Răzbunarea sluților, Rodica Ojog-Braşoveanu

                                                     1-8

                                                     1.

                                     Când Patrick -  în acte Petru Sârbu - intrase în viaţa doamnei Clotilda Martinescu - avea deja experienţa, mentalitatea, statura fizică şi morală, într-un cuvânt, statutul gigolo-ului perfect al deceniului 90: înalt, atletic, impecabil în orice moment al zilei şi cu o figură bărbătească pe care numai un observator extrem de ager ar fi detectat primele semne, sensibile încă, ale unei dulcegării murdare ce-şi pune inevitabil amprenta pe chipul profesioniştilor. În totul, frumos de rupea inimi, simpatic şi veşnic binedispus. Avea douăzeci şi cinci de ani, iar Clotilda împlinise şaizeci în aceeaşi vară.
    Trebuie insistat asupra anotimpului în care se cunoscuseră, căci în momentul în care femeia se simţi obligată să ia o hotărâre majoră privind viitorul lor comun, faptul că se cunoscuseră în anotimpul cald avusese o importanţă demnă de luat în seamă.
    Sezonul estival îndeobşte nu avantajează frumuseţile mature, chiar trecute. Căldura cere multă piele goală, interzice machiajul excesiv - adio fond de ten şi alte trucuri din zonă -, nimiceşte coafurile sofisticate, exclude căciula, adică peruca. Toamna avansată şi iarna, oh! e cu totul altceva! Ce nu poate ascunde un compleu, la care asortezi un fişiu, câte nu camuflează gulerul înfoiat al opulentei haine de blană! Machiajul rezistă la ger, chiar dacă dedesubt eşti vânătă; braţele se dezgolesc cel mult de la coate în jos, iar bijuteriile grele, fastuoase, prohibite vara, au un alt efect iarna.
    "Or, îşi zicea Clotilda studiindu-se cu o privire necruţătoare în oglinda şi mai necruţătoare a budoarului, luminată de cinci becuri a două sute de waţi, dacă m-a plăcut aşa, material brut şi fără dichisuri, înseamnă că iarna m-ar putea găsi chiar drăguţă."
    Martineasca nu era o femeie proastă şi ştia că nu face decât să gâfâie alergând după zglobia tinereţe, dar, pe de altă parte, avusese dintotdeauna capacitatea de a trăi total şi intens momentul. Nu mai puţin adevărat, în luarea unei decizii fundamentale, contribuise, tot fundamental, strategia de înaltă clasă abordată de Patrick.

                                                         2.

                                     Se căsătoriseră de cinci ani  şi toată lumea era de acord că lucrurile merg de minune. Clotilda înflorea pe zi ce trece, avea suficient bun-simţ ca să nu facă dresură de circ cu Patrick şi să ocolească vacanţele pe litoral. De fiecare dată susţinea că marea o sperie şi o deprimă (de ce nu şi acum treizeci de ani, se întrebau contemporanele ei, când erai cea mai dezbrăcată femeie de pe plajă?), dar înainte de toate, nu-şi permitea să lipsească de la "afacere", chiar şi numai pentru câteva săptămâni.
    În fapt, era patroana unui laborator de cofetărie şi a Clopoţeilor, un restaurant aflat prin apropierea Vilei Mina Minovici. Era un local prosper, frecventat la prânz de turişti şi membri ai Corpului Diplomatic, iar seara de boema care locuia în zonă: actori, artişti plastici,  cântăreţi, tinerii cheflii ai epocii de tranzit. Cei dintâi, străinii, apreciau autentica, nefalsificata merinde, "ca la mama acasă" - versiunea românească, boema - băuturile naturale, mai cu seamă galbena de Vâlcea şi clientela cu nume sonore, anecdotica legată de aceasta (cel puţin două-trei perle pe seară), personalul stilat şi de o politeţe cuceritoare.
    La Clopoţei, nu se auzise niciodată "ora închiderii, vă rugăm!", iar Clotilda Martinescu se dovedise, încă o dată, un negustor iscusit, introducând două sisteme care, dincolo de avantajele concrete, semnifică, în subteran, tradiţie şi stabilitate; o afacere serioasă, nu trei scânduri, câteva cuie şi becuri colorate, "hai să le umflăm ăstora banii, mâine om vedea ce-o mai fi!"
    Bref, la Clopoţei se putea mânca şi bea pe datorie, reiterând un procedeu antebelic. Şi tot astfel, Clotilda readusese în actualitate servitul la domiciliu. Clienţii, mai ales pensionarii foarte comozi, achitau un abonament contra căruia dejunul le sosea acasă în sufertaşe. Procedeul se bucurase de un asemenea succes, încât Clotilda se gândea să mai deschidă o locantă, bucătărie exclusiv destinată meselor la domiciliu. Ezita dintr-un singur motiv ţinând de judecata sănătoasă şi bunul-simţ care o însoţiseră fidel toată viaţa. Afaceri multe, oricât de mănoase, egal griji multe şi timp puţin.
    "Am bătut şaizeci de ani şi din cât am strâns, pot trăi confortabil împreună cu Băiatul încă douăzeci, că nici nu-mi doresc mai mulţi. Copii n-am, de nepoţi să aibă grijă cine i-a făcut, de ce să trudesc, visând ca robii la o zi liberă?"
    În acelaşi sens o încuraja şi prietena ei de-o viaţă, Luiza Miclea, fostă cântăreaţă în corul Operei. Directă (cunoştinţele o calificau chiar dură) cum o ştia dintotdeauna, se exprimase pe şleau:
    - Trebuie să fii nebună, soro, să tragi ca animalul! Cât mai ai de trăit? La vârsta noastră, te pasc toate alea, mai puţin SIDA. Pe tine şi aia că de, mai ai viaţă sexuală. Oricum, îi rămâne destul Băiatului, nici cât a visat. Bucură-te cât eşti pe picioare şi-ţi mai arde de tangouri!
    În realitate, Luiza îl detesta pe Patrick şi era incapabilă să nu arunce "ţepe" ori de câte ori se ivea ocazia
    - Ţine la mine, îl apăra Clotilda.
    - Ține la banii tăi!
    - Dacă nu te-aş cunoaşte, aş fi convinsă că eşti invidioasă.
    - Iar eu sunt convinsă că ţi-ai pierdut minţile! E cu peste treizeci de ani mai tânăr, cum dracu-ţi închipui că te iubeşte?!
    - Ce-mi pasă? Nu mai am anii la care să număr foile de plăcintă! Mă simt bine cu el? Mă face să mă simt iar tânără şi fermecătoare? E tandru, e atent, nu-mi iese din cuvânt? Ce pretenţii să mai am la şaizeci de ani? Câte femei de vârsta mea se mai bucură de o viaţă sentimentală, şi de ce vrei tu neapărat să-mi strici bucuria?
    - Bucură-te, fata mea, dar fără angajamente!
    - Patrick insistă să ne căsătorim.
    - Hm, cred şi eu. Vezi, că până pune mâna pe tine e doar catifea şi parfum de tuberoze. Mi-e să nu ajungi la aoleu!
    - Dacă acum sunt fericită, puţin îmi pasă dacă o să mă şi vaiet! Am văzut eu şi femei de treizeci de ani tânguindu-se.
    Şi uite, se căsătoriseră de cinci ani, şi niciodată nu avusese cel mai mic motiv să regrete pasul făcut. O simţea însă pe Luiza stând pe coadă şi aşteptând în culise un deznodământ nefericit. Nu din răutate, nimeni nu-i era prieten mai devotat, ci din mărunta, omeneasca satisfacţie de a-i da peste nas: "Ţi-am zis eu?"
    Era foarte adevărat şi că Luiza, din pricina unui lanţ de tragedii care-i marcaseră viaţa, nu era un interlocutor înviorător şi nici un profet optimist. Când se împliniră cinci ani de la căsătorie, Clotilda închise localul mai devreme şi dădu o petrecere doar pentru apropiaţi. Ciocnind cupa de şampanie cu Luiza, Clotilda se interesă cu ochi strălucitori:
    - Ei, ce mai spune Pithia?
    Luiza era prea bine crescută pentru a avansa observaţii maligne într-o asemenea zi şi izbuti să fie convingătoare:
    - Ferice de tine, te felicit! Ai avut dreptate.
    Clotilda o sărută recunoscătoare. Din toată adunarea, pe Luiza o simţea cea mai rezervată. În sufletul ei, cântăreaţa continua să rămână sceptică şi, din nefericire, se aştepta la ceva mult mai grav decât ar fi putut fi o despărţire: la o tragedie.
    Celelalte cunoştinţe aveau puncte de vedere mai relaxate. Că Patrick o va părăsi la un moment dat e posibil, fiind în firea lucrurilor, dar nu şi tragic. Patrick e genul de bărbat peste care femeile dau năvală şi, mai devreme sau mai târziu, îşi va pierde capul după una dintre ele.
    E fatal, o ştie şi Clotilda care are un cap sănătos pe umeri. Cine se aşteaptă la inevitabil îl suportă altfel, mai calm şi mai înţelept, şi "nu m-aş mira dacă apucă să le năşească şi copiii. Cunosc un caz absolut similar..."
    În ceea ce-l privea pe Patrick, în ciuda permanentei voioşii, a aerului deschis de băiat bun şi serviabil având un cuvânt şi un zâmbet fermecător pentru fiecare, trăsături ale indivizilor mulţumiţi de ei înşişi şi de viaţă, rămânea, în fond, un ermetic. După nişte ani consumaţi împreună, Clotilda nu ştia încă precis ce se petrece în capul lui. Dacă se petrecea ceva... Aparent, ducea existenţa unui motan superb care se îngrijeşte obsedant de toaleta lui, care se bucură de toate plăcerile vieţii, mai puţin de un trup fraged de femeie, iar toate acestea îi erau suficiente ca să se simtă pe deplin fericit. Da, Clotilda ştia ce spune.
    Băiatul avea extraordinara şansă de a fi un perpetuum mobile într-al nouălea cer, sfidând toate teoriile despre "fericirea de moment", cea non stop fiind imposibil de atins.
    Uite însă că Patrick izbutea, fiece zi fiind prilej de bucurie. Dintâi, adora să se îngrijească de trupul lui, toată dimineaţa fiind ocupată cu exerciţii gimnastice de profesionist, la sală, bazin, saună, ring, jogging, surfing sau sky, fără pretenţia de a fi exhaustivi. După-amiază - siesta, seara - biliard sau un pocher, apoi cina prelungită la Clopoţei.
    Clotilda, care fusese soţia unui avocat celebru, deosebit de energic, realiza că dacă ar fi fost tânără ar fi deranjat-o un program de parazit (etichetă a Luizei), dar în împrejurările date, situaţia îi convenea, ba chiar ea îi încuraja înclinaţiile de peşte trândav. Nu-i spunea direct "stai acasă, băieţel, dormi pe săturate, munca-i o năpastă, la ce să te înhami, dacă nu eşti obligat", dar nici nu-l împingea din spate - "du-te la oştire, pentru ţară mori" etc. Spre deosebire de alte femei care ar fi socotit că având o ocupaţie, aceasta i-ar fi abătut gândul de la alte femei, de la aventuri de orice fel, Clotilda ştia că, mai presus de toate, stă "economicul". Atâta vreme cât Patrick îşi păstra statutul de întreţinut şi nu avea un venit al lui, fiind astfel uşor de controlat şi stăpânit, rămânea la mâna ei.
    Şi iar se părea că Băiatul nu-şi dorea nimic altceva decât să toarcă la soare, instalat în poale drăgăstoase, tandre şi calde, chiar dacă ofilite, exact ca ale Clotildei.
    Aceasta îl pusese la încercare, asmuţită de un drăcuşor pervers şi curios, sălăşluind în fiecare femeie. Dăduse un anunţ la ziar pentru postul de cofetar-şef al restaurantului.
    Se prezentaseră peste douăzeci de persoane, iar în competiţie rămăseseră doar două: o fătucă nostimă foc, la vreo douăzeci şi cinci de ani, o zgâtie drăcoasă, cu strungăreaţă şi câţiva pistrui pe năsucul cârn, având în tolbă un morman de diplome şi premii, şi un mustăcios de patruzeci de ani care lucrase în laboratorul Athenee Palace. Vezi, Doamne, aflată în încurcătură, Clotilda ceruse părerea lui Patrick. Aparent indiferentă, dar pândindu-i cu ochi de şoim şi inimă neliniştită reacţia, Clotilda avusese prilejul să răsufle uşurată. Fără a sta măcar pe gânduri, Patrick o sfătuise să-l angajeze pe mustăcios. "E un lucru binecunoscut că bărbaţii sunt cei mai mari maeştri în arta culinară: fraţii Capşa au făcut celebră cofetăria. Tinerele nemăritate sunt neserioase, nu ştii niciodată la ce să te aştepţi. Apoi, o experienţă şi o calificare la Athenéee Palace nu înseamnă puţin lucru..."
    Ceva îi era limpede Clotildei: gândurile Băiatului nu stăteau la femei, nu căuta, nici măcar instinctiv, aventuri. Dacă totuşi se va întâmpla într-o bună zi ca inima să-i bată mai tare pentru vreo mândruţă, aceasta ţinea de o fatalitate pe care ea nu avea cum să o controleze.
    În general, oamenii scormonesc atunci când intuiesc un mister sau simt ceva ce se doreşte ascuns. Cu cât discreţia şi efortul subiectului de a-şi camufla intimitatea, de a-şi plasa existenţa într-un con de umbră e mai intens, cu atât curiozitatea celor din jur devine mai îndârjită. Contrar, cu cât dorim să fim mai "mediatizaţi", să se discute mai mult despre persoana şi faptele noastre, cu atât indiferenţa mahalalei devine mai pregnantă.
    Se părea că Patrick nu are nimic de ascuns; îşi oferea viaţa pe tavă, tot ce făcea era la lumina zilei şi perfect avuabil, plana printre semeni, evenimente, anotimpuri cu dezinvoltura şi voioşia unui fluturaş. Astfel, după ce senzaţionalul căsătoriei dintre cei doi se topi - câteva săptămâni de stupoare, comentarii aprinse şi bârfă - cunoştinţele se obişnuiră cu noul statut de cuplu al perechii Clotilda-Patrick. Intrară în agenda obişnuitului, şi nimeni nu le mai acordase de-atunci vreo atenţie specială.
    Chiar şi viaţa lui Patrick de dinainte părea clară ca lacrima. Era din Craiova şi cam de pe la cincisprezece ani, când deja datele viitorului magnific, cu un succes nimicitor la dame, se prefigurau în mod evident, avusese numai o singură preocupare: "întâlnirea cu un pont baban!" Tradus, asta însemna descoperirea şi cucerirea unei femei foarte bogate, dispusă să-i sponsorizeze un trai de playboy.
    Era singura, dar sine-qua-non condiţie pe care o punea viitoarei soţii, restul ca vârstă, look, prezenţă socială, instrucţiune fiindu-i absolut indiferente.
    Cel puţin aşa pretindea Dragoş Mateiescu, alt superb, vedeta de la Teatrul Arlechino şi cel mai competent posibil biograf al lui Patrick. Încă din clasele primare fusese coleg şi prieten cu Patrick - pe atunci simplu, Petrică - împărţiseră frăţeşte prima ţigară, pe la treisprezece, paisprezece ani cunoscuseră dragostea în acelaşi stabiliment, iar la cinşpe, amândoi îşi definitivaseră deja planurile de viitor. Dragoş avea să se facă actor, Petrică - rentier.
    Dragoş râsese, dar Petrică îi explicase punctual ceea ce devenise deja filosofia lui de viaţă:
    - N-am nicio vocaţie pentru o viaţă de sclav a la nea Fane Anonimul. A la taică-meu de pildă, care vrea să-mi vâre modelul lui pe gât. Adică să-mi prăpădesc cei mai frumoşi ani trăgând pentru o diplomă universitară, pe urmă, pe soare sau vijelie, să iobăgesc la un patron, pentru ca la patruzeci de ani să reuşesc să am o locuinţă modestă într-un cartier modest, o maşină mijlocie de la second hand, o nevastă de duzină, doi-trei mucoşi imposibili, burtă şi chelie.
    - Munca, cea mai de seamă virtute a omului, nu-ţi spune nimic? scandă ironic Dragoş.
    - Nici cât un rahat de muscă! Aristocraţii de odinioară, mă refer la ăia cu jabou şi pene de struţ la pălărie, considerau munca o ruşine, o umilinţă. Sunt întru totul de acord.
    - Te mulţumeşte ideea să treci prin viaţă în paşi de dans, să nu laşi nimic în urma ta?
    - Nu fi ridicol! Taică-meu ce lasă? Crezi că-l bagă în Larousse sau măcar pe Internet pentru că a semnat, vreme de patruzeci de ani, condica la fabrica aia a lui de cârnaţi şi conserve?
    - Nu, hotărât, fusese de acord Dragoş, chestia-i cine te sponsorizează? Amicii tăi cu pene la pălărie de pe vremea muşchetarilor aveau o agoniseală ţeapănă, stăpâneau provincii întregi, comitate şi ducate. Trăiască Neagu de istorie!
    - N-ai mai auzit de întreţinuţi? Dumnezeu mi-a dat fizic, menirea mea e să fericesc femeile, şi chiar asta am de gând să fac. Cu vocaţie şi aplicaţie! Chestiunea e să casc bine ochii la vistierie... Băi, Dragoşe, oameni de-alde noi au fost născuţi ca să aibă slugi, să obţină de la viaţă tot ce e mai bun, fără să mişte un deget. Tu ai damblaua cu teatrul. În fine, ţipă talentul în tine, altfel ai gândi la fel.
    - Cred că nu te înşeli.
    La astfel de tirade, domnul Ioan Sârbu, zis şi cel Drept, tatăl lui Petrică, simţea literalmente că, de mânie, îşi pierde răsuflarea şi graiul. Era un individ cam fără haz, genul strică-chef, dar eminamente onest. Fără abatere credincios nevestei, merita, neîndoielnic o medalie „Pentru virtute şi credinţă", iar munca pe brânci, îndârjită, chiar cu jertfe putea constitui motto-ul lui de viaţă. Aşa fuseseră toţi în familia lui de profesori şi preoţi din Ardeal, şi se tot minuna cui s-o fi nimerit să-i semene Petrică! Se pare nevesti-sii, o femeie slăbuţă şi simpatică foc, care preda Limba Franceză la un liceu din Craiova.
    Era organic subţire, fără nici o oprelişte de ordin culinar, aparent de o mare fragilitate. Un atu pe care avea să-l speculeze toată viaţa, antrenându-se încă de pe vremea când era şcolăriţă.
    Privind-o, nimeni nu realiza că de fapt Fulguleţ, cum i se spunea în unanimitate Gabrielei Sârbu, nu fusese bolnavă în viaţa ei, impresia de debilitate alungând orice bănuială de „fraudă", impunând, din start şi spontan, o suită de menajamente. „Sărăcuţa de ea, e doar o gâzişoară acolo, ferească Dumnezeu de un vânt mai vrăjmaş, că o şi doboară!"
    Se bucurase astfel de indulgenţa profesorilor, a familiei, şi nu exista alt păcălit mai mare decât bărbatu-său, austerul Ioan Sârbu. Fulguleţ avea extraordinarul talent de a da impresia că munceşte pe rupte, fără preget, până la epuizarea firicelului ei de putere, fără să facă, de fapt, ceva. Trucul cel mai utilizat erau migrenele frecvente, când rămânea ţintuită între pernele patului cu o compresă impresionantă pe frunte, care o făcea să semene cu un iepure.
    În realitate, nu suferise niciodată de dureri de cap, dar perseverând încă din anii de liceu, reuşise să inoculeze în mintea celor din jur această idee devenind astfel un fapt cert, evocat cu compătimire: „migrenele lui Fulguleţ".
    Când se întorcea de la serviciu, Ioan Sârbu găsea o femeie stoarsă de vlagă, dar care, totuşi, cu ultimele puteri, izbutise să fiarbă o oală cu spaghetti. Urmau reproşurile tandre - de ce mă superi, nu trebuia să te mişti din pat, ţi-am spus că prepar eu dejunul etc. - iar Fulguleţ se lăsa dorlotată cu un aer de fecioară martiră.
    După ce bărbatu-său închidea cu infinite precauţiuni uşa, poruncindu-i să se odihnească, femeia scotea cartea de sub pernă, reluându-şi lectura cu un suspin de adâncă suferinţă. Era o cititoare împătimită, şi show-ul cu pricina constituia modalitatea cea mai sigură de a petrece o zi întreagă în pat, cu autorul preferat. În sinea ei, nu-l condamna pe Petru, băiatul de mic păşind a greieraş zglobiu şi trândav. La urma urmei, dintotdeauna existaseră oameni care trudesc şi oameni care consumă, dar o îngrijora nesiguranţa situaţiei lui.
    În România, structurile încă nu s-au aşezat, împrejurările nu sunt propice unor averi colosale, bine consolidate... avându-i pe ruşi în coastă, nu se ştie niciodată...
    Când Petru, devenit între timp Patrick, se căsători cu Clotilda (mai bătrână decât ea însăşi cu peste zece ani), pe Fulguleţ n-o deranjă compromisul evident, târgul strident - beefsteack proaspăt, contra trai dulce pe banii moşnegei - ci meschinăria mizei. Desigur că în parametrii epocii de tranzit, era o femeie bogată, dar nu într-atât să se sperie lumea. În sinea ei, lucru de mărturisit doar lui Petrică, îşi visa feciorul cazat într-una dintre ogrăzile occidentale prospere, cât mai departe de fostul bloc comunist.
    Doar acolo l-ar fi simţit în deplină siguranţă, bineînţeles în măsura în care ne putem dirija destinul. Presimţea că fiu-său ar fi făcut faţă în cercurile cele mai simandicoase.
    Cu ochii lui profund albaştri, veşnic înstelaţi, cu părul rebel, cu dantura de cinema şi râsul... era imposibil ca băiatul ăsta să râdă şi, oricât de cătrănit ai fi fost, să nu ţi se pară că viaţa e cel puţin acceptabilă. Pe urmă, cum cădeau hainele pe el... Ceva de vis!
    În smoking, sau costum de sky, surfing ori călărie se mişca la fel de graţios, de natural, încât puteai chiar să pariezi că s-a născut pe undeva prin perimetrul Buckingham-ului.
    Nu era nici prost, lega cu uşurinţă o conversaţie facilă, şi graţie unei certe vocaţii pentru limbile străine, „bavarda" cu şarm în franceză, engleză şi italiană. La toate, maică-sa mai adăuga şi distincţia căci, deşi emana prin toţi porii virilitate, n-avea aerul de mitocan sau brută al marilor masculi ai ecranului mondial, şi chiar gol puşcă, ai fi jurat că Patrick s-a născut cu stemă pe izmene.
    Fulguleţ nu era chioară, ba chiar cunoştea mai bine decât bărbatu-său, care-şi dezaproba fiul şi îi urmărea evoluţia cu ochi severi, defectele băiatului; era neserios, superficial, vanitos, egoist şi, excluzând exerciţiile fizice, mai leneş decât un urs care hibernează. Puse însă în balanţă cu însuşirile fizice, considera că bilanţul în favoarea lui Patrick e totuşi super-pozitiv. De aceea, socotea că fiu-său s-a vândut prea ieftin, că baba n-avea suficientă respiraţie financiară pentru a fi proprietara unui exemplar ca fecioru-său, şi găsise cu cale, la vremea respectivă, să se opună căsătoriei.
    Deci nu auspiciile sub care se încheia ea (comercializarea propriului trup) o deranjau, ci pavilionul, mult prea modest - considera ea - sub care urma să navigheze Băiatul.
    Iar anii trec şi timpul nu se scurge în avantajul nimănui, mai ales când ţi-ai făcut o meserie din look!
    Visul lui Fulguleţ era ca Patrick să poată pleca singur într-o călătorie în străinătate, iar acolo să aibă acces la un anumit mediu şi să descopere pontul, marele pont al vieţii, să dea lovitura. Aici, cu Clotilda, conducea o Toyota, dincolo ar fi putut avea un Jeep Grand Cherokee, ar fi putut petrece revelioane de cinci mii de dolari tacâmul la Las Vegas, iar un eventual divorţ, conform clauzelor contractului de căsătorie, ar fi uşurat-o pe bătrâna sweet heart Dorothy, Kimberley sau Joan de câteva milioane bune din aceleaşi banc note verzi. În definitiv, cât nu scosese zugravul, derbedeul acela vulgar şi fără clasă, de la bătrâna Liz Taylor?!...
    Acestea însă nu puteau fi discutate cu Ioan Sârbu. Era limpede, ar fi înnebunit, închipuindu-şi că nevastă-sa a înnebunit! Erau cu totul pe altă lungime de undă ca gândire! Deunăzi chiar, venise acasă ciclamen, aprins de entuziasm, că i-a găsit lui Petrică o slujbă bună, sigură şi de viitor, la un notariat particular din Bucureşti.
    Fulguleţ îl compătimi în sinea ei: „iremediabil şi pe vecie idiot!" Şi anunţă cu glas tare o migrenă bruscă. „Şoarece de birou" era ultima ipostază în care şi l-ar fi închipuit pe Patrick. Îi spunea tot Patrick, căci izbutise, chiar şi în gând, să se dezobişnuiască să-l numească cu peizanul, mult prea valahul Petrică.

                                                                     3.

                                   Dar nici Clotilda nu era o vacă, și nici nu se născuse la ultimele alegeri. Aparent, se înțelegea foarte bine cu soacră-sa,  dar o simţea nemulţumită şi potrivnică, şi asta nu din pricină că nu-i mai putea pune în poală nepoţei pentru care Fulguleţ să tricoteze ciorăpei grosuţi şi să prepare plăcintele gustoase.
    Clotilda, mereu şi negreşit lucidă, realiza că soacra arăta mai bine decît nora şi totodată intuia că ceea ce o nemulţumea pe Fulguleţ erau dimensiunile mizei; că ea, Clotilda, oferea prea puţin. Nimănui nu-i place să aibă vrăjmaşi în coastă, iar Fulguleţ era un duşman demn de luat în seamă dată fiind apropierea foarte mare dintre mamă şi fiu.
    Se simţeau excelent împreună şi se înţelegeau reciproc ca persoane putându-se scruta corect până în adâncul sufletului, iar anii de frondă subterană împotriva obtuzului Ioan Sârbu cel Drept îi făcuseră complici, apropiindu-i şi mai mult.
    Clotilda sesiză din prima clipă influenţa specială pe care o exercita Fulguleţ asupra lui Patrick, dar mereu raţională îşi zisese că ar fi gândit la fel în locul ei, visând şi Luna de pe cer pentru fecioru-său. Totodată, deşi uneori o călca pe nervi, reuşea să manipuleze lucrurile de aşa manieră încât să nu se ajungă la un conflict de interese făţiş, fiind conştientă că puse faţă în faţă, maică-sa ar fi avut câştig de cauză. Iar după ce ai pierdut teren, e greu să-l mai recuperezi.
    Punct câştigat, Patrick avea puseuri de personalitate când reuşea să se desprindă de sentinţele maică-sii, ca dovadă căsătoria cu Clotilda încheiată împotriva voinţei celei dintâi. În realitate, cu cinci ani în urmă, Patrick cedase unui moment de slăbiciune.
    Înregistrase câteva rateuri, n-avea un sfanţ în afară de ce-i mai dădea maică-sa pe ascuns, iar la orizont nu se întrevedea niciun pont. În zadar încercase Fulguleţ să-l facă să gândească optimist, să-i explice că doar traversează o perioadă mai proastă, că trebuie puţină răbdare etc.. Patrick nu rezistase tentaţiei unor avantaje imediate - o vacanţă la Paris şi un Ferrari, prima maşină oferită de Clotilda. Apoi, aceasta fusese îndeajuns de şmecheră ca să-l facă să înţeleagă că o verighetă nu o interesează defel.
    Refuzul de a legaliza o situaţie îl asmuţise pe Patrick şi se crezuse, la rândul lui, foarte dibaci atunci când izbutise, în sfârşit, s-o ducă la Primărie. În fond, Clotilda îl adusese unde voia ea, cu aerul că ea se lăsase convinsă. Obţinuse cu greu un atu preţios care, îşi zicea, îi va servi în discuţiile de mai târziu; nu eu am umblat după tine...
    Până atunci însă, cel puţin amândoi erau mulţumiţi: Clotilda pusese mâna pe Băiat, Patrick dobândise liniştea unei situaţii sigure.
    Fulguleţ stătea însă ca pe ace, pândind obrazul lui Patrick - riduri, cearcăne, orice semn de îmbătrânire - mai abitir decât o făcuse cu propriul chip. Iar Ioan Sârbu se simţea profund deprimat. Considera lamentabilă poziţia lui Petrică, de-a dreptul umilitoare şi ruşinoasă, dar mai cu seamă lipsită de perspectivă. Cei de seama lui Sârbu se lăudau la o bere sau la vreo onomastică serbată la serviciu - numai câţi Mihai şi Mihaele! - cu performanţele progeniturilor, olimpiade, premii, burse în străinătate, business-uri şi alte alea, iar fecioru-său nu izbutise să-şi înfigă dinţii nici măcar într-o diplomă universitară! Ce să le zică? Că-i peştele unei babe? Că-şi prăpădeşte tinereţea şi bărbăţia între coapse sleite şi sterpe? Că, simbolic vorbind, îi cere babei bani de ţigări? Şi când baba moare - iar aici se afla pe aceeaşi lungime de undă cu nevastă-sa - ce te mai faci? Tinereţea s-a dus, iar tu ai rămas mofluz, cu un garderob de haine, poate şi o maşină! Şi cu o reputaţie jalnică!
    Iar Ioan Sârbu ştia din bătrâni că în principiu, orice se poate repara, reputaţia însă niciodată!
    Schimbând doar formularea, mai brutală sau mai edulcorată, dar exprimând în esenţă aceeaşi idee, amândoi soţii gândeau identic. Baba trebuia părăsită, Patrick trebuia să-şi revizuiască viaţa, cercetând alte zări.
    La rândul său, Patrick ştia că au dreptate, dar nu era dispus să dea jimbla caldă din mână pe recolta mănoasă de la anu'. Să prindă în primul rând o ocazie grasă şi, pe urmă, ştia el ce are de făcut. Deocamdată, se simţea bine lângă Mami sau Clo-Clo, care nu-l făcuse să simtă hăţurile nici măcar o singură dată în cinci ani.
    Privite în general şi chiar şi de aproape, lucrurile păreau definitiv aşezate, intrate pe un făgaş de normalitate, de o monotonie pastelată. Clotilda se ruga în fiece zi lui Dumnezeu: „Numai de-ar dura..." Cel mai tare îi era teamă de imprevizibil, de lovitura despre care nu şti când şi de unde pleacă.
    „Din umbră, destinul îşi ţese cu răbdare pânzele..." Cine a spus asta? Nici nu voia să-şi  amintească.

                                                       4.

                                   Când se trezi cu Ioana la ușă, Fulguleț avu o mişcare de recul. Detesta să fie deranjată şi, pentru ca rudele din provincie să nu-şi închipuie, aşa cum se întâmplă îndeobşte, că dacă au neamuri la Bucureşti, asta echivalează cu han şi ospătărie gratuite (contra o gâscă ori jumătate de miel, eventual o curcă) Fulguleţ desfiinţase sufrageria, iar în apartamentul de patru camere, rămăsese un singur pat, cel din dormitorul în care dormea cu Sârbu, lichidându-l chiar şi pe cel al lui Patrick, o dată mutat la Clotilda.
   Sugera astfel musafirilor nepoftiţi că nu are unde să-i cazeze şi, în lipsa sufrageriei, că ţine o casă închisă, mesele întinse pentru oaspeţi neîncadrându-se în stilul lor de viaţă. Se săturau cu ceva frugal, ţineau regim, nu erau gămani etc...
    Ioana îi era nepoată ceva mai depărtată, adică Fulguleţ şi cu maică-sa fuseseră verişoare. Fuseseră, pentru că Lăcrămioara - şi chiar că toată viaţa-i fusese o lacrimă şi un suspin - murise de câteva luni după ce zăcuse ani de zile, ţintuită la pat de o boală cumplită.
    Ioana Vlase, o tânără de douăzeci şi şapte de ani, părea mai înaltă decât era în realitate datorită trupului fibros şi a ţinutei foarte drepte. Ai fi putut-o lua drept atletă, sportivă de performanţă sau, în orice caz, profesoară de educaţie fizică. Avea unul din acele trupuri care pot îmbrăca orice, dar nu sexy: uscat şi fără graţie. Nici chipul nu era mai simpatic. O şatenă cu ochi albaştri, împlântaţi uşor oblic pe figura cam pătrăţoasă cu bărbie voluntară, scoşi în evidenţă de o pieptănătură foarte întinsă. Buzele fine şi subţiri denotau o sensibilitate bine ţinută în frâu. Cu altă expresie şi machiată adecvat, ar fi putut trece drept frumoasă. Aşa cum se prezenta însă acum, o intuiai aspră, hotărâtă şi lipsită de simţul umorului.
    - Care-i situaţia ta exactă în momentul de faţă? se interesă Fulguleţ, după ce totuşi îi oferi, convenţională, o cafea.
    „Totuşi", pentru că Fulguleţ se sustrăgea de obicei până şi de la această minimă mostră de amabilitate, pretinzând că, pentru moment, din pricina unor reparaţii, li se tăiaseră gazele. Nu că s-ar fi zgârcit la o linguriţă de cafea, ci dintr-o uriaşă rezervă de lene; procesul de producţie - ibric, zahăr, stai să nu dea în foc, ai grijă să nu se verse - o plictisea şi o obosea nespus.
    Ioana îşi îndreptă poziţia pe scaun.
    „A ales scaunul, observă în sinea ei Fulguleţ, cel mai rigid şi incomod, când putea să se aşeze pe fotoliu."
    Ioana declară limpede:
    - Nu vreau să cad pe capul nimănui, tanti... Am ceva rezerve, pentru că am vândut casa de la Slatina...
    - Nu te-ai grăbit?
    - Am prins un amator şi n-am mai stat pe gânduri. E un moment când afacerile imobiliare nu merg.
    - Tocmai!
    - N-am vrut să amân, răspunse scurt Ioana. Dacă ai luat o hotărâre, e bine s-o pui imediat în aplicare.
    - De ce-ai plecat din Slatina?
    - Nu-mi oferă nicio perspectivă.
    - Gândeşte-te bine. Abandonezi o lume, toată viaţa ta de până acum, prietenii...
    - N-am prieteni...
    Fulguleţ o întrerupse:
    - Asta nu-i o notă prea bună pentru tine.
    - ...şi nici ce regreta din viaţa mea de până acum.
    Mătuşă-sa o cântări din cap până în picioare, realizând dintr-un ochi motivele pentru care considera că fata-i profund antipatică. Era prea uscată, principii şi virtute în stilul quaqerilor, ţinuta prea strictă. Un costum sobru bleumarine, lipsit de orice artificiu frivol - eşarfă, batistă, broşă - pantofi plaţi, nici urmă de machiaj, nicio podoabă, lănţişor ori inel, cât de mică. În prezenţa ei, numai cu o umbră de ruj pe buze şi câteva inele, te simţeai curvă sau cel puţin neserioasă. În general, avea capacitatea de a te face să nu te simţi în largul tău, de a-ţi torpila siguranţa de sine, şi Fulguleţ intui aici un atu pe care Ioana ştia să-l speculeze. De această primă impresie avea însă să-şi amintească ceva mai târziu.
    - Ce ai de gând să faci la Bucureşti?
    - Pentru moment, trebuie să-mi găsesc o slujbă, cât de modestă. Banii de pe casă nu pot dura la infinit.
    - Eşti o fată raţională. Ce pregătire ai?
    Ioana răspunse imperturbabilă:
    - N-am studii superioare, mama n-a avut bani pentru meditatori şi taxe. Poate voi reuşi să termin ceva aici, la fără frecvenţă.
    „Dacă ţi-ai pus-o în cap, gândi Fulguleţ, sunt sigură că vei izbuti."
    Spuse altceva:
    - Totuşi, ce ştii să faci?
    - După liceu, am urmat un curs de calculatoare şi mă descurc mulţumitor în engleză şi italiană. Pot lua startul însă şi ca femeie de serviciu.
    - O! respinse de circumstanţă Fulguleţ, sunt sigură că nu va fi cazul...
    Primul semn de mirare apăru pe chipul Ioanei, ridicându-i arcul sprâncenelor îndrăzneţe:
    - De ce nu? Cum crezi că ne-am descurcat dintr-o pensie de urmaş? Mama a fost foarte bolnavă, ultimii zece ani nu putea mişca un deget. Trebuia însă bine hrănită, iar medicamentele costau.
    - Chiar! Cum v-aţi descurcat?
    - Am lucrat ca ambalatoare la o fabrică de dulciuri, iar după-amiezile şi sâmbăta munceam cu ziua pentru nişte familii de medici.
    - O, îmi pare rău...
    Sună atât de convenţional, atât de fals încât pe buzele fine ale Ioanei, se ivi un surâs sarcastic. Primul surâs, inventarie Fulguleţ, şi acesta zgârcit, realizând că încă nu ştia ce fel de dinţi are.
    - N-a fost chiar atât de rău, rosti Ioana şi vorba... matale (nu ştia la ce persoană să i se adreseze) ne-am descurcat.
    - Poţi să-mi spui şi tu Fulguleţ, ca toată lumea, admise generoasă.
    - Mulţumesc. Te rog să mă înţelegi şi să mă crezi, nu vreau să cad pe capul nimănui. Am venit la tine pentru că eşti singura rudă pe care o mai am pe lumea asta şi singura cunoştinţă din Bucureşti...
    - Ai ceva curaj!
    - N-am ce pierde. Ce vă rog, pe tine şi pe nenea Ioan, este să mă ajutaţi să-mi găsesc o slujbă, cum am zis, cât de umilă. Poate ai prietene care au nevoie de o slujnică... Spăl, gătesc, bat covoare. Să scot de o bucată de pâine şi, pe urmă, văd eu.
    - A, nu, sunt sigură că vom găsi ceva mai corespunzător.
    - E greu cu atâţia şomeri, dar repet, nu mă dau în lături de la nicio muncă.
    Fulguleţ se foi în fotoliu, simţindu-se în culpă.
    - Pentru că insişti şi desigur doar pentru moment, ar fi ceva... Am o prietenă, doamna Luiza Miclea, o persoană extrem de distinsă de altfel, căreia i-ar trebui o menajeră. Casa nu-i greu de întreţinut, e singură, n-are animale, cred că v-aţi putea înţelege. În primul rând, are nevoie de o persoană de încredere. Apropo, tu unde ai tras?
    - Am găsit prin Mica Publicitate o pensiune modestă, dar cât ar fi de ieftin, tot îmi revine prea scump. Pe urmă, pe mine mă interesează doar camera, nu şi masa, dar gazda nu închiriază altfel.
    - Înţeleg, spuse Fulguleţ, câştigul iese totdeauna de la mâncare. Cred că te vei înţelege cu Luiza, ea ar avea şi unde să te cazeze... Da, cred că se poate rezolva, am să discut cu ea...
    În sinea ei, Fulguleţ îşi spunea că ar fi putut-o găzdui şi la ei în camera de serviciu, căci de a lui Patrick nu se atingea socotind că, mai devreme sau mai târziu, tot o va părăsi pe babă şi va avea nevoie de un refugiu. Dar a o aduce pe Ioana în casă presupunea prea multă bătaie de cap, schimbări la care nu era dispusă. Nu poate să-ţi fie milă chiar de toţi câinii de pripas şi, în fond, relaţiile ei cu vară-sa, Lăcrămioara, fuseseră aproape inexistente. Nu se felicitau nici măcar la marile sărbători, de ce ar face sacrificii? Căci primirea Ioanei în spaţiul ei vital asta ar fi însemnat. Un om în plus în casă de care trebuie să ţii seama, acces la baie, bucătărie şi televizor, pentru că nu poţi să-i închizi uşa în nas o dată cu lăsarea serii, ce mai, un nou membru de familie. Or, socotea că Ioan şi Patrick îi sunt tocmai de-ajuns.
    Vârfuind dezavantajele, fata e şi profund antipatică, intuieşti în subteran o permanentă atitudine critică, de veşnică acuză, iar existenţa unei astfel de persoane în preajmă te face să nu te mai simţi bine la tine acasă, în casa ta.
    - Îţi mulţumesc, Fulguleţ, eşti foarte drăguţă, ar fi straşnic dacă prietena ta ar fi de acord. Trebuie să ştii că eu sunt o persoană modestă, mă mulţumesc cu foarte puţin şi am învăţat să nu deranjez.
    - Sunt sigură, scumpa mea.
    - Altfel, ce mai face unchiul Ioan? Dar Petrică? Pe Petrică nu l-am mai văzut de la nunta verişoarei Măriuca. Ţin minte că avea un costumaş alb, cu papion roşu, şi era foarte mândru de pantalonii lui lungi...
    Pe chipul lui Fulguleţ apăru un zâmbet luminos:
    - Sunt vreo cincisprezece ani de atunci! Imaginează-ţi că a crescut şi că acum e deja băiat mare.
    - S-a însurat? Are copii?
    - Da, s-a însurat, şi după cum îi fugiră ochii pe de lături, Ioana înţelese că a atins un subiect care nu-i făcea plăcere.
    Trecu cu naturaleţe peste moment, interesându-se convenţional despre soarta altor rude pe care nu le văzuse niciodată, dar pe care le ştia din poveştile maică-sii.
    Fulguleţ răspunse la fel de convenţional. Mirosea interesul pur formal al Ioanei şi, pe urmă, nu prea le avea cu familia, preocupările ei concentrându-se strict asupra lui Patrick.
    Ardelenii cap-pătrat ai lui Ioan, când nu o agasau, o plictiseau de moarte, iar ea însăşi provenea dintr-un neam pe cale de a se stinge. Fusese singurul copil, aşa fuseseră şi părinţii ei...
    Apoi, dintr-o dată, se simţi neliniştită. Absolut nemotivat, aici în casa ei, între obiecte familiare, într-o dimineaţă banală de octombrie, stând de vorbă cu o persoană neînsemnată, o orfană venită de undeva din lume, care se întâmpla să-i fie rudă.
    Fulguleţ, în ciuda izmenelilor diurne când poza în fiinţă fragilă şi supersensibilă, era o puternică, o lucidă care nu cădea uşor pe spate, n-avea năzăriri şi nu se scula prost dispusă din pricina unor vise mai fistichii. Atunci, de unde această indispoziţie bruscă, această stare de anxietate? Se uită la Ioana, dar fata îşi coborî brusc privirea. Nu îndeajuns de repede. Apucase să surprindă în ochii de gheaţă albastră ai Ioanei o fixaţie, o determinare, un ţel de nezdruncinat. Vorbele îi scăpară necontrolat:
    - În definitiv, ce vrei?
    Abia şoptit, neinteligibil se interesă şi Ioana:
    - Poftim?
    - Nimic. Lasă-mi un număr de telefon unde te pot găsi.
    Ioana păru încurcată:
    - Doamnei Jeni, vreau să zic proprietăresei, nu-i prea place să ne folosim de telefon chiar dacă toţi contribuim la nota de plată. Prefer să te caut eu. Spune-mi doar când pot suna, fără să deranjez.
    Indispoziţia lui Fulguleţ stărui şi după plecarea fetei. Avea un soi de presimţire tulbure, greu de formulat, că intervenise ceva nou, hotărâtor în viaţa ei. Că viaţa ei nu va mai semăna cu ceea ce fusese până acum. Un nor neguros părea că se apropie.
    Fulguleţ avea însă resort şi, la o adică, dacă nu-i plăcea ceva, ştia să se supere chiar pe ea însăşi:
    - Ce-s prostiile astea? Devii isterică! În fond, nu s-a întâmplat nimic!
    Prepară o supă la plic pentru Ioan, decretă migrenă pe toată ziua şi se refugie în lumea lui Stephen King, autorul preferat de ultimă oră.

                                                             5.

                                          Prost dispusă și asaltată de un presentiment ciudat, se trezi şi Clotilda. Nici priveliştea dormitorului inundat în roz şi alb nu avusese darul s-o învioreze, aşa cum se întâmpla de obicei. Ideea iatacului trandafiriu îi venise când începuse să cocheteze cu eventualitatea căsătoriei cu Patrick.
    „Băiatul", aşa cum îl alinta şi aşa cum avea să rămână până la sfârşit, trebuia să însemne pentru ea noul din toate punctele de vedere: viaţă nouă, înfăţişare nouă, ambient nou. În plus, i se părea oarecum indecent să se instaleze cu noul soţ între aceleaşi boscârţe pe care le împărţise, vreme de peste treizeci de ani, cu răposatul. Lasă că era şi o mobilă tristă, chiar dacă scumpă în epocă, de un brun închis, care ducea cu gândul la un sarcofag.
    Luiza cârtise şi aici, susţinând că decorul ăsta trandafiriu de fecioară dusă neîncepută la altar, prin contrast cu pielea veştejită ar sublinia mai abitir etatea miresei. Mai potrivit ar fi fost, dacă tot voia ceva mai deschis, un interior spre galben pai, mieriu sau răşină. Imperturbabilă, Luiza nu se lăsase nici de astă dată indispusă şi îşi făcu cheful, luând şi unele măsuri de precauţie.
    De pildă, avea grijă să se trezească totdeauna înaintea lui Patrick şi să-şi facă o toaletă completă, dându-i bună dimineaţa în cele mai avantajoase, proaspete şi graţioase dezabieuri. Adevărat că astfel îl frustra pe Băiat de plăcerea de a-i servi micul dejun la pat, ca unei regine, afacerile însă, eterna motivaţie, nu-i permiteau să trândăvească în aşternut.
    Se instală în sufrageria somptuoasă, aşteptând-o pe Tanţa, servitoarea, să-i servească micul dejun. Între timp, încerca să detecteze motivul indispoziţiei, forând după vreo nemulţumire, după ceva care s-o fi iritat în ajun, dar nu reuşi să găsească nimic.
    Tanţa pătrunse în sufragerie, împingând măsuţa volantă care conţinea mai multe variante de mic dejun, ieşind în întâmpinarea eventualelor "idei" ale doamnei. Emise un "săru' mâna" vioi şi aşteptă cu mâinile la spate. Clotilda îi aruncă o privire silnică: "Doamne, urâtă mai putea fi şi muierea asta!"
    Tanţa era o ţărancă orăşenizată de prin părţile Argeşului, cam la treizeci şi cinci de ani, bine făcută, cu oase mici şi încheieturi de marchiză, dar, din păcate, cu toate trăsăturile adunate spre vârful nasului, într-un unghi ascuţit, dându-i un aer de şobolan oacheş. Ochii pleoştiţi de cocker, părul sărac şi botul de rozătoare din care ţâşneau doi dinţi, ca la iepuri, marcau o urâţenie perfectă.
    Era însă harnică, cinstită, aparent devotată, iar Clotilda nu avea nevoie în bătătură de vreo zână pe care s-o înghesuie Patrick prin unghere.
    Aruncă o privire rapidă peste tăvile apetisante şi se decise la o cafea neagră cu o felie de pâine prăjită şi la o sondă cu suc natural din morcovi.
    Un bună dimineaţa optimist umplu sufrageria de soare. Patrick se repezi la Clotilda, îi sărută tâmpla, apoi mâna şi se aşeză la masă. Era în pijama de mătase albastră, deschisă peste pieptul bronzat, încă neras şi mirosind a aşternut abia părăsit.
    Se trezea în general cu o foame de lup, şi abia după un mic dejun consistent urmau exerciţiile fizice, duşul prelungit, toaleta complicată. De multe ori, mânca singur, în compania Tanţei care-l veghea rezemată de uşa bucătăriei, gata să-i prevină orice dorinţă.
    Clotilda, în virtutea aceleiaşi idei că Patrick nu trebuie să simtă hăţurile, îi îngăduia să întârzie noaptea la Clopoţei, să se distreze cu băieţii, lucru pe care ea nu şi-l mai permitea. Trebuia să fie prezentă la afacere şi, mai presus de toate, când ai ajuns la o vârstă, culcatul la ore mici nu-i de natură să te facă mai proaspătă, ba dimpotrivă, o noapte pierdută are consecinţe dezastruoase, pe care nici cel mai elaborat machiaj din lume nu le poate estompa.
    Patrick îşi umplu o cană mare de cafea cu lapte, se servi copios cu unt, miere, gem şi, aruncând o privire scurtă spre Tanţa, pocni din degete, de parcă ar fi cerut nota la restaurant. Femeia abia aştepta semnalul, "domnişorul poftea şi o omletă cu şuncă şi ciuperci", ca să dispară în bucătărie.
    Patrick sărută încă o dată mâna plină de inele a Clotildei:
    - Ai dormit bine, Mami?
    Cum se apropiase de ea, Martineasca simţi adierea vagă a unui parfum şi în clipa aceea îşi aminti. Asta o deranjase. Azi noapte, când conform înţelegerii, Patrick trebuia, indiferent de ora la care s-ar fi întors să intre în dormitor şi s-o sărute, simţise ca prin vis aroma străină, dar prea ameţită de somnifer, nu se trezise. Senzaţia rămăsese însă...
    - Perfect, honey, eram şi foarte obosită. Voi cum v-aţi distrat?
    Băiatul muşcă vorace, cu dinţi de porţelan, din tartina unsă gros cu unt şi miere.
    Clotilda simţi o strângere de inimă la vederea danturii impecabile, perlată, incredibil de frumoasă. "Cât e de tânăr!" Îi dădură lacrimile din senin, dar, din fericire, Patrick ocupat acum cu omleta, preparată "umed", aşa cum îi plăcea lui, nu observă nimic.
    Clotilda îşi înfipse unghiile în podul palmelor, mustrându-se dur: "Eşti o idioată, o babă sinistru de idioată! Vrei să-l pierzi, începe atunci cu bocetele!..."
    - Excepţional, a fost o seară de zile mari! Păcat că ai plecat!
    - Ce-a fost?
    - Ştii cum se întâmplă, unele petreceri reuşesc pur şi simplu, fără nicio pregătire. Chestia e că după spectacol a venit, pe neaşteptate, Dragoş cu un grup de prieteni, artişti şi ei...
    - Numai bărbaţi? se interesă poate puţin prea dulce Clotilda.
    - A, a mai fost Diana, amanta lui Dragoş şi încă una, tot colegă de-a lor, n-am reţinut cum o cheamă... Ce spectacol au putut să dea, e fantastic! Au cântat la microfon, au dansat, au spus bancuri, de nu ştiau clienţii ce să mai creadă! Sunt băieţii angajaţi la Clopoţei sau e vorba de un show întâmplător!?!
    - Mă bucur. O seară ca asta aduce clientelă... Ei, eu trebuie să mă duc, azi vin furnizorii de la Suceava...
    Se ridică, pipăindu-şi instinctiv pântecele. Era plină, dar nu grasă, iar costumul gri levănţică, bine tăiat, o făcea să pară chiar suplă. Fusta care se oprea imediat după genunchi lăsa să se vadă picioarele pe care încă îţi făcea plăcere să le priveşti; fuseseră unul dintre punctele ei forte în tinereţe. Şi încă mai rămăseseră.
    Îşi luă servieta diplomat pregătită pe consolă şi se apropie de Patrick să-i spună la revedere. Îl sărută pe creştet, interesându-se în treacăt:
    - Băiatul meu a schimbat after shave-ul?
    Patrick răspunse senin:
    - Da de unde, nici nu m-am spălat încă. Am dansat azi-noapte cu nebunele alea, şi de acolo mi-a rămas.
    - A! se dumiri Clotilda, asta era... Bine, scumpule. Atunci, o zi bună şi ne vedem la dejun...
    Nu era nici pe departe atât de liniştită pe cât arăta şi ajunsă în curte, îi căzu brusc masca.
    Aurică, şoferul, îi deschise portiera, îndreptându-i o privire furişă: "Păzea, şefa-i întoarsă, pusă pe nasoale!...”

                                                                6.

                                          La început, Luiza Miclea  nici nu vru să asculte, ba chiar se enervă:
    - Oi fi tu vreo putoare şmecheră, dar pe mine nu mă îmbrobodeşti! Vrei fapte caritabile, fă-le pe spinarea ta! În definitiv, ai acelaşi spaţiu ca şi mine, şi fata ţi-e şi rudă. Cazeaz-o!
    Fulguleţ, căreia soarta Ioanei îi era la fel de indiferentă ca oamenii de zăpadă din Alaska (soarta oricui de fapt, în afară de cea a lui Patrick), pledă în favoarea fetei dintr-o cumsecădenie care n-o costa nimic şi, în plus, socotea că-şi serveşte cu bună credinţă prietena.
    - Proasto, am vrut să-ţi fac un serviciu, şi tu mă iei cu huo! Cine se plângea de singurătate? Cine zicea că vine acasă şi tot lumini stinse, că n-are cui să-i dea bineţe? Nu tu suspini de ani de zile după un câine, dar eşti prea comodă ca să-l îngrijeşti? Pe urmă, fata-i modestă şi pentru o cămăruţă acolo, ai şi servitoare, şi damă de companie lângă tine, persoană de încredere, pe gratis! Treaba ta ce hotărăşti, dar după părerea mea, ratezi o afacere.
    Luiza mormăi ceva la telefon, numai aşa ca să bombăne, dar recunoscu că Fulguleţ cam are dreptate.
    - S-o văd întâi şi p-ormă, om vedea.

                                                               7.

                                            Fata îi făcu o impresie bună, dar ceva nu era prea clar. Aşa, la prima vedere, era curăţică, în bluza proaspătă, perfect călcată, presimţeai mâna unei gospodine pedante. Avea modestia caracteristică unei copilării umile, nedeprinsă cu răsfăţul şi favorurile, iar dominanta personalităţii ei părea să fie seriozitatea; serioasă până la plictis şi, consecinţă directă, lipsită de haz. O mai intuia ascunsă, hotărâtă, tenace.
    Ţinu s-o avertizeze de la bun început:
    - Să ştii că nu sunt o gazdă comodă. Am maniile mele, de la care nu mă abat şi, în general, multe ciudăţenii. E vârsta, dar prea m-a încercat şi soarta...
    Ioana îşi aţinti privirea asupra obrazului de vrăjitoare al bătrânei. Fosta cântăreaţă de operă păstrase machiajul gros de scenă care, pe un chip ravajat de ani, avea un efect grotesc. Părul vopsit negru tuci ca şi sprâncenele nu făcea decât să sporească această impresie.
    - Sunt obişnuită să nu deranjez. Totul este să mi se explice ce trebuie să fac.
    - Eu zic să încercăm o săptămână şi să vedem cum ne împăcăm, aşa că nu-i nevoie să-ţi aduci tot bagajul.
    Buzele fine ale Ioanei schiţară un surâs sărac. Se vedea doar marginea inferioară a dinţilor, ca o aţă.
    - Nu-i o problemă, am o singură valiză şi un sac de sport.
    - Perfect, du-te şi adu-le. Un lucru vreau să fie bine stabilit de la bun început, adăugă Luiza ridicându-se. Faptul că vei locui la mine nu înseamnă mariaj, dacă înţelegi ce vreau să spun...
    - Bănuiesc, dar nu sunt tocmai sigură.
    - Adică fără familiarisme. Nu vreau ca intimitatea mea să fie agresată. Mai precis, nu-mi spui tanti, nu te întinzi la conversaţie, dacă am o vizită nu înseamnă că bei cafeaua cu noi - serveşti şi te retragi - nu stăm împreună la televizor. De altfel, îl deschid foarte rar...
    Ioana replică netulburată şi fără să-şi plece privirea:
    - Nici nu mi-ar fi trecut prin gând. Fulguleţ mi-a explicat limpede statutul meu: oficii de servitoare contra cazare, o odăiţă cât de modestă.
    Luiza, uşor surprinsă, o cercetă lung. Fata părea de gheaţă, alta şi-ar fi plâns de milă, i-ar fi tremurat glasul pronunţând cuvântul servitoare. Ioana nu părea câtuşi de puţin tulburată.
    - Mda, făcu bătrâna, pari în stare de mult mai mult.
    - E doar ceva temporar, o lămuri fata. Pentru moment însă, am nevoie de un acoperiş şi un pat.
    - Eşti o fiinţă ciudată. Ştii, s-ar putea chiar să ne înţelegem.
    Ioana nu răspunse.

                                                            8.

                                 Exact asta și obținuse: un acoperiș și un pat. Luiza avea un apatament de patru camere, dintre care două dormitoare. Unul al ei, iar celălalt aparţinuse nepoată-sii, Monica, al cărei deces în urmă cu cinci ani, constituise o tragedie.
    - Cu mine în pat n-o s-o culc şi nici între lucruşoarele bietei Monica n-am s-o instalez. Mi s-ar părea o blasfemie!
    Mai rămâneau sufrageria şi salonul, din start tabu, aşa că Ioana ajunse în camera de serviciu, şase metri pătraţi în care încăpeau strict un pat cazon de fier, o măsuţă de dimensiunile unui acordeon deschis la maximum, un taburet de bucătărie şi chiuveta.
    Mai exista un dulăpior suspendat deasupra mesei unde ar fi încăput câteva cărţi sau ceva lenjerie curentă, iar deasupra patului, o etajeră cu o veioză. Două-trei rochii le-ar fi putut agăţa în cârligele fixate pe uşă, dar pentru majoritatea hainelor, Luiza îi cedă generoasă o jumătate de debara din cele şapte care se aflau în apartament.
    Două bunuri avea odăiţa, şi în acest sens, se putea constitui într-o garsonieră, şi anume o toaletă chiar alături şi o intrare de serviciu separată, astfel că, în drumurile ei, Ioana nu trebuia să treacă pe la bătrână.
    Luiza Miclea nu era o femeie curioasă de fel, iar după nenorocirile îndurate se putea afirma că interesul ei faţă de ceea ce se petrecea în jur oscila spre nul. (Excepţie făcea doar relaţia Clotilda - Patrick, unde era vorba mai mult de un pariu. Mai conta şi faptul că ţinea la Martineasca, ultima ei legătură cu trecutul, singura persoană dragă care-i rămăsese.)
    Deci, nu din curiozitate se duse să "inspecteze" odăiţa Ioanei în lipsa acesteia, ci dorind să ştie cu ce fel de persoană are de-a face. "Pe om, una din vorbele ei preferate, îl cunoşti după gunoiul pe care-l aruncă, după bordei şi la bani."
    Îi fu de-ajuns o singură privire pentru a desluşi hramul Ioanei, caracterizat de două elemente: pedanteria excesivă şi lipsa amintirilor. Sau poate, conchise, ele nu lipsesc, doar pruncii nou-născuţi n-au niciun fel de amintire, dar fiind prea dureroase, preferă să nu se împiedice de ele.
    "Bine că-i curată şi ordonată, mormăi trecându-şi degetele peste mustaţa care trebuia pensată, cel puţin n-o să-mi umple casa de gândaci!"
    Patul fusese perfect aşternut, ca de o cameristă de hotel, la fel lenjeria sărăcuţă din dulăpiorul suspendat.
    Luiza constată că toată garderoba fetei, incredibil de puţină, era totuşi complet nouă. Presupuse aici o dorinţă aprigă de a o rupe cu trecutul care completa imaginea sugerată de lipsa amintirilor. Când lichidase casa, azvârlise toate vechiturile, parcă în duşmănie, până şi chiloţii, cei din dulăpior mai având încă eticheta pe ei.
    "Fata asta, conchise Luiza, a venit la Bucureşti pusă pe fapte mari, decisă să ia viaţa de la capăt. Îl plâng pe nenorocitul care i se va pune de-a curmezişul..."
    Bătrâna avea convingerea că nu se înşeală, "cunoştea la indivizi şi la amănunt", uneori având chiar impresia că oamenii sunt transparenţi. Tot aşa, îşi închipui că "a citit-o" pe Ioana până în adâncul fiinţei sale. "Totuşi, îşi zise, să nu păstrezi tu chiar nimic, măcar o fotografie de-a maică-tii! Chiar atât de hidos să fi fost totul, la anii tăi - parcă douăzeci şi şapte a spus - să n-ai decât amintiri odioase!"
    Cu excepţia câtorva cărţi, se corectă, aşezate pe etajera de deasupra patului. Un manual de spaniolă pentru cei care se încumetă să înveţe limba fără profesor, ia te uită - Dialogurile lui Platon!, un Anatole France şi un Ţuţea, Biblia, doar trei romane - Bâlciul deşertăciunilor, Roşu şi negru, O tragedie americană şi un volum de memorii ale unui oarecare Ioan Blendea, editat înainte de război.
    Bătrâna surâse, imaginea Ioanei era mai clară decât o ecografie. Ea personal nu mai consuma demult literatură, îi ajungeau peripeţiile propriei vieţi, dar, cândva, fusese un lector înverşunat. Din câte îşi amintea, toate romanele din "biblioteca" Ioanei se ocupau de ambiţioşi fanatici, în stare să se ia la trântă cu însuşi bunul Dumnezeu numai pentru a parveni.
    Chiar dacă unii eşuau, amănuntul părea să fie lipsit de importanţă pentru Ioana Se simţea făcând parte din aceeaşi familie, a marilor parveniţi având probabil ca motto de viaţă, eşti obligat să încerci. Cât despre Memoriile lui Blendea, titlul rezuma întregul volum: Ţăran ardelean ajuns primar american.
    Luiza mai notă şi lipsa unui tranzistor de buzunar şi a inevitabilului animăluţ caraghios de pluş, ajuns mascotă nelipsită în orice interior locuit de o tânără fecioară.
    "Cred că a avut o copilărie tare nefericită, conchise mulţumită de tot ceea ce constatase şi de propria ei clarviziune. Este un om pe care te poţi bizui. Mâine la dejun o să ştiu mai multe..."
    Mâine, adică duminică la prânz, pentru că Fulguleţ lansase o invitaţie la masă. De fapt, era dejunul lunar pe care-l oferea Clotildei şi lui Patrick, inclusiv Luizei, socotită ca făcând parte din familie. Deşi comodă până la nesimţire, Fulguleţ consimţea la acest sacrificiu de dragul lui fiu-său care milita pentru relaţii cordiale, de normalitate, demonstrată sistematic între ai lui şi nevastă-sa.
    "Nu vreau să simtă ostilitate din partea voastră, inerent va reacţiona, şi asta nu-mi va aduce fericire! Poartă-te frumos cu ea, instructează-l şi pe tata, de parcă ar fi o noră obişnuită."
    Fulguleţ conchise că Patrick nu era prost şi introduse obiceiul dejunurilor lunare.
    Pe de altă parte, Clotildei, căreia nimic nu-i era mai dezagreabil decât să constate prospeţimea obrajilor mamei soacre, iar atmosfera artificială "ce familie unită suntem şi cât de mult ne bucurăm unul de celălalt!" o călca pe nervi, accepta povara mensuală din raţiuni specifice. E bine să ştii ce se petrece în tabăra duşmană şi, mai ales, în subteranul unor raporturi aparent cordiale şi relaxate. Pentru că în sufletul ei, Clotildei îi era mai puţină teamă de ivirea unei rivale tinere, decât de influenţa neobişnuită exercitată de Fulguleţ asupra lui Patrick.
    Clotilda, femeie trecută prin multe, nu se lăsa înşelată de fetiţa neputincioasă, rătăcită în pădure - travestiul preferat - drept care se dădea soacră-sa. În spatele pomezii pastelate se ascundea o mamă feroce, capabilă de orice, poate chiar şi de crimă, pentru ca fecioru-său să se tolănească într-un aşternut pufos.
    Dejunul din duminica aceasta avea o motivaţie în plus: dorinţa lui Fulguleţ de a o prezenta pe Ioana familiei. De la bun început, fata îi făcuse o impresie excelentă austerului Ioan Sârbu care, mai presus de datele native - pomana lui Dumnezeu - aprecia la individ strădania, efortul încrâncenat, determinarea în atingerea unui ţel, chiar fără succes; totu-i să te chinui, să te storci până la ultima picătură de sânge, e important să n-ai ce-ţi reproşa, să mori împăcat cu tine însuţi. Când mai auzi că Ioana intenţionează să şi urmeze o facultate la seral sau fără frecvenţă, admiraţia lui Sârbu nu mai cunoscu limite.
    "Măcar de-ar avea fiu-meu un sfert din ambiţia ei, ştiu că aş închide ochii liniştit!"
    Luiza, la rândul ei, o studia din interes strict personal, încercând să miroasă cam cu ce fel de colocatară va avea de-a face, în ce măsură vor putea coexista.
    Presupunerile dezvoltate în odăiţa Ioanei căpătară consistenţă. Era o fiinţă închisă, robace, îndârjită cu gafele sărăciei intrate în sânge. Probabil că nici maică-sa nu fusese prea de soi, şi nici cercurile în care se învârtise. Una e să nu ai şi alta să nu ştii. Ioana epuiza blidele până la ultima picătură, ştergea sosul cu miez de pâine ca un ocnaş înfometat, rămase surprinsă de lipsa scobitorilor de pe masă şi îşi extrase delicat un rest dintre dinţi cu unghia lungă a degetului mic.
    Patrick îşi întoarse ochii oripilat. De la prima privire, fata îi fu profund dezagreabilă, căci virtutea puritană pe care o degaja prin toţi porii era tot ce detesta mai mult la o femeie, la oameni în general, ba chiar îl şi înspăimânta. Patrick presimţea că pentru astfel de indivizi, el nu reprezintă decât un mic animal, o moluscă-parazit demnă de tot dispreţul, chintesenţa a tot ce-i mai rău pe lume. Asta citea şi în ochii Ioanei care, de altfel, nu-l învrednici cu mai mult de o privire sau două.
    Aşa cum stătea dreaptă, cu spatele rigid, fără a atinge spătarul scaunului, în costumaşul ei albastru fără podoabe, cu părul întins ca o cască peste creştet, semăna mai mult decât oricând cu o călugăriţă a cărei virtute obtuză te determina să te simţi ca un vierme.
    El, Patrick, în primul rând, căci fără a da două parale pe Ioana ca persoană, făcea parte din familia băieţilor dulci, obişnuit să placă celor din jur, să servească amabilităţi care binedispun şi, în definitiv, fac viaţa frumoasă.
    Nici Clotilda n-o agree, dar din alte pricini. Bănuia în fata asta o forţă interioară redutabilă, or, astfel de oameni sunt, de obicei, periculoşi, adesea fatali pentru cei din jurul lor. Pe ea n-o păcălea aerul de mironosiţă bigotă, presimţind că acesta e construit, făcând parte dintr-o strategie minuţioasă. Dar cel mai îngrijorător, din punctul ei de vedere, avertiza strungăreaţă dintre incisivi, mai indiscretă decât un jurnal intim.
    Clotilda nu se fălea a fi o fizionomistă, dar existau câteva caracteristici verificate într-o viaţă şi în care credea neabătut cât ar fi chipul de angelic diafan, prezenţa strungăreţei denotă un temperament foc bengal, sexul primează, iar dorinţele sunt irezistibile.
    Dintre acestea se aleg de obicei marile infidele care pentru a se simţi satisfăcute, sunt în stare de orice. În agenda intimă, Clotilda o trecu la persoane periculoase. Trăgea nădejdea, ba chiar va avea grijă ca ei doi, Clotilda şi Patrick, să aibă cât mai puţin de-a face cu ea.

                                                                      9.

                                      Pe undeva, mesele luate la soacră-sa o amuzau. O distra monumentala ei nesimțire, modul în care ştia să transforme orice fleac în jertfă personală, cum s-ar spune să facă din rahat bici, iar cei din jur s-o şi creadă. Îşi spunea că dacă n-ar fi existat între ele conflictul de interese legat de Patrick, i-ar fi plăcut să-i fie prietenă.
    Chiar şi dejunurile oferite erau ridicole şi-ţi trebuia un obraz pe care nu-l poţi înţepa nici cu grebla ca să-i faci pe oameni să-şi rateze prânzul de duminică, poftindu-i la tine.
    De regulă, prevalau supele în plic (sacrifica patru la o masă) pe care le înnobilase - consomme-uri - dregând busuiocul cu câte o lingură de smântână, salatele natur, adică nimic tăiat şi asezonat, ci doar frunza, roşia, ardeiul, prezentate aşa cum le cumpărase Ioana din piaţă şi doar spălate în prealabil (vezi Doamne ca să nu se fleşcăie), alături de care servea, în cel mai bun caz, un piure de cartofi din fulgi şi câţiva mititei cumpăraţi gata preparaţi, eventual încălziţi în tigaie înainte de a-i pune pe masă. Ca dulce, gogoşi cu diferite umpluturi, luate de la plăcintăria din capul străzii.
    La servit o ajuta Sârbu, "gospodină talentată", la fel ca mulţi alţi bărbaţi care-şi iubesc cu devotament soţiile. Vasele urma să le spele a doua zi femeia de serviciu care nu venea duminica la lucru. În virtutea aceleiaşi mentalităţi modeste, rurale sau de mică mahala, Ioana se oferi să le spele ea, să debaraseze masa, să ajute. Comesenii îşi coborâră jenaţi privirile, iar Fulguleţ o opri cu un gest princiar.
    - Stai cuminte, draga mea, asta nu-i treabă de musafiri. Atunci la ce mai vine servitoarea? Doar ca să-mi schimbe apa la flori?
    Obrajii Ioanei prinseră o nuanţă de roz, dar nu intenţiona să-şi manifeste jena şi perseveră:
    - Sunt obişnuită cu munca şi chiar voiam să-ţi propun... Dacă ai nevoie de ajutor în gospodărie, vin cu plăcere. Serviciul meu la doamna Luiza nu va avea nimic de suferit.
    "E dată dracului!" îşi zise în sinea ei Luiza, grăbindu-se să precizeze:
    - Dacă vrei să te duci cu ziua, eu nu am nimic împotrivă. Oricum, la mine n-ai mare lucru de făcut.
    - Bineînţeles că vreau, munca nu-i ruşinoasă, iar eu am nevoie să-mi fac o bază.
    Ioan Sârbu decretă adânc peste ochelarii cu rame ieftine:
    - Aşa e, dragă nepoată, nu-i ruşine să munceşti, e ruşine să trândăveşti. Dacă ai fi fata mea, aş fi mândru că gândeşti aşa.
    Patrick, care se simţea direct vizat, parodie rimat:
    - Nu-i ruşine să munceşti, da-i mai bine să domneşti.
    Fulguleţ bătu încântată din palme, în vreme ce pe buzele Clotildei alunecă un surâs fugar. În capul lui Sârbu cel Drept se aprinse o idee. Se adresă noră-sii, cu desăvârşită bună-credinţă:
    - Uite, acum îmi trecu prin minte! Ce-ar fi s-o angajezi la tine, la local? Un post modest, nu-i aşa, fata nu cere s-o faci căpitan din prima zi, dar i-ai putea acorda o şansă.
    Clotilda sorbi din ceşcuţa cu ness. Ca să nu se surmeneze făcând cafele, Fulguleţ anunţase în stilu-i obişnuit că tocmai i s-au oprit gazele, oferind în schimb comodul ness care mergea şi cu apă rece.
    Toate privirile se îndreptară asupra Clotildei. În special ale lui Patrick, care încercau să transmită un mesaj negativ. Se opunea instinctiv angajării Ioanei. Se simţeau bine la Clopoţei, personalul şi muşteriii, mai ales că după miezul nopţii făceau echipă, iar o puritană ca Ioana, o strică chef, n-ar fi făcut decât să agreseze atmosfera.
    Intuia în fată o spioană, iar trio-ul Luiza-Fulguleţ-Clo-Clo nu trebuia să le ştie chiar pe toate... Dar până la indiscreţii, însăşi prezenţa Ioanei era de natură să alunge buna dispoziţie.
    - Ce părere ai? insistă Ioan Sârbu.
    - Dragă socrule, mă iei pe neaşteptate. Pentru moment, schema e completă.
    Vorbea puţin pe nas şi fuma într-un fel aparte, zăbovind mult cu ţigara în dreptul buzelor. Îşi punea astfel în evidenţă mâna superbă pe care briliantele scânteiau de-ţi luau ochii. În totul, constituia o apariţie distinsă şi chiar dacă şifonată de trecerea anilor, rămăsese o femeie frumoasă. Ochii îndeosebi, codaţi şi "genaţi de-ţi vine să înnebuneşti, ce-i mai trebuie unei babe ca ea asemenea mături?" mărturiseau multe despre splendoarea de altădată. Îmbrăcată într-un complet gris perle asortat cu părul frumos încărunţit pe care avusese inspiraţia să nu-l vopsească, semăna cu o ducesă.
    Bine trecută, dar ducesă.
    - Chiar nimic, nimic? continuă să insiste Sârbu.
    - Încerc să mă interesez - pentru moment - pe la colegi. Patrick, să-i întrebi tu pe Davideşti... Explică: Sunt nişte prieteni de-ai noştri care au deschis săptămâna trecută Restaurantul Alcazar. La start, există totdeauna goluri în echipă. În ce mă priveşte, la prima ocazie, îţi promit, Ioana, să te am în vedere.
    "Adică la anul şi la mulţi ani!", traduse fata, desluşind o expresie de satisfacţie pe chipul lui Patrick. În aceeaşi clipă, Clotilda simţi mâna lui Patrick, care, sub faţa de masă, îi strângea degetele recunoscător.
    Ioana îl fulgeră scurt cu privirea albastră, apoi îşi plecă ochii în farfurie. Era prea tânără pentru a apela la experienţa ei de viaţă, dar necazurile, faptul că nu obţinuse nimic uşor, un destin nebinevoitor în general, o maturizaseră astfel că dacă se nimerea într-un grup - colege de generaţie, avea impresia că stă de vorbă cu nişte fetiţe.
    Oricum însă, nu trebuia să fii filosof ca să-ţi dai seama cam ce soi de cuplu făceau Clotilda-Patrick. Ea - o bătrână nesăţioasă şi fără ruşine care nu se mai sătura de viaţă, înfruptându-se cu polonicul, cât îl priveşte pe prinţul consort... Ioanei pur şi simplu i se făcea greaţă, spunându-şi că avea ocazia să cunoască cel mai tipic exemplu de peşte ordinar.
    La cafea, Luiza Miclea se trezi comentând:
    - E bun ness-ul, nu zic, dar parcă tot turceasca, aşa cum am apucat-o din bătrâni, e mai savuroasă. Nu dau doi bani pe toate invenţiile astea culinare - instant, semipreparate, congelate, la vid, toate nişte falsuri. Bine ştiau să mănânce bunicii noştri...
    Fulguleţ începu să râdă:
    - Te gândeşti la biata Coana Fiţa, mătuşa Corneliei. Gospodină ca ea mai rar, chiar în epocă! Aveau şi alt timp...
    Luiza o întrerupse:
    - Că veni vorba, am primit o scrisoare de la Cornelia. Ştii că Guy, bărbatu-său s-a prăpădit. Cică se simte foarte singură şi mă invită la ea, în Normandia. Zice că-n vară ar fi cel mai nimerit.
    - Normandia, repetă visătoare Fulguleţ. În definitiv, de ce nu te-ai duce? N-ai fost niciodată în Normandia...
    Luiza ridică din umeri:
    - Că parcă la Tokio am fost! Aşa, sunt o grămadă de locuri pe unde n-am pus piciorul.
    Fulguleţ găsi momentul să bage o ţeapă. Ştia că subiectul vacanţă o punea totdeauna în dificultate pe noră-sa, indispunând-o. Cuprinzându-i pe amândoi în aceeaşi privire, li se adresă suav:
    - Chiar, copii, voi unde aveţi de gând să mergeţi la vară?
    "Copii, notă în gând Ioana, altă gafă voită", şi în ochi i se aprinse un licăr de satisfacţie. Era bine de cunoscut poziţia lui Fulguleţ faţă de acest mariaj, aducând mai degrabă a incest.
    - Nu ne-am gândit încă, răspunse indiferent Patrick.
    Ioan Sârbu interveni practic şi econom:
    - Am citit în jurnal. Nu ştiu care agenţie de turism organizează excursii ieftine în Turcia, Grecia şi Italia. Doar că trebuie să vă înscrieţi din vreme.
    Patrick strâmbă din nas:
    - Nu-mi place să merg cu gloata, să-mi facă ei programul, să mă trezească cu trâmbiţa, ca la armată!
    - Cred şi eu, fu de acord maică-sa. Excursiile astea colective sunt pentru sărăntoci. Şi eu sunt de acelaşi principiu. Ori fac un lucru cum trebuie, ori renunţ. Dacă au posibilităţi, de ce să nu se bucure de toate comodităţile?
    Toate privirile se aţintiră asupra Clotildei care încă nu se pronunţase. Urmărise crispată dialogul subteran, aluziile şi intenţiile criptice, dar izbuti să afişeze un surâs de mare doamnă.
    - Orice vom decide va fi de comun acord. Personal, m-ar tenta un sejur în Scoţia...
    "Cred şi eu, jubilă în gând Fulguleţ, frig, ceaţă, lande, şuieră vântul sălbatic, cea mai mică vânzare de costume de baie din toată Europa!..."
    - Când eram copil, urmă Clotilda, mă dădeam în vânt după romanele lui Walter Scott. Şi astăzi mă mai fascinează atmosfera, castelele teribile cu fantome...
    Luiza se zbârli ca de frig:
    - Sunt cam igrasioase, nu mi-ar plăcea. E multă umiditate în zonă. Să fii atentă să nu răceşti.
    - Scoţia, rosti Patrick visător. Ar fi o idee...
    - Foarte interesant, aprecie şi Ioan Sârbu. Vă veţi afla în plină istorie.
    Ca pentru a preveni excesul de entuziasm, Clotilda se grăbi să precizeze:
    - Bineînţeles, nu-i nimic hotărât. Trebuie să ne interesăm ce şi cum, nu ne putem aventura aşa...
    - Când ai bani, se exclude aventura, nimic nu te poate lua prin surprindere, decretă Fulguleţ. Începe să plouă, intru în primul magazin şi-mi cumpăr umbrelă, mi-e sete - iau loc pe o terasă, am obosit - iau un taxi, mi-e somn - trag la un hotel cumsecade. Să am eu bani destui, uite aşa aş pleca şi-n Patagonia, cu ce am pe mine şi paşaportul.
    Ioan Sârbu zâmbi patern, cu admiraţie:
    - Uitaţi-vă la ea, e doar cât o albinuţă, dar are curaj cât zece viteji!
    - Şi desigur, sublinie, Clotilda, mai sunt aici probleme de rezolvat. După cum v-am mai spus, am... aveam de gând să ne extindem, să deschidem un fel de cantină cu servire la domiciliu.
    Luiza comentă:
    - Nu zic, e bună munca, dar lasă-ţi timp să te mai şi bucuri de ea.
    - Absolut! sări Fulguleţ, şi admiţând că totuşi afacerea trebuie supravegheată, de ce să vă sacrificaţi amândoi? Anul ăsta, să zicem, pleacă Patrick şi rămâi tu, la anul invers.
    Patrick interveni cu un tact pentru care maică-sa îl felicită călduros în sinea ei:
    - Exclud ipoteza din capul locului! Ori plecăm împreună, ori deloc. Mie cel puţin nu mi-ar prii nimic fără Clo-Clo!
    Nevastă-sa, recunoscătoare, îi mângâie discret mâna. Patrick, mulţumit de el însuşi, dezmierdat ca un cotoi, numai că nu torcea. Simţindu-se aţintită, Clotilda îşi ridică brusc privirea, întâlnind ochii Ioanei. Căutătura albastră îi străfulgeră inima, trezindu-i din nou starea de anxietate care o apăsase toată ziua. Ca şi Luiza, simţi că fata asta vroia ceva. Tenace, cu tot dinadinsul, necondiţionat, cu întreaga ei fiinţă.
    Dar ce mama dracului vroia?
    Dacă ar fi ştiut că toate persoanele care veneau în contact cu Ioana încercau o stare de spirit asemănătoare, s-ar fi simţit, probabil, mai liniștită.

                                                                 10.

                                               Dejunul dură, ca de obicei, exact trei ore, adică de la unsprezece dimineața până la două ale amiezii, pentru ca Fulguleț, anemică de fel şi surmenată de efort, să-şi poată face siesta.
    Ioan Sârbu, strângând masa şi depunând toate vasele murdare într-un lighean din bucătărie (servitoarea avea să se ocupe a doua zi de ele), comentă pus pe filosofeală:
    - N-ar fi rea Clotilda, e femeia care-i trebuie lui Petrică, muncitoare, pricepută, cucoană. Păcat doar de ani.
    Fu de-ajuns ca nevastă-sa să intre în dormitor masându-şi tâmplele, pentru ca Sârbu să amuţească şi să umble în vârful picioarelor.
    Luiza şi Ioana plecară împreună acasă, fiecare cu gândurile ei.
    Clotilda binecuvânta faptul că Toyota lui Patrick avea doar două locuri, altfel s-ar fi cuvenit să le conducă acasă şi pe cele două femei. Stând în dreapta lui, îl mânca din priviri. Nările îi vibrau dilatate, ochii i se aburiseră, îşi simţea pântecele şi inima zvâcnind. Ce exemplar de mascul superb, ce profil plin de bărbăţie. Şi numai uitându-se la mâna virilă de pe volan, la încheietura căreia Rollex-ul cu brăţară de aur atârna neglijent, se simţea cuprinsă de dulci fiori.
    Pe urmă, îşi aduse aminte că-i e foame. Aşa se întâmpla de regulă când lua masa la soacră-sa. Nu lipsise consommeul la plic - de astă dată, ciorbă de burtă - iar în loc de mititei revitalizaţi la tigaie, odioasele şniţele din parizer. Tot ca de obicei, ea şi cu Patrick se vor aşeza din nou la masă, fără comentarii.
    Era duminică, 17 septembrie. Nimeni dintre cei pomeniţi, nu auzise încă de existenţa lui Emil Mărgescu. Luiza îl cunoscu prima.

                                                                   11.

                                               În realitate, când o vedeai prima oară, era imposibil să nu exclami: persoana nu-i în toate minţile. Cândva, Luiza Miclea fusese o frumuseţe creolă, plină de temperament, explozivă, emanând un miros aţâţător, iute, specific brunetelor focoase, cu o slăbiciune marcată pentru vestimentaţia spectaculoasă. Se îmbrăca, afirmau cei din jur, nu ca pentru Operă, ci ca la Operă. Abundau bijuteriile opulente, şalurile, rochiile ample, decolteurile generoase şi mult roşu combinat îndeobşte cu negru, astfel încât Luiza părea să trăiască un etern travesti, dintr-un film gândit în culorile evului mediu.
    Ca personaj, gândul te ducea imediat la Carmen, rol la care şi visase toată viaţa, încă de pe băncile Conservatorului. Toată lumea visează, dar puţini sunt aleşii care au şansa să ajungă să-şi trăiască scenariile colorate, iar Luiza, hotărât lucru, nu făcuse parte dintre aceştia. Timp de treizeci de ani cântase în corul Operei din Timişoara, se sufocase asistând la ascensiunea altor colege, dar se consolase cu timpul, instinctul de conservare funcţionând perfect ca la mai toţi rataţii. Se spune că cel mai greu de suportat este autonemulţumirea, reproşurile pe care ţi le faci ţie însuţi, că oamenii îndură mai degrabă o nedreptate decât sila de sine.
    Astfel, reflex şi pe nesimţite, subconştientul realizează un transfer de culpă asupra destinului, a împrejurărilor speciale sau chiar asupra unui subiect identificabil, cu nume şi adresă în cartea de telefon.
    În cazul Luizei Miclea, explica ea şi o credea sincer - cariera modestă se datora regimului comunist şi mai precis, dosarului, marea gogoriţă a jumătăţii de secol trecute. Tatăl fusese general de divizie în Armata Regală, maică-sa fusese "o Banu, boieri veliţi, cu pergamente, fabulos de bogaţi, proprietari de munţi! Cum era să mă promoveze pe mine, o Miclea-Banu, exponenţii a burghezo-moşierimii?! Şi cine s-o facă? X-ulescu, directorul de atunci, fecior de opincari, la bază lăcătuş cu şase clase elementare?!"
    Din păcate, nu fusese nici în viaţa personală mai fericită şi azi, de câte ori îşi făcea bilanţul, ceea ce se întâmplase măcar o dată pe săptămână, putea afirma, şi nimeni nu încerca s-o contrazică, că fusese o femeie fără noroc. Degeaba frumuseţe, talent, şcoală, educaţie, bieţii părinţi îţi dau de-ţi burduşesc traista! Dar traista ţi-o hotărăşte Dumnezeu! A ei s-a nimerit numai găuri, ca plasele de sfoară, s-a scurs belşugul de la părinţi, fără urmă de rod. Cel puţin, aceasta era imaginea plastică a fostei coriste despre propria-i soartă.
    La moartea fiică-sii, adevărată tragedie petrecută cu douăzeci şi opt de ani în urmă, Luiza îşi spusese că, de astă dată, suferinţele ei au ajuns la capăt. Mai rău decât atâta ce mai putea să i se întâmple?! Doar să moară ea însăşi. Pagubă-n ciuperci! De atâta plâns, i s-a spălat şi privirea, s-a decolorat, unde-i sunt ochii înstelaţi şi negri ca mura de altădată? Barem să bage capul în pământ, că ăsta înghite totul, şi necazuri şi bucurii, fără a face deosebire, topeşte aducerea aminte...
    Dar ai văzut destin să te întrebe ce părere ai? După alte două decenii, parcă amintindu-şi de ea şi socotind că duce un trai prea dulce, acelaşi destin nemilos, i-a luat nepoata, pe Monica, fata fie-sii. La abia douăzeci şi trei de ani, actriţă ajunsă deja vedetă, îşi luase zilele din cauza unui derbedeu ticălos.
    Cum a supravieţuit şi acestui pumn dat de soartă, nici Luiza nu știa.

                                                              12.

                                            Se gătise încă de dimineață, machiaj, toaletă impecabile şi, desigur, bijuterii, pentru că necazurile nu alteraseră respectul de sine al cântăreţei şi nici teatralismul care o caracteriza. Căci orice ar fi întreprins Luiza era teatral, grandilocvent, baroc. Poza n-o părăsea nici în cele mai stricte momente de intimitate şi, probabil, nici în somn. Cu vârsta şi nenorocirile însă, renunţase la ipostaza Carmen, adoptând-o, fără să-şi dea însă seama, pe cea de vrăjitoare.
    Se îmbrăca exclusiv în negru, rochiile îi ajungeau până la glezne, iar de sub pălăriile cu boruri uriaşe se iţea faţa foarte marcată, căreia machiajul gros îi împrumuta un fel de neclintire. În spatele ei, oamenii clătinau din cap a Doamne fereşte, iar la cimitir unde se ducea zilnic, ajunsese o legendă...
    Se uită la ceasul de pe servantă - orele douăsprezece - şi mai luă o gură din cafeaua care se răcise. "Numai de-ar suna odată, să ştiu într-un fel cum stau lucrurile. Nesiguranţa e mai rea decât toate!"
    Începu încă o pasienţă, poate a zecea socotind de dimineaţă, alegând-o pe cea mai lungă şi mai complicată. Mâinile îi tremurau de emoţie şi nerăbdare şi faptul că toate pasienţele se tăiaseră (chiar ajutate cu mici trucuri) o umplea de presimţiri negre.
    "Iar se eschivează! Să vezi că se eschivează şi de data asta!"
    Şi din nou, aceleaşi întrebări care o asaltau de luni de zile, care îi torturau zilele şi somnul! "Dacă are ceva să-mi spună, de ce tărăgănează, de ce ezită? Ce-l împiedică să vorbească? De ce m-a mai contactat? Mincinos nu-i, prea ştie multe despre Monica, categoric a fost unul dintre apropiaţii ei. Nici escroc nu pare a fi, căci nu pretinde nimic în schimbul unor informaţii. Şi glasul e sincer, atâta teatru mai cunosc şi eu, şi mai am destulă ureche ca să disting falsurile. Ce vrea de fapt? Azi, e ultimul termen, mi-a promis solemn că ne vom întâlni, şi-mi va povesti..."
    Telefonul! Simţi că-i sare inima din piept şi întinse mâna spre receptor, fulgerată de un gând: "Asta mi-ar mai lipsi acum, un infarct!"
    - Alo!!! urlă în microfon, incapabilă să-şi controleze glasul. Cum?! Nici azi? Dar mi-aţi făgăduit! Dumneata îţi baţi joc de mine! Îţi interzic să mă mai suni!
    Celălalt închisese înainte ca bătrâna să fi enunţat primele zece cuvinte. Îşi simţi întreaga fiinţă cuprinsă de un val de furie, apoi de o neagră dezamăgire şi îşi dădu drumul să alunece au relanti, la picioarele pianului. Traviata, ultimul act.
    Rămase o vreme aşa, într-o poziţie tragic elegantă.
    "Vezi, cărţile nu mint niciodată!”

                                                                  13.

                                        Primul semnal că există cineva care se mai gândește la Monica  îl recepţionase la cimitir. Cineva care a iubit-o şi, romanţioasă, bătrâna imagină un menestrel secundat de un trubadur cu manşete de dantelă care îşi plânge suferinţa după defuncta Monica, la un instrument cu coarde. Luiza şi-l imagina diafan, cu chip sensibil de Chopin şi constituţie fragilă de tuberculos al secolului al XIX-lea.
    Aici, la Bellu, unde se ducea zilnic, Luiza Miclea se desfăşura la adevăratul ei potenţial de sminteală şi teatralism. Cine trecea pe lângă mormântul Monicăi rămânea mut de uimire, spunându-şi, pe drept cuvânt, că respectivul monument, sarcofag şi totodată mostră de complexă Ikebana, constituia un unicat, "piesa" originală a cimitirului.
    De altfel, nu exista vizitator care să nu se oprească îndelung în faţa construcţiei, un bloc paralelipipedic de marmură, în vârful căruia străjuia bustul turnat în bronz al Monicăi. În primul rând însă lua piuitul, prin cantitate şi prin acurateţea execuţiei, decoraţia vegetală. Sute de flori şi plante, naturale sau din familia "nemuritoarelor", rămurele şi crengi graţioase, glastre, vase şi ghivece alcătuite cu migală şi, vizibil, mereu împrospătate, coşuleţe de răchită cu panglici involte în noduri împomponate alcătuiau un paradis bizar, emanând un morbid care-ţi strângea inima. Apoi, cel mai greu de înţeles, pe capacul sarcofagului, o adiere de vânt răsfoia câte un volum de versuri din Rimbaud, Mallarme, Alfred de Musset, Bacovia...
    Ansamblul, fără îndoială impresiona, şi dacă aveai doar un strop de imaginaţie, înţelegeai că ceea ce unii numeau circ, avea de fapt o semnificaţie tragică. Luiza Miclea ajunsese să trăiască numai prin acest mormânt şi pentru acest mormânt. Toaleta lui fastuoasă constituia unica ei raţiune de a exista, modalitatea prin care credea că poate comunica, dincolo de orice bariere, cu nepoata ei.
    Căndelăreasa, o femeie trupeşă, pietroasă - comparaţia cu un măr domnesc se isca de la sine - plină de aur la gât şi pe degete, oferea cu plăcere explicaţii trecătorului curios:
    - Cum se face că-i atât de îngrijit?
    - Păi, dacă vine în fiece zi şi-l titireşte câte două ceasuri, cum să nu fie?!
    - Cine?
    - Doamna Luiza, bunică-sa, adică bunica lu răposata. Nu mai e săraca în toată firea ei, Doamne fereşte!
    - E interesant că nu fură nimeni nimic...
    Femeia începu să râdă:
    - Las c-or furat-o destul la început, până s-a deşteptat bătrâna. Câte vase de porţolan şi cristal i-or luat, să fii dumneatale sănătos! Acum, pune doar din astea de ceramică neagră la care nu se înghesuie hoţii... şi florile, nu vezi, toate cu cozile retezate, cine ţi le mai ia?!
    - Mi se pare extraordinar!
    - Şi asta-i nimic! Să vezi dumneatale ce face de Crăciun sau la onomastica fetii! Au filmat-o şi de la proteve!
    - Îmi închipui. Dar cartea cine a pus-o acolo?
    - Tot bătrâna. Îi lasă mereu câte ceva, adică fetii. Şi mărţişor i-aduce... Fiindcă cărţile nu le fură nimeni, le mai luăm noi de milă...
    Celălalt o privi curios:
    - Ce înseamnă de milă?!
    - Ştie că ţiganii nu citeşte! Lasă dumneatale o carte oriunde vrei, o găseşti şi peste-o lună! Aşa, când o luăm noi, îşi zice că poeziile au ajuns la fată. Nu-ţi închipuieşti dumneatale ce fericită poa să fie! Vorbeam de lup, uite-o că vine... Sigur, e zece! Nu-i spui c-am vorbit! Nu-i secretă cu mine, dar nu intră în intimitate cu fitecine...
...................................................................................