3.
22.
"J'attendrai, le jour et la nuit/ J'attendrai toujours, ton retour..."
Glasul lui Charles Boyer, cu modulaţii de catifea, înfiora dulce, aluneca firesc pe cărări de întuneric albastru, viersuia cântec de leagăn florilor şi păsărilor, de dragoste fiecărei inimi. Părea însuşi glasul nopţii. Luna roşie-portocalie, obraz feciorelnic îmbujorat de emoţie, înţepenise deasupra cazinoului puternic luminat.
Invitaţii contesei de Courcelles dansau pe pajişte, desculţi. Fusese fantezia baroanei von Sundlo.
"E adorabil să simţi sub tălpi răcoarea umedă a ierbii. Nu vreţi să încercaţi?"
Privite de pe verandă, perechile deveneau în văzduhul străveziu umbre chinezeşti.
Placa se isprăvi şi vraja se spulberă, mii de paiete, scântei, cioburi de "a fost! s-a dus!" mai scurte ca clipa.
- Admirabilă noapte, observă Octavio de Villar, cu un oftat inconştient.
Doamna Abigail Winton răsuci capul uşor surprinsă şi, pentru o clipă, înţepeni balansoarul. Era o frumuseţe blondă, imobilă, impresionantă în magnificienţa ei glacială. O frumuseţe sculptată într-un iceberg.
- Da, spuse reluându-şi balansul, admirabilă. Am constatat un amănunt curios, domnule de Villar. În ţările calde, stelele par mult mai multe şi mult mai apropiate unele de altele. Care ar putea fi explicaţia ştiinţifică?
Tânărul râse, încercând să-şi desprindă mâneca agăţată în împletitura de paie a fotoliului.
- Nu am nicio idee, iar în locul dumneavoastră nu aş căuta explicaţii.
Sprâncenele subţiri ale englezoaicei desenară două arcuri perfecte pe fruntea limpede.
- De ce?
- Frumosul presupune şi o nuanţă de mister. Necunoscutul seduce, fascinează, în vreme ce ceea ce ştim, am descoperit, cunoaştem îşi pierde puterea de atracţie.
- Hm... O filozofie bizară... Dumnezeule! Iar j'attendrai... E obsesia micuţei baroane. Sunt dezagreabile întâlnirile când o singură persoană îşi impune gusturile.
"Şi lipsite de bun gust", completă în gând pentru ca de Villar să nu-şi închipuie că e geloasă.
Îşi dădu capul pe spate surâzând trufaş. Nu era geloasă pe nimeni, socotind că nicio femeie nu poate intra într-o competiţie autentică cu ea, cu atât mai mult acest flecuşteţ care, dacă n-ar fi avut şansa să-şi împopoţoneze cartea de vizită cu o stemă, ar fi servit şnapsuri şi cârnaţi într-un bistrou de gară.
Cu acelaşi zâmbet dispreţuitor inventarie invitaţii: o societate pestriţă de recepţii deschise, unde întâlneşti obligaţiile de mâna a treia ale gazdei: oameni cunoscuţi în vilegiatură, într-o călătorie de durată pe vapor, ori recomandaţi de persoane fără cine ştie ce rezonanţă socială, dar care, din diverse motive, nu pot fi refuzate.
Într-o asemenea adunare era normal ca micuţa Sundlo, cu strălucirea ei de felinar chinezesc de party-uri populare, să polarizeze întreaga atenţie.
"Micuţa Sundlo, surâse tânărul spaniol. Toată lumea se exprimă instinctiv la fel. Oare cum îi vor spune peste zece ani?..."
Semăna cu un fluture jucăuş şi, văzând-o atât de zglobie, de spontană, de plină de viaţă, adorabilă, în ciuda unei excentricităţi cam... barbare, era imposibil să n-o priveşti măcar cu simpatie.
"Tipul perfect de allumeuse", o etichetă de Villar.
Îi surprinse de câteva ori privirea, parcă deconcertată.
Spaniolul, fără a fi nepoliticos, era singurul bărbat care nu-şi depusese necondiţionat omagiile la picioarele flexibile, bronzate, încălţate în cei mai mici pantofiori de mătase - până şi Cenuşăreasa s-ar fi îngălbenit de invidie - care se pot închipui, ai baroanei.
Aceleaşi priviri le surprinsese, regalându-se în sinea ei, şi bătrâna contesă de Courcelles.
"Tânărul hidalgo nu e nătâng. Dacă vrei să intrigi o orgolioasă, simulează că o ignorezi. Şoricuţa intră în cursă cu ochii legaţi. Trucurile simple, clasice, rămân cele mai eficace..."
Când o văzu îndreptându-se cu pas sigur spre de Villar, îi veni să bată din palme.
"J'attendrai, le jour et la nuit..."
De Villar o privea ca un cunoscător. Într-adevăr, micuţa era bine făcută. Rochia de voile bleu de nuit, cu irizări sidefii, înfiorată de briză, o dezbrăca savant, conturându-i trupul până la cele mai tulburătoare amănunte.
"Cred că i se văd şi aluniţele", zâmbi de Villar.
Doamna Winton se ridică.
- Nu-mi place să stau în calea nimănui. Bon amusement...!
Baroana se aşeză lângă de Villar, continuând să fredoneze împreună cu Charles Boyer:
- J'attendrai... Se răsuci cu o mişcare iute spre spaniol şi-i puse mâna pe braţ: Aştepţi şi dumneata?
- Da, surâse de Villar, aştept.
- Pe cine?
Baroana îi aruncă o privire cochetă, de copil parşiv, sigură de răspuns.
- Dacă ţi-aş spune că pe dumneata, m-ai considera insolent?
- Ţţ! Adăugă cu o candoare delicioasă care scuza ceea ce ar fi putut fi socotit drept o infatuare neghioabă: Toţi bărbaţii mă aşteaptă, aşa că sunt obişnuită. De ce mă ocoleşti atunci?
- Nu mă pot lupta cu un batalion de bărbaţi care fac zid în jurul dumitale.
Baroana râse, jucându-şi briliantele din urechi. O bijuterie grea, prea pretenţioasă pentru o petrecere în aer liber pe malul mării.
- Mincinosule! Nici măcar n-ai încercat să te apropii.
- Nu mi-aş fi închipuit că ţi-ai dat osteneala să mă observi. Dumneata eşti o mică regină.
Baroana făcu botic:
- Nu numai aici. Peste tot. Şi nu-mi mai vorbi cu dumneata. Spune-mi tu. Mă cheamă Manja. Pe tine?
- Octavio.
- Hai să dansăm, Octavio.
O simţea în braţe caldă, parfumată, plină de freamăt şi neastâmpăr. Ai fi zis că arde de dragoste.
Manja îşi apropie obrazul de al tânărului şi-i şopti cu buzele lipite de ureche:
- Te iubesc, bambino...
De Villar o strânse mai tare în braţe. Deşi electrizat, simţindu-şi tot sângele zvâcnindu-i în tâmple, izbuti să-şi păstreze un rest de luciditate.
"Grăbită, micuţa. Pradă ieftină sau prea abilă? Doar o nimfomană imbecilă sau o femeie care se ştie inegalabilă, desăvârşită la gimnastica de alcov se oferă cu atâta francheţe."
Manja i se smulse din braţe:
- Aşteaptă-mă mai târziu... La tine.
"J'attendrai..."
Peste jumătate de oră, de Villar se retrase. Îl urmă, după puţin timp, Manja von Sundlo, acuzând o migrenă bruscă.
Un zâmbet de satisfacţie întinse gura fără buze a contesei de Courcelles. Semăna cu o papagaliţă veselă, straşnic de mulţumită: de ea însăşi, de lume, de întreg Universul.
23.
Constatase încă de la început că Sundlo nu are vocaţie de turist, fiind totodată un citadin înverşunat.
Înregistra absent orice fel de privelişte, ochii îi alunecau cu indiferenţă peste pitorescul inedit al Dobrogei, vremea îl interesa din punct de vedere strict vestimentar: îmbracă un sacou uşor sau îşi ia trenchcoatul?
Foarte sensibil la confort şi decorul de interior, deformaţie - consecinţă (dar nu totdeauna obligatorie) a unei filiaţii superurbanizate, apreciase, emiţând un mormăit de satisfacţie, condiţiile oferite de Hotelul Belona.
Avertizat de către omologul său de la Athenee Palace, Aristide Stănescu, asupra condiţiei şi hramului celor doi clienţi, directorul de la Eforie le făcu o primire discret festivă. Nu ovaţii şi funcţionari în livrele aşteptându-i pe două rânduri, nimic publicitar ce ar fi stânjenit o pereche distinsă angajată într-o escapadă unde n-aveau ce căuta trâmbiţi şi surle, ci atenţii graţioase din partea direcţiei.
Elvira şi Kurt îşi găsiră apartamentele impecabil amenajate, cu risipă de flori şi jardiniere de fructe zilnic împrospătate şi, tot zilnic, prosoapele, săpunul, spuma de baie, în sfârşit, toate accesoriile, până şi hârtia higienică, păstrau culoarea pijamalei locatarilor.
Când deschise băruleţul, colonelul von Sundlo începu să râdă: colecţia de băuturi - whisky, scotch, Bourbon, coniacuri franţuzeşti - şi de ţigări Viceroy, Maryland, Camel, Lucky Strike era într-adevăr impresionantă.
- S-ar zice că voi, românii, sunteţi aliaţi cu anglo-americanii, nu cu germanii. Dacă aş fi mai susceptibil, m-aş gândi la o propagandă antinazistă.
- De dragul meu nu fi susceptibil. Şi, ca să-ţi alung orice îndoială asupra onestităţii acestui "auberge", precizez că barul a fost asortat în urma sugestiilor mele. Ce-ai zice de o partidă de înot? Ziua e splendidă...
Pe plajă von Sundlo nu încercă nicio surpriză. Trupul Elvirei, strâns într-un maiou roşu aprins, arăta exact aşa cum îl intuise.
În cele mai multe cazuri, vestimentaţia camuflează cusururi mai mari sau mai mici. O femeie de gust care ştie să se îmbrace, şi în asta constă reuşita unei toalete, folosind cu artă mici artificii, îşi poate "ajusta" un şold prea plin, ori un bust prea generos, sau, dimpotrivă, va izbuti să flateze un piept sărac, cu sâni cât nuca, iar, printr-o anumită croială a jupei şi o încălţăminte potrivită, va salva un şezut coborât, va da lungime picioarelor cam scurte.
Lanvin sau Maxim n-aveau ce să corecteze la Elvira, ci doar să sublinieze. Avea o siluetă suplă, pe verticală, aproape băieţească. Lipsa rotunjimilor însă îi abstractiza cumva trupul. Ca manechin, Elvira era ideală. În pat însă, bărbaţii preferă de obicei puţin altceva şi ea o ştia prea bine.
- Arăţi ca o şcolăriţă, zâmbi colonelul.
Elvira râse scuturându-şi pletele ude:
- Chiar aşa mă şi simt.
- Îmi place, continuă Sundlo, că nu foloseşti cască şi că nu înoţi ca raţele, cu capul afară din apă. Cea mai mare parte dintre femei nu ştiu cât e de dizgraţios.
- Probabil nu ştiu că în holul hotelului funcţionează un coafor.
Îl învălui într-o privire caldă. Arăta bine. Desigur, n-avea carura lui Johnny Weissmuller, dar, oricum, muşchii erau bine aşezaţi, şi, deşi umerii acuzau oarecare oboseală - "umeri trişti, de om înfrânt", îi trecu prin minte Elvirei -, înfăţişarea, în ansamblu, avea virilitate. O cicatrice adâncă, vânătă, îi însemna spinarea de la omoplatul stâng până sub centură.
- Ar trebui să stai mai mult la soare, Kurt. Ai culoarea unui om care trăieşte noaptea.
- N-am avut niciodată răbdare să stau prea mult la plajă.
- Bine. Ne întoarcem la hotel şi, după-amiază, facem o plimbare.
- Nu! Te rog! Nu vreau ca din cauza mea să...
Elvira îi astupă gura cu degetele murdare de nisip.
- Niciun cuvânt în plus. Condiţia esenţială ca să ne simţim bine amândoi este, întâi şi întâi, de a conjuga verbul, fiecare separat, la persoana I, indicativ prezent. Nici eu nu ţin să mă ard ca o pâine uitată în cuptor.
Închiriaseră un Dodge 1939 şi începuseră să "flaneze" pe litoral. Elvira îşi închipuise că este extrem de inspirată, arătându-i aspectele cele mai exotice ale meleagului. De altfel, ea însăşi dorea să revadă locurile care o încântaseră cu peste douăzeci de ani în urmă, când îşi petrecea vacanţele de şcolăriţă şi liceană la Mangalia, ori în cătune risipite pe malul mării cu nume anevoie de pronunţat.
O încântau sălbăticia priveliştilor, ineditul lor, oamenii, făpturi ciudate, neaşteptate. Stridenţa de culoare a peisajului în contrast cu monotonia, cu imuabilul, cu "acelaşi de veacuri" al existenţelor anonime, mărunte; o ameţeau amestecul de seminţii, pluralitatea de Dumnezei care coexistau paşnic pe aceeaşi palmă de loc, alături de tot atât de multele obiceiuri şi graiuri, de contraste, de datini, de simple, dar perfect limpezi, filozofii de viaţă.
"Mă întreb", spunea Anton Manu, tatăl Elvirei, profesor la Politehnica din Bucureşti, dar însemnat pentru toată viaţa de nostalgia unor studii de arheologie ratate, "dacă există în toată lumea un singur loc unde, pe o suprafaţă atât de redusă, să convieţuiască atâtea naţii diferite."
Baronul von Sundlo nu gustase însă picantul plaiului dobrogean, sesizase doar, oarecum crispat, vegetaţia arsă de soare, colbul gălbui pe care-l considera în centimetri, aşa cum apreciază meteorologii înălţimea stratului de zăpadă, tonele de balegă de pe drumurile nepietruite, roiurile de muşte grase, albastre, câinii flocoşi cu cozile necăjite de scaieţi, ulucile strâmbe, bordeiele cu acoperiş tuflit, căzute parcă toate într-un genunchi. Nefiind însă lipsit de darul observaţiei, constatase ca pe o curiozitate:
- Zdrenţăroşi, murdari, însă tătăruşii par mai bine hrăniţi.
Îi arăta un pui de tătar care, rezemat de troiţă, îi privea curios.
Cu degetul înfipt într-o nară, îşi expunea fără reticenţe nuditatea, deşi era mărişor. Maică-sa socotise probabil că, în afară de cămăşuţa albastră, doar petice, care-i ajungea până la buric, orice alt obiect vestimentar ar fi inutil. Dar copilul arăta într-adevăr sănătos, obrazul era plin, rumen ca un măr domnesc, iar ochii, mure lunguieţe, străluceau mulţumiţi.
- E o chestiune de mentalitate, replică Elvira. Într-adevăr, tătarii pun preţ doar pe hrană. Locuinţele lor sunt cele mai modeste, n-au mobilă - doar perne şi eventual covoare - nu cheltuiesc pe podoabe sau haine scumpe, în schimb carnea, laptele şi brânza nu le lipsesc de la nicio masă.
- S-ar putea ca mentalitatea lor să nu fie prea rea, observă Kurt, gândindu-se la privaţiunile germanilor.
- Apropo de mentalitate, râse Elvira, am să-ţi istorisesc ceva amuzant. Ţi-am spus că mi-am petrecut multe vacanţe aici. Tata avea un vizitiu, un tătar cât muntele. Fără să exagerez, cred că a fost omul cu cel mai fin simţ psihologic pe care l-am întâlnit vreodată şi cu o capacitate extraordinară de a fixa în câteva cuvinte personalitatea cuiva. Îl chema Tarchiz Grde şi locuia în satul Murighiol.
- Doamne sfinte! râse von Sundlo. Cum poţi pronunţa asemenea cuvinte? Pe lângă astea, poloneza mi se pare plină de vocale!
- Vreau să-ţi spun cu câtă justeţe şi adresă a caracterizat el tabloul de ansamblu, forfecat pe naţii, al satului dobrogean. Parcă-l aud... "Ucrainean, nu bun, răzbunător estem. Turc, prost estem, rău, dar cu credinţă la Alah. Rus, bun estem, numa' beutură dat peste cap la el. Român curat, bun, mult cheltuială şi beut nunţi şi parastas. Lipovean..."
- Da, o întrerupse neamţul. Trebuie să fi fost un tip! Văd într-adevăr tabloul, parcă şi vopselele... Draga mea, nu există nici un drum care să se abată de la şosea?
Elvira, la volan - von Sundlo acuza acute dureri de spate când şofa - întoarse capul surprinsă:
- Dacă trebuie, vom găsi ceva. Dar ce s-a întâmplat?
- Vreau să-mi verific o idee. Cred că nu mă înşel... Suntem urmăriţi, încă de la Eforie, de un Plymouth negru. Înăuntru sunt vreo doi sau trei tipi - nu-mi dau seama exact, pentru că evită să se apropie... Chestiunea mă irită.
Elvira ridică din umeri:
- I-am văzut şi eu, dar nu le dau importanţă. Te aşteptai cumva să nu ne taloneze încă de la Bucureşti câţiva filatori?
Sundlo scrâşni:
- S-o facă măcar cu bun simţ şi profesionalism. Mă obligă pur şi simplu să le miros răsuflarea. Mă simt de parcă mi s-ar vârî cu sila în pat o femeie pe care n-o vreau.
- Bine, spuse Elvira, îndreptându-i o privire îngrijorată. Nu trebuie pentru asta să devii livid. Intrăm în primul sat şi ne vom convinge dacă suntem într-adevăr urmăriţi.
- Nu trebuie să mă conving, sunt convins. Dar am chef să le spun câteva cuvinte. Aşa, ca între bărbaţi, fără doamne de faţă. Scrâşni în germană: Copoii lui Muller, instructaţi de Himmler! Canalii toţi, pe măsura stăpânului.
Elvira întoarse capul:
- Ai spus ceva, Kurt?
- Iartă-mă. Am înjurat. Am făcut-o în germană, ca să-ţi menajez urechile.
Opriră la ceainăria din mijlocul satului. Jupânul, un grec chior, şterse iluzoriu masa cu o cârpă murdară. Elvira ceru la întâmplare două pahare de bragă şi seminţe.
Stăteau amândoi cu ochii pe geamul perdeluit cu un tifon zdrenţuit. Dodge-ul strălucea în lumina soarelui ca un far, înconjurat de puzderie de copii desculţi.
Cu capete de toate culorile, bălane, roşcovane, negricioase, cârlionţi şi codiţe împletite, ochi bridaţi sau rotunzi, albaştri ori vârstaţi, dovedeau toţi, de la brâu în jos, o impresionantă solidaritate: funduleţele pârlite de soare sfidau orice fel de disensiune.
După cinci minute Plymouthul le reteză privirile într-un nor de praf.
- Măgarii! râse cu ură Sundlo. Nici măcar nu se feresc.
Elvira îl privi cu amărăciune:
- Kurt! Era vorba că ne vom amuza. Că vom face abstracţie de tot ce e neplăcut. Avem atât de puţin timp...
Colonelul tresări. Îi luă mâna şi i-o sărută.
- Iartă-mă, draga mea. Îţi promit să nu se mai repete. Am să încerc..., adică, am să reuşesc să nu-i mai văd. Îţi promit.
Nici unul dintre ei nu credea un singur cuvânt.
24.
Orchestra însăila acorduri dulci, înfiorate ca o şoaptă de dragoste. Ecoul pustei de Monti. Pe terasa hotelului Belona, micile veilleuses de la mese aprindeau ciuperci portocalii. O briză jucăuşă zbârlea graţios cosiţe arămii, blonde sau brune, eşarfe, falduri de voal de toate culorile alintau văzduhul cu lascivităţi de dans oriental.
Elvira Manu asculta visătoare muzica, bătând tactul cu unghiile bine lustruite în piciorul paharului de cristal. Din rochia albă de seară, adânc decoltată, umerii abia bronzaţi răsăreau deosebit de gingaşi. Întoarsă uşor către orchestră, cu părul blond cenuşiu bătând aproape în argint, înnodat într-un coc simplu, îşi arăta profilul desenat perfect, în linii nobile.
Singura bijuterie, cerceii - simplitate, bun gust costisitor, unde citeai imediat semnătura lui Cartier - două smaragde mari, tăiate pătrat, atârnând până aproape de umeri de două lănţişoare din platină, întregeau un tablou care lui Kurt von Sundlo i se părea fermecător.
Memoria îi reîmprospătă un alt tablou. Culorile nu mai erau poate la fel de vii, dar patima aduce dulceaţă, trezeşte lacrima nostalgiei după imagini de mult călătorite...
Dagmar... Doamne! Câţi ani sunt de-atunci? Douăzeci şi cinci? Era o frumuseţe pură, cuminte, care la optsprezece ani continua să colecţioneze păpuşi, se dădea în scrânciob - cascadă de dantele, bucle aurii, râs şi ochi strălucitori ca într-un Watteau -, iar în nopţile de vară scotocea în tufişurile parcului de la castelul strămoşilor von Hoyningen-Huene, căutând licurici. Şi-i agăţa în păr, îi presăra pe piept - colier, îşi umplea degetele...
...Seara... Terasa castelului... O lună de argint... Dagmar, în rochie albă, rezemată de balconul năpădit de trandafiri. Talia e de viespe, chipul de fetiţă caută spre stele.
Imagine clasică, de ilustrate burghez romantice, scoase în serie, pictură naivă de pension sau de domiciliu. Tablouri truism, al căror viciu constă în desăvârşita lor frumuseţe, prea visată, prea vehiculată, prea pe înţelesul lui Iohann, al lui Hans, al Ilsei, micuţa de la mansardă care-şi ţine viaţa cu acul. O! Imagini ridiculizate, dar atât de scumpe fericitului căruia îi e dat să le trăiască măcar o singură dată în viaţă!...
"Dagmar, te rog să fii soţia mea."
"De-adevăratelea?"
O strânsese în braţe.
"Pentru totdeauna, Kurt?"
"Da, iubito..."
"Pe cuvântul tău, da?"
Elvira se întoarse şi-i zâmbi. Baronul se înfioră. Chipurile celor două femei se suprapuseră o clipă. Un singur clişeu. Asemănarea era izbitoare, poate şi pentru că Elvira arăta în seara asta deosebit de tânără.
- Ecoul pustei... Îmi place mult melodia asta. Ochii Elvirei străluceau ca înlăcrimaţi. Am avut prilejul, şi cuvântul să nu ţi se pară enorm, s-o ascult la Budapesta, cântată chiar de Magyaros Imre. Ai auzit de el, nu?
Colonelul clătină capul, simţind un fior de gelozie. Elvira părea transfigurată... Cu cine ascultase cântecul acesta dulceag? Ce amintiri îi trezea? Vibrezi, îndrăgeşti cu inimă şi ochi înlăcrimaţi doar melodia ascultată în clipe unice împreună cu omul iubit. Şi acela devine pentru totdeauna cântecul perechii, imn de dragoste...
- Este cel mai mare lăutar al Ungariei. Cum îl avem noi pe Grigoraş Dinicu. De altfel, sunt buni prieteni şi fac schimb de repertoriu prin intermediul posturilor de radio Bucureşti şi Budapesta. Să-l auzi interpretând Rapsodiile lui Liszt... Ce-i cu tine, Kurt, nu te simţi bine?
- De ce? Mă simt perfect...
Elvira păru că se simte nelaîndemână, ceea ce nu prea i se întâmpla.
- Nu ştiu... Ai o expresie... Ceva ciudat, care mă sperie.
Von Sundlo surâse trist:
- Uneori trăirile prea intense nu te înfrumuseţează.
O pală de roz coloră obrajii Elvirei.
- Mă tem, draga mea, continuă cu un oftat uşor colonelul, că nu sunt un companion prea vesel pentru tine.
Elvira, cu o mişcare spontană, îi acoperi mâna cu palma uscată şi răcoroasă.
- Te rog, Kurt, încetează. Mă simt admirabil şi cred că sunt o femeie norocoasă. Nu puteam nimeri un companion mai plăcut.
Kurt von Sundlo dădu trist din cap:
- Companion... Da, aşa e. Ştii câte zile mai avem?
Elvira Manu îşi astupă urechile cu un gest de fetiţă:
- Te rog! Nu vreau să ştiu nimic, nu vreau să le număr, Kurt!
Intensitatea glasului îl zgudui pe neamţ. O privi speriat, simţindu-şi inima înfiorată de o vagă nădejde.
- Da... Ce s-a întâmplat?
- Am chef să mă plimb pe malul mării. Cu picioarele în apă, să mă bălăcesc, să alerg, să mă stropesc, să scot limba la lună, să-i fac sâc!, că e bătrână... Fată bătrână şi invidioasă.
După o clipă de stupefacţie, Kurt von Sundlo începu să râdă:
- Mon Dieu! Aş da mult ca măcar una dintre cunoştinţele prea distinsei doamne Elvira Manu, lady până în vârful pantofilor, sobră şi eminamente posee, să o fi auzit vorbind acum!
- E vacanţa noastră, Kurt! Vreau să fiu nebună. Nebuni! Nebuni cum n-am fost niciodată!
Îi privi rochia de moire albă, escarpenii de atlas:
- Bănuiesc că vrei să te schimbi...
- Nici prin cap nu-mi trece! Ci hai odată! S-ajungem până... până nu se termină marea! Luna! Stelele! Şi nebunia noastră!
Se îndreptară spre scara de piatră care cobora direct pe plajă. Simţiră amândoi privirea aţintită a bătrânului care ocupa singur o masă. Pe mâna stângă strălucea un inel cu stemă.
Von Sundlo strânse uşor braţul femeii.
- Îl ştiu pe bătrân... Era în fiecare zi la bar... tot singur.
- Da, parcă... Ce ne pasă?
- Nu ne pasă! exclamă baronul cu aer fericit şi simţindu-se brusc de douăzeci de ani.
Prinţul Ştefan Duca se uită după ei răsucindu-şi întreg trupul. Gâtul anchilozat de spondiloză nu-i îngăduia să privească peste umăr.
25.
Pe Vasile Sfetcu, barmanul de la Athenee Palace, îl fascinase de mic copil tot ce putea fi etichetat ca made în England. Înainte cu o generaţie sau chiar două ca fenomenul să se generalizeze, pe când contemporanii lui, aidoma cu cei ce-i precedaseră, iubeau fără rezervă Franţa, considerând-o a doua patrie - chiar şi platonicii care văzuseră eventual Varna într-o excursie ieftină - domnul Basile îşi rezerva întreaga stimă şi omagiile pentru fiii Albionului.
Le admira aerul special şi vestimentaţia, le invidia humorul şi minunata stăpânire de sine, le iubea limba, ţigările, filmele, până şi istoria sângeroasă.
După cum se îmbrăca şi comporta - ultrabritanic - îşi mobilase şi garsoniera dublă de pe strada Bateriilor.
Aici, într-un bloc drăguţ de două etaje, răsărit în mijlocul unei grădiniţe miniaturale, avea un dormitor şi un salonaş cu cămin, fotolii adânci de piele, un bar rulant cu interiorul căptuşit cu oglinzi şi o mulţime de gravuri ecvestre. Totul în culori stinse, tomnatice. Nu lipsea nici ceaţa ridicată de fumul nenumăratelor ţigări pe care le consuma.
Spre deosebire de mai toţi colegii de breaslă, care îşi petreceau timpul liber tot prin baruri şi restaurante, altele desigur decât cele în care oficiau - cei mai dificili, cei mai cârcotaşi! -, domnul Basile prefera să savureze deliciile căminului.
Citea, îşi perfecţiona cunoştinţele în cele trei sau patru limbi străine pe care de altfel le vorbea fluent, asculta B.B.C.-ul sau punea plăci cu Dorris Day, Steward Granger, Tino Rossi şi - concesie cocoşului galic - Charles Boyer. Din când în când, se întorcea acasă însoţit de câte o femeie. De obicei mică funcţionară sau vânzătoare mai curăţică, foarte tinere şi bine ameţite.
Evita fauna feminină a barului sau a varieteelor - "sunt obraznice şi stricate, exemplarele trecute de douăzeci de ani, prea versate, ştiu să ceară!" - femeile treze: să nu ştie unde să se întoarcă. În materie de dragoste, Sfetcu prefera prospeţimea, inexperienţa, pretenţiile modeste şi variaţia.
În seara aceea de iulie - marţi, singura zi liberă a barmanului - aştepta o vizită de cu totul altă natură. Tocmai reflecta, privind mica pendulă Chippendale, că persoana a întârziat un sfert de oră - "hm!, ciudat pentru punctualitatea teutonilor!" - când se auzi soneria.
Vizitatorul era un bărbat solid, mai mult decât insignifiant dacă n-ar fi atras atenţia ciudata imobilitate a feţei. Costumul cu o tăietură neutră, de bună calitate, trăda mentalitatea burghezului înstărit care pune preţ pe trăinicia stofei şi pe comoditatea straiului; cupa, subtilităţile acelui inefabil "chic" îl lăsau cu totul indiferent.
"Şi asta spune multe, conchise Vasile Sfetcu cuprinzându-l într-o privire rapidă. Pe cel pe care-l lasă rece ţoalele, de obicei nici muierile nu-l încălzesc. E un amănunt care merită notat..."
- Îmi pare rău că am întârziat, domnule Basile. Am fost reţinut la fabrică.
Ţinea în antrepriză fosta întreprindere de tractoare Globus de lângă Bucureşti, era inginer şi se numea Walter. Barmanul ar fi fost însă curios să cunoască cealaltă carte de vizită a neamţului, încuiată în safe, la Berlin.
- Nu are nicio importanţă. Astă-seară sunt liber.
Domnul Walter schiţă un râs îngheţat:
- Nu mă pot lăuda cu acelaşi privilegiu. Se uită superficial prin încăpere: Mda! Mobilier english, ţigări asortate, pe bar o sticlă de scotch Queen Ann. Iubiţi mult Anglia, domnule Sfetcu.
Barmanul surâse mieros:
- Dumneavoastră, germanii, întreaga Europă. Povestea deunăzi un maior la bar că locuinţa mareşalului Goring, pe care a văzut-o cu ocazia unei recepţii, cuprinde comori de artă de toate naţionalităţile. Un interes heteroclit, se exprima. Eu mă mulţumesc cu unul mai... monoton.
- Aveţi ureche fină, domnule Basile.
- Dacă ar fi fost altfel, nu v-aţi fi aflat aici.
Neamţul sughiţă din nou a râs:
- Ai dreptate... De altfel, nici eu nu dispreţuiesc produsele John Bull, mai ales cele lichide...
- Am înţeles, făcu Sfetcu ridicându-se, scotch?
Neamţul dădu din cap afirmativ.
- Gheaţă?
- Nu. Prefer sec.
"Aha! exclamă în gând Basile. Şi asta-i bine de ştiut."
Din două înghiţituri, Her Walter isprăvi sonda.
- Nu, mulţumesc, de-ajuns. După cum vă spuneam, nu-i şi seara mea liberă. Mă grăbesc să intru în miezul chestiunii. Plecarea colonelului von Sundlo pe litoral ne îngrijorează. Nu ne place. Nu ne place chiar deloc.
- În definitiv, a venit în concediu de convalescenţă. De ce şi l-ar petrece într-un Bucureşti torid?
Walter îl privi cu ochi fără expresie:
- Ştiţi perfect la ce mă refer. Ne deranjează femeia.
- De, remarcă domnul Vasile tamponându-şi buzele cu o batistă fină de olandă, anormal mi s-ar fi părut să plece singur.
- Dacă ar fi remorcat o cocotă de douăzeci de ani, am fi fost mai puţin neliniştiţi.
- Există bărbaţi care preferă genul matur. Nu m-au preocupat problemele de sexologie, n-am făcut statistici, dar ştiu că există.
- Eu, nu, replică sec Walter. La urma urmei, cine este această Elvira Manu? De unde a apărut? Cu ce se ocupă? E măritată?
- Dispuneţi de mijloace de investigaţie mult mai largi decât mine. Pe noi ne interesează banii clientului, nu dosarul lui. Ce vă pot relata este că a angajat unul dintre cele mai scumpe apartamente din hotel, are o Hispano-Suiza cum nu sunt zece în Bucureşti, că este o femeie care a avut întotdeauna bani.
- Intelligence Service-ul nu face economie.
- Am spus că a avut totdeauna bani, începând din leagăn. O susţin ca profesionist.
Neamţul îl privi curios:
- Adică?
- Există moduri şi moduri de aţi cheltui banii: plebeu, burghez, princiar. Elvira Manu o face princiar. Ca şi felul de a-şi purta hainele: când arunci un mantou de chinchila pe spătarul scaunului din restaurant, fără să fii atentă dacă poalele nu mătură parchetul, n-ai oftat niciodată după o pereche de ciorapi.
- O observaţie interesantă. Dar avem agente, ca şi rivalii de la Intelligence Service, recrutate din toate mediile, inclusiv înalta societate.
- Presupuneţi deci că ar fi spioană. Important mi se pare să subliniez un fapt: femeia n-a făcut niciun efort, n-a întreprins niciun demers ca să-l cunoască pe colonelul von Sundlo. Domnia sa a remarcat-o şi a cerut să-i fie prezentat.
Pe chipul imobil al neamţului, ochii crescură cu o gămălie de ac.
- Un coup de foudre! La cincizeci şi trei de ani pentru o fetişcană de peste patruzeci? Mein Gott, nu-l credeam atât de caraghios pe bietul Sundlo!
Barmanul ridică din umeri:
- Mi s-a părut, faţă de bănuielile dumneavoastră, că reprezintă un amănunt demn de semnalat.
- Şi matura sirenă cum reacţionează?
- Pot afirma că au aerul unor oameni care se simt foarte bine împreună. Buni, excelenţi prieteni. Ce fac în dormitor, nu cunosc.
Neamţul schimbă brusc tonul. Rosti dur:
- La onorariul pe care îl primeşti, ar fi fost cazul să te străduieşti mai mult.
Vasile Sfetcu, feciorul lui Nea Firică, birjarul din Piaţa Teatrului, săltat anevoie din gunoaiele Ferentarilor, mahalagiu prin filiaţie, dar gentleman prin autentică vocaţie şi, în orice caz, veleitar pătimaş, replică:
- Herr Walter, când am primit să colaborez cu dumneavoastră, nu am înţeles să accept şi relaţia stăpân-slugă. Mâine dimineaţă, întreaga sumă încasată până acum vă va fi restituită. Cec sau cash, cum preferaţi.
În ochii inginerului neamţ se aprinse un licăr de mânie, dar şi de involuntară admiraţie.
"Ţiganul joacă tare..."
- Să nu regreţi, domnule Basile. Noi suntem echipa cea mai puternică!
- Aceasta o va dovedi viitorul.
Walter strânse pumnii. Ştia că trebuie să fie mai maleabil, în barmanul celui mai elegant hotel din Bucureşti pierdea un om preţios, dar mânia îi întuneca minţile.
"Un ţărănoi puturos de la mahalaua Europei, o slugă de han mai răsărit îşi permite să mă sfideze!"
- Am să te distrug!
Vasile Sfetcu surâse:
- Sunteţi grăbit, Herr Walter... Am onoarea să vă salut.
Neamţul îi azvârli o privire nimicitoare. Regreta că nu avea revolverul la el. Urcă în Horsh-ul care aştepta în faţa casei şi demară solicitând nebuneşte acceleratorul.
"Ţiganul ori e nebun, ori mizează pe cineva puternic..."
Vasile Sfetcu rămase cu zâmbetul încremenit pe buze şi privirea gânditoare.
Aprinse o ţigară, trase câteva fumuri şi formă un număr de telefon. Rosti laconic:
- Plecaţi urgent. Chiar în noaptea asta.
26.
Marin Viforeanu se considera un mare ghinionist.
"Degeaba, domnule, poţi să fii poleit cu aur, dacă-ţi lipseşte dramul infinitezimal de noroc, realizezi zero!"
Avea o excelentă părere despre sine şi socotea că, dacă soarta individului ar fi hotărâtă exclusiv de sumumul de calităţi ale acestuia, el, Viforeanu, ar fi atins în viaţă piscuri ameţitoare. Se privea în oglindă: o siluetă de Fred Astaire cu o figură, îşi zicea convins, mult mai expresivă. Şi totuşi, femeile îl ignorau. În orice caz, nu s-ar fi putut afirma că măcar una singură îşi pierduse somnul din cauza lui. Prima nevastă îl părăsise fără măcar să-şi bată capul cu explicaţii, lăsându-i amintire toate scrisorile primite de la el şi o cutie de anticoncepţionale. A doua se întorsese la părinţi, după şase luni de la căsătorie şi fusese atât de grăbită să scape de Viforeanu, încât nu avusese nimic împotrivă ca divorţul să se pronunţe din vina ei. Până şi fetele de la Casanova, bordelul cel mai scump din Crucea de Piatră, îl primeau în silă şi doar când şomau vârtos.
Capotase şi în meserie. Fusese un student bun. Era ager, învăţa uşor şi isprăvise Dreptul cu o singură bilă roşie. Se înscrisese în Baroul Ilfov, dar clienţii îl ocoleau; pândea ceasuri întregi în imensa sală a paşilor pierduţi, vânând şi trăgând de poale ţăranii care i se păreau mai blegi. Aceştia învârteau priviri speriate, de rătăciţi în pădure, se ruşinau să-l refuze.
Cu amărâţii ăştia abia de scotea de o chirie într-o mansardă pe Izvor şi un dejun la "Cheltuiala mică".
La noroace picate din senin, chilipiruri fabuloase la loto, moşteniri copioase, partide senzaţionale, Viforeanu, care în viaţa lui nu câştigase nici măcar la tombolă, ori la Moşi o puşculiţă de ghips, nu se obosea să viseze. Se uita la fericiţii beneficiari cu jind şi vaga convingere că respectivii sunt bastarzii întârziaţi ai capricioasei Fortuna.
După izbucnirea războiului îşi oferise serviciile Siguranţei. Era încredinţat că aici va izbuti, se simţea dotat din toate punctele de vedere. Avea memorie, spirit de observaţie, sânge rece, intuiţie, energie, tupeu. Fusese racolat cu mult scepticism şi rezerve, iar indemnizaţia era pe măsura entuziasmului tipului din spatele biroului.
Primea cât un copist dintr-un birou de mâna a doua.
- Oi fi talentat, dar n-ai fizic... Păi, pe dumneata te citeşte şi un copil după fizionomie: sticlete!
- Acordaţi-mi o şansă. Puneţi-mă la încercare.
- Hai să vedem... Poate ca agent de derută o să meargă.
"Las' că o să vă arăt eu... Am să vă demonstrez ce pot."
Asta se străduia de trei luni: să depisteze, să descopere, să repereze un agent, o acţiune, o combinaţie, un tuyau zdrobitor, care să-i uluiască stăpânii. Acum, urcând scările spre Agenţia imobiliară Ion Bogdan, avea convingerea că, în sfârşit, râvnitul ţel a fost atins şi a izbutit să smulgă un surâs şansei ingrate.
Domnişoara Marta, secretara, îşi izbi palmele chiţăind de bucurie:
- Ce plăcere, domnule Viforeanu! Cam rar pe la noi.
Era îmbrăcată într-o rochie galbenă, cu volane şi panglici, în care trupul deşirat şi osos se îneca, iar amănuntele anatomice, adresa lor exactă putea fi ghicită cu aproximaţie.
Viforeanu încercă să zâmbească: "Seamănă cu o floarea-soarelui pleoştită de ploaie..."
- Sunt foarte ocupat, domnişoară. N-aş ocoli altfel pentru nimic în lume biroul dumneavoastră.
Secretara îşi dădu ochii peste cap, fluturându-şi genele rimelate cu Michel.
- Înţeleg foarte bine... Ştiţi, totuşi, mă gândesc de multe ori că oamenii ar trebui să se şi distreze puţin. O mică vacanţă nu poate să strice nimănui. Am citit chiar zilele trecute în almanahul magazinului "La vulturul de mare cu peştele în gheare" că surmenajul afectează ficatul. Cunoaşteţi, desigur, revista.
- Nu, făcu sec agentul.
- O, păcat! Cuprinde lucruri extrem de interesante şi de ultimă oră. De exemplu, în numărul de ieri oferă printre altele un articol despre chiromanţie, cu desene... Este captivant şi instructiv...
Marin Viforeanu o întrerupse agasat:
- Sunt convins, domnişoară, şi presupun că toate lecturile dumneavoastră sunt instructive. Mă puteţi anunţa la patron?
Secretara îi îndreptă o privire mirată. Îşi săltă cu degetul ochelarii spre rădăcina nasului, ca să-l vadă mai bine, şi chicoti:
- Cât sunt de distrată! Numai mie mi se pot întâmpla situaţii atât de nostime. Credeam că v-am spus.
- Ce anume?
- Domnul Bogdan încă n-a venit în agenţie.
Viforeanu îşi privi ceasul.
- E unsprezece.
- Exact. Şi niciodată, dar niciodată nu vine mai târziu de ora 9. Chiar m-a şi mirat... Dar puteţi să-l aşteptaţi... Pe mine nu mă deranjează, mai ales că aveţi o conversaţie atât de variată...
Viforeanu şovăi câteva clipe şi îşi luă pălăria.
- Nu... mulţumesc, nu. Prefer să vin mai târziu.
În urma lui, domnişoara Marta îşi prinse o buclă rebelă şi reîncepu să bată la maşină cu două degete.
27.
Instinctul - singurul prieten nedezminţit fidel al lui Viforeanu - îl avertiza că se întâmplase ceva cu Bogdan. Coborî în goană treptele blocului şi, fără să ezite, o luă pe Cheiul Dâmboviţei. Păşea grăbit şi atât de concentrat, încât fu gata să răstoarne o nemţoaică lălâie care conducea un landou cu doi gemeni.
Soarele ardea, desluşind necruţător culorile şi praful covoarelor atârnate spre vânzare pe balustradele de fier ale cheiului: anticarii - reeditare valahă a bouquiniştilor de pe malurile Senei - căutau umbră sub umbrele fixate lângă scaunele portative, păzindu-şi marfa heteroclită: cărţi, reviste, calendare vechi, fotografii şi ilustrate pentru colecţionari, completate şi expediate din te miri ce colţ de ţară sau lume de neamurile, bunicii şi străbunicii pietonilor care treceau acum, cu indiferenţă, în susul şi josul cheiului. Vizavi, pe Splai, casele păreau ciudat de pustii pentru o dimineaţă de vară. Obloane trase, curţi liniştite, marchize cu uşile închise. Acestea aveau să se însufleţească după lăsarea nopţii, o dată cu ochiul roşu al felinarelor înfipte în zidurile scorojite de igrasie. Peisajul gârlei, culorile, acustica însăilau atunci o lume care ar fi inspirat cărbunele lui Toulouse-Lautrec.
Rujuri grase, porţigarete lungi, ostentative, ciorapi negri, parfumuri ieftine - Chat noir, Carmen, Violeta - capete slinoase de briantină şi carne crudă - picioare, sâni, spinări - în kilograme sau metri, glasuri răguşite, alterate de alcool prost, cântece deşucheate, chicoteli, fluierături, pst!-uri, vorbe dulci - acadele de bâlci sau grosolane, de maidan. Jalnicul, veselia vopsită, abjectul, suferinţa, viciul mizer, nedespărţite, fredonau refrenul tristului tangou, tangoul nopţilor de pe cheiul gârlei.
La Scăricica, cel mai vestit bordel din mahala - o casă boierească între Izvor şi strada Monetăriei - cânta patefonul: Comparsita, Jalousie, Lilly Marleen - dar, mai ales, cântecele lui Vasile Cristian, slăbiciunea patroanei care pândea ceasuri întregi din spatele perdelelor mişcarea străzii.
La Izvor, Marin Viforeanu trecu podul şi intră în strada Rozelor. Aflase adresa - sau cel puţin una dintre ele - a lui Ion Bogdan cu câteva săptămâni înainte şi cu totul întâmplător. O verişoară de-a maică-sii, măritată bine cu un funcţionar de la vamă şi cu neamuri pricopsite la ţară, îl invita săptămânal la masă.
Dejunul substanţial de duminică - Sănduţa gătea bine, bucătărie moldovenească tradiţională cu risipă de smântână, gălbenuşuri şi reţete grase din Madame Comşa - îi compensa lui Viforeanu, gurmand de altfel, în ciuda supleţei şi cu o capacitate de îngurgitare remarcabilă, multe mese încropite ori chiar sărite de peste săptămână.
Într-o asemenea duminică, îndreptându-se spre Sănduţa care locuia tot în apropiere de Izvor, pe Crăiţelor, Viforeanu îl zărise pe Bogdan intrând într-un bloculeţ mititel, dar îngrijit, o cutie de chibrituri de beton răsărită între două case bătrâneşti, înzorzonate la ferestre şi frontoane cu bibilurile începutului de secol. A doua zi, la ora când îl ştia pe Bogdan la agenţie, se dusese să investigheze terenul.
Imobilul mic, câteva apartamente, n-avea portăreasă, dar nici nu era nevoie. Numele lui Bogdan se afla pe una dintre casetele poştale aflate în hol, avertiza şi plăcuţa de alamă înfiptă pe uşa primului apartament de la parter.
Viforeanu avu o uşoară mişcare de recul. Strada, de altfel îngustă, era strangulată în dreptul locuinţei agentului imobiliar de acea îngrămădire de oameni caracteristică evenimentului ieşit din diurn, acelui "ce s-a întâmplat?", "Ţî, ţî, ţâ!" "S-a înrăit lumea, soro! L-au prins?", evenimente care sărează existenţa mereu liniară a nenumăraţilor Mitici şi Coane Miţe, generând nesfârşite comentarii, interpretări, zvonuri acrobatice.
Componenţa socială a mulţimii de gură-cască din strada Rozelor, înfometată de senzaţional, n-ar fi dezminţit un pronostic fix pe temă: gospodine ieşite în capoate şi papuci, proprietărese, servitoare întârziate prin piaţa Elefterie cu paporniţele burduşite lăsate jos pe caldarâm şi mâinile la gură strunindu-şi uluiala, o ordonanţă desculţă fără veston, dar cu chipiu, un oltean cu cobiliţa abandonată lângă zid; câţiva pensionari priveau din curţile lor, parcă temându-se să iasă în stradă. Cu mâinile agăţate şi bărbiile rezemate în dinţii gardurilor clipeau mărunt şi ţineau gura căscată din pricina efortului de a înţelege ce se petrece. La balcoane ieşiseră cucoane cu bigudiuri şi fileu, privind spectacolul de la fotoliul I. În spatele lor spânzurau cearşafurile scoase la aerisit. Doi vardişti se făceau că ţin ordine, trăgând mereu cu ochiul spre intrarea blocului.
Viforeanu îşi îndreptă nodul cravatei şi abordă un aer de personaj important:
- Ce se petrece aici, sergent?
Omul îi azvârli o privire bovină, răpusă de arşiţă. Asuda din gros şi, prin dunga roşie lăsată de chipiu, puteai trece o pereche de şireturi.
- Crimă, conaşule, să trăiţi!
- Crimă?!
- Da, i-a făcut felu' lu' unu'! L-a găsit servitoarea azi-dimineaţă... Cu laţ de sârmă l-a isprăvit. La un caz din ăsta nu zici nici pâs, de-aia n-a auzit vecinii. O fi lăsat prăpăditul muiere, copii, zice că era tânăr.
Viforeanu vru să se asigure:
- Locuiesc în cartier. Probabil îl cunosc.
Sergentul ridică din umeri:
- Cică unul, Bogdan.
Viforeanu se răsuci pe călcâie şi se îndreptă grăbit spre Pod. Îl încolţise frica şi simţea nevoia să se afle cât mai departe de strada Rozelor.
Pe chei încetini pasul şi îşi trase răsuflarea. Scrâşni cu pumnii încleştaţi.
"Am ghinion."
28.
Dimineţile sunt zornice pe coastă. Spre ceasurile cinci, suflarea răcoroasă stinge puzderia de stele; degete diafane le greblează, le strâng în vălul albastru al nopţii.
Undeva, dincolo de perdelele din dantelă, de palmierii şi portocalii ce străjuiesc promenade, departe în mare, acolo unde n-a ajuns încă nici un vapor, soarele ridică o pleoapă însângerată.
Octavio de Villar îşi privi ceasul:
- E târziu, Manja.
Baroana von Sundlo se lipi mai strâns de trupul spaniolului.
- Fii fără grijă, mon amour. Aici, nimeni nu se scoală înainte de unsprezece.
- La tine mă gândesc. Să nu te vadă servitorii.
O mângâie uşor. Părul buclat - aspru, în general - la Manja se cerea dezmierdat, avea moliciuni de mătase.
- Nu-mi pasă! suflă Manja cu nasul turtit în subsuoara lui.
"Asta-i principalul ei farmec", gândi de Villar. "Firescul. Nu face pe copilul răsfăţat. E un copil răsfăţat."
- De ce îţi pasă, în general?
- De acum. Pentru mine nu există decât acum. Şi acum eşti tu şi cu mine. Eu şi cu tine.
- Şi... baronul?
Manja săltă capul. Ochii rotunzi priveau cu mirare sinceră.
- Care baron?
Spaniolul începu să râdă:
- Baronul von Sundlo, soţul tău.
- A, făcu Manja, Kurt...
- El nu înseamnă nimic în viaţa ta?
- Ba da... Ţin foarte mult la Kurt. Dar ştii, nu întotdeauna lucrurile se potrivesc. Eu nu i-am dat ceea ce ar fi vrut el şi el nu mi-a dat ceea ce aş fi vrut eu.
- Cum s-ar spune, v-aţi dezamăgit reciproc.
Manja îşi frecă obrazul de braţul lui.
- Ce piele dulce ai! O piele de curtezană.
- Tercio pelo...
- Piele de catifea, zâmbi surprins de Villar. Vorbeşti spaniola?
- Tţ! Îmi plac melodiile lui Nat King Cole. De acolo ştiu.
- Aha... Spune-mi, ce aştepta baronul de la tine?
- Să umplu o grădiniţă cu micuţi von Sundlo.
- Pentru Adolf?
- Puţin îi pasă de el! Să nu se stingă numele. Sunt un neam foarte vechi şi grozav de mândri. Pretind că se trag din Nibelungi.
- Ţie nu-ţi spune nimic asta?
Manja se desprinse şi îşi încrucişă picioarele sub ea. Prin dantela cămăşii de noapte i se vedeau sânii mici, pântecele supt.
- Puţin. Foarte puţin... Şi acum ai să mă întrebi de ce m-am măritat cu el.
- Ai ghicit.
Manja îşi încruntă sprâncenele. Părea o şcolăriţă concentrată asupra caietului cu teme. Un toc cu peniţă strâmbă, cerneală pe degete şi limba uitată în colţul gurii ar fi desăvârşit portretul.
- Nu ştiu dacă am dreptate. Eu niciodată n-am dreptate. Aşa îmi spun toţi.
De Villar se simţi vag impresionat. Îi prinse mâna cu duioşie:
- Micuţa mea...
- Pe cuvântul meu! Acasă, la şcoală, peste tot. "Tete de linotte" Îmi spunea soră-mea, Amelie. Râse înveselită: Ea e deşteaptă familiei. S-a măritat cu un poştaş, are şase copii şi este o excelentă Hausefrau. Reprezintă cu cinste idealul femeii germane la modă! Cei trei K, cu literă mare. Compris?
Cei trei K simbolizau preocupările majore recomandate femeii germane: Kirche (biserică). Kuche (bucătărie), Kinder (copii).
Sări din pat râzând. Smulse abajurul roşu al unei veilleuse, şi-l puse pe cap şi începu să sară într-un picior.
De Villar, cu mâinile sub ceafă, o privea surâzând:
- Semeni cu Scufiţa Roşie.
- E povestea mea preferată. Îşi apăsă vârful nasului cu degetul: Şi Fetiţa cu chibrituri. Plângeam ori de câte ori o citeam.
De Villar o prinse de mână şi o sili să se aşeze lângă el.
- Mai vorbeşte-mi despre tine, Manja. Eşti o... Nu-mi vine să spun femeie, o fetiţă deosebită.
- Nu mă minţi?
- Niciodată n-am fost mai sincer. Nu mi-ai spus de ce te-ai măritat cu baronul.
Manja îşi propti bărbia în umărul lui de Villar. Ochii rotunzi, cu gene frizate, zburdau prin încăpere în căutarea gândurilor.
- Împlinisem şaptesprezece ani... Mama nu ne iubea. Ne îngrijea, muncea din greu, dar îşi făcea doar datoria. Era acră ca o murătură. N-am auzit-o niciodată făcând o glumă. Visa două lucruri: să aibă o servitoare şi o strană cu numele familiei noastre în biserică. Asta i-ar fi dat importanţă în cartier. După ce m-am măritat cu Kurt, le-a avut. Când i-am fixat plăcuţa de bronz, a fost cea mai fericită zi din viaţa ei.
- Tatăl tău cu ce se ocupă?
Manja chicoti:
- În cartier i se spune Păsărilă Wiseman.
- De ce?
- E ornitolog. Altceva nu are în cap decât sturzi, cocori, grauri, colibri, flamingo. Mama zice că lui îi semăn doar că eu am în cap fluturi.
- Hm, făcu de Villar. Ornitolog... O meserie nu prea bănoasă...
- Mie-mi spui? De şase ori pe săptămână mâncam cartofi, iar duminica ne răsfăţam cu o supă de oase îngroşată cu griş şi câte o bucată de rasol. Affreux!
Se scutură ostentativ, şi cerceii, doi butoni mici de briliant, fulgerară scurt.
- Când Kurt mi-a adus o cutie uriaşă - întinse braţele - de bomboane, uite atâta!, m-am simţit ca o regină. Era bun cu mine, îmi făcea cadouri, mă apăra. Tata nu ne-a apărat niciodată.
De Villar o privi printre gene. Manja îţi purta gândul la un fruct frumos, proaspăt, perfect rotund, fără cea mai mică imperfecţiune. O cireaşă, o piersică, o rodie. Era, fără îndoială, o făptură delicioasă, de incontestabil farmec, dar... "dar nu-mi pot imagina totuşi ce o fi fost în mintea lui Sundlo, cvicvagenar preocupat de perpetuarea neamului şi de securitatea secretului armelor noi ale lui Hitler, când s-a însurat cu o femeie-jucărie, de origine modestă. Copii putea să-i facă orice Fraulein cu stemă pe combinezon, şolduri late şi data naşterii mai decentă..."
- Nu e gelos?
Manja îşi scutură din nou buclele cu mişcarea ei caracteristică.
- Nu. Cred că e foarte deştept Porcul ăla de Goring a încercat să-l influenţeze. Să-l facă pe Kurt să mă pună sub un fel de interdicţie. E nebun şi în pat ţine o furculiţă. Ar vrea ca toţi să facă la fel.
- O furculiţă? întrebă amuzat de Villar.
- N-ai văzut-o pe norvegianca lui? Slabă ca un picior de barză şi cu dinţii rânjiţi. De aia, vreau să zic din cauza bârfelii, nu stau mai mult de o lună, două pe an în Germania.
De Villar îi mângâie umărul rotund:
- Ce se întâmplă dacă Sundlo află...?
- Ce să afle? Că sunt iubita ta?
"Nu doar a mea, micuţo", gândi de Villar. "Nu sunt prima ta aventură..."
- Să zicem...
- Ţi-am spus că e foarte deştept. Şi mult prea ocupat ca să aibă timp şi pentru mine. El are cincizeci şi trei de ani şi eu douăzeci şi unu. Voila une difference!
Îi plăcea să-şi presare conversaţia cu expresii franţuzeşti, uneori greşite. Nu o făcea din snobism, ci tot din joacă. Exact ca o fetită care se fandoseşte în pantofii cu toc înalt ai maică-sii.
- Şi...
Îşi trecu limba peste buzele pline.
- Şi? insistă de Villar.
- Cred că nu mă iubeşte din cale-afară. Când iubeşti, simţi nevoia să stai tot timpul cu el sau cu ea. Noi suntem despărţiţi săptămâni şi chiar luni întregi. De exemplu...
Se întrerupse şi râse ştrengăreşte:
- Să-ţi spun?
- Spune!
- Simt, simt acum că n-aş putea o zi fără tine...
De Villar îşi ascunse tresărirea de satisfacţie. O strânse la piept arborând o mină gravă:
- Şi eu simt la fel, draga mea, dar din păcate va trebui să plec.
Manja îşi ridică iute capul:
- Să pleci? Aşa repede? De ce? Unde?
- Trebuie, Manja. Eu nu am vacanţă, sunt funcţionar al guvernului spaniol, însărcinat cu o anumită misiune.
- Unde?
- În România.
Manja făcu ochi mari de surpriză. I se aruncă de gât, râzând fericită.
- O, dragul meu! Dumnezeu mă iubeşte. Ne iubeşte. Nimic nu se putea potrivi mai bine!
- Nu înţeleg...
- Octavio, iubitule, vin cu tine!
- Imposibil. Rişti prea mult.
- Deloc! Kurt îşi petrece convalescenţa în România. Una din ideile lui fistichii... Cine mi-ar putea reproşa că mă duc să-mi văd soţul? Nici măcar Goring et sa fourchette!
Se smulse din braţele lui de Villar şi improviză un dans spaniol cu fandări şi pocnituri din degete.
- Abia aştept să plecăm! Mă simt ca în voiaj de nuntă. Unul adevărat!
De Villar încercă să pară îngrijorat:
- Te-ai gândit bine, Manja?
- Foarte bine. De altfel începusem să mă plictisesc aici. Şi bătrâna contesă mă cam agasează. Nu spune nimic, dar, când se uită la tine, ai impresia că-ţi vede chiar sub palton până şi operaţia de apendicită. Când plecăm, cheri?
- Poate chiar deseară. Trebuie să mă interesez de bilet de avion pentru tine.
Manja trase draperiile de la ferestre. Soarele dădu buzna în încăpere, umplând-o de sărbătoare.
- Oh! La vie est belle!
Pe buzele lui de Villar flutura un surâs incert:
"Maior Donovan, cred că ai toate motivele să fii mulţumit....."
29.
Înserarea altera contururile grădinii ca într-un tablou de Constable. Pe verandă, bătrâna contesă Lucia de Courcelles se legăna în balansoar, sorbind cu paiul din oranjadă. Alături, contele rus Anatoli Rabinski fuma cu un aer concentrat. În realitate, nu se gândea la nimic. De cealaltă parte a mesei de răchită, doamna Abigail Winton întindea o pasienţă.
- Deci, rosti ca pe o concluzie doamna de Courcelles, micuţa baroană şi-a luat zborul.
După ton, se simţea că are chef de cleveteală.
- Vă necăjeşte? întrebă doamna Abigail.
- E de-ajuns ca o pasăre să plece pentru ca întreg stolul s-o urmeze, părăsind meleagul.
- Nu când distinsa amfitrioană se numeşte contesa de Courcelles, declară cu amabilitate convenţională Rabinski.
- O, merci, mon ami, surâse contesa şi-i puse mâna pe braţul descărnat.
În lumina amurgului, slăbiciunea bătrânului era de-a dreptul înspăimântătoare. Găvanele obrazului pline de umbră săpau gropniţe negre, pictând un cap de mort.
"Dacă în locul papionului", gândi Abigail Winton, "ar avea două ciolane încrucişate, ar face un avertisment excelent pentru depozitele de dinamită."
Declară cu indiferenţă:
- Ciudată totuşi această plecare intempestivă...
- Găseşti, draga mea?
- Probabil pentru că eu sunt o femeie fără capricii, nu le înţeleg pe ale altora. Ţinea foarte mult la party-ul de vinerea viitoare, a fost de fapt chiar ideea ei şi, dintr-o dată, se răzgândeşte, renunţă şi pleacă. Mi se pare puţin comun.
Bătrâna zâmbi:
- E atât de tânără! Are în faţa ei zeci şi sute de party-uri. Voi, englezii, aveţi în sânge simţul datoriei, dar nu cunosc nimic mai delicios decât să faci tot ce-ţi trece prin minte şi când ai chef.
Doamna Winton privi lung o rigă de cupă:
- Hm, cred că-i o chestiune de nuanţe. On peut rotisser le balais, dar cu decenţă şi fără spectatori. Poţi să-ţi dai poalele peste cap (franceză).
Contesa râse cu poftă:
- Draga mea, când o faci în dormitor şi cu uşa încuiată înseamnă doar că te dezbraci. Poalele ţi le dai peste cap în piaţa mare.
Rabinski interveni cavernos:
- Scumpă contesă, tinereţea dumitale e un filon inepuizabil. Noi am avut altă educaţie. Ne-am făcut de cap...
- Oh la la! râse bătrâna. Şi încă cum!
- ...dar eticheta, convenienţele erau respectate.
- Şi cu ce ne-am ales?
- Cu amintiri graţioase. De altfel, la micuţa Sundlo nu poţi avea pretenţii. Elle est de basse extraction. M-a nedumerit mereu acest mariaj al lui von Sundlo. Pe o femeiuşcă de genul micuţei o faci metresă, nu baroană.
Abigail Winton strânse cărţile şi începu să le amestece.
- Oricum, hotărârea a fost luată - accentuă - peste noapte. Aseară n-a pomenit nimic.
Ochii contesei sclipiră, buzele se-ntinseră. Un papagal maliţios, zâmbăreţ.
Josephina, camerista, o văzuse dis-de-dimineaţă pe baroană ieşind din odaia frumosului spaniol.
- La nuit porte conseil.
- Hm! îşi săltă nasul aristocratic doamna Winton. Mă întreb cine a consiliat-o...
Anatolie Rabinski fredonă ca din întâmplare:
- Valencia! Mă aşteaptă doar pe mine, pe cărări de dor aprins...
- Oh! se indignă cu ipocrizie contesa. Sunteţi oribili. Ce vreţi să insinuaţi?
Rabinski îi sărută mâna:
- Nimic din ceea ce dumneata să nu fi ştiut, ghicit ori înţeles înaintea noastră.
- Linguşitorule! Totuşi nu ştiu ce vreţi să spuneţi...
Doamna Winton interveni ferm:
- Nu mă asociaţi la ideile contelui. Eu mi-am exprimat doar mirarea. Că a renunţat la petrecere şi că a plecat..., ei, da, nu ascund că asta m-a şocat, în compania acelui tinerel, tocmai în România.
- Scumpa mea, se indignă contesa, dar nu ţi se pare natural să-i fie dor de soţul ei?
- Nu mă îndoiesc de sentimentele baroanei, dar am impresia că ar mai fi putut suporta depărtarea câteva zile.
Rabinski fredonă iar:
- Valencia... Cu sărutul tinereţii orice dor mi-a alungat...
- Isprăveşte, Anatolie! îl mustră dulce contesa. De ce să se aventureze singură, traversând o Europă pe care a smintit-o Hitler! A profitat de ocazie să fie acompaniată şi oricine ar fi procedat la fel.
- Sunt curios dacă von Sundlo va fi la fel de încântat de companie.
Abigail Winton constată indiferent obiectivă:
- Într-adevăr, tânărul arată remarcabil. Un exemplar reuşit al rasei latine.
- Remarcabil, bănuiesc, din toate punctele de vedere, apăsă contele.
Bătrâna contesă de Courcelles îşi plesni palmele consternată:
- Ce se întâmplă cu tine, Anatolie? Nu te-am auzit niciodată insinuând atât de... atât de ieftin.
- Scuză-mă, contesă, nu la dantela alcovului m-am referit.
Abigail Winton îşi ridică severă sprâncenele, monument de gheaţă şi respectabilitate. Se întreba dacă nu e cazul să părăsească veranda. Trebuie să te ridici înainte ca o situaţie ori o discuţie să devină vulgare, pentru a nu fi silit să iei o atitudine categorică şi, în principiu, dezagreabilă.
- Dar?
- M-am referit la ocupaţiunea lui senor de Villar.
- Tot nu înţeleg, făcu doamna de Courcelles.
- Pot să pariez că frumosul spaniol e agent. Al nemţilor, al ruşilor, al englezilor, nu ştiu, dar miroase de la kilometri a spion.
Bătrâna închise excedată evantaiul şi se bătu cu el peste genunchi:
- A, nu, mon vieux, devii teribil cu obsesiile dumitale. Peste tot nu vezi decât agenţi, comploturi, indivizi veroşi... Revoluţia v-a strâmbat tuturor minţile.
Rabinski tăcu înghiţindu-şi veninul: "Dacă o trăiai ca mine şi ai fi fost silită să-ţi abandonezi latifundiile şi palatele fugind în lume doar cu o legăturică, gândeai la fel..."
- Spion, rosti Abigail Winton. Aceasta ar fi o ipoteză romantică. Dar mai ştii...
- Lăsaţi copilăriile! Şi, la urma urmelor, îl priveşte! Adăugă cu un zâmbet şi sens care anula toată pledoaria în favoarea onestităţii Manjei von Sundlo: În orice caz, fac o pereche frumoasă împreună...
Rabinski râse scurt, din gât.
Doamna Winton ţuguie buzele frumoase, dar cu tăietură prea dură. Bătrâna se ridică:
- Cred că e timpul să ne îmbrăcăm pentru cină.
30.
Înainte de a coborî la masă, contesa de Courcelles alcătui o scrisoare scurtă, în care anunţa mascat sosirea baroanei Manja von Sundlo şi a tânărului diplomat spaniol în România. Adresa - Bucureşti, strada Puţul cu apă rece.
Îşi privi chipul în oglindă, fără complexe. Asemănarea cu pasărea vorbitoare o amuza.
- Scumpa mea papagaliţă, istoria evoluează neaşteptat de bine. Să nădăjduim că şi prinţul va fi la înălţime.
Gongul de la parter vesti cina desprinzând-o de oglindă.
31.
Ploaia rece, piezişă, din ce în ce mai vrăjmaşă, îi goni de pe balcon. Colonelul von Sundlo strânse şezlongurile şi mai rămase câteva clipe în prag, adăpostit sub consola etajului superior.
- Când eram şcolar şi învăţam despre Marea Neagră, mi-o imaginam cu adevărat neagră. Smoală, tuş, negru de cioară.
Elvira Manu, înfrigurată, se înfăşură într-un şal.
- Toţi ne-am închipuit-o probabil la fel, până am văzut-o cu adevărat.
- De fapt, este un verde foarte închis. Bănuiesc însă că cei care ne-au precedat au îndoliat-o prin contrast cu albastrul Mediteranei...
Elvira se ghemui în colţul canapelei:
- Nici Atlanticul nu mi s-a părut din cale-afară de azuriu...
Kurt von Sundlo întoarse încet capul:
- Ai călătorit mult, Elvira...
Tonul era incert. Între afirmaţie şi interogativ. Femeia nu răspunse şi baronul nu insistă.
- Strămoşii mei au fost marinari. Bineînţeles, preciză Kurt, asta cu sute de ani în urmă. Cel puţin aşa sună legenda familiei. Erau de origine norvegieni...
Elvira Manu dădu uşor din cap:
- Mă întrebam chiar... Sundlo n-are rezonanţă prusacă.
Colonelul rămăsese lângă fereastră, privind zbuciumul mării. Valurile, răzvrătite, ondulau înfricoşătoare cozi de balaur. În semiîntunericul încăperii, profilul baronului se detaşa cu o precizie de tablou academic. Osos, viril, emanând o inefabilă suferinţă.
"Sau poate mi se pare mie, gândi Elvira. Pentru că ştiu..."
Von Sundlo căută din priviri pachetul de ţigări.
- E trist când plouă la mare.
- Depinde de starea de spirit. Eşti totdeauna trist, Kurt?
Von Sundlo aprinse două ţigări şi îi întinse una dintre ele.
"Ca în Serenada Soarelui, gândi Elvira. Unele gesturi, chiar dacă se banalizează prin frecvenţă, rămân totuşi încântătoare. Totul e din partea cui vin. Dar chiar şi altfel! Orice femeie, în principiu, a primit într-o viaţă sute de buchete de flori. Şi totuşi, plăcerea omagiului rămâne intactă..."
- Trist? Nu sunt trist. Singura mea grijă este să nu devin un tovarăş plictisitor. Ce propui să facem? Mai exact, ce-ţi place ţie să faci când plouă la mare?
Elvira râse şi îşi înveli picioarele cu poalele rochiei de casă.
Une robe de chambre somptuoasă, aducând mai degrabă a toaletă de seară, fără nimic provocator. O dantelă fină ţinea marginea decolteului şi a manşetei. Nu arăta grozav şi era conştientă. Frigul o dezavantaja în general. Trăsăturile se crispau uşor, iar pielea pierdea strălucirea satinată.
Lui Kurt i se păru însă frumoasă, de o frumuseţe calmă, matură, amintindu-i de tablourile vechilor maeştri. Pânze făcute cu migală, scoţând în evidenţă expresivitatea mâinilor şi unde puteai număra fiece ochi de dantelă. Oamenii aveau timp, nu cunoşteau mirosul de benzină, lătratul mitralierelor, stiloul, jazz-ul.
- Ce fac când plouă? Ce fac toţi vilegiaturiştii, indiferent că sunt pe Riviera, Costa del Sol, Florida sau Eforie.
- Adică?
- N-ai avut niciodată vacanţă? Ai trei sau patru posibilităţi: restaurant, cazino, şuetă în camera de hotel la o cafea şi un grog, un pocher dacă ai venit în grup sau, pur şi simplu, te vâri în pat cu o carte estivală gen Doctorul Fu-Man-Chu sau un Edgar Wallace. Vitejii - eu nu fac parte dintre ei - îşi pun trenchcoaturile şi înfruntă o plimbare vijelioasă pe faleză sau chiar pe malul mării.
- Tu ce preferi?
- Dragul meu, când mi-e frig, n-am idei. Întâi să bem un Bourbon să ne dezmorţim. Fără soda, fără gheaţă, te rog. Dârdâi.
Sundlo îi întinse paharul:
- Pentru vacanţa noastră!
Elvira clipi din ochi complice şi luă câteva înghiţituri mici la rând. Se înecă şi începu să tuşească.
- Bea puţin sifon, repede! Trece imediat.
Îi duse paharul la buze şi cu cealaltă mână îi sprijini - atingere gingaşă, abia simţită - capul ca unui copil.
Elvira simţi un fior în lungul spatelui şi roşi. Era primul gest de intimitate, de o spontaneitate care o emoţionă.
- Mulţumesc, Kurt. M-am înecat, dar cel puţin m-am încălzit.
Von Sundlo apropie un fotoliu bebe de canapea. Genunchii aproape li se atingeau. Elvira zâmbi:
- Se pare că am ales varianta şuetă în doi la o cafea şi un grog.
Von Sundlo păru încurcat:
- E devreme... Dacă vrei, mai târziu coborâm în bar. Acum...
- Acum?
- Să mai zăbovim puţin. Simt... E o seară specială. Parcă făcută pentru confesiuni... Nu, nu-ţi fie teamă! Respect contractul. Generalităţi, atâta... Să deschid radioul?
- Nu, prefer o placă. Pune-o pe Lucienne Boyer....Avril en Portugal...
Glasul amplu împrăştie în încăpere aromă de portocale. Portocalii înfloriţi ai Lisabonei.
- Mă simt îngrozitor de bine, Elvira... Acum, aici, împreună. E un sentiment unic... Pentru mine, în orice caz, complet inedit.
- Nu-mi face declaraţii de dragoste, Kurt.
- Nu, nu-i vorba despre asta... Lasă-mă să-ţi spun... Ai întâlnit vreodată pe cineva faţă de care să încerci regretul că nu te-ai născut pentru el? Sau că nu te mai poţi naşte o dată numai şi numai pentru acea fiinţă?
- E o trăire de oameni maturi, Kurt.
- Ei şi? Dar asta simt eu acum şi mi se pare extraordinar. Deşi...
O undă de amărăciune îi alunecă peste obraz.
Elvira îl cerceta cu atenţie.
- Deşi...
- Deşi e poate o impietate... faţă de altcineva... Nu, nu vreau să mă gândesc. Să bem, Elvira! Pentru frumuseţea irepetabilă a acestei seri.
Elvira Manu rosti încet:
- Lumea e făcută strâmb sau poate noi, oamenii. Cele mai frumoase amintiri sunt adeseori o povară. Impietate... Chiar în ziua când ne-am cunoscut, mi-ai spus că semăn cu cineva. Era durere în glasul tău, pe chip... Ceva vechi, dar care supravieţuieşte.
Von Sundlo îşi plecă fruntea. Mâinile îi tremurau uşor:
- Tu ai fi fost singura fiinţă omenească în stare să mă facă nu să uit..., dar să-mi redea încrederea. Încrederea într-un destin mizericordios, care-mi mai acordă o singură şansă de a fi fericit.
Inima Elvirei Manu se strânse, îşi simţea ochii umezi. Stătea în faţa ei, cu capul aplecat, vârât între umeri, inspirându-i o dorinţă irezistibilă de a-l mângâia. Îşi reţinu mâna pornită singură.
Von Sundlo ridică brusc capul. Ochii aveau o strălucire umedă.
- De ce nu putem fi stăpânii propriului nostru destin? De ce, de pildă, nu te pot lua acum de mână şi să dispărem în necunoscut, în lume, lăsând în urmă, abandonând tot ce e balast, ne plictiseşte, nu mai înseamnă nimic pentru noi decât convenţie, idei preconcepute, cenzură socială?
Elvira îşi îndreptă talia fină. Întinse mâna după pachetul de ţigări fără a simţi nevoia să fumeze; ca să facă ceva, să destrame, să atenueze intensitatea momentului.
- Kurt, sunt întrebări pe care şi le-au pus milioane de oameni înaintea noastră. Răspunsul îl ştii şi tu. Planeta ar arăta cu totul altfel şi nu cred că ne-ar mai plăcea. Tu vrei să-ţi construieşti propria-ţi soartă, dar în parametrii lumii existente. Toţi vrem să câştigăm la ruletă. Dar cineva trebuie să şi piardă. Nefericirea e condiţia sine qua non a bucuriei. Legea contrastelor. Sunt truisme, abecedar de viaţă, care nici nu mai merită discutate.
............................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu