8 - 11
Femeia era o roșcată frumoasă. Privea spre aparatul de fotografiat. Îngrozită.
Billy n-o mai văzuse până atunci. Asta nu conta. Femeia era fiica dragă a cuiva. Cineva o iubea.
„Lichideaz-o pe târfă.”
Cuvintele acelea, care i se repetau în memorie, aproape că-l făcură pe Billy să se prăbușească în genunchi.
Timp de douăzeci de ani, nu numai că-și stăpânise emoțiile. Unele dintre ele fuseseră negate. Își permisese să simtă doar ce i se păruse că-i aducea siguranța.
Își permisese furie doar cu moderașție și nu-și permisese să urască pe cineva. Îi fusese teamă că, prin administrarea unui strop de ură, putea să dezlănțuie torente furioase care aveau să-l distrugă.
Dar reținerea în fața răului nu era o virtute, iar ura față de un țicnit ucigaș nu era un păcat. Era o patimă dreaptă, mai vehementă decât sila, mai luminoasă decât durerea care păruse că-l transformase într-un bec cu incandescență.
Ridică revolverul. Lăsându-l pe Cottle în camera de zi, Billy urcă scările, întrebându-se dacă avea să-l găsească pe mort pe canapea, atunci când avea să se întoarcă.
Capitolul 54
Billy găsi în dulapul cu mdicamente din baia lui Lanny un pachet nedeschis cu bandaj lichid și un grup de sticluțe farmaceutice cu capac, pe care era scris ATENȚIE! A NU SE DISTRIBUI COPIILOR!
Cuiul, fiind curat, nu era în sine un agent de infecție. Dar putea să transporte bacterii de la suprafața pielii în interiorul rănii.
Billy turnă alcool în mâna stângă făcută căuș, sperând că va pătrunde în rană. După un moment, începu să-l usture.
Din cauză că fusese atent să nu-și îndoiae mâna mai mult decât era necesar, sângerarea aproape că încetase. Alcoolul n-o porni din nou.
Era o sterilizare imperfectă. Billy n-avea nici timp, nici resurse să facă o treabă mai bună.
Dădu cu bandaj lichid atât pe rana de intrare, cât și pe cea de ieșire. Pelicula avea să împiedice murdăria să pătrundă în gaură.
Mai important, bandajul lichid - care se transforma într-o peliculă flexibilă, după ce se usca - avea să împiedice o sângerare ulterioară.
Fiecare dintre multele sticluțe farmaceutice conținea câteva tablete sau capsule. Se vedea că Lanny fusese un pacient care nu termina niciodată un tratament, dar care lăsa o porție cu care să se trateze singur în viitor.
Billy găsi două rețete pentru un antibiotic - Cipro, 500 mg. O sticlă conținea trei tablete, cealaltă cinci.
Le strânse pe toate opt într-o sticluță. Desprinse eticheta și o aruncă în coșul de gunoi.
Se temea de inflamație mai mult decât de infecție. Dacă mâna i se umfla și înțepenea, atunci ar fi fost dezavantajat în orice confruntare care ar fi putut să urmeze.
Descoperi printre medicamente Vicodin. Acesta nu avea să prevină inflamarea, dar avea să înlăture durerea, dacă devenea prea puternică. Rămăseseră patru tablete, iar Billy le adăugă celor de Cipro.
O durere împungea în mâna sa rănită, păstrând ritmul pulsului său. Când se uită din nou la fotografia roșcatei, îl cuprinse o altfel de durere, una mai degrabă emoțională decât fizică.
Durerea este un dar. Omenirea n-ar fi cunoscut niciodată teama sau mila, de n-ar fi fost durerea. Fără teamă, n-ar fi existat umilința, iar oamenii ar fi fost niște monștri. Recunoașterea fricii și durerii la alții ne provoacă milă, iar în milă se află umanitatea noastră, ispășirea noastră.
În ochii roșcatei se citea teroare pură. Pe figura ei se citea recunoașterea jalnică a sorții care o aștepta.
Billy nu fusese în stare s-o salveze. Dar dacă țicnitul își jucase jocul conform propriilor reguli, atunci femeia nu fusese torturată.
Atenția lui Billy se îndreptă apoi de la fața femeii la încăperea din spatele ei și recunoscu baia sa. Roșcata fusese ținută captivă în casa lui Billy. Fusese ucisă acolo.
Capitolul 55
Stând pe marginea căzii din baia lui Lanny și ținând în mână fotografia roșcatei, Billy încerca să stabilească cronologia asasinului.
Psihopatul îl sunase - când? - probabil pe la douăsprezece și jumătate la amiază, în aceeași zi, mai devreme, după ce sergenții plecaseră și Cottle fusese înfășurat în plastic, ca să fie aruncat. Îi pusese lui Billy înregistrarea care îi oferise două opțiuni: roșcata să fie torturată până moare; roșcata să fie ucisă cu o singură împușcătură sau lovitură de cuțit.
În momentul acela, ucigașul o ținea captivă. Mai mult ca sigur că o lăsase să asculte banda în timp ce era redată la telefon.
La ora unu, Billy plecase spre Napa. După aceea, ucigașul o adusese pe femeie în casă, făcuse poza și o omorâse iute.
Când țicnitul îl descoperise pe Ralph Cottle înfășurat în folia de plastic și vârât în spatele canapelei, dorise să se amuze. Făcuse schimb, înlocuindu-l pe bețiv cu tânăra.
Billy o aruncase pe roșcată în tunelul pentru lavă, fără să știe de ea, lipsind astfel familia acesteia de singura consolare pe care ar fi putut s-o aibă - aceea de a-i înmormânta trupul.
Schimbul de cadavre era o chestie în stilul lui Zillis: umor de adolescent, naturalețea cu care putea acesta să spună un banc prost.
Steve nu se dusese la slujbă decât la ora șase. Ar fi fost liber să acționeze.
Dar în momentul acela, jigodia era în tavernă. Nu putuse să-l proptească pe Cottle pe canapea și să folosească pistolul cu cuie.
Billy se uită la ceasul de mână. Unsprezece și patruzeci și unu de minute.
Se sili să se uite din nou la roșcată, pentru că se gândi că va pune fotografia împreună cu alte dovezi și va arunca totul în tunelul vulcanic. Dorea să și-o amintească, se simțea bligat să-și fixeze figura ei în memorie pentru totdeauna.
Când țicnitul îi pusese mesajul înregistrat la telefon, se putea ca femeia, legată, cu căluș la gură și ascultând - dacă fusese acolo - să fi auzit răspunsul lui Billy: „Lichideaz-o pe târfă.”
Aceste cuvinte o scutiseră de tortură, dar acum ele îl torturau pe Billy.
Nu putea să-i arunce fotografia. Dar păstrarea pozei n-ar fi fost un gest prudent, era unul periculos. Cu toate acestea, împături instantaneul, având grijă să nu-i mototolească fața, și îl puse în portofel.
Fără vlagă, se duse la Explorer. Își zise că avea să știe dacă țicnitul se mai afla în apropiere, pândind. Noaptea părea sigură și curată.
Billy aruncă mănușa de cauciuc găurită în gunga pentru gunoi și-și puse una nouă. Își scoase din priză telefonul celular și-l luă cu el.
Se duse din nou în casă, trecu prin toate încăperile, de sus și până jos, punând toate dovezile într-un sac de plastic pentru gunoi, inclusiv fotografia lui Giselle Winslow (pe care nu voia s-o păstreze), mâinile din desene animate, cuiul...
Când termină, puse sacul lângă ușa din spate.
Luă un pahar curat. Turnă un pic de coca-cola caldă, din sticla de pe masă.
Din cauză că lucrase, durerea din mână devenise mai puternică. Billy luă o tabletă de Cipro și una de Vicodin.
Decise să înlăture toate dovezile chiolhanului prietenului său. Casa nu trebuia să ofere nimic neobișuit la care să se uite poliția.
După ce Lanny avea să lipsească suficient de mult, polițiștii urmau să vină aici, să ciocănească la ușă, să se uite pe ferestre. Aveau să intre înăuntru. Dacă aveau să vadă că-i trăsese cu rom, urmau să bănuiască faptul că fusese deprimat și că se sinucisese.
Cu cât ajungeau mai devreme la o concluzie macabră, cu atât mai devreme aveau să scotocească prin toate cotloanele proprietății. Dacă trecea timp mai îndelungat, care să permită tufișurilor călcate în picioare să-și revină, existau mai puține șanse să acorde vreo atenție tunelului pentru lavă, acoperit în mod sigur.
Când totul fu curat și sacul de gunoi cu dovezi fu legat la gură, când doar Ralph Cottle mai rămăsese de rezolvat, Billy își folosi telefonul celular ca să sune la numărul de la bar al tavernei.
Îi răspunse Jackie O Hara.
- Aici Taverna.
- Ce mai fac porcii cu creier omenesc? îl întrebă Billy.
- Beau în alt local.
- Pentru că această tavernă este un bar de familie.
- Exact. Și așa va fi întotdeauna.
- Ascultă, Jackie...
- Urăsc să aud „ascultă, Jackie”. Asta înseamnă că o să urmeze ceva nasol.
- O să-mi iau liber și mâine.
- Știam eu că-i ceva nasol.
- Nu-i adevărat, ești melodramatic.
- Nu pari să fii bolnav.
- Nu-i un guturai. E o chestie la stomac.
- Pune-ți telefonul la burtă și lasă-mă să ascult.
- Ai devenit brusc un dur.
- Nu dă bine ca proprietarul să lucreze atât de mult la cep.
- E atât de multă lume că Steve nu poate să se descurce singur cu mulțimea de la miezul nopții?
- Steve nu-i aici, sunt numai eu.
Mâna lui Billy înțepeni pe telefon.
- Am trecut pe lângă local mai devreme. Mașina lui era parcată în față.
- E ziua liberă a lui Steve, nu-ți amintești?
Billy uitase.
- Nu puteam să mă descurc singur în tura asta, așa că Steve a venit de la trei la nouă să mă salveze. De ce te plimbi cu mașina, dacă ești bolnav?
- Am avut o întâlnire cu doctorul. Steve te-a ajutat numai șase ore?
- Are destule de făcut înainte și după tură.
Cum ar fi să omoare o roșcată înainte de tură și să-i bată un cui în mână lui Billy, după tură.
- Ce-a spus doctorul? întrebă Jackie.
- Că-i un virus.
- Așa spun întotdeauna când nu știu despre ce-i vorba.
- Nu, cred că-i vorba cu adevprat de un virus de patruzeci și opt de ore.
- Parcă un virus știe ce-s patruzeci și opt de ore, zise Jackie. Dacă o să te trezești cu un al treilea ochi în frunte, doctorii o să spună că-i un virus.
- Îmi pare rău, Jackie.
- O să supraviețuiesc. La urma urmei, e o tavernă. Nu-i un război.
Billy Wiles apăsă butonul END ca să încheie convorbirea, simțind că el lua parte la un război.
Pe o masă din bucătărie se aflau portofelul lui Lanny, cheile de la mașină, mărunțiș, telefonul celular, pistolul de serviciu, de calibru 9 mm. Acolo unde fuseseră din seara anterioară.
Billy luă portofelul. Când avea să plece, urma să ia și telefonul celular, pistolul și tocul Wilson Combat al acestuia.
Căută în sertarul pentru pâine și alese o jumătate de pâine din făină integrală, într-o pungă ermetică de plastic.
Ieși afară și, stând în capătul dinspre est al verandei, aruncă feliile de pâine pe peluză. Păsările dimineții aveau să se ospăteze.
Se duse din nou în casă și căptuși punga goală de plastic cu o cârpă pentru vase.
În camera de lucru se afla un dulap pentru arme, cu ușă de sticlă. În sertarele de sub uși Lanny ținea cutii cu muniție, spray-uri Mace lacrimogene și o centură polițienească de rezervă.
Centura avea buzunare pentru încărcătoare de rezervă, pentru un spray Mace, pentru o armă Taser cu electroșocuri, o pereche de cătușe, un toc pentru chei, un toc pentru stilou și un toc de armă. Era gata să fie folosită.
Billy luă din centură un încărcător plin. Mai luă cătușele, spray-ul Mace și Taserul. Puse obiectele în punga pentru pâine.
Capitolul 56
Prezențe înaripate iuți - probabil lilieci care se hrăneau cu molii în primele ore ale dimineții de joi - plutiră jos prin grădină, trecând pe lângă Billy, apoi se înălțară. Când acesta urmări sunetul a ceea ce nu putea să vadă, privirea sa se înălță către așchia subțire, argintie, a lunii noi.
Cu toate că aceasta trebuia să fi fost acolo mai devreme, în drumul ei spre vest, Billy nu observase până în momentul acela secera plăpândă. Nu era ceva surprinzător. De la căderea nopții nu avusese timp să se uite la cer, atenția sa fusese îndreptată spre pământ.
Ralph Cottle, cu membrele înțepenite în unghiuri incomode din cauza rigidității cadaverice, înfășurat într-o pătură, pentru că nu găsise nicio învelitoare de plastic, era legat cu întreaga colecție de cravate a lui Lanny - trei bucăți - dar nu putea fi târât cu ușurință prin curtea în pantă către tufărișuri.
Cottle spusese că nu era eroul nimănui. Și cu siguranță că murise ca un laș.
Dorise să-și continue existența jalnică deoarece - „Ce altceva e aici?” - nu putea să-și imagineze că putea să năzuiască sau să accepte ceva mai bun.
În momentul în care lama i se strecurase între coaste și-i oprise inima, își dăduse seama că de viață poți fugi, dar de moarte, nu.
Billy simțea un soi de simpatie solemnă pentru individ, a cărui disperare fusese mai profundă decât a lui Billy și ale cărui resurse fuseseră mai reduse.
Iar când tufărișul și buruienile se agățară de pătura moale și făcură târârea cadavrului prea dificilă, Billy ridică trupul și-l puse pe umeri, fără repulsie și fără să se plângă. Se împletici sub povară, dar nu se prăbuși.
Se întorsese cu câteva minute mai devreme să mute încă o dată capacul de pe rama de lemn de sequoia. Deschizătura aștepta.
Cottle spusese că nu există o singură lume, ci un miliard, iar prin asta se deosebea de Billy. Dar, indiferent dacă era adevărat sau nu, aici lumile lor deveneau una singură.
Trupul înfășurat căzu. Se lovi. Se rostogoli. Și căzu. În beznă, golul căzând în gol.
Când se făcu tăcere, sugerând că scepticul atinsese odihna profundă, împreună cu fiul cel bun și cu femeia necunoscută, Billy trase capacul la loc, folosi lanterna ca să fie sigur că găurile se potriveau și îl prinse încă o dată în șuruburi.
Speră să nu mai revadă niciodată locul acela. Bănuia însă că nu va avea de ales și că se va întoarce.
În timp ce se îndepărta de casa familiei Olsen, nu știa încotro să se ducă. Mai târziu avea să-l înfrunte pe Steve Zillis, dar nu imediat, nu încă. Mai întâi trebuia să se pregătească.
În alte vremuri, oamenii se duceau la biserică în ajun de bătălie, ca să se pregătească spiritual, intelectual, emoțional. Se duceau pentru tămâie, pentru lumina lumânării, pentru umilința pe care le-o impunea umbra Mântuitorului.
În zilele acelea, fiecare biserică era deschisă zi și noapte, oferind un sanctuar necondiționat.
Vremurile se schimbaseră. Acum unele biserici rămâneau deschise fără încetare, dar multe funcționau conform orarului afișat și-și încuiau ușile cu mult înainte de miezul nopții.
Unele renunțau la sanctuarul permanent din cauza costurilor pentru încălzire și electricitate. Bugetul era mai puternic decât misiunea.
Altele erau bântuite de vandali cu spray-uri cu vopsea și de necredincioși care, din spirit batjocoritor, veneau să se reguleze acolo și lăsau în urmă prezervative.
În perioadele precedente de ură ascendentă, o asemenea intoleranță fusese întâmpinată cu hotărâre, cu învățăminte și prin cultivarea remușcărilor. Acum consensul clericilor era că încuietorile și sistemele de alarmă acționau mai bine decât remediile mai blânde de dinainte.
În loc să colinde din biserică în biserică, încercându-le ușile și găsind sanctuar doar prin programare prealabilă, Billy se duse acolo unde erau îndrumați majoritatea oamenilor moderni care aveau nevoie de un liman pentru meditație: la un popas pentru camioane.
Întrucât prin district nu trecea nicio autostradă interstatală, instituția disponibilă de pe Autostrada statală 29 era modestă, în conformitate cu standardele lanțului Little America, lanț care se ocupa de popasuri de mărimea unor orașe mici. Dar conținea șiruri de pompe de combustibil cu o lumină ce rivaliza cu cea a zilei, un magazin cu de toate, dușuri gratuite, acces la internet și masă la orice oră, în orice zi, care oferea orice se putea prăji și cafea care să-ți zburlească părul pe cap.
Billy nu voia cafea sau colesterol. Căuta doar freamătul activității raționale care să echilibreze iraționalitatea cu care avea de-a face și un loc atât de public, încât să nu existe riscul de a fi atacat.
Parcă într-un loc de lângă restaurant, sub un felinar cu becuri atât de puternice încât putea să citească la lumina care pătrundea prin parbriz.
Luă din bordul mașinii câteva pachete de șervețele umede și le folosi ca să-și curețe mâinile.
Șervețelele fuseseră inventate să te speli după ce mâncai în mașină un Big Mac cu cartofi prăjiți, nu să sterilizeze mâinile după ce scăpai de un cadavru. Dar Billy nu era în situația - și nici în dispoziția - să caute nod în papură.
Își simțea mâna stângă - în care se bătuse un cui și pe care o scosese din țeapă - fierbinte și un pic țeapănă. O îndoi ușor, cu grijă.
Din cauza Vicodinului nu simțea durere. Asta putea să nu fie bine. O problemă crescândă a mâinii, pe care acum n-o simțea, putea să se manifeste printr-o pierdere subită a puterii de a strânge mâna și, care putea să apară în orice moment al unei crize în care ar fi avut nevoie de putere.
Înghiți încă două anacin, cu pepsi cald, care aveau același efect ca un antiinflamator. Motrin ar fi fost mai bun, dar el avea anacin.
Doza corectă de cofeină putea să compenseze cumva faptul că dormise prea puțin, dar prea multă ar fi putut să-l enerveze și să-l împingă să acționeze pripit. Pentru orice eventualitate, mai luă un No-Doz.
Trecuseră ore întregi, in care fusese ocupat, de când mâncase batonul de ciocolată Hershey și alunele Planters. Mai mâncă o porție din fiecare.
Dovezile împotriva lui Zillis păreau copleșitoare. Dar erau numai de circumstanță.
Asta nu însemna că avea un caz nesigur. Jumătate sau mai mult de jumătate din condamnările obținute în tribunale se bazau pe rețeaua convingătoare a dovezilor de circumstanță și mai puțin de unu la sută dintre ele reprezentau erori judiciare.
Ucigașii nu lasă în mod obligatoriu dovezi directe la locul delictelor lor. Mai ales în era comparării ADN-ului, fiecare delicvent care are televizor poate să se uite la serialul CSI și să învețe singur pașii simpli pe care trebuie să-i facă pentru a evita să se autoincrimineze.
Totul, de la antibiotice la zydeco, avea reversul său, iar Billy cunoștea prea bine pericolele dovezilor de circumstanță.
Își reaminti că problema nu fusese dovada. Problema fusese John Palmer, acum șerif, pe atunci un tânăr locotenent ambițios, care căuta să fie avansat căpitan.
În noaptea în care Billy se făcuse singur orfan, adevărul fusese groaznic, dar limpede și ușor de aflat.
Capitolul 57
Billy Wiles cel de paisprezece ani fusese trezit - dintr-un vis erotic - de voci ridicate, care răcneau furioase.
La început fu zăpăcit. I se păruse că a trecut dintr-un vis frumos în altul, mai puțin plăcut.
Își puse o pernă pe cap și-și îngropă fața în a doua pernă, încercând să se împingă înapoi în fanteziile lui erotice.
Realitatea intervine. Realitatea insistă.
Vocile sunt ale mamei și ale tatălui său. Se auzeau de la parter, atât de puternic,încât podeaua dintre el și ei le amortizau prea puțin.
Miturile noastre sunt pline cu vrăji cu cântece: sirene care cântă și-i fac pe marinari să se lovească de stânci, Circe care transformă bărbații în porci, cântăreții din fluier care duc copii la pieire. Acestea sunt metafore pentru nevoia secretă și sinistră de autodistrugere care a fost alături de noi de la prima mușcătură din primul măr.
Billy este propriul său cântăreț din fluier, permițându-și să fie tras din pat de vocile discordante ale părinților săi.
Certurile nu-s obișnuite în casa aceea, dar nici ceva rar. De obicei, neînțelegerile rămân tăcute, intense și scurte. Dacă amărăciunea dura prea mult, era exprimată prin tăcerea ursuză pe care o vindeca timpul, sau se părea că o vindecă.
Billy nu credea că părinții săi erau nefericiți în căsătorie. Se iubeau. El știa că se iubesc.
Desculț, gol până la brâu, doar în pantaloni de pijama, trezindu-se în timp ce mergea, Billy Wiles urmă coridorul, coborî scările...
Nu se îndoia că părinții săi se iubeau. În felul lor. Tatăl lui exprima o afecțiune rigidă. Mama sa oscila între neglijență binevoitoare și crize de dragoste maternă, care erau atât de sincere, pe cât de exagerate.
Natura frustrării dintre părinții săi îi rămânea misterioasă lui Billy și părea să nu aibă nicio consecință. Până atunci.
Când ajunse în sufragerie, de unde se vedea ușa bucătăriei, Billy fu cufundat fără voia sa - sau cu voia sa? - în adevărurile reci și sinele secrete ale celor pe care credea că-i cunoaște cel mai bine din lume.
Nu-și imaginase niciodată că tatăl său putea să manifeste o furie atât de puternică. Nu numai volumul sălbatic al vocii, ci și tonul biciuitor și duritatea limbajului dovedeau un resentiment înăbușit de prea multă vreme ce ajunse un drog care se dovedea un combustibil ideal pentru mânie.
Tatăl său o acuza pe mama sa că-l trădase sexual, o acuza de adulter în serie. O numea târfă, îi spunea lucruri din ce în ce mai rele, trecând de la mânie la furie.
Billy, imobilizat de revelație, rămase în sufragerie, încercând să priceapă acuzațiile azvârlite mamei sale. Părinții săi păruseră asexuați, atrăgători, dar indiferenți față de asemenea dorințe.
Dacă Billy s-ar fi întrebat cum fusese conceput, ar fi atribuit acest lucru datoriei matrimoniale și dorinței de a avea o familie, nu pasiunii.
Mai șocantă decât aceste acuzații fusese recunoașterea mamei sale a faptului că erau adevărate - și contraatacurile ei, care dovedeau că tatăl lui era atât un bărbat, cât și, simultan, ceva mai puțin decât un bărbat. Își manifestă disprețul față de soțul ei și-l batjocori, folosind un limbaj mai usturător decât cel care-i fusese adresat.
Batjocura ei acceleră furia bărbatului, transformând-o într-o furie de nestăpânit. Sunetul de carne lovind carne sugera pălmuirea cu putere a unei fețe.
Femeia țipă de durere, dar zise imediat:
- Nu mă sperii, nu poți să mă sperii!
Lucruri zăngănind, trosnind, zuruind, ricoșând - apoi un sunet mai groaznic, un sunet brutal, de izbire cu măciuca, feroce.
Femeia răcni îndurerată, terorizată.
Billy se pomeni în bucătărie, fără să-și amintească momentul în care părăsise sufrageria, se pomeni strigând la tatăl lui să se oprească, dar tatăl său nu părea să-l audă sau măcar să-și dea seama de prezența lui.
Tatăl lui era înrobit, hipnotizat, posedat de puterea hidoasă a ciomagului pe care-l mânuia. Era o chestie tubulară cu coadă lungă.
Pe podea, mama zdrobită a lui Billy se târa ca un gândac strivit, fără să mai fie în stare să țipe, ci scotea doar sunete chinuite.
Billy văzu alte arme zăcând pe masa din bucătărie. Un ciocan. Un cuțit de măcelărie. Un revolver.
Se părea că tatăl lui aranjase acolo instrumentele acelea ucigătoare ca s-o intimideze pe mama lui.
Probabil că femeia nu se lăsase intimidată, probabil crezuse că bărbatul era laș, prost și incapabil. Tipul era cu certitudine un laș, atacând cu o cheie tubulară o femeie fără apărare, dar ea îi apreciase greșit capacitatea de a face rău.
Billy înhăță revolverul, ținându-l cu ambele mâini, și răcni la tatăl lui să se oprească, să se oprească pentru numele lui Dumnezeu, iar când avertismentul său rămase fără rezultat, trase un foc în tavan.
Reculul neașteptat îl izbi prin umeri și-l făcu să se împleticească, surprins.
Tatăl său se întoarse spre Billy, dar nu cu dispoziție să se supună. Cheia tubulară era un avatar al beznei care controla omul, cel puțin la fel de mult pe cât controla el obiectul.
- A cui sămânță ești tu? îl întrebă tatăl său. Al cui fiu am hrănit atâția ani, al cui bastard?
Teroarea crescu în mod incredibil, iar când înțelese că trebuia să ucidă sau să fie ucis, Billy apăsă o dată pe trăgaci, apăsă a doua oară, apăsă a treia oară, cu brațele săltând din cauza reculului.
De două ori rată și o dată nimeri în piept.
Tatăl său se zgudui, se împletici, căzu înapoi în momentul în care glonțul îi făcu o butonieră de sânge în piept.
Cheia tubulară, scăpată din mână, produse zăngănituri - și crăpături - pe podeaua din plăci de gresie, iar după aceea nu mai fură răcnete, nici cuvinte furioase, doar răsuflarea lui Billy și exprimarea mută a chinului mamei lui.
Apoi femeia zise:
- Tăticule?
Vocea ei era nedeslușită și deformată de durere.
- Tăticule Tom?
Tatăl ei, militar de carieră, din infanteria marină, fusese ucis în misiune pe când ea avea zece ani. Tăticul Tom era tatăl ei vitreg.
- Ajută-mă, zise ea, cu glas mai gros, modificat în mod tulburător. Ajută-mă, tăticule Tom.
Tăticul Tom, un om fără vlagă, cu părul de culoarea prafului, avea ochii de-un galben-cafeniu ca gresia. Buzele lui erau veșnic arse și râsul lui atrofiat scotea din sărite pe oricine-l auzea.
Cineva i-ar fi cerut ajutorul tăticului Tom doar în cele mai deosebite circumstanțe și nimeni nu s-ar fi așteptat să-l primească.
- Ajută-mă, tăticule Tom.
Nemaivorbind că bătrânul locuia în Massachusetts, la distanță de un continent de districtul Napa.
Urgența situației pătrunse prin starea de șoc imobilizant a lui Billy și compasiunea îngrozită îl făcu să se miște către mama sa.
Femeia părea să fie paralizată, degetul mic de la mâna ei dreaptă tresărea, tresărea, dar nimic altceva nu se mișca de la gât în jos.
Forma craniului său era ca o ceramică spartă și cârpită, planurile feței ei arătau aiurea, complet diformate.
Ochiul ei deschis, acum unicul ei ochi, era ațintit asupra lui Billy. Femeia spuse:
- Tăticule Tom.
Femeia nu-și recunoștea fiul și credea că este bătrânul din Massachusetts.
- Te rog, zise ea, cu vocea deformată de durere.
Figura zdrobită sugera vătămări ireparabile ale craniului, de o extindere ce-l făcu pe Billy să suspine.
Privirea singurului ei ochi se plimbă de la figură la pistolul din mâna băiatului.
- Te rog, tăticule Tom. Te rog.
Era vorba de-o alegere menită să smerească un adult, iar el nu poate să aleagă, nu vrea să aleagă. Oh, dar durerea ei... Teama ei... Suferința ei...
Ea îl imploră, cu o limbă înțepenită:
- Oh, Doamne, oh, Doamne, unde sunt? Cine ești tu? Cine se târăște aici, cine e ăsta? Cine ești tu, care mă sperii? Mă sperii!
Uneori inima ia decizii pe care mintea nu le poate lua și, deși știm că inima e cea mai înșelătoare dintre toate, știm că în momente deosebite de încordare și de pierdere profundă poate fi purificată prin suferință.
În anii care aveau să vină, Billy nu va ști niciodată dacă încrederea în ce-i spunea inima fusese o alegere corectă. Dar făcu ceea ce-i spusese ea.
- Te iubesc, zise el, și-și împușcă mama, omorând-o.
Locotentul John Palmer fusese primul polițist sosit la locul faptei.
Ceea ce păruse inițial sosirea îndrăzneață a unui oficial de nădejde îi va părea ulterior lui Billy năvala grăbită a unui vultur asupra unui hoit.
În timp ce aștepta poliția, Billy nu fusese în stare să iasă din bucătărie. Nu se îndura să-și lase mama singură.
Simțea că aceasta nu plecase pe deplin, că spiritul ei zăbovea și că-i făcea plăcere prezența lui. Sau poate că nu simțea nimic, dar dorea să fie adevărat.
Cu toate că nu mai putea să se uite la ea, la ceea ce devenise, rămase în apropiere, cu privirea în altă parte.
Când intră locotenentul Palmer, când Billy nu mai fu sinbgur și nu mai avu nevoie să fie tare, stăpânirea de sine se risipi. Începu să tremure atât de tare, că fu gata să se prăbușească în genunchi.
- Fiule, ce s-a întâmplat aici? întrebă locotenentul Palmer.
Din cauza celor două decese, Billy nu mai este copilul nimănui și simte singurătate în oase, pustietate în suflet și teamă de viitor.
Dar când aude cuvântul „fiule” i se pare că-i mai mult decât un simplu cuvânt, i se pare o mână întinsă, o speranţă care-i este oferită.
Billy se îndreptă către John Palmer.
Pentru că locotenentul era un om calculat sau pentru că, la urma urmei, era om, îşi deschise braţele.
Tremurând, Billy se lăsă în braţele acelea, iar John Palmer îl strânse la piept.
- Fiule, ce s-a întâmplat aici?
- El o bătea. L-am împuşcat. O bătea cu cheia tubulară.
- L-ai împuşcat?
- O bătea cu cheia tubulară. L-am împuşcat pe el. Am împuşcat-o pe ea.
Alt bărbat ar fi ţinut seama de vârtejul emoţional al tânărului său martor, dar prima grijă a locotenentului era că nu ajunsese încă la gradul de căpitan. Era un om ambiţios. Şi nerăbdător.
Cu doi ani în urmă, un băiat de şaptesprezece ani din districtul Los Angeles, mult mai la sud de Napa, îşi împuşcase părinţii, omorându-i. Pledase nevinovat, pe motiv de abuz sexual îndelungat.
Procesul, care se terminase doar cu două săptămâni înainte de acea noapte crucială din viaţa lui Billy Wiles, se încheiase cu o condamnare. Deştepţii preziseseră că băiatul avea să fie eliberat, dar detectivul care răspundea de caz fusese atent şi acumulase o cantitate de probe convingătoare, care dovedeau că făptaşul turna minciună după minciună.
În ultimele două săptămâni, neobositul detectiv fusese un erou al presei. I se oferise o grămadă de timp la televizor. Numele lui era mai cunoscut decât cel al primarului din Los Angeles.
Având în vedere că Billy recunoscuse fapta, John Palmer nu vedea o ocazie de a afla adevărul, ci vedea o ocazie.
- Pe cine ai împuşcat, fiule? Pe el sau pe ea?
- L-am împuşcat pe el. Am împuşcat-o pe ea. El o bătuse atât de rău cu cheia tubulară, că a trebuit să-i împuşc pe amândoi.
În timp ce în depărtare se auzeau alte sirene, locotenentul Palmer îl scoase pe Billy din bucătărie şi-l conduse în camera de zi. Îl duse pe băiat să se aşeze pe canapea.
Întrebarea lui nu mai era „Ce s-a întâmplat aici, fiule?” Întrebarea lui era acum „Ce ai făcut, băiete? Ce ai făcut?”
Mult timp, tânărul Billy Wiles nu sesiză diferenţa.
Aşa începură şaizeci de ore de iad.
La paisprezece ani nu putea fi judecat ca adult. Nemafiind în joc pedeapsa cu moartea şi închisoarea pe viaţă, presiunea interogatoriului trebuia să fie mai redusă decât în cazul unui făptaş adult.
Dar John Palmer era hotărât să-l zdrobească pe Billy, să scoată de la el mărturisirea că el însuşi îşi bătuse mama cu cheia tubulară şi că-şi împuşcase tatăl când acesta încercase să-şi apere soţia, apoi o lichidase şi pe ea cu un glonţ.
Pentru că pedeapsa pentru delicvenţi juvenili era mult mai puţin severă decât pentru adulţi, sistemul le păzeşte uneori acestora drepturile cu mai multă grijă decât ar trebui. De exemplu, dacă suspectul nu ştie că trebuie să ceară un avocat, nu va fi informat despre acest drept în momentul potrivit.
Dacă din lipsă de bani suspectul are nevoie de un avocat din oficiu, există întotdeauna şansa ca individul care-i este repartizat să fie un nepriceput. Sau un prost. Sau mahmur în ultimul hal.
Nu orice avocat este la fel de nobil ca aceia care îi apără pe cei oprimaţi în dramele de la televizor, aşa cum oprimaţii înşişi sunt rareori nobili în viaţa cea adevărată.
Un poliţist experimentat precum John Palmer, cu cooperarea unor superiori aleşi cu grijă, mânat de o ambiţie nemiloasă şi dornic să-şi rişte cariera, avea mâneca plină de trucuri cu care să-l ţină pe suspect departe de asistenţă juridică şi să-l aibă disponibil pentru un inerogatoriu fără restricţii în orele imediate luării în custodie.
Una dintre metodele cele mai eficiente era să-l transforme pe Billy într-un „băiat al autobuzului”. Un avocat din oficiu soseşte la arestul din Napa şi descoperă că, din cauza spaţiului limitat din celul sau din alt motiv inventat, clientul său a fost mutat la secţia din Calistoga. Când ajunge în Calistoga, avocatul află că a fost făcută o eroare regretabilă: băiatul a fost dus de fapt la St. Helena. Iar cei din St. Helena îl trimit pe avocat înapoi în Napa.
Mai mult, un vehicul care transportă un suspect are uneori probleme mecanice. O oră de drum se transformă în trei sau patru ore, în funcţie de reparaţiile necesare.
În timpul acelor două zile şi jumătate, Billy trecu printr-o grămadă de birouri plicticoase, camere de interogare şi celule. Întotdeauna emoţiile sale erau curate, teama sa, constantă, şi mesele, neregulate, dar momentele cele mai rele aveau loc în maşina de poliţie, pe drum.
Billy stătea în spate, dincolo de grilajul de securitate. Mâinile îi erau încătuşate, iar cătuşele îi erau prinse cu un lanţ de un inel fixat de podea.
Şoferul nu avea niciodată nimic de spus. În ciuda regulamentului care interzicea acest lucru, John Palmer împărţea bancheta din spate cu suspectul.
Locotenentul era un om solid, iar suspectul era un băiat de paisprezece ani. În spaţiul acela redus, diferenţa dintre dimensiunile lor era intimidantă.
În plus, Palmer era un expert al intimidării. Vorbea fără încetare şi întrebările erau întrerupte doar de tăceri acuzatoare. Prin priviri calculate, prin cuvinte alese cu grijă, prin schimbări de dispoziţie de rău augur, rodea spiritul aşa cum un aparat electric de lustruit roade lemnul.
Atingerea era cea mai rea.
Palmer stătea uneori mai aproape decât în alte dăţi. Câteodată stătea atât de aproape pe cât ar fi vrut un băiat să stea lângă o fată, cu latura sa stângă apăsată de cea dreaptă a lui Billy.
Ciufulea părul lui Billy cu o afecţiune evident falsă. Îşi lăsa o mână mare când pe umărul lui Billy, când pe genunchiul lui, când pe şoldul lui.
- Billy, uciderea lor nu-i o crimă, dacă ai avut un motiv serios. Dacă tatăl tău te-a molestat ani de zile şi mama ta a ştiut, nimeni n-o să te poată învinovăţi.
- Tatăl meu nu m-a atins niciodată aşa. De ce tot spuneţi că a făcut-o?
- Nu spun, Billy. Te întreb. N-are de ce să-ţi fie ruşine dacă ţi-a tras-o când erai mic. Asta te face victimă, nu-ţi dai seama? Şi chiar dacă ţi-a plăcut...
- Nu mi-ar fi plăcut.
- Chiar dacă ţi-a plăcut, n-ai niciun motiv să-ţi fie ruşine, zise locotenentul, punându-i mâna pe umăr. Tot eşti victimă.
- Nu sunt. N-am fost. Nu mai spuneţi asta.
- Unii bărbaţi fac lucruri îngrozitoare băieţilor neajutoraţi şi unora dintre băieţi ajunge să le placă, continuă Palmer, punându-i mâna pe şold. Dar asta nu-l face pe băiat mai puţin nevinovat. Billy, băiatul cel blând e încă nevinovat.
Billy mai că-şi dorea ca Palmer să-l lovească. Atingerea, atingerea blândă şi insinuările sunt mai rele decât o lovitură pentru că se pare că pumnul o să izbească oricum, dacă pipăitul dă greş.
În câteva rânduri, Billy era aproape gata să mărturisească, numai ca să scape de ritmul înnebunitor al vocii locotenentului John Palmer, ca să scape de pipăit.
Începu să se întrebe de ce... După ce pusese capăt suferinţelor mamei sale, de ce chemase poliţia în loc să-şi vâre ţeava revolverului în gură?
Billy fu salvat în cele din urmă de treaba bună făcută de medicul legist şi de criminaliştii care examinaseră locul crimei, precum şi de faptul că alţi poliţişti - care-l lăsaseră pe Palmer să se ocupe de caz cum voia - se răzgândiseră. Dovezile îl indicau drept vinovat pe tată, niciuna nu-l indica pe fiu.
Singura amprentă de pe revolver era a lui Billy, dar pe mânerul lung al cheii tubulare din oţel lustruit exista o amprentă digitală clară şi una parţială a palmei tatălui lui Billy.
Ucigaşul rotise cheia cu mâna stângă. Spre deosebire de tatăl său, Billy era dreptaci.
Hainele lui Billy fuseseră pătate de o cantitate mică de sânge, dar nu de o împroşcare abundentă. O ţâşnitură de sânge dungase cu puncte mânecile cămăşii tatălui.
Femeia încercase să se apere de soţul ei cu unghiile. Sângele şi pielea lui fuseseră găsite sub unghiile ei, nu ale lui Billy.
După un timp, doi membri ai departamentului fuseseră siliţi să demisioneze, iar altul fusese concediat. Când fumul se împrăştiase, locotenentul John Palmer rămăsese, nu se ştie cum, fără să păţească nimic.
Billy se gândise să-l acuze pe locotenent, dar se temuse să depună mărturie şi, mai mult decât orice se temuse de consecinţele faptului că nu va fi convingător în faţa tribunalului. Prudenţa îi sugerase să dea înapoi.
Stai pitit, stai liniştit, fă lucruri simple, nu te aştepta la mult, bucură-te de ce ai. Mişcă-te.
Uimitor, dar mişcatul însemnase, până la urmă, să se mute la Pearl Olsen, văduva unui ajutor de şerif şi mama altui ajutor de şerif.
Femeia se oferise să-l salveze pe Billy din limbul custodiei pentru ajutatul copiilor, iar la prima lor întâlnire, băiatul ştiuse instinctiv că femeia aceea nu va fi niciodată mai mult sau mai puţin decât părea să fie. Cu toate că avea doar paisprezece ani, Billy învăţase că armonia dintre realitate şi aparenţă poate fi un lucru mai rar decât îşi imaginează un copil şi era o calitate pe care spera s-o aibă el însuşi.
Capitolul 58
Stând în lumina puternică a popasului pentru camioane, afară din restaurant, Billy Wiles mâncă un baston de ciocolată Hershey, mâncă alune Planters şi se gândi la Steve Zillis.
Dovezile împotriva lui Zillis, deşi de circumstanţă, păreau să justifice bănuielile sale mai mult decât orice folosise John Palmer ca să-şi justifice faptul că-l bănuise pe Billy.
Cu toate acestea, Billy era îngrijorat că ar putea să acţioneze împotriva unui om nevinovat. Manechinele, pornografia înrobitoare şi starea generală a locuinţei lui Zillis dovedeau că individul era o jigodie, poate chiar sărit de pe fix, dar nimic nu dovedea că ar fi ucis pe cineva.
Experienţa pe care o trăise Billy când fusese pe mâna lui Palmer îl făcea să dorească lucruri certe.
Sperând să descopere vreun fapt care să-i întărească bănuielile, chiar şi ceva subţire precum aşchia de semilună de deasupra restaurantului, Billy luă ziarul pe care-l cumpărase în Napa şi pe care nu avusese timp să-l citească. Articolul de pe prima pagină era despre uciderea lui Giselle Winslow.
Speră prosteşte că poliţiştii descoperisă lângă cadavru o codiţă înnodată de cireaşă.
În loc de asta, articolul se repezi la el, zbură la el iute ca un liliac la o molie, faptul că mâna dreaptă a lui Giselle Winslow fusese retezată. Ţicnitul îşi luase un suvenir, de data asta nu o faţă, ci o mână.
Lanny nu menţionase asta. Dar când Lanny venise în parcarea tavernei, tocmai când Billy lua al doilea bilet de sub ştergătorul Explorerului, trupul lui Giselle Winslow abia fusese descoperit. Pe linia fierbinte a Departamentului Şerifului nu fuseseră comunicate toate amănuntele.
Inevitabil, Billy îşi aminti de biletul care fusese lipit de frigiderul său cu şaptesprezece ore în urmă şi pe care-l ascunsese în exemplarul său din „În vremea noastră”. Mesajul îl avertizase: „Un asociat al meu are să vină să te vadă la ora unsprezece. Aşteaptă-l pe veranda din faţă.”
Văzu în minte ultimele două rânduri ale acelui bilet, care îi fuseseră neclare atunci, dar care nu mai erau acum.
„Pari furios. Nu ţi-am întins mâna prieteniei? Da, ţi-am întins-o.”
La prima citire, rândurile îi păruseră batjocoritoare, sarcastice. Acum îl dojeneau, îl provocau să accepte faptul că fusese învins fără speranţă.
Mâna retezată aştepta undeva, în casă, să fie descoperită de poliţie.
Capitolul 59
Un bărbat şi o femeie, un cuplu de camionagii în blugi, tricouri şi cu şepci de baseball - pe al lui scria PETERBILT, pe al ei scria ZEIŢA ŞOSELELOR - ieşi din restaurant. Bărbatul îşi curăţa incisivii cu o scobitoare, în timp ce femeia căsca, îşi mişca umerii şi-şi dezmorţea braţele.
Stând la volanul Explorerului, Billy se pomeni privind mâinile femeii, gândindu-se cât de mici erau, cât de uşor putea fi ascunsă una din ele.
În mansardă. Sub o scândură din podea. În spatele cazanului. În fundul unui dulap. În spaţiul de sub o verandă, cea din faţă sau cea din spate. Poate în garaj, în sertarul atelierului de tâmplărie. Păstrată în formaldehidă sau nu.
Dacă una din mâinile victimei fusese ascunsă pe proprietatea sa, de ce n-ar fi ascunsă şi altă parte a altei victime? Ce luase ţicnitul de la roşcată şi unde ascunsese chestia aia?
Billy era tentat să se întoarcă imediat acasă, să scotocească prin casă, de sus şi până jos. Probabil că avea să caute tot restul nopţii şi toată dimineaţa până să găsească ororile acelea incriminatoare.
Şi dacă nu avea să le găsească, avea să-şi petreacă după-amiaza căutând? Cum ar putea să nu facă asta?
Odată începută căutarea, ar fi fost obligat, ar fi fost obsedat să continue până avea să descopere Graalul sinistru.
Conform ceasului său, era ora unu şi treizeci şi şase de minute dimineaţa, joi. Miezul nopţii cel deosebit se afla la mai puţin de douăzeci şi două de ore.
„Ultima mea crimă: joi, la miezul nopţii.”
Billy funcţiona deja pe bază de cofeină şi ciocolată, Anacin şi Vicodin. Dacă îşi petrecea ziua într-o căutare frenetică de bucăţi de cadavru, dacă la apus nici nu-l identificase pe ţicnit, nici nu se odihnise deloc, ar fi fost epuizat fizic, mintal şi emoţional. În aceste condiţii, n-ar fi fost un paznic de nădejde pentru Barbara.
Nu trebuia să piardă timp căutând mâna.
Pe lângă asta, atunci când citi articolul din ziar a doua oară îşi aminti de altceva, în afară de biletul lipit de frigiderul său. De manechinul cu şase mâini.
Acesta ţinea în pumnii de la capătul braţelor cuţite de bucătărie care erau înfipte în gâtul său.
Picioarele manechinului fusaeseră înlocuite cu mâini, ca să apuce mai bine stinghia de fier cu vârf de lance cu care se abuza singur.
O a treia pereche de mâini fusese retezată de la un manechin donator. Acestea ieşeau din sâmii specimenului cu şase mâini, de parcă acesta ar fi fost o redare obscenă a zeiţei hinduse Kali.
Cu toate că celelalte trei manechine din încăpere aveau numărul obişnuit de mâini, cel cu şase mâini sugera că Zillis putea să aibă un fetiş pentru mâini.
În fotografiile de pe cutiile videocasetelor pronografice, mâinile femeilor fuseseră legate în multe cazuri. Cu cătuşe. Cu funii. Cu fâşii de piele bine strânse.
Faptul că lui Giselle Winslow îi fusese retezată o mână părea nu numai condamnabil, ci şi plin de importanţă.
Billy se chinuia, dar nu avea cu ce să-l prindă în laţ pe Steve Zillis.
„Nu ţi-am întins mâna prieteniei? Da, ţi-am întins-o.”
Umor grosier, juvenil. Billy mai că-l vedea pe Zillis rânjind afectat, îl auzea rostind cuvintele acelea. Îl auzea spunându-le cu vocea lui încrezută, glumeaţă, de barman-actor.
I se păru brusc că o mare parte din activitatea lui Zillis la tavernă implica folosirea mâinilor. Zillis era neobișnuit de îndemânatic.Jongla cu măsline și cu alte obiecte. Știa trucuri cu cărți, care țineau de iuțeala mâinilor. Putea să facă o monedă să „meargă” pe încheieturile degetelor, să o facă să dispară.
Nimic din toate acestea nu-l ajutau pe Billy să facă un laț mai bun.
Curând avea să fie ora două. Dacă urma să se ducă după Zillis, prefera s-o facă la adăpostul întunericului.
Bandajul lichid de pe rănile de la mână fusese supus unui test dur. Crăpase la margini, se desprinsese.
Billy deschise sticla și puse un alt strat peste primul, întrebându-se dacă avea vreo semnificație faptul că a doua rană care îi fusese promisă constanse în înfingerea unui cui în mâna sa.
Dacă se ducea după Zillis, trebuia mai întâi să aibă o conversație cu acesta. Nimic mai mult. Nimic mai rău. Doar o discuție serioasă.
În cazul în care Zillis era țicnitul, întrebările trebuiau puse sub amenințarea pistolului.
Sigur, dacă se dovedea că Zillis era doar o jigodie bolnavă la cap, dar nu un ucigaș, nu avea să fie înțelegător; avea să se enerveze. Putea să-l reclame pentru că intrase cu forța.
Singura cale de a-l face să stea liniștit era să-l intimideze. Numai că nu părea un tip care să se lase intimidat, decât dacă Billy putea să-i facă rău în mod serios, suficient cât să-i atragă atenția și să creadă că urma s-o pățească și mai rău dacă avea să cheme poliția.
Înainte să se ducă după Zillis, Billy trebuia să fie sigur că avea capacitatea de a ataca un om nevinovat și de a-l brutaliza, ca să-l facă să tacă.
Își îndoi și deschise mâna stângă, care era ușor țeapănă. O îndoi și o deschise.
Avea de făcut o alegere care nu-i era complet impusă. Putea să adopte o poziție din care să facă rău și să intimideze un om nevinovat - sau să amâne, să aștepte desfășurarea evenimentelor, iar prin asta s-o pună pe Barbara într-un pericol și mai mare.
„Alegerea îți aparține.”
Întotdeauna îi aparținuse. Întotdeauna avea să-i aparțină. Să acționeze sau să nu acționeze. Să aștepte sau să meargă. Să închidă o ușă sau să o deschidă. Să se retragă din viață sau să pătrundă în ea.
Nu avea la dispoziție ore sau zile ca să analizeze impasul în care se afla. Oricum, dacă ar fi avut timp, l-ar fi pierdut cufundându-se în analiză.
Căută înțelepciunea învățată din această experiență dură și care se potrivea acestei situații, dar nu găsi nimic. Singura înțelepciune era cea a umilinței.
Până la urmă avea să-și ia decizia bazându-se doar pe puritatea motivelor sale. iar adevărul deplin al motivului putea să nu fie cunoscut.
Porni motorul. Plecă din popasul pentru camioane.
Nu putu descoperi luna, feliuța albă și subțire a lunii. Trebuia să fie în urma sa.
Capitolul 60
La ora două și nouă minute dimineața, Billy parcă pe o stradă liniștită dintr-un cartier rezidențial, la două cvartale și jumătate de casa lui Steve Zillis.
Crengile de jos ale dafinilor indieni atârnau sub felinarele stradale, peste trotuarele îngălbenite de becuri, iar umbra frunzelor era împrăștiată ca o comoară din monede negre.
Billy mergea fără grabă, de parcă ar fi suferit de insomnie de-o viață și se plimba în mod regulat în aceste ore moarte.
Ferestrele caselorera întunecate, luminile din verande erau stinse. Nu trecea nicio mașină.
Între timp, pământul cedase o mare parte din căldura înmagazinată în timpul zilei. Noapte nu era nici fierbinte, nici rece.
Gâtul răsucit al pungii pentru pâine fusese înfușurat în jurul centurii sale, iar punga, căptușită cu o cîrpă de vase, atâna în partea sa stângă. În ea se aflau cătușele, cutia mică cu Mace și Taserul.
De centură, în partea dreaptă, atârna tocul Wilson Combat, în care era pistolul încărcat.
Își scoase tricoul din blugi, lăsându-l să atârne liber. Tricoul ascundea, cumva, pistolul. De la o distanță mai mare de câțiva pași, nimeni n-ar fi recunoscut conturul armei.
Când ajunse la locuința lui Zillis, părăsi trotuarul pentru alee, apoi urmă zidul de eucalipți până la garaj.
Din față, casa fusese întunecată în spatele jaluzelelor trase, dar luminile străluceau ușor la unele ferestre din spate. La dormitorul lui Zillis, la baia acestuia.
Billy rămase în curtea din spate, cercetând proprietatea, atent la fiecare nuanță a nopții. Lăsă ochii să i se dezobișnuiască de felinarele din stradă și să se adapteze cât mai complet la întuneric.
Își vârî tricoul în blugi, pentru ca tocul pistolului să-i fie accesibil.
Scoase din buzunar o pereche de mănuși de cauciuc și-și vârî mâinile în ele.
Vecinătatea era tăcută. Casele nu erau prea departe una de alta. Trebuia să fie atent să nu facă zgomot, când avea să intre înăuntru. Țipetele puteau fi auzite, ca și un foc de armă care n-ar fi fost bine amortizat cu o pernă.
Părăsi curtea, intrând în curtea interioară acoperită, în care se afla un singur scaun din aluminiu. Nu era nicio masă, niciun grătar, nicio plantă în ghiveci.
Prin geamurile ușii din spate putea să vadă bucătăria luminată doar de două ceasuri digitale, unul pe cuptor și unul pe cuptorul cu microunde.
Scoase punga de pâine de la centură și extrase din ea cutia de Mace. Căptușeala alcătuită din cârpa de vase reduse zgomotul cătușelor care se mișcau. Răsuci capătul pungii și îl înfășură din nou strâns în jurul centurii.
În timpul primei sale vizite furase o cheie de rezervă dintr-un sertar din bucătărie. Introduse cu grijă cheia în broască, o răsuci ușor, îngrijorat că înuietoarea ar fi putut să fie zgomotoasă și că sunetul ar fi putut să se audă foarte bine în casa aceea mică.
Ușa se deschise. Balamalele șoptiră din cauza ruginei, dar nu scârțâiră.
Billy intră și închise ușa în urma sa.
Apoi nu se mișcă, timp de un minut. Ochii săi se adaptaseră bine cu întunericul, dar trebuia să se orienteze.
Inima îi bătea iute. Poate că, în parte, acest lucru se datora acțiunii tabletelor de cafeină.
Billy traversă bucătăria, tălpile de cauciuc ale pantofilor săi scârțâind ușor pe plasticul de pe podea. Billy tresări, dar merse mai departe.
Camera de zi avea covor pe jos. Billy făcu doi pași tăcuți, înainte de a se opri ca să se orienteze.
Disprețul lui Zillis pentru mobilă era o binecuvântare. Nu avea multe obstacolr care să reprezinte motive de îngrijorare în întuneric.
Billy auzi voci slabe. Ascultă, alarmat. Nu pricepea ce spuneau.
Se așteptase să-l găsească pe Zillis singur și se gândi să se retragă. Dar trebuia să afle mai multe.
O lumină slabă însemna intrarea în coridorul care ducea din camera de zi către cele două dormitoare și către baie. Lustra din coridor era stinsă, dar o lumină blândă pătrundea în capătul îndepărtat al acestuia prin ușile deschise ale ultimelor două încăperi.
Aceste încăperi erau față în față, pe coridor. Din câte ținea minte Billy, cea din stânga era baia, iar dormitorul lui Zillis se afla în dreapta.
Judecând după înălțime și timbru, Billy presupuse că erau două voci, una de bărbat și una de femeie.
Luă spray-ul Mace în mâna dreaptă, ținând degetul mare sub siguranță, apăsat pe buton.
Instinctul îi șoptea că ar trebui să schimbe spray-ul cu pistolul. Dar nu orice instinct era mai vrednic de încredere decât rațiunea.
Dacă începea prin a-l împușca pe Zillis, nu mai avea unde să se ducă. Trebuia să-l scoată din circulație, nu să-l rănească.
În timp ce mergea pe coridor, trecu pe lângă simulacrul de abator, unde manechinele aveau parte de o mutilare fără vărsare de sânge.
Cu cât le auzea mai bine, cu atât i se părea că vocile au ceva artificial. Erau niște actori într-un spectacol de proastă calitate. O oarecare stridență sugera că vocile ieșeau din difuzoarele unui televizor ieftin.
Femeia strigă brusc, îndurerată, dar senzual, ca și cum durerea i-ar fi făcut plăcere.
Billy ajunsese aproape de capătul coridorului când Steve Zillis ieși din baie, din stânga sa.
Era desculț, dezbrăcat până la brâu, purta pantaloni de pijama și-și freca dinții cu o periuță, grăbindu-se să vadă ce era la televizorul din dormitor.
Ochii lui se măriră când îl zări pe Billy. Spuse, cu periuța în gură:
- Ce nai...
.............................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu