1.
14 iulie 1943.
În faţa hotelului Athenee Palace parcă un automobil sidefiu Hispano-Suiza de două locuri. La volan se afla o femeie. Portarul înfiretat se precipită şi deschise portiera. Doi bărbaţi în haine uşoare de lustrin, care rezemau zidul coaforului Ionică, urmăreau plini de interes scena.
- Hm! Frumuşel obiect.
- Nici posesoarea n-arată rău...
- Cam coaptă...
- Amice, îmbătrâneşti. Când începi să cauţi doar sâni tari şi dinţi sănătoşi...
Femeia înaltă, suplă, de o eleganţă sobră, pătrunse în hotel azvârlind din mers portarului:
- Te ocupi dumneata de bagaje.
Avea un glas particular, deosebit de grav, bine timbrat. Nu dădu nicio atenţie capetelor care se răsuciră în hol - înregistră în treacăt multe havane, coafuri cosmeticate, efluvii de Narcisse bleu şi Mury, uniforme germane - şi se îndreptă cu pas sigur spre recepţie.
- Mă numesc Elvira Manu. Am reţinut un apartament.
Directorul hotelului, ivit ca la comandă, se înclină plin de reverenţă.
- Bine aţi venit, doamnă Manu.
Suntem onoraţi de prezenţa dumneavoastră şi sper să vă simţiţi bine la noi. Aveţi apartamentul 29, la etajul I, cu privire la Calea Victoriei, aşa cum aţi solicitat.
Elvira Manu îi aruncă o privire scurtă, expertă. Directorul se fâstâci uşor. Se simţea parcă dezbrăcat şi desculţ. Era un bărbat în jur de patruzeci de ani, extrem de spilcuit în costumul gris-levănţică, bine hrănit, cu un chip agreabil şi gesturi onctuoase.
"Arată exact ceea ce este!", califică mental Elvira Manu.
- Dacă-mi permiteţi, vă voi conduce personal...
- A, da... Perfect, mulţumesc. Se pare că hotelul e plin...
- Ca totdeauna, indiferent de sezon. Avem multă...
Era să spună nemţime, dar se cenzură automat. Nu ştia ce hram poartă femeia.
- ... multă clientelă străină.
- Am băgat de seamă.
Când coborâră din lift, boyul, un puşti de vreo cincisprezece ani în uniformă cărămizie cu nasturi aurii, ieşea din apartament.
Elvira Manu îi strecură o bancnotă:
- Aveţi un serviciu foarte prompt, domnule director.
Îşi scoase mănuşile glace, plimbându-şi ochii primprejur. Încăperile erau spaţioase, tapetate cu mătase Liberty vişinie şi argint. Mobila albă, Louis XIV, bine întreţinută, se detaşa graţioasă. Trandafiri albi şi roşii, în glastre de Bohemia, însufleţeau interiorul.
- Da... e agreabil.
- Acesta-i salonul, dincolo, desigur, dormitorul.
Directorul se agita inutil, deschidea dulapuri, uşi, trase draperiile...
- Aici, desluşi indicând un şir de butoane divers colorate fixate pe o placă de celuloid în perete, aveţi dispozitivul de apeluri: camerista, boyul, restaurantul, barul, recepţia. Personal, am plăcerea să vă stau oricând la dispoziţie... Îmi permiteţi să mă retrag.
Elvira Manu şovăi câteva clipe.
- Aşteptaţi... Cred că voi apela la dumneavoastră mai curând decât vă aşteptaţi...
Directorul se înclină, emiţând preţios:
- Servul dumneavoastră. Porunciţi!
- Mda... Domnule...
- Stănescu. Aristide Stănescu.
Elvira Manu se aşeză într-un fotoliu şi scoase pachetul de ţigări din poşeta de crocodil. Directorul se apropie cu bricheta aprinsă.
- Mulţumesc, luaţi loc, domnule Stănescu. Este vorba despre o chestiune absolut confidenţială. Sper că pot să am încredere în dumneavoastră.
Stănescu se arătă vag ofuscat:
- Toţi angajaţii acestui hotel, până la cel mai modest funcţionar, reprezentăm o casă de prestigiu. Discreţia şi satisfacerea impecabilă a dorinţelor onoratei noastre clientele reprezintă deviza înscrisă cu litere de aur pe blazonul nostru...
- Da, da, nu mă îndoiesc. Deci, domnule Stănescu, fac apel la dumneavoastră într-o problemă relativ delicată. Mă aflu într-o vacanţă de două săptămâni şi vreau să mă distrez...
- Vă stăm la dispoziţie... De-ajuns să vă cunoaştem preferinţele. De pildă, la barul Monte-Carlo dansează celebra Alexandra Danilova... Cunoaşteţi, desigur, baletul Djaghileff din Monte-Carlo... Sau poate preferaţi muzică de cafe-concert... V-aş recomanda atunci să mergeţi la Continental, unde cântă Grigoraş Dinicu. Un jazz de calitate - Leon - vă poate oferi barul nostru. Muzică rusească, Vania Levcenko...
Elvira Manu îl opri, ridicând portţigaretul de baga. Surâse uşor:
- Destul! Nu m-aţi ascultat până la capăt, domnule Stănescu...
- Mi-aţi spus că vreţi să vă distraţi... Dacă sunteţi cumva amatoare de clişee mai... exotice...
Elvira Manu avu un gest "nu ne înţelegem"!
- Domnule Stănescu, am spus că doresc să mă amuz. Sunt singură, vreau să zic acum, în vacanţă, iar pentru o femeie în această situaţie posibilităţile de divertisment sunt limitate. Am nevoie de ceea ce americanii ar numi un extra-man. Un paj, să zicem, sau, şi mai clar, un tovarăş de vacanţă.
Directorul rămase o clipă cu gura căscată. Lucra de la paisprezece ani în industria hotelieră, era obişnuit cu tot soiul de excentricităţi din partea clientelei, mai ales cea feminină, de la bătrâna doamnă din provincie cu pelerinuţă clopoţind de jeuri, până la demimondena arborând pe un singur deget mai multe carate şi nu putea fi luat uşor prin surprindere. Femeia aceasta însă îl uimea. Avea clasă, un aer inconfundabil care nu poate fi contrafăcut, de mare doamnă şi părea ciudat s-o auzi cerându-ţi, să vorbim pe şleau, să-i faci rost de un ibovnic.
Instinctiv, o cuprinse într-o privire care evalua: siluetă fină, fuselată, picioare impecabile, o figură delicată. Părul blond platin strălucea lunar, într-o coafură savant neglijentă, toaleta din şantung gris-perle purta semnătura uneia dintre casele ilustre ale Parisului: Lanvin, Mollineux, poate Chanel... Anii patruzeci-patruzeci şi cinci se desluşeau vag în uşoara nesiguranţă a pielii din jurul ochilor negri cu privire pătrunzătoare, la poignet-ul mâinilor, unde osul începuse să se reliefeze, străpungând rotunjimile tinereţii.
Elvira Manu îi sesiză privirea şi o interpretă exact. Râse uşor. Gura, deşi bine desenată, comparată cu botişoarele inimioară lansate şi impuse de Clara Bow sau Any Ondra, părea cam mare. Defectul nu era deloc dezagreabil, conferind chipului o senzualitate deosebită. De altfel, dantura puternică, bine îngrijită, o mobila admirabil.
- Nu e ceea ce vă închipuiţi dumneavoastră, domnule Stănescu. Nu un amant vă cer...
Directorul îşi înghiţi replica: "Da' atunci ce naiba vrei, cucoană?"
- Desigur, înţeleg foarte bine...
- N-aveţi deloc aerul, continuă să zâmbească femeia. Doresc efectiv un simplu însoţitor, o damă de companie cu pantaloni, un "chevalier servant", pentru o perioadă de două săptămâni. Un bărbat care să mă întovărăşească la plimbare, la un spectacol, într-un local. Evident, cheltuielile mă privesc. Deci, ceea ce îi pretind eventualului partener este numai timpul pentru care va primi o remuneraţie corespunzătoare, fără niciun fel de obligaţii de... tandreţe. Acum aţi înţeles?
- Perfect.. Ce calităţi trebuie să întrunească persoana? Vârstă, fizic, studii, naţionalitate, limbi străine...
"Al naibii să fiu", îşi zise în gând Stănescu, "iau comanda ca un negustor de sclavi. Doar că n-am întrebat de numărul dinţilor... E plină lumea de smintiţi!"
- Mă mulţumesc cu orice bărbat între treizeci şi cincizeci de ani, care să nu arate ca un urangutan, să nu folosească scobitori la masă şi să nu fie prea imbecil. A! Să vorbească româna, franceza sau engleza.
Directorul se înclină:
- Prea bine, stimată doamnă. Veţi fi servită.
Elvira Manu îl concedie cu o mişcare scurtă a capului. Se apropie de fereastră şi contemplă o vreme priveliştea. Calea Victoriei se aşternea până departe, în Piaţa Teatrului, caleidoscop de culori şi zgomote. Automobile, trăsuri, bastoane de bambus şi tocuri înalte, pălării de pai şi borsaline, ciorapi Kaiser sau GBL, jabouri împovărate de ani prinse într-o camee, rochii fluide de voile-Georgette.
Expresia chipului Elvirei Manu se însenină. Un surâs uşor înflori gura mare, senzuală:
- Bonnes vacances!
2.
Stăpân absolut asupra barului, oficiind cu impresionantă şi studiată eleganţă, sugerând magia neagră ori măreţia de gestică a unui preot brahman, era domnul Basile.
Avea o figură clasică de crupier şi un trup care înnobila orice haină. Zâmbea rar, se îmbrăca admirabil şi constituia din toate punctele de vedere o prezenţă desăvârşită.
Un cunoscut regizor de film şi asiduu client al Athenee Palace-ului afirma despre domnul Basile că se comportă de parcă s-ar afla în permanenţă în faţa unui aparat de filmat, fără să aibă aerul că o ştie.
Spre deosebire de ceilalţi colegi de breaslă, de regulă limbuţi, joviali, duhovnici şi consilieri plini de răbdare ai muşteriilor, sac de anecdote şi ştiri de ultimă oră, domnul Basile era sobru, rezervat şi de o discreţie absolută. Nu se cunoştea nimic despre viaţa lui personală, nici măcar unde locuieşte; singurul informat, dată fiind o amiciţie ce data din copilărie, era directorul hotelului, Aristide Stănescu.
Ca totdeauna, la ora douăsprezece, barul era plin. Domnul Basile îşi inventarie clienţii, împărţiţi pe categorii: permanenţii care se prezentau conştiincios ca la slujbă, absenţa presupunând întâmplări grave, frecvenţii - trei, patru apariţii pe săptămână - şi accidentalii.
Prinţul Ştefan Duca făcea parte din prima categorie. Era un bătrân mărunt, cu un chip numai pliuri şi maniere de marchiz. Hainele, totdeauna jachetă şi pantalon reiat, indiferent de sezon, acuzau oboseala unor decenii, dar bacşişurile continuau să fie princiare. Comanda invariabilă: un cointreau şi o cafea.
Barmanul, care întâmplător cunoştea gradul de pauperitate a bătrânului - locuia într-un demisol mizer, vecin cu o spălătoreasă şi un misit fără noroc -, îl considera cu compasiune, dar ştia că refuzul pour boire-ului l-ar fi jignit până în adâncul sufletului.
Prinţului îi plăcea să stea singur la masă şi ivirea vreunui neavizat îi crea o stare de panică. Achita nota fără să-şi termine consumaţia şi pleca precipitat. În zilele când nu găsea o masă liberă, se retrăgea, neacceptând cele mai îmbietoare invitaţii. Se scuza cu desăvârşită politeţe şi trecea peste drum, la Corso.
Îl refuza constant şi pe Ticu Stratulat, un bărbat de circa treizeci şi cinci de ani, cu întinse moşii în Oltenia şi una din vedetele localului. Colportor de cancanuri, totdeauna informat, cheltuia cu dezinvoltură şi nu se simţea în formă decât înconjurat de curte. La masa lui era pelerinaj de ziarişti, actriţe, tineri avocaţi, rentieri de toate vârstele, posesori de sinecuri confortabile, dar toţi, în primul rând, "băieţi dulci".
- Ce tot insişti, mon cher? îl întrebase Dinu Ionescu, un stagiar frumuşel de la Naţional. Nu vezi că ne snobează?
- Tipu' nu-i comun... Vreau să-i cunosc ideile.
- Studiază-le pe ale mele. Te asigur că-s mai interesante.
- All right! Am să mă ocup chiar după-masă de chestia asta...
Un maior neamţ, din grupul celor rezemaţi de bar întoarse iute capul. Îşi înfipse ostentativ monoclul şi mâna în şold şi se uită cu aroganţă provocatoare la masa lui Stratulat.
- Mai uşor, Ticule, şopti un ziarist mărunţel cu ochelari. Te devizajează neamţul...
- Dacă insistă, îi arăt şi părţile rotunde... Ce-o fi în capul ăstora? Nu mai poate conversa Europa decât pe "O, Tannenbaum"? Încheie tare, ostentativ: Good luck, gentlemen...
Barmanul se adresă oportun neamţului:
- Domnule maior, aveţi un mesaj din partea domnişoarei Stela. A trecut azi-dimineaţă pe aici.
Maiorul se răsuci pe călcâie cu un zâmbet larg şi întinse mâna după plic:
- O, mulţumesc, mulţumesc. Este o veste plăcută....
3.
Domnul Basile răsuflă uşurat. Nu erau indicate incidentele cu "prietenii" nemţi. Din fericire, camarazii maiorului, un colonel din Luftwaffe şi doi căpitani din trupele de asalt SS cu capul de mort strălucind sinistru pe chipiele negre, discutau cu aprindere despre distinsa casă a doamnei Piţulea. Barmanul cunoştea stabilimentul.
Se afla chiar în spatele Ateneului, pe Nicolae Golescu, nu avea pensionare, ci flotante, iar discreţia era absolută. Vizionările se făceau doar pe bază de fotografii, rendez-vous-urile celor interesaţi se aranjau prin telefon. La madame Piţulea nu se putea pătrunde decât în urma unor recomandări serioase, iar preţurile ar fi speriat salariul unui director de minister.
Ochii barmanului alunecară peste câteva mese neinteresante - negustori bogaţi din provincie, agenţi imobiliari şi un grup de magistraţi, jouisseuri păstrând însă în glasuri şi gesturi discrete prestigiul togăi; aşteptau să se facă ora unu pentru a-şi muta sediul la Dragomir Niculescu unde, la prânz, apăreau "friandizele": homari, caviar, creveţi de Rusia, foie-gras-ul. Privirea domnului Basile se opri la cele două mese din stânga barului.
Pe Viforeanu, cel puţin aşa susţinea că-l cheamă, un ins subţire ca un ac, lustruit şi cu privire fixă, îl suspectase din prima clipă că este agent de siguranţă. Avea o eleganţă construită şi, deşi schimba costumele cu regularitate, îl simţeai "înduminecat", nelaîndemână în straie care nu-i aparţineau. Intuiai că nu acesta este modul lui obişnuit de a se îmbrăca, se mişca încorsetat ca în haine de împrumut, nu avea acea nonşalanţă a individului care-şi comandă prin telefon la Londra o semiduzină de costume.
"Ăsta", gândea domnul Basile care, în monologurile interioare, se exprima cu mai puţină distincţie, "când vine la noi, îşi ia ţoalele din depozitul Siguranţei, semnând inventarul".
Pe Viforeanu îl trăda în primul rând privirea scormonitoare, dură, mereu la pândă, inconfundabilă: de sticlete.
În ultimele trei zile însă, curiozitatea domnului Basile era aţâţată de un personaj nou în fauna barului. Se numea Sundlo, era neamţ şi, deşi îmbrăcat în haine civile, toate amănuntele înfăţişării sale trădau militarul de carieră. Închinase o garsonieră în hotel şi petrecea în bar cam două ceasuri zilnic. În chip ciudat, evita compania nemţilor care mişunau în local, mulţumindu-se să contemple în linişte cele ce se petreceau în jurul lui.
Femeile păreau să nu-l intereseze. Ochii îi alunecau cu indiferenţă asupra lor şi nici măcar Lulu Dragu, irezistibila steluţă în plină ascensiune de la Alhambra, nu izbutise să-i stârnească măcar o scânteie de entuziasm, deşi desfăşurase în faţa lui cel mai artistic şi de bună factură joc de gambe fine în ciorapi Elmett, etajate pe tocuri de cristal. Sundlo îşi răsucise capul cu indiferenţă. Nu ofensatoare, ci dând senzaţia că pur şi simplu nu observă ceea ce nu există.
"Şi totuşi", îşi zise domnul Basile, apreciindu-i cu ochi de profesionist aspectul viril, geometria nobil-bărbătească a chipului, "aici se petrece ceva bizar. Boche-ul nu-i deloc genul care să doarmă în paturi de o singură persoană şi nici pervers nu pare... Hm, rămâne de văzut.."
La masa lui Ticu Stratulat izbucniră din nou hohote de râs...
- E formidabilă! Colosală!
- Staţi un pic... Ticule, Ticule! Fii atent! Jurnalistul cu ochelari îl trăgea de mânecă... Fiţi atenţi, băieţi, să v-o spun pe ultima! Ştiţi decretul lui Hitler din martie? Cui nu-i place de caporal şi ciripeşte oarece, primeşte urgent un bilet fără retur pentru lagăr.
- Asta zic şi eu noutate, făcu actorul Dinu Ionescu.
- Ai răbdare, bre! Cică, după chestia asta, a apărut un anunţ în unul din Zeitungurile lor: "Pereche bine situată caută servitoare surdo-mută"!...
Domnul Basile deschise aparatul de radio, dându-l aproape de maximum.
Rumoarea, râsetele şi fumul de ţigări - mai ales trabucuri şi Lucky Strike - fură acoperite de glasul dulceag al lui Manuel Stroici făcând reclamă cremei de ghete Gladys:
"...Ţi-ai făcut iar ghetele / Să te placă fetele. / Şi ai plecat mândru prin sat / iar după vânat.."
Basile prinse privirea lui Ticu Stratulat şi-i arătă din bărbie grupul nemţilor.
Tânărul moşier ridică din umeri, "je m'en fiche!", apoi se răzgândi brusc:
- Băieţi, hai să ne evaporăm, c-aci suntem indezirabili. Mai nou, dacă Herr caporal dă ordin de guturai la Berlin, noi, dambo viţenii, trebuie să ne îndopăm cu Bayer la Bucureşti. Notează-ţi chestia asta, Dobrine, şi bag-o la gazetă, să ştie tot românaşul!
- Unde mergem?
- Hai la Viticola! prefer cap de miel decât... de mort. Ce mă miră e că pălăriile, vreau să zic chipiele, nu sunt... pătrate.
Se ciocniră la ieşire de directorul hotelului care, salutând cu reverenţă, se interesă mecanic:
- Aşa de repede, coane Ticule?
- Mon cher, localul matale a devenit infrecventabil. Restu-ţi explică - arătă cu degetul gros spre Basile - amicul.
Stănescu se apropie de bar:
- Ce-i cu ăsta?
Barmanul abia îşi mişcă buzele:
- Face pe nebunul...
- Vreau să-ţi vorbesc. Lasă-l pe Jean la bar zece minute şi vino în biroul meu.
4.
Basile stătea pe colţul biroului de paltin. Un buchet bogat de gladiole înflorea explozie roz pe tapetul cenuşiu. Fluieră subţire:
- Cum zici că arată tipesa?
- Mare cucoană. Cam trecută, dar nescuturată. Dă bine în orice decor simandicos: hotel Negresco, Nisa, Ritz, Hilton, oriunde vrei să pui degetul pe hartă.
- Prezintă-mă pe mine, râse Basile. Corespund din toate punctele de vedere. În plus, dansez şi tango.
- Mie-mi spui? Ai studii temeinice la Pomul Verde.
Râseră amândoi. Pomul Verde... O grădină de vară pe strada Bărăţiei, unde se ţineau baluri în fiecare duminică. Doar evocând-o, simţeau încă mirosul de mititei, floricele şi zahăr vanilat, de briantină, parfum ieftin şi subsuori neglijate, de cremă de ghete şi pudră nisipoasă, Carmen... Balul desfunda mahalalele din jur: Moşilor, Radu Vodă, Lipscani, Scaune, făcând concurenţă chermezelor lui Cucuzel, de la Lemn şi Fier, sau Dacia de pe Uliţa Franţeză.
Aici dansau, până înspre ziuă, în rochiţe ieftine de bem berg şi organdină, "midinetele" Bucureştiului, mici vânzătoare şi croitorese, ucenice, lucrătoare tinere. Inimile înfiorate de doruri nedesluşite băteau năvalnic, fetele îşi lipeau obrajii încinşi adesea de oftică de pieptul "cavalerilor" înduminecaţi în ghete cu glanţ şi mănuşi de aţă: chelneri, frizeri, impiegaţi amărâţi, copişti, meseriaşi mărunţi...
În zori, orchestra cânta marşul de plecare al lui Boulanger.
Pe atunci puşti, amândoi copii de mahala, Stănescu şi Basile dădeau târcoale negustorilor. Pentru servicii de corvoadă, cupeţii îi omeneau cu câte o gogoaşă, un covrig, vreo acadea vopsită violent în roşu sau verde.
Când muşteriii erau la dans, băieţii furau câte o duşcă din ţapii de bere sau sticlele cu limonada trezită. Demoazelele care cunoşteau ce va să zică manierele, îşi potoleau setea cu înghiţituri rare şi mici pentru a nu sili partenerul să comande încă o sticlă. Refuzau graţios orice tentativă în acest sens: "Nu se merită, pardon, mersi, să vă cheltuiţi..."
Destinul nu-i despărţise. La paisprezece ani, Aristide fu trimis de Stănescu-tatăl, cârciumar pricopsit, la "studii", la Budapesta, unde un neam de-al nevestei ţinea hotel cu dever chiar pe insula Margareta.
Basile, de fapt Vasile Sfetcu, debutase mai modest.
Taică-său, birjar cu fief în Piaţa Teatrului, beţiv şi fără vocaţie ori convulsii paterne, îi dăduse drumul în lume de la zece ani. Începuse ca băiat de prăvălie şi trecuse prin toate mizeriile culiselor de restaurant. O ambiţie drăcească îi dăduse însă brânci. Se şcolise singur şi deprinsese curent trei limbi străine, fără profesor, învăţând dicţionarele pe dinafară. Manierele, modul de a se îmbrăca şi le însuşise studiind atent clientela elegantă a restaurantelor de elită, actorii distinşi ai timpului. Barrault, Raimu, Charles Boyer...
De câte opt-zece ori văzuse filmele "Să visăm", "Nevasta brutarului", "Arsene Lupin, jocuri de noroc"...
- Bun, făcu Basile, şi-acum spune-mi ce vrei! Mai repede, că mă aşteaptă ăla în bar...
- Păi, dă-mi o idee. Pe cine naiba să-i prezint?
- Pe Tito Schipa!
- De Dinu Ionescu ce zici?... Actoraşul... A fost chiar azi la noi. E frumuşel, tinerel...
- Îl ştiu, dă-l naibii! Nu e stilul cucoanei. Un mic peştişor...
Basile îl privi lung:
- Crezi că merită persoana să depui într-adevăr eforturi?
Directorul hotelului replică hotărât:
- Da.
- Atunci se schimbă chestiunea. Lasă-mă să mă gândesc......
5.
În holul hotelului, pe o canapea, colonelul Kurt von Sundlo trăgea rar dintr-o ţigară Viceroy pe care o ţinea, în mod cam afectat, între vârfurile degetelor mijlociu şi inelar. Avea expresia specială, absentă şi totuşi concentrată a unui individ indiferent la ce se întâmplă în împrejurul imediat, dar cu gândurile, întreaga făptură, îndreptate către ceva - eveniment, peisaj, persoană, pe care le vedea sau le cunoştea doar el.
Privea maşinal bărbaţii şi femeile - mai rar perechi - care intrau în restaurant să-şi ia dejunul. Tot maşinal se uita la femeia care tocmai cobora din lift. Un licăr de interes i se aprinse în ochi.
Elvira Manu, într-o rochie fluidă verde-mare, aruncă o privire indiferentă în jur, trăgându-şi mănuşile. Răspunse distrată salutului plin de curtoazie al lui Aristide Stănescu şi se îndreptă spre ieşirea din hotel. Silueta zveltă, unduioasă, fără lascivităţi, şi mersul atrăgeau atenţia.
Nu imita paşii Hollywood-ului - un doi, un doi, piciorul stâng exact dinaintea celui drept, cel drept exact dinaintea celui stâng -, într-un mers strâns, realizând un balans insinuant al şoldurilor; călcătura era dreaptă, tinerească, sportivă.
- Asta-i persoana, şopti Stănescu.
Barmanul îşi frecă gânditor bărbia aspră.
- Da... Văd... O femeie dificilă.
- În ce sens?
- Genul care te concediază fără o vorbă şi fără ca tu să ai habar cu ce naiba ai indispus-o. Fatale, mai ales gafele din faza iniţială.
Stănescu îl cercetă ironic:
- Vasilică, tată, ai devenit filosof.
- Ceva mai mult. Mă îndoiesc că nen-tu Kant e în stare să deosebească un fund de muiere de un altul, aici e chestie de experiment şi statistică... Ne vedem mai târziu.
Directorul hotelului dădu vag din cap, repezindu-se înaintea unui grup de turişti nemţi. Desfăşură un irezistibil recital de zâmbete festive, "ah, abia vă aşteptam!", şi temeneli cu iz levantin. În sinea lui, se simţea iritat şi plin de dispreţ:
"Uite şi la ţopârlanii ăştia cum intră în Athenee Palace! Pantaloni tirolezi, bocanci cu ţinte, rucsacuri. Evident, aparate foto şi binocluri. Ce dracu vor să binocleze de-aici? Kremlinul?"
Colonelul Kurt von Sundlo se ridică sprijinindu-se greu pe braţele fotoliului. O schimă de durere îi fulgeră obrazul. După câteva clipe de ezitare, părăsi hotelul.
Portarul, în echer, îşi duse mâna la chipiul cu trese de aur. Rămase în aceeaşi poziţie, aşteptând să treacă şi prinţul Ştefan Duca. Chipul bătrânului de obicei uscat, mască în lemn, de nepătruns şi fără reacţii, părea însufleţit de o lumină neobişnuită, insesizabilă pentru ochiul superficial sau indiferent.
Portarul, care-l cunoştea de la curse, traduse prompt:
"Clar! A jucat plasat pe Rândunica şi a scos câteva mii de franci..."
Prinţul Duca urmări silueta lui von Sundlo care, depăşind hotelul Splendid, cobora acum pe Ştirbei Vodă. Zâmbind, o luă în partea opusă, spre Ateneu.
"E bine, e bine..."
6.
Madam Aneta, spălătoreasă, şi domnul Guţă, vecinii prinţului Ştefan Duca, se simţeau bine împreună şi, o dată, de două ori pe săptămână, îşi petreceau serile punând ţara la cale, comentând evenimentele zilei, întâmplările din bloc - la parter şi etaj stăteau boierii, ei, la demisol - sau făcând politică subţire.
Don' Guţă, fost aprod la Casaţie, acum misit de marfă calică, telal, comisionar, plasator la cinematografele mărginaşe, portar de noapte în hoteluri dubioase, curier sau ţuţăr, după necesităţi şi circumstanţe, se considera un bărbat cu experienţă, care n-a trecut prin viaţă cu capul între urechi şi tot astfel îl socotea şi Madam Aneta.
Invitaţiile erau formulate totdeauna la fel:
- Te poftesc, don' Guţă, la o ţuică şi o măslină. La o adică, viaţa, ca oul în mâna copilului, lumânărică în bătaia vântului.
Misirul, om fin, umblat prin lume, dădea fuga până în colţ la băcănia lui Banciu. Se întorcea cât ai clipi cu câteva pacheţele de mezeluri mirosind îmbietor şi o cană cu bere.
Madam Aneta îl mustra de fiece dată de complezenţă, "nu zău, don' Guţă, prea eşti din cale afară!", şi scotea farfurii şi pahare din bufetul cu geam de sticlă. Rafturile erau îmbrăcate frumos în hârtie roşie cu chenarul tăiat în colţuri.
Don' Guţă se simţea bine la spălătoreasă. Îi plăceau ordinea din odaie, patul feciorelnic de fier cu tăblii pictate, macat roşu şi suluri la capete, masa rotundă pe un singur picior şi baletistele firave din staniol şi foiţă creponată agăţate pe perdea.
De fapt, misirul şi madam Aneta erau buni prieteni, în cel mai strict sens al cuvântului, şi poate că, dacă destinul ar fi fost ceva mai zornic, ar fi întocmit gospodărie fericită împreună.
"Dar aşa, la anii mei", spunea spălătoreasă fără regret, "nu te mai duce mintea la prostii şi ţi-e şi ruşine..."
În tinereţe fusese măritată cu un poştaş, dispărut în luptele de la Oituz şi, ulterior, deşi tânără, nu se mai simţise îmbiată să-şi lege viaţa de alt bărbat. "Am copil de înălţat, mi-am făcut rândul în lume..." Copilul, un băiat crescut de o soră, la ţară, era un pretext.
De fapt, încăpăţânarea Anetei de a rămâne singură ascundea un temperament placid, o lipsă de vocaţie, singulară în lumea ei, pentru viaţa în doi, o nevoie organică de independenţă de care nu era conştientă.
Conversaţia dintre cei doi evolua totdeauna între aceiaşi parametri şi păstra o ordine de zi strictă. Coana Aneta dădea ultimele ştiri din bloc, sorbind destul de des din păhăruţul cu rachiu, ţuguindu-şi buzele de parcă i-ar fi fost teamă ca băutura să nu se reverse pe la colţurile gurii. Vorbea cu glas monoton despre Ilonka, servitoarea farmacistului Băjenaru de la unu, "puturoasă ca şi stăpână-sa, obraznică şi nesimţită, scoate un car de gunoi din casă şi nu dă o dată cu mătura prin curtea interioară, se întinde cu toţi golanii din cartier, mai deunăzi se gudura pe lângă Niţă... Cum, care Niţă?! Băiatul de împarte pâinea lui Gagel... Domnişoara Rădulescu, fată bătrână la focinzej' dă ani, şi-a pus azi o pălărie roşie, aşa-i când îţi ia Dumnezeu minţile, Leonte, comis-voiajorul cu garsonieră la parter, a venit cu altă damă, patru într-o singură săptămână...".
Don' Guţă decretă între două sughiţuri:
- Ficatul, la un pardon, mă scuzi... Are bani, coană Aneto, are bani şi n-are treabă.
- Poate... Da' tot nu mă taie capul..., să umbli aşa, din muiere în muiere, să cheltui parale bune, te mai trezeşti şi cu vreo boală...
- Dumneata, coană Aneto, eşti femeie onorabilă şi cunoşti la respect. Vezi, punctă aerul cu degetul arătător, totul e în viaţă să cunoşti la respect şi alt bună ziua primeşti.
- Aşa e, încuviinţă compătimindu-se parcă spălătoreasa, dar în sinea ei extrem de încântată. Să cunoşti la respect!...
După câteva ţuici şi o bărdacă de bere, uşor afumat, don' Guţă o lua pe politică.
Nu avusese în viaţa lui parte de auditoriu şi atenţia Anetei îl măgulea peste măsură. Sentinţele politice le emitea în formulă concentrată:
- Neamţu-i tare, dom'le! Are maşinării! Păi te încontrezi dumneata om...? Că ce-i omu'? Carne şi piele! Te pui cu fieru'? Cu motoru'? Ai motor, ai câştigat războiu'! Să nu-mi spuie mie nimeni c-aşa şi pe dincolo, chestii din ăştia!
- Că bine zici, don' Guţă. Vorbeşti ca la gazetă.
Misitul dădea cu dispreţ din mână şi mai trăgea un gât ţeapăn:
- Nu te lua după gazete, coană Aneto, că mulţi au făcut-o şi rău le-a părut. Înşiră minciuni ca să scoaţă ediţie specială şi paraua cetăţeanului.
- Aşa-i, don' Guţă, chiar aşa! Ne ia paralele.
Când subiectele erau epuizate, madam Aneta şi don' Guţă ajungeau inevitabil la prinţul Ştefan Duca. Fostul aprod îşi plesnea teatral fruntea şi se apleca peste masă. Din gesturi şi ton se simţea că discuţia îi face plăcere nespusă.
- Acuma, nu ca să mă laud, dar zic că am fost şi eu un ce la viaţa mea. Păi dacă eram un prostovan de la ţară, un mototol, un d-ăla cu nasu-n buric, pardon de vorbă proastă, păi mă ţineau dumnealor două'ş cinci de ani la Casaţie?
- Ce să mai ocolim, don' Guţă, râdea cu gâdileli coana Aneta, încredinţată că misitul a supt la mă-sa minte, nu lapte, nu-s mulţi ca dumneatale...
- Ei bine, asemenea ins nu mi s-a mai întâmplat! Şi iar enumera, a suta oară, ridicând câte un deget: slujbă n-are, leafă n-are, pensie, nu!, copii, căţel, purcel să zici la o adică că-l ajută un oarecine, nexam! Cu ce plăteşte ăsta chiria, madam Aneto, din ce-şi ia tutun, unde rostuieşte bani de birt?
- De, don' Guţă, fiecare le ştie pe-ale lui.
- C-a fost boier se cunoaşte, dar unde e moşiile, băncile, rentele?
- Ceva o fi având el acolo, nu-l plânge dumneata. Uite, chiar azi a venit un băiat de la Dragomir Niculescu încărcat de pachete scumpe: lichioruri, brânzeturi, icre, un curcan la tavă şi ce-o mai fi fost, că nu puteam să vămuiesc coşul.
De unde stătea aplecat peste masă, don' Guţă, turtit de senzaţie, se răsturnă hopa Mitică pe spate.
- Ei, nu mă-nnebuni!
- Dacă zic! Ba îi mai scapă şi ăluia bacşiş vreo câţiva poli.
- Ţî, ţî, ţi! Eu ştii ce cred, madam Aneto? Îţi spui acum un gând de-al meu mai vechi...
Urechile Anetei se lăbărţară de curiozitate. Misitul scăzu glasul:
- Eu zic că Duca ăsta e fracmazon!
Femeia îşi duse palma la gură speriată. De fapt tonul misterios o înspăimântase, termenul nu-i spunea nimic.
- Ce-i aia, don' Guţă?
- Adică nişte inşi care nu-i ştie nimeni, dar care au o putere straşnică. Trag iţe, taie şi împart peste capul regilor, al miniştrilor.
- Adică... Şi peste capul lui Antonescu?
Don' Guţă făcu cu ochiu' "eşti naivă, cucoană, stai să-ţi explice tetea...".
- Nu te supăra, madam Aneto, dar nu cunoşti la politică. Cu Antonescu nu le merge.
- Păi de ce?
Răspunsul misitului explodă triumfal:
- Fincă şi Antonescu e fracmazon!
Spălătoreasa îşi duse mâna la falcă. Misitul se interesă prevenitor:
- Tot sărăcia aia de măsea?
- Aoleu, don' Guţă, mi-aminteşti şi dumneata, numa' ce-o uitasem. Mă mir şi eu de câte sunt în lumea asta... Da' femei... or fi şi femei d-alea, cum le ziseşi, fracmazoane?
Fostul aprod, derutat, îşi săltă sprâncenele spre rădăcina părului nisipiu, de bărbat blond a cărui încărunţire se oprise undeva, la mijloc, cu ani în urmă.
- Este, de ce să nu fie? La o adică, şi femeia tot făptură a lu' Dumnezeu...
- Atunci să ştii că asta care-l căuta ieri spre seară îi una d-a lor.
- Cine? Cum? Nu-mi ziseşi nimic...
- Când, păcatele, că şi dumneata venişi după miezul nopţii, iar mie-mi trecea os prin os de oboseală. Şi, p-ormă, ce mare lucru? A picat o cocoşeaţă, aşa, ca la vreo treij' patruj' de ani, îmbrăcată la lux şi m-a întrebat de domnul Duca, că la ce oră îl poate găsi. "Ce oră, doamnă, îi zic, că dumnealui trăieşte de capul lui. Poa' să nu scoată nasul afară şi trei zile şi tot pe atâtea să-i rămână patul nedesfăcut. Mai încearcă şi dumneata, după cum ţi-o fi norocul". Mi-a lăsat o scrisoare pentru el, uite-o colo, pe blidar, că moşul nu s-a arătat de ieri.
Ochii misitului se aprinseră de o curiozitate lacomă. În fond, era un om cumsecade, incapabil de ticăloşii şi chiar în diversele lui întreprinderi, cele mai multe dubioase, era de o corectitudine absolută în limitele uzanţelor care acţionau într-o tagmă sau alta. Suferea însă de indiscreţia, de curiozitatea, de slăbiciunea ancestrală pentru senzaţie a mahalagiului predestinat să-şi consume întreaga existenţă între fruntariile banalului. Încercă să-şi ispitească vecina:
- O fi vreun răvăşel de dragoste! A? Ce zici, madam Aneto?
- Da' ştiu că eşti comic, don' Guţă! Amor la prăbuşitul ăla! Când umblă, îi zăngăne oasele sub ţoale.
- Ehei! Am mai văzut eu şi alte situaţii... Zău, mult aş da să-mi arunc doar un ochi... aşa, un ochi mititel...
Pe coana Aneta o pufni râsul.
"Nu, că-i nostim, don' Guţă! Auzi, idee! Ochi mititel... Se simţea însă şi ea cu chef şi pusă pe năzbâtii. La o urmă, de ce nu? Ce mare brânză, o scrisorică?"
Se ridică greoaie, numai piept şi şezut, dezmorţindu-şi picioarele umflate.
Don' Guţă luă scrisoarea tremurând de nerăbdare. Cuţitul cu lamă ca un brici - singurul din gospodărie care tăia ca lumea, ca în toate casele de femei singure - îl strecură cu uşurinţă printre buzele încleiate ale plicului. Degetele butucănoase ale misitului extraseră o hârtie albă. Descifră fără ochelari câteva cuvinte scrise citeţ, cu cerneală violet:
"K.S. camera 89. Atenţie, verişoara."
Cei doi se priviră nedumeriţi.
- Ce-s chestiile ăştia?
Coana Aneta săltă din umeri şi apucă paharul.
- E! Fran-fran-macaronerii de-ale lor... dă-i păcatelor! Hai să ne-mpăcăm, don' Guţă!
Clopotul unui tramvai de noapte însoţi ciocnitul paharelor.
7.
În orele după-amiezii, barul era aproape pustiu. Se mai rătăcea câte un neamţ, bând în picioare, pe nerăsuflate, două-trei coniacuri, după care, dinamitat, pleca grăbit ca unul care pierde trenul ori îşi aminteşte brusc de o afacere urgentă; mai picau provinciali, fără cunoştinţe în Capitală, şi cărora le venea greu să înfrunte singurătatea odăii de hotel. Aşteptând noaptea bucureşteană cu plăcerile şi surprizele ei, dinaintea paharului cu Jamaica - nimeni nu-şi putea explica "ştiinţific" slăbiciunea exponenţilor urbelor mici pentru exoticul rom - şi a nenumăratelor cafele, oamenii aveau sentimentul că se amuză, că nu şi-au prăpădit vremea între zidurile odăii, oricât de elegantă şi confortabilă.
În aceste ceasuri de răgaz, domnul Basile se odihnea de obicei într-o cămăruţă din spatele recepţiei, locul la bar ţinându-i-l Jean, un chelner bătrân, care dăduse faliment în două întreprinderi încercate pe cont propriu.
În mod excepţional însă, Jean fiind silit de un abces să meargă la dentist, Basile Sfetcu se afla dinapoia barului, răsfoind Universul.
...Londra 5 - Ca urmare a hotărârii luate de a-şi reduce lista sa civilă ca şi ceilalţi membri ai familiei regale, ducele de York a decis să vândă grajdul său de vânătoare...
New York 5 (Radar). La New York şi în alte oraşe ale Statelor Unite s-au comemorat zece ani de la dispariţia celebrului inventator Edison...
Strânse cu gesturi grăbite jurnalul. Pe unul din scaunele înalte, îmbrăcate în pluş de culoarea tabacului, se instalase colonelul von Sundlo. Părea obosit şi figura bărbătească prinsese o culoare de plumb.
"Ce chestie şi cu ăsta! se miră barmanul. Îşi schimbă culoarea feţei mai des decât cravatele. Mai acum câteva ceasuri ziceai că-i pruncul Cadum, rose-bombon, vine, vine primăvara! Şi-acum parcă-i Lazăr ridicat din morţi..."
Mai reflectă că e prima oară, în peste zece zile de când, descinzând la Athenee Palace, von Sundlo renunţase la rezerva mesei izolate pe colţ, atacând un loc mai accesibil unei apropieri:
- Un whisky, te rog. Completă: dublu. Nu, nu soda. Doar gheaţă, mulţumesc.
Basile se conformă, cu aceleaşi gesturi precise şi elegante, mereu impenetrabil.
"Hm, whisky dublu, imediat după dejun. La al câtelea o fi ajungând pe stele răsărite?"
Se interesă amabil:
- Doriţi cumva să citiţi ziarele? Chiar acum a sosit Volkischer Beobachter.
Colonelul Sundlo dădu din mână:
- Sunt plictisit destul...
Completă în gând: "Panglicile sforăitoare ale lui Goebbels n-or să-mi alunge durerea. Saltimbancul!..."
Scoase un tub argintiu şi luă o pastilă pe care o sfărâmă între dinţi.
Domnul Basile îi zvârli o privire scurtă:
"Cam slobod de gură, coane Fritz! Trebuie că te simţi tare! Al naibii de tare!"
- Plictisit? Toţi cei care ne vizitează sunt de acord că Bucureştiul este un oraş foarte vesel.
- Da, făcu celălalt fără convingere. Am auzit... Micul Paris. Poate că era amuzant. Înainte...
"Înainte de ce? se întrebă barmanul. De uniformele verzi-cenuşii?"
- Cred, spuse Sundlo vorbind mai mult pentru el, că am să plec spre meleaguri mai vesele. Poate la Istanbul...
"Ia te uită!" exclamă mental Basile. "Încă unul care vrea să se distreze!"
În aceeaşi clipă, fu străfulgerat de o idee:
- Pentru că aţi avut bunăvoinţa să-mi vorbiţi, îmi permit o sugestie. Presupun că o companie agreabilă v-ar ajuta să învingeţi plictiseala...
În ochii neamţului se aprinse un licăr sarcastic:
- Îmi oferi o blondă plinuţă şi tarifată care-şi începe toate frazele cu "Oh! Dulcea mea comoară! Sweetheart!" Doamne sfinte!
Şi îşi aminti de Dorothy, americanca pe care o cunoscuse înainte de război la San-Sebastian. Folosea mai multe exclamaţii decât cuvinte, rotunjindu-şi mereu guriţa, ca să pară mai mică. Avea un râs care-i ascundea dinţii. Se vedea doar o gaură neagră.
Detesta genul acesta de râs, ca şi gingiile prea evidente, lăsând liberă doar o aţă de dantură.
Domnul Basile îşi permise un râs de circumstanţă.
- Nici nu poate fi vorba despre aşa ceva. Mă gândeam la o companie adecvată...
Colonelul Sundlo îşi ridică ochii fără curiozitate. Sorbi placid o gură de whisky.
Barmanul urmă:
- O persoană distinsă, fină, din cea mai bună societate. După cum se spune, la cai şi la femei rasa contează.
Sundlo se interesă într-o doară:
- How much?
Discuţia i se părea absolut imbecilă, dar îl făcea să uite, de-ajuns şi pentru câteva clipe, durerea tenace, surdă, care-i ardea spatele.
Domnul Basile se arătă ofensat:
- Nu asemenea companie mi-aş fi permis să vă propun. Prestigiul casei noastre nu ne-o îngăduie.
"Prestigiu!", ricană în gând colonelul von Sundlo, amintindu-şi de mica actriţă, cu graţii de coristă, care-şi exhibiţiona picioarele în bar acum câteva ore. Ca şi ieri, şi alaltăieri...
- Doamna la care m-am gândit se află deasupra oricăror probleme pecuniare. Doreşte, condiţionează chiar să suporte financiarmente o eventuală tovărăşie agreabilă pentru o perioadă de timp determinată, desigur.
- Înseamnă că are o sută de ani.
- Nu, domnule colonel. Doar... vacanţă.....
8.
Domnul Basile îi făcu semn directorului să se apropie:
- Aristică, om te-am făcut!
- Dă-i drumul!
- Ţi-am găsit pajul pentru zâna de la 29.
Stănescu îl privi încântat:
- Cum naiba ai izbutit? Cine-i?
- Sundlo! Colonelul neamţ.
- Cine?! Herr Recviem? Fantastic!
- De ce?
- N-aş fi zis că se pretează. Când îl vezi, zici că i-a murit toată familia pe muzică de Beethoven.
- Dragă Aristică, filozofia ta muzicală mă ruşinează. A-l socoti pe Beethoven funebru...
- Ba nu, glumeţ! De ce când moare vreun grangur îmi bagă la radio Haendel şi Bach, în loc s-o dea pe Sanie cu zurgălăi? Zi mai bine cum l-ai aiurit pe neamţ?
- N-am timp acum. În orice caz, comunică-i cucoanei că astă seară, la opt, Herr colonel baron Kurt von Sundlo se va prezenta în persoană, pentru a-i depune la picioare omagiile şi viteaza inimă ce palpită în spatele crucii de fier clasa I. Trăiască Wehrmachtul, Stănescule, şi al său caporal.
Directorul hotelului se uită speriat în jur. În acelaşi timp se simţea de-a dreptul uluit.
- Ai înnebunit, Vasile?
Sfetcu îşi cenzura cu stricteţe reacţiile, iar rarele crize de expansivitate le consuma doar în particular, departe de orice martor.
- Da! făcu barmanul şi-i întoarse spatele.
În barul pustiu, domnul Basile îşi îngădui un păhăruţ de cointreau. Nu bea niciodată în timpul serviciului şi, dacă vreunul din comanditarii hotelului l-ar fi surprins, ar fi fost concediat pe loc. Dar acum se simţea în siguranţă şi extrem de bine dispus.
Faptele se înlănţuiau cum nu se poate mai bine.
9.
Întâlnirile aveau totdeauna loc în acelaşi apartament modest dintr-un bloc de pe strada Filitti.
O placă albă, emailată, fixată pe uşă sub vizor avertiza: Agenţie imobiliară - Ion Bogdan. Cui i-ar fi trecut prin minte să apeleze la serviciile acestui birou, s-ar fi simţit dezamăgit imediat ce i-ar fi trecut pragul.
"Asta a fost probabil şi scopul", gândise de la bun început Marin Viforeanu.
Viforeanu totuşi, indiferent de aprehensiunile barmanului de la Athenee Palace în privinţa autenticităţii numelui.
"Pe tip îl interesează o acoperire, nu deverul. O întreprindere prosperă l-ar fi incomodat. Prea mulţi amploaiaţi de supravegheat, prea mulţi muşterii de trecut prin sită..."
Cele două încăperi erau colbuite modest, în limitele celui mai strict necesar mobilate. În prima odaie, o şuie secretară dactilografă, uscăţivă, şleampătă, cu un coş încăpăţânat în colţul gurii şi dungile de la ciorapi veşnic strâmbe, bătea la maşină cu două degete. Era fată bătrână, romanţioasă, cu inima toată un madrigal; şomajul sentimental n-o acrise, nu-i mutilase imaginile despre oameni, dragoste, primăvară.
Rămăsese bună, naivă, bine dispusă, cu o uriaşă capacitate de entuziasm şi de a chicoti. Viaţa i se părea plină de amănunte vesele. Alături se afla biroul patronului. O masă rudimentară, două fotolii care cunoscuseră şi vremuri mai bune, un fichet probabil gol, cartoteci îngălbenite într-un dulap cu rafturile deschise. Telefonul care, în acest şi numai acest interior, făcea impresia unui uriaş gândac negru, rânjindu-şi circular măselele, nu deranja pe nimeni.
"Pe nimeni şi niciodată, conchise Viforeanu ştergându-şi faţa transpirată. Mă întreb chiar dacă funcţionează sau e instalat doar pentru impresie."
- Ce mai faceţi, domnu' Viforeanu? se interesă zglobie domnişoara Marta. Afară e o zi adorabilă, nu găsiţi?
- Cum să nu, 38 de grade la umbră.
- Atât de mult? se minună secretara, trecându-şi degetele prin părul oxigenat.
Rochia roşie, cam strâmbă, la care croitoreasa nu făcuse economie de material, era transpirată la subsuori.
- În realitate, la noi e răcoare... De ce nu vă duceţi la ştrand?
- N-am timp, domnişoară.
- O, ce păcat! O baie aţi putea totuşi face. Bazinul Tirul e aici, la doi paşi.
- Da, făcu Viforeanu plictisit. E o idee...
- ...care, trebuie să recunoaşteţi, nu v-a trecut prin minte. Nu-i extraordinar?
Şi începu să râdă arpegiat, extrem de încântată.
"De ce naiba o fi chiţăind, imbecila? Asta a avut noroc că nu s-a măritat. Te inspiră s-o strângi de gât chiar dacă nu te cheamă Sile Constantinescu. Deşi ăla prefera duşurile sulfurice."
- Domnul Bogdan vă aşteaptă. Sper că n-aţi uitat.
- Până a fi dat ochii cu dumneavoastră, făcu Viforeanu sarcastic, o prezenţă care alungă orice preocupare. Se înclină cam teatral: Sluga dumneavoastră...
Domnişoara Marta roşi, iar genele prelungite cu rimel (dat în trei rânduri, la interval de cinci minute, şi înlăturat seara în cazne cu untdelemn de măsline încălzit) fluturară speriate în spatele ochelarilor.
- O, sunteţi prea gentil! Poftiţi, vă rog...
Îl introduse în biroul lui Bogdan şi se întoarse la maşina de scris. Obrajii îi ardeau înfierbântaţi.
"În fond, e un bărbat foarte bine şi simţitor. Sluga dumneavoastră... Adică, sunt al tău, dar, desigur, exprimat mai voalat, din cauza timidităţii. Al tău... Nu spui în vânt asemenea cuvinte..."
Bogdan îl aştepta ca de obicei, cu nelipsita ţigară Camel într-o mână, cafeaua în cealaltă şi un vraf de ziare azvârlite în dezordine pe podea. Putea să aibă în jur de treizeci şi cinci de ani şi, de câte ori îl întâlnea, Viforeanu îl considera cu oarecare pizmă.
"Dacă aş fi avut mutra asta de îngeraş bucăliu, azi eram as în Intelligence Service."
Conştient de propria-i înfăţişare, dubioasă, îngrijorătoare, mai ales de privirea care suliţa, Viforeanu încercase unele trucuri menite să-i îndulcească fizionomia. O mustaţă stufoasă, a la Clemenceau, sau ochelari de culoare închisă: izbutise însă un aspect de contrabandist, conspirator de tavernă şi, în cele din urmă, renunţase.
Bogdan, de la prima vedere, câştiga încrederea absolută şi simpatii, dezlega limbi, amorţea vigilenţe încercate, cu rutină în activitatea de informaţii. Bonom, rotunjor, blond cu păr moale, ondulat şi ochi albaştri uşor exoftalmici, "trebuie să fi fost un copil adorabil, frate bun cu Shirley Temple", părea un pierde-vară drăguţ, consumând cu cumpătare venituri nu prea mari, dar sigure. Însă fără pretenţii, plaisirist decent care nu se frământă şi nu-şi face iluzii în legătură cu locul lui în lume, printre semeni, în viaţă, în univers. Mereu gata să râdă, ca şi toanta din încăperea alăturată, tot prostuţ, cu deosebirea că ipochimena era autentică, Bogdan se dovedea în realitate un adversar de care trebuia ţinut cont.
Viforeanu nu se putea făli nici măcar faţă de el însuşi că l-ar fi intuit. Dimpotrivă, iniţial îi făcuse o impresie dintre cele mai jalnice, dar, prin antene pe cât de clandestine, pe atât de sigure în culisele Biroului 2, aflase că Bogdan are cotă, deloc neglijabilă, fiind printre vedete.
"Prost, Bogdan? O, ce gafă, bătrâne! Ce gafă! Ha! Ha! Ha! Loin de la! Aş zice ba dimpotrivă!"
- Ia loc, domnule Viforeanu. Ce mai faci?
Şi-i întinse o mână moale, cu gropiţe. Deşi bucăliu, pe cale de a deveni gras, Bogdan nu părea să sufere de căldură. Gulerul cămăşii era imaculat, cravata corect şi trâns înnodată.
Întrebarea, pur convenţională în gura lui Bogdan, căpăta accente de cuceritoare sinceritate. Îţi venea să crezi că, într-adevăr, îl interesează care mai e viaţa agentului, ce preocupări are şi cum stă cu digestia.
Viforeanu rânji:
- Fine, după cum spun fabricanţii yankei de lame de ras.
Făcea aluzie la Goring care, informat de Abwehr asupra uriaşului potenţial de război al industriei Statelor Unite, izbucnise în râs: "Aveţi halucinaţii! Americanii nu sunt în stare să fabrice altceva în afară de lame de ras!".
Bogdan surâse visător:
- E ciudat că acum, mai mult ca oricând, expresiile englezeşti sunt de mare circulaţie. Simpatia reală a opiniei publice cucereşte diferite şi neaşteptate forme de manifestare. Ce e nou, domnule Viforeanu?
Agentul ridică din umeri:
- Cu riscul de a vă deziluziona, nimic.
Bogdan râse săpun Bebe Cadum, într-un costum tăiat la Oprescu.
- Nu mă deziluzionez uşor. De altfel, am convingerea că misiunea pe care ţi-am încredinţat-o nu e peste puterile dumitale. Deci, toate motivele să fim veseli şi optimişti.
- Vă mulţumesc, se înclină uşor Viforeanu. N-am pus problema efortului.
- Asta-i foarte frumos. Cunoşti principiile mele, mă rog... ale noastre. Suntem împotriva serviciilor obligate, nu silim pe nimeni să lucreze pentru noi, împotriva voinţei sau a convingerilor sale.
- Şi totuşi, rânji Viforeanu, şantajul, constrângerea au dat rezultate frumuşele în munca de informaţii.
- Discutabile, dragă domnule Viforeanu, discutabile. Nu iubim surogatele, această invenţie prusacă nefastă. În industria alimentară sunt nedigerabile, în materie de sinceritate, fatale. Iar ceea ce pretind unui agent este onestitatea absolută faţă de serviciul pentru care lucrează.
Vorbise cu o însufleţire naivă, excluzând ideea de mistificare. Părea să creadă cu toată fiinţa lui în frazele balon emise.
Viforeanu se mulţumi să-şi plece privirea în care sclipeau licăriri sarcastice:
"Cu alţii, puişor! Onestitate absolută! Cum rămâne cu agenţii dubli şi tripli cu care aţi împăducheat Europa slobodă şi ocupată? Nu înţeleg însă ce urmăreşti! De ce dracu vrei să te consider cretin?"
- Mda, făcu, sunt principii care vă onorează.
Bogdan zâmbi cuceritor:
- Asta nu înseamnă că facem abstracţie de faptul că nu toţi... omologii noştri joacă la fel de fair-play. Dar să abandonăm consideraţiunile de ordin general! Ce-i cu amicul Sundlo?
- Ermetic ca în prima zi, impenetrabil şi mut. Nu se lasă abordat, acroşat, totuşi răspunde sec şi steril, nu se întâlneşte cu nimeni, nu dă şi nu primeşte telefoane.
- Ieşit din comun, aprecie Bogdan. Îţi vine să crezi în "starea civilă" declarată: ofiţer al Wehrmachtului, turist aflat în convalescenţă. Hm! Convalescenţă într-un Bucureşti torid... De ce n-a ales altceva? Elveţia sau...
Viforeanu îl întrerupse zâmbind:
- O fi având alergie la Schweitzer şi vaci Zimmenthal.
Celălalt îl privi amuzat:
- Da, e o ipoteză. Oricum, ce-mi relatezi e cu totul singular. Care e totuşi programul lui? Itinerarul lui de o zi?
- Cu totul nevinovat şi monoton. Ia micul dejun în cameră. Coboară în jur de 12 în bar. Prânzul îl ia la Cina. Se întoarce la hotel. Urmează siesta. Din nou vizitează barul. Seara nu mănâncă. Face o scurtă plimbare pe Calea Victoriei, cu aerul că nu vede nimic. Mişcare deci, şi nu divertisment. La ceasurile zece închide lumina.
- Foarte bizar! Ştii, domnule Viforeanu, există două modalităţi de a stârni curiozitatea semenilor: prima, ducând o existenţă excentrică, a doua, printr-o excesivă platitudine, neatrăgând cu absolut nimic atenţia. În orice caz, vom continua supravegherea. Ce crezi? O femeie ar izbuti să străpungă această armură de austeritate? Crezi că ar avea vreo şansă să se infiltreze în intimitatea lui?
Viforeanu dădu hotărât din cap:
- Nici una.
10.
- Când mai treceţi pe la noi, domnule Viforeanu?
Pieptul sărac al secretarei sălta, acuzând o respiraţie precipitată.
- Curând, domnişoară. Nimeni nu rezistă tentaţiei de a vă întâlni cât mai des.
"Trebuie neapărat s-o grăbesc pe Dida să-mi isprăvească rochiţa de organdi! Are maniere de lord! E o plăcere să ai de-a face cu gentlemeni adevăraţi..."
Viforeanu coborî sprinten treptele:
"Se pare că am stârnit o pasiune. Hm... Nu-i o plăcere să ai de-a face cu cretini..."
11.
În cursul după-amiezii Elvira Manu primi un penar de cristal cu trei orhidee superbe împreună cu cartea de vizită a colonelului Kurt von Sundlo. Desfăcând panglica lilas cu chenar de liţă aurită, spre a păstra învoite aripile de tafta, trase cu plăcută surpriză câteva concluzii imediate.
"Teutonul are l'usage du monde. N-a încercat să mă epateze cu un buchet uriaş, mitocănesc în debut de relaţii, a preferat o atenţie discretă şi de bun gust."
La fel de agreabilă o impresionă cartea de vizită sobră, cuprinzând doar două cuvinte: Kurt von Sundlo.
I se păreau ridicole cărţile de vizită, destinate relaţiilor neoficiale, cu înşiruire îngâmfată de titluri, calităţi, funcţii actuale şi decedate.
"Modestie de casă bună sau, dimpotrivă, exces de vanitate, de cochetărie orgolioasă, camuflată sub o studiată indiferenţă faţă de deşertăciunile omeneşti? Vom vedea în curând."
Oricum, după cum îşi anunţa intrarea în arenă, acest von Sundlo se promitea un tip interesant, aventura se anunţa captivantă.
Prima impresie: un om care a suferit mult. O suferinţă care-i încrustase obrazul distins, care-i voala privirea din când în când, îndepărtând-o. Şi-atunci, încercai strania senzaţie de dizolvare; intuiai că, pentru câteva clipe, nu mai existai pentru von Sundlo, că acesta se simţea cu desăvârşire singur.
- Bănuiesc, începu Elvira Manu zâmbind cu naturaleţe, că propunerea mea v-a surprins.
- Trăim evenimente excepţionale, când nu te mai surprinde nimic. În vremuri normale, desigur, m-aş fi simţit şocat. Avansurile din partea unei femei de anume clasă şi calitate nu intră, nu intrau în obişnuit.
Vorbea o franceză fluentă, şlefuită după toate aparenţele la ea acasă, accentul era parizian. Adăugă visător:
- Nu vă ascund că această cunoştinţă îmi face o adevărată plăcere. V-am remarcat de cum aţi sosit la hotel...
- Printre atâtea frumuseţi? surâse Elvira Manu. E mai mult decât un omagiu.
Von Sundlo o învălui cu privirea. Era limpede că pe această femeie o caracteriza în primul rând distincţia. Totul era elegant, subtil, special, rezultatul fin cizelat al mai multor generaţii de avuţie şi educaţie atentă: osatura, ţinuta nobilă a gâtului, uşoara aroganţă din privire, fardul aproape insesizabil, rochia neagră de voile.
- Da, făcu von Sundlo, semănaţi... semănaţi foarte bine cu cineva... Îşi alungă gândul cu un gest brusc: M-aş simţi fericit dacă aş corespunde pretenţiilor dumneavoastră.
- Nu ne rămâne decât să încercăm.
- Mi-e teamă că aveţi nevoie de un partener mai tânăr, mai vesel şi mai... rezistent. Am fost rănit, pe frontul de est, la coloană. Acum mă aflu în convalescenţă.
Figura i se crispă uşor. În mod evident, simţeai că-i repugnă să vorbească despre suferinţele lui ca şi cum acestea l-ar fi umilit, amputându-i din atributele masculine: forţă, vigoare, trup şi nervi de bronz, cutezanţă, atât de des condiţionată de o formă fizică excelentă.
Elvira Manu zâmbi fermecător:
- Nu vă inventaţi probleme, arătaţi foarte bine şi, în orice caz, nu preconizam pentru vacanţa mea ascensiuni pe Mont Blanc, campionate de dans sau cricket. Mi-aţi pomenit adineauri de avansuri venite din partea unei femei. Nu ştiu dacă vi s-a explicat desluşit: nu urmăresc aventuri de anume gen, ci o camaraderie veselă de două săptămâni.
Sundlo roşi violent şi Elvira Manu îşi dădu seama că a gafat. Neamţul îşi închipuia probabil că precizarea avea drept scop menajarea unor presupuse insuficienţe de ordin viril.
- Mi s-a explicat, articulă cu gâtul uscat. Ca şi faptul că sunteţi dispusă să suportaţi cheltuielile acestei escapade. Cel puţin sub cel de al doilea aspect, vă asigur că nu e cazul să vă faceţi probleme.
Una dintre principalele seducţii ale Elvirei Manu erau gesturile spontane care surprindeau plăcut, ţinând seama de atitudinea rezervată obişnuită. Întinse mâna peste măsuţă şi-i prinse braţul cu căldură:
- Să încercăm să fim buni prieteni, să ne simţim bine împreună. Şi între buni prieteni nu există susceptibilităţi. Se întâmplă ca oamenii să interpreteze eronat unele cuvinte neîndemânatice, acordându-le sensuri străine şi, de obicei, exagerate.
- Nu cred, mormăi colonelul, că dumneavoastră aţi fost vreodată neîndemânatică. E adevărat, sunt, am devenit susceptibil... M-am schimbat foarte mult.
- Toţi ne-am schimbat. Vin cu o propunere constructivă: să redevenim, pentru două săptămâni, ceea ce am fost fiecare înainte... Când ne mai făcea plăcere să ne uităm în oglindă cu lupa. Pe dinafară şi pe dinăuntru.
- Ca într-un roman, râse cu tristeţe von Sundlo. Dăm înapoi paginile, sărindu-le pe cele urâte, detestate. Ce simplu ar fi!
- De ce n-am încerca? În fond, din motive diferite, ne-am oferit amândoi o vacanţă. Să profităm de ea. Să retrăim ca stare de spirit bătăile cu flori de la Nisa, tangourile lui Tino Rossi, aşa cum le-am dansat în Parisul liber, în Parisul care aparţinea francezilor şi nu...
Se întrerupse brusc şi von Sundlo zâmbi:
- Sper că nu vom face caz de convingerile politice. De altfel, en passant fie spus, nu cred că există un singur om civilizat care să se fi bucurat de îngenuncherea Parisului.
Elvira Manu îi surâse recunoscătoare.
- Mă bucur că gândiţi aşa.
- Parisul anilor '37..., emise visător von Sundlo. Expoziţia universală..., Tino Rossi, Maurice Chevalier, Mistinguette, Charles Boyer... Atunci am făcut cunoştinţă cu mititeii, cu tradiţionalele dumneavoastră sarmale. La restaurantul pavilionului românesc. Cânta un mare violonist...
- Grigoraş Dinicu, zâmbi Elvira Manu. Sunteţi prima oară în România?
- Da.
- Nici aici nu se plictisea lumea... Mai am două propuneri, domnule von Sundlo.
Neamţul dădu din cap zâmbind în sinea lui.
"Fireşte, când a preconizat escapada asta, şi-a făcut planul cu de-amănuntul. Are totul în minte."
Elvira Manu urmă cu acelaşi glas cald:
- De vreme ce am decis o întoarcere la frumoasele zile din Aranjuez...
Von Sundlo constată cu un surâs trist:
- Dictonul consacrat exclude o asemenea posibilitate.
- Vă rog, nu mă dezarmaţi. Şi-apoi, toată lumea e sceptică. Hai să fim originali şi, în consecinţă, plini de optimism! Consemnul şi motto-ul vacanţei va fi frumosul şi veselia. Nici un fel de amintiri triste, nu evocări, nu mărturisiri, nu indiscreţii. Nu vreau să ştiu cine sunteţi, dacă aveţi familie, obligaţii, cont în bancă sau convingeri politice, vicii, cazier, preocupări majore sau minore.
- Bănuiesc că pretindeţi aceeaşi conduită discretă din partea mea.
Elvira Manu îl privi grav. Ochii îi străluceau, gemeni solitarilor care-i sclipeau în urechi.
- Da. Şi de-aici decurge cea de a doua propunere. De fapt, o dorinţă şi, iertaţi-mi termenul categoric, o condiţie: nu vom încerca în aceste două săptămâni să facem investigaţii, să descoperim ceea ce fiecare din noi ţine să rămână taină.
Deschise poşeta şi consultă o agendă:
- Suntem luni, 20 iulie. Ne vom despărţi în seara zilei de 4 august, cu promisiunea fermă că nu vom încerca niciodată după aceea să ne căutăm unul pe celălalt.
- D'accord!
12.
În bar, muzica din restaurant răzbătea voalat.
"Ne-am întâlnit la Capri într-o seară..."
- Dă-mi un pahar cu whisky, spuse directorul Stănescu.
Domnul Basile i-l întinse, apoi se rezemă în coate.
- Cum merg treburile la apartamentul 29?
- Nu obişnuiesc să mă uit pe gaura cheii.
- Când clienţii lipsesc din odaie. Ştiu.
Directorul hotelului râse.
- Cred că e în regulă. Sunt împreună de două ceasuri şi au comandat cina şi trei sticle Thein Extra la cameră.
- Aha! Ştiu că se grăbesc! Neamţu-i pesemne la motorizate.
- De, nici de-a noastră n-aş zice că umblă cu cotiga.
Barmanul se răsuci spre un bărbat voinic, cu mustaţă englezească, îmbrăcat în smoking.
- Da, domnule Radulian... Un Martell...
De pe chipul sobru al lui Basile se alungase orice urmă de zâmbet. Peste câteva clipe, satisfacţia care-i însufleţise privirea se dizolvă şi ea.
13.
Don Octavio de Villar îşi privi ceasul brăţară. Un Omega de aur pe care-l primise la cincisprezece ani de la bunică-sa; sentimentala, plângăreaţa şi mult evlavioasa dona Anna de Villar.
"Peste circa douăzeci de minute aterizăm la Londra..."
Privirile tânărului alunecară maşinal asupra celor circa treizeci de pasageri cu care se îmbarcase la Cadiz. Le înregistrase prezenţa, încă din sala de aşteptare a aeroportului, cu ochi de profesionist. În cea mai mare parte, oameni de afaceri din ţări neutre, mai existau două femei tinere care puteau fi orice - aventuriere, actriţe sau progenituri regale de peste ocean, cu blazoane rentabile: oţel, telefoane, conserve, cremă de ghete.
Atrăgeau atenţia trei bărbaţi în jur de patruzeci şi cincizeci de ani, despre care de Villar ar fi putut paria că erau "evadaţi" din Europa ocupată de nemţi.
Aveau atitudini crispate, iar în priviri expresia aceea inconfundabilă, pe care Octavio, băieţel pe atunci de şapte-opt ani, mânat cu sila la vânătoare de teribilul său bunic Don Gonzales, o citea sfâşiat de milă în ochii pradei încolţite.
În albumul de familie - catifea verde cu intarsii de fildeş şi argint - care supravieţuia şi astăzi într-unul din saloanele castelului nobililor de Villar, ridicat în inima munţilor Sierra, se afla fotografia lui în costumaş de călătorie din catifea neagră, cu o cămăşuţă înnecată de dantele. Mâna fragilă de copil se sprijină nesigură, cu silă parcă, pe flinta cu pat de argint, comandă specială, cadoul bunicului de Crăciun.
Copilul nu se arătase prea entuziasmat, iar Don Gonzales, descumpănit cumva, se adresase dezamăgit fiului său, Don Alessandro:
- Mi-e teamă, fiule, că în vinele mititelului curge mai mult cerneală neguţătorească decât sângele preţios al de Villarilor!
Don Alessandro îşi muşcase mustaţa neagră, în timp ce o strâmbătură îi deplasase spre ureche o jumătate din obrazul extrem de mobil şi care-i trăda natura nervoasă.
Aluziile la familia soţiei pe care o iubea şi azi, Dona Conception, vlăstarul şi bogata moştenitoare a armatorilor Azara, îi ofensau simţul de echitate prin injusteţe, constituiau o uzurpare brutală a dragostei lui.
- Se pare, scumpe părinte, răspunsese iritat, că datorită dibăciei acelor degete murdare de cerneală, sângele nobililor de Villar continuă să clocotească, pârâu nesecat, între zidurile străbune. Şi mai cer îngăduinţa domniei tale să observ că şi sângele, ca şi cerneala, tot albastre sunt.
Într-adevăr, aurul Azara, revărsat din belşug în albiile secate de nepricepere, fantezii şi imbecilitate seculare, pompase vlagă şi strălucire nouă Villarilor, pe cale de a se scufunda în existenţa de jalnică sărăcie a legiunilor de nobili scăpătaţi.
Pe malurile Guadalquivirului, corăbiile Azara, acum vapoare şi ambarcaţiuni moderne, se înşirau catarg lângă catarg, colier, mândrie nu doar a neamului de armatori, ci a întregii Sevilii. Se înghesuiau acolo, ca sardinele, vase de pretutindeni: din ambele Indii, din Anglia, Grecia, din Sicilia, de la Capul Bunei Speranţe.
Bătrânul nu se lăsase, constatând sarcastic:
- Fiule, ai uitat pesemne deviza marelui străbun, cruciatul Don Juan Alvara de Villar: "prefer un pur sânge pe care am azvârlit o piele de viţel unui catâr încărcat cu desagi de aur".
Octavio de Villar se uită din nou la ceas. Încă zece minute. Slavă Domnului, scăpa de ochii aţintiţi ai doamnei de alături! O femeie de o corpolenţă indecentă, încărcată de aur - numărul brăţărilor şi al lanţurilor îl egala pe cel al colacilor de grăsime - şi care-i îndreptase de-a lungul întregului traseu priviri lacome, de o maternitate obscenă; privirea nudă, caracteristică femeilor ajunse la o anumită vârstă, în al căror piept opulent inima se zbuciuma intonând romanţe sincopate.
De Villar nu mai văzuse Anglia de patru ani.
"Patru ani azi", îşi zise Octavio, "fac cât un secol din alt ev..."
Dumnezeu lepădase stiloul în mâna unui dement care se distra mâzgălind şi strâmbând harta lumii după criterii paranoice...
Evident, înfruntări cumplite existaseră dintotdeauna, istoria Europei nu cunoscuse, cât ar pătrunde ochiul cercetătorului de departe în trecut, nici măcar zece ani de linişte deplină, zece ani în care să nu se fi tras un singur glonţ, iar oamenii să nu se spintece cu nemilă... Desigur, războaiele purtate de Hannibal, sau Filip, sau Napoleon nu fuseseră mai blânde, mai puţin sângeroase. Diferea doar tehnica de decimare în care nemţii atinseseră acum culmile performanţei.
"Iată încă o consecinţă a progresului", surâse amar de Villar, reflectând că în niciun alt domeniu, pe nici o altă felie de viaţă, oamenii nu se dovediseră mai inventivi decât în aceea de a născoci mijloace de torturare şi înlăturare crudă a semenilor lor.
Oamenii suferiseră totdeauna la fel în momentele absolute, căci sclavul caucazian, egiptean ori gal, trăgând la carul roman, n-avea termenul de comparaţie al lagărelor naziste, ignora fantezia perversă a caznelor Gestapoului.
"Doar că individul", filozofă modest de Villar, "îşi trăieşte epoca, «il s'enfiche eperdument» de crimele ori suferinţele străbunilor, simple poze în manualele de istorie, examene inutile la sfârşit de an. Ce-mi pasă mie de consecinţele războaielor punice sau de ale căderii Constantinopolului...?"
Un membru al echipajului, cu fizionomie anonimă şi al cărui accent te împiedica să-i identifici naţionalitatea, anunţă aterizarea, rugând călătorii să-şi prindă centurile de siguranţă.
Octavio de Villar se uită instinctiv pe hublou. Camuflajul îneca Londra într-un ocean de întuneric. Ora unu şi zece. Peste câteva ceasuri era convocat la Cartierul general al Serviciului de informaţii.
Avionul zvâcnea şi azvârlea pasagerii, sugerându-i lui de Villar spinarea nervoasă, zbuciumată a unei reptile.
"În sfârşit, şi-au adus aminte de mine..."
Aşteptase clipa aceasta încă din '38, când Hitler, realizând Anschluss-ul, începuse să-şi concretizeze intenţiile, până atunci doar prefigurate, de dominaţie totală a Europei. Urmaseră Etiopia, Cehoslovacia..
După ocuparea Poloniei, Octavio de Villar îşi pierduse atât răbdarea cât şi nădejdea că ar putea fi folositor.
"Prea mic, prea neînsemnat...."
14.
Maiorul Edgar Donovan din Serviciul de coordonare a securităţii britanice - B.S.C. - îl invită să ia loc cu un gest scurt.
Se interesă convenţional, "cum aţi călătorit?", ascultând distrat răspunsul.
Avea darul catalogărilor fulgerătoare şi acorda un credit primejdios, socoteau superiorii, intuiţiei, înnăscutei şi rutinatei sale cunoaşteri a naturii umane.
"Trag mai multe concluzii utile dintr-o singură întâlnire cu persoana care mă interesează, decât lecturând cinci pagini, bătute strâns, de fişă biografică."
................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu