4 - 11
Șoimul, trecând de la spirala grațioasă la un plonjon subit, spintecă aerul către iarba înaltă.Sticla îi spuse lui Ralph Cottle că avea nevoie de un întăritor, iar el bău pentru o temelie nouă a curajului său ce se clătina.
După ce expiră puternic, Cottle zise:
- Poate că în prima fotografie, cea în care era în viață, arăta frumoasă, așa cum spune el. Nu poți să-ți dai seama, pentru că... e cuprinsă de groază. E urâtă din cauza groazei.
Iarba înaltă, nemișcată până atunci în căldura toropitoare, se agită brusc într-un singur loc, unde penele izbiră vânatul.
- Fața din prima poză e mai groaznică decât cea din borcan, spuse Cottle. E mult mai groaznică.
Șoimul țâșni din iarbă și se înălță. Ghearele sale țineau strâns ceva, poate un șoarece de câmp, care se zbătea îngrozit - sau poate nu se zbătea. La distanța aceea nu puteai să-ți dai seama.
Vocea lui Cottle era ca o pilă care pilea un lemn vechi.
- Mi-a promis că, dacă nu fac exact ce mi-a spus să fac, o să pună și fața mea într-un borcan. Și că, în timp ce are să mi-o recolteze, are să mă țină în viață, conștient.
Pe cerul luminos, transparent, șoimul care se înălța era din nou negru și curat ca o umbră. Aripile sale spintecau aerul sclipitor, iar curenții termali de înălțime erau ca niște curenți dintr-un râu prin care șoimul înotă, se micșoră și dispăru, după ce ucisese doar cât îi era necesar să supraviețuiască.
Capitolul 21
Stând nemișcat în balansoar, Raplh Cottle spuse că locuia într-o căsuță dărăpănată de lângă râu. Locuința, compusă din nouă camere și o verandă, fusese clădită prin anii 1930 și de atunci se tot dărăpăna.
Cu mult timp în urmă, indivizi necunoscuți și neciopliți folosiseră căsuța pentru vacanțe de pescuit. Casa nu avea curent electric. O anexă servea drept toaletă. Singura apă curentă era cea care curgea pe râu.
- Cred că era în primul rând un loc în care să fugă de nevestele lor, zise Cottle. Un loc în care să bei și să te îmbeți. Și așa a rămas.
Un cămin oferea căldură și permitea gătitul unor mâncăruri simple. Cottle mânca din cutii de conserve încălzite.
Cândva, proprietatea aparținuse unei persoane particulare. Acum aparținea districtului. Poate fusese confiscată pentru neplata impozitelor. Era administrată prost, ca multe proprietăți ale statului. Niciun birocrat sau paznic de vânătoare nu-l deranjase pe Ralph Cottle din ziua când, în urmă cu unsprezece ani, își întinsese așternutul și se stabilise acolo.
Nu se afla niciun vecin în apropiere, care să-l vadă sau să-l poată auzi. Căsuța era un avanpost izolat, lucru care-i convenise lui Cottle.
Până în urmă cu o zi, la ora trei și patruzeci și cinci de minute dimineața, când fusese trezit de un vizitator cu o mască de schi. Atunci, ceea ce păruse o intimitate plăcută devenise o izolare groaznică.
Cottle adormise fără să stingă lampa cu gaz la care citea romane western și bea până adormea. În ciuda acelei lumini, nu zărise niciun fel de amănunt folositor despre aspectul ucigașului. Nu putea estima înălțimea sau greutatea individului.
Susținea că vocea nebunului nu avea nicio caracteristică demnă de ținut minte.
Billy își spuse că Ralph Cottle știa mai multe, dar îi era frică să vorbească. Groaza care clocotea în ochii lui de-un albastru deschis era atât de pură și de intensă, dacă nu la fel de imediată, ca și groaza pe care o descrisese, cea văzută în fotografia unei femei necunoscute de la care țicnitul „recoltase” o față.
Judecând după lungimea degetelor sale scheletice și după oasele formidabile ale încheieturilor, Cottle fusese cândva echipat cu ce-i trebuia ca să riposteze. Acum, după cum recunoștea singur, era slab, nu numai emoțional și moral, ci și fizic.
Cu toate acestea, Billy se aplecă spre el și încercă din nou să-l atragă de partea sa.
- Susține-mă la poliție. Ajută-mă...
- Domnule Wiles, nu pot să mă ajut nici măcar pe mine însumi.
- Cândva ai fi știut cum să faci asta.
- Nu vreau să-mi amintesc.
- Ce să-ți amintești?
- Orice. V-am spus - sunt slab.
- Se pare că așa vrei să fii.
Cottle își duse sticla la buze și zâmbi subțire. Înainte să bea zise:
- Nu ați auzit? Cei slabi vor moșteni pământul.
- Dacă nu vrei s-o faci pentru tine, fă-o pentru mine.
Cottle își linse buzele, care crăpaseră rău din cauza căldurii și a efectului deshidratant al whisky-ului, și spuse:
- De ce aș face asta?
- Cei slabi nu stau și se uită cum e distrus alt om. Cei slabi nu-s același lucru cu cei lași. Sunt două specii diferite.
- Nu mă puteți face să cooperez insultându-mă. Eu nu insult. Mie nu-mi pasă. Știu că-s un nimic și mi-e de-ajuns.
- Faptul că ai venit aici ca să faci ce ți-a cerut el nu înseamnă că o să fii în siguranță în căsuța ta.
Cottle zise, în timp ce scotea dopul de la sticlă:
- O să fiu mai în siguranță decât dumneavoastră.
- Nici vorbă. Ești la capătul frânghiei. Poliția o să-ți ofere protecție.
Bețivul scoase un râs sec:
- De aceea v-ați grăbit să fugiți la ei - ca să vă asigure protecția?
Billy nu spuse nimic.
Îmboldit de tăcerea lui Billy, Cottle își găsi un glas mai tăios, care exprima doar posomoreală:
- Sunteți ca și mine, un nimic, dar nu știți asta. Sunteți un nimic, eu sunt un nimic, noi suntem nimic și, din partea mea, dacă mă lasă în pace, psihopatul ăla de rahat poate să facă tot ce vrea altora, pentru că și el e un nimic.
Privind cum Cottle scotea capacul sticlei, pe care abia îl pusese la loc, Billy zise:
- Și dacă îți arunc curul pe scările astea și te scot în șuturi de pe pământul meu? Individul mă sună uneori doar să-mi încerce nervii. Și dacă atunci când o să sune o să-i spun că erai beat, incoerent și n-am înțeles nimic din ce-ai spus?
Figura arsă de soare și injectată de sânge a lui Cottle nu putea să devină palidă, dar gura sa strânsă de autoîncântarea produsă de tirada sa se deschise și slobozi monedele false ale unei scuze false:
- Domnule Wiles, vă rog să nu vă simțiți jignit din cauza gurii mele rele. Nu mai pot controla ce iese din ea, așa cum nu mai pot cotrola ce torn în ea.
- Tipul voia să fie sigur că aveai să-mi povestești despre fața din borcan, nu-i așa?
- Da, domnule.
- De ce?
- Nu știu. Nu se consulta cu mine, domnule. Mi-a pus în gură niște cuvinte ca să vi le spun, iar eu sunt aici pentru că vreau să trăiesc.
- De ce?
- Domnule?
- Uită-te la mine, Ralph.
Cottle îl privi în ochi.
- De ce vrei să trăiești? îl întrebă Billy.
Se părea că Ralph Cottle nu se mai gândise la asta până atunci, pentru că întrebarea păru să țintuiască niște lucruri fâlfâitoare din mintea sa, ca o molie rară într-un insectar, unele aspecte veșnic neliniștite, veșnic nemulțumite și veșnic amare din sine pe care păru, în cele din urmă, dispus să le ia în considerație. Apoi ochii săi deveniră nesiguri și Cottle strânse ambele mâini, nu numai una, în jurul sticlei de whisky.
- De ce vrei să trăiești? insistă Billy.
- Există altă posibilitate? zise Cottle, evitând privirea lui Billy și ridicând sticla cu ambele mâini, de parcă ar fi fost o cupă. Mi-ar prinde bine o înghițitură, zise el, ca și cum ar fi cerut voie.
- Dă-i drumul.
Cottle luă o înghițitură mică, apoi, imediat, mai luă încă una.
- Țicnitul voia să-mi spui despre fața din borcan pentru că voia să am această imagine în minte.
- Dacă așa spuneți dumneavoastră...
- E vorba de intimidare, de a-mi distruge echilibrul.
- Și vi l-a distrus?
În loc să răspundă la întrebare, Billy zise:
- Ce altceva ți-a zis să-mi mai spui?
Ca și cum ar fi revenit la treburi, Cottle puse dopul sticlei și vârî sticla în buzunarul hainei.
- Aveți cinci minute să luați o decizie.
- Ce decizie?
- Scoateți-vă ceasul de la mână și puneți-l pe balustrada verandei.
- De ce?
- Ca să urmărim cele cinci minute.
- Pot să le urmăresc cu ceasul la încheietură.
- Punerea ceasului pe balustradă e un semnal către el, ca să înceapă numărătoarea inversă.
Păduri la nord, umbroase și răcoroase în ziua fierbinte. Pajiște verde, apoi iarbă înaltă, apoi câțiva stejari cu coroană bogată, apoi două case, pe panta ce cobora spre est. Spre vest se întindea drumul de țară, cu copaci și câmpuri în spatele său.
- El ne urmărește, în momentul ăsta? întrebă Billy.
- A promis că o va face, domnule Wiles.
- De unde?
- Nu știu, domnule. Vă rog, vă rog scoateți-vă ceasul și puneți-l pe balustradă.
- Și dacă n-o s-o fac?
- Domnule Wiles, nu vorbiți așa!
- Și dacă n-o s-o fac? insistă Billy.
Vocea de bariton a lui Cottle atinse un registru mai înalt în momentul în care acesta zise:
- V-am spus, o să-mi ia fața, ținându-mă treaz în timp ce face asta! V-am spus!
Billy cedă, își scoase Timexul și-l puse pe balustradă, astfel încât ceasul să poată fi văzut de pe ambele balansoare.
În timp ce soarele se apropia de zenit, razele sale pătrundeau în peisaj și în umbrele topite de pretutindeni, cu excepția pădurii. Copacii cu mantii verzi de conspiratori nu dezvăluiau niciun secret.
- Domnule Wiles, trebuie să stați jos.
Lumina cădea din aer și o luminozitate de-un galben strident acoperea câmpurile și pământurile arabile, obligându-l pe Billy să-și mijească ochii ca să se uite la nenumăratele locuri în care putea să stea un om în spațiul deschis, camuflat doar de razele sclipitoare ale soarelui.
- Nu-l puteți vedea, spuse Cottle. Și n-o să-i placă faptul că încercați asta. Întorceți-vă și stați jos.
Billy rămase în picioare, lângă balustradă.
- Ați irosit o jumătate de minut, domnule Wiles, ați irosit patruzeci de secunde.
Billy nu se mișcă.
- Nu știți în ce situație nasoală vă găsiți, spuse Cottle, cuprins de teamă. Aveți nevoie de fiecare minut pe care vi l-a dat ca să gândiți.
- Atunci spune-mi ce-i cu situația asta nasoală.
- Trebuie să stați jos. Pentru numele lui Dumnezeu, domnule Wiles! zise Cottle, care-și frângea vocea așa cum o femeie bătrână și speriată și-ar fi frânt mâinile. El vrea să stați pe scaun.
Billy se întoarse pe balansoar.
- Îmi doresc doar să termin cu treaba asta, spuse Cottle. Vreau doar să fac ce mi-a spus el să fac și să plec de aici.
- Acum tu ești cel care irosește timpul.
Trecuse unul dintre cele cinci minute.
- Da, bine, zise Cottle. Acum va vorbi el. Înțelegeți? E el.
- Dă-i drumul.
Cottle își linse buzele, nervos. Scoase sticla din haină, dar nu gustă din ea pentru moment, ci o strânse cu ambele mâini, de parcă ar fi fost un talisman cu puterea ocultă de a îndepărta ceața whisky-ului care-i întuneca memoria, asigurându-se că putea să livreze mesajul suficient de limpede pentru a-și salva fața de ajungerea în borcan.
- „Vreau să ucid pe cineva pe care-l cunoști. Îmi vei alege ținta dintre oamenii din viața ta, cită Cottle. Aceasta e șansa ta de a elibera lumea de un tâmpit lipsit de speranță.”
- Ticălosul țignit! exclamă Billy și descoperi că ambele mâini îi erau strânse în pumn, fără să aibă nimic în care să lovească.
- „Dacă nu alegi o țintă pentru mine, continuă să citeze Cole, voi alege eu pe cineva din viața ta pe care să-l omor. Ai cinci minute să te decizi. Alegerea îți aparține, dacă o să ai boașe s-o faci.”
Capitolul 22
Efortul de a-și aminti formularea precisă a mesajului îl transformase pe Ralph Cottle într-un stup de nervi care zumzăiau. Prin el roiau frici nenumărate, care se întrevedeau în privirea sa fixă, în figura strâmbată, în mâinile care-i tremurau. Billy aproape că auzea aripile zăngănitoare ale groazei.
În timp ce Cottle recitase provocarea țicnitului și condițiile puse de acesta, fiind amenințat de pedeapsa morții în cazul în care greșea, sticla de jumătate de litru fusese un talisman care-i oferise inspirație. Acum avea nevoie de conținutul ei.
Billy zise, uitându-se la ceasul de pe balustrada verandei:
- N-am nevoie de cinci minute. La naiba, n-am nevoie nici măcar de cele trei care au rămas.
Fără intenție, doar prin faptul că nu se dusese la poliție și nu o implicase, contribuise deja la moartea unei persoane din viața sa: Lanny Olsen. Prin inactivitatea sa salvase viața unei mame cu doi copii, dar îl ucisese pe prietenul său.
Lanny fusese el însuși responsabil - măcar parțial, dacă nu într-o mare măsură - de propria moarte. Luase biletele ucigașului și le distrusese, ca să-și salveze slujba și pensia, cu prețul vieții sale.
Cu toate acestea, o parte din vină îi aparținea lui Billy. Simțea deja greutatea acelei vinovății, avea s-o simtă întotdeauna.
Ceea ce îi cerea acum țicnitul era ceva nou și mai groaznic decât orice îi ceruse până atunci. De data asta Billy trebuia să desemneze pentru moarte pe cineva pe care-l cunoștea, să-l desemneze de data asta nu prin inactivitate, ci cu intenție conștientă.
- N-o să fac asta, zise el.
După ce trăsese o dușcă, două, Cottle frecă gura udă a stilcei de buze, de parcă se apucase s-o sărute franțuzește, în loc să dea. Inhala zgomots pe nas aburii care se ridicau din ea.
- Dacă n-o veți face dumneavoastră, o va face el, zise Cottle.
- De ce aș face o alegere? Oricum iese nasol, nu-i așa?
- Nu știu. Nu vreau să știu. Nu-i treaba mea.
- Pe naiba nu-i!
- Nu-i treaba mea, insistă Cottle. Trebuie să stau aici până îmi comunicați decizia dumneavoastră, apoi să i-o transmit lui și după aia nu mai fac parte din povestea asta. V-au mai rămas doar două minute.
- O să mă duc la poliție.
- E prea târziu pentru asta.
- Sunt în rahat până la brâu, recunoscu Billy, dar mai târziu o să mă cufund și mai mult.
Când Billy se ridică de pe balansoar, Cottle zise tăios:
- Stați jos! Dacă încercați să părăsiți veranda înainte de plecarea mea, o să fiți împușcat în cap.
Bețivii ascund sticle în buzunare, nu arme. Chiar dacă Ralph Cottle ar fi avut un pistol, Billy era convins că putea să i-l ia.
- Nu eu, zise Cottle. El. Acum ne privește prin luneta unei puști de mare putere.
Bezna pădurilor din nord, lucirea soarelui pe panta dinspre est, stâncile și mlaștinile de pe câmpurile din partea de sus a drumului de țară...
- Poate să vă citească pe buze, zise Cottle. E cel mai bun țintaș, are pregătire pentru asta. Poate să vă nimerească de la o mie de metri.
- Poate că asta vreau.
- E dornic să vă facă pe plac. Dar nu crede că sunteți gata pentru asta. Spune că mai târziu veți fi. Zice că la sfârșit îi veți cere să vă omoare. Dar nu acum.
Chiar copleșit de greutatea vinovăției, Billy Wiles se simți brusc ca o pană și se temu de bătaia subită a vântului. Se așeză pe balansoar.
- E prea târziu să vă duceți la polițiști, zise Cottle, pentru că el a lăsat dovezi în locuința ei, pe trupul ei.
Ziua rămăsese liniștită, dar vântul se pornise.
- De exemplu, niște păr de-al dumneavoastră în pumnul și sub unghiile ei.
Billy rămase cu gura căscată.
- Cum a făcut rost de păr de-al meu?
- Din scurgerea dușului.
Țicnitul fusese în casa lui înainte să fi început coșmarul, pe vremea când Giselle Winslow trăia încă.
Umbra verandei nu mai ținea de-o parte căldura verii. Billy se simțea ca și cum ar fi stat pe asfalt, în bătaia soarelui.
- Și altceva, în afară de păr?
- Nu mi-a spus. Dar nu-i nimic care să permită poliției să facă legătura cu dumneavoastră... până când, din vreun motiv oarecare, veți deveni suspect...
- Lucru care se poate întâmpla.
- Dacă polițiștii încep să se gândească la faptul că ar putea să vă ceară o probă pentru testul ADN, atunci sunteți terminat.
Cottle se uită la ceasul de mână.
Același lucru îl făcu și Billy.
- A mai rămas un minut, remarcă Ralph Cottle.
Capitolul 23
Un minut. Billy Wiles se uită la ceas de parcă ar fi fost o bombă cu ceas, care număra invers timpul până la detonare.
Nu se gândea la minutele care treceau, nici la dovezile plasate în locul în care fusese ucisă Giselle Winslow, nici la faptul că era în bătaia unei carabine de mare putere.
În loc de asta făcea o listă în minte, cu oamenii din viața sa. Figurile se perindau iute prin mintea sa. Cele ale celor pe care-i plăcea. Cele ale celor care-i erau indiferenți. Cele ale celor pe care nu-i suferea.
Erau mlaștini întunecate. Se putea cufunda în ele. Dar îndepărtarea unor asemenea gânduri se dovedi la fel de grea ca ignorarea unui cuțit la gâtul său.
Un cuțit de un alt fel, un cuțit al vinovăției îl desprinse, în cele din urmă, de asemenea chibzuiri. Dându-și seama cât de serios calculase valoarea comparativă a oamenilor din viața sa, stabilind care dintre ei avea drept mai mic la viață decât alții, nu putu să-și stăpânească un fior de dezgust.
- Nu, spuse el, cu câteva secunde înainte de terminarea timpului. Nu, n-o să aleg niciodată. Să-l ia dracu.
- Atunci o să aleagă el în locul dumneavoastră, îi reaminti Cottle.
- Să-l ia dracu!
- Bine. E treaba dumneavoastră. Domnule Wiles, răspunderea vă aparține. Nu-i treaba mea.
- Acum ce urmează?
- Domnule, o să rămâneți pe scaun, exact cum sunteți acum. Eu ar trebui să mă duc la telefonul din bucătărie, să aștept să mă sune și să-i spun ce decizie ați luat.
- Mă duc eu înăuntru, replică Billy. Răspund eu la telefon.
- Mă înnebuniți, zise Cottle, o să faceți să fim omorâți amândoi.
- E casa mea.
Când ridicară clondirul la gură, mâinile lui Cottle tremurau atât de tare, încât sticla zăngăni, lovindu-se de dinți. Whisky-ul se scurse pe bărbia individului.
Acesta zise, fără să-și șteargă fața:
- El vrea să stați pe scaun. Dacă încercați să intrați înăuntru, o să vă zboare creierii înainte să ajungeți la ușă.
- Și la ce folosește asta?
- O să-mi zboare și mie creierii, pentru că n-am fost în stare să vă fac să mă ascultați.
- N-o să facă asta, îl contrazise Billy, începând să intuiască totuși ceva din prspectiva țicnitului. Nu-i gata să pună capăt poveștii, nu în felul acesta.
- De unde știți? Nu știți. Nu știți nimic.
- El are un plan, un scop, ceva ce s-ar putea să nu aibă nicio logică pentru mine, dar care pentru el e ceva logic.
- Eu sunt doar un bețiv nefolositor, dar până și eu știu că ați luat-o razna.
- El vrea ca totul să meargă așa cum a stabilit el, spuse Billy, adresându-se mai degrabă sieși decât lui Cottle, nu vrea să termine treaba la mijloc, cu două împușcături în cap.
Ralph Cottle puse, privind cu teamă ziua luminată de soare de dincolo de veranda din fața casei și împrăștiind scuipat în timp ce vorbea:
- Ticălos încăpățânat, vrei să mă asculți? Nu asculți!
- Te ascult.
- El vrea, mai mult decât orice, ca lucrurile să se desfășooare așa cum a spus el. Nu vrea să discute cu tine. Ai priceput? Poate că nu vrea să-i auzi glasul.
Asta ar fi avut sens dacă țicnitul era cineva pe care Billy îl cunoștea.
- Sau poate că nu vrea să-ți asculte rahaturile, după cum nici eu nu vreau, zise Cottle. Nu știu. Mie nu-mi pasă dacă vrei să răspunzi la telefon ca să-i arăți cine-i șeful, doar ca să-l enervezi, iar el o să-ți zboare creierii. Dar atunci o să mă omoare și pe mine. Și tu n-ai dreptul să alegi pentru mine. N-ai dreptul să alegi pentru mine.
Billy știa că intuiția sa era corectă: țicnitul nu avea să-i împuște.
- Cele cinci minute ale tale au trecut, zise Cottle îngrijorat, gesticulând către ceasul de pe balustradă. Șase minute. Au trecut șase minute. Lui n-o să-i placă asta.
De fapt, Billy nu știa că țicnitul nu avea să tragă. Bănuia doar că așa o să fie, intuia, dar nu știa.
- Timpul tău a expirat. Ne apropiem de șapte minute. Șapte minute. El se așeaptă să părăsesc veranda, să intru înăuntru.
Ochii de-un albastru deschis ai lui Cottle fierbeau de teamă. Individul avea puține lucruri pentru care să trăiască, dar dorea cu disperare să trăiască.
„Există altă posibilitate?” spusese el.
- Du-te, îi zise Billy.
- Poftim?
- Du-te înăuntru. Du-te la telefon.
Țâșnind din balansoar, Cottle scăpă sticla deschisă. Câțiva stropi de whisky se scurseră prin gura neastupată a clondirului.
Cottle nu se opri să-și salveze comoara. De fapt, în graba sa de a ajunge la ușa din față, trase un șut sticlei și o trimise învârtindu-se pe podeaua verandei.
Când ajunse în pragul casei, privi înapoi și zise:
- Nu știu cât de iute o să sune.
- Ține minte fiecare cuvânt pe care o să-l spună, îl instrui Billy. Să ții minte exact fiecare cuvânt.
- Bine, domnule, așa o să fac.
- Și fiecare intonație. Să ții minte fiecare cuvânt și modul în care l-a rostit. Apoi să vii și să-mi spui.
- Așa o să fac, domnule Wiles. Fiecare cuvânt, promise Cottle și intră în casă.
Billy rămase singur pe verandă. Poate și în centrul imaginii unei lunete.
Capitolul 24
Trei fluturi, gheișe aeriene, ieșiră dansând din razele soarelui și pătrunseră în umbră. Chimonourile lor de mătase se lărgeau, se strângeau și se lărgeau în modificări grațioase de culori, și, rușinoși ca figurile ascunse în spatele cutelor evantaielor pictate de mână, fluturii zburară iute în lumina din care veniseră.
Spectacol.
Poate că acesta era cuvântul care îl definea pe asasin, care ar fi dus la explicarea acțiunilor sale, iar această înțelegere i-ar fi dezvăluit călcâiul lui Ahile.
După spusele lui Ralph Cottle, țicnitul se referise la uciderea unei femei și la jupuirea feței acesteia ca „al doilea act” al unuia dintre „cele mai bune spectacole” ale sale.
Billy greșise când presupusese că psihopatul considera omuciderea ca un joc palpitant. Elementul sportiv putea fi o parte a poveștii, dar individul nu era motivat în principal sau în primul rând de un simț pervers al amuzamentului.
Billy nu știa prea bine cum să interpreteze cuvântul spectacol. Poate că pentru acest Nemesis lumea era o scenă, realitatea era înșelăciune și totul era o născocire.
Billy nu știa, nu putea să ghicească modul în care un asemenea punct de vedere explica o asemenea comportare ucigașă.
Nemesis reprezenta un mod greșit de gândire. Nemesis era un inamic care nu putea fi învins. Adversar ar fi fost un cuvânt mai potrivit. Billy nu se lăsase cuprins de speranță.
Ușa din față rămăsese deschisă, deci țârâitul telefonului s-ar fi auzit pe veranda din față. Billy nu-l auzise, încă.
Billy se legăna ușor cu scaunul - nu pentru a fi o țintă mai dificilă, ci pentru a-și ascunde teama și a-i răpi asasinului posibilitatea de a simți vreo satisfacție datorită acestui lucru - privind stejarul de California cel mai apropiat, apoi pe cel de lângă acesta.
Erau copaci bătrâni, cu coroană lată. Trunchiurile și ramurile lor păreau negre în lumina strălucitoare a soarelui.
Un țintaș ar fi putut găsi în arborii aceia umbroși o ramificație a crengilor care să-i slujească drept platformă pe care să se instaleze și să-și monteze un trepied pentru carabina sa.
Cele două case de pe panta care cobora, una în partea aceasta a drumului, cealaltă pe cealaltă latură, erau și ele în limita celor o mie de metri. Dacă nu era nimeni acasă, țicnitul ar fi putut să pătrundă în oricare dintre locuințe, prin efracție; putea să fie acum la oricare fereastră de la etaj.
Spectacol.
Billy nu era în stare să se gândească la vreuna dintre persoanele din viața sa pentru care acest cuvânt să aibă o importanță mai mare decât pentru Steve Zillis. Taverna era o scenă pentru Steve.
Dar era logic ca țicnitul, acest ucigaș în serie cu înclinație spre mutilare, să aibă un simț al umorului atât de simplu și un concept al teatralului atât de pueril, încât să se preteze la alune trase cu nasul, cozi de cireașă înnodate cu limba sau bancuri cu blonde proaste?
Billy se uită în repetate rânduri la ceasul de mână de pe balustrada verandei.
Trei minute reprezentau o întârziere rezonabilă, chiar și patru. Dar câdn trecură cinci minute, părură prea multe.
Billy începu să se ridice de pe scaun, dar auzi în minte vocea lui Cottle - N-ai dreptul să alegi pentru mine - și greutatea responsabilității îl împinse la loc pe scaun.
Probabil că țicnitul se supărase din cauză că Billy îl ținuse pe Cottle pe verandă după ce trecuse termenul de cinci minute și voia să riposteze, făcându-i să aștepte până când aveau să le cedeze un pic nervii, ca să-i învețe să nu-l mai enerveze pe dulăul cel mare.
Acest gând îl liniști pe Billy timp de un minut. Apoi îi trecu prin minte o posibilitate mai evidentă.
Deoarece Cottle nu intrase în casă exact la termenul de cinci minute, pe care Billy îl depășise cu două, trei minute, se putea ca ucigașul să fi considerat această lipsă de punctualitate drept dovadă că Billy refuzase să aleagă o victimă, după cum era cu adevărat cazul.
Făcând această presupunere, țicnitul decisese, probabil, că nu are niciun motiv să-l sune pe Ralph Cottle. Își luase carabina și plecase din pădure sau din casa de pe pantă.
Dacă selectase o victimă înainte să audă răspunsul lui Billy - lucru pe care mai mult ca sigur că-l făcuse - era dornic să-și pună planurile în aplicare.
Cea mai importantă persoană dintre oamenii din viața lui Billy era, bineînțeles, Barbara, care stătea neajutorată la Whispering Pines.
Independent de orice experiență sau cunoștință care ar fi putut să justifice această încredere, Billy simțea că această dramă bizară ajunsese doar în primul act dintre cele trei care o compuneau. Antagonistul său cel țicnit era departe de a fi gata să încheie spectacolul; deci Barbara nu era în pericol imediat.
Dacă țicnitul știa ceva despre subiectul necazului său - și părea să știe multe - atunci își dăduse seama că moartea Barbarei avea să înlăture instantaneu orice putere de luptă din Billy. Rezistența acestuia era esențială pentru dramă. Conflictul. Fără Billy nu avea să existe actul al doilea.
Billy trebuia să ia măsuri s-o protejeze pe Barbara. Dar trebuia să se gândească bine la modul în care avea să facă asta și avea destul timp la dispoziție.
Dacă greșea, dacă Barbara avea să fie următoarea victimă, atunci această lume avea să devină un scurt și amarnic purgatoriu înainte ca el să se mute iute într-o încăpere din iad.
Trecuseră șapte minute de când Cottle intrase în casă, șapte minute numărate.
Billy se ridică din balansoar. Își simțea picioarele moi.
Scoase revolverul din cutia cu sărățele Ritz. Nu-i păsa dacă-l vedea bețivul.
Când ajunse în pragul ușii deschise, strigă:
- Cottle?
Nu primi niciun răspuns și zise:
- Cottle, ce naiba!
Intră în casă, traversă camera de zi și pătrunse în bucătărie.
Ralph Cottle nu era acolo. Ușa din spate rămăsese deschisă și Billy știa că o lăsase închisă, încuiată.
Ieși pe veranda din spate. Cottle nu era nici acolo, nici în curte. Plecase.
Telefonul nu sunase, dar Cottle plecase. Poate că, din cauză că telefonul nu sunase, Cottle interpretase tăcerea ca un semn că asasinul considerase că a dat greș. Fusese cuprins de panică și fugise.
Billy se întoarse în casă, închise ușa în urma sa și parcurse bucătăria cu privirea, căutând ceva nepotrivit. Nu avea idee despre ce putea fi vorba.
Totul părea să fie așa cum fusese, așa cum trebuia să fie.
Dar nesiguranța duce la neliniște, iar neliniștea devine suspiciune. Cottle trebuie să fi luat ceva, să fi adus ceva, să fi făcut ceva.
Billy trecu prin bucătărie în camera de zi, de aici în camera de lucru și nu găsi nimic neobișnuit, dar în baie îl găsi pe Ralph Cottle. Mort.
Capitolul 25
Lumina puternică, fluorescentă, picta un strat de brump falsă pe ochii deschiși ai lui Cottle.
Bețivul stătea mort pe scaunul cu capacul pus al toaletei, rezemat de rezervorul cu apă, cu capul lăsat pe spate, cu gura întredeschisă. Dinții galbeni, putrezi, mărgineau o limbă ce părea de-un roz lăptos și fisurată vag din cauza deshidratării provocate de ebrietatea continuă.
Billy rămase fără suflare, ca tâmpitul, apoi se trase înapoi din baie și rămase pe hol, privind cadavrul de dincolo de prag.
Nu se retrăsese din cauza mirosului. Cottle nu-și golise nici măruntaiele, nici vezica în chinurile morții. Rămăsese neîngrijit, dar fără să fie murdar - singurul lucru cu care păruse că se mândrea oarecum.
Billy nu putea să respire în baie, de parcă tot aerul de acolo fusese aspirat din încăpere, de parcă mortul fusese ucis printr-un vid subit care amenința acum să-l sufoce și pe Billy.
Pe hol își recăpătă suflul. Putea să înceapă să gândească.
Remarcă, pentru prima oară, mânerul cuțitului care lipea de Cottle costumul său jerpelit. Un mâner de-un galben-deschis.
Lama fusese înfiptă de jos în sus între coastele din stânga, fusese înfiptă până la mâner. Inima fusese găurită și oprită.
Billy știa că lama din trup măsura cincisprezece centimetri. Cuțitul cel galben îi aparținea. Îl ținea în trusa sa de pescar, din garaj. Era un cuțit pentru pescuit, ascuțit dine ca să spintece bibani și păstrăvi.
Ucigașul nu fusese în pădure sau în mlaștinile din pajiște, nici în casa unui vecin privindu-l prin luneta unei carabine. În timp ce Billy și vizitatorul său stătuseră pe balansoare, adversarul său fusese în casă, la câțiva metri de el.
Billy refuzase să aleagă drept următoare victimă pe cineva din viața sa. După cum promisese, ucigașul făcuse alegerea cu o iuțeală uimitoare.
Cu toate că Ralph Cottle îi fusese aproape un străin, nu se putea tăgădui că fusese în viața lui Billy. Acum era în casa lui. Mort.
În mai puțin de o zi și jumătate, în doar partuzeci și una de ore, trei oameni fuseseră uciși. Toate acestea i se păreau lui Billy că fac parte din primul act; poate că era sfârșitul primului act, dar intuiția îi spunea că urmau evenimente importante.
Iar bunul său simț și prudența sa erau folosite de ucigaș. Oră după oră, Billy Wiles era târât tot mai departe de orice țărm sigur.
Undeva, în Napa, dovezile care puteau să-l incrimineze fuseseră plasate în casa în care fusese ucisă Giselle Winslow. Părul luat din scurgerea dușului. Nu știa și ce altceva.
Nu se îndoia că fuseseră plasate dovezi și în casa lui Lanny Olsen. Un lucru era cert: semnul de carte din volumul din mâinile moarte ale lui Lanny era cu siguranță o fotografie a profesoarei Winslow, făcând legătura între crime.
Acum, în baie zăcea un cadavru din care ieșea un cuțit care îi aparținea.
Deși era vară, Billy se simțea ca și cum ar fi fost pe o pantă acoperită cu gheață, cu capătul invizibil dincolo de o ceață rece, stând încă în picioare pe un alunecuș teribil, dar căpătând o viteză care, cu fiecare secundă, îi amenința echilibrul.
La început, descoperirea cadavrului lui Cottle îi produsese un șoc lui Billy, provocându-i imobilitate fizică și mintală. Acum în fața sa se deschideau mai multe direcții de acțiune, iar el stătea locului, nehotărât.
Cel mai rău lucru pe care putea să-l facă era să acționeze pripit. Trebuia să se gândească bine, să încerce să prevadă consecințele fiecărei opțiuni a sa.
Nu-și mai putea permite alte greșeli. Libertatea lui depindea de inteligența și de curajul său. Ca și supraviețuirea sa.
Intră din nou în baie și remarcă faptul că nu exista nicio baltă de sânge. Poate că asta însemna că Ralph Cottle nu fusese ucis în baie.
Billy nu văzuse nicio urmă de violență în altă parte a casei.
Acest lucru îl făcu să se concentreze asupra mânerului cuțitului. În jurul locului de penetrare, sângele negru udase jacheta costumului ușor de vară, dar pata nu era atât de mare pe cât ar fi fost de așteptat.
Ucigașul îi venise de hac lui Cottle cu o singură lovitură. Știuse exact unde și cum să înfingă lama subțire între coaste. Inima se oprise la o bătaie sau două după ce fusese rănită, ceea ce redusese sângerarea.
Mâinile lui Cottle zăceau în poala acestuia, una întoarsă în jos, cealaltă cu palma în sus, sub prima, de parcă Raplh Cottle murise aplaudându-și asasinul. Ceva era prins între mâinile lui, ascuns în mare parte.
Când Billy prinse un colț al obiectului și-l eliberă din strânsoarea mortului, descoperi o dischetă de calculator: roșie, de înaltă densitate, de aceeași marcă precum cele pe care le folosea el însuși în zilele în care lucrase pe calculator.
Privi trupul din diferite unghiuri. Făcu încet un cerc complet, căutând în baie orice indiciu pe care ar fi putut să-l lase asasinul, intenționat sau din neatenție.
Probabil că, mai devreme sau mai târziu, avea să caute prin buzunarele hainei și pantalonilor lui Cottle. Discheta îi oferi o scuză ca să amâne această sarcină neplăcută.
În camera de lucru, puse revolverul și discheta pe birou și înlătură învelitoarea de plastic de pe calculatorul său. Nu-l folosise de aproape patru ani.
Ciudat, dar nu-l scosese niciodată din priză. Presupusese că asta reprezenta o exprimare inconștientă a speranței sale încăpățânate - deși fragile - că Barbara Mandel își va reveni într-o zi.
În al doilea an de colegiu, când își dăduse seama că nu prea multe din cele învățate acolo aveau să-l ajute să devină un scriitor, așa cum dorea, renunțase la studii. Făcuse munci manuale de diferite feluri, scriind cu zel în timpul liber.
La douăzeci și unu de ani își luase prima slujbă ca barman. Munca i se păruse ideală pentru un scriitor. Scotea material pentru povestiri din fiecare bețiv.
Dezvoltându-și cu răbdare talentul, vânduse diverselor reviste destule povestiri bine primite. Când împlinise douăzeci și cinci de ani, o editură importantă dorise să le strângă într-o carte.
Cartea se vânduse modest, dar obținuse aprecierea criticilor, sugerând că munca la bar n-o să fie veșnic ocupația sa principală.
Când Barbara intrase în viața lui Billy, îi oferise nu numai încurajare, ci și inspirație. Datorită faptului că o cunoscuse, că o iubise, își găsise o exprimare mai adevărată și mai clară în proza sa.
Scrisese primul său roman și editorul său îi răspunsese cu emoție. Corecțiile sugerate de redactor erau minore, reprezentau o lună de muncă.
Apoi o pierduse pe Barbara, care intrase în comă.
Dorința de a scrie se îndepărtase de el, ca și voința de a scrie, ca și interesul de a spune povești. Nu mai voia să exploreze condiția umană în ficțiuni, pentru că avea în lumea reală o experiență mult mai dură a acesteia.
Timp de doi ani, editura și redactorul fuseseră răbdători. Dar munca de-o lună la manuscris devenise pentru el o muncă ce dura mai mult de-o viață. Nu putea s-o facă. Înapoiase banii primiți ca avans și anulase contractul.
Faptul că pornise calculatorul - chiar și pentru a vedea ce lăsase asasinul în mâna lui Ralph Cottle - i se părea o trădare față de Barbara, cu toate că ea ar fi dezaprobat o asemenea gândire, poate chiar și-ar fi bătut joc de ea.
Fu un pic surprins când calculatorul porni de îndată, deși nu fusese folosit de atât de multă vreme. Ecranul se lumină și apăru denumirea sistemului de operare, în timp ce din difuzoare ieșiră acordurile simulate de harpă ale semnalului sonor.
Probabil că aparatul fusese folosit mai recent decât credea el. Faptul că discheta era de același fel ca și dischetele nefolosite dintr-unul dintre sertarele biroului sugera că, de fapt, era una dintre dischetele sale și că țicnitul își compusese ultimul mesaj la tastatura sa.
Ciudat, dar fu mai îngrozit când își dădu seama de acest lucru decât atunci când găsise cadavrul în baia sa.
Meniul software, pe care nu-l mai văzuse de mult timp, dar care îi era familiar, apăru pe ecran. Din cauză că își scrisese ficțiunile în Microsoft Word, încercă mai întâi acest program.
Alegerea se dovedi corectă. Ucigaşul îşi scrisese mesajul în Word. Fişierul fu încărcat imediat.
Discheta conţinea trei documente. Telefonul începu să sune înainte ca el să apuce să vadă textul.
Billy îşi imagină că trebuia să fie ţicnitul.
Capitolul 26
Billy ridică receptorul.
- Alo?
Nu era ţicnitul. O femeie zise:
- Cu cine vorbesc?
- Eu cu cine vorbesc? Dumneavoastră m-aţi sunat.
- Billy, mi se pare că-i vocea ta. Aici Rosalyn Chan.
Rosalyn era o prietenă a lui Lanny. Lucra la Departamentul Șerifului distritului Napa. Venea la tavernă din când în când.
Probabil că trupul lui Lanny fusese găsit, înainte ca Billy să fi fost în stare să decidă ce trebuia făcut cu el.
În clipa în care își dădu seama că nu răspunsese femeii, Rosalyn spunea:
- Te simți bine?
- Eu? Da, sunt bine. Căldura asta mă scoate din minți...
- S-a întâmplat ceva rău la tine acasă?
Billy avu în minte imaginea cadavrului lui Cottle din baie, iar vinovăția îi răsuci mintea, zăpăcindu-l.
- Rău? Nu. De ce s-ar fi întâmplat?
- Ai sunat aici și ai închis fără să spui nimic?
Norii înșelăciunilor se îngroșară un moment, apoi se evaporară brusc. Uitase, pentru o clipă, ce făcea Rosalyn în Departamentul Șerifului. Era telefonistă la 911.
Numele și adresa fiecărui individ care suna la 911 apăreau pe monitorul ei de îndată ce ridica telefonul din fața sa.
- Când a fost asta, acum un minut? întrebă el, gândindu-se iute sau încercând s-o facă.
- Acum zece minute, spuse Rosalyn. Ai sunat....
- Am format 911 când am vrut să sun la informații.
- Adică ai vrut să suni 411?
- Am vrut să sun la 411, dar am format 911. Mi-am dat seama de îndată și am închis.
Țicnitul era încă în casă. Țicnitul sunase la 911. De ce făcuse asta, ce sperase să facă - Billy nu-și putea imagina, cel puțin nu în tensiunea aceea.
- De ce n-ar rămas la telefon? întrebă Rosalyn Chan. Trebuia să-mi spui că-i o greșeală.
- Mi-am dat seama de greșeală imediat și am închis atât de repede, încât nu mi-a trecut prin minte că se făcuse legătura. A fost o prostie. Îmi cer scuze, Rosalyn. Sunasem la 411.
- Deci totul e bine?
- Sunt bine. Doar căldura asta nebunească....
- N-ai aer condiționat?
- Am, dar aparatul s-a stricat.
- Nasol.
- Foarte nasol.
Revolverul zăcea pe birou. Billy îl luă. Țicnitul era în casă.
- Poate că o să mă opresc la tavernă pe la ora cinci, zise ea
- N-o să fiu acolo. Am ceva la stomac, așa că am sunat și am spus că-s bolnav.
- Păi am avut impresia că ai spus că ești bine.
Era atât de ușor să cadă singur în capcană.... Trebuia să-l caute pe intrus, dar trebuia s-o convingă pe Rosalyn că-i bine.
- Sunt bine. Sunt în regulă. Nu-i nimic grav. Doar o chestie la stomac. Poate o răceală de vară. Iau chestia aia cu gel nazal.
- Ce chestie?
- Știi, gelul cu zinc, îl tragi pe nări și scoate răceala din tine.
- Cred că am auzit de el, spuse femeia.
- E bun. Are efect. Jackie O Hara mi-a vorbit despre el. Ar trebui să-ți cumperi și tu.
- Deci totul e bine? întrebă ea.
- Cu excepția căldurii și că-s un pic bolnav, n-ai de ce să-ți faci griji. 911 nu poate vindeca răceala sau aerul condiționat. Scuze, Rosalyn. Mă simt ca un idiot.
- Nu-i nimic. Jumătate din apelurile pe care le primim nu-s urgențe.
- Nu sunt?
- Oamenii sună că li s-a urcat pisica în copac, că vecinii dau o petrecere zgomotoasă, chestii de felul ăsta.
- Asta mă face să mă simt mai bine. Măcar nu-s cel mai are idiot din cartier.
- Ai grijă de tine, Billy.
- O să am. Și tu. Ai grijă de tine.
- La revedere, zise ea.
Billy puse receptorul în furcă și se ridică de pe scaun.
Atunci când Billy fusese în baie, cu cadavrul, țicnitul se întorsese în casă. Sau poate era deja înăuntru, ascuns într-un dulap sau undeva unde Billy nu căutase.
Tipul avea boașe. Unele mari, din bronz. Știa de revolveruul de calibrul 38, dar se întorsese în casă și sunase la 911 în timp ce Billy scotea învelitoarea de plastic de pe calculator.
Țicnitul era încă aici. Ce făcea? Făcea ceva.
Billy traversă camera de lucru ducându-se către ușa pe care o lăsase deschisă. Ieși iute, cu ambele mâini pe revolver, îndreptând arma spre stânga, apoi spre dreapta.
Țicnitul nu era pe hol. Era pe undeva.
Capitolul 27
Deși Billy Wiles nu purta ceasul de mână, știa că timpul curgea mai iute decât apa printr-o sită.
Se duse în dormitor și trase într-o parte una dintre ușile șifonierului. Nimeni.
Spațiul de sub pat era prea mic. Nimeni n-ar fi ales să se ascundă sub pat, pentru că nu avea cum să iasă iute de acolo - ascunzătoarea aceea ar fi fost o capcană. Mai mult, nicio cuvertură care să atârne deasupra sa nu ascundea locul acela de dedesubt.
Uitatul sub pat ar fi însemnat o pierdere de vreme. Billy se îndreptă spre ușă. Se întoarse lângă pat, se lăsă într-un genunchi. Fusese o pierdere de timp.
Țicnitul dispăruse. Era nebun, dar nu într-atât de nebun ca să rămână acolo după ce sunase la 911 și pusese receptorul în furcă.
Ajuns din nou în hol, Billy se grăbi către pragul băii. Cottle stătea acolo singur.
Perdeaua de la duș era trasă în lături. Dacă ar fi ascuns cada, ar fi fost primul loc în care trebuia să te uiți.
Un dulap mare de pe hol găzduia boilerul cu motorină. Nu oferea nicio posibilitate de ascundere.
Camera de zi. Un spațiu deschis, ușor de cercetat dintr-o privire.
Printre dulapurile din bucătărie se afla și unul înalt și îngust, pentru mături. Nici acesta nu era bun de ascunzătoare.
Billy deschise brusc ușa de la cămară. Conserve, cutii cu paste, sticle de sos condimentat, provizii pentru casă. Un adult nu avea unde să se ascundă.
Ajuns din nou în camera de zi, Billy vârî revolverul adânc sub o pernă a canapelei. Nu făcuse o umflătură vizibilă, dar cineva care s-ar fi așezat pe armă ar fi simțit-o.
Lăsase ușa din față deschisă. Ca o invitație. Înainte să se grăbească din nou către baie, închise ușa.
Cottle, cu capul lăsat pe spate și cu gura deschisă, cu mâinile în poală ca și cum ar fi aplaudat, părea să cânte western swing și bătea din palme în ritmul muzicii.
Cuțitul se frecă de oase atunci când billy îl scoase din rană. Lama era mânjită de sânge.
Billy curăță cuțitul cu câteva șervețele luate dintr-o cutie de lângă chiuvetă. Mototoli apoi șervețelele și le puse pe rezervorul cu apă al toaletei.
Stânse lama în mânerul cel galben și puse cuțitul lângă chiuvetă.
Când Billy trase cadavrul lângă toaletă, capul căzu în față și de pe buze ieși un scuipat gazos, de parcă Ralph Cottle ar fi murit în timp ce inspira, iar ultima sa răsuflare rămăsese înțepenită până atunci în gâtul său.
Billy își puse brațele îndoite sub brațele mortului și-l trase afară din toaletă, încercând să evite partea pătată de sânge a costumului.
Cottle, care urmase o dietă bazată pe alcool, cântărea abia cât un adolescent. Dar căratul lui se dovedi dificil, pentru că tipul era lălâu și cu picioare fusiforme.
Din fericire, nu se instalase încă rigor mortis. Cottle era moale, flexibil.
Mergând cu spatele, Billy trase cadavrul afară din baie. Călcâiele pantofilor mortului scârțâiau și bocăneau pe podeaua din plăci de ceramică.
Protestară pe podeaua de mahon lustruit din hol și din camera de lucru, pe tot drumul din jurul biroului, unde Billy lăsă cadavrul pe podeaua de lemn tare.
Billy se auzi respirând greu, nu atât de oboseală, cât de nervozitate.
Timpul gonea înainte, gonea ca un râu într-o cascadă.
După ce trase într-o parte scaunul de lângă birou, vârî cadavrul în spațiul pentru picioare al biroului. Trebui să îndoaie picioarele cadavrului, ca trupul să intre acolo.
Puse scaunul din nou în fața calculatorului. Îl împinse cât de mult îi permitea locul pentru picioare.
Biroul era lat și avea în față un panou. Oricine ar fi intrat în încăpere ar fi trebuit să meargă până la calculator și să se uite special în spațiul acela ca să vadă cadavrul.
Chiar și așa - din cauza scaunului și în funcție de unghiul în care privea - o privire normală n-ar fi dezvăluit secretul macabru.
Umbra ar fi ajutat și ea. Billy stinse lumina de deasupra. Lăsă aprinsă doar veioza de pe birou.
Se întoarse din nou în baie și văzu o pată de sânge pe podea. Aceasta nu fusese aici înainte să-l mute pe Cottle.
Inima sa era un cal care lovea cu picioarele în zidurile de scânduri ale pieptului său.
O greșeală. Dacă mai făcea una, era terminat.
Perceperea timpului era deformată. Știa că trecuseră doar câteva minute de când începuse să cerceteze prin casă, dar avea impresia că trecuseră zece, cincisprezece minute.
Își dori să fi avut ceasul de mână. Nu îndrăznea să piardă timp, ducându-se să-l ia de pe balustrada verandei.
Făcu un ghemotoc de hârtie igienică și șterse sângele de pe podea. Plăcile se curățară, dar o ușoară colorare rămase pe o porțiune a tencuielii. Arăta ca rugina, nu ca sângele. Așa își dorea el să fie.
Se duse la toaletă și aruncă ghemotocul de hârtie, împreună cu șervețele cu care ștersese lama cuțitului. Trase apa.
Arma crimei stătea pe placa de lângă chiuvetă. O îndesă în fundul unui sertar cu cosmeticale, în spatele sticlelor cu loțiune pentru ras și unguent pentru plajă.
Când trânti sertarul atât de iute, atât de tare, încât acesta bubui ca o împușcătură, Billy își dădu seama că trebuia să se stăpânească mai bine.
„Învață-ne să ne pese și să nu ne pese. Învață-ne să stăm liniștiți.”
Ar fi fost mai calm dacă și-ar fi amintit care era scopul său adevărat. Scopul său adevărat nu era ciclul nesfârșit de idei și acțiuni, nu era apărarea libertății sau chiar a vieții sale. El trebuia să trăiască pentru ca ea să poată trăi, neajutorată, dar în siguranță, neajutorată și dormind și visând, dar fără să fie supusă niciunei infamii, niciunui rău.
Era un om superficial. Își dovedise acest lucru deseori.
În fața suferinței nu avusese tăria de caracter ca să-și folosească în continuare harul cuvântului scris. Respinsese acest har nu numai o dată, ci de nenumărate ori, pentru că talentele dăruite de puterea care i-l dăruise pe acesta sunt oferite continuu și pot să devină nimic doar dacă sunt refuzate fără încetare.
În suferința sa, fusese umilit de limitele limbajului, așa cum se și cuvenea. Dar fusese și învins de limitele limbajului, lucru care nu ar fi trebuit să se întâmple.
Era un om superficial. Nu avea capacitatea de a-i păsa profund de cei mulți, de a accepta fără rezervă în sufletul său orice vecin. Puterea compasiunii era pentru el doar o abilitate, iar potențialul acestiea părea îndeplinit prin faptul că-i păsa doar de o singură femeie.
Din cauza superficialității sale, credea că-i un om slab, poate nu atât de slab ca Ralph Cottle, dar nu puternic. Se înfiorase, dar nu fusese surprins când vagabondul spusese „văd că sunteți un pic ca mine”.
Femeia care dormea, în siguranță și visând, era scopul său și singura sa speranță de izbăvire. Pentru asta, trebuia să-i pese și să nu-i pese, trebuia să fie liniștit.
Billy verifică încă o dată baia, mai calm decât atunci când trântise sertarul. Nu văzu nicio dovadă a crimei.
Timpul era încă un râu care curgea, o roată care se învârtea.
Billy parcurse în grabă, dar atent, traseul pe care-l urmase când îl târâse pe mort, căutând pete suplimentare de sânge, asemănătoare celei din baie. Nu descoperi niciuna.
Neavând încredere în sine, trecu iute încă o dată prin dormitor, camera de zi și prin bucătărie. Încercă să vadă totul cu ochii polițiștilor bănuitori.
Doar situația de pe veranda din față mai trebuia rezolvată. Lăsase această sarcină la urmă pentru că era mai puțin urgentă decât nevoia de a ascunde cadavrul.
În cazul în care n-ar fi avut timp să se ocupe de verandă, luă din dulapul din bucătărie sticla de bourbon cu care își dresese berea Guinness în noaptea de luni. Sorbi direct din sticlă.
În loc să înghită, plimbă whisky-ul printre dinți, în jurul gurii, ca și cum s-ar fi clătit. Cu cât ținea mai mult alcoolul în gură, cu atât acesta îi ardea mai mult gingiile, limba, obrajii.
Scuipă în chiuvetă înainte să-și amintească să facă gargară.
Își clăti gura cu altă dușcă, dar pe aceasta o lăsă să se agite în gât, câteva secunde.
Cu un horcăit, dar fără să se înece, scuipă a doua gură în chiuvetă exact când ciocănitul așteptat se auzi la ușa din față, puternic și prelungit.
Trecuseră vreo patru minute de când pusese receptorul în furcă, după conversația cu Rosalyn Chan. Poate cinci. Avea impresia că trecuse o oră. Avea impresia că trecuseră zece secunde.
În timp ce se auzi ciocănitul, Billy dădu drumul la apă rece, ca să spele duhoarea de pileală din chiuvetă. Lăsă apa să curgă.
În liniștea ce urmă ciocănitului, Billy puse dopul sticlei cu bourbon și o așeză la loc în dulap.
Se duse din nou la chiuvetă și opri apa, tocmai când ciocănitul reîncepu.
Dacă ar fi răspuns la primul ciocănit, ar fi părut speriat. Dacă ar fi așteptat să se bată pentru a treia oară în ușă, ar fi părut că se gândise să nu răspundă.
În timp ce traversa camera de zi, se gândi să-și privească mâinile. Nu văzu pic de sânge.
Capitolul 28
Când Billy Wiles deschise ușa din față, găsi un ajutor al șerifului care stătea prudent, la trei pași de prag, într-o parte. Mâna dreaptă a polițistului se odihnea pe pistolul din tocul prins la șold, se odihnea acolo nu ca și cum omul ar fi fost pregătit să scoată arma, ci normal, precum cineva care stă cu o mână în șold.
Billy sperase să-l cunoască pe polițist. Nu-l cunoștea.
Pe insigna polițistului era trecut un nume: SERGENT V. NAPOLITINO.
Lanny Olsen avea, la patruzeci și șase de ani, același grad - ajutor de șerif - cu care intrase în poliție, pe când era tânăr.
V. Napolitino, care avea puțin peste douăzeci de ani, fusese promovat sergent. Avea înfățișarea unui om îngrijit, cu privire limpede, inteligent și zelos, care avea să ajungă locotenent la douăzeci și cinci, căpitan la treizeci, comandant la treizeci și cinci și șef al poliției înainte de patruzeci.
Billy ar fi preferat un exemplar gras, mototolit, plictisit și cinic. Părea să fie una dintre zilele acelea în care trebuie să stai deoparte de ruletă, pentru că orice pariu pe culoarea neagră ar fi făcut să iasă un număr roșu.
- Domnul Wiles?
- Da. Eu sunt.
- William Wiles?
- Da, eu sunt Billy.
Sergentul Napolitino își împărți atenția între Billy și camera de zi din spatele acestuia.
Figura polițistului rămăsese inexpresivă. În ochii săi nu se citea nici teamă, nici neliniște, nici măcar prudență, ci doar atenție.
- Domnule Wiles, vreți să veniti până la mașina mea, cu mine?
Mașina Departamentului Șerifului era pe alee.
- Vreți să urc în ea? întrebă Billy.
- Nu neapărat, domnule. Doar să veniți până la mașină un minut, două, dacă nu vă supărați.
Cuvintele sunau ca o rugăminte, dar nu erau o rugăminte.
- Sigur, zise Billy. Bine.
O a doua mașină de poliție veni de pe asflatul districtului și pătrunse pe alee, oprindu-se la trei metri de prima.
Când Billy întinse mâna spre clanță, ca să închidă ușa după el, sergentul Napolitino zise:
- De ce n-o lăsați deschisă, domnule?
Tonul vocii ajutorului de șerif nu semăna nici a întrebare, nici a sugestie. Billy lăsă ușa deschisă.
Era clar că Napolitino se aștepta să meargă în fața lui.
Billy păși peste sticla de jumătate de litru, peste Seagramul vărsat.
Cu toate că băltoaca era veche de cel mult cincisprezece minute, cam jumătate din ea se evaporase din cauza căldurii. În aerul liniștit, veranda puțea a whisky.
Billy coborî treptele și ajunse pe peluză. Nu se prefăcea că se împleticește. Nu era un actor suficient de bun ca să facă pe beatul și orice încercare de prefăcătorie i-ar fi pus sinceritatea sub semnul întrebării.
Intenționa să se bazeze pe mirosul puternic al respirației sale ca să sugereze ebrietatea și să dea credibilitate poveștii pe care intenționa s-o spună.
Când din a doua mașină ieși un ajutor de șerif, Billy îl recunoscu. Sam Sobieski. Și acesta era sergent, probabil că era cu cinci ani mai mare decât sergentul Napolitino.
Sobieski vizita din când în când taverna, de obicei împreună cu o femeie. Venea mai mult ca să mănânce decât ca să bea și limita sa o reprezentau două beri.
Billy nu-l cunoștea bine. Nu erau prieteni, dar faptul că-l cunoștea era mai bine decât să fi avut de-a face cu doi străini.
Stând pe peluza din față, Billy se întoarse și privi înapoi spre casă.
Napolitino rămăsese pe verandă. Reuși să ajungă la trepte și începu să coboare fără să întoarcă spatele nici către ușa deschisă, nici către ferestre, părând însă nepăsător în tot acest timp.
Apoi trecu în față și-l conduse pe Billy în jurul mașinii de poliție, având grijă ca aceasta să fie între ei și casă.
Sergentul Sobieski li se alătură.
- Salut, Billy.
- Salut, domnule sergent Sobieski. Ce mai faceți?
Toată lumea îi spunea barmanului pe numele mic. Billy știa că în unele cazuri trebuia să răspundă la familiaritate cu familiaritate. În cazul ăsta, nu trebuia.
- Ieri a fost ziua de chili și am uitat, zise Sobieski.
- Ben face cel mai bun chili, spuse Billy.
- Ben e un zeu al chili-ului, zise Sobieski.
Mașina era un magnet pentru soare, ardea aerul din jur și ai fi făcut bășici dacă puneai mâna pe ea.
Fiind primul care ajunsese acolo, Napolitino preluă conducerea.
- Domnule Wiles, vă simțiți bine?
- Sigur. Sunt bine. Presupun că ați venit din cauza greșelii mele.
- Ați sunat la 911, zise Napolitino.
- Am vrut să sun la 411. I-am spus lui Rosalyn Chan.
- Nu i-ați spus decât după ce v-a sunat ea.
- Am închis atât de iute, încât nu mi-am dat seama că legătura fusese făcută.
- Domnule Wiles, ați fost supus vreunei violențe?
- Violență? Ei, nu. Adică dacă avea cineva o armă îndreptată spre capul meu în timp ce vorbeam la telefon cu Rosalyn? Oho! Ce idee! Nu vă supărați, știu că se întâmplă asemenea lucruri, dar nu mi s-a întâmplat și mie.
Billy își atrase atenția să dea răspunsuri scurte. Cele lungi ar fi putut să sune ca o bolboroseală nervoasă.
- Ați anunțat la serviciu că sunteți bolnav? întrebă Napolitino.
- Mda, răspunse el, strâmbându-se, dar nu prea teatral, și ducând o mână la abdomen. Am o chestie la stomac.
Spera că polițistul putea să-i simtă răsuflarea. El își simțea mirosul. Dacă polițiștii îi simțeau răsuflarea, ar fi putut să creadă că pretenția sa că-i bolnav era o încercare jalnică de a ascunde faptul că trăsese un chef.
- Domnule Wiles, cine mai locuiește aici?
- Nimeni. Doar eu. Locuiesc singur.
- În momentul ăsta e cineva în casă?
- Nu. Nu-i nimeni.
- Niciun prieten sau membru al familiei?
- Nu. Nici măcar un câine. Uneori mă gândesc să-mi iau un câine, dar n-am făcut-o.
Scalpelele nu erau mai tăioase decât ochii negri ai sergentului Napolitino.
- Domnule, dacă e vreun tip rău...
- Nu-i niciun tip rău, îl asigură Billy.
- Dacă cineva la care țineți e reținut acolo cu forța, cel mai bun lucru pe care puteți să-l faceți e să-mi spuneți.
- Sigur. Știu asta. Cine nu știe asta?
Căldura intensă care venea de la mașina ciocănită de soare îi făcu greață lui Billy. Își simțea fața pârjolită. Niciunul dintre sergenți nu părea deranjat de aerul clocotit.
- Billy, oamenii iau decizii greșite când sunt sub tensiune, când sunt intimidați, spuse Sobieski.
- Doamne, exclamă Billy, chiar m-am făcut de rahat închizând după ce am sunat la 911 și spunându-i ce i-am spus lui Rosalyn!
- Ce i-ați spus? întrebă Napolitino.
Billy era sigur că sergentul știa partea importantă din ceea ce spusese, iar el își amintea fiecare cuvânt cu o claritate străpungătoare, dar spera să-i convingă pe polițiști că era prea zăpăcit de băutură ca să-și amintească cum de ajunsese într-o asemenea situație.
- Indiferent ce-am spus, trebuie să fi fost atât de tâmpit încât am făcut să creadă că cineva îmi făcea probleme. Violență. Omule, e jenant.
Clătină din cap, gândindu-se la o asemenea prostie, scoase un râs sec și clătină iarăși din cap.
Sergenții se mulțumiră să-l privească.
- Nu-i nimeni aici, în afară de mine. N-a fost nimeni aici de zile întregi. Nu-i nimeni aici, în afară de mine. Mă descurc singur, așa-s eu.
Era suficient. Fusese periculos de aproape să înceapă din nou să bolborosească.
Dacă tipii știau de Barbara, atunci știau cum era el. Dacă nu aflaseră de Barbara, atunci avea să le spună Rosalyn.
Riscase spunând că nu-l vizitase nimeni de zile întregi. Fie că avea sau nu dreptate, simțea că trebuise să sublinieze că ducea o viață retrasă.
Dacă cineva din casele învecinate de pe pantă îl văzuse pe Ralph Cottle mergând pe alee sau îl zărise stând pe verandă, și dacă sergenții decideau că-i cazul să discute cu vecinii, Billy avea să fie prins cu minciuna.
- Ce-ai pățit la frunte? întrebă Napolitino.
Până în clipa aceea, Billy uitase de rănile de cârlig de pe fruntea sa, dar când sergentul îi puse întrebarea, simți în ele o durere ușoară, surdă.
Capitolul 29
- Ăla nu-i un bandaj? insistă sergentul Napolitono.
Cu toate că părul des al lui Billy îi cădea pe frunte, nu ascundea complet tifonul și banda adezivă.
- Am avut un mic accident în timp ce lucram cu fierăstrăul circular, zise Billy, încântat de iuțeala cu care găsise o minciună potrivită.
- Pare să fie ceva serios, zise sergentul Sobieski.
- Nu-i nimic serios. Nu-i nimic. Am un atelier de tâmplărie în garaj. Am făcut toate dulapurile din casă. Azi-noapte lucram ceva, tăiam o scândură de nuc și a avut un nod în ea. Lama a spart nodul și câteva așchii mi-au sărit în frunte.
- Puteai să-ți pierzi un ochi, zise Sobieski.
- Purtam ochelari de protecție. Întotdeauna port ochelari de protecție.
- Ați fost la doctor? întrebă Napolitino.
- Nu. Nu-i nevoie. Au fost doar niște așchii. Le-am scos cu penseta. Singurul motiv pentru care am nevoie de bandaj e că mi-am făcut mai mult rău cu penseta, scoțând așchiile, decât făcuseră ele pătrunzând în carne.
- Aveți grijă să nu vă infectați.
- Am turnat peste rană alcool și apă oxigenată. Am uns cu neosporin. Chestii din astea sunt ceva obișnuit.
Billy simți că le satisfăcuse îngrijorarea. Din punctul lui de vedere, nu vorbise ca un om amenințat, cu o problemă de viață și de moarte.
Soarele era un cuptor, o forjă, iar căldura care venea dinspre mașină îl cocea mai eficient decât ar fi făcut-o un cuptor cu microunde, dar el era calm.
Când interogatoriul căpătă o turnură negativă, mai agresivă, Billy nu remarcă de îndată schimbarea.
- Domnule Wiles, zise Napolitino, ați sunat la informații?
- Ce să fac?
- După ce ați format din greșeală 911 și ați închis, ați format 411, așa cum intenționați?
- Nu, am rămas locului cam un minut, gândindu-mă la ce-am făcut.
- Ați rămas locului un minut gândindu-vă că ați format din greșeală 911?
- Ei, nu chiar un minut. Dar a fost destul de mult. Nu voiam să greșesc din nou. Mă simțeam cam amețit. După cum v-am spus, am probleme cu stomacul. Și atunci a sunat Rosalyn.
- Deci v-a sunat ea, înainte să formați 411, la informații.
- Exact.
- După conversația dumneavoastră cu telefonista de la 911...
- Rosalyn.
- Da. După conversația cu ea, ați sunat la 411?
Compania de telefoane taxa pentru fiecare apel la 411. Dacă ar fi sunat, apelul ar fi fost înregistrat.
- Nu, zise Billy. M-am simțit tâmpit. Aveam nevoie de o băutură.
Referirea la băutură venise în mod natural, nu ca și cum ar fi încercat să-i mintă, în legătură cu presupusa sa ebrietate. Billy își spuse că vorbise curgător, convingător.
- Ce număr ați fi cerut dacă ați fi sunat la 411? întrebă Napolitino.
Billy își dădu seama că aceste întrebări nu mai erau legate de bunăstarea și siguranța sa. Întrebările lui Napolitino căpătaseră o vrăjmășie voalată, subtilă, dar inconfundabilă.
..............................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu