Cursa, Dean Koontz

.............................................................................
                                              3 - 11

                         După ce furase primul bilet al asasinului din bucătăria lui Billy şi îl distrusese împreună cu al doilea, ca să-şi salveze slujba şi speranţa la pensie, Lanny încercase să-şi înece vina cu un şir de romuri cu coca-cola.
    Dacă sticla de coca-cola şi cea de Bacardi fuseseră pline atunci când Lanny se apucase de treabă, atunci avansase considerabil către starea de beţie suficientă pentru ştergerea amintirilor şi ameţirea conştiinţei până a doua zi, de dimineaţă.
    Uşa de la cămară era închisă. Deşi Billy se îndoia că ţicnitul pândea acolo, printre conserve, nu s-ar fi simţit în largul său stând cu spatele spre uşa aceea până nu avea să cerceteze ce-i cu ea.
    Cu brațul drept lipit de trup și cu revolverul îndreptat în fața sa, Billy apăsă iute pe clanță cu mâna stângă și trase ușa spre el. Nu-l aștepta nimeni în cămară.
    Billy luă o cârpă de vase, dintr-un sertar al bucătăriei. După ce șterse mânerul de metal al sertarului și clanța cămării, vârî un capăt al cârpei sub centură și o lăsă să atârne, ca o cârpă de bar.
    Pe o tăblie de lângă masa de bucătărie zăceau portofelul lui Lanny, cheile mașinii, niște mărunțiș și telefonul celular. Tot acolo se afla pistolul de 9 mm de serviciu, împreună cu tocul Wilson Combat, în care îl purta Lanny.
    Billy luă telefonul celular, îl porni și cercetă mesageria vocală. Singurul mesaj înregistrat era cel pe care i-l lăsase chiar el lui Lanny în cursul aceleiași seri, ceva mai devreme.
    „Aici Billy. Sunt acasă. Ce naiba ai făcut? Sună-mă acum.”
    După ce-și ascultă propria voce, Billy șterse mesajul.
    Poate era o greșeală, dar nu vedea nicio cale de a-și dovedi nevinovăția. Dimpotrivă, mesajul ar fi arătat că se așteptase să-l întâlnească pe Lanny în cursul serii care trecuse și că era furios pe acesta.
    Ceea ce ar fi făcut să fie suspect.
    Se gândise la mesageria vocală în timp ce se dusese spre parcarea bisericii și în timpul mersului pe pajiște. I se păruse lucrul cel mai înțelept, în cazul în care găsea ceea ce se aștepta să găsească la etajul al doilea.
    Opri telefonul celular și folosi cârpa ca să șteargă amprentele. Apoi îl puse pe masa pe care îl găsise.
    Dacă l-ar fi privit cineva atunci, și-ar fi imaginat că Billy e un tip calm și reținut. De fapt, Billy era aproape gata să vomite de groază și de îngrijorare.
    Un observator ar mai fi crezut - judecând după atenția meticuloasă acordată detaliilor - că Billy mai ascunsese și înainte crime. Nu era cazul, dar o experiență brutală îi ascuțise imaginația și-l învățase care era pericolele dovezilor de circumstanță.
    La ora unu și patruzeci și patru de minute - cu o oră în urmă - asasinul îl sunase pe Billy din casa aceea. Compania de telefoane avea o înregistrare a acelui scurt apel.
    Poate că poliția avea să creadă că acest lucru dovedea că Billy nu fusese aici în momentul crimei.
    Mai probabil era că polițiștii aveau să bănuiască că Billy făcuse apelul, către un complice aflat la el acasă, cu scopul de a stabili că era prezent în altă parte în momentul asasinatului.
    Polițiștii bănuiesc întotdeauna ce-i mai rău în legătură cu oricine. Experiența îi învățase să facă asta.
    Pentru moment, Billy nu avea nicio idee în legătură cu înregistrările companiei de telefoane. Așa că își scoase lucrul acela din minte.
    Probleme mult mai urgente necesitau întreaga sa atenție. Cum ar fi găsirea cadavrului, dacă exista unul.
    Nu se gândi că era rost să piardă timpul căutând cele două bilete ale criminalului. Dacă acestea ar fi fost încă intacte, le-ar fi găsit pe masa la care băuse Lanny sau pe tăblie, împreună cu portofelul, mărunțișul și telefonul celular.
    Flăcările din cămin, în noaptea aceea caldă de vară, duceau la o singură concluzie logică în legătură cu biletele.
    Pe o latură a dulapului din bucătărie era prinsă cu bandă adezivă o mână de desene animate care arăta către ușa batantă și holul scărilor.
    În cele din urmă, Billy se hotărî să meargă în direcția aceea, dar fu imobilizat de o groază care-l făcu să dea înapoi.
    Posesia unei arme de foc și dorința de a o folosi nu-i dădură suficient curaj de a porni imediat. Nu se aștepta să-l întâlnească pe țicnit. Într-un fel, asasinul era mai puțin impresionant decât ceea ce se aștepta să găsească.
    Sticla de rom îl ispiti. Nu simțise niciun efect în urma celor trei sticle de Guinness. Inima îi bătea nebunește de mai bine de o oră, metabolismul i-o luase razna.
    Pentru un om care nu era băutor, asta sugera că în interiorul său se afla un bețivan potențial, care tânjea să fie eliberat.
    Curajul de a acționa fu provocat de teama de a nu reuși să acționeze și de faptul că era perfect conștient de consecințele abandonării jocului în mâna țicnitului.
    Părăsi bucătăria și urmă holul, către foaier. Măcar scările nu erau în întuneric, era lumină și jos, și pe palier, și deasupra.
    În timp ce urca nu se osteni să strige numele lui Lanny. Știa că nu avea să primească niciun răspuns și se îndoia că ar putea să scoată vreo vorbă.

                                                   Capitolul 12

                                Din holul de la etaj se ajungea în trei dormitoare, o baie și o debara. Patru din cele cinci uși erau închise.
    De ambele părți ale intrării în dormitorul principal erau mâini de desene animate care arătau spre acea ușă deschisă.
    Nedorind să fie mânat din urmă și gândindu-se la animalele conduse pe o rampă către abator, Billy lăsă dormitorul principal la urmă. Verifică mai întâi baia de pe hol. Apoi debaraua și celelalte două dormitoare; în unul din ele Lanny avea o masă de desenat.
    Billy folosi cârpa de vase ca să șteargă toate clanțele, după ce le atinsese.
    Când îi rămase doar o încăpere de cercetat, rămase pe hol, așteptând. Nu se auzea nici măcar un ac căzând.
    Ceva i se pusese în gât, ceva ce nu putea înghiți. Nu putea să înghită pentru că acel ceva nu era mai real decât bucata de gheață pe care o simțea alunecându-i de-a lungul șirei spinării.
    Intră în dormitorul principal, unde ardeau două veioze.
    Tapetul cu trandafiri, ales de mama lui Lanny, nu fusese înlăturat după moartea ei, nici după ce Lanny se mutase, după câțiva ani, din vechea sa cameră în aceasta. Vremea întunecase fondul într-o nuanță plăcută ce amintea de petele deschise de ceai.
    Cuvertura de pat fusese una dintre favoritele lui Pearl Olsen: trandafirie, cu flori brodate pe margine.
    Billy stătuse cu doamna Olsen deseori în această cameră, în timpul bolii acesteia, după ședințele de chimioterapie și după tratamentele cu raze care o epuizau. Uneori îi vorbise, alteori o privise dormind. Deseori îi citise.
    Femeii îi plăceau povești cu aventurieri îndrăzneți. Poești cu rajahi din India. Povești cu gheișe și samurai, cu seniori războinici chinezi sau cu pirați din Caraibe.
    Pearl murise, acum murise și Lanny. Acesta stătea pe un fotoliu, îmbrăcat în uniformă, cu picioarele pe un scăunel, dar era mort.
    Fusese împușcat în frunte.
    Billy nu voia să vadă așa ceva. Se temea că imaginea avea să-i rămână în minte. Voia să plece.
    Dar fuga nu reprezenta o opțiune. Nu reprezentase niciodată una, nici cu douăzeci de ani în urmă, nici acum, nici vreodată între cele două momente. Dacă fugea, avea să fie hăituit și distrus.
    Vânătoarea fusese declanșată și, din motive pe care nu le înțelegea, era vânatul final. Viteza cu care fugea nu l-ar fi salvat. Viteza nu salvase niciodată vulpea. Ca să scape de câini și de vânători, vulpea avea nevoie de șiretenie și trebuia să riște.
    Billy nu se simțea vulpe. Se simțea iepure, dar nu avea să fugă ca un iepure.
    Lipsa de sânge de pe fața lui Lanny, lipsa scurgerii din rană sugerau două lucruri: moartea fusese instantanee și partea din spate a craniului fusese făcută praf.
    Tapetul din spatele fotoliului nu era murdărit de pete de sânge sar de creier. Lanny nu fusese lichidat în timp ce stătea acolo, nici nu fusese împușcat înaltă parte a încăperii.
    Din moment ce Billy nu găsise sânge nicăieri în casă, presupuse că uciderea avusese loc în afara clădirii.
    Poate că Lanny se ridicase de la masa din bucătărie, de la romul și coca-cola lui, beat sau pe jumătate beat, având nevoie de aer curat, și ieșise afară. Poate că își dăduse seama că nu avea să se descurce bine în baie și se dusese în curtea din spate, să se ușureze.
    Țicnitul folosise un sac de plastic sau ceva asemănător ca să transporte cadavrul prin casă fără să facă mizerie.
    Chiar dacă ucigașul fusese un om puternic, căratul mortului din curtea din spate până în dormitorul principal fusese o treabă grea, dacă ținem seama de scări. O treabă grea și aparent inutilă.
    Deci, ca s-o facă, trebuie să fie avut un motiv pe care îl considerase important.
    Ochii lui Lanny erau deschiși. Ambii ieșeau ușor în afara orbitelor. Cel stâng stătea pieziș, de parcă ar fi fost șasiu în timpul vieții.
    Presiunea. În timpul scurt în care glonțul trecuse prin creier, presiunea în interiorul craniului crescuse, înainte să fie eliberată.
    Un roman al unui club de lectură zăcea în poala lui Lanny, un volum mai mic și realizat mai ieftin decât ediția arătoasă a aceluiași titlu care se găsise în librării. Cel puțin două sute de volume similare se aflau pe rafurile din capătul dormitorului.
    Billy putu să vadă titlul, numele autorului și ilustrația de pe supracopertă. Povestea era despre căutatea unei comori și a dragostei adevărate, în Pacificul de Sud.
    Cu mult timp în urmă, Billy îi citise romanul acela lui Pearl Olsen. Femeii îi plăcuse, dar ei îi plăcuseră atunci toate.
    Mâna dreaptă, fără vlagă, a lui Lanny, se odihnea pe carte. Părea să-și fi pus ca semn de carte o fotografie, o parte mică a acesteia ieșind dintre pagini.
    Psihopatul aranjase toate astea. Tabloul îl satisfăcuse și avea un înțeles emoțional pentru el, sau fusese un mesaj - o ghicitoare, o șaradă.
    Înainte să deranjeze scena, Billy o privi cu atenție. Nimic din ea nu i se părea interesant sau deștept, nimic care să-l fi emoționat suficent de mult pe criminal încât să-l motiveze să depună un asemenea efort.
    Billy îl jelea pe Lanny, dar, mai mult decât atât, ura faptul că lui Lanny nu i se lăsase pic de demnitate în moarte. Țicnitul îl târâse și-l aranjase, de parcă ar fi fost un manechin, o păpușă, de parcă ar fi existat doar pentru amuzamentul și manevrele jigodiei.
    Lanny îl trădase pe Billy, dar asta nu mai conta. La marginea Beznei, pe muchia Vidului, puține jigniri meritau ținute minte. Singurele lucruri care meritau să fie amintite erau momentele de prietenie și râsetele.
    Dacă nu fuseseră în relații bune în ultima zi a lui Lanny, acum erau în aceeași tabără, cu același adversar deosebit.
    Billy avu impresia că aude un zgomot în hol.
    Fără să ezite, ținând revolverul cu ambele mâini, părăsi dormitorul principal, ieșind iute pe ușă, îndreptând arma de calibrul 38 de la stânga la dreapta, căutând o țintă. Nu era nici una.
    Ușile de la baie, debara și celelalte dormitoare era închise, așa cum le lăsase.
    Nu simți nevoia presantă să cerceteze din nou încăperile acelea. Poate că nu auzise nimic, doar un zgomot obișnuit de lăsare, de parcă locuința veche protesta împotriva greutății timpului, dar Billy era aproape sigur că fusese sunetul unei uși care se deschidea sau se închidea.
    Își șterse palma umedă a mâinii stângi pe cămașă, trecu arma în mâna aceea, își ștrese palma dreaptă, luă din nou arma cu dreapta, apoi se duse în capul scărilor.
    De la nivelul inferior, din veranda de dincolo de ușa deschisă din fața casei, nu se auzi nimic, doar tăcerea unei nopți de vară, o liniște de toi de noapte.

                                                 Capitolul 13

                          În timp ce stătea în capul scărilor, ascultând, durerea începu să bubuie tâmplele lui Billy. Își dădu seama că strângea din dinți mai puternic decât fălcile unei menghine.
    Încercă să se relaxeze și să respire pe gură. Își aplecă apoi capul când într-o parte, când în alta, încercând să destindă mușchii încordați ai cefei.
    Tensiunea poate fi benefică, dacă o folosești ca să rămâi concentrat și alert. Teama te poate paraliza, dar poate și să ascută instinctul de supraviețuire.
    Billy se întoarse în dormitorul principal.
    Când se apropie de ușă, îi trecu deodată prin minte că s-ar putea ca trupul și cartea să fi dispărut. Dar Lanny continua să stea în fotoliu.
    Billy luă două șervețele dintr-o cutie de pe o noptieră. Le folosi ca pe o mănușă improvizată și mută mâna mortului de pe carte.
    Lăsă volumul în poala cadavrului și îl deschise în locul care fusese însemnat de fotografie.
    Se aștepta să găsească fraze sau paragrafe subliniate în vreun fel: un alt mesaj. Dar textul era cel de altădată.
    Folosind în continuare șervețelul, luă fotografia. Un instantaneu.
    Femeia era tânără, blondă și frumoasă. Nimic din fotografie nu sugera ce profesie avea, dar Billy știa că fusese profesoară.
    Probabil că ucigașul găsise instantaneul în casa ei, în Napa. Înainte sau după ce găsise fotografia, zdrobise cu brutalitate frumusețea din femeie.
    Nu era nicio îndoială că țicnitul lăsase fotografia în carte ca să confirme autorităților că cele două crime fuseseră opera aceluiași om. Individul se lăuda. Voia să fie apreciat conform meritelor sale.
    „Singura înțelepciune pe care putem spera s-o câștigăm este înțelepciunea umilinței...”
   Țicnitul nu învățase această lecție. Poate că incapacitatea sa de a învăța va duce la căderea sa.
    Fotografia tinerei femei ar fi reușit să-l facă pe Billu să se simtă cu adevărat îndurerat de soarta acelei tinere - presupunând că poți să simți așa ceva pentru un străin - dacă Billy ar fi privit-o suficient de mult. Billy o puse în carte și o închise între paginile îngălbenite.
    După ce așeză mâna mortului pe carte, așa cum fusese, Billy mototoli cele două șervețele în pumn. Se duse în baia care făcea parte din dormitorul principal, apăsă cu șervețelele clapa care declanșa curgerea apei, apoi aruncă șervețelele în apa care se învolbura în bazinul toaletei.
    Se duse în dormitor și rămase lângă fotoliu, nefiind sigur ce trebuia să facă.
    Lanny nu merita să fie lăsat acolo singur fără să beneficieze de rugăciuni sau de dreptate. Chiar dacă nu fusese un prieten apropiat, fusese totuși un prieten. În plus, fusese fiul lui Pearl Olsen, iar asta conta mult.
    Ar fi fost însă o greșeală să sune la Departamentul Șerifului - chiar și anonim - ca să anunțe crima. Polițiștii ar fi vrut să aibă o explicație pentru telefonul care fusese dat din această casă la locuința lui Billy curând după crimă, iar Billy încă nu decisese ce avea să le spună.
    Alte lucruri, unele despre care el nu știa, ar fi putut să îndrepte degetul bănuielii spre el. Dovezi de circumstanță.
    Poate că intenția finală a ucigașului era să-l acuze pe Billy de aceste crime și de altele.
    Nu putea nega faptul că țicnitul vedea toată treaba ca un joc. Dar regulile - dacă existau reguli - îi erau cunoscute numai lui.
    La fel, definiția victoriei era cunoscută doar de el. Câștigarea mizei, luarea regelui, marcarea golului putea să însemne, în acest caz, trimiterea lui Billy la închisoare pe viață nu pentru un motiv rațional, nu pentru ca țicnitul să scape de justiție, ci ca să se amuze.
    Având în vedere că nu putea nici măcar să aprecieze forma terenului de joc, Billy nu avea niciun chef să fie interogat de șeriful John Palmer.
    Avea nevoie de timp ca să gândească. Măcar câteva ore. Până în zori.
    - Îmi pare rău, îi spuse el lui Lanny.
    Stinse una dintre veiozele de lângă pat, apoi și pe a doua.
    Cineva avea să remarce faptul că locuința lucea în noapte ca tortul de ziua de naștere a unui centenar. Și avea să se întrebe de ce. Toată lumea știa că Lanny Olsen se culca devreme.
    Casa se afla în locul cel mai înalt și mai izolat al fundăturii. Practic, nu venea  nimeni aici decât dacă venea să-l vadă pe Lanny și erau mari șanse să nu-l viziteze nimeni în următoarele opt, zece ore.
    Miezul nopții transformase marțea în miercuri. Miercuri și joi erau zilele libere ale lui Lanny. Până vineri nu o să i se simtă lipsa la serviciu.
    Billy se întoarse în celelalte încăperi de la etaj și, una câte una, stinse toate luminile.
    Stinse și luminile de pe hol, apoi coborî, nesimțindu-se în largul său cu atâta întuneric în spate.
    Când ajunse la bucătărie, închise ușa de la verandă și o încuie.
    Intenționa să ia cu el cheia de rezervă a lui Lanny.
    Se mai duse o dată prin încăperile de la parter și stinse toate luminile, inclusiv buștenii de ceramică alimentați cu gaze din cămin, folosind țeava revolverului ca să apese pe comutatoare.
    Stând pe veranda din față, încuie și ușa de acolo, apoi șterse clanța.
    Se simți privit, în timp ce cobora treptele. Se uită atent la peluză, la copaci, privi înapoi spre casă.
    Toate ferestrele erau negre și noaptea era neagră, iar Billy ieși din bezna aceea închisă în bezna deschisă de sub cerul ca tușul chinezesc, pe care stelele păreau că plutesc, păreau că tremură.

                                                     Capitolul 14

                             Coborî iute panta de-a lungul aleii, gata să se ascundă în tufărișurile de lângă drum dacă ar fi apărut faruri de mașină.
    Privea deseori în urmă. Din câte își dădea seama, nu-l urmărea nimeni.
    Noaptea fără lună era favorabilă celui care pândea. I-ar fi fost favorabilă și lui Billy, dar acesta se simțea scos în evidență de stele.
    La casa cu gard înalt până la piept, câinele vizibil doar pe jumătate alergă din nou de-a lungul parilor, salutându-l pe Billy cu un scâncet. Părea disperat.
    Billy simțea simpatie față de animal și-i înțelegea starea. Dar situația în care se găsea și nevoia de a-și face un plan nu-i lăsau timp să se oprească și să consoleze animalul.
    Pe de altă parte, fiecare exprimare de dorință de prietenie ascundea mușcături potențiale. Orice zâmbet scoate la iveală dinții.
    Deci continuă să meargă de-a lungul aleii și să se uite în urmă, ținând bine revolverul. Apoi coti la stânga în pajiștea prin care mersese prin iarbă temându-se de șerpi.
    O întrebare îl preocupa mai mult decât altele: criminalul era cineva pe care-l cunoștea sau un străin?
    Dacă țicnitul făcuse parte din viața lui Billy înainte de primul bilet, fiind în secret un sociopat care nu-și mai putea stăpâni nevoile ucigașe, atunci identificarea sa avea să fie dificilă, dar posibilă. Analiza relațiilor și cercetarea amintirilor, cu ochii deschiși față de anomalii, putea să dezgroape indicii. Un rațioament deductiv și imaginația avea să deseneze o figură, să descifreze un motiv țicnit.
    În eventualitatea că țicnitul era un străin care-l alesese pe Billy la întâmplare ca să-l chinuie și să-l distrugă până la urmă, atunci munca de detectiv avea să fie mai dificilă. Să-ți imaginezi o figură pe care n-ai văzut-o niciodată și să scotocești după un motiv în vid putea să se dovedească a nu fi un lucru ușor.
    Nu cu mult timp în urmă, în istoria lumii, violența cotidiană de rutină - excluzând ravagiile națiunilor în vreme de război - fusese în mare măsură de natură personală. Ranchiuna, insultele aduse onoarei, adulterul, disputele provocate de bani declanșau implusul ucigaș.
    În lumea modernă, îm mai multe cazuri în cea postmodernă și în majoritatea cazurilor în cea post-postmodernă, multă violență devenise impersonală. Teroriști, bande stradale, sociopați izolați, sociopați în grupuri și dedicați unei viziuni utopice omorau oameni pe care nu-i cunoșteau, față de care nu aveau motive reale să se plângă, pentru a atrage atenția, pentru a face o declarație publică sau numai de dragul emoției.
    Țicnitul acela, fie cunoscut sau necunoscut lui Billy, era un adversar care intimida. Judecând după toate dovezile, era îndrăzneț, dar nu nesocotit, era psihopat, dar se controla, era deștept, ingenios, șiret, cu o minte barocă și machiavelică.
    În contrast cu el, Billy Wiles își croise drum prin lume cât de simplu și de direct putuse. Mintea sa nu era barocă. Dorințele sale nu erau complexe. Spera doar să trăiască și trăia cu speranță precaută.
    În timp ce se grăbea prin iarba înaltă, de culoare deschisă, care-i bicuia picioarele și care părea să transmită șoapte conspirative de la fir la fir, Billy simțea că are mai multe în comun cu un șoarece de câmp decât cu o bufniță cu cioc ascuțit.
    Marea întindere de stejari era nedeslușită. Când Billy trecu pe sub ea, prezențe nevăzute fremătară pe crengile de deasupra, agitându-și aripile, dar nici una nu-și luă zborul.
    Dincolo de Ford Explorer, biserica arăta ca o sculptură în gheață, făcută din apă cu o urmă de fosfor.
    Când se apropie, Billy descuie mașina de teren cu telecomanda și i se răspunse cu două ciripituri electronice și cu două fulgerări ale luminilor de avarie.
    Billy urcă, închise ușa și o încuie din nou. Puse revolverul pe scaunul din dreapta sa.
    Când încercă să introducă cheia în contact, ceva îl împiedică. O bucată de hârtie împăturită fusese fixată pe coloana de direcție cu o bucățică de bandă adezivă.
    Un bilet.
    Al treilea bilet.
    Probabil că ucigașul stătuse la șosea, supraveghind curba către locuința lui Lanny Olsen, ca să vadă dacă Billy o să muște din momeală. Probabil că observase când Explorerul intrase în parcare.
    Vehiculul fusese încuiat. Țicnitul ar fi putut să intre în el doar spărgând o fereastră. Dar nu era spartă niciuna. Alarma mașinii nu fusese declanșată.
    Până acum, fiecare moment al acestui coșmar în stare de veghe păruse foarte real, adevărat ca focul pus de o mână. Dar descoperirea celui de-al treilea bilet părea să-l împingă pe Billy, printr-o membrană, din lumea adevărată, în cea a fanteziei.
    Cu o groază ca în vis, Billy desprinse biletul de pe coloana de direcție și îl despături.
    Luminile interioare, aprinse automat când urcase în mașină era încă aprinse, pentru că abia închisese și încuiase ușa. Mesajul - o întrebare - era citeț și succint:

    Ești pregătit pentru prima rană?

                                                    Capitolul 15

                           EȘTI PREGĂTIT PENTRU PRIMA RANĂ?
    De parcă un comutator einsteinian făcuse timpul să curgă cu încetinitorul, biletul alunecă dintre degetele sale și păru să plutească precum un fulg în poala sa. Luminile se stinseră.
    Într-o transă a groazei, căutând cu mâna dreaptă revolverul de pe scaunul de lângă el, Billy se întoarse încet spre dreapta, intenționând să se uite peste umăr, spre bancheta din spate, aflată în întuneric.
    Spațiul de acolo părea să fie prea mic ca să se poată ascunde în el un om, dar Billy urcase în Explorer în grabă, fără să se păzească.
    Dibui revolverul care părea că fuge de el, vârfurile degetelor sale atinseră patul zimțat al armei - iar fereastra portierei din dreptul șoferului implodă.
    Geamul securit se prăbuși într-o masă spinoasă pe pieptul și coapsele sale, revolverul alunecă dintre degetele sale și căzu pe podea.
    Chiar în timp ce geamul cădea și înainte ca Billy să se poată întoarce și înfrunta atacul, țicnitul se întinse în mașină și-i apucă o mână de păr din creștetul capului, o răsuci și smuci puternic de ea.
    Prins între volan și scaun, tras fără milă de păr, fără să se poată strecura pe scaunul de alături și să caute revolverul, zgârie mâna care-l ținea, dar fără nicio eficiență, pentru că aceasta era protejată de o mănușă de piele.
    Țicnitul era puternic, rău, neîndurător.
    Billy avea impresia că părul era pe cale să-i fie smuls din rădăcină. Durerea era înfiorătoare. I se împăienjeni vederea.
    Asasinul voia să-l tragă prin fereastra spartă, să-l tragă cu capul înainte și spre spate.
    Ceafa lui Billy se frecă puternic de rama ferestrei. Altă lovitură puternică îi clănțăni dinții și-l făcu să scoată un țipăt răgușit.
    Billy se prinse de volan cu mâna stângă și cu dreapta de tetiera de pe scaunul șoferului, rezistând. Părul avea să se rupă, într-un mănunchi mare. Părul avea să cedeze, iar el avea să fie liber.
    Dar părul nu cedă, iar el nu fu liber și se gândi la claxon. Dacă claxona, dacă apăsa pe claxon, ar fi putut să-i vină cineva în ajutor și țicnitul avea să fugă.
    Își dădu seama imediat că putea să-l audă doar preotul din presbiteriu, iar dacă acesta ar fi venit, ucigașul n-ar fi fugit, l-ar fi împușcat pe preot în față, așa cum îl împușcase pe Lanny.
    Poate că trecuseră zece secunde de când fusese spartă fereastra, iar ceafa lui Billy era trasă inexorabil de-a lungul ramei ferestrei.
    Durerea devenise atât de intensă, încât rădăcinile părului păreau să se întindă prin carnea feței sale - pentru că fața îl durea și ea, îl ustura de parcă ar fi fost arsă de-o flacără - și părea să se întindă și spre umăr și brațe, așa că dacă rădăcinile acelea tenace ar fi fost smulse, același lucru s-ar fi întâmplat și cu puterea din mușchii aceia.
    Ceafa i se răcise, în contact cu rama ferestrei. Firmituri cleioase de geam securit îi crestaseră pielea.
    Acum capul îi era tras spre spate. Gâtul lui expus putea fi spintecat iute, șira spinării îi putea fi frântă.
    Dădu drumul volanului. Se întinse în spate, căutând mânerul portierei.
    Dacă reușea să deschidă ușa și s-o împingă cu suficientă forță, putea să-l dezechilibreze pe cel care-l atacase, să-l dărâme și să scape din strânsoarea acestuia sau măcar să-și piardă părul.
    Ca să ajungă la mâner - alunecod sub degetele lui transpirate - trebuia să-și răsucească brațul în spate atât de mult, și să-și îndoaie mâna într-un asemenea unghi, încât nu mai avea spațiu de mișcare ca să acționeze levierul.
    Ca și cum ar fi simțit intenția lui Billy, țicnitul se lăsă cu toată greutatea în ușă.
    Acum capul lui Billy era mult ieșit din mașină, iar deasupra lui apăru brusc o față, care privea în jos, spre figura sa. O față fără trăsături. O fantomă cu glugă.
    Billy clipi, ca să-și limpezească vederea.
    Nu era o glugă. Era o mască neagră de schi.
    Chiar și în lumina aceea slabă, Billy putu să vadă privirea febrilă ce lucea prin găurile pentru ochi.
    Ceva îi stropi partea inferioară a feței, de la nas în jos. Ceva ud, rece, usturător, dar dulce, cu miros de medicament.
    Billy gâfâi, șocat, apoi încercă să-și țină răsuflarea, dar gâfâitul acela unic îi veni de hac. Aburi astringenți îi arseră nările. Gura i se umplu de salivă.
    Figura mascată păru să coboare către el, ca o lună întunecată ce apunea, cu ochii ca niște cratere.

                                                      Capitolul 16

                                Sedativul își pierdu efectul. Durerea îl trase treptat pe Billy din inconștiență, ca un cablu ce se înfășoară pe tambur.
    Avea în gură un gust de parcă ar fi băut un sirop extrem de dulce și s-ar fi clătit cu înălbitor. Dulce și amar. Ca însăși viața.
    Pentru un timp nu-și dădu seama unde se afla. La început nu-i păsă. Ridicat din marea toropelii, se simțea saturat de somn nenatural și tânjea să se întoarcă înapoi în ea.
    Mai târziu, durera neîncetată îl sili să-i pese, să-și țină ochii deschiși, să-și analizeze senzațiile și să se orienteze. Zăcea întins pe spate pe o suprafață tare - parcarea bisericii.
    Simțea mirosul slab de asfalt, ulei și benzină. Aroma vagă, picantă, de mucegai, a stejarilor ce se întindeau deasupra, în întuneric. Propria transpirație, acră.
    Își linse buzele și simți gust de sânge.
    Când își șterse fața Billy o găsi lipicioasă, acoperită cu o substanță vârscoasă ce părea un amestec de sudoare și sânge. În beznă nu putu să vadă ce i se lipise de mână.
    Durerea era, în principal, în scalp. La început presupuse că era efectul de durată al faptului că părul fusese aproape smuls.
    O durere lentă, ce pulsa, punctată de o serie de spasme mai puternice, radia de-a lungul capului, nu din creștet, de acolode unde părul fusese tras cu putere, ci din frunte.
    Când ridică mâna și, ezitând, căută izvorul durerii, găsi ceva tare și țepos ce se zburlea din fruntea sa, la un deget de începutul părului. Deși atingerea fusese ușoară, dezlănțuise o durere atât de ascuțită, că-l făcu să țipe.
    „Ești pregătit pentru prima rană?”
    Lăsă cercetarea rănii pentru mai târziu, când putea să vadă vătămarea.
    Rana nu putea fi mortală. Țicnitul nu intenționase să-l omoare, ci doar să-l rănească, poate să-i facă o cicatrice.
    Respectul morocănos al lui Billy față de adversarul său crescuse atât de mult, încât nu se aștepta ca individul să facă greșeli, cel puțin nu unele importante.
    Billy se ridică. Durerea se întinse pe fruntea sa din nou, atunci când se sculă în picioare.
    Stătu în picioare, clătinându-se și privind parcarea. Cel care-l atacase dispăruse.
    Sus, pe cer, un ciorchine de stele mișcătoare, luminile ce goneau ale unui avion cu reacție, se îndreptau bubuind spre vest. Ținând seama de rută, era, probabil, un transport militar care se îndrepta spre zona de război. Altă zonă de război, diferită de cea de aici.
    Billy deschise ușa Explorerului din partea șoferului.
    Firmituri de geam securit era presate pe scaun. Billy luă o cutie cu șervețele din bord și se folosi de ele ca să măture resturile ascuțite de pe tapițerie.
    Căută biletul care fusese lipit peste contact. Era clar că asasinul îl luase.
    Găsi cheile căzute sub pedala de frână. Găsi și revolverul, pe podea, în fața scaunului din dreapta șoferului.
    I se permisese să păstreze arma, pentru jocul care urma. Țicnitul nu se temea de ea.
    Substanța cu care fusese stropit Billy - cloroform sau alt anestezic - avea un efect remanent. Când se aplecă, Billy ameți.
    Stând la volan, cu ușile închise, cu motorul pornit, se întrebă dacă o să fie în stare să șofeze.
    Porni aerul condiționat, îndreptând două jeturi spre fața sa.
    În timp ce-și evalua amețeala trecătoare, luminile se stinseră automat. Billy le aprinse din nou.
    Înclină oglinda retrovizoare, ca să-și cerceteze fața. Arăta ca un diavol vopsit: de-un roșu întunecat. dar cu dinți lucitori; roșu întunecat și cu albul ochilor nenatural de alb.
    Când aranjă încă o dată oglinda, văzu de îndată izvorul durerii sale.
    Văzu, dar nu crezu imediat. Prefera să creadă că amețeala remanentă provocată de anestezic era însoțită de halucinații.
    Închise ochii și inspiră puternic de câteva ori. Se strădui să șteargă din mintea sa imaginea pe care o văzuse în oglindă și speră că atunci când avea să se uite din nou nu avea să vadă același lucru.
   Nu se schimbă nimic. Pe frunte, la un deget sub linia părului, trei cârlige mari de pescuit îi găureau carnea.
    Vârful fiecărui cârlig ieșea din piele. Și coada cârligului ieșea în afară. Partea îndoită se afla sub carnea frunții sale.
    Billy se cutremură și-și îndepărtă privirea de oglindă.
    Există zile de îndoială, mai degrabă nopți de singurătate, când până și credinciosul se întreabă dacă va moșteni un regat mai mare decât pământul acesta și dacă va avea parte de îndurare - sau este doar un animal ca multe altele, care va moșteni doar vânt și beznă.
    Billy avea parte de o asemenea noapte. Cunoscuse și altele de același fel. Întotdeauna, îndoielile sale dăduseră înapoi. Își spuse că vor da și acum înapoi, deși de data asta erau mai reci și se părea că vor lăsa urme mai profunde ca altădată.
    Țicnitul păruse la început un individ pentru care asasinatul era un sport. Dar cârligele din fruntea sa nu fuseseră înfipte doar ca o mutare a jocului, iar acesta nu era un joc.
    Pentru țicnit, asasinatele acelea fuseseră ceva mai mult decât niște omoruri, dar acest ceva mai mult nu era o formă de șah sau echivalentul pocherului. Omuciderea avea pentru el un înțeles simbolic și o săvârșea cu un scop mult mai serios decât amuzamentul. Avea un țel misterios dincolo de uciderea în sine, o țintă pe care voia s-o atingă.
    Dacă joc era un cuvânt nepotrivit, atunci Billy trebuia să-l găsească pe cel corect. Până nu știa cuvântul corect, nu avea să-l înțeleagă pe ucigaș și nu avea să-l găsească.
    Își șterse ușor cu șervețelele de hârtie sângele închegat di sprâncene, șterse cea mai mare parte a celui de pe gene și de pe pleoape.
    Vederea cârligelor de pescuit îi limpezise mintea. Nu mai era amețit.
    Rănile sale trebuiau îngrijite. Aprinse farurile și ieși din parcarea bisericii.
    Indiferent care era scopul final al țicnitului, indiferent ce simbolizau pentru el cârligele de pescuit, individul sperase că Billy avea să se ducă la un doctor. Medicul urma să ceară o explicație pentru cârlige și orice răspuns ar fi dat Billy i-ar fi complicat situația.
    Dacă spunea adevărul, ar fi avut legătură cu uciderile lui Giselle Winslow și Lanny Olsen. Ar fi devenit suspectul principal.
    Fără cele trei bilete, Billy nu putea să ofere nicio dovadă că țicnitul exista.
    Autoritățile nu aveau să considere cârligele o dovadă credibilă, pentru că s-ar fi întrebat dacă nu-i un caz de automutilare. O rană autoprovocată era un mijloc pe care îl foloseau uneori ucigașii ca să se dea drept victime și să înlăture astfel bănuielile.
    Billy cunoștea cinismul cu care ar fi privit unii polițiști rănile lui dramatice, bizare, dar superficiale. Îl cunoștea foarte bine.
    Mai mult, Billy era pescar cu undița. Pescuia păstrăvi și bibani. Cârligele acelea zdravene erau de mărimea folosită pentru prinderea bibanilor mari, dacă foloseai momeală vie în loc de nadă. În cutia sa cu scule de acasă se aflau cârlige identice celor care îi făceau acum sângele să curgă.
    Nu îndrăznea să se ducă la un doctor. Trebuia să fie propriul medic.
    La trei și jumătate dimineața, avea drumul de țară numai pentru sine. Noaptea era liniștită, dar în mașina de teren se făcea curent, care bătea prin ferestrele sparte. La lumina farurilor cu halogen, viile de pe terenuri netede, viile de pe pantele colinelor și înălțimile împădurite rămâneau familiare vederii sale, dar, kilometru după kilometru, deveneau la fel de străine sufletului său ca orice pustietate din străini.

                                                      PARTEA A DOUA
                                   EȘTI PREGĂTIT PENTRU A DOUA RANĂ?
                                                            Capitolul 17

                               În februarie, după extragerea unui molar cu rădăcini înfipte în osul fălcii, Billy primise de la denstistul său o rețetă pentru un calmant, Vicodin. Folosise doar două din cele zece tablete.
    Eticheta de la farmacie specifica faptul că medicamentul trebuia luat cu mâncare. Billy nu cinase și nu avea nicio poftă de mâncare.
    Avea nevoie ca medicamentul să fie eficient. Luă din frigider o tavă cu ce-i mai rămăsese din niște lasagna făcută în casă.
    Deși înțepăturile din frunte erau astupate cu sânge coagulat și sângerarea se oprise, durerea continua fără să se potolească și făcea ca gândirea coerentă să fie din ce în ce mai dificilă. Billy preferă să nu mai piardă cele câteva minute necesare ca să încălzească tava la microunde. Puse mâncarea rece pe masa din bucătărie.
    O etichetă roz de pe sticluța cu pilule sfătuia să nu se consume băuturi alcoolice când lua calmantul. La dracu cu asta! Nu avea intenția ca în următoarele ore să conducă mașina sau să lucreze cu utilaje grele.
    Înghiți tableta și vârî o furculiță de lasagna în gură, împingând totul la vale cu bere Elephant, o marcă daneză care avea un conținut de alcool mai mare decât alte beri.
    În timp ce mânca, Billy se gândea la profesoara moartă, la Lanny stând pe fotoliul din dormitor, la ceea ce avea să facă în continuare criminalul.
    Aceste gânduri nu erau bune pentru pofta de mâncare sau pentru digestie. Profesoara și Lanny nu mai puteau fi salvați și el nu avea cum să prevadă următoarea mișcare a țicnitului.
    De aceea se gândi la Barbara Mandel, în principal la Barbara așa cum fusese, nu așa cum era acum, la Whispering Pines. Inevitabil, amintirile îl făcură să se gândească la ceea ce va fi în viitor și începu să se întrebe ce se va întâmpla cu ea dacă el ar muri.
    Își aminti micul plic pătrat lăsat de medicul ei. Îl pescui din buzunar și-l deschise.
    Numele DR. JORDAN FERRIER era imprimat în relief pe o carte de vizită de culoare crem. Doctorul avea un scris de mână ferm:

    Dragă Billy,
    Când o să încetezi să-ți programezi vizitele la Barbara astfel încât să eviți să treci pe acolo în timpul turelor mele obișnuite o să știu că a venit timpul analizei noastre semianuale a stării ei. Te rog să suni la biroul meu ca să stabilim o întâlnire.

    Condensul curgea pe sticla de bere Elephant. Billy folosi cartea de vizită a doctorului Ferrier ca suport, ca să-și protejeze masa.
    - De ce nu mă suni tu la birou, ca să stabilim o întâlnire? zise Billy.
    Tăvița era plină pe jumătate cu lasagna. Cu toate că n-avea niciun chef de mâncare, Billy hăpăi tot, vârând mâncarea în gură și mestecând viguros; mânca de parcă mâncatul i-ar fi potolit furia așa cum potolea foamea.
    Până la urmă, durerea din frunte se reduse considerabil.
    Billy se duse la sculele sale de pescuit din garaj. Luă din trusa de pescar un clește pentru tăiat sârmă.
    Se întoarse în casă și, după ce încuie ușa din spate, se duse în baie, unde își examină fața în oglindă. Masca de sânge se uscase. Arăta ca un băștinaș din iad.
    Țicnitul introdusese cele trei cârlige cu grijă. Se părea că încercase să-l vatăme cât mai puțin posibil.
    Pentru poliția bănuitoare, această blândețe ar fi sprijinit teoria că-și produsese singur rănile.
    Un capăt al cârligului era alcătuit din partea îndoită și zimțul cu vârful înapoi. La celălalt capăt se găsea un ochi de care putea fi legată guta. Tragerea zimțului ascuțit sau al ochiului prin rană ar fi sfâșiat și mai rău carnea.
    Billy folosi cleștele ca să taie ochiul unui cârlig. Apucă între degetul mare și arătător capătul zimțat și extrase acul retezat.
    După ce scoase toate cele trei cârlige, făcu un duș, atât de fierbinte cât putu să-l suporte.
    După duș, steriliză înțepăturile cât mai bine cu alcool de frecții și cu apă oxigenată. Unse cu neosporin și acoperi rănile cu bucăți de tifon, lipite cu bandă adezivă.
    La ora patru și douăzeci și șapte de minute - conform ceasului de pe noptiera sa - se duse în pat. Un pat dublu, cu două seturi de perne. Capul său pe o pernă moale, revolverul greu sub cealaltă.
    „Fie ca judecata să nu fie prea grea asupra noastră...”
    Când pleoapele i se închiseră, trase în jos de propria lor greutate, o văzu pe Barbara cu ochii minții, buzele ei palide formând propoziții indescifrabile.
    „Vreau să știu ce spune marea. Ce o face să continue să spună.”
    Adormi înainte să treacă o jumătate de oră.
    În visul său, zăcea în comă, incapabil să se miște sau să vorbească, dar conștient de lumea din jurul lui. Doctorii în halate albe și cu măști de schi negre se strânseseră și-i tăiau carnea cu scalpele de oțel, sculptând mănunchiuri de frunze sângerii de acantă.
    Durerea reînviată, surdă, dar persistentă, îl trezi la ora opt și patruzeci de minute, miercuri dimineața.
    La început nu-și aminti care dintre recentele lui coșmaruri erau visate și care erau adevărate. Apoi reuși.
    Voia un alt Vicodin. Dar când ajunse la baie luă două aspirine dintr-o sticluță.
    Dornic să bea niște suc de portocale după aspirine, se duse în bucătărie. Neglijase să pună tăvița - murdară de restule de lasagna - în chiuvetă. Sticla goală de bere Elephant stătea încă pe cartea de vizită a doctorului Ferrier.
    Lumina dimineții inunda încăperea. Jaluzelele erau ridicate. Ferestrele fuseseră acoperite, atunci când se vârâse în pat.
    Pe frigider era prinsă cu bandă adezivă o bucată de hârtie împăturită, al patrulea mesaj din partea ucigașului.

                                                             Capitolul 18

                                         Știa foarte sigur că trăsese zăvorul la ușa din spate, când se întorsese din garaj cu cleștele. Acum ușa era descuiată.
    Ieși pe verandă și privi atent pădurea dinspre vest. Câțiva ulmi în prim-plan, pini în spate.
    Soarele dimineții trăsese toate umbrele copacilor în crâng și pătrundea în zonele acelea întunecate fără să le lumineze prea mult.
    În timp ce parcurgea cu privirea pădurea, cercetând pâlpâirea trădătoare a luminii soarelui prin lentilele binoclului, văzu mișcare. Forme misterioase se mișcau iute, în tăcere, printre copaci, fluide ca umbrele de păsări în zbor, pâlpâind albe când le împestrița lumina soarelui.
    Un simțământ de stranietate îl copleși pe Billy. Apoi formele se desprinseră dintre copaci și deveniră doar căprioare: un țap, două căprioare, un pui.
    Billy se gândi că animalele fuseseră speriate de ceva din pădure, dar căprioarele țopăiră doar câțiva metri, până pe peluză, apoi se opriră. Pășteau iarba moale, liniștite precum căprioarele din eden.
    Billy se întoarse în casă, lăsând căprioarele să-și ia micul dejun, și încuie ușa din spare, deși nu mai avea nicio încredere în zăvor. Dacă asasinul nu avea o cheie, atunci avea un șperaclu și se pricepea să-l folosească.
    Lăsând biletul neatins, Billy deschise frigiderul. Luă o cutie cu suc de portocale.
    În timp ce bea sucul din cutie, împingând pe gât aspirinele, Billy se uită la biletul prins cu bandă adezivă de frigider. Nu voia să se atingă de el.
    Puse două chifle englezești în prăjitorul de pâine. Când acestea se rumeniră, le unse cu unt de arahide și le mâncă la masa din bucătărie.
    Dacă nu avea să citească biletul, dacă îl ardea în chiuvetă și turna apă peste cenușă, să se ducă în canalizare, ieșea din joc.
    Prima problemă în legătură cu această idee era cea care îi zgândărise și până atunci conștiința: inacțiunea era considerată o alegere.
    A doua problemă era că el însuși devenise o victimă a agresorului. Și i se făgăduise că o să mai aibă parte de agresiuni.
    „Ești pregătit pentru prima rană?”
    Țicnitul nu subliniase cuvântul prima, nici nu-l scrisese cu italice, dar Billy înțelesese unde fusese pus accentul. Deși avea lipsurile lui, Billy știa că autoamăgirea nu făcea parte dintre ele.
    Dacă nu citea biletul, dacă încerca să iasă din joc, nu ar fi fost în stare să-și imagineze, nici măcar cum o făcuse până acum, ceea ce avea să urmeze. Când securea avea să se abată asupra lui, nici măcar nu avea să audă lama spintecând aerul deasupra capului său.
    În plus, Billy își dăduse seama că nu așa vedea ucigașul jocul. Țicnitul nu avea să-și ia mingea și să se ducă acasă, dacă rămânea fără tovarăș de joacă. Avea să continue ceea ce avea în minte.
    Lui Billy i-ar fi plăcut să sculpteze frunze de acantă.
    Voia să dezlege cuvinte încrucișate. Se pricepea la așa ceva.
    Spălat, muncă în curte, curățatul burlanelor de scurgere, vopsitul cutiei pentru scrisori: putea să se piardă în truda banală a vieții cotidiene și să găsească alinare în ea.
    Voia să lucreze la tavernă și să lase orele să treacă într-o ceață de sarcini repetitive și conversații inutile.
    Tot misterul care-i trebuia - și tot dramatismul - putea fi găsit în vizitele sale la Whispering Pines, în cuvintele zăpăcitoare pe care le rostea unori Barbara și în credința lui tenace că ea mai avea speranțe. Nu avea nevoie de nimic mai mult. Nu avusese nimic mai mult.
    Nu avusese până la chestia asta, de care nu avea nevoie și pe care n-o voia - dar de care nu putea să scape.
    După ce termină chiflele, puse farfuria și cuțitul în chiuvetă. Le spălă, le uscă, le puse la locul lor.
    Se duse în baie și-și jupui bandajul de pe frunte. Fiecare cârlig îi făcuse două răni. Cele șase găuri arătau roșii și nevindecate.
    Își spălă ușor rănile, puse pe ele alcool, apă oxigenată și neosporin. Își făcu un bandaj nou.
    Când își atinse fruntea, o smiți rece. Dacă vreunul dintre cârlige fusese murdar, infecția nu putea fi prevenită de precauțiile sale, mai ales dacă vârful cârligului de pescuit zgâriase osul.
    Nu avea de ce să se teamă de tetanos. Cu patru ani în urmă, în timp ce renova garajul ca să facă loc și pentru un atelier de tâmplărie, își făcuse o tăietură adâncă la mâna stângă, cu o balama pe care rugina o făcuse sfărâmicioasă și ascuțită. I se făcuse o injecție cu un vaccin atintetanos. Tetanosul nu-l îngrijora. Nu avea să moară de tetanos.
    Nu avea să moară nici din cauza rănilor infectate. Asta era o îngrijorare falsă, ca să-și odihnească mintea de amenințările adevărate, mai grave.
    Se duse în bucătărie și desprinse biletul de pe frigider. Îl mototoli în pumn și-l duse la coșul de gunoi.
    În loc să arunce biletul, îl netezi pe masă și-l citi.

    Rămâi acasă în dimineața asta. Un asociat al meu va veni la ora unsprezece, să te vadă. Așteaptă-l pe veranda din față.
    Dacă nu rămâi acasă, o să ucid un copil.
    Dacă anunți poliția, o să ucid un copil.
    Pari furios. Nu ți-am întins mâna prieteniei?
    Da, ți-am întins-o.

    „Asociat.” Cuvântul îl tulbură pe Billy. Nu-i plăcu deloc.
    Sociopații asasini lucrau rareori în pereche. Polițiștii îi numeau „amici în crimă”. Sugrumătorul din Hillside, din Los Angeles, se dovedise a fi o pereche de veri. Țintașul din departamentul Columbia fusese doi bărbați.
    Familia Manson număra mai mult de doi membri.
    Un simplu barman putea să spere, în mod rațional, să vină de hac unui psihopat fără milă. Nu la doi.
    Billy nu se gândi să se ducă la poliție. Țicnitul își dovedise de două ori sinceritatea. Dacă nu avea să se supună, individul avea să ucidă un copil.
    Măcar de data asta avea posibilitatea unei alegeri care nu însemna selectarea cuiva pentru moarte.
    Deși primele patru rânduri ale biletului erau clare, înțelesul ultimelor două nu putea fi descifrat prea ușor.
    „Nu ți-am întins mâna prieteniei?”
    Ironia era evidentă. Billy detectă și dispreț, care sugera că informația care îi fusese oferită acolo putea să-i fie de folos doar dacă era în stare s-o priceapă.
    Citi mesajul de șase ori - de opt, de zece ori - dar asta nu-l făcu mai clar. Doar mai frustrant.
    Având acest bilet, Billy avea din nou o dovadă. Deși hârtia nu însemna prea mult și nu avea să impresioneze poliția, Billy intenționa s-o țină într-un loc sigur.
    Se duse în camera de zi și se uită la colecția sa de cărți. În ultimii ani nu însemnase nimic pentru el, ajunsese doar ceva ce trebuia șters de praf.
    Alese „În vremea noastră”. Strecură biletul ucigașului între prima și a doua filă, apoi puse volumul la loc, pe raft.
    Se gândi la Lanny Olsen stând mort într-un fotoliu, cu un roman de aventuri în poală.
    Se duse în dormitor și înhăță revolverul Smith&Wesson, de calibrul 38, de sub pernă.
    În timp ce luă revolverul în mână, își aminti cum făcea acesta când se descărca. Țeava voia s-o ia în sus. banda de pe mâner se întărea în carnea palmei, iar reculul călătorea prin oasele mâinii și brațului, părând să agite măduva așa cum agită apa un banc de pești.
    Într-un dulap pentru haine se găsea o cutie cu muniție. Billy puse trei cartușe de rezervă în fiecare dintre buzunarele din față ale bluzei sale.
    Asta părea să fie suficient. Indiferent ce avea să fie, nu avea să fie un război. Va fi ceva violent și dur, dar scurt.
    Netezi cearșafurile, rămase mototolite de peste noapte. Deși nu folosea o cuvertură, aranjă pernele și întinse cearșafurile încât acestea ajunseră ca piele de pe tobă.
    Când luă revolverul de pe noptieră, Billy își aminti nu numai cum era reculul, ci și cum este când omori un om.

                                                        Capitolul 19

                                  Jackie O Hara răspunse la telefonul celular pe un ton pe care-l folosea uneori când lucra în spatele barului.
    - Ce pot să fac pentru tine?
    - Șefu, sunt Billy.
    - Hei, Billy, știi despre ce s-a discutat noaptea trecută în tavernă?
    - Despre sport?
    - La naiba! Nu suntem un bar afurisit de sporturi!
    Billy spuse, uitându-se prin fereastra bucătăriei către pajiștea de pe care dispăruseră căprioarele:
    - Scuze.
    - Tipii din barurile de sporturi.... pentru ei băutura nu contează.
    - E doar o metodă să se simtă bine.
    - Adevărat. Tipii mai fumează un pic de marijuana sau se îndoapă cu cafea. Noi nu suntem un bar afurisit de sporturi.
    Billy mai auzise toate astea, așa că încercă să schimbe vorba.
    - Pentru clienții noștri, băutul e un soi de ceremonie.
    - E mai mult decât o ceremonie. E un ritual, o solemnitate, e aproape un fel de împărtășanie. Nu pentru toți, dar pentru majoritatea. E o împărtășanie.
    - Bine, Deci au discutat despre Big Foot?
    - Mi-aș fi dorit. Cele mai bune, mai intense discuții dintr-un bar sunt cele despre Big Foot, farfurii zburătoare, continetul dispărut Atlantida, ce s-a întâmplat cu dinozaurii....
    - ...ce-i pe fața nevăzută a lunii, interveni Billy, monstrul din Loch Ness, Giulgiul din Torino...
    - ...fantome, Triunghiul Bermudelor, toate chestiile clasice, continuă Jackie. dar acum nu mai e așa.
    - Știu, îl aprobă Billy.
    - Discutau despre profesorii de la Havard, Yale și Princeton, despre savanții care spun că vor folosi clonarea, celulele stem și ingineria genetică pentru a crea o rasă superioară.
    - Una mai deșteaptă, mai iute și mai bună decât suntem noi, zise Billy.
    - Atât de mai bună decât noi, că n-o să mai fie deloc omenească, spuse Jackie. Scrie în Time sau poate în Newsweek, savanții ăia zâmbitori și mândri de ei înșiși care apar într-o revistă!
    - Chestia asta e numită viitor postuman, zise Billy.
    - Ce-o să se întâmple cu noi când o să ajungem post? se întrebă Jackie. Postumanitatea e o păcăleală. O rasă de stăpâni? Tipii ăștia n-au auzit de Hitler?
    - Ei cred că sunt altfel, spuse Billy.
    - N-au oglinzi? Niște idioți au încrucișat gene omenești cu unele animale ca să creeze noi... noi făpturi... Unul dintre tipi voia să creeze un porc care să aibă creier omenesc.
    - Ce chestie....
    - Revista nu spunea de ce voia să facă un porc, deși mi se pare evident de ce voia să facă un porc, în loc să facă o pisică, o vacă sau o veveriță. Pentru numele lui Dumnezeu, Billy, nu-i suficient de greu să fii un creier omenesc într-un trup omenesc? Ce fel de iad ar fi ăla cu un creier omenesc într-un trup de porc?
    - Poate n-o să trăim să vedem, îl consolă Billy.
    - O să trăiești, dacă nu plănuiești să mori mâine. Îmi plăcea mai mult Big Foot. Îmi plăceau și mai mult Triunghiul Bermudelor și fantomele. Acum, toată nebunia asta e adevărată.
    - Te-am sunat ca să-ți spun că nu pot să vin azi la muncă, zise Billy.
    - Hei, ce s-a întâmplat, ești bolnav? întrebă Jackie, sincer îngrijorat.
    - Simt un soi de greață.
    - După voce, n-aș zice că ești răcit.
    - Nu cred că-i o răceală. Cred că-i o chestie la stomac.
    - Uneori o răceală de vară începe așa. Mai bine ia niște zinc. Există gelul ăla cu zinc pe care-l tragi pe nas. Are efect. Oprește orice răceală.
    - O să cumpăr.
    - E prea târziu pentru vitamina C. Trebuie s-o iei tot timpul.
    - O să iau niște zinc. Am sunat prea devreme, ai închis tu taverna aseară?
    - Nu, m-am dus acasă la ora zece. După pălăvrăgeala aia cu porci cu creier omenesc, abia am așteptat să mă duc acasă.
    - Deci a închis Steve Zillis?
    - Da. E un băiat demn de încredere. Îmi doresc să nu-ți fi povestit ce ți-am spus despre el. E treaba lui dacă vrea să ciopârțească manechine și pepeni în curtea din spate, cât timp își vede de slujbă.
    Noaptea de marți era una potolită în activitatea barurilor. Dacă treaba mergea slab, Jackie prefera să închidă taverna înainte de ora două dimineața, ora normală de închidere. Un bar deschis cu puțini clienți sau fără niciunul la ore târzii era o tentație pentru jefuitori și punea angajații în pericol.
    - O noapte aglomerată? întrebă Billy.
    - Steve spune că după unsprezece era de parcă lumea s-ar fi sfârșit. A deschis ușa din față și s-a uitat afară, ca să fie sigur că localul nu fusese teleportat pe lună sau în altă parte. A stins luminile înainte de miezul nopții. Slavă Domnului să nu-s două zile de marți pe săptămână.
    - Oamenilor le place să petreacă oarece timp cu familiile lor, zise Billy. Ăsta-i blestemul unui bar de familie.
    - Ești un tip amuzant.
    - De obicei nu sunt.
    - Dacă-ți pui gelul ăla cu zinc în nas și nu te simți mai bine, sună-mă și o să-ți spun alt lucru cu care să te tratezi, îi propuse Jackie.
    - Cred că ai fi fost un preot grozav. Sunt convins de asta.
    - Să te faci bine. Clienții îți simt lipsa când lipsești.
    - Oare?
    - Nu chiar. Dar nu spun că-s încântați că ai plecat.
    Ținând seama de circumstanțe, probabil că numai Jackie O Hara ar fi putut să-l facă pe Billy Wiles să zâmbească.
    Billy puse receptorul în furcă. Se uită la ceas. Zece și treizeci și unu de minute.
    „Asociatul” avea să fie aici în mai puțin de-o oră.
    Dacă Steve Zillis părăsise taverna cu puțin înainte de miezul nopții, ar fi avut destul timp să se ducă la locuința lui Lanny, să-l ucidă și să-i mute trupul pe fotoliul din dormitorul principal.
    Dacă Billy ar fi pus pariuri pe suspecți, i-ar fi acordat mari șanse lui Steve. Dar, din când în când, unul fără nicio șansă câștigă cursa.

                                                          Capitolul 20

                                     Pe veranda din față se găseau două balansoare din lemn de tec, cu perne de-un verde-închis. Billy avea nevoie rareori de al doilea scaun.
    În dimineața aceea stătea - îmbrăcat într-un tricou alb și pantaloni de doc - pe balansoarul mai îndepărtat de treptele verandei. Nu se legăna. Stătea liniștit.
    Lângă el se găsea o măsuță din lemn de tec, pentru băuturi. Pe masă se afla un pahar de coca-cola, pe un suport din plută.
    Billy nu bea coca-cola. O pregătise ca decor, ca să-i distragă atenția și să nu ia în seamă cutia cu sărățele Ritz.
    Cutia conținea doar revolverul cu țeavă scurtă. Singurele sărățele se aflau în grămada de trei bucăți de pe masă, de lângă cutie.
    Ziua, luminoasă, clară și fierbinte, era prea uscată ca să fie pe placul viticultorilor, dar lui Billy îi convenea.
    De pe verandă putea să vadă, dincolo de cedri, o bucată zdravănă din drumul de țară care urca panta către casa sa, și mai departe.
    Nu treceau multe mașini. Billy recunoscu unele vehicule, dar nu știa cui aparțineau.
    Din asfaltul încins de soare se ițeau fantome pâlpâitoare, produse de căldură, care bântuiau dimineața.
    La ora zece și cincizeci și trei de minute apăru în depărtare o siluetă, a cuiva care mergea pe jos. Billy nu se așteptase ca asociatul să vină pe jos la întâlnire. Presupuse că nu era omul pe care-l aștepta.
    În primul rând, silueta putea fi un miraj. Căldura de cuptor o distorsiona, o făcea să se onduleze, de parcă ar fi fost o reflectare pe apă. La un moment dat părea că se evaporă, apoi apărea din nou.
    În lumina aceea puternică, individul părea înalt și subțire, de parcă atârnase până atunci de un par pe un câmp, speriind păsările cu ochii săi din nasturi.
    Bărbatul părăsi șoseaua și merse de-a lungul aleii. Apoi părăsi aleea ca să meargă pe iarbă și ajunse la capătul scării verandei la zece și cincizeci și opt de minute.
    - Domnul Wiles? întrebă el.
    - Da.
    - Cred că mă așteptați.
    Tipul avea vocea răgușită a unuia care-și marinase laringele în whisky și îl copsese încet, de-a lungul anilor, cu fum de țigară.
    - Cum te numești? întrebă Billy.
    - Ralph Cottle, domnule.
    Billy crezuse că întrebarea va fi ignorată. Dacă individul se ascundea în spatele unui nume fals, John Smith ar fi fost suficient de bun. Ralph Cottle suna a nume adevărat.
    Cottle era subțire, așa cum îl făcuse să pară la distanță căldura care distorsiona imaginile, dar nu la fel de înalt. Gâtul lui firav părea gata să se rupă sub greutatea capului.
    Tipul purta teniși albi, înnegriți de vechime și murdărie. Costumul său de vară, de cafeniul cafelei cu lapte, lucios ici, colo, și ros la mâneci, atârna pe el la fel de aspectuos ca și în cazul în care ar fi atârnat de un umeraș de haine. Cămașa sa de poliester era mototolită, pătată și-i lipsea un nasture.
    Erau haine dintr-un magazin cu prețuri reduse, cele mai ieftine de acolo, iar individul le purtase mult timp.
    - Domnule Wiles, pot să vin la umbră?
    În timp ce stătea în capul scării, Cottle arăta ca și cum greutatea luminii soarelui era gata să-l facă să se prăbușească. Tipul părea prea pirpiriu ca să reprezinte o amenințare, dar nu se știe niciodată...
    - Există un scaun pentru dumneata, zise Billy.
    - Mulțumesc, domnule, apreciez amabilitatea de care dați dovadă.
    Billy se încordă în timp ce Cottle urcă scările, dar se relaxă un pic atunci când individul se așeză pe celălalt balansoar.
    Nici Cottle nu se legănă, de parcă punerea în mișcare a scaunului ar fi fost o sarcină mai obositoare decât își putea permite el.
    - Domnule, vă deranjează dacă fumez?
    - Da, mă deranjează.
    - Înțeleg. E un obicei murdar.
    Cottle scoase o sticlă de jumătate de litru de Seagram. Mâinile-i osoase tremurau. Nu întrebă dacă putea să bea. Pur și simplu trase o dușcă.
    Se părea că își controla suficient viciul nicotinei ca să fie politicos în acea privință.  În schimb pileala îi spunea când avea nevoie de ea, iar individul nu putea să nu se supună vocii ei lichide.
    Billy bănuia că tipul avea ascunse și alte sticle, în alte buzunare, plus țigări și chibrituri - poate și niște țigări cu marijuana, făcute de mână. Asta explica de ce umbla în costum pe o asemenea căldură: nu era doar o haină, ci și un dulap pentru diversele vicii ale lui.
    Tăria nu-i aduse culoare în obraji. Piele tipului era deja întunecată de la prea mult soare și roșie de la rețeaua de capilare sparte.
    - Vii pe jos de departe? întrebă Billy.
    - Doar de la intersecție. Am făcut autostopul până acolo.
    Probabil că Billy arăta sceptic, doarece Cottle adăugă:
    - Mă cunoaște multă lume în părțile astea. Oamenii știu că-s inofensiv, că-s neîngrijit, dar nu murdar.
    Într-adevăr, părul lui blond arăta curat, cu toate că nu era pieptănat. Individul era ras, cu pielea bătătorită suficient de dură ca să reziste tăieturilor chiar și când briciul era mânuit de o mână atât de tremurătoare.
    Vârsta tipului era greu de determinat. Putea să aibă la fel de bine patruzeci sau șaizeci de ani, dar nu treizeci sau șaptezeci.
    - Domnule Wiles, e un om foarte rău.
    - Cine?
    - Cel care m-a trimis.
    - Ești asociatul lui.
    - Nu-s asociatul lui, așa cum nu-s maimuța lui.
    - El a zis că îi ești asociat.
    - Arăt cumva a maimuță?
    - Cum îl cheamă?
    - Nu știu. Nu vreau să știu.
    - Cum arată?
    - Nu i-am văzut fața. Sper să n-o văd niciodată.
    - O mască de schi? ghici Billy.
    - Da, domnule. Și ochi care privesc din ea reci, ca niște ochi de șarpe.
    Vocea individului tremura la unison cu mâinile sale, iar tipul își duse din nou sticla la gură.
    - Ce culoare au ochii săi? întrebă Billy.
    - Mi s-au părut galbeni ca gălbenușul de ou, dar era doar lumina lămpii care se reflecta în ei.
    Amintindu-și de întâlnirea din parcarea bisericii, Billy spuse:
    - În cazul meu era prea puțină lumină ca să văd culoarea ochilor.... doar o sclipire fierbinte.
    - Domnule Wiles, eu nu-s un om chiar atât de rău. Nu ca el. Eu sunt un om slab.
    - De ce ai venit aici?
    - În primul rând pentru bani. Mi-a plătit o sută patruzeci de dolari, în bancnote de zece dolari.
    - O sută patruzeci? De ce? Te-ai târguit cu el, mărind suma de la o sută?
    - Nu, domnule. E exact suma pe care mi-a oferit-o. A spus că reprezintă câte zece dolari pentru fiecare an al nevinovăției dumneavostră, domnule Wiles.
    Billy se uită la individ, în tăcere.
    Ochii lui Ralph Cottle fuseseră cândva de-un albastru emoționant. Poate că alcoolul îi decolorase, pentru că acum aveau cea mai deschisă culoare pe care o văzuse vreodată Billy, albastrul-deschis al cerului la altitudine ridicată, acolo unde există prea puțină atmosferă ca să dea culoare mai densă și unde vidul de dincolo de ea abia este ascuns.
    După un timp, Cottle nu-l mai privi în ochi, se uită la curte, la copaci, la drum.
    - Știi ce înseamnă cei paisprezece ani ai mei de nevinovăție? întrebă Billy.
    - Nu, domnule. Și nu-i treaba mea. El a vrut doar să vă spun asta.
    - Ai spus că banii sunt un motiv. Care-i celălalt motiv?
    - M-ar fi omorât dacă n-aș fi venit să vă văd.
    - Așa te-a amenințat?
    - Domnule Wiles, el nu amenință.
    - Așa am avut impresia.
    - El spune ceva și tu-ți dai seama că e adevărat. Ori veneam să vă văd, ori eram mort. Și nu aveam parte de o moarte ușoară, ci de una foarte grea.
    - Știi ce a făcut? întrebă Billy.
    - Nu știu, domnule. Să nu-mi spuneți.
    - Noi doi știm că el există. Putem să ne comparăm poveștile.
    - Nu vorbiți așa.
    - Nu vezi că a făcut o greșeală?
    - Aș vrea ca eu să fiu greșeala lui, zise Cottle, dar nu sunt. Vă gândiți prea mult la mine și n-ar trebui.
    - Individul trebuie oprit, zise Billy.
    - Nu de mine. Eu nu-s eroul nimănui. Să nu-mi spuneți ce-a făcut. Să nu îndrăzniți.
    - De ce să nu-ți spun?
    - E lumea dumneavoastră. Nu-i lumea mea.
    - Există doar o singură lume.
    - Nu, domnule. Există un miliard de lumi. A mea e deosebită de a dumneavoastră și așa vor rămâne lucrurile.
    - Stăm amândoi pe aceeași verandă.
    - Nu, domnule. Arată ca o singură verandă, dar sunt două. Știți că-i adevărat. Văd asta la dumneavoastră.
    - Ce vezi?
    - Văd că sunteți un pic ca mine.
    Billy se înfioră și zise:
    - Nu vezi nimic. Nici măcar nu te-ai uitat la mine.
    Ralph Cottle îl privi din nou în ochi pe Billy.
    - Ați văzut figura femeii din borcan, ca o meduză?
    Conversația se îndepărtase de la subiectul principal și căpătase deodată o turnură bizară.
    - Ce femeie? întrebă Billy.
    Cottle mai trase o dușcă din sticla sa.
    - Spune că o ține în borcan de trei ani.
    - Borcan? Mai bine nu-ți mai turna din vopseaua aia pentru nas, Ralph. Nu mai vorbești logic.
    Cottle închise ochii și se strâmbă, ca și cum ar fi văzut ceea ce descria:
    - E un borcan de un litru, poate mai mare, cu gura lată. El schimbă formaldehida în mod regulat, ca să nu se tulbure.
    Dincolo de verandă, cerul era cristalin. Sus, în lumina limpede, un șoim singur se rotea, curat ca o umbră.
    - Fața aceea tinde să se strângă, continuă Cottle, așa că la început nu-ți dai seama că e o față. E ca o făptură din mare, strânsă, dar vălurită. Așa că el agită ușor borcanul, rotește ușor conținutul, și fața... se deschide ca o floare.
    Iarba e dulce și verde pe peluză, dar e mai înaltă și mai aurie acolo unde o îngrijește numai natura. Cele două tipuri de iarbă produc arome diferite, fiecare puternică și plăcută în felul ei.
    - Recunoști mai întâi urechea, zise Ralph Cottle. Urechile sunt prinse de față și cartilagiul îi dă formă. Există cartilagiu și în nas, dar acesta n-a păstrat prea bine forma. Nasul e doar o denivelare.
    Șoimul cobora din înălțimile lucitoare, într-o spirală strânsă, descriind curbe tăcute și armonioase.
    - Buzele sunt pline, dar gura e doar o gaură. Și ochii sunt găuri. Nu există păr, pentru că el a tăiat fața doar de la o ureche la alta, de la partea de sus a frunții la partea de jos a bărbiei. Poți să-ți dai seama că-i o față de femeie, nu una de bărbat. El spune că a fost o femeie frumoasă, dar în borcan nu-i niciun fel de frumusețe.
    - E doar o mască, din latex, un truc, spuse Billy.
    - Oh, e adevărată. e adevărată precum cancerul în fază finală. El spune că a fost al doilea act în unul dintre cele mai bune spectacole ale sale.
    - Spectacole?
    - Are patru fotografii ale feței femeii. În prima femeia este vie. Apoi moartă. În a treia, fața e jupuită parțial. În a patra, capul ei e la locul lui, părul la fel, dar țesutul moale al feței a dispărut, au rămas doar oase, a rămas doar craniul care rânjește.
.............................................................................