10 - 11
Primul rând - „Pentru că, și eu, sunt un pescar de oameni.”Al cincilea rând - „Ultima mea crimă: joi la miezul nopții.”
Al șaselea rând - „Sinuciderea ta: curând după aceea.”
Al doilea, al treilea și al patrulea rând erau teribil de identice cu „îndrumările spirituale” pe care Valis le oferea ca să-și ajute admiratorii să ajungă la o apreciere mai deplină a operelor sale.
Primul rând al acestor îndrumări se referea la stilul proiectului, la spectacol. În acest caz, stilul era „Cruzime, violență, moarte.”
Al doilea rând rezuma tehnicile prin care artistul intenționa să execute lucrările de artă. În cazul lui Billy, tehnica fusese „Mișcare, rapiditate, impact.”
Al treilea rând descria mediul sau mijlocul de comunicare în care Valis își propunea să creeze. În spectacolul curent, mediul era „Carne, sânge, oase.”
Uneori, ucigașii în serie cu succes erau vagabonzi, hoinari fără o anumită destinație, care parcurgeau distanțe mari între activitățile lor ucigașe.
Țicnitul nu părea să privească asasinatul ca un joc. Doar parțial vedea această activitate ca un spectacol. Pentru el, esențială era arta din această activitate.
De pe paginile web despre arta-spectacol, Billy află că acest artist la morții se ferise întotdeauna să fie filmat. Valis pretindea că el crede că arta trebuie să fie mai importantă decât artistul. Fusese fotografiat rareori.
O asemenea filosofie îi permitea celebritate și bogăție - și un anumit nivel de anonimitate.
Site-ul www.valisvalisvalis.com oferea un portret oficial. Acesta se dovedi a fi nu o fotografie, ci un desen în peniță realist și amănunțit, făcut chiar de artist.
Poate intenționat, portretul nu era complet fidel înfățișării prezente a lui Valis, dar Billy îl recunoscu. Era băutorul de Heineken, care în după-amiaza zilei de luni ascultase cu răbdare amuzată povestea cu care îl delectase Ned Pearsall, despre uciderea lui Henry Friddle de un pitic din grădină.
„Ești un individ interesant, Billy, barmanule.”
Încă de atunci, țicnitul cunoștea deja numele de familie al lui Billy, deși se prefăcuse că-l ignoră. Trebuie să fi știut deja aproape totul despre el. Din motive pe care doar Valis le înțelegea, Billy Wiles fusese identificat, studiat și ales pentru acel spectacol.
Acum, pe lângă alte opțiuni din meniul de sub portret, Billy remarcă una, numită, SALUT, BILLY.
Deși nu mai putea fi surprins de nimic de multă vreme, Billy se uită un timp la opțiunea aceea.
În cele din urmă mută cursorul mouse-lui și apăsă pe buton.
Portretul dispăru, iar pe ecran apărură instrucțiuni: NIVEL PRIVAT - INTRODU PAROLA.
Billy sorbi din cafea, tastă WILES, apoi apăsă ENTER.
Primi imediat răspuns: EȘTI DEMN DE RESPECT.
Cele patru cuvinte rămaseră în fața sa timp de zece secunde, apoi ecranul se goli.
Atât și nimic mai mult.
Reapăru portretul în peniță. Opțiunile de sub el nu mai includeau SALUT, BILLY.
Capitolul 69
Niciun bec nu lumina tabloul mural masiv. Roțile, volanții, mecanismele, bilele, șuruburile, țevile și armăturile bizare se ascundeau în întuneric.
Silueta omenească gigantică - chinuită, asediată - era învăluită în întuneric, în strădania ei tăcută.
Cortul galben cu purpuriu stătea în strălucirea luminii chihlimbarii - umbrită, dar atrăgătoare - a ferestrelor rulotei imense.
Billy se opri mai întâi la marginea șoselei și privi vehiculul de la distanță.
Cei șaisprezece artiști și artizani care construiau tabloul mural sub conducerea lui Valis nu locuiau pe șantier. Erau cazați pentru șase luni la hanul Vineyard Hills.
Dar Valis locuia acolo pe toată durata lucrărilor. Rulota fusese conectată la electricitate și apă.
Rezervoarele ei imense cu apă de deversare erau golite de două ori pe săptămână de Glens Reliable Septic Service. Glen Gortner era mândru de celebritatea sa prin asociație, chiar dacă era de părere că tabloul mural reprezenta „ceva ce ar fi trebuit și el golit”.
Nefiind sigur dacă trebuie să se oprească sau să treacă mai departe, Billy plecă de pe marginea șoselei și se duse la un loc ușor taluzat de pe pajiște. Ocoli capătul îndepărtat al rulotei.
Ușa cabinei șoferului era deschisă. Lumina cădea în jos pe trepte și picta un covor de primire pe sol.
Billy se opri. Pentru un timp, rămase locului cu motorul pornit, cu un picior pe frână, cu celălalt pus pe accelerație.
Majoritatea ferestrelor nu erau acoperite. Dar nu putu să vadă pe nimeni în spațiul de dincolo de ele.
Doar ferestrele din spate, care, probabil, erau cele ale băii, aveau perdele. Luceau și acolo becuri, filtrate de o stofă aurie.
Inevitabil, Billy deduse că era așteptat.
Nu era dornic să accepte invitația. Voia să plece. Nu avea unde să se ducă.
Rămăseseră mai puțin de douăzeci de ore până la miezul nopții, atunci când fusese anunțat că va avea loc „ultima ucidere”. Barbara era încă în primejdie.
Din cauza dovezilor pe care se putea să le fi plasat Valis, pe lângă cele care fuseseră puse pe cadavre, Billy rămânea un potențial suspect în disparițiile care vor fi cunoscute curând de poliție: Lanny, Ralph Cottle, tânăra roșcată.
Undeva, în casa sa sau în garaj, sau îngropată în curte, se afla mâna lui Giselle Winslow. Cu siguranță că mai existau și alte suvenire.
Parcă Explorerul, stinse farurile, dar nu opri motorul.
Lângă cortul întunecat se afla un Lincoln Navigator. Era clar că asta folosea Valis pentru deplasările locale.
„Ești demn de respect.”
Billy își puse o pereche nouă de mănuși de cauciuc.
Simți în mâna stângă o oarecare înțepenire, dar nu și durere.
Își dori să nu fi luat un Vicodin în locuința lui Lanny. Spre deosebire de majoritatea sedativelor, Vicodinul lasă mintea limpede, dar Billy era îngrijorat că, dacă percepțiile și reflexele sale erau reduse cu măcar o jumătate de procent, diferența aceea ar fi putut să însemne moarte pentru el.
Poate tabletele de cofeină și cafeaua aveau să compenseze această reducere. Și plăcinta de lămâie.
Opri motorul. În primul moment de după aceea, noaptea păru tăcută ca o casă a unui surd.
Având în vedere impredictibilitatea adversarului său, Billy se pregăti pentru acțiuni atât letale, cât și de alt fel.
Ca alegere a unei arme ucigătoare, Billy prefera revolverul său de calibrul 38, pentru că îi era familiar. Mai omorâse cu așa ceva.
Ieși din Explorer.
Cântecul greierilor împrăștie tăcerea, ca și glasul broaștelor. Flamurile cortului șopteau la cea mai ușoară răsuflare a brizei.
Billy se duse la ușa deschisă a rulotei. Rămase în lumină, dar ezită să urce treptele.
Din interior, o voce - cu toate stridențele înlăturate de difuzoarele de înaltă calitate ale sistemului de sunet al rulotei, care se părea că funcționa și ca interfon - zise:
- S-ar putea ca Barbarei să i se permită să trăiască.
Billy urcă treptele.
Cabina găzduia două fotolii elegante, rotative, pentru șofer și copilotul acestuia. Păreau să fie tapițate cu piele de struț.
Comandată de la distanță, ușa se închise în urma lui Billy. Acesta presupuse că ușa se încuiase.
În vehiculul făcut la comandă, un perete etanș despărțea cabina de zona locuibilă. O altă ușă deschisă îl așptepta.
Billy pătrunse într-o bucătărie uluitoare. Totul era în nuanțe de smântână și miere: podeaua de marmură, dulapurile din arțar cu contururi sinuoase, rotunjite, ca ale dulapurilor de pe un vapor. Excepțiile erau constituite de tăbliile din granit negru și ornamentele din oțel inoxidabil.
Vocea plăcută și irezistibilă a lui Valis se auzi în difuzoarele din tavan, făcând o propunere:
- Aș lua un mic dejun matinal, dacă ești de acord.
Podeaua de marmură ducea într-o sufragerie în care încăpeau ușor șase sau opt persoane.
Tăblia mesei de arțar avea inserții din palisandru african, negru ca abanosul, din carneol și stejar verde, alb ca osul, într-un motiv ca o panglică împletită - o operă de artă spectaculoasă și scumpă.
Billy trecu printr-o arcadă din alt perete etanș și pătrunse într-o cameră de zi întinsă.
Niciun material de acolo nu costa mai puțin de cinci sute de dolari metrul pătrat, iar covorul de două ori mai mult. Mobila de comandă era contemporană, dar numeroase bronzuri japoneze reprezentau exemplare neprețuite ale celor mai bune opere din perioada Meiji.
Conform spuselor unor obișnuiți ai tavernei, care citiseră despre rulotă pe internet, vehiculul costase pentru un milion și jumătate de dolari. Probabil că în prețul ăsta nu erau incluse și bronzurile.
Uneori, vehiculele de felul acesta erau numite „iahturi de uscat”. Termenul nu era o hiperbolă.
Ușa închisă de la capătul camerei de zi ducea, fără îndoială, către dormitor și către baie. Probabil că era încuiată.
Valis trebuia să fie în această redută finală. Ascultând, privind, și bine înarmat.
Billy se întoarse către un zgomot ușor din spatele său.
În partea dinspre camera de zi, peretele care despărțea încăperea de sufragerie fusese împodobil cu împletituri circulare din fâșii înguste de bambus. Panourile acelea alunecau încet în sus și-n jos, scoțând la iveală vitrine secrete.
Apoi jaluzele din oțel inoxidabil șlefuit coborâră și acoperiră toate ferestrele, scoțând un sunet pneumatic.
Billy nu credea că jaluzelele aveau doar rol decorativ. Era dificil, chiar imposibil, să treci prin ele și să ieși pe fereastră.
În timpul proiectării și a fazei de montare, jaluzelele acelea fuseseră numite, probabil, dispozitive de „securitate”.
În timp ce panourile împletite continuau să scoată la iveală tot mai multe vitrine, din difuzoare se auzi din nou vocea lui Valis:
- O să-mi vezi colecția. Puțini au văzut-o. Și vei reprezenta un caz unic, pentru că ai șansa să pleci de aici în viață după ce o s-o vezi. Bucură-te de ocazie.
Capitolul 70
Interiorul tapițat al dulapurilor din spatele panourilor împletite din bambus era căptușit cu mătase neagră. Colecția era ținută în borcane de sticlă transparentă, borcane de două mărimi.
Baza fiecărui borcan era fixată într-o nișă decupată în raft. O clamă neagră era prinsă de capac, fixându-l de partea inferioară a raftului de deasupra.
Recipientele nu s-ar fi mișcat, chiar și când rulota ar fi fost în mișcare. Nici n-ar fi zăngănit.
Fiecare borcan era luminat de câte un filament de fibră optică plasat sub el, astfel încât conținutul lucea, în contrast cu fundalul de mătase neagră. Și pentru că lampadarul din camera de zi își redusese intensitatea, ca să sporească efectul expunerii, Billy se gândi la un acvariu.
Fiecare dintre borcanele alea mici nu conținea pești, ci amintirea unui asasinat. În lichidul conservant pluteau figuri și mâini.
Fiecare față era fantomatică, ca o insectă albă, o călugăriță care înota veșnic, trăsăturile unei figuri distingându-se cu greu de ale altora.
Mâinile erau diferite una de cealată, spuneau mai mult despre fiecare victimă decât spuneau fețele, și erau mai puțin îngrozitoare decât presupusese Billy, erau eterice și bizare.
- Nu sunt minunate? zise Valis, cu o voce cumva asemănătoare calculatorului HAL 9000 din filmul 2011: O odisee spațială.
- Arată trist, spuse Billy.
- Ce cuvânt ciudat ai ales, zise Valis. Pe mine mă încântă.
- Pe mine mă umplu de disperare.
- Disperarea e bună, spuse Valis. Disperarea poate fi punctul cel mai de jos al unei vieți și punctul de pornire pentru ascensiunea în altă viață, una mai bună.
Billy nu întoarse spatele colecției, cu teamă sau repulsie. Presupuse că era urmărit prin camere de luat vederi cu circuit închis. Reacția sa părea să fie împortantă pentru Valis.
Fără a mai pomeni că vitrina aceea, care inspira disperare, avea o eleganță hidoasă, exercita o anumită fascinație.
Colecționarul nu fusese atât de vulgar ca să includă printre exponate organe genitale sau sâni.
Billy bănuia că Valis nu ucidea pentru vreun fel de gratificație sexuală, că nu le viola pe victimele sale femei - poate pentru că dacă ar fi făcut asta ar fi recunoscut că avea în comun cu omenirea măcar acest singur aspect. Individul părea să se considere o făptură deosebită.
Artistul din el nu deformase colecția cu chestii țipătoare sau grotești. Nici globuri oculari, nici organe interne.
Fețe și mâini, fețe și mâini.
În timp ce se uita la borcanele iluminate, Billy se gândi la mimii îmbrăcați complet în negru, cu figuri pudrate cu alb și având în mâini mănuși albe.
Aici acționase o minte de estet, chiar dacă era perversă.
- Un simț al echilibrului, zise Billy, descriind vitrina aspectuoasă. O armoniei a liniei, sensibilitate a formei. Poate - cel mai important lucru - o sobrietate care este pură, dar nu pretențioasă.
Valis nu spuse nimic.
Ciudat, dar stând față în față cu Moartea și nelăsându-se stăpânit de teamă, Billy nu mai fugărea în niucun fel viața, ci o accepta.
- Am citit cartea ta de povestiri, zise Valis.
- Criticându-ți opera, nu te invitam s-o critici pe a mea, îi replică Billy.
Valis scoase un râs scurt, un râs cald, după cum îl transmireră difuzoarele.
- De fapt, consider că ficțiunea ta e fascinantă și puternică.
Billy nu răspunse.
- Sunt povestirile unui căutător, zise Valis. Tu cunoști adevărul vieții, dar te învârți în jurul fructului, te tot învârți, refuzând să-l recunoști, să-l guști.
Billt întoarse spatele colecției și se duse la cel mai apropiat bronz Meiji, o pereche de pești, ondulați, simpli, dar foarte detaliați, bronzul fiind finisat cu meticulozitate ca să imite tonul și textura fierului ruginit.
- Puterea, zise Billy. Puterea e o parte a adevărului vieții.
Dincolo de ușa încuiată, Valis aștepta.
- Și deșertăciune, zise Billy. Vidul. Abisul.
Se duse la un alt bronz: un învățat în robă și o căprioară stând unul lângă celălalt, învățatul cu barbă și zâmbind, cu roba împodobită cu incrustații din aur.
- Alegerea este haos sau control, zise Billy. Cu puterea putem crea. Cu puterea și intenții pure putem crea artă. Și arta este singurul răspuns pentru haos și vid.
După o tăcere, Valis zise:
- Un singur lucru te ține legat de trecut. Pot să te eliberez de el.
- Prin încă o crimă? întrebă Billy.
- Nu. Ea poate să trăiască, iar tu poți să intri într-o viață nouă... când o să știi.
- Și ce știi tu, iar eu nu știu?
- Barbara trăiește în Dickens, zise Valis.
Billy auzi o respirație puternică, a sa, o exprimare a surprizei și recunoașterii.
- Billy, când am fost în casa ta am parcurs carnețelul de notițe pe care l-ai umplut cu lucrurile pe care le-a spus ea în timpul comei.
- Te-ai uitat?
- Unele fraze, unele construcții verbale au rezonat în mine. Pe rafturile din camera ta de zi se află operele complete ale lui Dickens - acestea îi aparțineau ei.
- Da.
- Ea are o pasiune pentru Dickens.
- A citit toate romanele lui, le-a citit pe fiecare de mai multe ori.
- Dar tu nu le-ai citit.
- Doar două sau trei, recunoscu Billy. Dickens nu mi se potrivește.
- Bănuiesc că din cauză că e prea plin de viață, zise Valis. Pentru tine e prea plin de credință și exuberanță.
- Probabil.
- Barbara știe poveștile acelea atât de bine, încât le trăiește în visele ei. Cuvintele pe care le rostește în comă se află, în acea ordine, în anumite capitole.
- Doamna Joe, zise Billy, amintindu-și cea mai recentă vizită făcută Barbarei. Am citit romanul acela. Soția lui Joe Gargery, sora lui Pip, scorpia nerușinată. Pip îi spunea „doamna Joe”.
- „Marile speranțe”, confirmă Valis. Barbara trăiește toate cărțile acelea, dar de cele mai multe ori aventurile mai ușoare și doar rareori orile din „Povestea celor două orașe”.
- Nu-mi dau seama...
- Se pare că sunt șanse mai mari să viseze „O colindă de Crăciun” decât momentele cele mai sângeroase ale Revoluției Franceze, îl asigură Valis.
- Eu nu mi-am dat seama, iar tu ți-ai dat.
- Oricum, ea nu cunoaște teama sau durerea, pentru că fiecare aventură e un drum bine cunoscut, o plăcere și o încântare.
Billy merse prin camera de zi, către un alt bronz, apoi trecu de acesta.
- Barbara nu are nevoie de nimic ce-i poți da, spuse Valis, și nu are nevoie de mai mult decât are. Ea trăiește în Dickens și nu cunoaște teama.
Intuind ce voia să facă în continuare artistul, Billy puse revolverul pe masa unui altar șintonist, din stânga ușii dormitorului. Apoi se întoarse în mijlocul camerei de zi și se așeză într-un fotoliu.
Capitolul 71
Valis intră; arăta mai frumos decât autoportretul în peniță care putea fi văzut pe pagina sa de pe web.
Zâmbind, luă revolverul de pe masa altarului și-l examină.
Lângă altarul unde stătea Billy, pe o măsuță, se afla un alt bronz japonez din perioada Meiji: un câine dolofan, zâmbitor, ținut în lesă de o țestoasă.
Valis se apropie cu arma. Megea cam în felul în care se mișca Ivy Elgin, mergea cu grația unui dansator, ca și cum gravitația nu putea să-i oblige tălpile pantofilor să stea lipite de podea.
Părul său des, negru ca funinginea, era presărat cu cenușiu la tâmple. Avea un zâmbet fermecător. Ochii săi cenușii arătau luminoși, limpezi, direcți.
Avea prestanța unei vedete de cinematograf. Siguranța unui rege. Seninătatea unui călugăr.
Stând în fața fotoliului, îndreptă revolverul spre figura lui Billy.
- Aceasta este arma.
- Da, zise Billy.
- L-ai împușcat pe tatăl tău cu ea.
- Da.
- Cum te-ai simțit?
Billy se uită în țeava revolverului și răspunse:
- Îngrozit.
- Și pe mama ta, Billy?
- Exact.
- Ți s-a părut drept s-o împuști?
- În momentul acela, în clipa aceea, da, răspunse Billy.
- Și mai târziu?
- N-am mai fost la fel de sigur.
- Greșeala e corectă. Dreptatea e greșită. Totul ține de perspectivă, Billy.
Billy nu spuse nimic.
„Ca să ajungi la ceea ce nu ești, trebuie să mergi pe calea în care nu ești.”
Uitându-se la el de-a lungul țevii armei, Valis zise:
- Pe cine urăști, Billy?
- Cred că pe nimeni.
- Asta-i bine. Asta-i sănătos. Ura și dragostea epuizează mintea, împiedică gândirea limpede.
- Îmi plac foarte mult bronzurile astea, zise Billy.
- Nu-s minunate? Poți să te bucuri de formă, de textură, de îndemânarea imensă a artistului și să nu-ți pese niciun pic de filosofia din spatele lor.
- Mai ales peștele, zise Billy.
- De ce în mod deosebit peștele?
- Iluzia de mișcare. Aparența vitezei. Par atât de liberi...
- Billy, duci o viață lentă. Poate ești gata pentru ceva mișcare. Ești gata pentru viteză?
- Nu știu.
- Cred că ești gata.
- Sunt gata pentru ceva.
- Ai venit aici cu intenții violente, zise Valis.
Billy ridică mâinile de pe brațele fotoliului și se uită la mănușile din cauciuc. Le scoase.
- Billy, chestia asta ți se pare ciudată?
- În totalitate.
- Poți să-ți imaginezi ce o să se întâmple în continuare?
- Nu foarte limpede.
- Îți pasă, Billy?
- Nu atât de mult cât am crezut că o să-mi pese.
Valis trase un foc. Glonțul găuri speteaza lată a fotoliului, la două degete de umărul lui Billy.
În mod inconștient, ar fi trebuit să-și dea seama că avea să urmeze o împușcătură. Văzu în minte corbul de pe fereastră, corbul cel liniștit, tăcut și atent. Apoi se auzi bubuitura, iar el nu fugi, nici măcar nu tresări, ci rămase într-o indiferență zen.
Valis lăsă amra în jos. Se așeză într-un fotoliu, în fața lui Billy.
Billy închise ochii și-și lăsă capul pe spate.
- Aș fi putut să te omor în două feluri, fără să părăsesc dormitorul, spuse Valis.
Mai mult ca sigur că spunea adevărul. Billy nu-l întrebă cum putuse să-l omoare.
- Trebuie să fii foarte obosit, zise Valis.
- Foarte.
- Cum e mâna ta?
- Bine. Am luat Vicodin.
- Și fruntea?
- Extraordinar.
Billy se întrebă dacă ochii i se mișcau sub pleoape, așa cum făcea uneori Barbara în visele ei. Ochii îi stăteau locului.
- Am plănuit o a treia rană pentru tine, spuse Valis.
- Nu putem s-o lăsăm pe săptămâna viitoare?
- Ești un tip amuzant, Billy.
- Nu mă simt amuzant.
- Te simți ușurat?
- Mmmmmm.
- Ești surprins de asta?
- Mda, spuse Billy și deschise ochii. Tu ești surprins?
- Nu, zise artistul. Am văzut potențialul în tine.
- Când?
- L-am văzut în povestirile tale. Înainte să te întâlnesc, spuse Valis și puse revolverul pe o masă de lângă fotoliul său. Potențialul tău e atât de explicit în scris... Iar când ți-am cercetat viața, potențialul a devenit și mai clar.
- Împușcarea părinților mei.
- Asta n-a contat prea mult. Pierderea încrederii.
- Înțeleg.
- Fără încredere, nu există o odihnă senină a minții.
- Nu există odihnă, zise Billy. Nu există pace adevărată.
- Fără încredere nu poate exista credință. Nu poate exista credință în bunătate. Sau în integritate. În nimic.
- Știi mai multe despre mine decât știu eu însumi.
- Da, sunt mai bătrân, spuse Valis. Șiam experiență mai bogată.
- Apropo de experiență, zise Billy. De cât timp ai plănuit acest spectacol? Nu l-ai plănuit luni, în bar.
- De săptămâni de zile, spuse Valis. Arta măreață cere pregătiri.
- Ai acceptat comanda tabloului mural pentru că eu eram aici, sau comanda a fost prima?
- Împreună, zise Valis. A fost o întâmplare fericită. Lucrurile sunt deseori așa.
- Uluitor. Iar noi suntem aici.
- Da, suntem aici.
- Mișcare, rapiditate, impact, spuse Billy, citând rezumatul lui Valis al stilului său de lucru.
- În lumina a ceea ce se transformă spectacolul, cred că aș schimba asta în „mișcare, rapiditate, libertate”.
- Ca peștii.
- Da. Ca peștii. Billy, vrei libertate?
- Da.
- Eu sunt complet liber.
- Cât timp ai fost... întrebă Billy.
- Treizeci și doi de ani. De când aveam șaisprezece ani. Cele câteva de la început au fost jenante. Măcel curat. Fără control. Fără tehnică. Fără stil.
- Dar acum....
- Acum am devenit ceea ce sunt. Îmi cunoști numele?
Billy privi în ochii aceia cenușii, lucioși.
- Da, răspunse Valis pentru el. Văd că-l cunoști. Știi cum mă cheamă.
Prin mintea lui Billy trecu un gând. Se aplecă ușor în față, în fotoliu, curios.
- Ceilalți din echipa proiectului sunt...
- Ce să fie?
- Sunt... succese anterioare ale tale?
Valis zâmbi.
- Oh, nu. Niciunul dintre ei nu mi-a văzut colecția. Oamenii ca tine și ca mine... suntem rari, Billy.
- Cred că da.
- Probabil că ai o grămadă de întrebări ăn legătură cu asta.
- Poate după ce o să dorm un pic.
- Cu puțin timp în urmă am fost în casa ajutorului de șerif Olsen. Ai lăsat-o curată ca un pahar.
Billy se strâmbă.
- Sper că n-ai plasat nimic altceva acolo.
- Nu, nu. Știam că ne apropiem de acest moment, nu mai era nevoie să te mai chinui. Am mers doar prin casă, admirând modul în care funcționează mintea ta, cât de direct ești.
Billy căscă.
- Dovezi de circumstanță. Mi-e teamă de ele.
- Trebuie să fii foarte obosit.
- Sunt dărâmat.
- Am doar un dormitor, dar ești bine-venit pe canapea.
Billy clătină din cap.
- Chestia asta mă uluiește.
- Faptul că-s ospitalier?
- Nu. Faptul că sunt aici.
- Billy, arta transformă.
- O să mă simt deosebit când o să mă trezesc?
- Nu, zise Valis. Ți-ai făcut alegerea.
- Alegerile alea însemnau ceva.
- Ți-au dat ocazia să-mi înțelegi potențialul.
- Canapelele astea arată atât de curate, iar eu sunt murdar.
- Ești cum trebuie, spuse Valis, iar canapelele sunt acoperite cu Scotchgard.
În timp ce se ridicau simultan de pe fotoliu, Billy scoase spray-ul Mace de sub tricou.
Valis, aparent surprins, încercă să-și întoarcă fața.
Erau la o distanță de vreo trei metri unul de celălalt, iar Billy îl stropi în ochi/
Orbit, Valis luă pe dibuite revolverul de pe masă, dar îl scăpă pe podea.
Billy se aplecă lângă el, ridică arma, iar Valis spintecă aerul cu mâinile, încercând să-l găsească.
Billy îl ocoli pe țicnit, ajungând în spatele acestuia, și-l izbi în ceafă cu patul revolverului, apoi îl izbi din nou.
Valis se prăbuși pe podea, cu fața în jos, fără grația sa obișnuită. Billy se lăsă în genunchi, ca să fie sigur că țicnitul leșinase. Leșinase.
Valis purta cămașa vârâtă în pantaloni. Billy o scoase și o trase peste capul individului, alcătuind un soi de glugă, legând pulpanele împreună.
Scopul nu era sp-l lege la ochi pe Valis, ci să alcătuiască un bandaj pentru cazul în care scalpul individului ar fi început să sângereze în locul în care îl lovise cu arma. Billy voia să evite să lase pete de sânge pe covor.
Capitolul 72
Billy își puse mănușile de cauciuc. Avea de lucru.
Dormitorul era mare și mai somptuos decât restul rulotei. Baia lucea și strălucea, o bijuterie din marmură, sticlă, oglinzi înclinate și ornamente placate cu aur.
Fixat într-o parte, pe o masă de lucru dintr-o fâșie de marmură, un ecran cu senzori pentru atingere permitea comanda sistemelor electronie, de la cel pentru muzică până la cel pentru securitate.
Se părea că aceste comenzi puteau fi folosite doar introducând un cod de acces. Din fericire, Valis lăsase sistemul deschis, după ce-l folosise ca să ridice lambriurile din bambus și să coboare jaluzelele de oțel la ferestre.
Toate comenzile aveau etichete ca să le priceapă și idioții. Billy descuie ușa din față.
Valis stătea țeapăn și inconștient în camera de zi, cu capul înfășurat în cămașă.
Billy îl trase afară din cameră, îl duse prin sufragerie și bucătărie, până în cabina șoferului. Îl târî pe trepte și-l scoase din rulotă.
Mai rămăsese doar o oră de întuneric. Luna, ca o seceră subțire, recolta acum stele, dincolo de orizontul dinspre apus.
Billy parcase Explorerul între cort șu rulotă, unde nu putea fi văzut de pe șosea. Nu trecea nicio mașină.
Îl târî pe Valis până la automobilul de teren.
Nu locuia nimeni în apropiere. Taverna de dincolo de șosea avea să fie pustie, încă mai multe ore.
Când Valis trăsese focul de armă în fotoliu, nu-l auzise nimeni.
Billy deschise ușa din spate. Despături una dintre păturile vătuite cu care acoperise trupul înfășurat în folie de plastic al sărmanului Ralph Cottle. O întinse pe podeaua spațiului pentru depozitare.
Pe sol, Valis se mișcă. Începu să geamă.
Billy se simți brusc fără vlagă, mai puțin din cauza oboselii fizice, cât din cauza epuizării mintale și sufletești.
„Lumea se transformă și lumea se schimbă, dar nu lucru nu se schimbă. Oricât l-ai ascunde, acest lucru nu se schimbă: lupta veșnică dintre Bine și Rău.”
Luând o altă pătură, Billy îngenunche lângă renumitul artist. Puse revolverul în pătura împăturită și vătuită - folosind-o ca un amortizor de sunet - și trase cele cinci gloanțe rămase, în pieptul țicnitului.
Nu îndrăzni să aștepte să vadă dacă bubuitul armei fusese auzit. Despături imediat pătura fumegândă, o întinse pe pământ și înfășură mortul în ea.
Urcarea cadavrului în Explorer se dovedi un lucru mai dificil decât se așteptase. Valis era mai greu decât slăbănogul de Ralph Cottle.
Dacă l-ar fi filmat cineva pe Billy, ar fi avut în fața camerei o piesă clasică de comedie macabră. Acela a fost unul dintre momentele în care Billy își puse întrebări în legătură cu Dumnezeu; nu se îndoi de existența lui Lui, doar își puse întrebări în legătură cu El.
După ce Valis fu înfășurat și încărcat în mașină, Billy trânti ușa din spate și se întoarse în rulotă.
Glonțul pe care îl trăsese Valis trecuse prin fotoliul tapițat și ieșise prin spatele acestuia. Ricoșând, se înfipsese în lambriul din perete. Billy încercă să-i dea de urmă acolo.
Pentru că tatăl și mama sa fuseseră împușcați cu revolverul de calibrul 38, exista profilul înregistrat al armei. Billy nu credea că existau prea multe șanse să se descopere asemănarea, dar nu intenționa să riște nimic.
În câteva minute, descoperi glonțul sub o măsuță. Îl puse în buzunar.
Poliția avea să recunoască faptul că gaura din fotoliu fusese făcută de un foc de armă. Polițiștii aveau să-și dea seama că fusese descărcată o armă. Și nu puteau să facă nimic mai mult.
Nu aveau de unde să știe dacă focul de armă fusese tras de Valis sau fusese tras în el. Fără sânge, nu puteau să deducă dacă fusese săvârșită vreo violență și asupra cui.
Parcurgând încet un cerc complet, concentrându-se asupra momentului, Billy încercă să-și amintească dacă atinsese ceva în scurtul timp în care nu purtase mănușile, vreo suprafață pe care să rămână amprentele sale. Nu. Locul era curat.
Lăsă jaluzelele de oțel coborâte. Lăsă lambriurile din bambus ridicate, ca să expună colecția de fețe și de mâini.
Ce surpriză pentru echipa fermecătoare de artiști și artizani!
Nicio mașină nu apăru pe șosea în timpul în care se îndepărtă de rulotă, ieși de pe pajiște și ajunse pe asfalt.
Modelul pe care îl imprimaseră anvelopele în praf - dacă imprimaseră ceva - avea să fie șters peste câteva ore, atunci când avea să sosească echipa.
Capitolul 73
Ajunse încă o dată la tunelul pentru lavă, de data asta pe o altă rută, ca să evite să calce în picioare aceleași tufișuri ca și rândul trecut.
Când Billy înlătură capacul din lemn de sequoia, rana îngustă a răsăritului plin de sânge ce se apropia se deschise de-a lungul conturului munților dinspre est.
O rugăciune nu părea potrivită.
Ca și cum gravitația sa specifică ar fi fost mai mare decât cea a celorlalte trei cadavre, Valis păru să cadă mai iute în groapa flămândă decât morții care îl precedaseră.
Când sunetele coborârii leșului se transformară în tăcere, Billy zise:
- Pe dracu mai în vârstă și cu mai multă experiență!
Apoi își aminti să arunce portofelul lui Lanny în deschizătură, după care puse capacul la loc.
Era joi, adică doar a doua zi liberă a lui Lanny. Nimeni nu avea să se întrebe ce-i ce el - sau să vină să-l caute - până vineri.
Deși Valis negase că ar fi plasat dovezi suplimentare înainte de vizita precedentă a lui Billy, Billy decise să mai scotocească locuința încă o dată. Nu poți să ai încredere în anumiți oameni.
Începu de la etaj, mișcându-se cu prudența oboselii extreme, și până când se întoarse în bucătărie nu găsise nimic incriminator.
Însetat, luă un pahar dintr-un dulap și-și turnă apă rece de la robinet. Pentru că purta încă mănuși, nu era îngrijorat că ar putea lăsa amprente.
După ce-și potoli setea, clăti paharul, îl șterse cu o cârpă și îl puse la loc în dulapul din care îl luase.
Ceva nu părea în regulă.
Bănuia că ignorase un amănunt care avea puterea să-l distrugă. Estompată de oboseală, privirea sa trecuse peste o afurisită de dovadă, fără să-i recunoască importanța.
Se duse din nou în camera de zi și făcu ocolul canapelei pe care Valis pusese cadavrul lui Ralph Cottle. Niciun fel de pată nu mânjise mobila sau covorul din jurul ei.
Billy ridică pernele, să vadă dacă nu căzuse între ele ceva din buzunarele lui Cottle. Deoarece nu găsi nimic, puse pernele la loc.
Chinuit încă de simțământul neliniștitor că ignorase ceva, se așeză să se gândească. Pentru că era murdar, nu riscă să murdărească un scaun și se așeză cu picioarele încrucișate pe podea, scoțând un oftat de oboseală.
Tocmai omorâse un om - sau ceva ca un om - dar era încă preocupat de tapițeria din salon. Rămăsese un băiat politicos. Un mic sălbatic atent față de ceilalți.
Contradicția i se păru atât de caraghioasă, încât izbucni în hohote de râs. Cu cât râdea mai mult, cu atât i se părea mai caraghioasă grija lui pentru tapițerie, iar apoi râse de râsul lui, amuzat de veselia sa nepotrivită.
Știa că era un râs periculos, care putea să dezlege nodul legat cu grijă al echilibrului său. Se întinse pe covor, pe spate, și respiră profund și îndelung, ca să se liniștească.
Râsul se potoli, respiră mai puțin profund și, cumva, își permise să adoarmă.
Capitolul 74
Billy se trezi dezorientat. Pentru o clipă, în timp ce se uita la picioarele scaunelor și canapelei din jurul său, se gândi că adormise în holul unui hotel și se minună de grija pe care o manifestase conducerea hotelului ca să nu-l deranjeze nimeni.
Amintirile îl făcură să se trezească pe deplin.
Ca să se ridice în picioare, se prinse de brațul canapelei cu mâna stângă. Fu o greșeală. Rana provocată de cui se inflamase. Billy țipă de durere și fu gata să se prăbușească, dar nu se prăbuși.
Ziua de dincolo de ferestrele acoperite cu perdele părea foarte luminoasă și ora destul de înaintată.
Când se uită la ceasul de la mână, văzu că era ora cinci și două minute, după-amiaza. Dormise aproape zece ore.
Îl cuprinse panica, iar inima îi bubuia ca niște aripi frenetice. Își spuse că absența sa neexplicată îl transforma în suspectul principal în cazul dispariției lui Valis.
Apoi își aminti că telefonase ca să-și ia o învoire pe caz de boală și pentru a doua zi. Nimeni nu-l aștepta nicăieri. Și nimeni nu știa că are vreo legătură cu artistul mort.
Dacă poliția ar fi dorit să găsească pe cineva, atunci l-ar fi căutat în primul rând pe Valis, ca să-i pună niște întrebări tăioase în legătură cu conținutul borcanelor din camera lui de zi.
Billy se duse la bucătărie și luă un pahar dintr-un dulap. Îl umplu de la robinet.
Scotoci în buzunarul blugilor și găsi două tablete de Anacin și le înghiți, cu o dușcă de apă. Mai înghiți o tabletă de Cipro și una de Vicodin.
Pentru un moment i se făcu greață, apoi simțământul acela trecu. Poate că toate medicamentele acelea interacționau într-un mod ucigător și aveau să-l omoare subit, dar nu avea de gând să vomite.
Nu-l mai tulbura grija că ar putea să lase în casă dovezi care să-l incrimineze. Teama aceea fusese un simptom al oboselii. Acum era odihnit şi, revăzând precauţiile pe care le luase, ştiu că nu ignorase nimic.
După ce încuie casa, puse cheia de rezervă la locul ei, în gaura din buturuga copacului.
.....................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu