosind lama cuțitului și descoperi o serie de fire. Se rezemă și studie această unealtă, care fusese fabricată în satul său natal.
    Michael puse deoparte 4 fire, depărtându-le de mecanism. Le aruncă o privire lui Busch și lui Fetisov, apoi tăie firul alb. Raza roșie a laserului care ieșea din conductă rămase nemișcată. Apoi, atinse cele două capete ale firului; lumina roșie dispăru iar în interiorul conductei nu se mai văzu.
    Deconectă firul și se mută din nou la intrarea în conductă, aruncând o privire înăuntru. Apoi intră fără să scoată un cuvânt.
    Michael merse de-a bușilea prin tubul metalic și, după 3 metri, ajunse la o poartă de metal, care proiecta în interiorul conductei umbre de zăbrele asemănătoare celor din celulele de închisoare. Michael înaintă și se târî printre șipci.
    Încăperea din fața lui era construită recent; totul era de un alb imaculat, de la pereți și covoare până la mobilă. Era un vestibul fără ferestre, cu 2 uși: una dintre ele era lată, rabatabilă, iar cealaltă avea mărimea unei uși de lift de marfă. Mai era un scaun și un birou lucios și alb, la care se afla un telefon.
    Becurile fără abajur produceau o lumină obscură, de noapte,  îndulcind impresia de cameră aseptică.
    Se aflau la 10 etaje sub Kremlin, într-o lume săpată în pământ. Părea pustiu la ora aceea, dar Michael se străduia să nu facă niciun zgomot în timp ce deșuruba cu grijă nitul care susținea grilajul. După ce reuși să-l deschidă, i-l dădu lui Busch.
    - Alarme de securitate? întrebă Busch din afara conductei.
    - Cu 10 etaje mai jos. E un flanc întreg de gardieni în jurul intrării principale de sus.
    Michael îl privi pe Fetisov.
    - Ziceai că locul ăsta a fost renovat în mai puțin de 6 luni?
    - Da, cam așa.
    - Și, înainte de asta, ce-a fost aici?
    - Laboratoarele astea au fost depozite părăsite timp de mai bine de 10 ani.
    Michael se întoarse din nou spre Busch.
    - Cred că tocmai am spat sistemul de securitate de aici. Guvernele cu buget restrâns nu dau bani pe securizarea depozitelor părăsite.
    Michael puse piciorul stâng în cameră, pregătit să intre.
    - Dar, într-un minut, vom ști cu siguranță.
    Michael fu nevoit să se aplece ca să poată intra în cameră.  Se strecură spre ușa din față. O deschise și dădu peste un coridor lung, unde se aflau alte 6 uși. Ascultă un moment, apoi pătrunse pe coridor.
    Ajungând la prima ușă, se uită cu atenția la inscripția de deasupra, neînțelegând caracterele chirilice.
    - Doctorul Skovokov.
    Se uită peste umăr și-l văzu pe Nikolai, exact în spatele său.
    - E biroul lui.
    Michael încuviință și înaintă.
    - Salonul de conferințe și un laborator, spuse Nikolai arătând spre alte 2 uși.
    Se opri la antepenultima: sala de operație.
    Michael apucă mânerul și deschise ușa încet.
    Văzu o încăpere mare, ce avea doar o singură masă de operație în centru, lumini ajustabile și microfoane fixate în tavan. Pe masă, erau câteva microscoape, aparatură de monitarizare a pulsului, iar pe o latură erau așezate scannere de mare precizie. Pe celălaltă perete era o fereastră largă de aproximativ 9 metri, sub care se aflau 40 de scaune aranjate ca într-o sală de cinema.
    - Se pare că se vând bilete, spuse Busch arătând spre rândurile de scaune din spatele sticlei.
    - Au o demonstrație chirurgicală programată pentru ora 11 dimineața? întrebă Michael.
    - Își vor ocupa locurile la 11 fără un sfert, răspunse Fetisov. Am auzit că vor fi mai mult de 20 de persoane care îl vor asista când va face o demonstrație pe un cadavru.
    - Cred că glumesc, spuse Busch cu o voce care-i trăda dezgustul. Ai putea crede că fac o disecție pe un extraterestru sau ceva de genul ăsta. E pur și simplu aberant! Ai dracului ruși!
    Fetisov îi aruncă o privire tăioasă lui Busch.
    - Adică.... nu mă refeream la tine, spuse el cerându-și scuze.
    Fetisov încercă să-l ignore pe Busch.
    - Vor aduce cadavrul la 11 fără 10 minute. Skovokov va ține un discurs scut și va trece la treabă la 11.
    - Ești sigur că Genevieve se află la subnivelul 9? întrebă Busch.
    - Chiar deasupra noastră, răspunse Fetisov și arătă spre tavan.
    - Vie?
    - Da, dar sedată.
    - Atunci totul depinde de felul în care ne planificăm timpul, spuse Michael examinând camera. Imediat cum se așază, trebuie să le întrerupem toate mijloacele de comunicare și să scoatem liftul din funcțiune.
    Michael ieși din sala de operație și intră în cealaltă cameră. Privi prin fereastra de observare, examină colțurile, se uită în spatele plantelor artificiale. Verifică ușa de oțel, deschizând-o și închizând-o de câteva ori.
    - Și dacă tăiem câteva telefoane chiar acum? întrebă Busch.
    - Vor observa și vor întrerupe demonstrația, răspunse Michael. Bu putem să-i lăsăm să intuiască ce va urma.
    - Mă duc să verific liftul, spuse Busch ieșind din cameră.
    - O să vă descurcați voi 2? întrebă Fetisov în timp ce se apropia de Michael.
    - Ești sigur că ea se află la nivelul de deasupra?
    - Sigur că da, pe viața nevestei mele..... și a amantei, spuse Fetisov cu un surâs.
    - O luăm rapid și plecăm.
    - Nu asta am întrebat. Vorbim despre furtul unei cutii - pe care nu am găsit-o încă, aș adăuga - și despre scoaterea unei femei sedate de aici.
    - Știu foarte bine ce avem de făcut, spuse Michael; Fetisov începea să-l enerveze. Cu cât te plătește Zivera?
    - Hai să spunem doar că mai mult decât ți-ai putea imagina.
    - Tatăl meu va muri dacă dau greș, spuse Michael, încercând să argumenteze situația în care se afla. Ție ce ți se întâmplă dacă dăm greș?
    Nikolai se holbă la Michael, văzându-l că fierbe de mânie. Îl apucă pe Michael de gât cu o mișcare fulgerătoare a brațului și-l strânse cu putere.
    - Nu putem da greș.
    Michael nu reacționă în niciun fel; vedea mânia de pe fața bărbatului și felul aiuritor în care i se zbătea ochiul mort. Chiar dacă Nikolai lucra pentru Zivera, Michael bănuia că nu făcea acest lucru din proprie inițiativă. Era metoda lui Zivera de a alege cea mai bună motivație existentă și de a transforma un eșec într-o fatalitate.
    Cu siguranță Nikolai nu cedase din lăcomie, ci fusese manipulat afectiv.
    - Vreo problemă aici? întrebă Busch băgându-și capul pe ușă.
    Nikolai îi dădu drumul din strânsoare lui Michael. Pentru câteva secunde se priviră fix în ochi.
    - Nu, spuse Michael, în timp ce Nikolai trecu încet pe lângă Busch și ieși din sala de operații.
    Michael îl privea acum ușor diferit. Nikolai era înverșunat, dar pasiunea cu care-și îndeplinea sarcina nu putea fi contestată.
    Michael îl urmă pe Busch spre ușa întredeschisă a liftului, își feri capul și sări înăuntru.
    Amândoi își îndreptară privirile spre cabina de lift lungă și întunecoasă, străbătură de lasere; sute de raze de lumină se propagau ca niște ace, care fragmentau suprafața cabinei.
    - Mă gândeam eu, spuse Michael. Asta e metoda lor de securizare. Nu ai cum să intri sau să ieși fără lift. Cred că laserele sunt acționate și conectate prin lift. Se dezactivează când acesta urcă sau coboară.
    Michael își dădu capul pe spate, luă lanterna și o îndreptă spre ușa liftului, la butonul cu numărul 9. Avea un design standard, putea fi apăsat cu ușurință. N-ar fi fost o problemă, dacă nu l-ar fi împiedicat bariera de lumini roșii de laser.
    Genevieve se afla în spatele acelei uși; era atât de aproape, și totuși lui Michael nici prin cap nu-i trecea cum va ajunge la ea.
    - Nu putem să o luăm pur și simplu în moment ăsta? întrebă Busch.
    - Aș vrea să poată fi așa, răspunse Michael privind încă o dată luciul roșu de deasupra, înainte să revină și să examineze mecanismele paniului de control. Avem nevoie de cabină ca să ne mișcăm și, în felul ăsta, să dezactivăm alarmele laser. Și, chiar dacă am putea s-o scoatem acum de-acolo, vor ști cum am intrat și vor lua toate măsurile de securitate existente în tot Kremlinul și în toată Moscova. N-o să ne putem întoarce după cutie și cu atât mai puțin să ieșim apoi din țară.
    - Chiar crezi că vom reuși?
    - Tu și cu mine?
    - Da, noi 2.
    Michael inspiră adânc.
    - Oricât de nebunesc ar părea, chiar cred asta. Nu înțelege greșit, dar facem o echipă destul de bună. Un polițist și un hoț.
    - Am avut întotdeauna o slăbiciune pentru cowboy și indieni. Care-i treaba cu tine și cu Căpitanul Roșu? întrebă Busch.
    - Lucrăm amândoi pentru un tip pe care nici măcar nu-l cunoaștem și ni se cere să avem încredere în el, răspunse el în timp ce studia planul panoului.
    Îi mulțumea lui Dumnezeu pentru că înțelegea diagrame standard; scrisul chirilic era ca și chineza pentru el.
    - Mie mi se pare destul de în regulă pentru un rusnac, dar tot nu mi-a plăcut felul în care avea mâna încolăcită pe gâtul tău.
    - Nici mie nu mi-a plăcut asta prea mult, spuse Michael frecându-și gâtul.
    Închise panoul de comandă al liftului, privi cabina de dimensiuni mici, partea superioară a acesteia și ușa liftului care-l despărțea de Genevieve. Ușa era protejată de o barieră de securitate de culoare roșu-închis.
    - Am impresia că Zivera îl șantajează în același mod în care te șantajează și pe tine.
    - Da, și eu mă gândeam la același lucru, dar... ceva îmi spune că n-ar ezita nicio secundă să ne scoată din joc, de îndată ce obținem ce ne-am propus.
    - Atunci să nu-l lăsăm să se apropie prea mult de cutie, adăugă Busch, zâmbindu-i lui Michael.

                     Cei 3 bărbați se strecurară în tunelul liftului. Busch securizase grilajul cu un singur șurub și îndoise la loc bucata de metal. Se ghidară după bulinele oranj pe care le pulverizase Michael.
    Drumul de 1 oră pe care-l parcurseseră la venire le luă acum numai 10 minute.
    Michael lăsă câteva tuburi de spray de culoare gri lângă spărtură ca să acopere urmele mai târziu.
    - Bun, spuse Michael, privind spre grota cu pârâiașele șerpuitoare și tunelele întunecate de unde ieșea apa. Trebuie să ne întoarcem aici înainte de 5 dimineața.
    - Prin ce tunel ieșim?
    Michael se întoarse și arătă spre cel de-al treilea din stânga.
    De îndată ce dădu colțul, văzu că tunelul se prelungea cu încă 18 metri înainte ca tavanul să se micșoreze până să se facă una cu apa.
    Michael înotă puțin în direcția opusă, încercând să aproximeze intensitatea curentului, însă inutil. Continuă să se îndrepte spre locul de întâlnire al apei cu tavanul.
    În spatele lui, Busch și Nikolai înotau cot la cot. Michael nu știa dacă să creadă că au început să se împrietenească sau dacă Busch voia doar să fie cu ochii-n patru și să nu-l piardă din vedere pe Nikolai.
    În cele din urmă, Michael alunecă și fu evacuat într-un bazin deschis, dar nu rămase aici prea mult, pentru că se simți din nou tras în jos, de această dată spre un tunel întunecat care îl duse în matca râului Moscova.
    Michael privi în urmă și văzu Kremlinul pe un deal înalt și marele palat înălțându-se deasupra zidurilor înalte de 18 metri.
    Brusc, Busch și Fetisov ieșiră și ei la suprafață și se așezară lângă el.
    Fetisov era rupt de oboseală; tușea și abia mai respira.
    - Ți-ai ieșit din minți, americanule?
    - Se presupune că voi, rușii, sunteți rezistenți, spuse Busch înotând spre mal.
    - Mi-am pierdut tubul de oxigen, spuse Fetisov în apărarea sa.
    Înotă până la Michael.
    - Ești sigur că poți face asta?
    Michael se uită la Fetisov și dădu din cap, transmițându-i încrederea sa lui Fetisov; acesta înotă spre mal, stimulat de optimismul lui Michael.

                                               Capitolul 29

                          Stephen Kelley se schimbă într-o pereche de blugi și într-un tricou alb stil Oxford, pe care le găsi în dulapul din camera în care era ținut. Nu fusese surprins când descoperise că hainele i se potriveau perfect.
    Nu se mai gândise la asta până acum, dar, privind imaginea sa reflectată în oglindă, nu se putu abține să nu-l vadă pe Michael: ochii săi albaștri, bărbia puternică, umerii lați. Semănau mai mult decât își închipuise Stephen. Nu era nicio îndoială că Michael era fiul său.
    Vina care îl apăsase pe Stephen de-a lungul anilor reveni și-i inundă din nou inima. Cu toate că Michael nu părea deloc afectat de faptul că fusese dat spre adopție, acest lucru nu anihila sentimentul lui Stephen că își dezamăgise fiul; era un sentiment peste care toată viața încercase să treacă.
    După ce-și îngropase tânăra soție și renunțase la Michael, Stephen se cufundase în muncă și studiii, descurcându-se cu greu. Își jurase că, dacă va mai avea norocul să se îndrăgostească din nou, va avea copii abia după căsătorie; refuza gândul că va mai trece din nou printr-o criză financiară care să-i împovăreze pe cei la care ținea.
    Absolvise colgiul din Boston, cu felicitări și se îndreptase spre Yale, la facultatea de drept, de această dată fiind bursier, pe locul 2 în promoția sa.
    Biroul său de avocatură din Boston fusese inițial doar o oportunitate, însă ideea că putea face dreptate se dovedise a fi irezistibilă pentru el. Reușise să se remarce rezolvând tot felul de probleme juridice ale orașului. Datorită lui, numărul infracțiunilor fusese redus și orașul devenise un loc mult mai sigur pentru toți locuitorii.
    După 4 ani, a părăsit sectorul public.
    Și-a deschis o firmă de avocatură pe care a transformat-o într-una de referință, angajând cei mai inteligenți oameni și cheltuind oricât pentru a-și satisface clienții. Își conducea singur afacarea, nu avea nevoie de asociați.
    Datorită reputației sale, obținea mai multe contracte și sponsorizări chiar și decât cei care făceau parteneriate de afaceri profitabile.
    Nu luase în calcul posibilitatea unei colaborări decât în urmă cu câțiva ani, și acest lucru se întâmplase atunci când Peter se alăturase firmei.
    Kelley&Kelley era un parteneriat cu nume comemorativ. Îl schimbase în memoria fiului pe care-l pierduse.
    Peter fusese un tânăr inteligent de la început, umplându-l pe Stephen de mândrie. Reușise să devină un om de succes și să-și câștige respectul prin nopți lungi de muncă istovitoare, prin degajare și dedicare totală. Devenise acel avocat rar întâlnit pe care toată lumea îl plăcea.
    Peter nu aflase niciodată că el nu este primul fiu al lui Stephen - nu știuse că mai are un frate vitreg. El și Michael aveau același tată, dar nu știau de existența celuilalt și aveau cariere aflate la poluri diametral opuse.
    Cu toate că Michael era unul dintre cei împotriva cărora legea lupta, Stephen intuia - datorită obiectivității și inimii sale mari - că eticheta de criminal era exagerată și mult prea critică. Michael era o persoană integră, un soț bun și, cu toate că Stephen știa că luase cea mai bună decizie atunci când îl dăduse spre adopție, sentimentul de vină îl apăsase zi și noapte din momentul în care o făcuse.
    Doi bărbați inteligenți, 2 fii, 2 frați - Stephen se întreba cine ar fi câștigat, în eventualitatea unei confruntări.
    Cu toate astea, în timp ce se întorcea pe balconul său cu vedere la mare, Stephen își dădu seama care dintre cei 2 fii ai săi era cu adevărat capabil să-i salveze viața.

                                               Capitolul 30

                         Soarele după-amiezii lumina camera de hotel frumos mobilată și dotată cu aer condiționat. Ferestrele începeau să se aburească din cauza temperaturii anormale, care atingea 32 de grade Celsius, iar nivelul crescut al umidității producea condens pe sticla rece.
    Nikolai ieși din bucătărie și le aruncă lui Michael și lui Busch câte o stilcă de Budweiser.
    - Asta te face să te simți ca acasă, nu-i așa? spuse Nikolai cu accentul său rusesc grosolan.
    Busch desfăcu sticla și sorbi îndelung.
    - Dacă închid ochii și îmi țin respirația, da, foarte posibil.
    Nikolai se întoarse apoi spre Michael.
    - Scuze pentru gât.
    Michael îl privi fix în ochiul sănătos, dar nu spuse nimic.
    - E vorba de.... nepoata mea. Surioara lui Lexie.
    Fetisov făcu o pauză și privi în altă parte.
    - Noi rușii ne credem atât de puternici, superiori în toate, dar, cu toate acestea, când Cernobîlul a fost distrus, nu am făcut altceva decât să mințim în loc să acceptăm ajutor. Mândria noastră națională a fost mai importantă decât oamenii. Sora mea era însărcinată în perioada aceea. Acum Ylena, o fetiță inocentă, plătește consecințele mândriei noastr. E bolnavă, iar doctorii nu pot să afle nici măcar motivul. Zivera a promis că o poate ajuta, că o poate face să se simtă mai bine. A mai făcut minuni înainte și a spus că, dacă mă voi strădui să-l ajut să-și atingă scopurile, medicii săi vor face minuni și pentru nepoata mea. Asta doar dacă vă ajut să vă îndepliniți misiunea.
    În cele din urmă, se întoarse spre Michael și spuse:
    - Nu o pot dezamăgi.
    Michael îl privi pe Busch, înțelegându-se din ochi, înainte de a se întoarce din nou spre rus:
    - Spuneai că poți obține orice într-o secundă.
    Michael îi întinse lui Fetisov o bucată de hârtie. Notase acolo toate cele 20 de unelte esențiale de care urma să aibă nevoie în dimineața următoare.
    Nikolai studie lista, dând din cap în timp ce citea.
    - Rezervele de aer trebuie să fie pline, spuse Michael. Și asigură-te că bateriile lanternelor fixate în căștile de protecție sunt noi.
    - În regulă. Pot să fac asta, dar armele pentru cine sunt?
    - Nu prea îmi plac armele, nu știu dacă o să am nevoie de ele. Dar e mai bine să fii în gardă.
    Nikolai se întoarse către Busch:
    - Știi cum se folosește o armă?
    Busch zâmbi, uitându-se când la Michael, când la Nikolai.
    - O să-mi dau seama pe loc.
    - Nu orice polițist e capabil să tragă, spuse Nikolai, încercând să își explice întrebarea.
    - Nu orice rus bea vodcă.
    Busch își ridică berea spre Nikolai. Acesta din urmă continua să studieze lista.
    - Ce este o antenă de inducție magnetică?
    - O folosesc minerii. Permite semnalului radio de joasă frecvență să treacă prin roci. Nu e absolut necesar. E doar o măsură de precauție. Crezi că poți face rost de așa ceva?
    Nikolai îndoi hârtia, o puse în buzunar și se întoarse spre Michael.
    - O să am ceva de lucru, dar o să fac rost de tot ce ai nevoie.
    - Cât va dura?
    - Două, poate 3 ore.
    Nikolai se îndreptă către ușă, apoi se întoarse din nou spre Busch.
    - De fapt toți rușii beau vodcă, fără excepție, spuse Nikolai aruncându-i o privire serioasă.
    După ce îl ironiză pe Busch, ieși din cameră.
    - Nu-l mai înțeleg pe tipul ăsta! Când aruncă una rece, când una caldă, spuse Busch.
    - Serios? Credeam că îl placi. Aș fi zis că semănați.
    Michael zâmbi.
    - Mersi.
    Susan intră în cameră și se întinse pe canapea.
    - Unde se ducea?
    - La cumpărături, spuse Michael scoțând din buzunar o a doua listă. Cât e de implicat Martin? întrebă ei apoi.
    Susan părea confuză.
    - Implicat în ce?
    Michael îi dădu lista.
    - Sunt câteva lucruri în plus de care aș avea nevoie, dar nu prea am încredere să i le încredințez acelui bărbat.
    Michael arătă spre ușa pe care Nikolai tocmai ieșise.
    - Cum ar fi? întrebă Susan.
    - Cum ar fi viețile noastre.

                   Michael se uită cu atenție la obiectul din fața lui, care se afla pe un material negru. Își petrecuse ultima oră și jumătate lucrând la el, reglându-l, reparându-l, asigurându-se că va funcționa fără probleme.
    Lui Michael îi plăcuse întotdeauna să lucreze cu mâinile; se pricepea la design, la construcții și la reparații, iar această abilitate se dovedise a-i fi de mare ajutor atât în carieră cât și în evoluția personală.
    Privi obiectul pentru ultima oară, îl acoperi cu materialul negru, apoi își strânse uneltele. Era într-o stare de spirit bună, mulțumit de pauza scurtă de care tocmai se bucurase.
    Michael merse spre celălalt capăt al mesei așezate pentru cină și privi grămezile de documente dinaintea sa.
    Recitise fiecare document pe care i-l dăduse Julian, sperând ca informația pe care o avea să îi fie de ajuns pentru a se descurca.
    Se așeză și studie harta de la Genevieve, în special zona în care se aflau camerele. Își schiță direcția de urmat pentru a ajunge în caverna unde se afla intrarea în bazinul cu apă.
    Studiind harta, observă intrarea inițială, construită cu 5 secole în urmă. Era un hol pustiu, izolat, care șerpuia 400 de metri, ieșind apoi prin Cadrela Adomirii Maici Domnului. Totul holul subteran fusese realizat și mobilat la ordinele lui Ivan.
    Michael puse întregul plan la punct, astfel încât totul să dureze 3 minute. Mai întâi aveau să ia cutia, apoi să meargă după Genevieve.
    Susan intră și se așeză lângă Michael. Privi hârtiile de pe masă. Harta cea veche și detaliată îi atrase imediat atenția. O privi un moment, apoi se întoarse spre el.
    - Ce crezi? Poți s-o faci?
    - Paul și cumine plecăm mâine-dimineață devreme; mai întâi o să luăm cutia, apoi o vom căuta pe Genevieve.
    - Ar trebui să vin cu tine.
    Michael clătină din cap.
    - Nu, în niciun caz.
    - Știu să fac scufundări.
    - Foarte bine. Și eu, și Paul știm. Nu mă înțelege greșit, dar cred că el e ceva mai puternic. Va trebui să o ajute pe Genevieve, poate chiar să o care.
    Simpla idee că ea era reținută împotriva voinței sale îi provoca lui Michael fiori pe șira spinării.
    - Vom avea nevoie ca tu și Martin să ne luați de pe râul Moscova. Apoi va trebui să decolăm în mai puțin de 1 oră.
    - De ce?
    - Fiindcă vom pătrunde într-un viespar, d-asta. Întregul guvern va fi pe urmele noastre. Cu cât vom ieși mai repede de aici, cu atât vom fi mai în siguranță.
    - Și dacă se întâmplă să nu iasă totul conform planului? întrebă Susan.
    Michael își ridică mâna.
    - În primul rând, ar trebui să fii deja conștientă că e posibil ca lucrurile să meargă prost. Oricât de bine am plănuit totul, oricât de bine am studiat problema, acele legi ale lui Murphy se aplică mereu atunci când te aștepți mai puțin. E ca și cum ai juca șah. Trebuie să gândești mai multe mișcări dinainte și să fii pregătit pentru orice.
    Michael se opri pentru a strânge hârtiile de pe masă.
    - Cum te descurci cu lista?
    - Martin a luat mașina ca să poată să te ia. Și-ți va aduce și seringa de adrenalină. Eu ce pot face? Mă simt nefolositoare.
    - Tu ai fost cea care ne-a pus la dispoziție mijlocul de transport pentru a ajunge aici și care ne va și scoate de aici. Ai făcut mai mult decât trebuia.
    Michael se ridică și se întoarse la zona sa de lucru. Ridică materialul negru, luă de acolo obiectul la care lucrase și se întoarse, așezându-se în fața lui Susan.
    Fără un cuvânt, îi înmână ceasul. Ea îl privi pentru o clipă, reamintindu-și toate momentele de afecțiune și de alinare petrecute cu Peter. În momentul în care minutarul trecu de ora 12, îi curse o lacrimă.
    - Unde...?
    Se înecă.
    - Credeam că l-am pierdut pentru totdeauna.
    - Paul l-a găsit în Piața Roșie.
    - N-am pierdut niciun caz de când Peter mi l-a dat, spuse Susan, parcă doar pentru ea.
    Michael îi zâmbi.
    - N-a mai funcționat de când....
    Privi cum cea de-a doua limbă continuă să se rotească.
    - De când a murit.
    - Știu câte ceva despre ceasuri, spuse Michael încet.
    Ea îl privi cu lacrimi în ochi, copleșită peste măsură de bunătatea lui Michael și îi întoarse zâmbetul.
    - Mulțumesc.

                                                           Capitolul 31

                               Genevieve era întinsă pe targă, încă sedată. Îi hidratau corpul printr-o perfuzie înfiptă în brațul stâng.
    Skovokov o privea din spatele geamului din biroul aflat în cabina de observație a laboratorului său. Se apucă să studieze observațiile de pe marginea unei proceduri medicale care ar fi stimulat rinichii să crească numărul de hormoni EPO, mărind în mod firesc capacitatea celulelor roșii.
    În timp ce tratamentul ar fi fost extrem de binevenit în rândul celor suferinzi de anemie sau de alte boli ale sângelui, tentația folosirii lui ar fi fost mult mai mare în lumea sportului, deoarece exista posibilitatea ca sportivii să-l folosească pentru a se dopa, și asta fără ca substanța să fie detectată.
    A doua zi, în fața unui grup select de medici ruși, oameni de afaceri și reprezentanți ai guvernului, Skovokov avea să țină o conferință și o demonstrație procedurală pe un cadavru.
    Spera să-și poată desfășura demonstrația pe o persoană vie, însă „voluntarii” nu avea să sosească mai devreme de săptămâna următoare.
    - Ei bine, ceva nou?
    Skovokov se întoarse și-l văzu pe Ilya Raechen în ușa laboratorului său.
    - Intră, Raechen.
    - Cum stă treaba? întrebă acesta pășind în cameră.
    Deși era mai în vârstă doar cu 10 ani decât Raechen, Skovokov arăta cu totul diferit. În timp ce Raechen avea un fizic musculos și rigid, Skovokov slăbise mult la bătrânețe, devenind cocoșat și plin de riduri: acum prefera să-și exerseze mintea.
    - Nu avem niciun răspuns de la Julian.
    - N-o să cedeze în chesta asta, acum te testează și-și analizează alternativele, spuse Raechen.
    - De unde știi?
    - E om de afaceri. Pentru el, asta e o simplă tranzacție.
    - E vorba de mama lui, o să cedeze.
    Preț de o clipă, Raechen îl privi cu atenție pe Skovokov.
    - Cum rămâne cu fiul meu? Să-l aduc în Rusia?
    - De îndată ce punem la adăpost tabloul, mă voi concentra numai asupra fiului tău, îi răspunse Skovokov direct, fără a încerca să ascundă adevărul.
    Raechen se plimbă de-a lungul laboratorului, cu privirea pierdută, gândindu-se la ale lui.
    - Fiecare zi care trece....
    Cuvintele sale erau pline de durere și mâhnire.
    Skovokov se întoarse spre Raechen și-i aruncă o privire plină de compasiune.
    - Nu am cum să mă concentrez asupra bolii fiului tău până când nu am harta. Am spus că va dura 5 zile.
    - Atunci îl aducem pe Zivera în pragul disperării, schimbăm programul și-i tăiem din timp, ca să nu mai aibă vreme să-și cântărească opțiunile.
    Skovokov asculta; îi plăcea cum gândea Raechen.
    - Și demonstrăm prin asta seriozitatea și finalitatea problemei.
    Raechen își îndreptă privirea spre Genevieve.
    - Anticiparea suferinței este o armă puternică. Iar în momentul în care cineva la care ții suferă, facă aproape tot ce-ți stă în puteri ca să-l ajuți.
    Raechen îl privi din nou pe Skovokov.
    - Ai o cameră video și echipament de înregistrare?
    - Bineînțeles, de ce întrebi? întrebă Skovokov.
    - E mult mai ușor să-ți arăt.
    - Ce vrei să spui?
    Raechen se întoarse din nou spre fereastra de observare și o privi pe Genevieve.
    - Sugerez să folosim un pic de presiune.

                                                   Capitolul 32

                        Nikolai intră în sufragerie, însoțit de 2 ruși mătăhăloși. Aceștia își lăsară jos rucsacurile marinărești. Michael îl privi pe Nikolai și, fără să scoată un cuvânt se grăbi spre genți. Verifică tot echipamentul, uimit că era nou-nouț și de cea mai bună calitate.
    Fetisov se dovedise mai descurcăreț decât de așteptase Michael, dar, dacă fusese capabil să facă rost de toate astea într-o perioadă de timp atât de scurtă, nu cumva era capabil de mult mai multe?
    Michael continuă să caute, dar nu găsi ce-l interesa și îi aruncă o privire lui Fetisov.
    - Și cronometrele?
    Nikolai se aplecă și apucă Semtexul: 3 bucăți de argilă de formă pătrată, împachetate într-o pungă închisă ermetic.
    - Ai idee cum se folosește asta?
    Michael dădu din cap, încuviințând.
    - Și pentru ce o folosești?
    - E o chestie de cercetaș. Pregătește-te. Nu știma la ce să ne așteptăm acolo jos. Cine ne asigură că n-o să dăm peste vreo cameră surpată sau blocată?
    - Dar poți să dărâmi tot Kremlinul peste noi, îl avertiză Fetisov.
    - Da, tot ce e posibil. Dar sunt un tip destul de atent.
    Nikolai scoase cele 3 cronometre mici electronice și i le dădu lui Michael, împreună cu punga de plastic.
    - Avem o problemă, spuse Fetisov ținând în continuare mâna pe obiecte. Una destul de mare și nu cred că Semtexul o să ne-ajute prea mult, adăugă el înainte de a da drumul la pungă.
    Michael, Busch și Susan își îndreptară atenția spre rus, așteptând să termine ce avea de spus.
    Fetisov de întoarse apoi spre cei 2 ruși care-l însoțeau și le ordonă cu o mișcare din cap să iasă. Așteptă până când aceștia părăsiră camera și închiseră ușa după ei.
    - Au schimbat ora intervenției chirurgicale demonstrative.
    - De ce? întrebă Michael, șocul perforându-i parcă întregul corp.
    - Încearcă să-i demonstreze ceva lui Julian.
    - Ce?! urmă Michael, confuz. Ce-are a face o intervenție chirurgicală demonstrativă cu Julian?
    Fetisov nu spuse nimic, lăsându-i pe toți cei prezenți cu inima la gură. Privi în jur și, în cele din urmă, se adună, inspirând adânc:
   - Aparent, e vorba despre o procedură care implică rinichii. Au de gând să monteze o cameră ca să-i transmită imaginile lui Julian.
    - Nu înțeleg, spuse Michael.
    - Vor face experimentul pe Genevieve.
    Michael simțea cum i se învârtește capul. Complicațiile apăreau la fiecare secundă. Genevieve era transformată într-un porcușor de Guineea, o bucată de carne folosită pentru experimente medicale. Brusc, viața ei atârna de un fir de păr.
    - Cum să facă așa ceva? Ar putea muri pe masa de operație.
    - Știu ceva de noi? întrebă Busch.
    - Mă-ndoiesc. Șeful securității de acolo este pur și simplu extrem de prevăzător. Aparent, el a decis să schimbe datele problemei și să o transforme pe Genevieve în pacient pentru a-l înspăimânta pe Julian. Nici lui nu i-au plăcut pompa și toate aceste aranjamente de aici. Și nu pot să-l învinuiesc, experimentele medicale nu se fac la teatru sau într-o atmosferă de spectacol de circ. Voi ca Julian să știe că o vor omorî dacă nu le dă harta ta, iar ăsta ar fi primul pas, proba că se vor ține de cuvânt.
    Fetisov traversă camera și scoase o bere din bar. O deschise și luă o înghițitură mare înainte de a se întoarce spre cele 3 persoane care-i sorbeau cuvintele.
    - Îl cheamă Ilya Raechen, fost doctor, fost KGB-ist.
    Fetisov își fixă ochiul sănătos pe Michael.
    - El este cel care a răpit-o pe Genevieve; și e la fel de periculos ca ceilalți.
    - La ce oră au mutat operația? întrebă Michael, încercând să se adune.
    - Șapte dimineața.
    - La 7? N-o să avem  prea mult timp, izbucni Michael. Alocasem 5 ore pentru cutie și încă 5 pentru Genevieve.
    - Spuneai că estimările tale de timp sunt mai mult decât generoase; chiar nu avem nicio soluție de rezervă? interveni Busch.
    - În programul pe care îl făcusem luasem în calcul inclusiv evenimentele imprevizibile. Nu știm ce ne așteaptă când ne vom scufunda după cutie. Știi la fel de bine ca mine că scufundarea este periculoasă chiar dinainte de a găsi camera.
    - Și dacă încercăm s-o eliberăm întâi pe Genevieve? sugeră Busch.
    - Dacă vom reuși să o salvăm mai întâi pe ea, n-o să avem timp să luăm cutia și să scăpăm fără să înfruntăm jumătate din armata rusă; și apoi tatăl meu ar muri. Dacă furăm întâi cutia, n-o să avem timp să ajungem în sala de operații la timp, și-atunci Genevieve....
    Michael își vedea planul năruit.
    - N-o să reușim niciodată.
    Fetisov nu spuse nimic în timp ce se îndrepta spre fereastră. Busch stătea pe canapea.
    - Dacă plecăm acum....
    - Nu.
    Michael dădu dezaprobator din cap.
    - Nu avem timp s-o facem în 8 ore.
    - Și dacă rezolvăm ambele probleme în același timp? întrebă Susan. Ar fi timp suficient dacă ar fi făcute simultan.
    - În niciun caz. Nu mă pot scufunda singur și o să fie nevoie de 2 oameni pentru a o scoate pe Genevieve de acolo.
    - Nu auzi ce spun? insistă Susan.
    - Nu pot fi în 2 locuri deodată.
    - Nici nu trebuie. Nikolai și Paul o vor salva pe Genevieve.
    Susan tăcu o clipă.
    - Iar noi 2 vom merge după cutie.
    - Nu, nici vorbă.
    Michael străbătea camera în lung și-n lat, încercând să-și adune gândurile. Privea pe fereastră, însă până și profilul Kremlinului părea să-și bată joc de el.
    - Dacă plecăm acum, vom avea tot timpul din lume, spuse Susan încert, ca și cum ar fi fost cel mai normal lucru din lume.
    Michael se uită la ea de parcă ar fi fost nebună.
    - M-ai trimite la Curtea de Justiție și te-ai aștepta eventual să și apăr pe cineva?
    Michael nu așteptă răspunsul.
    - Nu, pentru că nu sunt pregătit pentru asta, nu am experiența necesară să reușesc.
    - Asta e altceva....
    - Nu, nu este, spuse Michael. Iar la Curtea de Justiție riscul de a fi ucis e puțin mai mic, totuși.
    - Știu să fac scufundări și sunt o înotătoare mai bună decât speri tu să ajungi vreodată; așa că nu mai face pe deșteptul și acceptă ajutorul meu.
    Susan se întoarse spre Fetisov.
    - Nu-i așa? Poți să te duci tu cu Paul, nu?
    Fetisov nu răspunse; continua să se uite pe fereastră.
    Susan se întoarse spre Michael și-l privi cu ochi rugători.
    - Dacă nu găsești o soluție, Stephen va fi omorât.
    Cuvintele lui Susan răsunară în urechile lui Michael. Știa că nu-l va putea salva pe tatăl său fără cutie, fără Genevieve, fără să fie nevoit să-i facă pe toți să cadă la o învoială.
    - Am putea să facem asta, spuse Nikolai întorcându-se cu fața spre ei. Pentru nepoata mea.
    Busch se ridică, se apropie de Michael și-l luă deoparte.
    - Oricât îmi e de greu să recunosc.... ea are dreptate.
    - Nu, nu are...
    - Michael, e vorba despre tatăl tău aici. E singura și ultima noastră șansă. Și Genevieve urmează să fie tăiată în mai puțin de 8 ore.
    Busch îl privi pe prietenul său și-i vorbi încet:
    - Cu fiecare secundă care trece, momentul ăla se apropie.... și nu văd altă cale.
    În timp ce stătea acolo, Michael își pierdea speranța că-și va salva tatăl, iar fotografia din buzunar a părinților lui îl împovăra peste măsură.

                                                  Capitolul 33

                         Julian Zivera stătea în capul unei mese elegante. Avea în față o porție de rață la rotisor, servită cu legume proaspete, și ținea în mână un pahar de cristal plin cu șampanie.
    - Cent anni! Să trăiești 100 de ani! toastă Julian.
    Singurul musafir la cină era Stephen Kelley, care stătea la celălalt capăt al mesei. Nu era musafir de bunăvoie, însă nu prea avusese de ales când cele 3 matahale aflate în slujba lui Zivera îl „escortaseră” la cină.
    Se gândea că poate va profita de această ocazie pentru a înțelege mai bine ce era în mintea celul care îl răpise, dar tot nu se bucura de compania acestuia.
    - Fiul tău va sosi în curând cu ce am eu nevoie, spuse Julian pe un ton extrem de degajat, ca și cum Michael ar fi fost curierul său.
    Stephen privi în camera aranjată cu stil, servitorii din colț, gata să intervină la cererea stăpânului, din umbra tablourilor lui Rembrandt și Chagall și a statuilor de marmură sculptate de adevărați maeștri. Doar în această cameră se găseau bogății mai mari decât și-ar fi putut imagina cineva.
    - Ești impresionant de bogat. Nu înțeleg ce-ți lipsește.
    - Sunt câteva lucruri pe care nu le poți cumpăra nici cu toate bogățiile din lume.
    - Cum ar fi?
    Julian își oferi un răgaz, clătinând șampania din pahar.
    - Omul umblă după bogăție, putere și faimă, dar odată ajuns la capătul zilelor, când zace pe patul de moarte, ar da totul pentru încă un an de viață. Pentru că nimic nu este mai de preț decât viața. Din păcate, majoritatea oamenilor nu ajung la această concluzie decât când e prea târziu.
    Julian se opri cu privirea pierdută, apoi își reluă discursul.
    - Dacă ai fi capabil să găsești leacul împotriva cancerului, dacă ai fi capabil să-i oferi cuiva încă 50 de ani de viață, ai face asta? Nu-mi spune că nu te-ai străduit să-ți salvezi soțiile și fiul de la moarte.
    Stephen se holba la Zivera, gândindu-se cum de aflase informații personale din viața lui.
    - Căutarea vieții eterne este scopul suprem al omului, continuă Julian. Toate religiile se bazează pe ideea unei vieți după moarte, toate promit nemurirea. Dar, indiferent de credința lui, în timp ce omul pășește pe pământ, el caută în permanență să-și prelungească viața. Ce s-a întâmpla dacă omul ar reuși să descopere în cele din urmă un mod de a-și prelungi viața?
    - Crezi că există cu adevărat un răspuns la întrebarea asta? spuse Stephen în timp ce, în cele din urmă, nemairezistând tentației, începu să mănânce din rață.
    Julian luă sticla și-și turnă un pahar de Montrachet, din 1978, după care se lăsă pe spate.
    - De-a lungul istoriei, omul a căutat neîncetat răspunsuri la întrebări ce păreau fără răspuns și a ajuns să înțeleagă diferite epoci, care au existat cu sute de ani în urmă. Nimeni nu se gândea că misterul și puterea atomului ar putea fi dezvăluite. Cui i-ar fi trecut prin minte că simpla acțiunede a fisura cel mai mic dintre obiecte poate distruge un oraș? Cu 1000 de ani în urmă, omul nu putea concepe posibilitatea comunicării cu cineva aflat la capătul lumii, a zborului, a călătoriilor în spațiu, a aterizării pe lună. Posibilitatea de a vedea în interiorul corpului uman și de a-l vindeca de boli. Acum 1000 de ani, omul se gândea că doar Dumnezeu este capabil de asemenea minunății. Iar în prezent, lucrurile stau la fel: ceea ce astăzi ni se pare imposibil de realizat va deveni normalitate peste 500 de ani. Copiii vor învăța la grădiniță să dezlege lucruri pe care astăzi le-ar rezolva doar 10 dintre cele mai strălucite minți ale MIT-ului. Imaginează-ți că am putea afla secretul prelungirii vieții, unul dintre cele mai mari secrete ale lui Dumnezeu.
    Julian se ridică, luă sticla de vin și se îndreptă spre Stephen, umplându-i paharul.
    - Cred că răspunsul de află în cutia pe care o caută fiul tău.
    - Așadar, l-ar pus pe fiul meu să alerge după cai verzi pe pereți, în speranța că va găsi vreo fântână a tinereții?
    - Vrei să spui că toate astea sunt povești? rosti încet Julian, privindu-l intens pe Stephen.
    Stephen îl privi și el, însă nu spuse nimic.
    - Hai să ne gândim de exemplu la Marele Potop. După cum spuneai - Julian dădu din cap întorcându-se la locul său - e un mit, o fabulă din Biblie, scrisă cu convingere. Dar, în fiecare cultură a lumii, din Africa până în China, din Peru până în Europa, se găsește o poveste similară despre mânia lui Dumnezeu îndreptată împotriva oamenilor, despre o furtună imensă care a dus la un potop pe pământ, distrugând aproape totul. Dovezile științifice au confirmat că, în anul 6000 înainte de Hristos, această furtună chiar a avut loc și că o mare inundație a ucis probabil milioane de oameni. Unele fabule se dovedesc adevărate. Iar unele adevăruri sunt fabule; depinde în ceea ce credem. Iar eu cred că putem afla răspunsul nemuririi în cutia pe care fiul tău o caută pentru mine.
    Stephen îl privi pe Julian de parcă avea în fața lui un nebun și nu se putu abține să nu izbucnească într-un hohot de râs.
    - Poate că sunt anumite răspunsuri pe care nu trebuie să le aflăm niciodată, spuse el. Dacă ne-am cunoaște soarta, oare cum ne-am mai trăi viața? Dacă am ști că în viitor ne așteaptă diferite eșecuri, oare vom mai avea voința de a încerca anumite lucruri?
    Stephen luă o înghițitură lungă din paharul cu vin și continuă:
    - Dacă am putea lua o pastilă care să ne prelungească existența, nu cumva ni s-ar diminua cheful de viață? Nu am mai trăi în prezent, am întârzia să facem anumite lucruri, gândindu-ne mereu că mai avem timp. Trebuie să înveți să descoperi răspunsurile la misterele vieții. Ele nu vor fi aflate într-o cutie dintr-o poveste.
    Julian zâmbi.
    - Ai vorbit ca un avocat. Niciun cuvânt despre credință în povestea ta, niciun loc pentru Dumnezeu în sala de judecată.
    - Lasă prostiile! M-ai răpit, îmi șantajezi fiul, l-ai trimis să-și riște viața în numele unei povești biblice și în tot acest timp te numești trimisul lui Dumnezeu. Dacă ar ști lumea.... Sunt un creștin mai bun decât tine, cu toate că mi-am pierdut credința.
    - Revista Time e de altă părere. Mi-au acordat credit, m-au numit viitorul religiei, un profet al zilelor moderne, cel care armonizează prezentul cu trecutul și cu viitorul. Am discipoli peste tot în lume. Pun pariu că sunt și printre angajații firmei tale de avocatură.
    - Aceeași revist l-a proclamat pe Hitler drept „Omului anului”. De 2 ori chiar, spuse Stephen, pe un ton deznădăjduit. Nu ești mai mult decât un cult.
    - Foarte posibil, dar unde este granița dintre o religie și un cult? În ce constă diferența? O să-ți spun eu: în numărul de credincioși. Când ai mai puțin de 20, susții un club, când ai mai puțin de 3000 conduci un cult. Dar când e vorba de 500 de mii de adepți, câți am eu, deja e vorba despre o religie. Avem același număr de adepția ca Biserica Scientologică, reprezentăm a 20 parte din numărul adepților iudaismului și am început abia acum câțiva ani. Imaginează-ți cât de mulți vom fi peste 5000 de ani.
    - O religie? Tot ce faci tu este să alegi din religia autentică doar ce corespunde cu viziunea ta personală și să excluzi restul.
    - Te referi la schismele din creștinătate. Te referi la ortodocșii greci, la ortodoxismul rus, la baptism, la metodism, la toate aceste religii active create pe baza unor diferențe față de Biserica-mamă. Eu fac același lucru.
    - Nu, răspunse Stephen. Tu o faci pentru bani. E borba despre lăcomie, și nu despre credință. Cultul tău este centrat pe propria persoană și pe sfântul dolar. Nu oferi o nouă cale de iluminare morală sau etică. Tu oferi produse.
    Stephen chicoti în sinea lui.
    - Sunteți un conglomerat care se dă religie. Adepții tăi sunt atât de preocupați de prezent încât, probabil, nici nu se gândesc la Viața de Apoi.
    Julian îl fixă pe Stephen, înroșindu-se puternic. Își luă paharul și sorbi încet din vin, încercând din răsputeri să se calmeze.
    Servitorii se apropiară din colțurile lor, de parcă cineva le-ar fi făcut un semn discret, și strânseră masa. Se întoarseră câteva minute mai târziu cu 2 plăcinte și un șerbet asortat, după care dispărură, înghițiți parcă de pereți.
    După câteva momente, Julian se adună și începu să vorbească de parcă ținea o slujbă:
    - Oamenii din toate colțurile lumii își petrec foarte mult timp rugându-se pentru mântuire, dedicându-și pentru asta toate duminicile, astfel încât să aibă parte de viață veșnică. Cum ar fi dacă eternitatea le-ar fi oferită aici?
    Stephen râse, închizând ochii pentru o secundă.
    - Poate nu chiar viața eternă, ci o existență de 150 de ani. Ia gândește-te, spuse Julian.
    - Gândește-te la resursele necesare. Omenirea s-ar îndrepta spre pieire.
    - N-am spus niciodată că toată lumea ar trăi atât de mult.
    Julian îi aruncă o privire tăioasă lui Stephen.
    - Vrei să spui că numai cei bogați ar face asta.
    Stephen începea să-și piardă cumpătul.
    - Mă refer la oamenii care, prin multă trudă, și-au câștigat dreptul la o viață mai lungă. N-ar fi mare diferență față de ce se întâmplă acum. Cei înstăriți au acces la cei mai buni medici, la cele mai bune tratamente, în timp ce țările din lumea a treia suferă sub povara bolilor. Dacă trăiești în Africa și ai SIDA, vei supraviețui doar 2 ani. Dacă ai SIDA și trăiești în America, în condițiile în care ai bani, speranța de viață crește la 10 ani, datorită accesului la medicină. Îmi spui tu mie că nu e ăsta modul în care trăiesc oamenii azi? Se numește supraviețuirea celui mai puternic.
    - Te înșeli, se numește supraviețuirea celui mai bogat și tu vrei să exploatezi asta. Lăcomia ta nu are limite.
    - Nu-mi ține tu predici despre strângerea averii! Ai câștigat peste 75 de milioane de dolari; ce ai făcut ca să ajuți omenirea? La dracu, ai avut un fiu pe care nici măcar nu te-ai deranjat să-l cauți sau să-l ajuți când s-a aflat la ananghie, așa că nu îndrăzni să-mi vorbești mie despre moralitate! El nici măcar nu te cunoaște și își riscă viața ca să te salveze. Ai face același lucru pentru el? Ți-ai risca viața pentru un străin?
    Stephen stătea pur și simplu acolo, în timp ce realitatea prezentată de Zivera îi apărea în fața ochilor. Furia împotriva acestui om era depășită doar de furia împotriva lui însuși, pentru că, oricât de mult ar fi vrut să nege asta, cuvintele lui Julian era adevărate.
    - Și tu ai să conduci acest salt imens în medicină? Să-l capturezi pe Dumnezeu într-un tub de pastile pe care, mai apoi, să-l scoți la vânzare?
    Julian îl privi pe Stephen, răspunzându-i la întrebare cu un zâmbet subtil.
    - Nu contează viețile sacrificate? continuă Stephen.
    - Nici măcar o singură descoperire din istoria omenirii nu s-a produs fără sacrificii, răspunse Julian. Ca și în război, unele vieți sunt sacrificate pentru ca mulți să supraviețuiască. Sau, ca să citez un gânditor obscur: „Nevoile celor mulți cântăresc mai mult decât nevoile celor puțini”.
    - Vrei să spui că nevoile celor bogați sunt mai importante decât nevoile celor săraci. Cu toată ferchezuiala ta, nu ești altceva decât un barbar îmbrăcat în costum Prada.
    Julian se holbă la Stephen, fixându-i privirea. Se întoarse apoi spre servitorul care stătea la ușă, îi făcu semn și, într-o clipită, 2 escortese așezată de o parte și de cealaltă a lui Stephen.
    - Te vor conduce în camera ta.
    Julian se ridică; maxilarul i se încleștase și își apăsa din nou tâmplele cu degetele pentru a-și controla furia.
    - Buonanotte, adăugă el.
    În drum spre camera sa, lui Stephen îi revrebau în minte cuvintele lui Zivera: „Nevoile celor mulți cântăresc mai mult decât nevoile celor puțini”. Acest bărbat își ascundea cu atenție activitățile și nu lăsa sub nicio formă vreo urmă care ar fi putut să-l dea de gol.
    Stephen medită mult asupra conversației lor, însă trase doar 2 concluzii: mintea lui Julian se afla la limita nebuniei..... și era clar că individul ăsta nu avea nicio intenție să-l lase în viață.

                   Julian se retrase în bibliotecă și se așeză în spatele biroului său în compania unui pahar de coniac, din care sorbea încet, încercând să-și calmeze nervii; simțea că-i plesnește capul, mai rău decât de obicei. Se forță din toate puterile să-și controleze durerea, închizând ochii, eliberându-și mintea de furie și supărare.
    Coborî în pivnița unde își ținea vinurile și alese o sticlă de Garrafeira, pe care o cumpărase în ultima sa călătorie în Portugalia. Reuși cumva să-și potolească nervii distruși.
    Lumea lui se întorsese pe dos în timpul unui control de rutină. Fusese întotdeauna sănătos tun și nu suferise de nicio boală de la vârsta de 8 ani, când aproape că murise în urma unui atac de astm.
    Din ziua aceea n-a mai avut probleme cu respirația, n-a mai răcit, n-a mai făcut febră și a mai avut dureri, cu excepția rarelor migrene datorate tensiunii.
    Și-a făcut apoi un control, inclusiv o radiografie a întregului corp, mai mult de amuzament, pentru a vedea cum arată înăuntru, fără să-și imagineze vreo clipă adevărul înspăimântător care se afla în spatele ușilor pe care le deschidea.
    Își dorea să le închidă cumva, își dorea să dea timpul înapoi și să nu fi luat această decizie prostească.

.....................................................................