PRIMA PARTE
ALEGEREA ÎȚI APARȚINE
Capitolul 1
Cu o halbă cu bere în mână și cu un zâmbet pe față, Ned Pearsall închină în amintirea răsposatului său vecin, Henry Friddle, a cărui moarte îi făcuse mare plăcere.Henry fusese ucis de un pitic de grădină. Căzuse de pe acoperișul casei sale cu două nivele, drept pe silueta aceea cu înfățișare veselă. Piticul era făcut din ciment. Nu și Henry.
Gâtul rupt, craniul plesnit: Henry pierise în timpul impactului.
Moartea cauzată de pitic avusese loc cu patru ani în urmă. Ned Pearsall închina încă în amintirea decesului lui Henry cel puțin o dată pe săptămână.
Singurul client în afară de Ned, era un individ care nu era din oraș, și care stătea pe un scaun lângă curbura barului de mahon lustruit, își exprimă mirarea provocată de durata animozității lui Ned.
- Cât de rău poate să fi fost ca vecin amărâtul ăla, de mai ești pornit și acum împotriva lui?
De obicei, Ned ar fi ignorat întrebarea. Nu se sinchisea de turiști mai mult decât s-ar fi sinchisit de un covrigel.
Cârciuma oferea castroane gatruite cu covrigei, pentru că aceștia erau ieftini. Ned prefera să-și întrețină setea cu alune sărate zdravăn.
Billy Wiles, barmanul, îi dădea din când în când lui Ned o pungă de Planters, ca acesta să-i dea în schimb bacșiș.
În majoritatea cazurilor, Ned trebuie să-și plătească alunele. Asta îl scotea din sărite, fie pentru că nu era în stare să priceapă situația economică a cârciumii, fie pentru că îi plăcea să se enerveze. Probabil că a doua variantă era cea reală.
Deși avea o căpățînă care amintea de o minge de squash și umeri puternic rotunjiți, ca a unui luptător de sumo, Ned era un atlet doar dacă trăncpneala prin baruri și ranchiuna puteau fi considerate sporturi. Dacă așa ar fi stat lucrurile, atunci ar fi fost participant la olimpiadă.
În legătură cu Henry Friddle, Ned putea să fie la fel de guraliv cu un străin ca și cu unul care locuise întreaga viață în Vineyard Hills. Când în tavernă se afla doar un client în afară de el, iar acela era un străin, ca în cazul respectiv, Ned găsea că tăcerea era mai puțin convenabilă decât conversația cu un „diavol străin”.
Billy nu fusese niciodată vorbăreț, și nici barmanul care considera barul o scenă. El era un ascultător.
Ned îi declară străinului.
- Henry Friddle a fost un porc.
Străinul avea părul negru precum cărbunele, cu urme de cenușă la tâmple, ochi cenușii lucind de amuzament, și o voce destul de răsunătoare.
- „Porc” e un cuvânt cam tare.
- Știi ce făcea perversul ăla pe acoperiș? Încerca să se pișe pe ferestrele sufrageriei mele.
Billy Wiles ștergea barul, fără să arunce măcar o privire spre turist. Auzise povestea de atâtea ori, încât știa toate reacțiile pe care le putea provoca.
- Porcul de Friddle își închipuia că altitudinea avea să facă șuvoiul său să ajungă la distanță mai mare, explică Ned.
- Ce era individul - inginer de aeronave? întrebă străinul.
- Era profesor de colegiu. Preda literatură contemporană.
- Poate faptul că a citit asemenea chestii l-a împins la sinucidere, spuse turistul, ceea ce îl făcu să fie mai interesant decât crezuse Billy la început.
- Nu, nu, spuse Ned, nerăbdător. Căderea a fost accidentală.
- Era beat?
- De ce crezi că era beat? se minună Ned.
Străinul ridică din umeri.
- S-a urcat pe acoperiș ca să urineze pe ferestrele tale.
Billy spuse, în timp ce trăgea Budweiser de la doză:
- Henry Friddle era mânat de răzbunare.
După ce se împărtăși în tăcere din băutura sa, turistul îl întrebă pe Ned Pearsall:
- Răzbunare? Deci mai întâi ai urinat tu pe ferestrele lui Friddle?
- N-a fost același lucru, îl avertiză Ned pe un ton dur, care-l sfătuia pe străin să evite să mai emită judecăți.
- Ned n-a făcut-o de pe acoperiș, zise Billy.
- Adevărat. M-am dus la casa lui, ca un bărbat, am stat pe peluza lui și am țintit în ferestrele sufrageriei lui.
- Henry și nevasta lui cinau în momentul ăla, explică Billy.
Înainte ca turistul să apuce să-și exprime dezgustul față de momentul atacului său, Ned spuse:
- Pentru numele lui Dumnezeu, mâncau prepeliță!
- Le-ai stropit ferestrele pentru că mâncau prepeliță?
Ned fierbea de exasperare.
- Nu, bineînțeles că nu! Ți se pare că-s nebun?
Și-și dădu ochii peste cap, către Billy. Billy ridică din sprâncene, ca și cum ar fi spus: „Ce te aștepti de la un turist?”
- Încerc doar să explic cât de pretențioși erau, îl lămuri Ned. Mâncau întotdeauna prepelițe, melci sau sfeclă elvețiană.
- Niște ticăloși țicniți, zise turistul cu o ușoară nunați de batjocură, pe care Ned Pearsall n-o detectă, dar Billy o simți.
- Exact, confirmă Ned. Henry Friddle avea un Jaguar, iar nevastă-sa o mașină - n-o să crezi - o mașină fabricată în Suedia.
- Detroit era prea comun pentru ei, zise turistul.
- Exact. Cât de snob trebuie să fii ca să-ți aduci o mașină tocmai din Suedia?
- Pun pariu că se pricepeau la vinuri, spuse turistul.
- Nemaipomenit! Îi cunoșteai?
- Cunosc genul. Indivizii aveau o mulțime de cărți.
- Te-ai prins, declară Ned. Stăteau pe veranda din fața casei, mirosindu-și vinul și citind cărți.
- Și făceau asta în public. Îmi imaginez. Dar dacă nu te-ai pișat pe ferestrele sufrageriei lor pentru că erau snobi, atunci de ce-ai făcut-o?
- Am avut o mie de motive, îl asigură Ned. Incidentul cu sconcsul. Incidentul cu îngrășămintele pentru peluză. Petuniile moarte.
- Și piticul de grădină, adăugă Billy, în timp ce clătea paharele în chiuveta barului.
- Piticul de grădină a fost ultima picătură, fu de acord Ned.
- Pot să înțeleg că te-a apucat o urinare agresivă văzând flamingo rod de plastic, spuse turistul, dar, sincer vorbind, nu văzând un pitic.
Ned se încruntă, amintindu-și afrontul.
- Ariadne l-a făcut cu figura mea.
- Care Ariadne?
- Nevasta lui Henry Friddle. Ai auzit vreodată un nume mai pretențios?
- Cei ca Friddle l-au adus pe pământ.
- Ea era profesor de arte la același colegiu. A sculptat piticul, a făcut forma, a turnat cimentul și l-a vopsit ea însăși.
- Păi poate să fie o onoare să fii model pentru o sculptură.
Spuma de bere de pe buza superioasă a lui Ned îi dădu acestuia o înfățișare de individ lovit de turbare, atunci când protestă:
- Amice, era un pitic. Un pitic beat. Avea nasul roșu ca un măr. Ținea câte o sticlă de bere în fiecare mână.
- Și era descheiat pe prohab, adăguă Billy.
- Mulțumesc foarte mult că mi-ai amintit, mârâi Ned. Mai rău, din nădragi îi atârna capul și gâtul unei gâște moarte.
- Ce imaginație creatoare, zise turistul.
- La început n-am știut ce naiba înseamnă asta....
- Simbolism. Metaforă.
- Da, da, mi-am imaginat. Toți cei care treceau pe lângă locuința lor vedeau piticul și râdeau de mine.
- Nu era nevoie să vadă piticul ca să facă asta, zise turistul.
Înțelegându-l greșit, Ned fu de acord cu el:
- Exact. Numai când auzeau de pitic, oamenii începeau să râdă. Așa că am făcut praf piticul, cu un baros.
- Și te-au dat în judecată.
- Mai rău. Au făcut alt pitic. Ariadne, care-și imaginase că eu îl distrusesem pe primul, a turnat și a vopsit un al doilea pitic.
- Credeam că aici, în districtul vinului, viața e potolită.
- Și mi-au zis, continuă Ned, că dacă-l fac praf și pe al doilea, atunci o să pună pe peluză un al treilea pitic, plus că o sa fabrice o grămadă și o să-i vândă oricui o să vrea un pitic Ned Pearsall.
- Mie mi se pare o amenințare fără conținut, zise turistul. Chiar există oameni care ar vrea să aibă așa ceva?
- Zeci, îl asigură Billy.
- Orașul ăsta a devenit un loc josnic de când au început să se mute aici hoardele din San Francisco de mâncători de pate și brânză Brie, zise mohorât Ned.
- Deci, având în vedere că n-ai îndrăznit să pui barosul pe al doilea pitic, nu ți-a mai rămas altceva decât să te piși pe ferestrele lor.
- Exact. Numai că nu m-am repezit așa, nepregătit. M-am gândit la situația în care mă aflam timp de-o săptămână. Apoi am pus furtunul pe ei.
- După care, Henry Fridlle s-a cățărat pe acoperișul casei sale, cu bășica plină, căutând să-și facă dreptate.
- Mda. Dar a așteptat până am organizat cina de ziua de naștere a mămicii mele.
- Un lucru de neiertat, își dădu cu părerea Billy.
- Mafioții atacă membrii nevinovați ai familiei cuiva? întrebă Ned, indignat.
Deși întrebarea fusese retorică, Billy încercă să-și merite bacșișul:
- Nu. Mafia are clasă.
- Ăsta-i un cuvânt pe care categoria asta de profesori nu știe nici măcar să-l scrie, spuse Ned. Mămica acea șaptezeci și șase de ani. Putea să facă un atac de cord.
- Deci, zise turistul, în timp ce încerca să urineze pe ferestrele sufrageriei tale, Fridlle a căzut de pe acoperiș și și-a rupt gâtul, lovindu-se de piticul Ned Preasall. Ce ironie a sorții!
- Nu știu dacă a fost o ironie, îi replică Ned, dar cu siguranță a fost ceva agreabil.
- Spune-i ce a zis mămica ta, îl îndemnă Billy.
După o dușcă de bere, Ned se supuse:
- Mămica mea a zis „Scumpule, lăudat fie Domnul, asta dovedește că există Dumnezeu”.
După un moment de tăcere, necesar ca să absoarbă aceste cuvinte, turistul spuse:
- Mămica ta pare o femeie religioasă.
- N-a fost întotdeauna. Dar la șaptezeci și doi de ani s-a îmbolnăvit de pneumonie.
- E bine să-l ai pe Dumnezeu alături într-un asemenea moment.
- Și-a imaginat că, dacă există Dumnezeu, s-ar putea ca El s-o salveze. Dacă El nu există, atunci ea nu avea să piardă nimic, decât niște timp irosit pentru rugăciuni.
- Timpul este lucrul nostru cel mai de preț, își dădu cu părerea turistul.
- E adevărat, fu de acord Ned. dar mămica nu ar fi irosit mult timp, pentru că s-ar fi rugat în timp ce se uita la televizor.
- Ce poveste însuflețitoare, zise turistul și comandă o bere.
Billy deschise o sticlă pretențioasă de Heineken, aduse un pahar curat, rece, și șopti:
- Asta e din partea casei.
- Drăguț din partea ta. Mulțumesc. Mă gândeam că ești liniștit și tăcut pentru un barman, dar acum înțeleg de ce.
Din avanpostul său izolat de lângă bar, Ned Pearsall ridică paharul, închinând:
- Pentru Ariadne. Odihnească-se în pace.
Deși părea că-i împotriva dorinței sale, turistul fu atras din nou în discuție. Îl întrebă pe Ned:
- O altă tragedie cu pitici?
- Cancer. La doi ani după ce Henry a căzut de pe acoperiș. Îmi doresc să nu se fi întâmplat asta.
În timp ce turna bere proaspătă Heineken în paharul său înclinat, străinul zise:
- Moartea are calitatea de a da altă perspectivă gâlcevilor noastre.
- Îi simt lipsa, spuse Ned. Avea cele mai spectaculoase țâțe și nu purta întotdeauna sutien.
Turistul se crispă.
- Când lucra în grădină, își aminti Ned, aproape visător, sau când plimba câinele, perechea aia minunată se zbătea atât de plăcut, că-ți tăia resuflarea.
Turistul își privi fața în oglinda din spatele barului, poate ca să vadă dacă arăta atât de îngrozit pe cât se simțea.
- Billy, întrebă Ned, nu avea cei mai grozavi sâni pe care poți spera să-i vezi?
- Așa e, fu de acord Billy.
Ned se dădu jos de pe scaun, se îndreptă spre toaleta bărbaților și se opri lângă turist.
- Chiar și când cancerul o ofilise, sânii nu se micșoraseră. Ce risipă, nu-i așa, Billy?
- Ce risipă, îi ținu isonul Billy, în timp ce Ned își continuă drumul către toaletă.
După o tăcere în comun, turistul zise:
- Ești un tip interesant, Billy Barmanule.
- Eu? Eu n-am stropit ferestrele cuiva.
- Cred că ești ca un burete. Absorbi tot.
Billy luă o cârpă și lustrui niște pahare pentru bere, care fuseseră anterior spălate și uscate.
- Dar ești și piatră, spuse turistul, pentru că, dacă ești stors, nu dai nimic înapoi.
Billy continuă să lustruiască paharele.
Ochii cenușii, ce luceau de amuzament, luciră și mai tare.
- Ești un om care are o filosofie a sa, lucru neobișnuit în zilele astea, când majoritatea oamenilor nu știu cine sunt, sau în ce cred, sau de ce.
Și asta era genul de pălăvrăgeală de bar cu care Billy era obișnuit, deși n-o auzea prea des. În comparație cu trăncănitul lui Ned Pearsall, asemenea observații de bețiv puteau părea erudite, dar era doar psihanaliză bazată pe bere.
Era dezamăgit. Pentru scurt timp, turistul i se păruse diferit de scandalagii obișnuiți care încălzeau vinilinul de pe scaunele de la barul său.
Billy zâmbi, clătină din cap și zise:
- Filosofie. Îmi acordați prea mult credit.
Turistul sorbi din Heineken.
Cu toate că Billy nu intenționase să spună mai mult, se auzi continuând:
- Stai nebăgat în seamă, stai liniștit, simplifică lucrurile, nu te aștepta la mare lucru, bucură-te de ce ai.
Străinul zâmbi.
- Descurcă-te singur, nu te implica, lasă lumea să se ducă dracului, dacă așa vrea.
- Poate, acceptă Billy.
- Recunosc că nu-i Platon, spuse turistul dar e filosofie.
- Aveți și dumneavoastră una proprie? întrebă Billy.
- În momentul ăsta cred că voi avea o viață mai bună și mai plină de sens dacă o să pot evita o continuare a conversației cu Ned.
- Asta nu-i filosofie, îi spuse Billy, asta e realitate.
Ivy Elgin ajunse la serviciu la ora patru și zece minute. Era o chelneriță la fel de bună ca oricare alta și un obiect al dorințelor fără egal.
Billy o plăcea, dar nu tânjea după ea. Lipsa sa de pofte îl făcea unic printre bărbații care lucrau sau beau în cârciuma aceea.
Ivy avea părul ca mahonul, ochi limpezi, de culoarea coniacului, și trupul pe care îl căutase Hugh Hefner toată viața.
Deși avea douăzeci și patru de ani, Ivy părea să nu-și dea cu adevărat seama că era întruchiparea principalei fantezii masculine. Nu era niciodată seducătoare. Din când în când flirta, dar într-un mod fermecător.
Frumusețea sa și comportarea de fată din corul bisericii reprezentau o combinație atât de erotică, încât doar un zâmbet al ei putea să topească iute ceara din urechile bărbatului obișnuit.
- Salut Billy, zise Ivy, venind direct la bar. Am văzut un oposum mort pe Old Mill Road, cam la o jumătate de kilometru de Kornell Lane.
- Moarte naturală sau ucis de o mașină pe drum? întrebă el.
- Era, evident, călcat de o mașină.
- Ce crezi că înseamnă asta?
- Încă nimic aparte, spuse ea, dându-i poșeta ca s-o pună în spatele barului. E prima făptură moartă pe care am văzut-o de o săptămână, așa că depinde de ceea ce vor arăta alte cadavre, dacă vor exista altele.
Ivy credea că ea e o haruspex, facând parte dintre acei preoți din Roma antică obișnuiți să ghicească viitorul în măruntaiele animalelor ucise ca sacrificii.
Erau respectați, chiar venerați de către romani, dar probabil că nu erau invitați deseori la petreceri.
Ivy nu era morbidă. Hieroscopia nu reprezenta punctul central al vieții sale. Vorbea deseori cu clienții despre preocuparea ei.
Nu avea tăria să scotocească prin măruntaie. Pentru o haruspex, i se făcea scârbă prea ușor.
Ca urmare, găsea înțelesuri în specia cadavrului, în circumstabțele în care îl descoperise, în poziția acestuia în raport cu punctele cardinale și alte aspecte tainice ale stării acestuia.
Prezicerile ei se îndeplineau rareori, dar Ivy insista.
- Dacă va avea vreun înțeles, îi spuse ea lui Billy în timp ce-și lua carnetul pentru comenzi și un pix, atunci e un semn rău. Un oposum mort n-a indicat niciodată noroc.
- Am remarcat și eu asta.
- Mai ales când are nasul îndreptat spre nord și coada spre est.
La scurt timp după Ivy năvăleau pe ușă o grămadă de bprbați însetați, de parcă ea ar fi fost mirajul unei oaze pe care-l urmăriseră toată ziua. Doar puțini se așezau la bar, ceilalți o urmăreau cum merge de la o masă la alta.
Deși clientela de clasă mijlocie a cârciumii nu cheltuia prea mult, venitul din bacșișuri al lui Ivy depășea ce ar fi câștigat dacă ar fi avut un doctorat în științe economice.
După o oră, la cinci, veni la datorie și Shirley Trueblood, a doua chelneriță din tura de seară. De cincizeci și șase de ani, solidă, cu parfum de iasomie, Shirley avea admiratorii ei. Unii bprbați care veneau în baruri voiau persoane mămoase. Și unele femei.
Bucătarul de minuturi din schimbul de zi, Ben Vernon, se duse acasă. Veni bucătarul din tura de seară, Ramon Padillo. Taverna oferea doar mâncare de bar: cheeseburgeri, cartofi prăjiți, aripi de pui Buffalo, quesadilla, nacho-uri....
Ramon observase că în serile în care lucra Ivy Elgin, mâncărurile condimentate se vindeau în cantitate mai mare decât în cele în care ea nu era prezentă. Indivizii comandau mai multe mâncăruri cu sos de tomatillo, consumau mai multe sticluțe de Tabasco și cereau felii de jalapenos în burgerii lor.
- Cred că, fără să-și dea seama, strâng căldură în testicule, să fie gata dacă ea li s-ar oferi, îi spuse odată Ramon lui Billy.
- Nimeni din crâșma asta n-are vreo șansă la Ivy, îl asigurase Billy.
- Nu se știe niciodată, răspunse timid Ramon.
- Să nu-mi spui că și tu de îndopi cu ardei iuți.
- Atât de mulți, că am arsuri în unele nopți, îi spuse Ramon. Dar sunt gata.
Odată cu Ramon veni și barmanul de seară, Steve Zillis, a cărui tură se suprapunea o oră cu cea a lui Billy. Zillis, care avea douăzeci și patru de ani, era cu zece ani mai tânăr decât Billy și cu douăzeci de ani mai puțin matur.
Pentru Steve, culmea umorului inteligent era orice poezioară suficient de obscenă ca să-i facă să roșească pe bărbații adulți.
Putea să înnoade o codiță de cireașă cu limba, să-și încarce nara dreaptă cu alune și să le arunce cu precizie într-un pahar ales drept țintă și să scoată fum de țigară prin urechea dreaptă.
De obicei, Steve sărea peste ușa de la capătul barului, în loc s-o împingă.
- Ce-i pe aici?
- Mai am o oră și revin la viață, zise Billy.
- Asta e viață, protestă Steve. Aici e centrul activității.
Tragedia lui Steve Zillis era că și credea ceea ce spunea. Pentru el, taverna aceea obișnuită era un cabaret elegant.
După ce-și legă șorțul, înhăță trei măsline dintr-un castron, jonglă cu ele cu o viteză uluitoare, apoi le prinse una câte una cu gura.
Când doi bețivani de la bar aplaudară zgomotos, Steve făcu o plecăciune, de parcă ar fi fost tenorul vedetă de la Metropolitan Opera și cucerise admirația unui auditoriu rafinat și cunoscător.
În ciuda chinului produs de compania lui Steve Zillis, ora de sfârșit a turei lui Billy trecu repede. Cârciuma era suficient de plină ca amândoi barmanii să fie ocupați, pentru că pilangii veniți spre sfârșitul după-amiezii amânau să plece acasă, iau băutorii de seară tocmai veneau.
Lui Billy îi plăcea localul în timpul acestei perioade de tranziție. Clienții erau ceva mai coerenți și mai fericiți decât avea să fie mai târziu, când alcoolul avea să-i împingă spre melancolie.
Din cauză că ferestrele erau îndreptate spre est și soarele cobora la vest, lumina blândă a zilei colora geamurile. Corpurile de iluminat din tavan aruncau o strălucire arămie peste lambriurile și separeurile de mahon de-un roșu aprins.
Aerul parfumat era aromat de mirosul podelei de lemn condimentat cu bere la halbă, ceară de lumânare, cheeseburgeri și inele de ceapă prăjită.
Însă lui Billy nu-i plăcea localul atât de mult încât să zăbovească acolo după ce i termina tura. Așa că plecă iute la ora șapte.
Dacă ar fi fost Steve Zillis ar fi transformat plecarea sa într-un spectacol. În loc să facă asta, plecă în tăcere, ca o fantomă care se dematerializează în timp ce bântuie.
Afară rămăseseră mai puțin de două ore de lumină de zi de vară. Cerul era spre est de-un albastru sclipitor, ca în picturile lui Maxfield Parrish, dar de-un albastru mai deschis spre vest, unde soarele îl mai decolora încă.
Când se apropie de Ford Explorer-ul său, Billy remarcă un dreptunghi de hârtie albă prins sub ștergătorul din partea stângă.
Stând la volan, cu ușa încă deschisă, despături hârtia, așteptându-se să găsească un anunț oarecare, o reclamă pentru o spălătorie auto sau pentru servitoare. Descoperi un mesaj dactilografiat cu grijă.
Dacă nu duci acest bilet la poliție și nu-i implici pe polițiști, voi ucide o profesoară blondă, drăguță, undeva, în districtul Napa.
Dacă duci biletul la poliție, voi ucide în schimb o femeie în vârstă, care se ocupă cu acțiuni de caritate.
Ai șase ore să te decizi. Alegerea îți aparține.
Billy nu simți nicio clipă lumea legănându-se sub el, dar lumea se clătina. Zguduitura nu începuse încă, dar avea să înceapă. Curând.
Capitolul 2
Mickey Mouse se alese cu un glonț în gât. Pistolul de 9 mm pocni de încă trei ori, într-o succesiune rapidă, zdrobind fața lui Donald Duck.
Lanny Olsen, trăgătorul, locuia la capătul unei alei de asfalt fisurat, lângă o coastă de deal pietroasă, unde nu avea să crească niciodată viță-de-vie. Nu avea vedere spre fabuloasa vale Napa.
Ca o compensație pentru faptul că adresa sa nu era în zona mondenă, proprietatea era umbrită de pruni minunați și de ulmi înalți, luminați de azalee sălbatice. Și era izolată.
Vecinul cel mai apropiat se afla la o asemenea distanță, încât Lanny ar fi putut organiza petreceri non-stop, fără să deranjeze pe nimeni. Asta nu-i oferea niciun avantaj lui Lanny, pentru că el se culca de obicei la nouă și jumătate. Ideea lui de petrecere era o ladă de bere, o pungă de răsățele și un joc de pocher.
Dar amplasarea casei era favorabilă trasului la țintă. Lanny era trăgătorul care exersa cel mai mult din Departamentul Șerifului.
Când fusese copil își dorise să facă desene animate. Avea talent. Portretele care semănau perfect cu cele făcute de Disney ale lui Mickey Mouse și Donald Duck, fixate pe baloturi de fân, erau opera lui Lanny.
În timp ce scotea încărcătorul gol din pistol, Lanny zise:
- Ar fi trebuit să fii aici ieri. Am împușcat în cap douăzeci de Road Runneri la rând, fără să ratez vreun glonț.
- Wile E. Coyote ar fi fost încântat. Ai tres vreodată în ținte obișnuite? întrebă Billy.
- Ce-ar fi fost amuzant în asta?
- Ai împușcat vreodată familia Simpson?
- Pe Homer, pe Bart - pe toți, cu excepția lui Marge, răspunse Lanny. N-am împușcat-o niciodată pe Marge.
Lanny ar fi putut să urmeze școala de artă, dacă Ansel, tatăl său cel tiranic, n-ar fi decis că fiul său îl va urma în activitatea de sprijinire a legii, așa cum Ansel îl urmase pe tatăl lui.
Pearl, mama lui Lanny, îl susținuse pe cât îi permisese boala. Pe când Lanny avea șaisprezece ani, Pearl fusese diagnosticată ca având limfom non-Hodgkin.
Terapia cu radiații și medicamentele o dăduseră gata. Chiar și în perioadele în care limfomul erau sub control, Pearl nu-și recăpătase pe deplin puterile.
Dându-și seama că tatăl său n-ar fi fost un infirmier priceput, Lanny nu se mai dusese la școala de artă. Rămăsese acasă, urmase o carieră în poliție și avusese grijă de mama lui.
Deși nimeni nu se așteptase la așa ceva, primul care muri fu Ansel. Oprise un motociclist pentru depășirea vitezei legale, iar motociclistul îl oprise pe el cu un glonț de calibrul 38, tras de la mică distanță.
Deoarece se îmbolnăvise de limfom la o vârstă neobișnuit de tânără, Pearl supraviețuise un timp surprinzător de îndelungat. Murise cu zece ani în urmă, pe când Lanny avea treizeci și șase de ani.
Acesta era destul de tânăr ca să-și schimbe meseria și să urmeze școala de artă. Dar inerția se dovedi mai puternică decât dorința de a avea o viață nouă.
Lanny moștenise casa, o locuință victoriană arătoasă, cu lemnărie lucrată cu grijă și cu verandă de jur împrejur, locuință pe care o menținuse în condiții bune. Urmând o carieră care însemna o slujbă, nu o pasiune, și neavând familie, Lanny avea destul timp pentru casă.
În timp ce Lanny vâra un încărcător nou în pistol, Billy scoase mesajul dactilografiat dintr-un buzunar.
- Ce crezi de asta?
Lanny citi cele două paragrafe. Profitând de acalmia focurilor de armă, mierlele se întoarseră pe crengile superioare ale ulmilor din apropiere.
Mesajul nu-i provocă lui Lanny un zâmbet sau vreo încruntare, deși Billy se așteptase la una din cele două.
- De unde ai asta?
- Cineva l-a pus sub ștergătorul meu de parbriz.
- Unde aveai parcată mașina?
- La tavernă.
- Plic?
- Nu avea.
- Ai văzut pe cineva care te privea? Adică atunci când ai luat biletul de sub ștergător și l-ai citit.
- N-am văzut pe nimeni.
- Ce crezi despre chestia asta?
- Asta te-am întrebat eu, îi reaminti Billy.
- O festă. Un banc prost.
Billy spuse, uitându-se la rândurile dactilografiate, rău prevestitoare:
- Asta a fost prima mea reacție, dar apoi....
Lanny făcu un pas într-o parte, așezându-se în fața altor baloturi de fân, pe care erau desenate figurile lui Elmer Fudd și Bugs Bunny.
- Dar te-ai întrebat „și dacă....”?
- Tu nu te-ai fi întrebat?
- Bineînțeles că da. Fiecare polițist face asta, altfel ar muri mai devreme decât ar fi cazul. Sau ar trage când n-ar trebui s-o facă.
Cu puțin timp în urmă, Lanny rănise un bețiv scandalagiu, despre care crezuse că-i înarmat. Tipul avea un telefon celular, nu un pistol.
- Dar nu poți să te întrebi veșnic „și dacă”, zise el. Trebuie să te bazezi pe intuiție. Iar intuiția ta spune același lucru ca și a mea. E o farsă. Și bănuiești cine a făcut-o.
- Steve Zillis, spuse Billy.
- Exact.
Lanny luă poziția isoscelică de tir, cu piciorul drept tras înapoi, pentru păstrarea echilibrului, cu genunchiul stâng îndoit, cu ambele mâini pe pistol. Trase aer adânc în piept și-l împușcă pe Elmer de cinci ori, în timp ce un șrapnel de păsări negre explodă dinspre ulmi și se risipi în cer.
După ce numără patru lovituri mortale și o rană, Billy spuse:
- Chestia e.... că treaba asta nu seamănă cu ce-ar face Steve - sau ar putea să facă.
- De ce nu?
- El e tipul de om care are în buzunar o sferă de cauciuc care scoate un pârțâit când o apeși, și face chestia asta când i se pare amuzant.
- Adică?
Billy împături mesajul dactilografiat și-l vârî în buzunarul cămășii.
- Mi se pare o chestie prea complicată pentru Steve.... prea subtilă.
- Tânărul Steve e subtil ca o crampă de stomac provocată de mere verzi, fu de acord Lanny.
Își reluă poziția, consumă o a doua jumătate a încărcătorului trăgând în Bugs și realizând cinci lovituri mortale.
- Și dacă-i ceva adevărat? întrebă Billy.
- Nu e.
- Dar dacă e?
- Țicniții ucigași se țin de jocuri de felul ăsta doar în filme. În viața adevărată, ucigașii doar omoară. Pentru ei contează doar puterea, puterea și, uneori, sex cu violență - nu să te chinuie pe tine cu ghicitori și șarade.
Cartușele goale aruncate din pistol se împrăștiaseră pe iarbă. Soarele care se îndrepta spre apus colorase tuburile de alamă într-un auriu sângeriu.
Larry continuă, conștient că nu potolise îndoielile lui Billy.
- Chiar dacă ar fi ceva adevărat - dar nu e - ce-ai putea să faci, ținând seama de bilet?
- Profesoară blondă, femeie în vârstă.
- Undeva, în districtul Napa?
- Mda.
- Districtul Napa nu-i San Francisco, zise Lanny, dar nu-i nicio zonă pustie nepopulată. Există o mulțime de oameni, într-o mulțime de orașe. Departamentul Șerifului, plus toate forțele de poliție din district, n-au suficienți oameni ca să ocupe tot acest teren de joc.
- Nu-i nevoie să acoperim tot terenul. Individul și-a stabilit țintele - o profesoară blondă, drăguță.
- Asta-i o opinie, obiectă Lanny. O profesoară blondă pe care tu o consideri drăguță s-ar putea să fie o cotoroanță, din punctul meu de vedere.
- Nu mi-am dat seama că ai standarde atât de înalte în privința femeilor.
- Sunt mofturos, zâmbi Lanny.
- Și mai există o femeie în vârstă „care se ocupă de acțiuni de caritate”.
Lanny vârî un al treilea încărcător în pistol și zise:
- O grămadă de femei în vârstă se ocupă cu acțiuni de caritate. Provin dintr-o generație căreia îi păsa de vecini.
- Deci n-o să faci nimic?
- Ce-ai vrea să fac?
Billy nu avea nicio sugestie, doar o observație:
- Cred că ar trebui să facem ceva.
- Prin natura sa, poliția reacționează, nu acționează înaintea evenimentelor.
- Deci tipul trebuie ca mai întâi să omoare pe cineva?
- N-o să omoare pe nimeni.
- A spus că o să omoare, protestă Billy.
- E o farsă. Steve Zillis a absolvit în cele din urmă școala de umor flori-care-stropesc-și-vomă-de-plastic.
- Poate că ai dreptate, zise Billy, dând din cap.
- Sunt convins, spuse Lanny și arătă spre siluetele colorate, fixate de peretele alcătuit din trei rânduri de baloturi de fân. Vreau ca, înainte ca asfințitul să nu-mi mai permită să țintesc, să omor distribuția din Shrek.
- Credeam că-s filme bune....
- Nu-s critic de film, zise nerăbdător Lanny. Sunt doar un tip care se distrează și-și exersează îndemânarea profesională.
- Bine, bine, plec. Ne vedem vineri, la pocher.
- Adu ceva, spuse Lanny.
- Ce?
- Jose aduse mâncare de porc cu orez, Leroy aduce cinci feluri de salsa și o grămadă de sărățăle de porumb. De ce nu faci tamale?
Billy tresări, în timp ce Lanny vorbea.
- Părem un grup de fete bătrâne care organizează o petrecere cu lucru de mână.
- Suntem patetici, dar n-am murit încă, spuse Lanny.
- De unde știm că nu-i așa?
- Dacă am fi murit și am fi ajuns în iad, cei de-acolo nu m-ar fi lăsat să mă bucur de plăcerea de a desena personaje din desene animate. Și sunt sigur că nu suntem în rai.
Când Billy ajunse la Explorerul său de pe alee, Lanny Olsen începuse să-l lichideze pe Shrekm pe prințesa Fiona, pe măgăruș și pe prietenii acestora.
Cerul dinspre răsărit era de safir. Pe bolta dinspre apus, albastrul începuse să se retragă, lăsând să se vadă auriul de dedesubt și urma de ghips roșu de sub poleiala aurie.
În timp ce stătea lângă mașina sa de teren, în umbrele ce se lungeau, Billy se uită un moment cum își îmbunătățea Lanny îndemânarea de țintaș și încerca - pentru a mia oară - să-și ucidă visul neîndeplinit de a fi creator de desene animate.
Capitolul 3
O prințesă fermecată, odihnindu-se într-un turn de castel și visând ani în șir până va fi trezită de un sărut, nu ar fi fost mai drăguță decât Barbara Mandel, care dormea la Whispering Pines.
Sun mângâierea luminii lămpii, părul ei auriu, răsfirat pe pernă, arăta lucitor ca aurul lichid, turnat din cazanul topitorului.
Stând lângă patul ei, Billy Wiles își spuse că nu văzuse niciodată o păpușă de porțelan cu tenul mai alb și mai fără cusur ca al Barbarei. Pielea ei părea transparentă, de parcă lumina penetra suprafața acesteia și apoi îi lumina fața dinăuntru.
Dacă ar fi tras la o parte pătura subțire și cearșaful, Billy ar fi scos la iveală o grozăvie de neînchipuit la o prințesă fermecată. În stomacul ei fusese inserat, în urma unei intervenții chirurgicale, un tub pentru nutriție.
Doctorul recomandase o hrănire lentă și continuă. Picurătorul torcea încet, în timp ce oferea o masă perpetuă.
Barbara era în comă de aproape patru ani.
Coma ei nu era una dintre cele mai severe. Uneori Barbara căsca, ofta, își ducea mâna dreaptă la față, la gât, la piept.
Ocazional vorbea, doar câteva cuvinte criptice, care nu erau adresate cuiva din încăpere, ci unor fantome din mintea sa.
Chiar când vorbea sau își mișca mâna, rămânea neștiutoare de tot ce era în jurul ei. Era inconștientă și nu răspundea la stimulii exteriori.
În momentul acela stătea liniștită, cu fruntea netedă ca laptele în căldare, cu ochii nemișcați în spatele pleoapelor, cu buzele ușor desfăcute. Nicio fantomă n-ar fi respirat scoțând un sunet mai slab.
Billy scoase din buzunarul hainei un carnet legat cu sârmă. De el era prin un stilou cu bilă, având doar jumătate din dimensiunea obișnuită. Puse carnetul pe noptieră.
Încăperea era mobilată simplu: un pat de spital, o noptieră, un scaun. Cu mult timp în urmă, Billy adăugase un scaun de bar, care-i permitea să stea suficient de sus ca s-o vegheze pe Barbara.
Căminul pentru Convalescenți Whispering Pines oferea îngrijire bună, dar un mediu auster. Jumătate dintre pacienți erau în convalescență. Cealaltă jumptate erau doar depozitați acolo.
În timp ce stătea cocoțat pe scaunul de lângă pat, Billy îi povesti cum fusese ziua aceea. Începu cu o descriere a răsăritului de soare și sfârși cu împușcarea de către Lanny a galeriei de celebrități din desenele animate.
Deși Barbara nu-i răspunsese niciodată la ceea ce-i spunea el, Billy bănuia că, în adâncurile redutei ei, Barbara îl auzea. Avea nevoie să creadă că prezența sa, vocea sa, afecțiunea sa, o sprijinea.
Când nu mai avu ce să-i spună, continuă să se uite la ea. N-o vedea întotdeauna așa cum era acum. O vedea așa cum fusese cândva - plină de viață și energie - și cum ar fi fost și acum, dacă soarta ar fi fost mai blândă.
După un timp, scoase mesajul împăturit din buzunarul cămășii și îl citi din nou.
Tocmai terminase, când Barbara spuse, într-un murmurat în care înțelesul se topea mai iutea decât putea să-l audă cu urechea:
- Aș vrea să știu ce spune....
Billy se ridică de pe scaun, de parcă ar fi suferit un șoc electric. Se aplecă peste balustrada patului, ca să fie mai aproape de ea.
Nimic din ceea ce spusese ea înainte, în coma ei, nu păruse să fie legat de ceea ce spusese sau făcuse el, în timp ce-o vizitatse.
- Barbara?
Ea rămase nemișcată, cu ochii închiși, cu buzele despărțite, părând să nu fie mai vie decât obiectul jelaniei de pe un catafalc.
- Mă auzi?
Îi atinse fața, cu degete care tremurau. Ea nu-i răspunse.
Billy îi spusese deja ce scria în mesajul cel ciudat, dar i-l mai citi o dată, pentru cazul în care cuvintele murmurate de ea se referiseră la bilet.
Când termină, Barbara nu reacționă în niciun fel. El îi rosti numele, fără niciun efect.
Billy se așeză din nou pe scaun și luă carnețelul de pe noptieră. Notă cu stiloul cel mic cele șase cuvinte pe care le rostise.
Avea câte un carnet pentru fiecare an al somnului ei nenatural. Deși fiecare conținea doar o sută de pagini de șapte sau zece centimetri, niciunul dintre carnete nu fusese umplut, pentru că ea nu vorbea la fiecare vizită a sa, nici măcar în timpul majorității acestora.
„Aș vrea să știu ce spune.”
După ce scrise data acestei propoziții, Billy răsfoi paginile, uitându-se prin carnet, citind nu data, ci doar unele dintre cuvintele ei.
„miei nu pot ierta”
„băieți cu figuri bovine”
„limba mea de prunc”
„autoritatea mormântului său”
„papă, pătată, pui, prune, prismă”
„anotimpul întunericului”
„se umflă spre înainte”
„o legănare grea”
„toate sclipirile au plecat”
„douăzeci și trei, douăzeci și trei”
Billy nu găsi în cuvintele ei nici coerență, nici vreo indicație.
Din timp în timp, după săptămâni sau luni, Barbara zâmbea slab. Din câte știa Billy, râsese ușor de două ori.
Doar în unele ocazii, cuvintele șoptite de ea îl tulburaseră, uneori îl înfioraseră.
„sfâșiat, învinețit, gâfâind, sângerând”
„sânge și foc”
„securi, cuțite, baionete”
„roșu în ochii lor, în ochii lor frenetici”
Aceste expresii tulburătoare nu fuseseră spuse pe un ton îndurerat. Fuseseră rostite cu același murmurat inexpresiv cu care rostea cuvintele cele mai puțin tulburătoare.
Cu toate acestea, vorbele îl preocupau pe Billy. Era îngrijorat că în adâncul comei sale, Barbara se afla într-un loc întunecat și îngrozitor, că Barbara se simțea prinsă în capcană, amenințată, singură.
Apoi Barbara se încruntă și vorbi din nou:
- Marea...
Când Billy notă spusa ei, Barbara adăugă:
- Ce e....
Tăcerea din încăpere deveni mai profundă, de parcă tone nenumărate de atmosferă densă apăsau toți curenții de aer, astfel încât vocea ei ușoară să ajungă la Billy.
Mâna ei dreaptă se ridică la buzele sale, ca și cum ar fi vrut să simtă textura cuvintelor.
- Ce tot spune.
Fusese lucrul cel mai coerent pe care îl spusese în comă și rareori vorbise atât de mult în timpul unei singure vizite.
- Barbara?
- Vreau să știu ce spune.... marea.
Barbara își coborî mâna la piept. Încruntarea îi dispăru de pe frunte. Ochii, care se mișcaseră în spatele pleoapelor cât timp vorbise, deveniră din nou ficși.
Billy așteptă, cu stiloul pe hârtie, dar Barbara se alătură tăcerii din încăpere. Și tăcerea deveni mai profundă, până când Billy simți că trebuie să plece sau va avea o soartă similară cu a unei muște preistorice închise în chihlimbar.
Barbara avea să zacă în tăcerea aceea ore sau zile. Sau veșnic.
O sărută, dar nu pe gură. Asta ar fi fost ca un viol. Simți cu buzele că obrazul ei era moale și rece.
Barbara fusese în comă trei ani, zece luni și patru zile, , comă în care căzuse la doar o lună după ce acceptase ineul de logodnă oferit de Billy.
Capitolul 4
Billy nu avea parte de izolarea de care se bucura Lanny, dar locuia pe un pogon de teren umbrit de arini negri și cedri de Himalaya, de-a lungul unui drumeag pe care se aflau câteva case.
Nu-și cunoștea vecinii. Nu i-ar fi cunoscut nici dacă ar fi locuit mai aproape. El le era recunoscător pentru dezinteresul lor.
Proprietarul inițial al casei și arhitectul se înțeleseseră între ei și făcuseră o clădire hibridă, jumătate bungalow, jumătate cabană la scară mare. Aspectul era cel de bungalow. Placajul exterior de cedru, argintat de vreme, aparținea unei cabane, ca și veranda din față, cu stâlpi ciopliți grosolan, care sprijineau acoperișul.
Spre deosebire de multe case cu două stiluri, aceasta părea elegantă. Ferestre în formă de romb, geamuri cu muchii oblice - chestii evident de bungalow - păreau niște bijuterii când luminile erau aprinse. În timpul zilei, girueta - care avea forma unei căprioare care sărea - se rotea cu o grație leneșă chiar și în cele mai turbulente rafale de vânt.
Garajul separat, care conținea și atelierul de tâmplărie, se afla în spatele casei.
După ce Billy parcă Explorerul și închise ușa grea în urma sa, traversă curtea din spate, îndreptându-se spre casă, iar o bufniță țipă din locul în care stătea cocoțată, pe creasta acoperișului garajului.
Nu-i răspunse altă bufniță. Dar Billy avu impresia că auzise chițăit de șoareci și aproape că-i simți tremurând în tufărișuri, tânjind după iarba înaltă de dincolo de curte.
Își simțea mintea mocirloasă, gândurile noroiase. Se opri și inspiră adânc, savurând aerul îmbătător, plin de aroma cojii și acelor de cedru. Mirosul astringent îi limpezi mintea.
Limpezimea se dovedi nedorită. Billy nu era un băutor, dar acum avea chef de o bere și de o tărie.
Stelele păreau dure. Erau și luminoase, pe cerul fără nori, dar simțământul pe care i-l transmiteau era cel de neîndurare.
Nici treptele din spate, nici podeaua verandei nu scârțâi. Billy avea destul timp ca să mențină locuința în condiții bune.
După ce golise bucătăria, își făcuse singur dulapurile. Erau din lemn de cireș, vopsite într-o culoare închisă.
Tot el pusese plăcile de pe podea, pătrate negre, de granit. Blaturile de granit de la mesele din bucătărie se potriveau cu podeaua.
Curat și simplu. Intenționase să facă întreaga casă în același stil, dar apoi se rătăcise.
Turnă o sticlă rece de Guiness într-o halbă și o condimentă cu bourbon. Când bea, voia să simtă zdravăn atât textura, cât și gustul.
Își făcea un sendviș cu pastramă, când sună telefonul.
- Alo?
Cel care sunase nu răspunse, chiar după ce Billy spuse din nou „alo”.
În mod obișnuit, Billy și-ar fi spus că linia e defectă. Nu și în seara aceea.
În timp ce asculta, Billy scoase mesajul dactilografiat din buzunar. Îl despături și-l întinse pe tăblia neagră ca granitul.
Goală ca un clopot, dar un clopot fără limbă, linia deschisă nu avea zgomot de fond. Billy nu-l auzea pe cel care-l sunase inspirând sau expirând, de parcă individul ar fi fost mort și ar fi terminat-o cu respiratul.
Indiferent dacă era un farsor sau un ucigaș, scopul tipului era să-și bată joc, să intimideze. Billy nu-i oferi satisfacția să spună „alo” pentru a treia oară.
Își ascultară unul altuia tăcerea, de parcă se putea afla ceva din nimic.
După circa un minut, Billy începu să se întrebe dacă nu-și imaginase că exista o prezență la capătul firului.
Dacă era ureche-la-ureche cu autorul biletului, ar fi fost o greșeală să pună primul receptorul în furcă. Întreruperea convorbirii ar fi fost considerată un semn de teamă sau măcar de slăbiciune.
Viața îl învățase să aibă răbdare. Iar imaginea sa despre sine includea și posibilitatea să fie prost, așa că nu-i păsa dacă pare tâmpit. Așteptă.
Când individul care îl sunase închise, sunetul distinct al deconectării dovedi că fusese acolo. După aceea se auzi tonul.
Înainte să continue să-și facă sendvișul, Billy seduse în cele patru camere și în baie. Coborî jaluzelele la toate ferestrele.
Se așeză la masa din bucătărie, mâncă sendvișul și două murături. Bău a doua bere, de data asta fără să adauge bourbon.
Nu avea televizor. Emisiunile de divertisment îl plictiseau și nu avea nevoie de știri.
Gândurile îi fură singurul tovarăș în timpul cinei. Nu pierdu prea mult timp cu sendvișul cu pastramă.
Cărțile se înșirau pe un perete al camerei de zi, din podea până-n tavan. Billy fusese în cea mai mare parte a vieții un cititor lacom.
Își pierduse interesul de a citi în urmă cu trei ani, zece luni și patru zile. Dragostea mutuală pentru cărți, pentru ficțiuni de toate genurile, îi apropiase pe el și pe Barbara.
Pe un raft se aflau operele lui Dickens, legate în același fel, pe care i le dăruise Barbara de Crăciun. Ea avusese o pasiune pentru Dickens.
În zilele astea avea nevoie să fie ocupat cu ceva. Statul pe scaun cu o carte îl făcea să nu-și găsească liniștea. Se simțea, cumva, vulnerabil.
În afară de asta, unele cărți conțineau idei tulburătoare. Te făceau să te gândești la lucruri pe care voiai să le uiți, iar gândurile deveneau intolerabile, nu puteai să le faci să stea liniștite.
Plafonul ornat al camerei de zi era o consecință a nevoii sale de a fi ocupat. Fiecare placă era înconjurată de ornamente zimțate. Centrul fiecăreia găzduia un mănunchi de frunze de acantă, sculptate manual în stejar alb și vopsite astfel încât să se potrivească mahonului din jur.
Stilul tavanului nu se potrivea nici cu o cabană, nici cu un bungalow. Lui Billy nu-i păsa. Proiectul îl ținea ocupat de luni de zile.
În camera sa de lucru, tavanul era și mai împodobit decât cel din camera de zi.
Nu se duse la birou, unde calculatorul nefolosit își bătea joc de el. În loc de asta, se așeză la masa de lucru, plină de scule de cioplit.
Tot acolo mai erau și bucăți de stejar alb. Acestea aveau un miros dulce de lemn. Blocurile acelea de lemn erau materia primă pentru ornamente, care aveau să decoreze tavanul dormitorului, care în momentul acela era din ipsos simplu.
Pe masă se afla un CD-player și două difuzoare mici. Pe platanul discului se afla muzică zydeco. Billy porni aparatul.
Sculptă până când începură să-l doară mâinile și i se împăienjeni privirea. Atunci opri muzica și se duse în pat.
În timp ce stătea întins pe spate în beznă, privind tavanul pe care nu putea să-l vadă, aștepta să i se închidă ochii. Așteptă.
Auzi ceva pe acoperiș. Ceva care zgrepțăna pe șindrila de cedru. Bufnița, fără îndoială.
Bufnița nu țipa. Poate era un raton. Sau altceva.
Se uită la ceasul digital de pe noptieră. Ora douăsprezece noaptea și douăzeci de minute.
„Ai șase ore să te decizi. Alegerea îți aparține.”
Totul avea să fie bine dimineața. Întotdeauna a fost. Ei, nu chiar bine, dar suficient de bine ca să încurajeze perseverența.
„Vreau să știu ce spune marea. Ce tot continuă să spună.”
Închise ochii de câteva ori, dar nu folosi la nimic. Ochii lui aveau un mod propriu de a se închide ca să urmeze somnul.
Se uită la ceas cum se schimba din 12.59 în 1.00.
Biletul fusese sub ștergătorul de parbriz când ieșise din tavernă, la ora șapte. Trecuseră șase ore.
Cineva fusese ucis. Sau nu fusese. Cu siguranță nu fusese.
Adormi, sub ghearele care zgrepțănau ale bufniței, dacă era o bufniță.
Capitolul 5
Taverna nu avea nume. Sau, mai degrabă, funcția ei era și numele său. Pe firma din vârful unui stâlp, aflată în locul unde ieșeai din autostrada statală ca să intri în parcarea înconjurată de ulmi, scria doar TAVERNĂ.
Localul îi aparținea lui Jackie O Hara. Gras, pistruiat și amabil, O Hara era prietenul sau unchiul onorific al tuturor.
Nu avea niciun chef să-și vadă numele pe firmă.
Când fusese mic, Jackie dorise să fie preot. Dorise să ajute oamenii. Dorise să-i îndrume spre Dumnezeu.
Timpul îl învățase că s-ar putea să nu fie în stare să-și stăpânească poftele. Pe când era încă tânăr, ajunsese la concluzia că avea să fie un preot rău, ceea ce nu corespundea visului său.
Își găsise respectul de sine conducând un bar curat și prietenos, dar avea impresia că această satisfacție simplă provocată de realizările sale ar degenera în trufie dacă ar fi botezat taverna cu numele său.
După părerea lui Billy Wiles, Jackie ar fi fost un preot bun. Fiecare om are pofte greu de stăpânit, dar foarte puțini au umilință, blândețe și conștiința propriilor slăbiciuni.
Taverna Vineyard Hills. Taverna Ulmii Umbroși. Taverna Luminată de Lumânări. Taverna de pe Drumul Lăturalnic.
Clienții îi propuneau deseori nume pentru local. Jackie găsea sugestiile lor sau nepotrivite, sau prostești, sau amândouă în același timp.
Când Billy sosi marți dimineața la ora zece și patruzeci și cinci de minute, cu cincisprezece minute înainte să se deschidă taverna, singurele mașini din parcare erau cea a lui Jackie și a lui Ben Vernon. Ben era bucătarul din schimbul de zi.
În timp ce stătea lângă Explorerul său, Billy privi colinele joase, lipite una de cealaltă, aflate în depărtare, de cealaltă parte a șoselei. Erau de-un cafeniu-închis acolo unde fuseseră scalpate de buldozere și de-un cafeniu-deschis acolo unde iarba sălbatică își decolorase verdele din cauza verii aride.
Peerless Properties, o corporație internațională, construia o zonă de agrement de nivel mondial, care urma să se numească Vineland, pe o suprafață de nouă sute de acri. Pe lângă un hotel cu teren de golf, trei bazine de înot, un club de tenis și alte amenajări, proiectul includea 190 de case de vacanță, în valoare de mai multe milioane de dolari, care urmau să fie vândute celor care își luau în serios plăcerile.
Fundațiile fuseseră turnate la începutul primăverii. Zidurile se înălțau.
Mult mai aproape decât construcțiile ca niște palate de pe colinele mai înalte - adică la mai puțin de vreo treizeci de metri de șosea - pe pajiște, se afla o pictură murală, aproape terminată. Fresca avea o înălțime de vreo douăzeci și trei de metri, era pictată pe lemn, în cenușiu, cu umbre în negru.
În tradiția Ard Deco, pictura murală prezenta imaginea stilizată a unei mașinării puternice, inclusiv roțile motoare și levierele de conectare ale unei locomotive. Mai existau angrenaje uriașe, armături bizare și forme mecanice tainice, care nu aveau nimic de-a face cu un tren.
Silueta gigantică, stilizată, a unui bărbat în haine de lucru era desenată în secțiunea care sugera o locomotivă. Trupul lui era îndoit de la stânga la dreapta, ca și cum ar fi fost împins de un vânt puternic, iar omul părea că împinge una dintre roțile motoare uriașe, de parcă ar fi fost prins în mașinărie și împingea atât cu panică, dar și cu hotărâre, de parcă dacă s-ar fi odihnit o clipă ar fi ieșit din ritm și ar fi fost făcut bucăți.
Niciuna dintre părțile mobile ale tabloului nu era încă operațională. Cu toate acestea, tabloului provoca o iluzie convingătoare de mișcare, de viteză.
Un artist celebru cu un singur nume - Valis - proiectase la comandă chestia asta și o construise cu ajutorul unei echipe alcătuită din șaisprezece oameni.
Pictura murală voia să simbolizeze ritmul febril al vieții moderne, individul hărțuit și copleșit de forțele societății.
Într-o zi, când hotelul avea să se deschidă, Valis însuși avea să dea foc operei și s-o alse să ardă până în temelie, ca să simbolizeze eliberarea de ritmul nebunesc al vieții, pe care o reprezenta noul centru de vilegiatură.
Majoritatea localnicilor din Vineyard și din teritoriul încojurător își băteau joc de frescă și când îi spuneau artă, pronunțau cuvântul între ghilimele.
Lui Billy îi plăcea chestia aia imensă, dar nu pricepea de ce trebuie incendiată.
Același artist legase odată douăzeci de mii de baloane roșii, umplute cu heliu, de un pod din Australia, astfel încât podul păruse susținut de acestea. Apoi, cu o telecomandă, le făcuse să explodeze pe toate cele douăzeci de mii, în același timp.
În acest caz, Billy nu înțelesese nici „arta”, nici rostul explodării baloanelor.
Fără să fie critic, simțea că pictura murală era fie artă inferioară, fie meșteșugărie de înaltă clasă. Arderea ei nu i se părea mai logică decât gestul unui muzeu de a arunca picturi de Rembrandt pe un rug.
Atât de multe lucruri din societatea contemporană îl îngrozeu, încât nu intenționa să-și piardă somnul din cauza acestui lucru de mică împortanță. dar în noaptea incendierii nu avea de gând să privească focul.
Intră în tavernă.
Aerul avea un miros atât de puternic, încât părea să aibă o aromă a sa. Ben Vernon gătea o oală de chili.
În spatele barului, Jackie O Hara făcea inventarul băuturilor alcoolice.
- Billy, ai văzut azi-noapte programul special de pe Channel Six?
- Nu.
- N-ai văzut programul special despre OZN-uri, despre răpirile făcute de extratereștri?
- Am sculptat și am ascultat zydeco.
- Tipul ăla spunea că a fost dus pe o navă-mamă care orbita în jurul Pământului.
- Și ce-i nou în asta? Auzi chestia asta tot timpul.
- Spunea că i s-a făcut un examen proctologic de o ceată de extratereștri.
Billy împinse poarta barului.
- Asta spun toți.
- Știu. Ai dreptate. Dar nu pricep, zise Jackie, încruntându-se. De ce ar veni o rasă extraterestră superioară - una care e de o mie de ori mai inteligentă decât suntem noi - și ar parcurge trilioane de kilometri prin univers, numai ca să se uite în fundul nostru? Ce sunt ei, niște perverși?
- Extratereștrii nu s-au uitat niciodată în fundul meu, îl asigură Billy. Și mă îndoiesc că s-au uitat în fundul tipului ăluia.
- Individul se bucură de multă credibilitate. E autor de cărți. Adică înainte de cartea sa a publicat multe altele.
În timp ce-și lua șorțul din sertar și și-l punea, Billy spuse:
- Faptul că ai publicat o carte nu-ți dă credibilitate. Și Hitler a publicat cărți.
- A publicat? întrebă Jackie.
- Da.
- Hitler ăla?
- Păi nu vorbesc de Bob Hitler.
- Râzi de mine.
- Poți să verifici.
- Și ce-a scris - povești cu spioni sau altceva?
- Altceva, zise Billy.
- Tipul ăla scria science fiction.
- Ce surpriză!
- Science fiction, sublinie Jackie. Emisiunea a fost cu adevărat tulburătoare, adăugă el, apoi luă o farfurioasă albă din bar și scoase un sunet de nerăbdare și dezgust. Ce naiba, trebui să încep să-i reduc condimentele lui Steve?
În farfurie erau vreo cincisprezece-douăzeci de cozi de cireșe de maraschino. Toate fuseseră înnodate.
- Clienții găsesc asta amuzant, spuse Billy.
- Pentru că sunt pe jumătate piliți. Oricum, Steve crede că-i un tip amuzant, dar nu este.
- Fiecare are propria părere despre ce-i amuzant.
- Nu, voiam să spun că pretinde că-i binedispus și fericit, dar nu este.
- Păi asta-i singura stare în care l-am văzut, spuse Billy.
- Întreab-o pe Celia Reynolds.
- Cine-i tipa?
- Locuiește chiar lângă Steve.
- Vecinii pot să fie ranchiuroși, sugeră Billy. Nu trebuie să crezi întotdeauna ce spun.
- Celia spune că-l apucă furiile în curtea din spate.
- Cum adică - îl apucă furiile?
- Se poartă de parcă ar fi nebun. Așa zice ea. Ciopârțește diferite lucruri.
- Ce fel de lucruri?
- De exemplu, un scaun de sufragerie.
- Al cui?
- Al lui. L-a ciopârțit până n-au rămas din el decât așchii.
- De ce?
- Înjură și-i furios, când îl apucă. Se pare că-și scoate furia din el.
- Și se descarcă pe un scaun.
- Da. Și spintecă pepeni cu o secure.
- Poate că îi plac pepenii.
- Nu-i mănâncă. Îi ciopârțește până rămâne din ei doar un terci.
- Înjurând tot timpul.
- Exact. Înjurând, mormăind, mârâind ca un animal. Toți pepenii. De două ori a făcut praf păpuși.
- Ce fel de păpuși?
- Știi, din alea din vitrinele magazinelor pentru femei.
- Manechine?
- Da. S-a repezit la ele cu o secure și cu un baros.
- De unde a luat manechinele?
- Habar n-am.
- Nu mi se pare în regulă.
- Vorbește cu Celia. O să-ți spună ea.
- L-a întrebat pe Steve de ce face asta?
- Nu. Îi e frică să-l întrebe.
- O crezi?
- Celia nu minte.
- Crezi că Steve e periculos? întrebă Billy.
- Probabil că nu, dar cine știe?
- Poate ar trebui să-l concediezi.
Jackie ridică din sprânceană.
- Și dacă după aia se transformă în unul din tipii ăia pe care îi vezi la televizor, la știri? Dacă vine aici cu o secure?
- Nu mi se pare în regulă, spuse Billy. Nici tu nu crezi altfel.
- Ba da. Celia se duce la biserică trei dimineți pe săptămână.
- Jackie, tu glumești cu Steve. Ești relaxat cu el.
- Sunt întotdeauna atent, măcar un pic.
- N-am remarcat asta.
- Dar sunt. Însă nu vreau să fiu incorect cu el.
- Incorect?
- E un barman bun, își face treaba, spuse Jackie, cu o expresie rușinată, iar obrajii săi dolofani se înroșiră. N-ar fi trebuit să vorbesc astfel despre el. A fost din cauza cozilor alea de cireșe. M-au enervat un pic.
- Douăzeci de cireșe, zise Billy. Cât pot să coste?
- Nu-i vorba de bani. Trucul ăla cu limba... e semiobscen.
- N-am auzit să se plângă cineva de trucul ăla. Multor cliente le place să se uite la el când îl face.
- Și homosexualilor, zise Jackie. Nu vrau ca acesta să fie un bar pentru persoane singure, fie ele homo sau hetero. Vreau să fie un bar pentru familie.
- Există baruri pentru familie?
- Evident, spuse Jackie, părâng jignit; în ciuda numelui, barul nu era o speluncă. Oferim copiilor cartofi prăjiți și inele de ceapă, nu-i așa?
Înainte ca Billy să apuce să-i răspundă, primul client al zilei intră pe ușă. Era ora unsprezece și patru minute. Tipul voia micul dejun: un Bloody Mary cu o tijă de țelină.
..............................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu