Cursa, Dean Koontz

................................................................................
                                                    11.

                              Având avantajul luminii zilei, deschise uşa din spate a Explorerului şi verifică podeaua spaţiului pentru încărcătură, să vadă dacă există sânge al lui Valis. Nu se scursese nimic prin pături, iar păturile ajunseseră în tunelul pentru lavă, împreună cu cadavrul.
    Plecă de la locuinţa lui Olsen plin de uşurare, cu un optimism prudent, cu un simţământ crescând de triumf.
    Locul în care se realiza proiectul lui Valis arăta ca un magazin de automobile în care se vindeau numai maşini de poliţie.
    O grămadă de uniforme se învârteau în jurul rulotei, a cortului, a tabloului mural. Şeriful John Palmer trebuia să fie una dintre ele, pentru că erau acolo şi camioane ale emisiunilor de ştiri de la televiziune, îndesate una în alta pe marginea şoselei.
    Billy îşi dădu seama că încă purta mănuşile de cauciuc. Foarte bine. Nicio problemă. Nu putea să-l vadă nimeni, ca să-l întrebe de ce le purta.
    În parcarea tavernei nu rămăsese niciun loc disponibil. Ştirea despre Valis şi colecţia sa înfiorătoare adusese atât clienţii obişnuiţi, cât şi unii noi, care aveau un subiect nou de discutat, pe lângă porcii cu creier omenesc. Un lucru bun pentru Jackie.
    Când Billy îşi văzu casa, simţi că se încălzeşte. Acasă. Artistul fiind mort, încuietorile nu mai trebuiau schimbate. Avea să aibă din nou siguranţă şi intimitate.
    Când ajunse în garaj, curăţă Explorerul, puse gunoiul în cas, puse la locul lor şurubelniţa electrică şi celelalte scule.
    Undeva, pe proprietatea sa, erau suvenire incriminatoare, deci trebuia făcut un pic de curăţenie.
    Când trecu pragul bucătăriei, să lăsă condus de instinct. Valis nu adusese aici mâna lui Giselle Winslow într-un borcan cu formaldehidă. Un asemenea recipient ar fi fost prea greu de mânuit şi prea fragil ca să-i permită să acţioneze iute şi pe furiş. Instinctul îi sugeră soluţia cea mai simplă.
    Se duse la frigider şi deschise sertarul congelatorului, de deasupra. Printre recipientele cu îngheţată şi pachetele cu resturi de mâncare erau două obiecte învelite în folie de aluminiu, pe care nu le recunoscu.
    Desfăcu pachetele pe podea. Două mâini, fiecare de la o femeie diferită. Probabil că una dintre ele aparţinea roşcatei.
    Valis folosise folie nouă, care nu se lipea. Fabricantul ar fi fost încântat să afle că folia se comportase conform afirmaţiilor din reclame.
    Billy nu se putu împiedica să nu tremure în timp ce reamabala mâinile. Pentru un timp, crezuse că devenise imun la oroare. Nu devenise.
    Până la sfârşitul zilei trebuia să arunce tot conţinutul congelatorului. Nu se contaminase nimic, dar numai gândul că aşa ceva ar fi putut să se întâmple îl scârbea. Trebuia să arunce şi frigiderul.
    Voia ca mâinile să dispară din casă. Nu se aştepta ca poliţia să-i bată la uşă, cu un mandat de percheziţie, dar voia ca mâinile să dispară.
    I se părea o idee proastă să le îngroape undeva, pe proprietatea sa. Până la urmă le-ar fi visat ieşind afară din micul lor mormânt şi târându-se noaptea prin casă.
    Până când avea să se decidă ce avea să facă, puse mâinile congelate într-un răcitor mic, pentru picnic.
    Scoase din portofel poza împăturită a lui Ralph Cottle de când era tânăr, legitimaţia acestuia de membru al Societăţii Americane a Scepticilor, şi fotografia roşcatei. Le păstrase având ideea vagă să inverseze rolurile cu ţicnitul şi să plaseze nişte dovezi asupra lui. Le aruncă în răcitor, împreună cu mâinile.
    Mai avea telefonul celular al lui Lanny. Ezită să-l adauge celor din răcitor. De parcă mâinile ar fi putut să iasă din giulgiul de folie şi să formeze 911. Puse telefonul pe masa din bucătărie.
    Ca să scoată mâinile din casă, duse răcitorul în garaj şi-l puse în Explorer, pe podea, în faţa scaunului din dreapta şoferului. Apoi încuie garajul în urma sa.
    După-amiaza fierbinte se potolise. Era ora şase şi treizeci şi şase de minute.
    Sus, un şoim îşi efectua ultima vânătoare a zilei.
    Billy privi cum pasărea descrise o spirală lungă.
    Apoi intră in casă, dornic să facă un duş lung, cât de fierbinte putea să suporte.
    Poate avea să se întoarcă la popasul pentru camioane, ca să cineze. Simţea că-i datora chelneriţei Jasmine un bacşiş mai mare decât cel pe care i-l lăsase anterior.
    În timp ce mergea pe coridor, îndreptându-se spre baie, Billy văzu o lumină în biroul său. Când se uită dincolo de uşă, văzu jaluzelele coborâte, aşa cum le lăsase.
    Nu-şi amintea să fi lăsat veioza de pe birou aprinsă, dar plecase în grabă, dornic să scape de Cottle. Stinse veioza, fără să mai ocolească biroul.
    Deşi Cottle nu mai stătea pe toaletă, Billy şi-l amintea uşor fiind acolo. Dar era singura sa baie şi dorinţa de a face duş se dovedi mai puternică decât scârba sa.
    Apa fierbinte îi topi treptat durerile din muşchi. Săpunul mirosea nemaipomenit.
    De două ori, simţi că-l cuprinde claustrofobia în spatele perdelei duşului şi deveni pe jumătate convins că juca rolul lui Janet Leight, într-o versiune cu genuri inversate a filmului Psycho.
    Din fericire, reuşi să nu se facă de râs dând la o parte perdeaua. Termină duşul fără să fie înjunghiat.
    Se întrebă cât timp trebuia să treacă înainte să scape de nervozitatea aceea excesivă. Probabil că tot restul vieţii...
    După ce se şterse şi se îmbrăcă, îşi puse un bandaj nou pe rănile de cârlige de pe frunte.
    Se duse în bucătărie, deschise o bere Elephant şi o folosi ca să împingă pe gât o pereche de tablete de Motrin. Îl îngrijora un pic inflamaţia mâinii stângi.
    Stând la masă, având în faţă berea şi obiectele de prim-ajutor, încercă să introducă tinctură de iod în rana făcută de cui, apoi aplică un bandaj lichid proaspăt.
    Dincolo de ferestre se apropia crepusculul.
    Intenţiona să se ducă la Whispering Pines şi să petreacă acolo câteva ore. Stabilise să petreacă noaptea într-o veghe de rugăciune; dar, în ciuda somnului de zece ore, nu credea că va fi în stare să rămână treaz atât de mult timp. Valis fiind mort, miezul nopţii nu mai însemna nimic.
    După ce Billy își îngriji rana făcută de cui și rămase la masă ca să-și termine berea, atenția îi fu atrasă de cuptorul cu microunde. Sistemul video de securitate.
    În tot acest timp, se înregistrase pe el însuși stând la masă. Apoi își dădu seama că se înregistrase și scoțând mâinile din congelator. Camera avea lentile cu unghi larg de înregistrare, dar nu credea că surprinsese activitatea sa macabră suficient de bine pentru ca acest lucru să servească drept dovadă.
    Totuși...
    Scoase scara mobilă din cămară. Se urcă pe ea și deschise dulapul de deasupra cuptorului cu microunde.
    Parcurgând înregistrarea în sens invers, se uită pe micul ecran de control, privindu-se pe sine însuși mergând cu sptele prin bucătărie. Unghiul camerei nu scosese la iveală mâinile retezate.
    Îngrijorat brusc dacă Valis vizitase casa, cu cine știe ce scop, în intervalul de timp dintre momentul în care Billy plecase de acasă, în ziua precedentă, și cel al întâlnirii lor la rulotă, Billy continuă să privească derularea inversă de dinainte de întoarcerea sa, la puțin timp după ora șase.
    Nu trebui să parcurgă toată ziua precedentă. La ora trei și șapte minute, în aceeași zi, pe când Billy dormea în locuința familiei Olsen, un bărbat ieși cu spatele din camera de zi, traversă bucătăria către ușă și ieși cu spatele din casă.
    Intrusul nu era Valis, pentru că Valis era mort.

                                                              Capitolul 75

                            Billy nu-și amintea numărul. Folosi telefonul celular sl lui Lanny și ceru informațiile din Denver, iar cei de acolo îi făcură legătura cu detectivul Ramsey Ozgard.
    Billy se plimba prin încăpere, în timp ce telefonul suna în întunericul din Munții Stâncoși.
    Poate că Valis fusese convins de convertirea lui Billy pentru că reușise și înainte să îngenuncheze pe cineva, în loc să-l distrugă. Niciunul dintre cei șaisprezece membri ai echipei sale nu era ca el, dar asta nu însemna că artistul era un vânător singuratic.
    Ramsey Ozgard răspunse la al cincilea țârâit, iar Billy se prezentă drept Lanny Olsen. Ozgard zise:
    - Domnule ajutor de șerif, simt sânge în glasul dumitale. Spune-mi că l-ai prins pe individ.
    - O să fiu scurt, zise Billy. Am o situație de urgență. Trebuie să știu dacă în anul în care a dispărut Judith Kesselman exista la universitate un profesor care-și spunea Valis.
    - Nu era profesor, zise Ozgard. Era un artist detașat pentru șase luni. La sfârșitul acestei perioade a făcut lucrul acela pe care-l numea artă-spectacol, a înfășurat două clădiri ale campusului în mii de metri de mătase albastră și a atârnat de ele...
    Billy îl întrerupse.
    - Steve Zillis avea un alibi perfect.
    - Foarte solid, îl asigură Ozgard. Pot să ți-l descriu, dacă dispui de zece minute.
    - Nu dispun. Spuneți-mi - dacă vă amintiți - care era materia principală de studiu a lui Zillis?
    - Studia arta.
    - Ticălosul!
    Nu era de mirare că Zillis nu voise să discute despre manechine. Acestea nu erau doar expresia viselor bolnave ale unui ucigaș sociopat - erau arta sa.
    În momentul acela, Billy nu descoperise încă termenii cheie care aveau să dezvăluie identitatea țicnitului - arta-spectacol. Știa doar termenul spectacol, iar Zillis, din instinct, nu voise să-i ofere restul, din moment ce juca atât de bine rolul perversului nevătămător și chinuit.
    - Jigodia aia merită premiul Oscar, zise Billy. Am plecat de la el simțindu-mă ca un rahat, pentru modul în care m-am purtat cu el.
    - Domnule ajutor de șerif?
    - Faimosul și respectatul Valis a garantat pentru Steve Zillis, nu-i așa? A spus că Steve a fost cu el undeva, în ziua în care a dispărut Judith Kesselman.
    - Ai dreptate. Dar dacă deduci de aici că...
    - Domnule detectiv Ozgard, uitați-vă la știrile de seară. În momentul în care a dispărut Judi Kesselman, Steve și Valis lucrau împreună. Fiecare dintre ei era alibiul celuilalt. Trebuie să plec.
    Billy își aminti să apese butonul END înainte să lase pe masă telefonul lui Lanny.
    Mai avea încă pistolul lui Lanny și Taserul. Prinse tocul de armă Wilson Combat de centura sa.
    Luă din dulapul din dormitor o haină sport și o îmbrăcă rapid, ca să ascundă pistolul, cât de bine se putea.
    Vârî Taserul în buzunarul interior al hainei.
    Ce făcuse Steve aici, în timpul după-amiezii? În momentul acela trebuie să fi știut că mentorul său fusese scos din circulație, iar colecția de mâini și fețe, descoperită. Probabil că bănuia că Valis fusese ucis.
    Billy își aminti că găsise lumina din camera de lucru aprinsă. Se duse acolo, de data asta merse până în spatele biroului și găsi calculatorul în așteptare. Nu-l lăsase pornit.
    Când mișcă mouse-ul, apăru un document.

    „Tortura poate să trezească pe cineva din comă?
    Sângele ei, mutilarea ei, va fi a treia rană a ta.”

    Billy goni prin casă. Sări peste treptele verandei din spate, se împletici când ateriză, apoi goni mai departe.
    Se lăsase noaptea. O bufniță țipă. Aripi împotriva stelelor.

                                                        Capitolul 76

                           La ora nouă și șase minute, în parcarea din fața sanatoriului Whispering Pines mai era doar o singură mașină. Orele de vizită se terminau la ora nouă.
    Așezământul nu închisese încă ușa din față. Billy intră înăuntru și trecu pe lângă postul principal al asistentelor medicale.
    Două asistente stăteau în spatele biroului. Billy le cunoștea pe amândouă. Le zise:
    - Am aranjat să rămân...
    Luminile din tavan se stinseră. Și cele din parcare. Holul principal era aproape la fel de întunecos ca și tunelul pentru lavă.
    Billy lăsă asistentele într-o stare de confuzie și merse de-a lungul coridorului, către aripa de vest.
    La început se grăbi, dar după vreo zece pași se lovi în întuneric de un scaun cu rotile, se prinse de el, îl pipăi.
    De pe scaun, o femeie în vârstă, speriată, îi zise:
    - Ce s-a întâmplat? Ce faci?
    - Totul e în regulă, o să fie bine, o asigură el și merse mai departe.
    Nu mai mergea la fel de iute și ținea brațele în fața sa, ca un orb care pipăie obstacolele.
    Luminile de urgență, montate pe pereți, se aprinseră, apoi se stinseră, porniră din nou, după care muriră.
    O voce masculină autoritară strigă, calmă:
    - Vă rog să rămâneți în camerele dumneavoastră. Vom veni la dumneavoastră. Vă rog să rămâneți în camerele dumneavoastră!
    Luminile de urgență încercară să funcționeze din nou. Dar aveau doar o treime din luminozitatea obișnuită și se aprindeau la întâmplare.
    Luminile acelea și umbrele mișcătoare dezorientau, dar Billy putea să vadă suficient de bine ca să evite oamenii de pe coridor. Altă asistentă medicală, un infirmier, un bătrân în pijama, care părea speriat...
    O alarmă de incendiu scoase un vaiet electronic. O voce înregistrată începu să dea instrucțiuni de evacuare.
    O femeie în trening îl interceptă pe Billy când se apropie de ea și-l prinse de mânecă, solicitând informații.
    - Totul e sub control, o asigură el, grăbindu-se să treacă mai departe.
    Dădu colțul și ajunse în aripa de vest. Camera era chiar în față, în dreapta. Ușa era deschisă.
    În încăpere era întuneric. În ea nu exista nicio lumină auxiliară. Trupul lui împiedica pătrunderea slabei lumini ce exista în coridorul de vest.
    Uși trântite, o cacofonie de uși trântite, care nu erau uși, ci bubuitul inimii sale.
    Își dibui drumul către pat. Ar fi trebuit să ajungă la el. Făcu încă doi pași. Patul nu era acolo.
    Se răsuci orbește, spintecând aerul cu brațele. Găsi numai scaunul înalt de bar.
    Patul Barbarei era pe rotile. Cineva îl mutase de acolo.
    Se întoarse pe coridor, se uită în stânga, se uită în dreapta. Câțiva dintre pacienții ambulatorii ieșiseră din camerele lor. O asistentă medicală îi conducea către o ieșire de serviciu.
    Prin dansul luminilor și umbrelor, Billy văzu un bărbat care împingea un pat, la capătul coridorului, îndreptându-se iute către o inscripție care pâlpâia în culoarea roșie: IEȘIRE.
    Billy o luă la goană, evitând pacienți, asistente și fantome alcătuite din umbre.
    Ușa de la capătul coridorului bubui, deschizându-se, când bărbatul împinse patul prin ea.
    O asistentă îl prinse pe Bully de braț, oprindu-l. El încercă să se elibereze, dar ea îl ținea bine.
    - Ajută-mă să împing afară câțiva dintre cei țintuiți la pat, îi ceru ea.
    - Nu e niciun incendiu.
    - Trebuie să fie. Trebuie să-i evacuăm.
    - Soția mea are nevoie de ajutor, afirmă el, deși el și Barbara nu fuseseră căsătoriți niciodată.
    Se eliberă din strânsoarea asistentei, aproape trântind-o pe jos, apoi se grăbi către inscripția pâlpâitoare.
    Ieși pe ușă, pătrunzând în noapte. Lăzi de gunoi, automobile și mașini de teren, într-o parcare a personalului.
    Pentru o clipă, Billy nu văzu bărbatul, nici patul.
    Acolo. O ambulanță aștepta la zece metri de el, în stânga, cu motorul pornit. Ușa lată din spate era deschisă. Tipul cu patul aproape ajunsese la ea.
    Billy scoase pistolul de 9 mm, dar nu îndrăzni să-l folosească. Putea s-o nimerească pe Barbara.
    În timp ce traversa spațiul asfaltat, puse pistolul în toc și scoase Taserul din buzunarul interior.
    În ultima clipă, Steve îl auzi pe Billy venind. Nebunul avea pistol. Trase de două ori, în timp ce se întorcea.
    Billy se aruncase deja sub nivelul brațului lui Steve. Arma bubui deasupra capului său.
    Billy înfipse Taserul în abdomenul lui Steve și apăsă pe trăgaci. Știa că o să acționeze prin îmbrăcămintea subțire - o cămașă - dar nu se asigurase că arma avea baterii încărcate.
    Zillis fu cuprins de spasme, când descărcarea electrică îi făcu praf sistemul nervos. Nu scăpă arma, ci o aruncă. Genunchii i se înmuiară. Căzu și se izbi cu capul de bara de direcție a ambulanței.
    Billy îi trase un șut. Încercă să-l lovească în cap cu piciorul. Îi mai trase un șut.
    Aveau să vină pompierii. Poliția. Mai devremea sau mai târziu, șeriful John Palmer.
    Puse mâna pe fața Barbarei. Îi simți respirația în palmă. Barbara părea să fie bine. Îi simți ochii mișcându-se sub pleoape, în timp ce visa Dickens.
    Se uită înapoi spre Whispering Pines și văzu că nimeni nu fusese evacuat prin ieșirea din aripa de vest.
    Împinse patul Barbarei într-o parte.
    Pe sol, Steve se zbătea, făcând „Unnn, unnn, unnn”, într-o imitație proastă a unei crize de epilepsie.
    Billy îi mai trase o încărcătură din Taser, apoi puse arma cu șocuri electrice în buzunar.
    Îl apucă pe nebun de centură și de gulerul cămășii, îl târî afară din zona asfaltată. Nu credea că are puterea de a-l ridica și de a-l vârî pe Steve în ambulanță, dar panica îl inundase cu adrenalină.
    Încheieturile degetelor de la mâna dreaptă a nebunului loveau incontrolabil podeaua ambulanței, așa cum făcea și ceafa lui.
    Billy trânti ușa, apucă scurt capătul de la picioare al patului Barbarei și o împinse pe aceasta către Whispering Pines.
    Când avea mai puțin de trei metri până la ușă, aceasta se deschise și apăru un infirmier, conducând un pacient în trening.
    - E soția mea, îi explică Billy. Am scos-o afară. Vrei să ai grijă de ea în timp ce o să-i ajut și pe alții?
    - E un lucru rezolvat, îl asigură infirmierul. Ar fi mai bine s-o duc la o distanță mai sigură, dacă are loc un incendiu.
    Cerându-i bărbatului în trening să se țină după el, infirmierul o împinse pe Barbara departe de clădire, dar și de ambulanța care aștepta.
    Când Billy urcă la volan și închise ușa șoferului, îl auzi pe nebun bocănind cu călcâiele în ceva și scoțând niște sunete sugrumate, care puteau să fie înjurături fragmentate.
    Billy nu știa cât timp avea să dureze efectul șocului electric al Taserului. Poate că greșea dacă se ruga să fi provocat un atac de epilepsie, dar se rugă.
    Trase frâna, vârî în viteză și se duse către partea din față a clădirii. Parcă lângă Explorer.
    Din clădire ieșeau oameni care intrau în parcare. Erau prea ocupați ca să le pese de el.
    Mută răcitorul cu mâinile retezate în ambulanță și plecă din locul acela. Parcurse două cvartale înainte să poată localiza butonul pentru luminile de urgență și sirena.
    Când trecu pe lângă mașinile pompierilor, care veneau dinspre Vineyard Hills, ambulanța avea și glas, și lumini.
    Billy judeca astfel: cu cât atrăgea mai mult atenția asupra sa, cu atât trezea mai puține bănuieli. Depăși viteza maximă în timp ce trecea prin partea de nord-est a orașului, apoi coti spre est, pe drumul statal care ducea către locuința familiei Olsen.
    Când se afla la trei kilometri de oraș, având vii pe amblele părți ale drumului, îl auzi pe nebun mormăind mai coerent și bocănind - evident, încerca să se ridice.
    Billy trase pe marginea drumului, dar lăsă luminile pâlpâind. Se duse în spatele ambulanței, strecurându-se printre scaune.
    Zillis era în genunchi, ținându-se de cilindrul de oxigen prins într-un suport, și se străduia din greu să se ridice. Avea ochii lucitori, ca ai unui coiot în timpul nopții.
    Billy îl curentă din nou, iar Zillis se prăbuși, se crispă, dar un Taser nu era o armă ucigătoare.
    Dacă l-ar fi împușcat pe țicnit, sângele ar fi stropit tot echipamentul de menținere a funcțiilor vitale, ar fi făcut o mizerie nemaipomenită. Și ar fi lăsat dovezi.
    Pe targa pe rotile se aflau două perne groase, din spumă. Billy le înhăță.
    Zillis zăcea pe spate, rostogolindu-și capul dintr-o parte în alta, fără să aibă control asupra mușchilor săi.
    Billy se așeză pe pieptul lui cu amândoi genunchii, nelăsându-l să respire și rupându-i cel puțin o coastă, apoi îi puse pernele pe față.
    Deși nebunul luptă să-și salveze viața, luptă fără nicio eficiență.
    Billy mai că nu fu în stare să-l termine. Se sili să se gândească la Judith Kesselman, la ochii ei vioi, la zâmbetul ei de spiriduș, și se întrebă dacă Zillis înfipsese în ea o țepușă dintr-un gard de fier, cu vârf ca de lance, sau dacă îi tăiase partea superioară a craniului - în timp ce ea trăia încă - și i-o oferise ca pe o cupă de băut.
    Apoi totul se termină.
    Suspinând, dar nu din cauza lui Zillis, Billy urcă încă o dată la volan. Se întoarse pe șosea.
    La trei kilometri de cotitura spre locuința familiei Olsen, Billy opri luminile de urgență și sirena. Încetini sub viteza maximă.
    Pentru că alarma de la Whispering Pines fusese falsă, echipa Departamentului de Pompieri nu avea să zăbovească acolo. Când avea să aducă ambulanța înapoi, parcarea pentru personal avea să fie din nou goală.
    Lăsase șurubelnița electrică acasă. Era convins că Lanny avea una. O s-o împrumute. Lanny n-o să se supere.
    Când ajunse la casă, văzu secera lunii, un pic mai groasă în noaptea asta decât în cea anterioară, și cu lama argintie parcă mai ascuțită.

                                                    Capitolul 77

                                Valea este, tot timpul anului, sediul turturelelor de stâncă, a porumbeilor care stau în grup, a vrăbiilor cântărețe și a altor făpturi cu ochii negri, chiar mai muzicale decât ele.
    Șoimul cu aripi lungi și coadă lungă, cunoscut drept vânturelul american, stă și el tot anul. Penajul lui distinct e luminos și vesel. Chemarea sa, limpede, sună ca și cum ar spune killy-killy-killy-killy lucru care n-ar trebui să fie plăcut urechii, dar este.
    Billy își cumpărase un frigider nou. Și un cuptor cu microunde.
    Dărâmase un perete, combinând camera de lucru cu cea de zi, pentru că plănuia să folosească spațiul altfel decât îl folosise înainte.
    După ce alesese o culoare veselă, de-un galben untos, zugrăvise fiecare cameră.
    Aruncase covoarele și mobila și cumpărase numai lucruri noi, pentru că nu știa unde stătuse sau zăcuse roșcata atunci când fusese strangulată - sau ucisă altfel.
    Se gândise să dărâme casa și s-o reconstruiască, dar își dăduse seama că locuința nu era bântuită. Noi suntem bântuiți și, indiferent de arhitectura cu care ne înconjură,, fantomele noastre vor rămâne împreună cu noi până când vom ajunge noi înșine fantome.
    Când nu lucra - la casă sau în spatele barului din tavernă - Billy stătea în camera din Whispering Pines sau pe veranda din fața casei sale, citind romanele lui Dickens, ca să înțeleagă mai bine unde trăia Barbara.
    Odată cu venirea toamnei, nagâții de pădure pleacă din vale, iar cântecul lor - pee-didip, pee-didip - nu se mai aude până primăvara. Majoritatea muscalilor cenușii de salcie migrează și ei, deși câțiva se adaptează și rămân.
    În timpul toamnei, Valis rămăsese un subiect important al știrilor, mai ales în tabloide și emisiuni de televizor care considerau colportarea isprăvilor unor țicniți drept jurnalism de investigație. Emisiunilea astea aveau să se hrănească din el cel puțin un an, așa cum ciocănitorile se hrănesc cu larvele din ghindele care fac zgomot, deși natura nu le-a creat acest instinct obligatoriu, cum a făcut în cazul ciocănitorilor.
    Se stabilise că Steve Zillis acționase împreună cu Valis. Perechea fusese văzută - deschizată, dar ușor de recunoscut - în America de Sud, în Asia, în mai multe regiuni din fosta Uniune Sovietică.
    Se presupunea că Lanny Olsen era mort, dar că fusese, într-un mod misterios, un erou. Nu fusese detectiv, doar un simplu ajutor de șerif, și până atunci nu acționase ca un polițist motivat; dar telefoanele pe care i le dăduse lui Ramsey Ozgard, de la Departamentul de Poliție din Denver, indicau că avusese motive să-l bănuiască pe Zillis și, în final, pe Valis.
    Nimeni nu putea explica de ce Lanny nu-și dezvăluise bănuielile unui superior al său. Șeriful Palmer a spus doar că Lanny a fost întotdeauna „un lup singuratic care a făcut unele dintre cele mai bune acțiuni ale sale în afara căilor obișnuite” și, nu se știe de ce, nimeni n-a râs, nici nu l-a întrebat pe șerif despre ce naiba vorbea.
    O teorie - apreciată în bar - spunea că Lanny îl împușcase și-l rănise pe Valis, dar că Steve Zillis intervenise și-l ucisese pe Lanny. Apoi Steve plecase cu trupul lui Lanny, ca să scape de el, și cu artistul rănit, ca să-l ducă într-o ascunzătoare unde să-l îngrijească și să-l vindece, din moment ce toți medicii înregistrați erau obligați să anunțe orice rană de armă.
    Nimeni nu știa cu ce vehicul fugise Steve, pentru că propria mașină se afla în garajul din locuința sa. Era evident că furase mașina cuiva. Nu luase rulota, pentru că n-o mai condusese niciodată și probabil că se temea că va atrage atenția, după ce avea să fie anunțată dispariția lui Valis.
    Psihopații și criminaliștii care aveau cunoștințe despre comportarea sociopată au contrazis ideea că un psihopat ucigaș ar fi fost înclinat să îngrijească și să vindece un alt psihopat ucigaș. Dar ideea celor doi monștri care acționau cu grijă plină de dragoste unul față de celălalt plăcuse atât presei, cât și publicului. Dacă monstrul lui Frankestein și contele Dracula ar fi fost buni prieteni - așa cum fuseseră în două filme vechi - atunci Zillis ar fi fost îmboldit să-l ajute pe mentorul său artistic, grav rănit.
    Nimeni nu remarcase că Ralph Cottle dispăruse.
    În mod sigur, roșcata fusese declarată dispărută, dar se putea să fie de felul ei dintr-o zonă îndepărtată a țării și să fi fost răpită de pe drum, în timp ce trecea prin districtul vinului. Dacă existaseră în alte state articole despre dispariția ei, acestea nu făcuseră nicio legătură cu cazul Valis, iar Billy nu-i află niciodată numele.
    Oamenii dispar în fiecare zi. Emisiunile de știri naționale nu au suficient spațiu sau timp să anunțe căderea fiecărei vrăbii.
    Deși nagâții de pădure și majoritatea muscarilor de salcie pleacă odată cu vara, becața obișnuită apare când toamna se apropie de iarnă; la fel face și scatiul cu cap roșu, care are un cânt limpede, plăcut, înalt, alcătuit din multe fraze muzicale.
    În cercurile rafinate, în care gândurile cele mai simple sunt profunde și până și cenușiul are nuanțe, apăru o mișcare pentru completarea tabloului mural neterminat. Și ca acesta să fie ars, așa cum se plănuise la început. Poate că Valis fusese nebun, dar, se susținea în aceleași cercuri, arta e artă oricum și trebuie să fie respectată.
    Incendierea atrase o asemenea mulțime entuziastă de Îngeri ai Iadului, anarhiști organizați și nihiliști sinceri, încât Jackie O Hara închise ușile în weekendul acela. Nu voia ca asemenea indivizi să intre într-o tavernă de familie.
    Spre sfârșitul toamnei, Billy părăsi slujba de barman și o aduse pe Barbara acasă. Camera de zi extinsă servea atât ca dormitor al ei, cât și ca birou al lui. Descoperi că, în tovărășia ei tăcută, putea din nou să scrie.
    Deși Barbara nu avea nevoie de dispozitive de menținere a vieții, ci doar de o pompă care să asigure un flux continuu de hrană în stomacul ei, Billy depinsese la început de ajutorul neîntrerupt al asistentelor medicale calificate. Dar învăță s-o îngrijească și, după câteva săptămâni, avu nevoie de o asistentă doar noaptea, când el dormea.
    Îi schimba sacul cateterului, îi schimba scutecele, o curăța, o îmbăia și nu i se făcea niciodată silă. Se simțea mai bine făcând aceste lucruri decât dacă ar fi lăsat niște străini să le facă. De fapt, nu se așteptase ca îngrijind-o în acest fel pe Barbara, aceasta să i se pară mai frumoasă, dar așa se întâmplase.
    Ea îl salvase o dată, înainte să-i fie luată, iar acum îl salvase din nou. După teroare, violență brutală, asasinat, ea îi dăduse ocazia să se reobișnuiască iarăși cu compasiunea și să găsească în el însuși o blândețe care, altfel, ar fi fost pierdută pentru totdeauna.
    Ciudat, dar prietenii începuseră să-l viziteze. Jackie, Ivy, bucătarii Ramon și Ben, Shirley Trueblood. haryy Avarkian venea deseori din Napa. Soseau însoțiți uneori de membrii familiei lor, ca și de prieteni ai lor, care deveneau prietenii lui Billy. Se părea că oamenilor începea să le placă din ce în ce mai mult să stea în locuința familiei Wiles. Se strânseseră o grămadă de Crăciun.
    Primăvara, când nagâții de pădure și muscarii de salci se reîntoarseră în mare număr, Billy lărgise deja ușa din față și făcuse o rampă la prag, ca să poată să scoată patul Barbarei pe verandă. În urma unei prelungiri a firului electric - pentru ca pompa ei pentru hrană să continue să funcționeze și pentru a-i permite reglarea saltelei - Barbara putea să stea într-o poziție ridicată, cu fața spre briza caldă a primăverii.
    Stând pe verandă, Billy citea, uneori cu voce tare. Și asculta cântecul păsărilor. Și o privea visând „Un colind de Crăciun”.
    A fost o primăvară bună, o vară și mai bună, o toamnă frumoasă, o iarnă plăcută. A fost anul în care oamenii au început să-i spună Bill, nu Billy, și, într-un fel, el însuși n-a observat acest lucru decât atunci când numele cel nou devenise ceva obișnuit.
    Într-o zi din primăvara anului următor, în timp ce stătea împreună cu Barbara pe verandă, Bill citea în rând, când ea zise:
    - Rândunici de șură.
    Bill nu mai ținea de multă vreme un carnet cu ce spunea ea, pentru că nu mai era îngrijorat că Barbara e speriată, că-i rătăcită și suferă. Ea nu se rătăcise.
    Când își ridică privirea din carte, Bill descoperi un stol de rândunici de șură, care se mișcau la unison, descriind modele grațioase deasupra curții de lângă verandă.
     Se uită la Barbara și văzu că aceasta ținea ochii deschiși, părând că se uită la rândunici.
    - Sunt mai grațioase ca alte rândunici, zise el.
    - Îmi plac, spuse ea.
    Păsările erau elegante, cu aripile lor lungi, subțiri, ascuțite, și cu cozile lor lungi, despicate. Aveau spatele de-un albastru întunecat și pieptul portocaliu.
    - Îmi plac foarte mult, spuse ea și închise ochii.
    După ce-și ținu răsuflarea un timp, Bill zise:
    - Barbara?
    Ea nu-i răspunse.
    „I-am spus sufletului meu, stai liniștit și așteaptă fără speranță, pentru că speranța poate însemna să speri într-un lucru greșit.”
    Speranță, dragoste și credință se găsesc toate în așteptare. Puterea nu-i adevărul vieții; dragostea de putere e dragostea de moarte.
    Rândunicile de șură zburară în altă parte. Bill se întoarse la cartea pe care o citea.
    Ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Există timp pentru miracole cât timp mai există timp, iar timpul nu are sfârșit.

                                                            SFÂRȘIT