Cursa, Dean Koontz

............................................................................
                                                6 - 11

                           Cu toate că Palmer stătea la o masă de citit, în fața sa nu se afla nicio revistă, niciun ziar, nicio carte. Individul arăta de parcă ar fi știut deja totul.
    Palmer nu se ridică. Billy rămase în picioare.
    - Cum merg treburile în Vineyard Hills? întrebă Palmer.
    - Sunt o grămadă de vii și de coline, răspunse Billy.
    - Mai lucrezi la bar?
    - E întotdeauna nevoie de asta. E a treia profesie ca vechime.
    - Care-i a doua, după târfe? întrebă Palmer.
    - Politicienii.
    Șeriful păru amuzat.
    - Ai mai scris ceva zilele astea?
    - Un pic, minți Billy.
    Una dintre povestirile sale publicate descria un personaj care era un portret ușor modificat al lui John Palmer.
    - Faci cercetări pentru scrierile tale? întrebă Palmer.
    Din locul în care stătea șeriful, vedea calculatorul la care lucrase Billy, nu și ce era pe ecranul acestuia.
    Poate că Palmer putea să afle ce făcuse Billy la calculator. Un calculator public ținea o evidență a solicitărilor utilizatorului?
    Nu. Probaul că nu. Și existau niște legi cu privire la intimitate.
    - Da, zise Billy. Făceam niște cercetări.
    - Un ajutor al meu te-a văzut parcând în fața biroului lui Harry Avarkian.
    Billy nu zise nimic.
    - La trei minute după ce ai plecat de la harry, timpul din aparatul tău de parcare a expirat.
    Se putea să fie adevărat.
    - Am pus două monede de-un sfert de dolar în aparat, zise Palmer.
    - Mulțumesc.
    - Geamul de la portiera șoferului e spart.
    - Un mic incident, zise Billy.
    - Nu-i o încălcare a legii, dar ar trebui să-l repari.
    - Am stabilit o programare pentru vineri, minți Billy.
    - Nu te deranjează? întrebă șeriful.
    - Ce să mă deranjeze?
    - Faptul că discutăm așa, spuse Palmer, uitându-se prin bibliotecă; nu era nimeni în apropierea lor. Doar noi doi.
    - Nu mă deranjează, zise Billy.
    Avea dreptul și motivul să plece. Dar rămase, hotărât să nu lase impresia că ar fi intimidat.
    Cu douăzeci de ani în urmă, pe când avea doar paisprezece ani, Billy Wiles îndurase un interogatoriu dus într-un asemenea mod, încât ar fi putut distruge cariera lui John Palmer de apărător al legii.
    În loc de asta, Palmer fusese promovat de la gradul de locotenent la cel de căpitan, apoi ajunsese șeful poliției. Ulterior candidase la postul de șerif și fusese ales. De două ori.
    Harry Avarkian avea o explicație succintă pentru ascensiunea lui Palmer și pretindea că o aflase de la ajutoarele acestuia: rahatul plutește.
    - Cum se mai simte domnișoara Mandel? întrebă Palmer.
    - La fel.
    Billy se întrebă dacă Palmer știa de apelul la 911. Napolitino și Sobieski nu aveau vreun motiv să întocmească un raport în legătură cu asta, mai ales că se dovedise a fi o alarmă falsă.
    Pe de altă parte, cei doi sergenți lucrau la subsecția din St. Helena. Deși șeriful Palmer colinda prin jurisdicția sa, biroul său se afla aici, în sediul districtului.
    - Ce lucru trist, zise Palmer.
    Billy nu-i răspunse.
    - Măcar va avea parte de cea mai bună îngrijire tot restul vieții, cu atâția bani...
    - O să fie bine. O să iasă din starea asta.
    - Crezi?
    - Da.
    - Cu atâția bani - sper să ai dreptate.
    - Am.
    - Ar trebui să aibă ocazia să se bucure de toți banii aceia.
    Billy, cu fața ca de piatră, nu dădu nici cel mai mic semn că ar fi înțeles aluzia directă a lui Palmer.
    Căscând, întinzându-se, stând relaxat și normal pe scaun, Palmer se vedea, probabil, ca o pisică jucându-se cu un șoarece.
    - Oamenii vor fi fericiți să audă că nu ești terminat, că scrii un pic.
    - Ce oameni?
    - Oamenii cărora le plac scrierile tale, bineînțeles.
    - Cunoști vreunul?
    Palmer ridică din umeri.
    - Nu fac parte din asemenea cercuri. Dar sunt convins de un lucru....
    Pentru că șeriful voia să fie întrebat „ce lucru?” Billy nu-l întrebă nimic.
    Fără să ia în considerație tăcerea lui Billy, Palmer continuă:
    - Sunt sigur că mămica și tăticul tău s-ar fi mândrit cu asta.
    Billy plecă de lângă el și ieși din bibliotecă.
    După aerul condiționat, căldura verii se năpusti asupra lui. Billy simțea că se sufocă atunci când inspira și că e strangulat când expira. Poape că nu era căldura, ci trecutul.

                                                     Capitolul 38

                               În timp ce gonea spre nord pe Șoseaua 29, ieșind din bătaia soarelui și intrând în bătaia soarelui, în timp ce faimoasa și fertila vale se îngusta, la început imperceptibil și apoi perceptibil, Billy se gândea cum s-o protejeze pe Barbara.
    Administrația fondului putea să angajeze pază timp de 24 de ore pe zi până când Billy avea să-l găsească pe țicnit sau până când acesta avea să-i vină de hac. Banii nu reprezentau o problemă.
    Însă nu erau într-un oraș mare. Cartea de telefoane nu conținea pagini întregi cu reclame pentru firme particulare de pază.
    Era riscant să explici paznicilor de ce era nevoie de ei. Adevărul ar fi stabilit o legătură între Billy și trei asasinate de care putea fi făcut țap ispășitor.
    Dacă se îndepărta prea mult de adevăr, paznicii n-ar fi știut cu cine au de-a face. Le-ar fi pus viețile în pericol.
    În plus, majoritatea paznicilor din părțile acelea erau foști polițiști sau polițiști care lucrau în timpul liber. Mulți dintre ei lucraseră - sau lucrau - pentru John Palmer.
    Billy nu voia ca Palmer să afle că Barbara era păzită de paznici plătiți. Șeriful s-ar fi întrebat de ce. Ar fi pus întrebări.
    După câțiva ani în care fusese sub radarul lui Palmer, ajunsese iarăși în raza de acțiune a acestuia. Billy nu îndrăznea să atragă și mai mult atenția asupra sa.
    Nu putea cere prietenilor să facă de gardă la patul Barbarei. Riscul pe care și l-ar fi asumat aceștia ar fi fost prea mare.
    Și nici nu avea prieteni apropiați cărora să îndrăznească să le ceară ceva. Oamenii din viața sa erau doar cunoștințe.
    Reușise să facă astfel încât lucrurile stăteau așa. Nu exista viață care să nu se desfășoare în comunitate. Billy știa asta. Știa. Dar nu semănase așa cum trebuia și acum nu avea ce să secere.
    Vântul prin geamul spart îi vorba despre haos.
    Când Barbara avea să fie în momentele de pericol maxim, doar el singur avea s-o apere. Dacă avea să poată.
    Barbara merita pe cineva mai bun decât el. Cu trecutul lui, nimeni care ar fi avut nevoie de un paznic n-ar fi apelat în primul rând la el, nici în al doilea rând - n-ar fi apelat deloc.
    „Ultima mea crimă: joi, la miezul nopții.”
    Dacă Billy îl înțelesese corect pe țicnit - și era sigur că-l înțelesese - uciderea Barbarei avea să fie punctul culminat, după care va fi trasă cortina „spectacolului” plin de cruzime.
    „Sinuciderea ta: curând după aceea.”
    Mâine seară, cu mult înainte de miezul nopții, va sta lângă patul ei.
    În seara aceasta nu va fi cu ea. Probabil că sarcinile urgente din agenda sa aveau să-l țină ocupat până în zori.
    Dacă greșea, dacă uciderea ei avea să fie surpriza în al doilea act, atunci valea însorită urma să devină pentru el la fel de întunecată ca vidul din spațiul cosmic.
    Mergând iute, împins de dorul de izbăvire, lumina soarelui lovindu-l din stânga și având în față marele monument al văii, muntele St. Helena, care părea să nu se apropie niciun pic, Billy își folosi telefonul celular ca să sune la Whispering Pines, apăsând cifra 1 și provocând formarea unui număr memorat.
    Pentru că Barbara avea o cameră separată cu baie, regulile privind orele de vizită nu se aplicau în cazul ei. Un membru al familiei putea chiar să rămână peste noapte, dacă obținuse din timp aprobarea.
    Billy spera să se oprească la Whispering Pines în drum spre casă și să aranjeze să rămână cu Barbara de joi seara până vineri dimineață. Inventase o poveste justificativă care putea fi acceptată fără să trezească bănuieli.
    Secretara care-i răspunse la telefon îl informă că doamna Norlee, directoarea, avea să fie într-o ședință până la cinci și jumătate, dar că după aceea va putea să-l vadă. Billy stabili o întâlnire.
    Cu puțin înainte de ora patru, Billy ajunse acasă, așteptându-se într-o oarecare măsură să vadă mașini ale poliției, o dubă a medicului legist, un mare număr de ajutoare ale șerifului și pe sergentul Napolitino pe veranda din față, stând în picioare lângă un balansoar pe care se afla cadavrul lui Ralph Cottle, scos din învelitoarea sa. Dar totul era liniștit.
    Billy parcă pe alee, în partea din spate a casei, în loc să folosească garajul.
    Intră în casă și cercetă fiecare încăpere. Nu găsi niciun indiciu că în lipsa sa trecuse pe acolo vreun intrus.
    Cadavrul stătea încă înfășurat ca un cocon, în spatele canapelei.

                                                         Capitolul 39

                                   Deasupra cuptorului cu microunde, în spatele unor uși de dulap, se afla un spațiu adânc care conținea tăvi de copt, două tigăi perforate pentru pizza și alte obiecte înguste depozitate vertical. Billy scoase tigăile - și raful mobil pe care stăteau acestea - și le puse în cămară.
    În spatele spațiului care rămăsese acum liber se afla un panou electric cu două prize. În priza de jos era înfipt un ștechăr, iar firul dispărea printr-o deschizătură făcută în peretele din spate al dulapului.
    Ștecărul alimenta cuptorul cu microunde. Billy îl scoase din priză.
    Apoi se urcă pe o scară și, cu ajutorul unei mașini electrice de găurit, făcu o gaură în partea de jos a dulapului, prin partea de sus a cuptorului. Acest lucru distruse cuptorul cu microunde, dar lui Billy nu-i păsa.
    Folosi burghiul ca și cum ar fi fost un polizor electric, mișcându-l simultan în jurul perimetrului găurii și împingându-l în sus și-n jos, lărgind orificiul. Zgomotul era înfiorător.
    Se produse un ușor miros de izolator închis, dar Billy își termină treaba înainte ca temperatura provocată de frecare să devină o problemă.
    Strânse resturile din cuptorul cu microunde. Puse videocamera în interiorul acestuia.
    După ce introduse fișa de la capătul cablului de transmisie video în cameră, Billy scoase celălalt capăt prin gaura pe care o făcuse în partea de sus a cuptorului. Făcu același lucru cu un fir electric bifurcat la ambele capete.
    Billy puse dispozitivul de înregistrare video pe disc în dulapul în care ținuse anterior tăvile de copt. Introduse capătul liber al cablului de transmisie în aparat, conform instrucțiunilor tipărite.
    Puse capătul electric al camerei în priza de sus a panoului din spatele dulapului. Aparatul de înregistrat fu conectat la priza de jos, în care fusese cuptorul cu microunde.
    Introduse un disc pentru șapte zile. Reglă aparatul conform instrucțiunilor și-l porni.
    Când închise ușa cuptorului cu microunde, suprafața interioară a geamului de supraveghere apăsă marginea de cauciuc a capacului lentilei camerei. Videocamera fusese îndreptată spre ușa din spate a bucătăriei.
    Billy putea să vadă camera din interiorul cuptorului doar dacă își ținea fața aproape de fereastra de supraveghere, deoarece lumina din interiorul cuptorului era stinsă. Țicnitul nu avea s-o descopere decât dacă intenționa să-și facă floricele la microunde.
    Din cauză că geamul conținea un ecranaj fin, laminat între straturile de sticlă, Billy nu știa dacă imaginea camerei avea să fie clară. Trebuia s-o testeze.
    Jaluzelele erau lăsate peste toate ferestrele din bucătărie. Billy le ridică, apoi aprinse lumina din tavan.
    Rămase dincolo de ușa din spate doar o clipă, apoi traversă încăperea, fără să se grăbească.
    Aparatul de înregistrat avea un miniecran, pentru o vizionare rapidă. Când Billyse cățără pe scară și urmări înregistrarea de până atunci, văzu o sliuetă întunecată. Când aceasta traversă încăperea, rezoluția se îmbunătăți și Billy putu să se recunoască.
    Nu-i plăcu să se privească. Pământiu, ursuz și nesigur, decis să acționeze, dar cu un scop care-l împiedica s-o facă.
    Ca să fie cinstit cu el însuși, imaginea era în alb și negru și un pic grăunțoasă. Aparentul său mers clătinat era, de fapt, efectul înregistrării accelerate.
    Ținând seama de toate astea, Billy vedea o siluetă neconvingătoare: o formă și o umbră, dar fără substanță, ca o fantomă. Părea să fie străin în propria casă.
    Porni din nou aparatul. Închise ușa dulapului și luă scara de acolo.
    Se duse în baie și își schimbă pansamentul de pe frunte. Rănile provocate de cârlige erau de-un roșu violent, dar nu arătau mai rău ca înainte.
    Se schimbă, îmbrăcând un tricou negru, blugi negri și pantofi negri. Până la apus erau mai puțin de patru ore, iar după ce avea să treacă și crepusculul, Billy trebuia să se miște cât mai neobservat cu putință printr-o noapte dușmănoasă.

                                                    Capitolul 40

                                Lui Gretchen Norlee îi plăceau costumele de culoare închisă, nu purta bijuterii și-și pieptăna părul pe spate, de la frunte. Privea lumea prin ochelari cu ramă de oțel și-și împodobea biroul cu jucării din pluș. Un ursuleț, o broască, o rață, un Knuffle Bunny și un pisoi de-un albastru-negru erau aranjate pe rafturi, într-o colecție care constase inițial din câini care salutau vizitatorii cu strălucirea limbilor scoase, limbi de catifea roșii și roz.
    Gretchen conducea Căminul Whispering Pines pentru Convalescenți, cămin cu 102 paturi, îl conducea cu o eficiență militară și cu o compasiune deosebită. Atitudinea sa caldă contrazicea posomoreala vocii ei răgușite.
    Nu întruchipa contradicții mai mari decât oricare altă persoană care găsea un echilibru temporar în această lume foarte vremelnică. Contradicțiile ei erau însă imediat vizibile și mai demne de îndrăgit.
    Gretchen își părăsise biroul, ca un semn că privea întâlnirea aceea ca o dovadă de considerație personală, nu ca o problemă de afaceri, și stătea pe un fotoliu în apropierea scaunului pe care stătea Billy.
    - Deoarece Barbara ocupă o cameră separată, poate să aibă companie în afara orelor normale de vizită, fără vreun inconvenient pentru ceilalți pacienți. Nu văd nicio problemă, deși de obicei familia stă peste noapte doar când pacientul s-a întors de la un spital.
    Cu toate că Gretchen avea prea mult bun-simț ca să-și exprime curiozitatea în mod direct, Billy se simți obligat să-i satisfacă această curiozitate cu o explicație, chiar dacă fiecare cuvânt al său era o minciună.
    - Grupul de studiu al Bibliei din care fac parte a discutat ce spune Scriptura despre puterea rugăciunii.
    - Deci faci parte dintr-un grup de studiere a Bibliei, zise ea de parcă ar fi fost intrigată, de parcă el ar fi fost un om pe care nu și l-ar fi putut imagina într-o postură pioasă.
    - Există un studiu medical important care arată că atunci când prietenii și rudele se roagă pentru o ființă dragă care e bolnavă, pacientul își revine foarte des și-și revine mai iute.
    Studiul acela controversat provocase discuții înflăcărate, după ce fusese publicat în ziare. Amintindu-și de pălăvrăgeala bețivilor - nu a unui grup de studiere a Bibliei - despre studiul acela, Billy se inspirase ca să inventeze o poveste care să-i justifice intențiile.
    - Cred că am citit despre studiul ăla, zise Gretchen Norlee.
    - Sigur că mă rog pentru Barbara în fiecare zi.
    - Bineînțeles.
    - Dar consider că rugăciunea are mai mult înțeles dacă implică și un soi de sacrificiu.
    - Sacrificiu, zise Gretchen, gânditoare.
    Billy zâmbi și-i replică:
    - Nu intenționez să sacrific un miel.
    - Aha. Asta o să placă echipei administrative.
    - Dar o rugăciune lângă pat, sinceră, nu reprezintă un impediment.
    - Înțeleg ce vrei să spui.
    - Sigur că rugăciunea va fi mai plină de înțeles și mai eficientă dacă se face cu un anumit cost personal - cum ar fi renunțarea la somn într-o noapte.
    - Nu am interpretat niciodată lucrurile astfel, zise Gretchen.
    - Îmi place ca din când în când să stau cu ea toată noaptea cufundat în rugăciune, zise Billy. Dacă n-o ajută pe ea, pe mine mă ajută.
    Auzindu-se ce spunea, Billy își zise că suna la fel de ciudat ca un evanghelist de la televizor care proclama ca o virtute a abstinenței faptul că ești prins gol, cu o târfă, pe bancheta din spate a limuzinei.
    Evident, Gretchen Norlee îl auzea altfel decât se auzea el însuși. Ochii ei se umeziseră de înțelegere, în spatele ochelarilor cu ramă de oțel.
    Noua sa îndemânare îl scârbi și-l îngrijoră pe Billy. Când un mincinos devine prea priceput în înșelătorii poate să-și piardă abilitatea de a discerne adevărul și poate fi el însuși înșelat mai ușor.
    Billy se aștepta să plătească un preț pentru că-și bătea jos de o femeie amabilă precum Gretchen Norlee, pentru că totul se plătește.

                                                  Capitolul 41

                               În timp ce Billy mergea pe coridorul principal către camera Barbarei din aripa de vest, doctorul Jordan Ferrier, medicul ei, ieși din încăperea unui alt pacient. Cei doi aproape se ciocniră.
    - Billy!
    - Bună ziua, domnule doctor.
    - Billy, Billy, Billy!
    - Simt că urmează o lecție.
    - M-ai evitat.
    - M-am străduit, recunoscu Billy.
    Doctorul Ferrier arăta mai tânăr decât cei patruzeci și doi de ani pe care-i avea. Avea părul nisipiu, ochi verzi, era veșnic vesel și era un intermediar consacrat al morții.
    - Am depășit cu mai multe săptămâni termenul pentru analiza noastră semianuală.
    - Analiza semianuală e ideea dumneavoastră. Eu sunt foarte mulțumit de o analiză la fiecare zece ani.
    - Hai s-o vedem pe Barbara.
    - Nu, spuse Billy. Nu vreau să discut în fața ei.
    - Bine, spuse doctorul Ferrier, și îl luă pe Billy de braț și-l conduse în sala în care se odihnea în pauze personalul căminului.
    Erau singuri în încăpere. Automatele pentru gustări și băuturi răcoritoare zumzăiau, gata să distribuie tratații cu multe calorii, multe grăsimi și multă cofeină lucrătorilor sanitari care cunoșteau consecințele lăcomiei lor, dar aveau bunul simț să nu exagereze cu respectarea regulilor.
    Ferrier trase un scaun de plastic alb lângă o masă cu tăblie portocalie. Văzând că Billy nu se așază, doctorul oftă, împinse scaunul sub masă și rămase în picioare.
    - Acum trei săptămâni am terminat o evaluare a Barbarei.
    - Eu fac câte una în fiecare zi.
    - Billy, nu sunt dușmanul tău.
    - E greu de spus, în perioada asta a anului.
    Ferrier era un medic muncitor, inteligent, talentat și bine intenționat. Din nefericire, univarsitatea care îl pregătise îl infectase cu ceea ce se numea „etică utilitaristă.”
    - Barbarei nu-i merge mai bine, zise doctorul Ferrier.
    - Dar nici nu-i merge mai rău.
    - Orice șansă de a recupera funcțiile cognitive superioare....
    - Uneori vorbește, îl întrerupse Billy. Știți că vorbește.
    - Dar e logică? E coerentă?
    - Uneori, zise Billy.
    - Dă-mi un exemplu.
    - Nu pot așa, brusc. Trebuie să caut în carnetul cu notițe.
    Ferrier avea ochi expresivi. Știa să și-i folosească.
    - Billy, Barbara a fost o femeie minunată. Nimeni n-o respectă mai mult decât mine. Dar acum duce o viață lipsită de sens.
    - Pentru mine e plină de sens.
    - Nu tu ești cel care suferă. Ea este.
    - Nu pare să sufere, zise Billy.
    - Nu putem să știm exact, nu-i așa?
    - Așa e.
    Barbara îl plăcuse pe Ferrier. Acesta era unul dintre motivele pentru care Billy nu-l înlocuise.
    Pentru că Barbara percepea, la un nivel profund, ce se întâmpla în jurul ei. În acest caz, putea să se simtă mai în siguranță știind că era îngrijită de Ferrier, nu de un doctor străin pe care nu-l întâlnise niciodată.
    Uneori, această ironie a sorții era un polizor care ascuțea sentimentul de nedreptate al lui Billy până avea o lamă de brici.
    Dacă Barbara ar fi știut despre atracția lui Ferrier către bioetică, dacă ar fi știut că medicul credea că deține înțelepciunea și dreptul de a hotărî dacă un prunc cu sindromul Down, un copil cu handicap sau o femeie în comă se bucură de o viață care merita trăită, atunci și-ar fi schimbat medicul. Dar ea nu știuse.
    - A fost o persoană vibrantă, implicată, zise Ferrier. N-ar fi vrut să zacă așa, an după an.
    - Nu zace pur și simplu, zise Billy. Nu-i pierdută în fundul mării. Plutește în apropiere de suprafață. E chiar aici.
    - Billy, îți înțeleg durerea. Crede-mă, o înțeleg. Dar tu nu ai cunoștințele medicale necesare ca să-i evaluezi starea. Nu e chiar aici. Nu va fi niciodată.
    - Îmi amintesc ce-a spus ziua trecută: „Vreau să știu ce zice... marea, ce continuă să zică.”
    Ferrier îl privi în aceeași măsură cu tandrețe și cu frustrare.
    - Acesta e cel mai bun exemplu al tău de coerență?
    - „Prima oară nu se pune”, zise Billy.
    - Facem rău altor pacienți irosind resursele limitate pentru cazuri fără speranță.
    - Barbara nu-i fără speranță. Uneori râde. E chiar aici și dispune de o mulțime de resurse.
    - Care ar face mult bine dacă ar fi folosite cum se cuvine.
    - Nu vorbeam de bani.
    - Știu. Nu ești tipul de om care să cheltuie un bănuț pentru tine. Dar ai putea să dirijezi aceste resurse către oameni care au un potențial mai mare decât ea de a avea o viață de un nivel acceptabil, oameni care merită mai mult să fie ajutați.
    Billy îl tolera pe Farrier și pentru că medicul fusese atât de eficient în declarațiile de dinainte procesului încât fabricantul de supă vichyssoise preferase să se ajungă la o înțelegere cu mult înainte de a ajunge în fața tribunalului.
    - Mă gândesc doar la Barbara, continuă Ferrier. Dacă aș fi în situația ei, n-aș fi vrut să trăiesc așa, an după an.
    - Și v-aș respecta dorința, zise Billy. Dar nu știm ce dorește ea.
    - Nu trebuie să facem nimic ca s-o lăsăm să plece, îi reaminti Ferrier. Trebuie doar să rămânem pasivi. Să-i scoatem tubul de hrănire.
    Barbara, în comă, nu avea reflexul de a-și astupa căile respiratorii și nu putea să înghită cum trebuia. Hrana i-ar fi ajuns în plămâni.
    - Să scoatem tubul de hrănire și să lăsăm natura să-și urmeze cursul.
    - Să lăsăm înfometarea...
    - Nu, doar natura.
    Billy o menținea pe Barbara în îngrijirea lui Ferrier și pentru că medicul era ferm în credința sa în bioetica utilitariană. Alt doctor ar fi avut un acces de credință, dar ar fi ascuns-o... și s-ar fi crezut înger - sau agent - al milei.
    De două ori pe an, Ferrier își susținea argumentația, dar n-ar fi acționat fără aprobarea lui Billy.
    - Nu, zise Billy. Nu. Nu vom face asta. Vom continua ca și până acum.
    - Patru ani înseamnă un timp îndelungat.
    - Moartea e și mai îndelungată, zise Billy.

                                                      Capitolul 42

                                      Soarele de la ora șase, dinspre vii, umplea fereastra cu vară, viață și dărnicie.
    Ochii Barbarei Mandel urmăreau, sub pleoapele-i palide acțiunile unui vis plin de viață.
    Billy spuse, stând pe scaunu-i înalt, de bar, de lângă patul ei:
    - L-am văzut azi pe Harry. Zâmbește și acum când își amintește că ai zis că-i o păpușă Muppet. Spune că realizarea cea mai mare din viața sa e că n-a fost dat afară din barou.
    Nu-i mai spuse nimic altceva despre ziua aceea. Restul nu i-ar fi ridicat moralul.
    Din punct de vedere al apărării, cele două puncte slabe ale încăperii erau ușa către hol și fereastra. Baia adiacentă nu avea fereastră.
    Fereastra avea un oblon și un zăvor. Ușa nu putea fi încuiată.
    Patul Barbarei avea roți, ca orice pat de spital. Billy putea s-o scoată de acolo joi noaptea, când se apropia miezul nopții - pentru că ucigașul se aștepta s-o găsească în încăperea aceea - și s-o ducă în altă cameră, una mai sigură.
    Barbara nu era legată de un sistem de întreținere a vieții sau de monitoare. Pompa pentru alimentare atârna într-un rastel fixat de marginea patului.
    Din postul de gardă al asistentelor medicale - aflat la mijlocul coridorului principal - nu se vedea după colț, în aripa de vest. Dacă avea noroc, Billy putea s-o mute pe Barbara în penultimul moment, fără să fie văzut, apoi să se întoarcă în încăpere ca să-l aștepte pe țicnit.
    Asta presupunând că se va ajunge la acel moment hotărâtor. Ceea ce însemna o presupunere sănătoasă, dacă nu optimistă.
    Billy o lăsă singură pe Barbara și se duse în aripa de vest. Se uită în camerele altor pacienți, controlă un dulap cu materiale, o cameră de baie, imaginându-și toate posibilitățile.
    Când se întoarse în camera Barbarei, aceasta vorbea:
    - ...leoarcă de apă... acoperit cu noroi... schilodit de pietre...
    Billy își uitase carnețelul și stiloul. Chiar dacă nu le-ar fi uitat, n-ar fi avut timp să stea și să noteze propozițiile ei.
    - Iute! zise ea.
    Billy, care stătea lângă patul ei, puse mâna, liniștitor, pe umărul Barbarei.
    - Dă-i gură, șopti ea, insistent.
    Billy se aștepta, oarecum, ca ochii ei să se deschidă și să se ațintească asupra lui, dar nu făcură asta.
    Când Barbara redeveni tăcută, Billy se ghemui să caute calbul care alimenta mecanismul saltelei reglabile. Dacă trebuia s-o mute pe Barbara în noaptea următoare, trebuia să-l scoată din priză.
    Pe podea, chiar sub pat, se afla o poză făcută cu o cameră digitală. Billy ridică fotografia și o examină la o lumină mai bună.
    - ...se târa și se târa... șopti Barbara.
    Billy răsuci poza pe toate părțile înainte să-și dea seama că reprezenta o călugăriță, o insectă, ce părea moartă, albă pe scânduri vopsite în alb.
    - ...se târa și se târa... și l-a despicat...
    Brusc, vocea ei șoptită se smuci ca o călugăriță pe moarte prin încăperile spiralate ale urechilor lui Billy, provocându-i un fior.
    În timpul orelor de vizită, familia și prienii pacienților intrau pe ușa din față și se duceau unde doreau, fără să fie nevoie să fie trecuți într-un registru.
    - ...mâinile mortului... șopti Barbara.
    Din cauză că Barbara necesită mai puțină atenție decât pacienții conștienți, cu miliardele lor de reclamații și de cereri, asistentele nu treceau pe la ea la fel de frecvent ca pe la ceilalți pacienți.
    - ...pietre mari... roșu furios...
    Un vizitator tăcut putea să stea aici o jumătate de oră fără să fie zărit lângă marginea patului - sau intrând, sau plecând.
    Billy nu voia s-o lase singură pe Barbara, vorbind către o cameră goală, așa cum trebuie să fi făcut în nenumărate ocazii anterioare. Seara lui Billy, deja cu program complet, se complicase prin adăugarea unei sarcini mai urgente.
    - ...lanțuri atârnând... treribil...
    Billy vârî poza în buzunar.
    Se aplecă și o sărută pe Barbara pe frunte. Fruntea ei era rece, întotdeauna era rece.
    Se duse la fereastră și coborî jaluzele.
    Nedorind să plece, rămase în ușa deschisă, uitându-se la ea.
    Barbara spuse ceva ce-l împresionă, deși Billy nu știa de ce.
    - Doamna Joe, spuse ea. Doamna Joe.
    Billy nu cunoștea nicio doamnă Joe sau Joseph, sau Johanson sau Jonas, nu cunoștea pe nimeni cu un nume asemănător celui rostit de Barbara. Și totuși, cumva... avea impresia că știe pe cineva.
    Călugărița fantomatică se smuci din nou în urechea sa. De-a lungul șirei spinării.
    Rugându-se la fel de adevărat ca în rugăciunile despre care pomenise în minciunile spuse lui Gretchen Norlee, Billy o lăsă singură pe Barbara în ultima noapte în care aceasta putea fi în siguranță.
    Pe cerul prea uscat ca să îndure vreo urmă de nor rămăseseră mai puțin de trei ore de lumină a zilei, soarele avea o strălucire termonucleară, iar aerul stătea nemișcat, de parcă anticipa o vijelie cataclismică.

                                                             Capitolul 43

                                  Curtea îngrădită din fața casei nu avea iarbă care trebuia tunsă, ci un covor bogat de lacrimi-de-copil (plantă perenă, originară din nordul Italiei) și, sub crengile grațioase ale arborilor de piper, flori-de-dantelă (plantă din America Centrală, cu flori albe).
    Un tunel de arbori, împodobil cu vițe de caprifoi, umbrea aleea din față. Orchestre de trompete stacojii tăcute își îndreptau corolele către soare.
    Tunelul cu arcadă de zăbrele, o prevestire a crepusculului, ducea într-o curte interioară însorită, în care se găseau ghivece pline cu valeriană de-un roșu granat.
    Casa era un bungalow spaniol. Modest, dar elegant. Fusese întreținut cu delicatețe.
    Pe ușa roșie din fața casei fusese pictată silueta neagră a unei păsări. Aripile loveau aerul pentru ridicare, pasărea era într-un unghi ascendent.
    Chiar în timp ce Billy ciocănea, ușa se deschise, ca și cum ar fi fost așteptat și se anticipase sosirea sa.
    - Bună, Billy, zise Ivy Elgin, fără să pară surprinsă, de parcă l-ar fi zărit prin fereastra ușii.
    Numai că ușa nu avea fereastră.
    Ivy era desculță și purta un pantalon scurt, criot să se simtă bine în el, și un tricou larg, roșu, fără nicio reclamă pe el. Chiar dacă ar  fi fost înfășurată într-o mantie cu glugă, Ivy tot ar fi fost o lumânare pentru orice molie în stare să zboare.
    - Nu eram sigur că ești acasă, zise Billy.
    - Sunt liberă miercurea, zise ea și se dădu la o parte din ușă.
    Billy rămase ezitând în partea însorită a pragului și zise:
    - Da. Dar ai și tu viața ta.
    - Curăț fistic în bucătărie.
    Ivy se întoarse și intră în casăă, lăsându-l s-o urmeze ca și cum ar mai fi fost acolo de o mie de ori. Era prima vizită a lui Billy.
    Lumina soarelui care pătrundea prin perdelele grele și o veioză cu abajur cu ciucuri, din mătase de culoarea safirului, ajutau umbrele din camera de zi.
    Billy privi podeaua de brad negru, mobila cu mohair albastru închis, covorul persan. Lucrătura părea de prin anii 1930.
    Billy bocănea un pic pe podeaua de lemn tare, dar Ivy nu scotea niciun sunet. Traversase încăperea de parcă tăplipe picioarelor sale ar fi fost despărțite printr-o fâșie de aer de scândurile de brad, deplasându-se ca o silfidă care ar fi mers pe un iaz fără să încrețească netezimea apei.
    Bucătăria din spatele casei se potrivea cu dimensiunile camerei de zi și a sufrageriei alăturate.
    Lambriuri de lemn, uși de dulapuri cu geamuri franțuzești, podea din lespezi albe cu romburi negre incrustate și o eleganță inefabilă îl făcură pe Billy să se gândească la Bayou (curs de apă din zona Louisianei) și la farmecul New Orleansului.
    Două ferestre dintre bucătărie și veranda din spate erau deschise, pentru aerisire. În una din ferestre stătea o pasăre mare, neagră.
    Nemișcarea totală a făpturii sugera că era împăiată. Apoi pasărea își înclină capul.
    Cu toate că Ivy nu spuse nimic, Billy se simți invitat să se așeze la masă. Când se așeză, tânăra îi puse în față un pahar cu gheață. Apoi luă o carafă de pe masă și-i turnă ceai.
    Pe mușamaua cu pătrate albe și roșii se găseau un alt pahar cu ceai, o farfurie cu cireșe proaspete, o tavă de copt plină cu nuci necojite și un castron plin pe jumătate cu fistic dezghiocat.
    - Ai o locuință drăguță, zise Billy.
    - A fost casa bunicii mele, spuse Ivy, luând trei cireșe din farfurie. Ea m-a crescut.
    Ivy vorbea încet, ca de obicei. Nici la tavernă nu ridica glasul niciodată, dar întotdeauna se făcea auzită.
    Deși nu-i plăcea să-și bage nasul în treburile altora, Billy se pomeni întrebând cu o voce îmblânzită, ca să se potrivească glasului ei:
    - Ce s-a întâmplat cu mama ta?
    - A murit la naștere, zise Ivy, în timp ce înșira cireșele pe pervazul ferestrei, lângă pasăre. Iar tatăl meu a plecat, pur și simplu.
    Ceaiul fusese îndulcit cu nectar de piersici și avea o urmă de mentă.
    Ivy se întoarse la masă, se așeză și continuă că decojească nucile. Pasărea se uita la Billy, ignorând cireșile.
    - E un animal de casă? întrebă Billy.
    - Aparținem unul celuilalt. Rareori trece de fereastră, iar când o face, respectă regulile mele privind curățenia.
    - Cum îl cheamă?
    - Nu mi-a spus încă. Probabil că până la urmă o să-mi spună.
    Billy nu se simțise niciodată în viața lui, simultan, în largul său și oarecum dezorientat. Altfel nu s-ar fi pomenit punând o întrebare ciudată:
    - Care a apărut prima, pasărea cea adevărată sau cea de pe ușa din față?
    - Au sosit împreună, zise Ivy, dându-i un răspuns la fel de ciudat ca și întrebarea.
    - Ce e? O cioară?
    - E de neam mai nobil, răspunse Ivy. E un corb și vrea să credem că nu-i mai mult de atât.
    Billy nu știu ce să zică, așa că nu spuse nimic. Se simțea bine tăcând și se părea că și tânăra se simțea bine.
    Billy își dădu seama că pierduse simțământul de urgență cu care părăsise Whispering Pines. Timpul nu mai părea că se scurge. De fapt, aici timpul părea că nu contează.
    În cele din urmă, pasărea se întoarse către cireșe, folosindu-și pliscul ca să desprindă cu iuțeală și eficiență carnea de pe sâmburi.
    Degetele lungi și sprintene ale lui Ivy păreau că lucrează încet, dar tânăra adăuga tot timpul fistic dezghiocat în castron.
    - Casa asta e atât de liniștită, zise Billy.
    - Pentru că zidurile n-au fost inundate cu ani de discuții inutile.
    - N-au fost?
    - Bunica mea era surdă. Comunicam prin semne și prin cuvinte scrise.
    Dincolo de veranda din spate se întindea o grădină cu flori în care toate corolele erau roșii, albastru închis sau purpuriu regal. Chiar dacă vreo frunză se mișca, chiar dacă vreun greier își făcea de lucru, chiar dacă o albină dădea târcoale vreunui trandafir, niciun sunet nu pătrundea prin ferestrele deschise.
    - Poate ai vrea să asculți muzică, zise Ivy, dar eu prefer să nu ascult.
    - Nu-ți place muzica?
    - Îmi ajunge cea din tavernă.
    - Mie îmi place zydeco. Și swing western. Texas Top Hands. Bob Wills și Texas Playboys.
    - Oricum, întotdeauna există muzică, dacă stai suficient de liniștit ca s-o auzi, zise Ivy.
    Probabil că Billy nu stătuse suficient de liniștit.
    Billy scoase din buzunar fotografia călugăriței moarte și o puse pe masă, apoi spuse:
    - Am găsit asta pe podeaua din camera Barbarei, la Whispering Pines.
    - Poți s-o păstrezi, dacă vrei.
    Billy nu știu ce să înțeleagă din vorbele respective.
    - Ai vizitat-o?
    - Stau cu ea, uneori.
    - Nu știam.
    - Barbara a fost bună cu mine.
    - N-ai început să lucrezi la tavernă decât la un an după ce-a intrat în comă.
    - O cunoșteam dinainte.
    - Adevărat?
    - A fost bună cu mine pe când bunica murea în spital.
    Barbara fusese asistentă medicală, o asistentă bună.
    - Cât de des o vizitezi?
    - O dată pe lună.
    - Ivy, de ce nu mi-ai spus niciodată că o vizitezi?
    - Atunci ar fi trebuit să discutăm despre ea, nu-i așa?
    - Să discutăm despre ea?
    - Să vorbim despre cum se simte, cum suferă... Asta ți-ar fi adus liniștea?
    - Liniștea? Nu. Cum să-mi aducă?
    - Amintirea felului cum era înainte de comă îți aduce liniște?
    Billy se gândi înainte să răspundă.
    - Uneori.
    Ivy își ridică privirea de la fistic, iar ochii ei minunați de culoarea coniacului priviră în ochii lui.
    - Atunci nu discuta despre ce-i acum. Doar amintește-ți.
    După ce termină două cireșe, corbul se opri să-și întindă aripile. Deschise aripile în tăcere și le strânse în tăcere.
    Când Billy se uită din nou la Ivy, tânăra își îndreptase atenția la mâinile care dezghiocau fistic.
    - De ce ai luat poza cu tine când ai vizitat-o? întrebă el.
    - Iau cu mine pretutindeni fotografiile cele mai recente ale făpturilor moarte.
    - De ce?
    - Hieroscopie, îi reaminti ea. Le citesc. Apoi prezic.
    Billy sorbi din ceai.
    Corbul se uita la el cu ciocul căscat, de parcă țipa. Nu scoase niciun sunet.
    - Ce prezic despre Barbara? întrebă Billy.
    Seninătatea și alte câteva calități ale lui Ivi dispărură în timpul în care aceasta își socoti răspunsul sau în care ezită pentru că gândurile ei erau împărțite între lumea aceasta și cealaltă lume..
    - Nimic.
    - Chiar nimic.
    Ivy îi dăduse răspunsul. Nu avea altul.
    Călugărița care stătea pe masă, în poză, nu-i spuse nimic lui Billy.
    - De unde ai luat ideea să citești viitorul în făpturi moarte? întrebă Billy. De la bunica ta?
    - Nu. Ea nu era de acord cu mine. Era o catolică credincioasă, de modă veche. Pentru ea, a crede în ocultims era un păcat. Îți pune sufletul nemuritor în pericol.
    - Dar n-ai fost de acord.
    - N-am fost și nu sunt, spuse Ivy, mai încet decât de obicei.
    După ce corbul termină cea de-a treia cireașă, sâmburii goi fură lăsați unul lângă altul pe pervazul ferestrei, de parcă ar fi fost o recunoaștere a regulilor casei privind curățenia și ordinea.
    - N-am auzit niciodată vocea mamei mele, zise Ivy.
    Billy nu știa cum să interpreteze această declarație, apoi își aminti că mama ei murise la naștere.
    - Am știut de când eram foarte mică faptul că mama mea trebuia să-mi spună ceva teribil de important.
    Billy remarcă pentru prima oară ceasul de pe perete. Nu avea vreo limbă pentru secunde, minute sau oră.
    - Casa asta a fost întotdeauna foarte tăcută, zise Ivy. Atât de tăcută... Aici înveți să asculți.
    Billy ascultă.
    - Morții au lucruri de spus, zise Ivy.
    Corbul își privi stăpâna cu ochi de antracit șlefuit.
    - Peretele este aici mai subțire, zise ea. Peretele dintre lumi. Un spirit poate vorbi prin el, dacă dorește foarte mult.
    În timp ce punea cojile goale deoparte și lăsa miezul nucilor în castron, Ivy scotea cea mai ușoară simfonie de sunete, mai tăcută chiar decât gheața topită ce aluneca în paharele cu ceai.
    - Uneori, noaptea sau în momente deosebit de tăcute ale după-amiezii sau crepusculului, când orizontul înghite soarele și-l liniștește pe deplin, știu că ea mă strigă. Aproape că-i aud sunetul glasului... nu și cuvintele. Încă nu.
    Billy se gândi la Barbara vorbind din abisul somnului nenatural, la cuvintele ei fără înțeles pentru oricare altul, dar pline de-un înțeles enigmatic pentru el.
    O găsea pe Ivy Elgin la fel de tulburătoare pe cât era de fermecătoare. Billy își atrase singur atenția că, deși uneori inocența ei părea să se apropie de imaculare, în inima ei, ca și în inima oricărui bărbat sau a oricărei femei, trebuia să existe o încăpere în care nu pătrundea lumina, unde nu se putea obține o tăcere liniștitoare.
    Cu toate acestea, indiferent ce credea el despre viață și moarte, în ciuda oricăror motive impure pe care le-ar fi avut Ivy - dacă avea așa ceva - Billy simțea că Ivy era sinceră în credința ei că mama sa încerca să ajungă la ea, că va continua să încerce și că până la urmă va reuși.
    Mai mult, Ivy îl impresionase, nu prin rațiune, ci prin judecata subconștientului său adaptabil, dar Billy nu putea s-o caracterizeze ca fiind o simplă excentrică. În casa ei, pereții dintre lumi puteau să fie teribil de subțiri, roși de atât de mulți ani de tăcere.
    Prezicerile ei, bazate pe hieroscopie, erau rareori corecte în toate amănuntele. Ivy dădea vina pentru asta pe incompetența ei în citirea semnelor și nu accepta sugestia că hieroscopia în sine era nefolositoare.
    Billy nu înțelegea încăpățânarea ei. Dacă cineva nu poate să citească viitorul din starea aparte a fiecărei ființe moarte, atunci s-ar putea să fie adevărat că morții n-au nimic să ne spună și că un copil care așteaptă să audă vocea mamei pierdute n-o s-o audă niciodată, indiferent cât de bine ascultă sau cât de tăcut și de atent este.
    Iar Ivy studia fotografii cu oposumi călcați pe autostrăzi, călugărițe moarte sau păsări căzute din cer.
    Ieșea în tăcere din casă, curăța fără zgomot fistic, vorbea încet cu corbul sau nu vorbea deloc, iar uneori liniștea devenea o tăcere perfectă.
    O asemenea tăcere se întinsese acum peste ei, dar Billy o întrerupse.
    Interesat mai puțin de analiza lui Ivy, cât de reacția ei, privind-o mai atent decât o făcuse chiar și pasărea, Billy spuse:
    - Uneori ucigașii psihopați păstrează amintiri care să le amintească de victime.
    Ca și cum comentariul lui Billy n-ar fi fost mai straniu decât o referire la căldură, Ivy sorbi o gură de ceai, apoi reveni la curățatul fisticului.
    Billy bănui că orice i-ar fi spus lui Ivy nu i-ar fi provocat acesteia o reacție de surpriză, de parcă ea ar fi știut întotdeauna care ar fi fost cuvintele încă dinainte de a fi rostite.
    - Am auzit de un caz, continuă Billy, în care un ucigaș în serie a jupuit fața unei victime și a păstrat-o într-un borcan cu formaldehidă.
    Ivy adună cojile de pe masă și le puse în coșul de gunoi de lângă scaunul ei. Nu le aruncă, ci le așeză în coș, astfel încât să nu zăngăne.
    Privind-o pe Ivy, Billy nu-și dădu seama dacă aceasta mai auzise despre hoțul de fețe sau era un lucru nou pentru ea.
    - Dacă ai fi găsit acel trup fără față, ce-ai fi citit în el? Nu despre viitor, ci despre el, despre ucigaș.
    - Teatru, spuse ea, fără ezitare.
    - Nu cred că am înțeles ce vrei să spui.
    - Îi place teatrul.
    - De ce spui asta?
    - Drama scoaterii feței, zise ea.
    - Nu înțeleg.
    Ivy luă o cireașă din farfuria plată.
    - Teatrul e o înșelătorie, zise ea. Niciun actor nu se joacă pe sine însuși.
    Billy zise „bine” și așteptă.
    - În fiecare rol, un actor își asumă o identitate falsă, spuse Ivy și-și vârî cireașa în gură.
    După o clipă, scuipă sâmburele în palmă și înghiți fructul.
    Indiferent dacă Ivy voise sau nu să spună că sâmburele fusese realitatea finală a cireșei, Billy asta înțelese.
    Din nou, Ivy îl privi în ochi.
    - Individul nu voia fața pentru că era o față. O voia pentru că era o mască.
    Ochii ei erau mai degrabă frumoși decât descifrabili, dar Billy nu credea că perspicacitatea ei o înfiora și pe ea așa cum îl înfiorase pe el. Poate că atunci când îți petreci viața ascultând vocile morților nu te mai înfiorezi ușor.
    - Vrei să spui că uneori, atunci când e singur și are chef de așa ceva, individul scoate fața din borcan și o poartă?
    - Poate că da. Sau poate că a vrut-o pentru că îi amintește de o dramă importantă din viața lui, de un spectacol favorit.
    Spectacol.
    Cuvântul îi fusese transmis de Ralph Cottle. Ivy putea să-l fi repetat știind despre ce-i vorba sau din întâmplare. Billy nu-și dădea seama.
    Ivy continua să-l privească în ochi.
    - Billy, crezi că orice față e o mască?
    - Tu așa crezi?
    - Bunica mea cea surdă, blândă și amabilă ca o sfântă, își avea secretele ei. Erau secrete nevinovate, chiar fermecătoare. Masca ei era transparentă ca sticla - dar bunica mea purta o mască.
    Billy nu-și dădea seama ce-i spune Ivy, ce voia să-i sugereze prin ce-i zisese. Nu credea că ar fi obținut un răspuns mai direct dacă ar fi întrebat-o, pur și simplu.
    Asta nu însemna că Ivy voia să-l mintă. Conversația ei era în mod frecvent mai degrabă plină de aluzii decât directă, iar acest lucru nu era intenționat, ci pentru că așa era ea din fire. Tot ce spunea Ivy suna limpede în ureche, ca nota unui clopot, dar uneori era semiopac, din punct de vedere al interpretării.
    Deseori tăcerea ei părea să spună mai mult decât cuvintele pe care le rostea, iar acest lucru părea logic din partea unei fete crescute de o surdă iubitoare.
    Dacă Billy o înțelesese măcar pe jumătate, Ivy nu-l mințea în niciun fel. Dar atunci de ce îi sugerase că orice față, inclusiv a ei, era o mască?
    Dacă Ivy o vizitase pe Barbara doar pentru că Barbara fusese cândva amabilă cu ea, și dacă luase fotografiile făpturilor moarte la Whispering Pines doar pentru că le lua cu ea pretutindeni, atunci fotografia călugăriței nu avea nicio legătură cu capcana în care nimerise Billy, iar Ivy nu avea știință de țicnit.
    În care caz, Billy trebuia să se ridice, să plece și să facă tot ceea ce trebuia neapărat să facă. Dar rămase la masă.
    Ochii ei priviră din nou în jos, spre fistic, iar mâinile ei se întoarseră la munca liniștită și folositoare de dezghiocare.
    - Bunica mea era surdă din naștere, zise Ivy. N-au auzit niciodată un cuvânt rostit și nu știa cum să alcătuiască vorbe.
    În timp ce-i privea degetele agile, Billy bănuia că zilele lui Ivy erau pline de muncă folositoare - îngrijirea grădinii, întreținerea casei frumoase în starea de curățenie perfectă în care era, gătit - și că tânăra evita cu orice preț leneveala.
    - Nici n-a auzit pe cineva râzând, dar știa să râdă. Avea un râs minunat și molipsitor. N-am auzit-o plângând până am împlinit opt ani.
    Billy înțelese că hărnicia silită a lui Ivy ca o reflecare a propriei sale hărnicii și o aprobă. O plăcea pe Ivy, chiar dacă se întreba dacă poate să aibă încredere în ea.
    - Când eram mică nu înțelegeam pe delin ce înseamnă că mama mea a murit născând, zise Ivy. Credeam că, într-un fel, eu am ucis-o și că sunt vinovată.
    Corbul din fereastră își întinse din nou aripile, la fel de tăcut ca mai înainte.
    - Aveam opt ani când mi-am dat seama că n-am nicio vină, spuse Ivy. Când i-am transmis prin semne bunicii mele ce pricepusem, am văzut-o pentru prima oară plângând. Pare caraghios, dar presupusesem că atunci când o să plângă o să fie plânsul unui mut perfect, doar lacrimi și convulsii smucite, în tăcere. Dar suspinele ei erau la fel de normale ca și râsul ei. În ceea ce privea cele două sunete, bunica nu era o femeie deosebită de cei care puteau auzi și vorbi, făcea parte din comunitatea lor.
    Billy crezuse că Ivy îi vrăjea pe bărbați cu frumusețea și cu sexualitatea ei, dar vraja pe care o arunca ea avea un izvor mai profund.
    Își dădu seama ce voia să dezvăluie abia când auzi cuvintele pe care le rosti:
    - Când aveam paisprezece ani, i-am împușcat pe mama și pe tatăl meu.
    Ivy zise, fără să se uite la el:
    - Știu.
    - Mortal.
    - Știu. Te-ai gândit vreodată că unul din ei ar vrea să-ți vorbească prin zid?
    - Nu. Nu m-am gândit niciodată. Și, Doamne, sper să n-o facă niciodată.
    Ivy dezghioca, el o privea, iar după un timp ea zise:
    - Trebuie să pleci.
    Dupăt tonul ei, se înțelegea că Billy poate să rămână, dar că ea pricepea că el e obligat să plece.
    - Da, zise el și se ridică de pe scaun.
    - Ai necazuri, Billy, nu-i așa?
    - Nu.
    - Asta-i o minciună.
    - Da.
    - Și doar atât o să-mi spui.
    Billy nu zise nimic.
    - Ai venit aici căutând ceva. Ai găsit ce căutai?
    - Nu-s sigur.
    - Uneori poți să asculți atât de atent sunetele cele mai slabe încât nu le mai auzi pe cele puternice.
    Billy se gândi un timp la cele auzite, apoi spuse:
    - Mă conduci până la ușă?
    - Acum știi drumul.
    - Trebuie să încui în urma mea.
    - Ușa se încuie când o închizi.
    - Nu-i suficient. Trebuie să tragi zăvorul, înainte să se la întunericul. Și să închizi ferestrele.
    - Nu mi-e teamă de nimic, zise ea. Nu mi-a fost niciodată.
    - Mie mi-a fost întotdeauna.
    - Știu, zise ea. Ți-e frică de douăzeci de ani.
    În timp ce pleca, Billy făcu mai puțin zgomot mergând pe podeaua de lemn tare decât făcuse la venire. Închise ușa din față, verifică dacă se încuiase și merse de-a lungul aleii umbrite de arbori până în stradă, lăsând-o pe Ivy Elgin cu ceaiul și fisticul ei, având în spate corbul care o privea, în tăcerea bucătăriei în care ceasul nu avea limbi.

                                                        Capitolul 44

                                    Steve Zillis închiriase o casă cu un singur nivel, o casă cu un stil arhitectonic nedefinit, pe o stradă unde filosofia predominantă printre vecini părea să fie neglijarea proprietății.
    Singura clădire bine întreținută era cea aflată imadiat la nord de casa lui Zillis. Acolo locuia Celia Reynolds, prietena lui Jackie O Hara.
    Femeia pretindea că-l văzuse pe Zillis cuprins de furie, ciopârțind în curtea din spatele casei scaune, pepeni și manechine.
    Garajul lipit de casă se afla în partea de sud a clădirii, în afara razei vizuale a Celiei Reynolds. Billy, care condusese aruncând frecvent priviri în oglinzile retrovizoare și văzând că nu-i urmărit, parcă plin de curaj pe alee.
    Între Zillis și vecinul dispre sud al acestuia se înălța un zid de peste douăzeci și cinci de metri, alcătuit din eucalipți netunși, care asigurau intimitate.
    Când Billy coborî din Explorer, singura sa deghizare era o șapcă albastră de baseball. O trăsese pe frunte.
    Cutia sa cu scule îi oferea legitimitate. Un bărbat cu o cutie de scule, mergând sigur de sine, va fi considerat un instalator și nu va provoca niciun fel de bănuieli.
    Billy, ca barman, avea o figură bine cunoscută în anumite cercuri. Dar nu se aștepta să rămână vizibil prea mult timp.
    Merse printre eucalipții mirositori și garaj. După cum spera, găsi o ușă laterală de mărmirea unui om.
    Intrarea era închisă doar printr-o încuietoare simplă, potrivită unei proprietăți neglijate și unei chirii reduse. Nu exista zăvor.
    Billy folosi carnetul său de șofer laminat în plastic ca să forțeze încuietoarea. Duse cutia cu scule în garajul încins și aprinse lumina.
    În drumul de la Whispering Pines către casa lui Ivy Elgin, Billy trecuse pe lângă tavernă. Mașina lui Steve era în parcare.
    Zillis locuia singur. Drumul era liber.
    Billy deschise garajul, aduse mașina înăuntru, închise ușa. Acționa normal, nu ca și cum s-ar fi grăbit să nu fie văzut.
    De obicei, în seara de miercuri era multă treabă la tavernă. Steve nu avea să ajungă acasă decât joi dimineața, după ora două.
    Cu toate acestea, Billy nu putea să piardă șapte ore ca să intre în casă și s-o scotocească. Trebuia să scape până în zori de două cadavre, bine condimentate cu dovezi împotriva lui.
    În garajul împănat cu pânze cu păianjeni și praf nu era dezordine. După zece minute, Billy găsise păianjeni, nu și o cheie de rezervă pentru ușa ce dădea din garaj în casă.
    Voia să evite să lase semne de intrare forțată. Iar forțarea unei broaște nu-i un lucru atât de ușor cum se vede în filme. După cum nu-i nici seducerea unei femei, uciderea unui bărbat sau orice altceva.
    Billy, care instalase broaște noi în casa sa, învățase nu numai cum să facă treabă bună, ci și cât de des e făcută prost. Speră să găsească treabă făcută de mântuială și o găsi.
    Poate că ușa fusese montată invers și meșterii, în loc s-o monteze din nou, ca să se potrivească broasca, montaseră broasca pe dos, cu partea interioară către garaj.
    În loc să aibă în față o tăblie ce nu putea fi demontată, avea o placă în care erau două șuruburi. Garnitura pentru gaura cheii avea un inel de extragere.
    Billy deschise ușa în mai puțin timp decât pierduse căutând o cheie de rezervă. Înainte să treacă mai departe, puse încuietoarea la loc. Curăță orice semn a ceea ce făcuse și șterse toate amprentele de pe fierăria ușii.
    Puse sculele înapoi în cutie și luă din aceasta revolverul. Pentru a ușura o plecare în grabă, puse sculele în Explorer.
    Pe lângă trusa de scule, adusese și o cutie cu mănuși de cauciuc. Își vârî mâinile într-o pereche.
    Îi mai rămăsese o oră de lumină a zilei. Făcu un tur al casei, aprinzând luminle din tavan, în timp ce mergea.
    Multe rafturi din cămară era goale. Proviziile lui Steve eraun un clișeu al burlăciei: supă în cutii, carne în conserve, cartofi prăjiți, fulgi de porumb, sărățele Cheez Doodles.
    Farfuriile și cratițele murdare strânse în chiuvetă erau mai numeroase decât cele curate din dulapuri - majoritatea acestora fiind goale.
    Billy găsi într-un sertar o colecție de chei de rezervă pentru mașină, pentru lacăte, probabil și pentru casă. Încercă vreo câteva la ușa din spate și găsi una care se potrivea. O puse în buzunar, înainte de a pune celelalte chei înapoi în sertar.
    Steve Zillis disprețuia mobila. În bucătărie, singurul scaun nu se potrivea cu mama cu tăblie pătată de plastic.
    Camera de zi conținea doar o canapea deșelată, un divan cu pielea crăpată, un televizor și un DVD-player pe un suport rotativ. Pe podea erau îngrămădite reviste, iar lângă ele se afla aruncată o pereche de șosete murdare.
    Cu excepția lipsei afișelor, decorul era cel al unui cămin studențesc. Adolescența săracă era patetică, dar nu era un delict.
    Dacă o femeie ar fi vizitat vreodată locuința aceea, nu s-ar mai fi întors, nici n-ar fi dormit acolo. Faptul că Steve putea să înnoade codițe de cireșe cu limba nu era suficient pentru a-i asigura o viață de-un romantism fierbinte.
    Dormitorul pentru oaspeți nu conținea mobilă, ci doar patru manechine. Toate erau femei, goale, fără peruci, chele. Trei erau stricate.
    Unul zăcea pe spate, pe podea, în centrul încăperii. Ținea două cuțite de bucătărie. Fiecare cuțit fusese înfipt în gâtul lui, de parcă s-ar fi înjunghiat singur de două ori.
    Între picioare îi fusese făcută o gaură. Tot între picioare era o stinghie cu vârf ca de lance dintr-un gard de fier forjat.
    La capătul picioarelor, manechinul avea o altă pereche de mâini, în loc de labe ale picioarelor. Ambele picioare fuseseră îndoite ca să permită mâinilor suplimentare să apuce șipca de fier.
    O a treia pereche de mâini creștea, de la încheieturi, din sâni. Încercau să prindă aerul, lacome și dornice, de parcă manechinul ar fi fost nesătul.

                                                          Capitolul 45

                                   Dacă ai putea să scotocești în voie, ai descoperi în destule case dovezi de perversitate, secrete bizare.
    Manechinele acelea păreau să reprezinte mai mult decât niște dovezi de perversitate, având în vedere grija cu care fuseseră modificate și timpul irosit pentru asta. Reprezentau o exprimare nu a dorinței, ci a unei pofte nesățioase, a unei nevoi rapace care nu putea fi satisfăcută niciodată pe deplin.
..............................................................................