9 - 11
Spray-ul Mace folosit de poliție are efect zdravăn până la o distanță de șapte metri, deși cinci metri e distanța ideală. Steve Zillis se afla la doi metri de Billy.
O porţie de Mace în gură şi în nas îl paralizează uneori pe atacator. Poţi să-l opreşti iute şi serios doar dacă îl stropeşti abundent în ochi.
Şuvoiul scăldă ambii ochi, din apropiere, şi-i inundă nările.
Zillis scăpă periuţa de dinţi, îşi acoperi ochii cu mâinile, dar prea târziu, şi se întoarse orbeşte să fugă de Billy. Se izbi imediat de zidul de la capătul coridorului. Scoase un văicărit disperat, se aplecă, încercă să vomite şi scoase din el spumă de pastă de dinţi, de parcă era un câine turbat.
Arsura din ochii săi era infernală, pupilele se deschiseseră atât de mult încât putea să vadă doar o luminozitate fără formă, nu zărea nici măcar silueta atacatorului său, nici măcar o umbră. Şi gâtul îi ardea din cauza chimicalelor care îi coborâseră pe nas, iar plămânii săi încercau să respingă aerul viciat pe care-l inspira.
Billy se aplecă, apucă un crac al pijamalei şi-i trase individului piciorul stâng sub el.
Zillis spintecă aerul cu mâinile, în căutarea unui perete, a unei uşi, a ceva care să-i ofere sprijin, nu găsi nimic şi se prăbuşi atât de greoi, încât făcu scândurile podelei să vibreze.
Printre gemete şi horcăituri, printre accese de tuse, Zillis ţipă ceva în legătură cu ochii săi, cu durerea, cu lumina care-l înţepa.
Billy scoase pistolul de calibrul 9 şi-l izbi puternic într-o latură a capului cu ţeava, suficient de tare ca să-l doară.
Zillis urlă, iar Billy îl avertiză:
- Potoleşte-te, sau te lovesc din nou, mai tare.
Zillis îl înjură, iar Billy îl izbi încă o dată cu pistolul, nu atât de tare cum îi promisese, dar individul pricepu.
- Bine, zise Billy. Bine. N-o să vezi ca lumea vreo douăzeci de minute, o jumătate de oră...
Zillis care inspira tot cu gâfâituri iuţi şi expira înfiorându-se, îl întrerupse pe Billy:
- Doamne, am orbit, am...
- E doar Mace.
- Ai înnebunit?
- E Mace. Nu te vatămă permanent.
- Am orbit, insistă Zillis.
- Stai locului.
- Am orbit.
- N-ai orbit. Nu te mişca.
- Rahat! DOARE!
Un fir de sânge se scurse din scalpul lui Zillis. Billy nu-l lovise tare, dar pielea plesnise.
- Ascultă ce-ţi spun, nu te mişca, îi spuse Billy, cooperează şi o să trecem cu bine prin asta, o să fie totul bine.
Billy îşi dădu seama că încerca să-l consoleze pe Zillis, ca şi cum nevinovăţia omului era o concluzie care se impunea.
Până atunci, păruse că putea să facă tot ce intenţiona. Chiar dacă se dovedea că Steve Zillis era ţicnitul. Să facă şi apoi să plece, cu consecinţe minime.
Dar în imaginaţia sa, înfruntarea nu fusese atât de violentă. Un jet de Mace. Zillis era scos imediat din circulaţie, devenea ascultător. Totul era uşor, când plănuiai...
Treaba fusese însă de la început dură, iar situaţia părea scăpată de sub control.
Străduindu-se să pară încrezător, Billy zise:
- Dacă nu vrei s-o păţeşti, stai acolo jos până o să-ţi spun ce să faci în continuare.
Zillis horcăia.
- M-ai auzit? întrebă Billy.
- La naiba, da, cum să nu te aud?
- Ai înţeles?
- Sunt orb, nu surd.
Billy se duse în baie, opri apa ce curgea în chiuvetă şi se uită în jur.
Nu văzu ceea ce căuta, dar văzu ceva ce nu voia să vadă: reflexia sa în oglindă. Se aştepta să arate violent, chiar periculos, şi aşa şi arăta. Se aştepta să arate speriat, şi aşa şi arăta. Nu se aştepta să vadă potenţial pentru rău, dar văzu.
Capitolul 61
La televizorul din dormitor, un bărbat gol cu o mască neagră biciuia, cu un mănunchi de curele din piele, pieptul unei femei.
Billy opri televizorul.
- Mă gândesc că umbli cu mâinile prin lămâile pe care le tai felii pentru băuturi şi-mi vine să borăsc!
Zillis, care zăcea scos din circulaţie, dincolo de uşa deschisă, nu-l auzi sau se făcu că nu-l auzise.
Patul nu avea tăblii la capăt sau la picioare. Salteaua şi arcurile erau pe o ramă de metal pe roţi.
Din cauză că Zillis nu se sinchisea de fineţuri pentru cuverturi de pat, rama era la vedere.
Billy scoase cătuşele din punga pentru pâine. Prinse una din brăţări de stinghia de jos a ramei patului.
- Ridică-te în patru labe, zise el. Târăşte-te către locul de unde vine vocea mea.
Zillis rămase pe podeaua de pe coridor, respirând mai uşor, dar încă zgomotos, şi scuipă zdravăn pe covor. Lacrimile care-i curgeau şuvoi duseseră stropii de Mace la buzele sale, iar gustul amar îi pătrunse în gură.
Billy se duse la el şi-i apăsă ţeava pistolului în ceafă.
Zillis înţepeni, horcăind uşor.
- Ştii ce-i asta? întrebă Billy.
- Omule!
- Ţi-am spus să te târăşti în dormitor.
- Rahat!
- Vorbesc serios.
- Bine.
- Du-te la capul patului.
Cu toate că singura lumină din încăpere provenea de la veioza slabă de lângă pat, Zillis îşi miji ochii în timp ce se târa spre pat, din cauza luminii orbitoare, înţepătoare.
Billy fu silit să-l direcţioneze de două ori. Apoi îi zise:
- Aşază-te pe podea, cu spatele lipit de marginea patului. Așa-i bine. Pipăie cu mâna stângă lângă tine. O pereche de cătușe atârnă de rama patului. Ai nimerit-o.
- Omule, nu-mi face asta, se rugă Zillis, în timp ce ochii îi lăcrimau copios, iar lichidul îi bolborosea în nări. De ce? Ce-i asta?
- Pune încheietura stângă în brățara goală.
- Nu-mi place, zise Zillis.
- Nu trebuie să-ți placă.
- Ce-ai de gând să-mi faci?
- Depinde. Pune-ți cătușa.
După ce Zillis își făcu de lucru cu cătușele, Billy se aplecă să încerce încuietoarea dublă, care se închisese. Zillis nu vedea suficient de bine ca să-l lovească sau ca să încerce să-i ia pistolul.
Steve n-avea decât să târască patul prin încăpere, putea să arunce salteaua și cutia în care erau prinse arucirile, putea să demonteze, cu răbdare, rama prinsă în șuruburi până reușea să elibereze cătușa. Dar nu putea să se miște iute.
Covorul părea murdar. Billy nu avea de gând să se așeze sau să îngenuncheze pe el.
Se duse în nișa unde se afla masa din bucătărie și se întoarse cu singurul scaun cu spetează din casă. Îl așeză în fața lui Zillis, într-un loc în care acesta nu ajungea, și se așeză.
- Billy, mor aici!
- Nu mori.
- Mi-e teamă pentru ochii mei. Încă nu pot să văd.
- Vreau să-ți pun niște întrebări.
- Întrebări? Ești nebun?
- Într-un fel, da, recunscu Billy.
Zillis tuși. Tusea izolată deveni un acces de tuse, apoi individul începu să se înăbușe îngrozitor. Nu se prefăcea.
Billy așteptă.
Când Zillis putu să vorbească, vocea sa era răgușită și tremurătoare:
- M-ai speriat groaznic, Billy.
- Foarte bine. Vreau să-mi spui unde-ți ții pistolul.
- Pistol? Ce să fac cu un pistol?
- Cel cu care l-ai împușcat.
- L-am împușcat? Pe cine am împușcat? N-am împușcat pe nimeni. Ce naiba, Billy!
- L-ai împușcat în frunte.
- Nu. Nici vorbă, omule, nu l-am împușcat eu.
Ochii lui înotau în lacrimile provocate de Mace, deci nu putea citi în ei dacă minte. Steve clipi și clipi, încercând să vadă.
- Omule, dacă asta-i o glumă tâmpită...
- Tu ești glumețul, zise Billy. Nu eu. Tu dai spectacole.
Zillis nu reacționă auzind cuvântul.
Billy se duse la noptieră și trase sertarul.
- Ce faci? întrebă Zillis.
- Caut pistolul.
- Nu există niciun pistol.
- N-a fost mai devreme, cât n-ai fost aici, dar acum trebuie să fie aici. Îl ții în aproierea ta.
- Ai fost aici mai devreme?
- Te bălăcești prin tot felul de murdării, nu-i așa, Steve? O să fac duș cu apă clocotită după ce-o să plec.
Billy deschise ușa din partea de jos a noptierei și scotoci înăuntru.
- Ce-o să faci dacă n-o să găsești un pistol?
- Poate o să-ți țintuiesc mâna de podea și o să-ți tai degetele, unul câte unul.
Zillis părea că-i gata să plângă cu adevărat.
- Oh, omule, nu mai spune lucruri nebunești de felul ăsta! Ce-am făcut? Nu ți-am făcut nimic.
Billy zise, în timp ce deschidea ușa șifonierului:
- Stevie, unde ai ascuns mâna retezată, atunci când ai fost în casa mea?
Zillis scoase un geamăt, apoi începu să clatine din cap: nu, nu, nu, nu.
Polița din șifonier, de deasupra hainelor atârnate, se afla la nivelul ochilor. În timp ce scotocea după pistol, Billy zise:
- Și ce ai mai ascuns în casa mea? Ce ai tăiat din roșcată? O ureche? Un sân?
- N-are nicio logică, zise Zillis, cu glas tremurător.
- N-are?
- Pentru numele lui Dumnezeu, ești Billy Wiles!
Billy se întoarse la pat, căutând pistolul. Scotoci între saltea și cutia cu arcuri, lucru pe care n-ar fi avut curaj să-l facă dacă n-ar fi purtat mănuși.
- Ești Billy Wiles, repetă Zillis.
- Și ce crezi că înseamnă asta? Că nu știu să am grijă de mine?
- Billy, n-am făcut nimic. N-am făcut.
În timp ce se ducea în cealaltă parte a patului, Billy spuse:
- Știu cum să am grijă de mine, chiar dacă nu-s plin de energie.
Recunoscându-și propriile cuvinte, Zillis replică:
- N-am vrut să spun nimic cu asta. Crezi că a fost o insultă? N-am intenționat așa ceva.
Billy scotoci din nou între saltea și cutia cu arcuri. Nimic.
- Billy, spun tot felul de lucruri. Știi cum sunt eu, glumesc mereu. Mă cunoști. Billy, ce naiba, sunt un tâmpit. Știi că sunt un tâmpit, vorbesc tot timpul, și jumătate din timp nu mă ascult.
Billy se întoarse la scaun și se așeză din nou.
- Stevie, mă vezi mai bine?
- Nu, nu văd prea multe. Am nevoie de niște șervețele.
- Șterge-te cu cearșaful de pe pat.
Zillis pipăi cu mâna liberă și eliberă pătura subțire prinsă sub piciorul patului. Scoase un colț al cearșafului, își șterse fața cu el, își suflă nasul.
- Ai un topor? întrebă Billy.
- Oh, Doamne.
- Stevie, ai un topor?
- Nu.
- Stevie, spune-mi adevărul.
- Billy, nu face asta!
- Ai un topor?
- Nu face asta!
- Stevie, ai un topor?
- Da, recunoscu Zillis, scoțând un suspin îngrozit.
- Sau ești un actor al naibii de bun sau ești cu adevărat Steve Zillis cel tâmpit, zise Billy, iar cea de-a doua posibilitate începu să-l îngrijoreze.
Capitolul 62
- Când ciopârțeai manechinele în curtea din spate, visai că-s femei adevărate? întrebă Billy.
- Sunt doar manechine.
- Îți place să ciopârțești pepeni pentru că sunt roșii înăuntru? Stevie, îți place să vezi cum explodează carnea roșie?
Zillis păru uluit.
- Poftim? Individa ți-a povestit despre asta? Ce ți-a spus?
- Despre ce individă vorbești, Stevie?
- Despre târfa aia bătrână de alături, Celia Reynolds.
- Nu ești în situația în care îți poți permite să faci pe cineva târfă bătrână, zise Billy. Ești într-o situație în care nu poți să faci nimic.
Zillis păru că acceptă dojana. Dădu din cap, grăbindu-se să fie de acord.
- Ai dreptate. Îmi cer scuze. E doar o femeie singură. Știu asta. Dar, Billy, e o bătrână care-și vâră nasul peste tot. Nu-și vede de treaba ei. Întotdeauna stă la fereastră, zgâindu-se din spatele jaluzelelor. Nu poți să te duci în curte fără să te spioneze.
- Și există o grămadă de lucruri pe care nu poți să permiți oamenilor să le vasă, nu-i așa, Stevie?
- Nu. N-am făcut nimic. Voiam doar un pic de intimitate. Așa că de două ori i-am dat un spectacol cu toporul. Am făcut pe nebunul. Doar ca s-o sperii.
- S-o sperii.
- Doar ca s-o fac să-și vadă de treaba ei. Am făcut treaba asta doar de trei ori, iar a treia oară am făcut-o să știe că era un spectacol, i-am arătat că am văzut-o privindu-mă.
- Cum ai făcut-o să știe?
- Nu-s mândru de ce-am făcut.
- Stevie, sunt sigur că există o grămadă de lucru de care nu ești mândru.
- I-am arătat degetul mijlociu, zise Zillis. A treia oară am ciopârțit un manechin și un pepene - despre care nu visez că ar fi altceva decât sunt - apoi m-am dus la gard și i-am arătat degetul mijlociu.
- O dată ai ciopâțit un scaun.
- Mda. Am ciopârțit un scaun. Și ce dacă?
- Cel pe care stau este singurul scaun pe care-l ai.
- Aveam două. Aveam nevoie doar de unu. Era doar un scaun.
- Îți place să vezi femei bătute, zise Billy.
- Nu.
- Să nu-mi spui că ai găsit în seara asta filmele porno de sub pat. Stevie, le-a adus acolo vreun spiriduș? Să sunăm la Orkin (firmă celebră de deratizare) și să cerem să ne trimită un exterminator de spiriduși?
- Nu-s femei adevărate.
- Nu-s manechine.
- Adică nu li se face rău cu adevărat. Joacă un rol.
- Dar îți place să privești.
Zillis nu spuse nimic. Își lăsă capul în jos.
Într-un fel, era mai ușor decât se așteptase Billy să fie. Crezuse că punerea de întrebări complet neplăcute și ascultarea unui alt om care se umilea autojustificându-se în mod jalnic ar fi fost un lucru atât de deprimant, încât n-ar fi fost în stare să conducă un interogatoriu care să aibă rezultate. În loc de asta, avea un simțământ de putere, care-i dădea încredere. Și satisfacție. Ușurința acestui lucru îl surprinse. Ușurința acestui lucru îl sperie.
- Stevie sunt filme dezgustătoare. Sunt bolnăvicioase.
- Da, răspunse încet Zillis. Sunt. Știu.
- Ai făcut vreun film cu tine în timp ce făceai rău femeilor în felul acela?
- Nu. Doamne, nu!
- Vorbești în șoaptă, Stevie.
Individul își ridică bărbia din piept, dar nu se uită către Billy.
- N-am făcut niciodată rău unei femei în felul acela.
- Niciodată? N-ai făcut niciodată rău unei femei în felul acela?
- Nu. Jur.
- Stevie, le-ai făcut rău?
- Niciodată. Nu pot.
- Ești un băiat din corul bisericii, da?
- Îmi place... să privesc.
- Să privești cum li se fac lucruri rele femeilor?
- Îmi place să privesc. Dar mi-e rușine.
- Nu cred că ți-e rușine niciun pic.
- Ba da. Mi-e rușine. Nu întotdeauna în timp ce se întâmplă, dar întotdeauna după aceea.
- După ce?
- După... ce privesc. Nu e... Oh, omule. Nu-i ceea ce voiam să fiu.
- Stevie cine vrea să fie ceea ce ești tu?
- Nu știu.
- Numește-mi o persoană. O persoană care ar vrea să fie ceea ce ești tu.
- Probabil că nimeni, zise Zillis.
- Cât de rușine îți e? insistă Billy.
- Am aruncat înregistrările video. De multe ori. Chiar le-am distrus. Dar, știi... după un timp, am cumpărat altele noi. Am nevoie de ajutor ca să mă opresc.
- Stevie, ai cerut vreodată ajutor?
Zillis nu-i răspunse.
- Ai cerut vreodată ajutor? insistă Billy.
- Nu.
- Dacă voiai cu adevărat să te oprești, de ce n-ai cerut ajutor?
- Am crezut că pot să mă opresc singur. Am crezut că pot să fac asta.
Zillis începu să plângă. Ochii îi erau încă lucioși din cauza spray-ului Mace, dar lacrimile acelea erau adevărate.
- Stevie, de ce ai făcut chestiile alea manechinelor din cealaltă cameră?
- N-o să înțelegi.
- Da, eu sunt bătrânul și plicticosul Billy Wiles, care n-are vână, dar poți să încerci să-mi explici.
- Ceea ce le-am făcut nu înseamnă nimic.
- Ai consumat o grămadă de timp și de energie pentru ceva ce nu înseamnă nimic.
- Nu vreau să vorbesc despre asta. Nu despre asta, spuse Zillis, nu atât refuzându-l cât implorându-l. Nu vreau.
- Te face să roșești? Îți jignește sensibilitatea?
Zillis plângea acum fără încetare. Nu cu suspine. Ci cu lacrimile continue, fierbinți, ale umilinței, ale rușinii.
- Făcutul unui lucru nu-i la fel ca vorbitul despre el, zise Zillis.
- Te referi la ceea ce ai făcut manechinelor, lămuri lucrurile Billy.
- Poți... să-mi zbori creierii, dar n-o să vorbesc despre asta. Nu pot.
- Stevie, când mutilai manechinele erai excitat? Îți creștea enorm din cauza excitării?
Zillis clătină din cap, privind în jos.
- E o diferență atât de mare între făcutul a ceea ce ai făcut și vorbitul despre asta? întrebă Billy.
- Billy, te rog. Nu vreau să mă aud, să mă aud vorbind despre asta.
- Pentru că atunci când făceai asta, era doar ceva ce făceai. Dar dacă vorbești despre asta, atunci este vorba despre ceea ce ești.
Expresia lui Zillis confirmă faptul că Billy înțelesese esența problemei.
Nu se putea obține prea mult insistând pe tema manechinelor. Manechinele erau ceea ce erau. Să-l bagi pe Steve Zillis cu botul în perversiunea sa putea să se dovedească un lucru nerentabil.
Billy nu obținuse ceea ce avea nevoie, lucrul pe care dorise să-l dovedească venind aici.
Era, în același timp, obosit și încordat, avea nevoie de somn, dar era amețit de cofeină. Uneori, mâna străpunsă îl durea - Vicodinul începuse să-și piardă efectul.
Din cauza oboselii stăpânite cu ajutorul chimicalelor, nu mai putea să conducă interogatoriul cu suficientă inteligență.
Dacă Zillis era țicnitul, atunci individul era un geniu al falsului emoțional.
Dar tocmai asta erau sociopații: păianjeni lacomi cu un talent deosebit de a proiecta o imagine convingătoare a unei ființe umane complexe, care ascundea realitatea insectiformă a calculelor reci și a intențiilor macabre.
- Când făceai ceea ce făceai manechinelor, când priveai filmele acelea scârboase, te gândeai la Judith Kesselman?
În timpul întâlnirii lor, Zillis fusese surprins nu o singură dată, dar această întrebare îl șocă. Ochii lui, injectați din cauza efectului rezidual al spray-ului Mace, se holbară. Figura i se albi și i se pleoști, de parcă ar fi încasat o palmă.
Capitolul 63
Zillis era încătușat de pat. Billy stătea fără grijă pe scaun, dar cu un simțământ crescând că era prins în plasa răspunsurilor evazive ale prizonierului său.
- Stevie, ți-am pus o întrebare.
- Ce-i asta? se interesă Zillis cu aparentă sinceritate și chiar cu urma potrivită de reacție a unui om care se simte jignit.
- Cum adică ce?
- De ce ai venit aici? Billy, nu înțeleg ce faci aici.
- Te gândești la Judith Kesselman? insistă Billy.
- De unde ai aflat de ea?
- De unde crezi că am aflat?
- Îmi răspunzi la întrebări prin întrebări, iar eu trebuie să dau răspunsuri corecte la orice.
- Sărmanul Stevie! Ce știi despre Judi Kesselman?
- I s-a întâmplat ceva.
- Ce i s-a întâmplat, Stevie?
- Era pe vremea când urmam colegiul. Acum cinci ani, cinci ani și jumătate.
- Stevie, ce i s-a întâmplat?
- Nimeni nu știe.
- Cineva știe, zise Billy.
- A dispărut.
- Ca într-un spectacol de magie?
- A dispărut, pur și simplu.
- Era o fată drăguță, nu-i așa?
- Toată lumea o plăcea, răspunse Zillis.
- O fată atât de frumoasă, atât de nevinovată! Cele nevinovate sunt cele mai delicioase, nu-i așa, Stevie?
Zillis se încruntă și întrebă:
- Delicioasă?
- Cele nevinovate sunt cele mai suculente, cele care oferă cele mai mari satisfacții. Știu ce s-a întâmplat cu ea, spuse Billy, dorind să sugereze că știa că Zillis o răpise și o ucisese.
Un fior cutremură tot trupul lui Steve Zillis, un fior atât de puternic, încât cătușele zăngăniră frecându-se de rama de metal a patului.
Încântat de reacție, Billy adăugă:
- Știu, Stevie.
- Ce anume? Ce știi?
- Totul.
- Ce s-a întâmplat cu ea?
- Da. Știu totul.
Zillis stătea cu spatele rezemat de pat, cu picioarele întinse pe podea în fața sa. Își trase brusc genunchii la piept.
- Oh, Doamne!
Slobozise un geamăt care exprima un chin abject.
- Știu chiar totul, zise Billy.
Vocea lui Zillis deveni tremurătoare.
- Să nu-mi faci rău.
- Stevie, ce crezi c-aș putea să-ți fac?
- Nu știu. Nu vreau să mă gândesc.
- Ai atât de multă imaginație, ești atât de talentat când e vorba să visezi la căile prin care poți face rău femeilor, și deodată nu vrei să te gândești?
Zillis, care tremura acum fără încetare, zise:
- Ce vrei de la mine, ce pot să fac eu?
- Vreau să-mi vorbești despre ce i s-a întâmplat lui Judith Kesselman.
Când Zillis începu să suspine ca un băiețel, Billy se ridică de pe scaun. Simțea că urma ceva important.
- Stevie?
- Pleacă de aici.
- Știi că n-o să plec. Hai să discutăm despre Judi Kesselman.
- Nu vreau.
- Cred că o să vrei, spuse Billy, fără să vină mai aproape de Zillis, dar ghemuindu-se în fața acestuia, lăsându-se la același nivel cu el. Cred că vrei foarte mult să vorbești despre asta.
Zillis clătină violent din cap.
- N-o să vorbesc. N-o să vorbesc. Dacă o să discutăm despre asta, o să mă omori.
- De ce spui asta, Stevie?
- Știi tu de ce.
- De ce spui că o să te omor?
- Pentru că atunci o să știu prea multe, nu-i așa?
Billy se uită la prizonier, încercând să-l priceapă.
- I-ai făcut-o, zise Zillis, scoțând un geamăt.
- Ce i-am făcut?
- Ai ucis-o și nu înțeleg de ce, iar acum o să mă omori și pe mine.
Billy trase puternic aer în piept și se strâmbă.
- Ce-ai făcut?
Drept răspuns, Zillis suspină.
- Stevie, ce ți-ai făcut ție?
Zillis își trăsese genunchii la piept. Acum își întinse din nou picioarele.
- Stevie?
Prohabul pijamalei lui Stevie era ud de urină. Individul se scăpase pe el.
Capitolul 64
Unii monștri sunt mai degrabă patetici decât ucigași. Bârlogul lor nu este bârlog în adevăratul sens al cuvântului, pentru că ei nu stau acolo, așteptând. Stau în vizuini prost întreținute, cu un minimum de mobilier și cu obiectele simțământului lor deformat al frumuseții. Speră să-și îndeplinească fanteziile lor mutante și să trăiască viețile lor monstruoase în cât de multă pace pot găsi, ceea ce înseamnă teribil de puțină, pentru că ei se chinuie singuri chiar și când restul lumii îi lasă nestingheriți.
Billy ajunsese la concluzia că Steve Zillis făcea partea din rasa aceea patetică.
Dar ca să accepte că Zillis nu era un psihopat ucigaș, Billy trebuia să accepte că timpul lui prețios fusese irosit în urmărirea unui lup, presupus fioros, și care era, de fapt, o potaie.
Mai rău, dacă Zillis nu era țicnitul, Billy nu știa încotro să-și continue cercetările. Toate dovezile păruseră să conducă la o singură concluzie. Dovezile de circumstanță.
Iar lucrul cel mai rău era că, dacă ucigașul nu se afla acum în fața sa, atunci se dedase la brutalități fără niciun folos.
Ca urmare, continuă pentru un timp să-l interogheze și să-l hărțuiască pe captivul său, dar înfruntarea dintre ei părea să fie, odată cu trecerea timpului, mai puțin o înfruntare și mai mult un act de opresiune. Un matador nu găsește nicio glorie atunci când taurul, împănat de banderillas și împuns cu lancea de picador, își pierde tot curajul și nu mai acordă nicio atenție muletei roșii.
După un timp, Billy se așeză încă o dată pe scaun, ascunzându-și disperarea crescândă, și puse întrebarea finală, sperând să sară iepurele de unde se aștepta cel mai puțin.
- Steve, unde ai fost în noaptea asta, ceva mai devreme?
- Știi unde. Nu știi? Am fost la bar, am lucrat în schimbul tău.
- Doar până la nouă. Jackie mi-a spus că ai lucrat între trei și nouă, pentru că ai avut treabă înainte și după asta.
- Am avut. Am avut treabă.
- Unde ai fost între ora nouă și miezul nopții?
- Are vreo importanță?
- Are, îl asigură Billy. Unde ai fost?
- O să-mi faci rău... o să mă omori oricum.
- N-o să te omor. N-am omorât-o pe Judith Kesselman. Sunt sigur că tu ai ucis-o.
- Eu?
Uluirea lui părea la fel de adevărată ca orice altă reacție pe care o avusese de când începuse toată povestea.
- Ești bun la așa ceva, îi spuse Billy.
- Bun la ce? La omorât oameni? Ești complet țicnit! N-am omorât niciodată pe nimeni.
- Steve, dacă poți să mă convingi că ai un alibi solid între ora nouă și miezul nopții, atunci s-a terminat totul. Eu o să plec și tu o să fii liber.
Zillis păru că nu-l crede.
- Scap atât de ușor?
- Da.
- După toate astea, se termină totul atât de ușor?
- Se poate. Depinde de alibi.
Zillis începu să se gândească la răspunsul pe care să-l dea.
Billy începu să creadă că-l inventa.
Apoi Zillis zise:
- Dacă o să-ți spun unde am fost și se dovedește că de aceea ești aici, pentru că știai deja unde am fost și voiai să mărturisesc, atunci o să mă bați zdravăn.
- Nu pricep, spuse Billy.
- Bine. În regulă. Am fost cu cineva. N-am auzit-o niciodată menționându-ți numele, dar dacă simți ceva pentru ea, ce-o să-mi faci?
Billy îl privi neîncrezător.
- Ai fost cu o femeie?
- N-am fost cu ea în pat. A fost doar o întâlnire. O cină târzie, care a trebuit să fie târzie pentru că am lucrat în locul tău. A fost a doua întâlnire a noastră.
- Cu cine?
Zillis își strânse tot curajul ca să îndure furia plină de gelozie a lui Billy și zise:
- Amanda Pollard.
- Mandy Pollard? O cunosc. E o fată drăguță.
- Asta-i tot? „E o fată drăguță”? zise fără vlagă Zillis.
Familia Pollard deținea o vie de succes. Cultiva struguri în baza unui contract cu unul dintre cei mai buni viticultori din vale. Mandy avea vreo douăzeci de ani, era frumoasă, prietenoasă. Lucra la firma familiei. Judecând după toate aparanențele, era suficient de normală ca să pară că provenea dintr-o eră mai bună decât aceasta.
Billy își plimbă privirea prin dormitorul uzat, de la teancul de casete pornografice care zăcea pe podea lângă televizor, la grămada de rufe murdare dintr-un colț.
- N-a fost niciodată aici, zise Zillis. Ne-am întâlnit doar de două ori. Caut o locuință mai bună, un apartament drăguț. Vreau să scap de toate chestiile astea. Să am un nou început.
- E o fată decentă.
- Este, se grăbi Zillis să-l aprobe. Cred că dacă ar fi lângă mine, aș putea să-mi curăț comportarea, s-o iau de la început, să fac ceea ce se cuvine.
- Mandy ar trebui să-ți vadă locuința.
- Nu, nu. Billy, pentru numele lui Dumnezeu! Acesta nu sunt cel care vreau să fiu. Vreau să fiu mai bun, pentru ea.
- Unde ați fost la cină?
Zillis îi spuse numele restaurantului. Apoi adăugă:
- Am ajuns acolo pe la nouă și douăzeci. Am plecat pe la unsprezece și un sfert, pentru că la ora aceea rămăseserăm numai noi în local.
- Și după aceea?
- Ne-am plimbat cu mașina. O plimbare plăcută. Adică nu ne-am oprit. Ea nu-i de soiul acela. Doar am mers, am vorbit, am ascultat muzică.
- Până când?
- Am dus-o acasă puțin după ora unu.
- Și te-ai întors aici.
- Da.
- Și ai pus un film porno cu un tip care biciuia o femeie.
- Bine. Știu ce sunt, dar știu și ce pot să fiu.
Billy se duse la noptieră și ridică telefonul. Avea un fir lung. I-l întinse lui Zillis.
- Sun-o.
- Acum? Billy, e trei dimineața!
- Sun-o. Spune-i cât de mult ți-a plăcut seara, cât de deosebită este ea. N-o să se supere că ai trezit-o pentru asta.
- Nu avem încă o asemenea relație, se îngrijoră Zillis. O să creadă că-s ciudat.
- O s-o suni și o să mă lași să ascult, zise Billy. Sau o să-ți pun pistolul la tâmplă și o să-ți zbor creierii. Ce zici?
Mâna lui Zillis tremura atât de tare, încât individul greși de două ori numărul. A treia oară reuși să-l formeze corect.
Stând pe vine lângă captivul său, cu țeava pistolului apăsată de coastele lui Zillis, ca acesta să nu aibă vreo idee deșteaptă, Billy ascultă cum Mandy Pollard răspunde la telefon și-și exprimă surpriza auzindu-l pe noul ei curtezan la o asemenea oră.
- Nu-ți face griji, îi spuse Mandy lui Zillis. Nu m-ai trezit. Stăteam întinsă, uitându-mă la tavan.
Vocea lui Zillis tremura, dar Mandy presupusese, probabil, că Steve era nervos pentru că o sunase la o oră atât de târzie și pentru că-și exprimase afecțiunea mai direct decât o făcuse până atunci.
Timp de câteva minute, Billy îi ascultă recapitulându-și noaptea - cina, plimbarea - apoi îi făcu semn lui Zillis să încheie.
Mandy Pollard își petrecuse seara cu individul ăla, iar ea nu era o tipă care căuta emoții anormale și despre care s-ar fi știut că umbla cu băieții răi.
Întrucât cinase cu Mandy, Steve Zillis nu putea să fie țicnitul care pusese cadavrul lui Ralph Cottle pe canapeaua din camera de zi a lui Lanny și care prinsese cu un cui mâna lui Billy de podeaua coridorului.
Capitolul 65
În timp ce vâra pistolul în toc, Billy zise:
- O să te las prins cu cătușele de pat.
Steve Zillis păru ușurat, văzând punerea la loc a armei, dar rămase precaut.
Billy smulse firul telefonului din perete și din aparat, îl înnodă și-l puse în punga pentru pâine.
- Nu vreau să suni pe cineva până n-o să treacă suficient timp ca să te potolești și să te gândești la ce o să-ți spun.
- Chiar n-o să mă omori?
- N-o să te omor. O să las cheia de la cătușe pe masa din bucătărie.
- Bine. În bucătărie. Și la ce o să-mi folosească asta?
- După ce-o să plec, poți să scoți salteaua și cutia cu arcuri din ramă. Aceasta e prinsă în piulițe și șuruburi, nu-i așa?
- Da. Dar...
- Poți să desfaci șuruburile cu degetele.
- Poate sunt ruginite...
- Te-ai mutat aici acum șase luni. N-au ruginit în șase luni. Dacă au înțepenit, îndoaie bucata de ramă, încearcă să obții un pic de jos în articulație. O să găsești tu o soluție.
- O să găsesc, sunt convins, dar tot nu pot să-mi imaginez de ce naiba ai făcut asta. Nu se poate să crezi că am ucis-o pe Judith Kesselman, după cum ai spus. Știu că nu crezi așa ceva. Ce naiba a fost asta?
Billy zise, în timp ce punea spray-ul Mace în punga pentru pâine:
- N-o să-ți explic nimic și tu n-ai vrea să știi nimic. Crede-mă, n-ai vrea.
- Uită-te la mine, scânci Zillis. Ochii mă dor încă. Pentru numele lui Dumnezeu, zac într-o baltă. E umilitor. Billy, m-ai lovit cu pistolul, mi-ai spart capul, mi-ai făcut rău.
- Ar fi putut să fie și mai rău, îl asigură Billy. Ar fi putut să fie mult mai rău.
Luând cuvintele lui drept o amenințare, Zillis deveni împăciuitor.
- Bine. În regulă. Am înțeles. Mă potolesc.
- În funcție de cât de bine sunt strânse șuruburile, o să ai nevoie de cel puțin o oră, probabil două, ca să te eliberezi de pat. Cheia pentru cătușe o să fie în bucătărie. După ce-o s-o folosești, apucă-te de împachetat.
Zillis clipi și exclamă:
- Poftim?
- Sună-l pe Jackie și spune-i că-ți dai demisia.
- Nu vreau să-mi dau demisia.
- Fii serios, Steve. N-o să ne vedem în fiecare zi, după ce știu eu despre tine și după ce știi tu despre mine. Trebuie să pleci.
- Unde?
- Nu-mi pasă unde. Numai să nu fii în districtul Napa.
- Îmi place aici. Şi nu-mi pot permite să plec tocmai acum.
- Să te duci la tavernă vineră seară, ca să-ţi iei ultimul salariu, îi zise Billy. O să-i las lui Jackie un plic pentru tine. O să conţină zece mii de dolari, bani gheaţă. Asta ca să poţi s-o iei de la început, în altă parte.
- N-am făcut nimic, dar întreaga mea viaţă e întoarsă pe dos? Nu-i corect.
- Ai dreptate. Nu-i corect. Dar aşa merg lucrurile. Mobila ta nu face un ban. Poţi s-o arunci. Să-ţi iei lucrurile şi să pleci din oraş vineri seară.
- Pot să chem poliţia, să te pun sub acuzare.
- Serios? Vrei să vină poliţiştii să vadă locul delictului, să scotocească pe aici, să vadă filmele pornografice şi manechinele din camera alăturată?
Deşi era încă speriat, lui Zillis i se făcu milă de sine însuşi şi se îmbufnă.
- Dumnezeu a murit şi te-a lăsat în locul lui?
Billy clătină din cap.
- Steve, eşti patetic. Ia cele zece mii, bucură-te că ai rămas în viaţă şi pleacă. Încă un lucru - să n-o mai suni niciodată pe Many Pollard.
- Stai o clipă. Nu poţi...
- Să n-o mai suni, să n-o mai întâlneşti. Niciodată.
- Billy, ea putea să mă facă să mă schimb.
- E o fată drăguţă. E o fată decentă.
- Asta spun şi eu. Ştiu că aş putea să mă schimb dacă ea...
- O femeie bună poate să schimbe un bărbat, spuse Billy. Dar nu un bărbat decăzut atât de mult ca tine. Dacă o să o suni sau o s-o întâlneşti măcar o dată, o să aflu. Şi o să te găsesc. Mă crezi?
Zillis nu spuse nimic.
- Şi dacă te atingi de ea, jur că o să te omor, zise Billy.
- Nu-i drept, protestă Zillis.
- Mă crezi? Steve, ai face bine să mă crezi.
Când Billy puse mâna pe mânerul pistolului pus în toc, Zillis spuse:
- Hei, bine, te-am auzit.
- Bine. Acum plec.
- Oricum nu-mi plăceau locurile astea, spuse Zillis. District viticol e doar un alt termen pentru zonă aglicolă. Nu-s un băiat de la ţară.
- Nu, nu eşti, zise Billy din prag.
- Nu-i nimic interesant pe aici.
- Nu-i nicio vână, fu de acord Billy.
- Să te ia dracu.
- Drum bun, Kemosabe, zise Billy.
Capitolul 66
Când ajunse la doar un kilometru de locuința lui Zillis, Billy începu să tremure atât de puternic, încât fu silit să tragă mașina pe marginea drumului, să oprească Explorerul și să se stăpânească.
Din cauza presiunii, devenise făptura pe care o detesta cel mai mult. Pentru scurt timp, devenise John Palmer.
Când tremurăturile încetară, nu porni mașina, pentru că nu știa unde să se ducă. Simțea că-i pe marginea prăpastiei. Nu poți să mergi cu mașina peste o prăpastie.
Voia să se ducă acasă, dar nimic de acolo nu putea să-l ajute să găsească o soluție pentru enigmă.
Voia să se ducă acasă doar ca să fie acasă. Recunoscu nevoia familiară de izolare. Odată ajuns acasă, putea să stea la bancul lui de lucru, sculptând bucăți de stejar, iar lumea putea să se ducă dracului.
Numai că de data asta avea să se ducă dracului și el, odată cu ea. Nu putea s-o ia pe Barbara acasă cu el, iar dacă ar fi lăsat-o singură în fața primejdiei, ar fi distrus singura sa scuză că trăia.
Evenimentele îl obligaseră să acționeze, îl târâseră în curentul vieții, iar acum se simțea izolat și mai mult decât disperat.
Un timp îndelungat nu semănase nimic cum se cuvine, iar acum nu avea nimic de cules. Prietenii săi erau simple cunoștințe. Cât despre viața în comunitate, el nu avea nicio comunitate.
De fapt, situația era mai rea decât în cazul unei simple izolări. Prietenii care nu erau decât simple cunoștințe nu mai erau acum nici măcar cunoștințe, ci posibili suspecți. Își croise pentru sine o singurătate din paranoia de cea mai bună calitate.
Pornind mașina, Billy plecă fără să aibă în minte vreo destinație - una de care să fie conștient. Se lăsă dus, ca o pasăre, de curenții nopții, dornic doar să rămână în înalturi și să nu se prăbușească într-o disperare totală înainte să apară vreo lucire de speranță.
Aflase multe despre Ivy Elgin în timpul scurtei vizite pe care o făcuse în casa acesteia decât se obosise să afle în decursul anilor în care lucraseră împreună. Și, deși o plăcea pe Ivy, o găsea mult mai misterioasă acum decât atunci când știa mult mai puține despre ea.
Nu credea că Ivy avea vreo legătură cu țicnitul care comisese asasinatele acelea. Dar experiența sa, în legătură cu mama și tatăl său, îi amintea că nu poți fi sigur de nimeni.
harry Avarkian era un om drăguț și un avocat bun - dar și unul dintre cei trei administratori care controlau șapte milioane de dolari, o ispită care nu putea fi ignorată. Înainte de Barbara, Billy fusese în casa lui Harry o singură dată. Barbara îl făcuse să fie sociabil. Se duseseră la Harry, la cină, de vreo șase ori pe an - dar, după ce Barbara intrase în comă, Billy nu-l mai vizitase pe Harry decât la birou.
Îl știa pe Harry Avarkian. Dar nu-l cunoștea.
Mintea lui Billy se îndreptă apoi spre doctorul Ferrier. Asta era o prostie. Medicii proeminenți ai comunității nu umblă aiurea, omorând oameni.
Cu excepția faptului că doctorul Ferrier dorea ca Billy să coopereze cu el pentru uciderea Barbarei Mandel. Să-i scoată din stomac tubul care o hrănea. S-o lase să moară. S-o lase să moară de foame, în coma ei.
Dacă vrei să hotărăști pentru altul - pentru cineva care nu avea dureri evidente - că felul lui de viață nu justifica nici măcar consumul de resurse de care avea nevoie, atunci n-ar fi fost ușor să faci pasul de la scoaterea unui aparat din priză la apăsarea pe un trăgaci?
Ridicol. Însă nu-l cunoștea pe Ferrier nici măcar în parte atât de bine cum îl cunoscuse pe tatăl său. Și, încălcând tot ce gândise Billy despre el, tatăl lui izbise cu cheia aceea tubulară din oțel șlefuit cu un soi de bucurie plină de răutate.
John Palmer. Era un individ a cărui dragoste de putere era vizibilă pentru oricine, dar al cărui peisaj intern rămânea la fel de enigmatic ca o planetă străină.
Cu cât Billy se gândea mai mult la oamenii pe care-i cunoștea, cu cât medita mai mult la posibilitatea ca ucigașul să fie un străin, cu atât devenea mai agitat fără niciun motiv.
Își spuse să-i pese și să nu-i pese, să stea liniștit.
„Ca să deții ceea ce nu deții, trebuie să nu deții nimic.
Iar ceea ce nu știi e singurul lucru pe care-l știi.”
În timp ce șofa și se apropia de acea liniște interioară, ajunse, fără intenție conștientă, la popasul pentru camioane. Parcă acolo unde parcase și înainte, în fața restaurantului.
Mâna stângă îl durea. Când strânse pumnul și îl deschise, simți că începuse să se umfle. Vicodinul nu mai avea efect. Nu știa dacă trebuie să mai ia o pastilă, dar putea să ia un Motrin.
Îi era foame, dar gândul la alt baton de ciocolată îl făcu să-i treacă pofta de mâncare. Avea nevoie de niște cofeină, dar nu sub formă de pastile.
După ce vârî pistolul și revolverul sub scaunul din față - în ciuda faptului că fereastra spartă făcea ca vehiculul să nu fie sigur - intră în local.
La ora trei și patruzeci de minute dimineața, avea la dispoziție o grămadă de separeuri goale.
Patru camionagii stăteau pe scaune la tejghea, bând cafea și mâncând plăcintă.
Era serviți de o chelneriță solidă, cu gât de jucător de fotbal american și cu față de înger. Individa purta fundițe galbene în grămada ei de păr, vopsită într-un negru lucios, precum crema de ghete.
Billy se așeză la tejghea.
Capitolul 67
Conform ecusonului prins de uniforma sa, numele chelneriței era Jasmine. Îi spuse lui Billy „scumpule” și-i servi cafeaua neagră și plăcinta cu lămâie pe care le comandase.
Jasmine și camionagii erau prinși într-o conversație încinsă, atunci când Billy se așeză pe un scaun lângă ei. Din schimbul de cuvinte, Billy află că unul dintre bărbați se numea Curly, iar celălalt Arvin. Niciunul din ei nu se adresă celui de-al treilea decât cu „tu”, iar al patrulea avea un dinte de sus din aur, chiar în partea din față a gurii.
La început discutaseră despre continetul dispărut Atlantida. Arvin presupunea că distrugerea acestei civilizații celebre fusese provocată de faptul că atlanții se implicaseră în inginerie genetică și prăsiseră monștri care îi nimiciseră.
Acest lucru provocă schimbarea imediată a subiectului de la Atlantida la clonare și la cercetări în domeniul ADN-ului, iar curând după aceea Curly menționă faptul că la Princeton - sau Yale, sau Havard, în unul sau în altul din locurile alea infernale - savanții încercau să creeze un porc cu creier omenesc.
- Nu-s convinsă că-i un lucru nou, zise Jasmine. Dați-mi voie să vă spun că în decursul anilor am întâlnit o grămadă de porci omenești.
- Care ar fi scopul unor porci umanizați? se întrebă Arvin.
- Doar pentru că e aici, spuse Tu.
- Poftim?
- Ca un munte care e aici, îl lămuri Tu. Așa că unii oameni trebuie să se cațere pe el. Alți oameni vor să facă porci umanizați doar pentru că pot să facă asta.
- Și ce muncă o să facă porcii? întrebă Dinte de Aur.
- Nu cred că savanții s-au gândit să le dea ceva de lucru, zise Curly.
- O fac ca să facă ei ceva, spuse Dinte de Aur.
- Sunt sigură de un sigur lucru, zise Jasmine. Activiștii o să înnebunească complet.
- Ce activiști? întrebă Arvin.
- Unii sau alții, răspunse femeia. Din moment ce o să ai porci cu creier omenesc, s-a terminat cu mâncatul șuncii și a slăninei.
- Nu înțeleg de ce, zise Curly. Șunca și slănina vor proveni în continuare de la porcii care n-au fost umanizați.
- E o chestie prin simpatie, prezise Jasmine. Cum veți justifica mâncatul șuncii și slăninei când copiii voștri vor merge la școală cu porci deștepți și-i vor invita acasă, să rămână peste noapte?
- N-o să se întâmple asta niciodată, zise Tu.
- Niciodată, fu de acord Arvin.
- O să se întâmple, spuse Jamine, dacă nebunii ăia o să se joace cu gene umane. O să facă o tâmpenie și o să ne omoare pe toți.
Niciunul dintre cei patru camionagii n-o contrazise. Nici Billy.
Dinte de Aur credea în continuare că savanții se gândeau la un anumit soi de muncă pentru porcii umanizați.
- N-o să cheltuiască milioane de dolari doar ca să se distreze. Nu oameni de felul ăla.
- Oh, ba da, îl contrazise Jamine. Banii nu înseamnă nimic pentru ei. Nu-s ai lor.
- Sunt banii contribuabililor, zise Curly. Ai tăi și ai mei.
Billy făcu și el un comentariu, două, dar mai mult asculta, obișnuit cu ritmul acestor conversații și, într-un mod ciudat, simțindu-se bine ascultându-le.
Cafeaua era grozavă. Plăcinta avea gust minunat de lămâie și era unsă deasupra cu mering.
Billy era surprins descoperind cât de calm se simțea. Doar pentru că stătea la tejghea, doar pentru că asculta.
- Dacă vreți să discutați despre o risipă completă de bani, zise Dinte de Aur, atunci uitați-vă la monstruozitatea aia prostească pe care o construiesc pe șosea.
- Aia de vizavi de tavernă, chestia care o să fie incendiată de îndată ce-o să fie terminată? întrebă Arvin.
- Oh, dar aia e artă, le reaminti iute Jasmine.
- Nu văd de ce ar fi artă, zise Tu. Arta nu trebuie să dureze?
- Tipul o să facă milioane vânzându-și desenele cu ea, le spuse Curly. Are o sută de posibilități de comercializare.
- Oricine poate să-și zică artist? întrebă Dinte de Aur. Nu trebuie să treacă un test sau ceva de genul ăsta?
- Spune că-i un soi deosebit de artist, zise Curly.
- Deosebit precum fundul meu, spuse Arvin.
- Scumpule, replică Jasmine, nu vreau să te jignesc, dar posteriorul tău nu mi se pare deosebit.
- El își spune un artist al spectacolului, zise Curly.
- Adică?
- Adică e vorba de o artă care nu durează. E creată ca să facă întâi ceva, iar după ce face acel ceva s-a terminat, le explică atotștiutorul Curly.
- Și cu ce o să fie umplute muzeele peste o sută de ani? se întrebă Tu. Cu spații goale?
- Nu vor mai exista muzee, zise Jamsine. Muzeele sunt pentru oameni. Nu vor mai exista oameni. Doar porci umanizați.
Billy rămăsese foarte tăcut. Stătea cu ceașca de cafea la buze, cu gura căscată, dar incapabil să soarbă o înghițitură.
- Scumpule, are ceva băutura? îl întrebă Jasmine.
- Nu. Nu, e bună. De fapt aș mai vrea o ceașcă. Serviți și în căni?
- Avem o porție triplă, într-un recipient din plastic. Îi zicem Injecție Mare.
- Dă-mi una din asta, zise Billy.
Capitolul 68
O nișă din restaurant servea drept internet-cafe. Șase calculatoare ofereau legături cu rețeaua mondială.
La unul dintre calculatoare stătea un camionagiu, care acționa tastatura și mouse-ul fixate de ecran. Poate verifica programul de transport al companiei sale, sau juca un joc pe internet, sau căuta o pagină porno.
Calculatorul era prins de o masă care lăsa loc și pentru mâncare. Injecția Mare a lui Billy fusese așezată într-un suport tăiat în masă.
Billy nu știa numele paginii web a lui Valis, așa că începu cu pagini despre arta spectacolului în general și găsi legătură către www.valisvalisvalis.com.
Artistul întreținea o pagină complicată și atrăgătoare. Billy parcurse înregistrări video pline de culoare ale podului australian de care Valis legase douăzeci de mii de baloane roșii. Le privi cum explodaseră toate deodată.
Parcuse declarațiile artistului despre proiecte individuale. Acestea erau exagerate și semicoerente, împănate de jargonyl nefamiliar al artei moderne.
Valis zicea, într-un interviu fără conținut, că fiecare artist era „un pescar de oameni”, pentru că voia „să atingă sufletul, chiar să captureze sufletul” celor care îi vedeau lucrările.
Valis îi ajuta pe admiratori să înțeleagă mai bine intențiile din fiecare proiect al său, oferindu-le trei rânduri de „îndrumare spirituală”. Fiecare rând conținea trei cuvinte. Billy chibzui la unele dintre ele.
Scoase din portofel hârtia pe care erau imprimate cele șase rânduri care fuseseră conținute în cele trei documente de pe discheta roșie pe care o găsise în mâinile strânse ale lui Ralph Cottle. Despături hârtia și o întinse pe masă.
................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu