7 - 11
Un al doilea manechin stătea cu spatele rezemat de perete, cu picioarele desfăcute. Avea ochii scoși. În locul lor fuseseră inserați dinți.Dinții păreau să fie de animal, poate dinți de reptilă, poate dinți adevărați. Colți încovoiați și incisivi cioturoși.
Fiecare dinte fusese lipit cu grijă pe marginea orbitei. Se părea că fiecare grup fusese gândit cu grijă, încât să obțină un ansamblu mai zburlit, mai îngrozitor.
Gura fusese despicată, tăiată larg. Era plină cu dinți groaznici, neomenești.
Urechile erau mărginite de dinți ascuțiți, ca petalele unei plante carnivore.
Dinți ieșeau și din sfârcuri și din buric.
Billy nu știa dacă silueta aceea macabră reprezenta teama de feminitatea atotdevoratoare sau dacă fusese devorată de propria-i teamă, nu știa și nici nu-i păsa.
Voia doar să iasă de acolo. Văzuse destul. Cu toate acestea, continua să privească.
Un al treilea manechin stătea și el cu spatele la perete. Avea mâinile în poală, ținând un bol. Bolul era, de fapt, partea superioară a craniului său, care fusese retezat.
Bolul era umplut cu fotografii de organe genitale masculine. Billy nu le atinse, dar vedea suficient ca să bănuiască faptul că fiecare fotografie reprezenta același organ genital.
Un buchet alcătuit din fotografii similare - o mulțime de fotografii - răsărea din partea superioară a craniului deschis. Și mai multe răsăreau din gura manechinului.
Se vedea că Steve Zillis pierduse o grămadă de timp făcând fotografii ale sale, din diferite unghiuri, in diferite stări de excitare.
Mănușile de cauciuc ale lui Billy aveau încă un scop, în afară de a evita să lase amprente. Fără ele i-ar fi fost scârbă să atingă clanțele, comutatoarele pentru luminp, i-ar fi fost scârbă să atingă orice din casă.
Al patrulea manechin nu fusese încă mutilat. Probabil că Zillis abia aștepta să ajungă la el.
Astea fuseseră gândurile din spatele feței sale zâmbitoare, în timpul turelor sale din tavernă, în timp ce turna bere de la robinet, spunea glume și făcea scamatorii.
Dormitorul lui Steve se dovedi la fel de sărăcăcios mobilat ca restul casei. Un pat, o noptieră, o veioză, un ceas. Nicio operă de artă pe pereți, niciun bibelou, nicio amintire.
Cearșafurile erau răvășite. O pernă zăcea pe podea.
Se vedea că un colț al încăperii servea drept coș de rufe pentru spălat. Cămăși mototolite, pantaloni de doc, blugi și lenjerie murdară erau îngrămădite așa cum le aruncase Steve.
Cercetarea dormitorului și a dulapului scoase la iveală o altă descoperire tulburătoare. Sub pat se aflau vreo zece înregistrări video pornografice, pe ambalajul cărora erau reprezentate femei goale cu cătușe și lanțuri, iar pe altele apăreau femei îngrozite, unele cu căluș în gură, altele legate la ochi, amenințate de bărbați sadici.
Nu erau videoclipuri făcute în casă. Aveau ambalaj făcut de profesioniști și probabil puteau fi găsite în magazilele video pentru adulți, fie reale, fie de pe internet.
Billy le puse înapoi în locul în care le găsise și se întrebă dacă tot ceea ce descoperise era suficient ca să cheme poliția.
Nu. Nici manechinele, nici pornografia nu dovedeau că Steve Zillis făcuse rău vreunui om adevărat, ci doar că avea fantezii bolnave și intense.
Iar un mort fusese înfășurat în plastic, ca să fie aruncat, și ascuns după canapeaua din casa lui Billy.
Dacă Billy devenise suspect în uciderea lui Giselle Winslow din Napa sau dacă se descoperea cadavrul lui Lanny Olsen, iar Billy devenea suspect în acest asasinat, în cel mai bun caz ar fi fost pus sub supraveghere. Și-ar fi pierdut libertatea de acțiune.
Dacă poliția găsea cadavrul lui Cottle, l-ar fi arestat.
Nimeni n-ar fi înțeles, nici n-ar fi crezut în amenințarea îndreptată împotriva Barbarei. Nimeni nu i-ar fi luat avertismentele în serios. Când ești suspectul principal, poliția vrea să audă de la tine ceea ce se așteaptă să audă de la tine, adică o mărturisire.
Billy știa cum merge treaba. Știa exact cum merge treaba.
În timpul celor douăzeci și patru de ore - sau patruzeci și opt de ore, sau săptămâna, sau luna, sau anul - necesare pentru stabilirea nevinovăției sale, dacă aceasta avea să fie stabilită vreodată, Barbara urma să fie vulnerabilă, fără nimeni care s-o păzească.
Se scufundase prea adânc. Nu-l mai putea salva nimeni, doar el însuși.
Dacă descoperea fața în borcanul cu formaldehidă și alte suvenire macabre, ar fi putut să convingă autoritățile de vinovăția lui Zillis. Orice mai puțin de atât nu le-ar fi convins.
Ca majoritatea caselor din California, nici aceasta nu avea pivniță, dar avea o mansardă. În tavanul din hol se găsea o trapă, manevrată prin intermediul unei funii care atârna.
Când Billy trase trapa în jos, din spatele acesteia se desfăcu o scară pliantă.
Auzi ceva în spatele său. Văzu în minte un manechin cu dinți în orbite, care se întindea după el.
Se întoarse, apucând revolverul de la cingătoare. Era singur. Probabil auzise un zgomot de așezare, de casă veche care se aranja la insistența gravitației.
La capătul scării găsi un comutator pentru lumină, plasat în rampa trapei. Două becuri fără abajur, acoperite cu praf, luminau un spațiu mărginit de grinzi, un spațiu gol, în care nu era decât miros de lemn putred.
Era clar că țicnitul fusese destul de deștept ca să-și păstreze suvenire incriminatoare în altă parte.
Billy bănuia că Zillis locuia în casa aceea închiriată, dar nu trăia acolo în adevăratul sens al cuvântului. Locuința, cu un minimum de mobilă și fără elemente decorative, lăsa impresia unui loc de popas. Steve Zillis nu prinsese rădăcini aici. Doar trecea prin locul acela.
Steve lucra în tavernă de cinci luni. Unde fusese între momentul când se aflase la Universitatea Colorado din Denver, cu cinci ani și jumătate în urmă, atunci când dispăruse Judith Kesselman, și cel când ajunsese în locul acela?
Pe internet, numele lui fusese legat de o singură dispariție și nu avusese legătură cu nicio crimă. Dacă îl căutai pe Google, Billy n-ar fi apărut la fel de curat.
Dar dacă dispuneai de o listă a orașelor în care Steve Zillis se stabilise pentru un timp, dacă ai fi căutat asasinatele și disparițiile care avuseseră loc în aceste comunități, atunci adevărul ar fi fost mai limpede.
Ucigașii în serie care avuseseră cel mai mult succes fuseseră vagabonzi, hoinari care parcurgeau distanțe mari în freneziile lor ucigașe. Când grupurile de asasinate erau despărțite de sute de kilometri și de jurisdicții diferite, atunci erau șanse reduse să se stabilească legături între ele; modele dintr-un peisaj, vizibile dintr-un avion, sunt rar remarcate de un pieton.
Un barman rătăcitor, care-i un bun specialist în cocteiluri și se pricepe să-și încânte clienții, găsește de lucru oriunde. Dacă își caută de lucru în localurile potrivite, de cele mai multe ori nu i se cere o enumerare oficială a locurilor în care a fost angajat, ci doar numărul asigurării sociale, permisul de șofer și un cazier curat din partea comisiei statale pentru vânzarea băuturilor alcoolice. Jackie O Hara, un individ tipic pentru cei din breasla sa, nu telefon la foștii patroni ai celui care solicita o slujbă, lua decizia de a-l angaja bazându-se pe un instinct visceral.
Billy stinse luminile când părăsi casa. Folosi cheia de rezervă ca să încuie în urma sa, apoi o puse în buzunar, pentru că se aștepta să mai revină.
Capitolul 46
Soarele pe moarte arunca o lumină aprigă, sângerie, peste pictura murală intensă, aflată în construcție dincolo de șosea, vizavi de tavernă.
În timp ce Billy mergea cu mașina spre casă, ca să ia cadavrul lui Cottle, panoul strălucitor îi atrase atenția. I-o atrase atât de complet, încât trase mașina la marginea drumului și se opri.
Lângă cortul galben cu purpuriu - în care se întâlneau în mod regulat artiștii și artizanii proiectului ca să prânzească, pentru ședințe de lucru și pentru recepții în cinstea diverșilor demnitari din lumea artistică și universitară - se strânseseră toți cei care trebuiau să evalueze acea capodoperă trecătoare.
Lângă cort era parcată o rulotă gigantică, galbenă cu purpuriu, construită pe un șasiu de autobuz și înnobilată cu numele Valis, plină de crom și oțel, în care soarele putea să scoată la iveală un foc latent. Ferestrele colorate luceau într-un bronz stacojiu, ursuz și fumuriu, dar incandescent.
Nici cortul festiv, nici rulota de vedetă rock, nici artiștii și artizanii fermecători care se bucurau de efectele apusului nu fuseseră cei care-l făcuseră pe Billy să se oprească.
La început crezuse că lucirea stacojie aurie a spectacolului fusese lucrul principal care-l oprise. Această analiză conștientă de sine nu surprinsese adevărul.
Construcția era de-un cenușiu deschis, dar reflectarea furiei soarelui o aurea cu un smalț lucitor. Lumina sclipitoare ce încinsese aerul care se ridica pe suprafața pictată, fierbinte, se combinaseră ca să creeze iluzia unui tablou mural în flăcări.
Și, pentru scurt timp, asta păruse să fie ceea ce îl făcuse pe Billy să tragă mașina pe marginea autostrăzii: această previziune a construcției arzând, care într-adevăr avea să fie distrusă după ce avea să fie terminată.
Se produsese aici o previziune ciudată, obținută printr-o combinație norocoasă de lumină a anotimpului și a condițiilor atmosferice. Focul ce avea să vină. Până și cenușa finală putea fi zărită în cenușiul care se afla sub flăcările fantomatice.
În timp ce intensitatea acestei vâlvătăi creștea simultan cu distilarea ultimei lumini a soarelui, un motiv mai adevărat al puterii hipnotice a scenei îi deveni mai clar lui Billy. Fusese tras de silueta cea mare prinsă în mașinăria stilizată, bărbatul care se străduia să supraviețuiască printre roțile dințate gigantice, printre mecanismele care sfâșiau, printre pistoanele care izbeau.
În timpul săptămânilor de construcție, în timp ce tabloul mural fusese ridicat și finisat, bărbatul din mașinărie păruse să fie întotdeauna prins în aceasta, exact așa cum intenționase artistul. Fusese o victimă a unor forțe mai mari decât el însuși.
Acum prin grația ciudată a soarelui care apunea, bărbatul nu părea să ardă, ca forma mașinăriei din jurul său. El era luminos, da, dar numai luminos, luminos, solid și puternic, nu consumat de flăcări, ci insensibil la acestea.
Nimic din mașinăria aceea fantasmagorică nu avea vreun sens din punct de vedere ingineresc. Era mai degrabă o adunătură de simboluri ale mașinilor, fără scop funcțional.
O mașinărie fără funcții productive n-are niciun înțeles. Nu poate să slujească nici măcar ca închisoare.
Bărbatul putea să iasă din mașinărie oricând ar fi vrut. Nu era prins în capcană. Doar credea că-i ținut prizonier, o credință născută din disperare autoindulgentă și care se dovedea eronată. Bărbatul putea să plece din lipsa de noimă, să găsească un înțeles și din înțeles să extragă un scop pentru care merita să se zbată.
Billy Wiles nu era un om dedicat epifaniilor. Își petrecuse viața fugind de ele. Înțelegerea și durerea erau pentru el sinonime.
Dar recunoscuse aici o epifanie și nu fugi de ea. În loc să fugă reveni pe șosea și-și continuă drumul spre casă prin crepusculul ce se întuneca, urcând pe o scară mintală de implicații ascendente, ajunse la o cotitură pe scară, urcă mai departe, ajunse la altă cotitură.
Nu-și dădea seama la ce îi folosea această percepție intuitivă subită. Nu putea să fie suficient de bărbat ca să obțină ceva demn de interes din asta, dar știa că va obține ceva.
Când ajunse acasă, sub un cer indigo cu o pată subțire de sânge rămasă spre vest, Billy ieși pe alee și se opri pe peluza din spatele casei. Parcă, trăgând spatele mașinii lângă treptele verandei, ca să ușureze încărcarea lui Ralph Cottle.
Nu putea fi văzut de pe drumul de țară sau de pe proprietatea celui mai apropiat vecin. Când ieși din mașina de teren auzi primul țipăt al bufniței nocturne. Doar bufnița îl vedea, și stelele.
Când intră în casă luă scara din cămară și verifică aparatul de înregistrat cu disc din dulapul de deasupra cuptorului cu microunde. Rulată cu viteză mărită pe ecranul de verificare, înregistrarea pentru pază dovedi că nu intrase nimeni în casă în lipsa lui Billy, sau măcar că nu trecuse prin bucătărie.
Billy nu se așteptase să vadă pe cineva. Steve Zillis lucra în tavernă.
După ce puse scara de-o parte, Billy îl târî pe Cottle prin casă, îl duse pe veranda din spate și-l trase pe trepte, folosind mânerul de funie pe care-l prinsese în jurul cadavrului înfășuray în folia de plastic. Încărcarea lui Cottle în partea din spate a Explorerului ceru mai multă răbdare și mușchi decât se așteptase Billy.
Se uită spre pădurea neagră de dincolo de curtea din spate, către rândurile ca de soldați ale copacilor ce stăteau de santinelă. Nu avea simțământul că-l privea cineva. Se simțea complet singur.
Deși i se părea fără rost să încuie casa, o încuie, apoi duse Explorerul în garaj.
Văzând fierăstrăul circular, menghina și sculele, Billy dori în mod irațional să-și abată gândurile de la criza curentă. Voia să simtă miros de lemn proaspăt tăiat, să aibă satisfacția unei îmbinări în coadă de rândunică bine făcute.
În ultimii ani construise mult pentru casă, pentru sine, doar pentru sine. Dacă acum trebuia să construiască pentru alții, avea să înceapă cu ceea ce era necesar: cu coșciuge. Putea să facă o adevărată carieră în domeniul coșciugelor.
Morocănos, duse în Explorer o altă folie de plastic, un colac de funie rezistentă, bandă adezivă, o lanternă și alte obiecte necesare. Adăugă câteva pături împăturite și două cutii goale de carton, pe care le puse peste și în jurul cadavrului, ca să-i ascundă forma trădătoare.
În fața lui Billy se întindea o noapte lungă de moarte și muncă de gropar, iar lui îi era frică nu numai de asasinul cel țicnit, dar și de multele lucruri din întunericul care-l aștepta. Bezna provoacă terori infinite în minute, dar e adevărat că bezna ne amintește în același timp de lumină, iar Billy extrase speranță din asta. Lumină. Indiferent de ce-l aștepta în orele următoare, Billy credea că avea să trăiască din nou în lumină.
Capitolul 47
Patru ore de somn provocate de Vicodin și de bere Elephant nu însemnaseră suficientă odihnă.
Trecuseră mai mult de douăsprezece ore pline de activitate de când Billy se rostogolise din pat. Mai avea încă resurse fizice, dar rotițele minții sale, care funcționau de atâta vreme, nu se mai învârteau la fel de iute ca înainte, la fel de repede pe cât avea Billy nevoie să se rotească.
Convins că Explorerul nu arăta a mașină a morții - după cum era - Billy opri la un magazin potrivit. Cumpără anacin pentru durerea sa de cap care lua proporții și un pachet cu tablete de cofeină No-Doz.
Mâncase două chifle englezești drept mic dejun și, mai târziu, un sendviș cu șuncă. Era în deficit de calorii și se simțea slăbit.
Magazinul oferea sendvișuri împachetate în vid și un cuptor cu microunde în care să le încălzească. Din cine știe ce motiv, doar gândul la mâncare îi provocă o senzație de vânzoleală în stomac.
Cumpără șase batoane de ciocolată Hershey pentru zahăr, șase pachete de arahide Planters pentru proteine și o sticlă de Pepsi ca să se ducă pe gât tabletele No-Doz.
Văzând toate dulciurile acelea, vânzătorul zise:
- Ziua de Sfântul Valentin s-a mutat în iulie sau ce s-a întâmplat?
- S-a mutat cea de Haloween, îi răspunse Billy.
Se urcă în mașina de teren și luă o doză de anacin și una de No-Doz.
Pe scaunul de alături zăcea ziarul pe care-l cumpărase în Napa. Nu găsise până atunci timp să citească articolul despre uciderea doamnei Winslow.
Împreună cu ziarul se aflau câteva articole din Denver Post pe care le descărcase din calculatorul bibliotecii. Judith Kesselman, dispărută pentru totdeauna.
În timp ce mânca un baton de Hershey și un pachet de Planters, citi articolele imprimate. Erau citate oficialități ale universității, persoane publice și reprezentanți ai poliției. Toți, cu excepția poliției, își exprimau încrederea că Judith va fi găsită sănătoasă.
Polițiștii erau reținuți în declarațiile lor. Spre deosebire de universitari, birocrați și politicieni, recunoșteau că-s în rahat. Erau singurii cărora părea că le păsa cu adevărat de tânără.
Polițistul care răspundea de investigații era detectivul Ramsay Ozgard. Unii dintre colegi îi spuneau Oz.
Ozgard avusese patruzeci și patru de ani în momentul dispariției lui Judith. Până atunci fusese citat de trei ori pentru bravură.
Probabil că la cincizeci de ani făcea încă parte din poliție, mai mult ca sigur datorită celorlalte informații persoanel menționate în articole. Pe când avusese treizeci și opt de ani, Ramsay Ozgard fusese împușcat în piciorul stâng. I se aprobase pensionarea pentru invaliditate permanentă. O refuzase. Nu șchiopăta.
Billy dorea să discute cu Ozgrad. Dar pentru asta nu putea să-și folosească numele adevărat, nici telefonul.
După ce dulciurile, pepsiul și pilulele de No-Doz începură să-i ungă volanul minții, Billy se duse la locuința lui Lanny Olsen.
Nu parcă la biserică, mergând de aici pe jos, cum făcuse rândul trecut. Când ajunse la locuința izolată de la capătul drumului, se duse în curtea din spate, pe panta ascendentă, trecând pe lângă poligonul pentru pistol, care avea în spate baloturi de fân și coasta dealului.
Peluza făcu loc ierbii sălbatice, rugilor și tufișurilor răzlețe. Terenul deveni pietros și plin de făgașe.
Billy opri după ce urcase două treimi din pantă, parcă Explorerul și trase frâna de mână.
Ar fi putut aprinde farurile. Dar la înălțimea aceea a dealului putea fi zărit din locuințele de jos, de lângă drumul de țară.
Îngrijorat să nu atragă atenția și să nu provoace curiozitate, stinse luminile. Opri motorul.
Merse pe jos, folosind lanterna, și descoperi iute răsuflătoarea, la vreo șapte metri de mașină.
Înainte să apară viile, înainte de sosirea europenilor, înainte ca strămoșii indienilor americani să traverseze o punte de pământ sau de gheață, venind din Asia, valea aceea fusese formată de vulcani. Aceștia îi definiseră viitorul.
Crama Rossi cea veche, acum pivnițe de îmbătrânire pentru Heitz, ca și alte clădiri din vale, fuseseră construite din riolită, forma vulcanică a granitului, care fusese prelucrată local. Ridicătura pe care se afla locuința Olsen era în mare parte din bazalt, o altă rocă vulcanică, neagră și densă.
Când se termină o erupție, aceasta lasă uneori canale pentru lavă, tunele lungi prin piatra înconjurătoare. Billy nu știa suficientă vulcanologie ca să concluzioneze dacă răsuflătoarea inactivă din dealul acela era un asemenea canal sau o fumarolă prin care fuseseră aruncate gaze fierbinți.
Știa însă că răsuflătoarea era lată de un metru și douăzeci de centimetri la gură și incomensurabil de adâncă.
Proprietatea îi era extrem de cunoscută lui Billy, pentru că, pe când avusese paisprezece ani și rămăsese ringur, Pearl Olsen îi oferise o casă. Ea nu se temuse niciodată de el, ca alții. Ea știa să recunoască adevărul, atunci când îl auzea. Inima ei bună se deschisese pentru el și, în ciuda cancerului de care suferea, îl îngrijise pe Billy ca și cum ar fi fost fiul ei.
Diferența de doisprezece ani dintre Billy și Lanny însemnase că ei doi nu fuseseră niciodată ca niște frați, deși trăiseră în aceeași casă. În afară de asta, Lanny fusese întotdeauna nesociabil și când nu era la serviciu, lucrând pentru Departamentul Șerifului, era ocupat cu desenele lui animate.
Cei doi fuseseră prieteni destul de buni. Iar uneori Lanny putea să fie un unchi onorific captivant.
Într-o asemenea zi, Lanny îl implicase pe Billy într-o tentativă de a determina adâncimea răsuflătorii.
Deși pe ridicătura plină de mure nu se juca niciun copil, Pearl era îngrijorată până și pentru siguranța vreunei potăi ipotetice. Cu ani în urmă, prinsese cu bolțuri o ramă de lemn de sequoia de marginea de piatră a răsuflătorii. Iar pe ramă prinsese în șuruburi un capac de lemn de seqoia.
După ce trăseseră capacul, Lanny și Billy își începuseră cercetarea cu ajutorul unui reflector alimentat de motorul unei camionete. Raza luminase pereții până la adâncimea de o sută de metri, dar nu descoperise fundul.
De la gură, canalul se lățea, fiind între doi metri și jumătate și trei metri. Pereții erau ondulați, spiralați și ciudați.
Cei doi legaseră cam o jumătate de kilogram de șaibe de alamă de capătul unei sfori și o coborâseră în centrul găurii, ascultând zăngănitul aparte al discurilor care aveau să lovească fundul răsuflătorii. Sfoara era lungă de trei sute de metri și se dovedise insuficientă.
În cele din urmă aruncaseră rulmenți de oțel în abis, cronometrând căderea până la primul impact și folosind formule din cărți ca să calculeze dinstanța. Niciun rulment nu lovise solul la o distanță mai mică de patru sute cincizeci de metri.
Fundul nu era la patru sute cincizeci de metri.
După o porțiune lungă, verticală, răsuflătoarea cobora mai departe într-un anumit unghi, schimbându-și probabil de mai multe ori direcția. După zăngănitul puternic al izbiturii inițiale, fiecare rulment ricoșase din perete în perete, zdrăngănind, zgomotul neîncetând niciodată, ci doar scăzând în intensitate, scăzând până devenea tăcere.
Billy presupuse că tunelul făcut de lavă era lung de câțiva kilometri și cobora cel puțin vreo mie de metri sub nivelul văii.
Acum, la lumina lanternei, folosi o șurubelniță electrică pentru a extrage cele douăsprezece șuruburi cu cap Phillips care fixau capacul din lemn de sequoia - unul mai nou, nu cel pe care-l ridicaseră cu doisprezece ani în urmă. Trase capacul într-o parte.
Din gaură nu se ridica niciun curent de aer. Billy nu simți niciun miros, doar o aromă slabă de cenușă, iar sub aceasta o urmă vagă se sare, cu un strop de lămâie.
Gâfâind din cauza efortului, Billy scoase mortul din mașina de teren și-l târî până la răsuflătoare.
Nu-i păsa de dâra pe care o lăsa prin tufăriș, nici de urma lăsată de Explorer. Natura era elastică. În câteva zile, perturbarea nu avea să mai fie vizibilă.
Deși se putea ca mortul să nu fie de acord, având în vedere calitatea sa de fost membru al Societății Scepticilor, Billy murmură o scurtă rugăciune înainte de a împinge cadavrul în groapă.
Ralph Cottle făcu mult mai mult zgomot în timp ce cădea decât făcuse vreunul dintre rulmenți. Primele câteva izbituri păreau că zdrobiseră oasele cadavrului.
Apoi folia alunecoasă produse un șuierat ciudat când tunelul se abătu de la verticală și mumia înfășurată în plastic alunecă în adâncimi cu o viteză crescândă, poate mișcându-se în spirală de-a lungul pereților tubului pentru lavă, așa cum un glonț se mișcă în spirală de-a lungul țevii ghintuite a unei arme.
Capitolul 48
Billy parcă Explorerul pe peluză, în spatele garajului, unde nu putea fi zărit de vreun șofer care ar fi folosit capătul drumul ca să întoarcă. Își puse mănușile de cauciuc.
Pătrunse în casă prin ușa din spate, folosind cheia de rezervă pe care o luase din gaura din buturuga de stejar cu mai mult de nouăsprezece ore în urmă.
Avea cu el folia de plastic, banda adezivă, funia. Și, bineînțeles, revolverl de calibrul 38.
În timp ce Billy mergea prin încăperile de la parter, aprindea luminile.
Miercuri și joi erau zilele libere ale lui Lanny, deci nu va fi considerat că lipsește în următoarele treizeci și șase de ore. Dar dacă un prieten i-ar fi făcut pe neașteptate o vizită și ar fi văzut lumină în casă, dar nu i s-ar fi răspuns după ce sunase la ușă, atunci ar fi urmat numai necazuri.
Billy intenționa să facă foarte iute tot ce trebuia să facă și apoi să plece, stingând luminile în urma sa.
Mâinile din desenele animate, care arătau drumul spre cadavru, erau încă lipite de pereți. Avea să le înlăture mai târziu, ca o parte a activităţii de curăţenie.
Dacă trupul lui Lanny fusese impregnat cu dovezi care îl indicau pe Billy, aşa cum spusese Cottle că se întâmplase cu Giselle Winslow, atunci niciuna dintre aceste dovezi nu ar fi putut să fie folosită la tribunal dacă Lanny ar fi zăcut pentru veşnicie la un kilometru şi mai bine sub pământ.
Billy îşi dădu seama, în timp ce elimina dovezile plasate care îl incriminau, că distrugea şi dovezile vinovăţiei pe care ţicnitul le lăsase în mod neintenţionat. Făcea curăţenie pentru amândoi.
Deşteptăciunea cu care fusese imaginată capcana şi alegerile anterioare pe care le făcuse Billy în timpul desfăşurării spectacolului asiguraseră că el avea să ajungă la această răspântie şi că va acţiona aşa cum acţiona acum.
Lui Billy nu-i păsa. Nu conta nimic, doar Barbara. Trebuia să rămână liber ca s-o apere, pentru că nimeni altul n-ar fi făcut asta.
Dacă Billy ar fi fost bănuit de omucidere, John Palmer l-ar fi închis iute şi zdravăn. Şeriful ar fi căutat să se răzbune condamnându-l pe Billy pentru crimă, iar dacă ar fi obţinut această condamnare, ar fi folosit-o şi ca să încerce să rescrie istoria.
Poliţiştii puteau să-l reţină şi în cazul în care ar fi avut doar o bănuială. Billy nu ştia pentru cât timp. Cu siguranţă că pentru patruzeci şi opt de ore.
Până atunci, Barbara ar fi fost moartă. Sau ar fi dispărut, ca Judith Kesselman, studenta la muzică, iubitoarea de câini, cea căriea îi plăcea să se plimbe pe plajă.
Spectacolul trebuia să se încheie. Probabil că ţicnitul va avea o altă faţă, în alt borcan.
Trecut, prezent, viitor, tot timpul veşnic prezent în aici şi acum, gonind - Billy putea să jure că auzea limbile ceasului său zbârnâind - așa că Billy urcă în grabă scările.
Înainte să ajungă în casa aceea, Billy se temuse că nu va găsi trupul lui Lanny în fotoliul din dormitor, acolo unde îl văzuse ultima oară. Altă mutare în joc, încă o modificare în spectacol.
Când ajunse la capătul scărilor, Billy ezită, oprit de aceeași groază. Ezită din nou la ușa dormitorului principal. Apoi trecu pragul și aprinse lumina.
Lanny stătea pe fotoliu cu cartea în poală, cu fotografia Gisellei Winslow vârâtă în carte.
Cadavrul nu arăta bine. Descompunerea vizibilă nu apăruse încă, fiind probabil întârziată de aerul condiționat, dar vasele de sânge din figură începuseră să iasă la iveală, ca niște vinișoare de marmură de-un verde slab.
Ochii lui Lanny îl urmăriră pe Billy prin încăpere, dar era doar o iluzie provocată de lumină.
Capitolul 49
După ce întinse folia de poliuteran pe podea, dar înainte să treacă mai departe, Billy se așeză pe marginea patului și ridică telefonul. Având grijă să nu facă greșeala pe care pretinsese că o făcuse mai devreme în timpul zilei, formă 411. Obținu, prin intermediul informațiilor, codul zonal pentru Denver.
Chiar dacă Ramsey Ozgard continua să lucreze ca detectiv în cadrul Departamentului de Poliție Denver, putea să nu locuiască în oraș. Putea să locuiască în una din multele suburbii, caz în care localizarea sa ar fi fost mai dificilă. Numărul său de acasă putea să nu se afle în cărțile de telefoane.
Când Billy sună la Informațiile din Denver, avu noroc. Merita și el un pic de noroc. În cartea de telefoane exista Ozgard, Ramsey G., care locuia în oraș.
În Colorado era zece și cincizeci și patru de minute, dar ora aceea putea să sugereze că apelul era urgent și să-l facă mai credibil.
Un bărbat răspunse la al doilea țârâit, iar Billy întrebă:
- Domnule detectiv Ozgard?
- La telefon.
- Domnule, sunt ajutorul de șerif Lanny Olsen, de la Departamentul Șerifului din districtul Napa, din California. În primul rând vreau să-mi cer scuze că vă deranjez la o asemenea oră.
- Sufăr de insomnie de-o viață și acum am vreo șase sute de canale la televizor, așa că mă uit la reluările Insulei lui Gilligan sau la alte aiureli până la trei dimineața. Despre ce-i vorba?
- Domnule, v-am sunat de acasă în legătură cu un caz de care v-ați ocupat cu ceva ani în urmă. Puteți să sunați la polițistul de serviciu de la secția noastră din nordul districtului, ca să confirme că fac parte din departament și să vă dea numărul meu de acasă, ca să mă sunați.
- Am dispozitiv de identificare a celor care sună, răspunse Ozgard. Pot să văd deja cine sunteți. Dacă totuși ceea ce o să-mi cereți o să mi se pară ciudat, o să fac așa cum ați spus. Dar acum să-i dăm drumul.
- Mulțumesc, domnule. Există un caz de persoană dispărută de care v-ați ocupat care are oarecare asemănare cu o situație de aici. Acum cinci ani și jumătate...
- Judith Kesselman, zise Ozgard.
- V-ați repezit drept la el.
- Domnule ajutor de șerif, să nu-mi spuneți că ați găsit-o! Măcar să nu-mi spuneți că ați găsit-o moartă.
- Nu, domnule, n-am găsit-o nici vie, nici moartă.
- Dumnezeu s-o ajute, nu mă aștept să fie vie, zise Ramsey. Dar o să am o zi groaznică atunci când o să știu cu certitudine că e moartă. Țin la fata asta.
Surprins, Billy exclamă:
- Domnule?
- N-am întâlnit-o niciodată, dar țin la ea. Ca la o fiică. Am aflat atât de multe despre Judi Kesselman încât o cunosc mai bine decât pe mulți oameni din viața mea.
- Înțeleg.
- A fost o tânără minunată.
- Așa am auzit și eu.
- Am discutat cu mulți dintre prietenii ei și cu familia sa. N-am auzit o vorbă rea de la cineva. Poveștile despre ce a făcut pentru alții, amabilitatea ei... Știți cum te obsedează uneori o victimă, încât nu mai poți să fii complet obiectiv?
- Bineînțeles, răspunse Billy.
- Eu sunt obsedat de aceasta, zise Ozgard. Era o mare autoare de scrisori. Dacă intra cineva în viața ei, atunci ea se ținea de el, nu-l uita, ținea legătura cu el. Am citit sute dintre scrisorile lui Judi, sute.
- Deci ați lăsat-o să vă pătrundă în suflet.
- N-ai ce face, îți pătrunde în suflet. Erau scrisorile unei femei care înțelegea imediat oamenii, care își dăruia inima oricui. Scrisori pline de lumină.
Billy se pomeni uitându-se la gaura făcută de glonț în fruntea lui Lanny Olsen. Se uită către ușa deschisă care ducea către casa scărilor.
- Avem aici o anumită situație, zise el. Acum nu vă pot da amănunte, pentru că lucrăm încă la dovezi și nu suntem încă pregătiți să facem acuzații.
- Înțeleg, îl asigură Ozgard.
- Dar există un nume pe care aș vrea să vi-l spun, să văd dacă trag lozul câștigător.
- Mi s-a zburlit părul de pe ceafă, zise Ozgard. Atât de mult vreau să fie ceva.
- Am căutat individul nostru pe Google și singurul lucru pe care l-am găsit a fost o legătură cu cazul de dispariție Kesselman, iar asta a fost mai mult decât nimic.
- Atunci căutați-l prin mine.
- Steven Zillis.
În Denver, Ramsey Ozgard dădu drumul respirației pe care și-o ținuse până atunci, cu un șuierat.
- Vi-l amintiți, zise Billy.
- Oh, da.
- A fost unul dintre suspecți?
- Nu în mod oficial.
- Dar dumneavoastră personal ați simțit...
- M-a făcut să nu mă simt în largul meu.
- De ce?
Ozgard tăcu un timp, apoi zise:
- Nu trebuie să distrugi reputația unui om, chiar dacă n-ai bea o bere cu el, nici n-ai vrea să-i strângi mâna...
- E o discuție neoficială, îl asigură Billy. Spuneți-mi cât puteți s-o faceți ca să vă simțiți liniștit, pentru mine orice strop contează.
- Chestia e că Zillis are un alibi pe care nu-l poți neglija, pentru întreaga zi în care Judi a fost răpită - dacă a fost răpită, iar eu cred că a fost - pentru întreaga zi, pentru o perioadă de douăzeci și patru de ore, chiar și mai mult.
- Deci l-ați verificat.
- Fiți sigur. Dar chiar dacă individul n-ar fi avut un alibi, nu exista nicio dovadă care să-l implice în vreun fel.
- Atunci de ce v-a făcut să nu vă simțiți în largul dumneavoastră?
- Era prea binevoitor.
Billy nu zise nimic, dar era dezamăgit. Se dusese în târg după certitudine și Ozgrad nu avea așa ceva de vânzare.
Simțindu-i dezamăgirea, detectivul îi explică imediat ceea ce dorise să spună:
- A venit la mine înainte să-l iau în vizor. Adevărul e că nu l-aș fi luat în vizor dacă n-ar fi venit la mine. Voia prea mult să ajute. Vorbea întruna. Îi păsa de ea prea mult, de parcă i-ar fi fost sora cea iubită, dar o cunoscuse doar de o lună.
- Ați spus că fata era excepțională în stabilirea de relații, că înțelegea imediat oamenii, că aceștia se simțeau legați de ea.
- Conform spuselor prietenilor ei cei mai buni, nu-l cunoscuse pe Zillis atât de bine. Doar întâmplător.
Jucând fără niciun chef rolul avocatului diavolului, Billy zise:
- Individul putea să se simtă mai apropiat de ea decât se simțea ea față de el. Adică dacă ea avea acel fel de magnetism, de atracție...
- Ar fi trebuit să-l vedeți, să vă dați seama de modul în care se purta cu mine, spuse Ozgard. De parcă voia să-i pun întrebări, să-l verific și să găsesc acel alibi solid. Și după ce l-am găsut, a avut o asemenea mulțumire de sine...
Remarcând repulsia din glasul lui Ozgard, Billy spuse:
- Sunteți încă scos din sărite.
- Sunt. Zillis s-a întors la mine. Pentru un timp, înainte să dispară definitiv, a tot încercat să mă ajute, telefonând, oferind idei; aveam impresia că își bătea joc, că juca teatru.
- Că juca teatru. Și eu am avut această impresie, zise Billy, dar am nevoie de mai multe informații.
- E un puțoi. Asta nu înseamnă că-i ceva rău, dar e un puțoi plin de sine. Puțoiul ăla începuse să se poarte de parcă eram amici. Posibilii suspecți nu fac niciodată asta. Nu-i ceva normal. Ce naiba, știți despre ce vorbesc. Dar individul avea modul ăla facil, de escroc.
- Ce mai faci, Kemosabe.
- Rahat! Mai spune încă asta? întrebă Ozgard.
- Mai spune.
- E un puțoi. Ascunde asta cu șarmul lui neghiob, dar e un puțoi.
- Deci a venit pe capul dumneavoastră, apoi a dispărut pur și simplu.
- Întreaga investigație a dispărut. Judi a dispărut de parcă n-ar fi existat niciodată. Zillis s-a retras de la școală la sfârșitul anului, era în anul al doilea. Nu l-am mai văzut niciodată.
- Acum e aici, zise Billy.
- Mă întreb unde a fost între cele două state.
- Poate o să aflăm.
- Sper să aflați.
- O să vă sun, zise Billy.
- La orice oră, oricând. Domnule ajutor de șerif, aveți cositor în sânge? (aluzie la insigna de polițist, făcută din cositor)
Billy nu se prinse pentru moment, uitase și cine ar fi trebuit să fie, apoi își dădu seama și găsi răspunsul potrivit:
- Mda. Tata a fost polițist. A fost înmormântat în uniformă.
- Ca și tatăl și bunicul meu, zise Ozgard. Am atâta cositor în sânge că zăngăne în venele mele. Nici n-am nevoie de insignă ca să știe oamenii cine sunt. Dar Judith Kesselman e în sângele meu, ca și cositorul. Vreau să se odihnească având parte de respect, nu... să fie aruncată undeva. Dumnezeu știe că nu există prea multă dreptate, dar în cazul ăsta trebuie să fie.
După ce puse receptorul în furcă, Billy nu putu - pentru un timp - să se ridice de pe marginea patului. Rămase uitându-se la Lanny, iar Lanny părea că se uită la el.
Ramsey Ozgard era în viață, în plină maree, înotând, nu mergând cu grijă de-a lungul malului. Era cufundat în viața comunității sale, avea obligații față de aceasta.
Billy auzise implicarea detectivului venind pe fir din Denver, atât de puternic de parcă ei doi ar fi fost în aceeași încăpere. Auzindu-l, Billy fusese șocat dându-și seama cât de completă fusese retragerea sa. Și cât de periculoasă.
Barbara începuse să ajungă până la el, apoi urmase supa vichyssoise. Viața îi trăsese un un-doi deștept: cruzime și absurditate.
Acum era în valuri, dar nu pentru că așa alesese. Evenimentele în aruncaseră în apa adâncă și iute.
Îl apăsa greutatea celor doisprezece ani de emoții reținute, de evitare studiată, de izolare defensivă. Acum încerca să învețe din nou să înoate, dar curentul părea să-l împingă mai departe de orice comunitate, către o izolare și mai mare.
Capitolul 50
De parcă ar fi știut că avea să se ducă jos, în tunelul pentru lavă, fără să fie jelit sau să aibă parte de un monument funerar, Lanny nu voia să fie înfășurat.
Împușcătura nu avusese loc în camera aceea, deci zidurile sau mobila nu fuseseră stropite cu sânge sau creier. Billy spera să păstreze totul curat, pentru că dorea ca Lanny să dispară într-un asemenea fel încât să provoace multă incertitudine și să nu declanșeze o investigație imediată și intensă.
Luă un braț de prosoape flaușate din dulapul cu lenjerie. Lanny folosea același detergent și același balsam ca Pearl. Billy recunoscu mirosul limpede, distinct.
Întinse prosoapele pe brațele și speteaza fotoliului pe care stătea cadavrul. Dacă mai rămăsese ceva ce ar fi putut să curgă prin rana de ieșire a glonțului, din ceafa craniului, atunci ar fi căzut pe prosoapele întinse cu grijă.
Adusese de acasă un sac de plastic folosit pentru golitul coșurilor de gunoi mici din baie. Evitând ochii proeminenți, acoperiți cu o peliculă subțire, trase sacul peste capul mortului și îl prinse cât putu de bine cu bandă adezivă în jurul gâtului - altă asigurare că nu va face murdărie.
Deși știa că nu înnebunește nimeni din cauza unei munci îngrozitoare, deși știa că oroarea vine după nebunie, nu înainte, se întrebă cât mai putea să aibă de-a face cu morți înainte să fie un nebun care urlă în timpul fiecărui vis, dacă nu și în orele de trezire.
Lanny ajunse de pe scaun pe folia de plastic destul de ușor, dar după aceea deveni necooperant. Zăcea pe podea în poziția unui om care stă pe scaun, iar picioarele lui nu puteau fi întinse.
Rigor mortis. Cadavrul era țeapăn și avea să rămână așa până când descompunerea va fi destul de avansată ca să înmoaie țesuturile pe care rigiditatea cadaverică le înțepenise.
Billy nu avea idee cât de mult urma să dureze treaba asta. Șase ore, douăsprezece? Nu putea să aștepte ca să vadă.
Se strădui să-l înfășoare pe Lanny în folie. Uneori, rezistența opusă de mort părea conștientă și plină de încăpățânare.
Pachetul final fu închis cu greu, dar în mod adecvat. Billy spera că funia avea să reziste.
Prosoapele erau fără pată. Billy le împături și le puse la locul lor, în dulapul pentru lenjerie.
Nu mai păreau să miroasă la fel de frumos ca înainte.
Lanny dus până în capul scărilor se dovedi un lucru ușor, dar Lanny în jos pe scări fu ceva greu de suportat pentru auz. Cadavrul, în poziția sa de fetus, ciocănea și bocănea în fiecare treaptă, reușind să sune simultan osos și gelatinos.
Când ajunse pe palier, Billy își aminti că Lanny îl trădase, în încercarea lui de a-și salva slujba și pensia, și că ajunseseră amândoi în situația aceea din acel motiv. Acest adevăr, deși inevitabil, nu făcea coborârea șirului final de trepte mai puțin tulburătoare.
Târâtul cadavrului de-a lungul coridorului de jos, prin bucătărie și prin veranda din spate fu destul de ușoară. Apoi alte trepte, un șir scurt de data asta, și ajunseră în grădină.
Se gândi să bage cadavrul în Explorer și să-l care cât mai aproape de deschizătura cea veche. Dar distanța nu era mare și târâtul lui Lanny până la locul de odihnă finală părea să nu necesite mai mult efort decât urcatul lui în mașina de teren și apoi descărcatul lui.
Pământul înapoia acum căldura acumulată în timpul zilei, ca un furnal încins, dar dinspre stele începuse să coboare o briză ușoară.
Pe drum, curtea în pantă și întinderea de iarbă înaltă și tufăriș până la genunchi se dovediră mai lungi decât își imaginase la capătul treptelor verandei că va fi. Brațele începură să-l doară, la fel umerii și gâtul.
Rănile făcute de cârlige, care nu-l deranjaseră în ultimul timp, începură să pulseze cu o nouă energie.
Cândva, de-a lungul drumului, Billy își dădu seama că plângea. Asta îl sperie. Avea nevoie să rămână ferm.
Înțelese care era cauza lacrimilor. Cu cât se apropia mai mult de tubul pentru lavă, cu atât Billy era mai puțin în stare să privească povara sa drept un cadavru care-l incrimina. Deși nu fusese miruit, nici jelit, acolo se afla Lanny Olsen, fiul bunei femei care-și deschisese sufletul și casa pentru băiatul de paisprezece ani, distrus din punct de vedere emoțional.
Ochii adaptați la întuneric ai lui Billy zăriră în lumina stelelor movila de rocă tare ce îmbrățișa tunelul pentru lavă și i se păru că seamănă din ce în ce mai mult a craniu.
Indiferent ce se afla acolo, un munte de cranii sau o câmpie plină cu cranii, nu putea să se întoarcă și era clar că nu putea să-l readucă pe Lanny din nou la viață, pentru că el era doar Billy Wiles, un barman bun și un scriitor ratat. În el nu existau miracole, doar o speranță încăpățânată și capacitatea de a da dovadă de perseverență oarbă.
Așa că ajunse la locul ca un craniu, în lumina stelelor și în briza fierbinte. Acolo nu zăbovi, nici măcar cât să-și tragă suflarea, ci împinse în groapă cadavrul înfășurat în folie.
Se rezemă de rama de lemn, privind în bezna fără fund, ascultând îndelunga coborâre a trupului, singurul mod în care îi putea aduce un ultim omagiu.
Când se făcu tăcere, închise ochii în fața beznei de jos și zise:
- S-a terminat.
Sigur că doar treaba aceea se terminase și că-l așteptau altele, poate la fel de rele, dar cu siguranță că niciuna nu avea să fie mai groaznică.
Lăsase lanterna și șurubelnița lângă tubul pentru lavă. Trase capacul de lemn de sequoia la loc, pescui șuruburile de oțel din buzunar și fixă capacul.
Când se întoarse în casă, sudoarea îi spălase ultimele lacrimi de pe față.
Se duse în spatele garajului și lăsă șurubelnița și lanterna în Explorer. Mănușile de cauciuc se rupseseră. Le scoase, le puse în sacul de gunoi al mașinii și-și puse o pereche nouă.
Se întoarse în casă, s-o cerceteze de sus și până jos. Nu îndrăznea să lase nimic care să indice că acolo fusese un cadavru sau că fusese el.
În bucătărie nu reuși să se decidă ce să facă în privința romului, colei, lămâii tăiate și a celorlalte obiecte de pe masă. Își lăsă timp să se gândească la ele.
În loc să înceapă de sus, din dormitorul principal, urmă traversa trandafirie întinsă de-a lungul coridorului, până în partea din față a casei. Când se apropie de foaier, își dădu seama de o lumină neașteptată în drepta sa, dincolo de arcada camerei de zi.
Revolverul din mână se transformă brusc dintr-o povară într-un instrument esențial.
În timpul primei sale treceri prin casă, în drum spre etaj, ca să vadă dacă trupul lui Lanny rămăsese pe fotoliul din dormitor, Billy aprinsese lumina din sufragerie, dar numai pe aceea. Acum erau aprinse toate becurile.
Pe sofa, cu fața spre arcadă, o adevărată dovadă a iraționalului și a durabilității hainelor din magazinele cu produse ieftine, stătea Ralph Cottle.
Capitolul 51
Ralph Cottle se desfăcuse în mod incredibil din învelitoarea sa de plastic, urcasse într-un mod puțin probabil de la o adâncime de peste o mie de metri de sub nivelul văii, ajunsese într-un mod imposibil în casa familiei Olsen, toate acestea în doar patruzeci de minute după ce se dusese vâjâind pe tunelul vulcanic, și făcuse astea rămânând mort și sceptic înregistrat.
Atât de zăpăcitoare fusese vederea lui Cottle, încât, pentru o clipă, Billy crezu că Ralph Cottle era viu, că, într-un fel, nu murise niciodată, dar în clipa următoare își dădu seama că primul trup pe care-l aruncase în deschizătura vulcanică nu fusese a lui Cottle, că umplutyra burrito-ului cu cadavru fusese înlocuită.
Billy se auzi pe sine însuși întrebând „Cine?” - ceea ce însemna că întreba cine fusese sub folia de plastic; apoi începu să se întoarcă către coridorul din spatele său, intenționând să împuște pe oricine se afla acolo, fără să pună vreo întrebare.
O măciucă umplută cu plumb, sau ceva de felul acela, îl izbi cu precizie în locul potrivit din ceafă, la baza craniului, provocându-i mai puțină durere decât vedere de culori. Scântei strălucitoare, dar de scurtă durată, de-un albastru strident și de-un roșu de magma, se răspândiră prin capul său și izbucniră orbitor în spatele pleoapelor sale coborâte.
Nu simți podeaua care-i ieși în întâmpinare. Se prăbuși într-o cădere liberă ce i se păru că durează ore întregi printr-un tunel vulcanic lipsit de inimă, întrebându-se cum se distrau morții în inima rece a unui vulcan stins.
Întunericul păru că-l vrea mai mult decât lumina, pentru că se trezi cu întreruperi, cufundându-se înapoi în mod repetat în adâncuri, de îndată ce plutea la suprafața conștiinței.
De două ori, o voce poruncitoare îi vorbi, sau de două ori o auzi el. În ambele dăți o înțelese, dar numai a doua oară fu în stare să răspundă.
Deși era amețit și confunz, Billy se atenționă să asculte vocea, să-și amintească accentul și timbrul acesteia, ca s-o poată identifica mai târziu. Identificarea avea să fie dificilă, pentru că nu suna ca o voce omenească. Era aspră, stranie, distorsionată și punea cu insistență o întrebare.
- Ești pregătit pentru a doua rană?
După ce întrebarea fu repetată, Billy își dădu seama că era în stare să răspundă:
- Nu.
Găsindu-și glasul, se întrebă de ce suna atât de șuierător. Găsi și puterea să deschidă ochii.
Deși vederea îi era împăienjenită și se limpezea prea încet, Billy putu să-l vadă pe individul cu mască de schi și haine negre stând deasupra sa. Mâinile țicnitului erau acoperite cu piele neagră, suplă. Avea nevoie de amândouă ca să țină o armă futuristică.
- Nu, zise Billy din nou.
Zăcea pe spate, jumătate pe traversa cu trandafiri, jumătate pe podeaua de lemn negru, cu brațul drept pe piept, cu cel stâng alături de trup, fără să țină revolverul în vreuna din mâini.
Când ultima parte a încețoșării se șterse din vederea sa, Billy văzu că pistolul nu era, de fapt, o dovadă că avea de-a face cu un călător în timp sau cu un vizitator extraterestru. Era doar un pistol portativ pentru bătut cuie, care nu era limitat de lungimea furtunului de la compresor.
Mâna sa stângă zăcea cu palma în sus pe podea, iar individul cu mască i-o prinse în cuie pe podeaua de lemn tare.
PARTEA A TREIA
TOT CE AI E CUM TRĂIEȘTI
Capitolul 52
Durerea și teama tulbură rațiunea, încețoșează mintea.
Carnea găurită îi provocă un țipăt lui Billy. O ceață paralizantă de teroare îi încetini gândurile când își dădu seama că era prins cu un cui de podea, fiind imobilizat în prezența țicnitului.
Durerea poate fi suportată și învinsă doar dacă e acceptată. Dacă e negată sau provoacă teamă, atunci crește, măcar ca percepere, dacă nu și în realitate. Cel mai bun răspuns la teroare este furia justificată, încrederea în dreptatea finală, refuzul de a fi intimidat.
Aceste gânduri nu-i treceau în mod ordonat prin minte lui Billy. Erau adevăruri păstrate în inconștientul său adaptat, bazar pe o experiență dură, iar Billy acționa ca și cum acestea ar fi fost instincte înnăscute, incluse în carnea și sângele său.
Când căzuse, scăpase revolverul. Se părea că nu-i la țicnit. Arma trebuia să fie în apropierea sa.
Billy își întoarse capul, privind în coridor. Pipăi cu mâna liberă podeaua din partea sa dreaptă.
Țicnitul îi aruncă ceva în față.
Billy tresări, așteptându-se la mai multă durere. Era doar o fotografie.
Nu putu să vadă imaginea. Clătină din cap, ca să dea poza de pe figura sa.
Fotografia îi alunecă pe piept. Îi trecu brusc prin minte că țicnitul avea s-o țintuiască acolo.
Nu. Ucigașul merse de-a lungul coridorului, către bucătărie, ducându-și pistolul cu cuie. Folosise un singur cui, bine plasat. Își terminase treaba aici.
Să obțină o imagine a lui. S-o congeleze în memorie. Înălțimea și greutatea aproximativă. Avea umeri lați sau nu? Avea șolduri late sau înguste? Avea ceva distinct în mers, grațios sau nu?
Durere, teamă, vedere încețoșată, dar mai mult decât toate unghiul din care privea - Billy zăcea pe spate, ucigașul era în picioare - împiedica încercarea sa de a construi un profil fizic al individului, în cele câteva secunde în care îl văzuse.
Țicnitul dispăru în bucătărie. Umbla pe acolo, făcând zgomot. Căuta ceva. Făcea ceva.
Billy descoperi lucirea clară a oțelului prelucrat pe podeaua de lemn tare, de culoare închisă a foiaerului - revolverul. Arma zăcea în spatele lui, într-un loc unde nu putea să ajungă.
După ce fusese în locul ca un craniu, după ce-l aruncase pe Lanny în tunelul pentru lavă, Billy își consumase capacitatea de a se îngrozi, sau crezuse că o consumase, până își dădu seama că trebuia să încerce cuiul, ca să vadă cât de puternic fusese prins de podea. Îi era silă să-și miște mâna.
Durerea era constantă, dar tolerabilă, era puternică, dar nu atât de groaznică pe cât și-ar fi imaginat. Însă încercarea de a mișca mâna, de a încerca să desprindă cuiul era ca și cum ar fi încercat să mestece caramele cu un dinte care avea un abces.
Îi era silă nu numai să-și miște mâna, dar și să se uite la ea. Deși știa că imaginea creată în minte ar fi fost mai groaznică decât cea din realitate, stomacul i se crispă atunci când întoarse capul și își privi rana.
Cu excepția faptului că avea mai multe degete, mănușa chirurgicală din cauciuc alb făcea ca mâna sa să arate ca mâna lui Mickey Mouse, ca mâinile din desene animate lipite pe pereți și arătând drumul către scaunul pe care fusese așezat Lanny, ținând în poală una din cărțile mamei sale. Mai mult, manșeta mănușii fusese un pic rulată.
O târâre ca de păianjen pe încheietura sa se dovedi a fi un firicel de sânge ce se scurgea, amintind de o comedie macabră.
Billy se așteptase ca sângerarea să fie mai puternică. Cuiul împiedica scurgerea. Când avea să-l scoată...
Billy își ținu răsuflarea și ascultă. Nu se auzea niciun zgomot în bucătărie. Se părea că ucigașul plecase.
Billy nu voia să-l audă țicnitul țipând din nou, nu voia să-i ofere această satisfacție.
Cuiul. Capul nu fusese înfipt până la piele. Se afla cam la un centimetru de palmă. Billy putea să vadă urmele lăsate în oțel de dispozitivul de prindere, din fabrică.
Nu avea de unde să știe care era lungimea cuiului. Judecând după diametrul lui, Billy aprecie că măsura cel puțin șapte centimetri, de la vârf până la cap.
Dacă scădea atât porțiunea de deasupra palmei sale cât și cea care trecea prin aceasta, cuiul fusese înfipt în podea cam de vreo patru centimetri. După ce penetrase lemnul tare al podelei și căptușeala de sub acesta, rămăsese prea puțin cui ca să ajungă într-o grindă.
Dar dacă era lung de zece centimetri, atunci se înfipsese zdravăn într-o grindă. Scoaterea lui ar fi fost cu trei centimetri mai neplăcută.
Pe vremea când fusese construită casa aceea, casele erau făcute zdravăn. Căptușeala de sub podea era sprijinită pe bucăți de cherestea de cinci centimetri pe zece, sau cinci pe cincisprezece, dar cele mai mari șanse erau să fie sprijinită pe bucăți de cincizeci de centimetri.
Cu toate acestea, șansele sale erau mari. Dintr-o porțiune de treizeci și cinci de centimetri de lățime de podea, numai zece aveau dedesubt o grindă.
Dacă bați la întâmplare zece cuie în podea, numai trei vor nimeri în grinzi. Celelalte șapte vor penetra spațiul gol dintre bucățile de cherestea.
Când Billy încercă să îndoaie mâna stângă, ca să-i încerce flexibitatea, reuși să-și înăbușe urletul de durere, transformându-l într-un mârâit. Nu reușise să-l înăbușe pe deplin.
Nu se auzi niciun râset din bucătărie, iar acest lucru îi întări bănuiala că țicnitul plecase.
Brusc, Billy se întrebă dacă ucigașul formase 911, înainte de a pleca.
Capitolul 53
Țeapăn și atent cum numai un cadavru poate fi, Ralph Cottle stătea de santinelă pe canapea.
Ucigașul pusese piciorul drept al mortului peste cel stâng și-i așezase mâinile în poală, dându-i o poziție obișnuită. Cottle părea că așteaptă răbdător să apară gazda cu o tavă de cocteiluri - sau să apară sergenții Napolitino și Sobieski.
Cu toate că Ralph Cottle nu fusese mutilat sau sprijinit cu proptele, Billy se gândi la manechinele macabre aranjate cu atâta grijă, aflate în casa lui Steve Zillis.
Zillis servea la bar. Billy îi văzuse mașina acolo, ceva mai devreme, când se oprise pe autostradă vizavi de tavernă, ca să privească soarele care apunea luminând uriașul tablou mural.
Cottle - mai târziu. Zillis - mai târziu. Acum avea să se ocupe de cui.
Billy se întoarse cu grijă pe partea stângă, cu fața către mâna găurită.
Prinse capul cuiului între degetul mare și arătătorul mâinii drepte. Încercă să-l miște ușor înainte și înapoi, sperând să descopere un oarecare joc al acestuia, dar cuiul rămase rigid, fiind înfipt adânc.
Dacă ar fi avut un cap mic, îngust, Billy ar fi încercat să-și smulgă mâna din el, trăgând-o în sus, lăsând cuiul înfipt în podea.
Capul era lat. Chiar dacă ar fi îndurat durerea când l-ar fi tras prin mână, ar fi provocat vătămări incredibile în timpul trecerii capului cuiului prin carne.
Când trase mai puternic de cui, durerea încercă să pună stăpânire pe el. Billy strânse durerea între dinți, o strânse atât de tare, încât molarii îi scrâșniră între fălci.
Dar cuiul nu scrâșni în lemn și se părea că Billy avea să-și piardă dinții înainte să extragă cuiul. Apoi cuiul se mișcă.
Prins ca într-un clește între degetul lui mare și arătător, cuiul se mișcă, nu prea mult, dar perceptibil. Și în timp ce se mișca în lemnul podelei, se mișca și în carnea mâinii sale.
Durerea era o lumină. Ca un fulger, se răspândea în el, strălucea și lumina.
Simți tija cuiului frecându-se de os. Dacă fierul crăpase sau ciobise un os, atunci avea să necesite îngrijire medicală cât mai curând.
Deși în casă era aer condiționat, nu i se păruse mai devreme că ar fi fost frig. Acum transpirația părea că se transformă în gheață pe pielea sa.
Billy trase de cui, iar lumina de durere din interiorul lui crescu tot mai mult, până când Billy crezu că devenise transparent, că lumina ar fi putut să fie văzută în timp ce ieșea din el, dacă ar fi fost cineva acolo - în afară de Cottle - să-l privească.
Deși șansele erau mici ca un cui înfipt la întâmplare să nimerească într-o grindă, acesta găurise nu numai podeaua și căptușeala de sub ea, ci și o bucată tare de cherestea. Primul adevăr macabru al ruletei disperării: dacă joci roșu, iese negru.
Cuiul ieși. Într-o izbucnire de triumf și furie, Billy aproape că-l azvârli departe de el, în sufragerie. Dacă ar fi făcut asta, ar fi trebuit să-l găsească, pentru că pe el era sângele său.
Îl puse pe podea, alături de gaura pe care o făcuse în lemn.
Vâlvătaia de durere se potoli, devenind jăratic pâlpâitor, iar Billy descoperi că se putea ridica în picioare.
Mâna stângă îi sângera prin rana de intrare și cea de ieșire, dar nu curgea șuvoi. Fusese împuns, nu găurit de sfredel, iar rana nu era largă.
Ținându-și mâna dreaptă sub cea stângă, ca să evite picurarea sângelui pe traversa din hol și pe podeaua de lemn de lângă aceasta, Billy se duse în grabă în bucătărie.
Ucigașul lăsase ușa din spate deschisă. Individul nu era pe verandă, probabil că nu era nici în curte.
Când ajunse la chiuvetă, Billy deschise un robinet și-și ținu mâna stângă sub șuvoi, până deveni pe jumătate amorțită din cauza apei reci.
Curând, șuvoiul de sânge se reduse la o picurare. Billy scoase prosoape de hârtie dintr-un pachet și le înfășură în mai multe straturi în jurul mâinii.
Se duse pe veranda din spate. Își ținu răsuflarea, ascultând, nu să-l audă pe ucigaș, ci sunetul sirenelor care se apropiau.
După un minut decise că acesta nu sunase la 911. Țicnitul, actorul, care se mândrea cu deșteptăciunea sa, nu intenționase să repete un truc.
...................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu